• • Explicați criteriile în temeiul cărora se apreciază rezonabilitatea termenelor în care

Criteriile:

• complexitatea cazului – toate circumstanțele atît de fapt cît și de drept luate în ansamblu
(numărul participanților la proces, numărul episoadelor infracționale, dificultatea dovedirii
anumitor aspecte, etc).

• Conduita organului de urmărire penală și a instanței de judecată – rapiditatea cu care

acestea soluâionează problemele și efectuează acțiunile procesuale necesare pentru
soluționarea definitivă a cauzei. Statul răspunde pentru conduita lor și a altor persoane
antrenate în proces, ca de exemplu experții.

• Comportamentul participanților la proces – este aplicat pentru a stabili existența vinovăției

statului în depășirea termenelor rezonabile și a gradului ei. Atunci cînd comportamentul
părților duce la o încetinire neîntemeiată a procesului (ex. schimbarea nefondată a
avocaților, înaintarea nefondată a plîngerilor, etc).

• Importanța procesului pentru cel interesat – astfel încît durata procesului să nu îi aducă
atingere drepturilor și libertăților persoanei.

• Vîrsta de pînă la 18 ani a victimei – starea de minorat a victimei îi oferă garanții procesuale
suplimentare.

• În cazul în care s-a aplicat arestul preventiv – este încălcată prezumția libertății stabilită de
art. 5 par. 1 CEDO, de aceea, pentru a nu exagera încălcarea inviolabilității libertății și
siguranței persoanei, acesta este un criteriu de apreciere a rezonabilității termenelor.

• Determinați competența subiecților oficiali în asigurarea respectării termenului rezonabil

în procesul penal.

La urmărirea penală respectarea termenului rezonabil se asigură de către procuror, iar la judecarea
cauzei de către instanța respectivă. Procurorul, concomitent cu confirmarea urmăririi penale fixează
termenul pentru urmărirea penală în cauză. Acesta este obligatoriu pentru ofițerul de urmărire
penală și poate fi prelungit la solicitarea acestuia. Dacă este necesară prelungirea, ofițerul de
urmărire penală întocmește un demers motivat în acest sens și îl prezintă procurorului înainte de
expirarea termenului fixat pentru acesta.

Verificarea respectării termenului rezonabil se efectuează de instanța de judecată ierarhic

superioară în procesul judecării cauzei în cadrul căilor ordinare sau extraordinare de atac. Instanța,
dacă constată că s-a încălcat dreptul inculpatului de a-i fi examinată cauza într-un termen rezonabil,
are dreptul să examineze posibilitatea reducerii pedepsei inculpatului.

În această ordine de idei, au apărut două instituții. Recurs accelerator – poate fi înaintat de o parte
în proces fie la urmărirea penală, fie la judecarea cauzei în instanță. Se numește cerere privind
accelerarea urmăririi penale sau judecarea cauzei. Se examinează de un complet de judecată diferit,
și se emite o încheiere motivată. Recurs compensatoriu – instanța de apel urmează să recunoască
sau nu încălcarea termenului rezonabil. Dacă da, va reduce pedeapsa (Holomiov c. Moldovei).

• Definiți conceptul de bănuială rezonabilă la aplicarea arestării preventive

Bănuiala rezonabilă presupune existența faptelor sau a informațiilor care ar convinge un observator
obiectiv că persoana în cauză ar fi putut săvîrși infracțiunea. Faptul că o bănuială este presupusă cu
bună-credință nu este suficient (Mușuc c. Moldovei). Ceea ce poate fi considerat rezonabil depinde
de toate circumstanțele cauzei. Faptele ce dau naștere suspiciunii nu trebuie să fie suficiente pentru
a justifica o condamnare, și nici pentru înaintarea învinuirii. Prin urmare, examinînd dacă există o
bănuială rezonabilă, judecătorul de instrucţie va verifica doar dacă există probe care ar convinge un
observator obiectiv că persoana ar fi putut săvîrşi infracţiunea, şi nu dacă persoana este vinovată de
comiterea infracţiunii. Bănuiala rezonabilă trebuie să fie bazată pe probe administrate în
conformitate cu Codul de procedură penală. Prin urmare, arestarea preventivă poate fi aplicată doar
dacă există o bănuială rezonabilă că bănuitul, învinuitul sau inculpatul a săvîrşit infracţiunea care
formează obiectul urmăririi penale sau judecării cauzei (în cazul inculpatului). Curtea Europeană a
constatat că a existat o bănuială rezonabilă de comitere a unei infracţiuni atunci cînd: la domiciliul
inculpatului s-au găsit obiecte care aveau legătură cu infracţiunea; martorii şi înscrisurile indicau
prima facie asupra implicării persoanei în acţiuni criminale ; procese-verbale întocmite de poliţişti
care au asistat la comiterea faptei indicau asupra persoanei, cînd veridicitatea proceselor-verbale a
fost confirmată în cadrul investigaţiei ulterioare; declaraţii ale martorilor indicau asupra persoanei,
chiar dacă ulterior au fost retrase; sau cînd informaţii operative coroborate cu plîngerea victimei
indicau asupra persoanei (hot. Ignatenco c. Moldovei, 8 februarie 2011, § 60).

Definiție legală (CPP) - bănuială rezonabilă – suspiciune care rezultă din existenţa unor fapte şi/sau
informaţii care ar convinge un observator obiectiv că s-a comis ori se pregăteşte comiterea unei
infracţiuni imputabile unei anumite ori anumitor persoane şi că nu există alte fapte şi/sau informaţii
care înlătură caracterul penal al faptei ori dovedesc neimplicarea persoanei

• Clasificați temeiurile reținerii persoanei în procesul penal

Temeiurile reținerii (condiția - dacă există o bănuială rezonabilă privind săvîrşirea unei infracţiuni
pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de un an, numai în
cazurile): prevăzute concret de legea procesual-penală

1) dacă aceasta a fost prinsă în flagrant delict – urmărește scopul de stabilire a identității bănuitului,
obținerea mijloacelor material de probă și asigurarea prezenței bănuitului la efectuarea acțiunilor de
urmărire la care este necesară prezența lui. Prinderea în flagrant este demonstrate de raportul sau
procesul verbal de constatare a infracțiunii, lămuririle martorilor ocular sau a victimei, înregistrările
video, corpurile delicte, etc.

2) dacă martorul ocular, inclusiv victima, indică direct că anume această persoană a săvîrşit
infracţiunea- se constată prin acțiunile de urmărire penală (audierea, prezentarea spre
recunoaștere), dacă urmărirea penală este pornită sau ca rezultat al unor acșuni de investigație
operativă.

3) dacă pe corpul sau pe hainele persoanei, la domiciliul ei ori în unitatea ei de transport sînt
descoperite urme evidente ale infracţiunii- date care pot fi obținute în urma cercetării la fața locului,
percheziției, examinării corporale, ca rezultat al acțiunilor de investigație operativă.

4) dacă la locul săvîrşirii infracţiunii sînt descoperite urmele lăsate de către această persoană-
cercetarea la fața locului.

5) dacă aceasta a încercat să se ascundă ori nu i s-a putut constata identitatea

Alte circumstanțe

Reţinerea persoanei bănuite poate fi dispusă şi dacă există temeiuri rezonabile de a presupune că
aceasta se va sustrage de la urmărirea penală, va împiedica aflarea adevărului sau va săvîrşi alte
infracţiuni.
 • Descrieți procedura constituirii persoanei ca parte vătămată în procesul penal

Conform art. 58 pct. 5, victima are dreptul să ceară de la organul de urmărire penală să fie
recunoscută ca parte vătămată în cauza penală. Parte vătămată este considerată persoana fizică sau
juridică căreia i s-a cauzat prin infracţiune un prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în
această calitate, conform legii, cu acordul victimei. Minorul căruia i s-a cauzat prejudiciu prin
infracţiune va fi considerat parte vătămată fără acordul său. Recunoaşterea ca parte vătămată se
efectuează prin ordonanţa organului de urmărire penală, imediat după stabilirea temeiurilor de
atribuire a unei asemenea calităţi procesuale. Această ordonanță cuprinde în partea introductivă
locul și timpul întocmirii, de către cine și în ce cauză. Dacă recunoașterea are loc pînă la punerea un
învinuire, în partea descriptivă de va indica despre pornirea urmăririi penale după semnele
infracțiunii. Această parte cuprinde descrierea succintă a fondului cauzei, prin care se exprimă
încălcarea dreptului persoanei, ce a servit drept temei pentru recunoaștere. Partea rezolutivă
cuprinde hotărîrea ofițerului de urmărirea penală privitoare la recunoașterea persoanei în calitate
de parte vătămată și comunicarea despre aceasta. În cazul în care, după recunoaşterea persoanei
ca parte vătămată, s-au constatat circumstanţe care atestă lipsa cauzării prejudiciului, organul de
urmărire penală încetează participarea acestei persoane ca parte vătămată în procedura respectivă
prin ordonanţă motivată.

Se impune necesitatea recunoașterii părții vătămate imediat, adică de îndată ce s-a constatat faptul
cauzării daunei morale, fizice sau materiale. Partea vătămată poate fi recunoscută numai după
începerea urmăririi penale. La faza judecării nu poate fi recunoscută. Despre recunoașterea sa în
această calitate persoana se înștiințează neîntîrziat, aducîndu-i-se la cunoștință drepturile și
obligațiile.

• Clasificați garanțiile accesului liber la justiție al părții vătămate.

• Determinați cerințele de admisibilitate a proceselor verbale ca mijloace de probă.

• Comparați declarațiile părții vătămate cu cele ale martorulu

• Identificați subiecții procesului penal cărora li se aplică libertatea de mărturisire împotriva

sa.

În Codul de Procedură Penală se indică că nimeni nu poate fi silit să mărturisească împotriva sa ori
împotriva rudelor sale apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului, logodnicei sau să-şi recunoască
vinovăţia. Așadar, de această prerogativă beneficiază toți participanții la procesul penal, deoarece
termenul de /nimeni/ are sensul de nici un om, nici o ființă. De regulă, acest drept este utilizat de
martor, bănuit, învinuit, inculpat. Martorul nu poate fi silit să facă declarații contrare intereselor sale
sau ale rudelor sale apropiate, precum și are dreptul de a refuza să prezinte obiecte, documente,
mostre pentru cercetare comparativă sau date, dacă aceste pot fi folosite împotriva sa sau a rudelor
sale apropiate.

Bănuitul, învinuitul, inculpatul trebuie să fie obligatoriu informat de către organul de urmărire
penală, procuror, instanță, privitor la dreptul său de a tăcea și de a nu mărturisi împotriva sa.

Martorul care este eliberat de lege de a face declarații împotriva acuzatului dacă nu acceptă să facă
declarații în ședința de judecată, atunci declarațiile lui făcute în cursul urmăririi penale nu pot fi
citate în ședința de judecată.

• Determinați garanțiile exercitării libertății de mărturisire împotriva sa.

Sub aspect direct, în cazul bănuitului, pentru noi ar fi relevant art. 64 alin. (2) pt. 10 să facă declarații
sau să refuze de a le face, mai desfășurat acest drept îl regăsim și la învinuit și inculpat art. 66 alin.
(2) pt. 8 unde este stipulat că acuzatului i se va atrage atenția că refuzul de a da declarații nu se va
solda cu nici o consecință defavorabilă persoanei sale, art. 64 alin. (31) prelevarea mostrelor trebuie
făcută doar cu acordul bănuitului sau autorizație judecătorului de instrucție. Important pentru
dreptul la tăcere este și art. 66 alin. (21) unde se remarcă că examinările corporale, precum și
prelevările de eliminări ale corpului, alte mostre biologice pot fi făcute doar cu permisiunea
acuzatului și cu titlul de excepție prin autorizarea judecătorului de instrucție (acest fapt denotă
caracterul relativ al dreptul de a nu mărturisi împotriva sa). Totuși, prelevarea de mostre nu
înseamnă o încălcare a acestui drept, pentru că eliminările corpului sunt independente de voința
persoanei. Art. 154 reglementează temeiurile de colectarea a mostrelor, unde este folosit în
repetate rânduri termenul de necesitatea colectării pentru cercetarea comparativă, dispunerea
prelevării mostrelor poate fi făcută doar prin emiterea unei ordonanțe motivate. Atât bănuitului,
învinuitului, cât și inculpatului, conform art. 103 alin (3) și art. 104 alin. (2), le este garantat dreptul
de a nu fi supuși forțat mărturisirii împotriva sa sau a rudelor sale. Legiuitorul mai prevede la art. 167
obligația organelor de urmărire penală de a aduce la cunoștință în scris informația privind drepturile
bănuitului, în termen de 3 ore de la momentul privării de libertate, unde urmează să se regăsească
dreptul la apărare și dreptul la tăcere.

În ce privește martorul, dreptul la tăcere se răspândește doar asupra declarațiilor ce ar putea fi

interpretate în 1 defavoare sa sau 2 a rudelor și apropiaților acestora, fapta consfințit de art. 90 alin.
(11); art. (90) alin. (12) pt. 7; art. 105 alin. (7).

Normele procesual penale reglementează in meus sententia și indirect aspectul dreptului la tăcere,
art. 64 alin. (2) p. 13, unde i se acordă dreptul acuzatului să prezinte mijloace de probă pentru a fi
anexate la dosar, însă nu și obligația; art. 64 alin. (2) pt. 20, dreptul bănuitului de a retrage orice
plângere ori cerere a sa sau de către apărătorul său, subliniindu-se, deci, că acuzatul poate să revină
la declarațiile sale, ceea ce denotă aspectul „ultraactiv” al dreptului, dacă-l putem numi așa.

Sintetizând informația prezentată, vom face o scurtă enumerare a transpunerii dreptului la tăcere în
cadrul diverselor procedee probatorii: 1. Examinarea corporală, Colectarea de mostre – trebuie să
existe consimțământul persoanei reținute, fie ordonanța motivată a OUP; 2. Audierea – persoana
urmează a fi informată despre posibilitatea exercitării dreptului la tăcere (în cazul acuzatului,
prezența obligatorie a apărătorului său), etc.

Un alt moment interesant este cu privire la dispunerea interceptărilor corespondenței (scrisori,

mesagerii electronice, convorbirile telefonice, etc.) acuzatului, aceasta urmând să fie făcută fără
careva provocări, constrângeri, altor mijloace interzise de lege din partea autorităților ce exercită
măsura de investigație dată.

• Descrieți condițiile aplicării față de bănuit a măsurii preventive.

Măsurile preventive pot fi aplicate de către procuror, din oficiu ori la propunerea organului de
urmărire penală, sau, după caz, de către instanţa de judecată numai în cazurile în care există
suficiente temeiuri rezonabile, susţinute prin probe, de a presupune că bănuitul ar putea să se
ascundă de organul de urmărire penală sau de instanţă, să exercite presiune asupra martorilor, să
nimicească sau să deterioreze mijloacele de probă sau să împiedice într-un alt mod stabilirea
adevărului în procesul penal, să săvîrşească alte infracţiuni ori că punerea în libertate a acestuia va
cauza dezordine publică. La soluţionarea chestiunii privind necesitatea aplicării măsurii preventive
respective, procurorul şi instanţa de judecată vor aprecia şi vor motiva, în mod obligatoriu, dacă
măsura preventivă este proporţională cu circumstanţele individuale ale cauzei penale, inclusiv luînd
în considerare: caracterul rezonabil al bănuielii, gravitatea şi gradul prejudiciabil al faptei
incriminate, apreciate în fiecare caz individual, însă fără a se pronunţa asupra vinovăţiei;
personalitatea şi caracterizarea bănuitului, învinuitului, inculpatului, inclusiv la momentul de
comitere a faptelor încriminate; vîrsta şi starea sănătăţii sale; ocupaţia sa; situaţia familială şi
prezenţa persoanelor întreţinute; starea sa materială, veniturile, posesia bunurilor imobile sau a
altor proprietăţi; deţinerea unui loc permanent de trai, deţinerea unui loc permanent ori temporar
de muncă; alte circumstanţe esenţiale prezentate de bănuit, învinuit, inculpat sau de către procuror,
organul de urmărire penală.

În cazul în care lipsesc temeiuri pentru aplicarea unei măsuri preventive faţă de bănuit, învinuit,
inculpat, de la acesta se obţine obligaţia în scris de a se prezenta la citarea organului de urmărire
penală sau a instanţei şi de a le informa despre schimbarea domiciliului.

Bănuitului nu îi poate fi aplicată măsura preventive arestul preventiv și măsurile alternative de

arestare.

• Clasificați temeiurile încetării de drept a arestării preventive

• Descrieți fazele procesului penal

Sistemul acțiunilor procesual penale este divizat în următoarele faze obligatorii:

• Urmărirea penală, care constă în faptul efectuării actelor procesuale și de investigare

operativă de către organele de urmărire penală în scopul stabilirii circumstanțelor cauzei,
administrării și verificării de probe, identificării persoanelor vinovate de săvîrșirea
infracțiunilor. Organul de urmărire penală sau procurorul sesizat în modul prevăzut în
art.262 şi 273 dispune în termen de 30 de zile, prin ordonanţă, începerea urmăririi penale în
cazul în care, din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de constatare, rezultă o bănuială
rezonabilă că a fost săvîrşită o infracţiune şi nu există vreuna din circumstanţele care exclud
urmărirea penală, informînd despre aceasta persoana care a înaintat sesizarea sau organul
respectiv. În cazul în care organul de urmărire penală sau procurorul se autosesizează în
privinţa începerii urmăririi penale, el întocmeşte un proces-verbal în care consemnează cele
constatate privitor la infracţiunea depistată, apoi, prin ordonanţă, dispune începerea
urmăririi penale.

• Judecarea cauzei în prima instanță – începe odată cu sesizarea instanței și cuprinde toate
activitățile procesuale desfășurate de către aceasta sau în fața ei pentru soluționarea
fondului cauzei. Faza dată este recunoscută ca principală datorită examinării de către
instanța de judecată a probelor administrate de către părți în condiții de contradictorialitate
soluționînd conflictul de drept penal prin constatarea vinovăției persoanei și stabilirea
pedepsei penale, sau în caz contrar, reabilitarea persoanei prin sentință de achitare.
Momentul final – pronunțarea sentinței.

• Executarea hotărîrilor judecătorești – începe odată cu rămînerea definitivă a hotărîrilor

judecătorești și cuprinde activitățile instanței de judecată de punere în aplicare a acestora,
precum și soluționarea unor chestiuni apărute în timpul și după executarea pedepselor
penale.

Faze facultative ale procesului penal sunt:

 • Examinarea cauzei în urma examinării căilor ordinare de atac – poate urma după judecarea
cauzei în primă instanță, dacă părțile, procurorul sau alți participanți nu sunt satisfăcuți de
soluția dată de instanța de fond și atacă hot. în cauză cu apel sau cu recurs.

• Examinarea cauzei în urma exercitării căilor extraordinare de atac – se desfășoară în

împrejurări deosebite, împotriva hotărîrilor judecătorești definitive, pentru a corecta
eventualele erori din activitatea jurisdicțională anterioară. (Recursul în anulare, revizuirea).

• Stabiliți coraportul dintre forma procesual-penală și garanțiile procesuale

• Identificați felurile nulității actelor procedurale

Încălcarea prevederilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrage nulitatea
actului procedural numai în cazul în care s-a comis o încălcare a normelor procesuale penale ce nu
poate fi înlăturată decît prin anularea acelui act. Nulitățile pot fi clasificate după: modul de
exprimare în norma juridică – nulități exprese, care sunt prevăzute de lege și nulități virtuale, care
decurg din reglementarea general. După limita consecințelor: nulități absolute, care pot fi invocate
oricînd, în tot cursul procesului penal, chiar din oficiu și nulități relative, ce pot fi invocate în timp util
de cel interesat, care trebuie să facă dovada unei vătămări. După efecte: nulitate totală – anularea
privește întreg actul viciat și nulitate parțială – nulitatea privește doar o parte din actul viciat.

• Determinați subiecții procesului penal competenți să constate nulitatea actului

procedural.

Nulitatea nu operează imediat, prin simpla încălcare a legii. Pentru a constata nulitatea, aceasta se
cere a fi invocată din oficiu în cazurile prevăzute de art. 251 (2) - Încălcarea prevederilor legale
referitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la
compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată, la participarea părţilor în cazurile
obligatorii, la prezenţa interpretului, traducătorului, dacă sînt obligatorii potrivit legii, atrage
nulitatea actului procedural. Invocarea nulității se face de cei interesați prin intermediul cererii,
plîngerii sau căilor ordinare și extraordinare de atac. Organul de urmărire penală, judecătorul de
instrucție și instanța de judecată în fața cărora se invocă nulitatea trebuie să constate dacă sunt
întrunite condițiile privind nulitatea, și să dispună anularea actului procedural cu refacerea acestuia
sau fără refacere, ori, după caz, refacerea actului fără anularea acestuia. Procurorul, în faza urmăririi
penale anulează ordonanţele ilegale, modifică sau completează ordonanţele neîntemeiate ale
organului de urmărire penală.

• Determinați actele procedural prin care se recunoaște calitatea de bănuit în procesul

penal.

Bănuitul este persoana fizică faţă de care există anumite probe că a săvîrşit o infracţiune pînă la
punerea ei sub învinuire. Persoana poate fi recunoscută în calitate de bănuit prin unul din
următoarele acte procedurale, după caz:

1) procesul-verbal de reţinere;

2) ordonanţa sau încheierea de aplicare a unei măsuri preventive neprivative de libertate;

3) ordonanţa de recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit.

(11) Ordonanţa de recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit şi informaţia despre drepturile
prevăzute la art.64 se aduc la cunoştinţă în decurs de 5 zile din momentul de emitere a ordonanţei,
dar nu mai tîrziu de ziua în care bănuitul s-a prezentat sau a fost adus silit, ori din momentul de
începere a primei acţiuni procedurale efectuate în raport cu acesta. În cazul în care există
necesitatea dispunerii unor măsuri speciale de investigaţii în privinţa bănuitului, aducerea la
cunoştinţă a ordonanţei de recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit şi a drepturilor sale se
amînă în baza ordonanţei motivate a procurorului, cu autorizarea judecătorului de instrucţie pe o
perioadă de 30 de zile, cu posibilitatea prelungirii motivate a perioadei pînă la 3 luni. În cazul
infracţiunilor privind crima organizată, spălarea de bani, al infracţiunilor cu caracter terorist, al
infracţiunilor de corupţie şi ale celor conexe actelor de corupţie, termenul de amînare a aducerii la
cunoştinţă poate fi prelungit pînă la 6 luni, la demersul procurorului, cu autorizarea judecătorului de
instrucţie. Fiecare prelungire a termenului de amînare a aducerii la cunoştinţă a ordonanţei de
recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit şi a drepturilor sale nu poate depăşi 30 de zile.

(În cazurile în care a fost pornită urmărirea penală împotriva persoanei concrete, din acest moment
se va considera că deține această calitate de bănuit, indiferent de faptul dacă au fost sau nu dată
ordonanța de recunoaștere în calitate de bănuit.)

• Clasificați garanțiile dreptului la apărare al învinuitului

Învinuitul sau, după caz, inculpatul are dreptul la apărare. Organul de urmărire penală sau, după caz,
instanţa de judecată îi asigură învinuitului, inculpatului posibilitatea de a-şi exercita dreptul la
apărare prin toate mijloacele şi metodele neinterzise de lege.

Învinuitul, CPP, are dreptul:

1) să ştie pentru ce faptă este învinuit şi, în legătură cu aceasta, la punerea sub învinuire, precum şi
imediat după reţinerea în stare de arest sau după ce i s-a adus la cunoştinţă ordonanţa de aplicare a
măsurii preventive, să primească de la organul de urmărire penală copia de pe ordonanţa de punere
sub învinuire;

2) imediat după reţinere sau după punerea sub învinuire, să primească de la organul de urmărire
penală informaţie în scris despre drepturile de care dispune conform prezentului articol, inclusiv
dreptul de a tăcea şi a nu mărturisi împotriva sa, precum şi explicaţii asupra tuturor drepturilor sale;

3) în caz de reţinere, să primească consultaţie juridică din partea apărătorului pînă la începutul
primei audieri în calitate de învinuit;

4) în caz de reţinere, să fie adus imediat, dar nu mai tîrziu de 72 de ore, în faţa unui judecător, să fie
judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în timpul procesului;

5) din momentul punerii sub învinuire, să aibă asistenţa unui apărător ales de el, iar dacă nu are
mijloace de a plăti apărătorul, să fie asistat în mod gratuit de un avocat care acordă asistenţă juridică
garantată de stat, precum şi, în cazurile admise de lege, să renunţe la apărător şi să se apere el
însuşi;

6) să aibă întrevederi cu apărătorul său în condiţii confidenţiale, fără a se limita numărul şi durata
lor;

7) dacă acceptă să fie audiat, la cererea sa, să fie audiat în prezenţa apărătorului;

8) să facă declaraţii sau să refuze de a le face, atrăgîndu-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii
nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca
mijloace de probă împotriva sa;
9) să dea explicaţii cu privire la învinuirea ce i se aduce sau să refuze de a le da;

10) să recunoască învinuirea ce i se aduce şi să încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei;

11) să accepte o procedură specială de urmărire penală şi de judecare a cauzei, în condiţiile

prevăzute de prezentul cod, în cazul recunoaşterii vinovăţiei;

12) să participe la efectuarea acţiunilor procesuale, de unul singur sau fiind asistat de apărător, la
solicitarea sa, ori să refuze de a participa la ele;

13) să anunţe, prin organul de urmărire penală, rudele apropiate sau o altă persoană, la propunerea
sa, despre locul unde este ţinut sub arest;

14) să efectueze pregătirea materialelor pentru cauza penală;

15) să prezinte documente şi alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal şi pentru
cercetare în şedinţa de judecată;

16) să ceară recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, a judecătorului, procurorului,
expertului, interpretului, traducătorului, grefierului;

17) să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în
aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;

18) să înainteze cereri, inclusiv privind asistenţa medicală independentă;

181) imediat după reţinere sau după ce i s-a adus la cunoştinţă hotărîrea de aplicare a măsurii
preventive, să aibă acces la examinare şi asistenţă medicală independentă, inclusiv pe cont propriu;

19) să facă obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară includerea
obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii procesuale;

20) să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale efectuate cu participarea lui şi să

facă obiecţii asupra corectitudinii proceselor-verbale, precum şi să ceară completarea lor cu
circumstanţele care, în opinia sa, trebuie să fie menţionate;

21) să ia cunoştinţă de materialele trimise în judecată pentru confirmarea arestării sale;

22) după terminarea urmăririi penale, să ia cunoştinţă de toate materialele cauzei şi să noteze din
ele datele necesare, să înainteze cereri de completare a urmăririi penale;

23) să participe la judecarea cauzei în primă instanţă şi în ordine de apel;

24) să pledeze în dezbaterile judiciare cînd nu este asistat de apărător;

25) să ia ultimul cuvînt;

251) să ia cunoştinţă de materialele şi probele prezentate de procuror împreună cu demersul sau

recursul său cu privire la aplicarea, prelungirea, revocarea, înlocuirea măsurii procesuale de
constrîngere, înainte de a fi transmise judecătorului de instrucţie sau instanţei de judecată;

26) să fie informat de către organul de urmărire penală despre toate hotărîrile adoptate care se
referă la drepturile şi interesele sale, să primească, la solicitarea sa, copii de pe aceste hotărîri,
precum şi copii de pe ordonanţele de aplicare în privinţa sa a măsurilor preventive şi a altor măsuri
procesuale de constrîngere, copii de pe rechizitoriu sau de pe un alt act de finalizare a urmăririi
penale, de pe acţiunea civilă, de pe sentinţă, apel şi recurs, de pe decizia prin care sentinţa a devenit
definitivă, de pe hotărîrea definitivă a instanţei care a judecat cauza pe cale extraordinară de atac;
27) să atace, în modul stabilit de lege, acţiunile şi hotărîrile organului de urmărire penală sau ale
instanţei de judecată, inclusiv sentinţa sau decizia instanţei care a judecat cauza pe cale ordinară de
atac;

28) să retragă orice plîngere a sa sau depusă de către apărătorul său în interesele lui;

29) să se împace cu partea vătămată în condiţiile prevăzute de prezentul cod;

291) să apeleze la un mediator în condiţiile legii;

30) să facă obiecţii asupra plîngerilor altor participanţi la procesul penal care i-au fost aduse la
cunoştinţă de către organul de urmărire penală sau despre care a aflat pe alte căi;

31) să-şi expună în şedinţa de judecată opinia referitor la cererile şi propunerile altor părţi în proces,
precum şi la chestiunile soluţionate de către instanţă;

32) să facă obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale celorlalţi participanţi la proces;

33) să facă obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată;

34) să ceară şi să primească repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de
urmărire penală sau ale instanţei de judecată;

35) să sesizeze procurorul ierarhic superior sau, după caz, instanţa de judecată despre încălcarea
termenului rezonabil.

(4) Exercitarea de către învinuit, inculpat a drepturilor de care dispune sau renunţarea lui la aceste
drepturi nu poate fi interpretată în detrimentul lui şi nu poate avea consecinţe nefavorabile pentru
el. Învinuitul, inculpatul nu poartă răspundere pentru declaraţiile sale, cu excepţia cazului în care el a
făcut un denunţ intenţionat fals că infracţiunea a fost săvîrşită de o persoană care, de fapt, nu a avut
atribuţie la săvîrşirea ei, precum şi în cazul în care a făcut declaraţii false sub jurămînt.

• Descrieți procedura comunicării actelor de procedură

Citarea în procesul penal constituie acţiunea procedurală prin care organul de urmărire penală,
judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată asigură prezentarea unei persoane în faţa sa
pentru desfăşurarea normală a procesului penal. Persoana citată este obligată să se prezinte
conform citaţiei, iar în caz de imposibilitate de a se prezenta la data, ora şi locul la care a fost citată,
ea este obligată să informeze organul respectiv despre aceasta, indicînd motivul imposibilităţii de a
se prezenta. În cazul în care persoana citată nu anunţă despre imposibilitatea de a se prezenta la
data, ora şi locul indicat şi nu se prezintă nemotivat la organul de urmărire penală sau la instanţă,
această persoană poate fi supusă amenzii judiciare sau aducerii silite. Chemarea unei persoane în
faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se face prin citaţie scrisă. Citarea se
poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică, prin telefax ori prin mijloace electronice. Citarea se
poate face şi prin intermediul poştei electronice sau prin orice alt sistem de mesagerie electronică în
cazul în care ofiţerul de urmărire penală, procurorul, instanţa de judecată dispun de mijloacele
tehnice necesare pentru a dovedi că citaţia a fost primită. Citarea se va face în aşa fel ca persoanei
chemate să i se înmîneze citaţia cu cel puţin 5 zile înainte de data cînd ea trebuie să se prezinte
conform citaţiei în faţa organului respectiv. Această regulă nu se aplică la citarea bănuitului,
învinuitului, inculpatului, a altor participanţi la proces pentru efectuarea unor acţiuni procesuale de
urgenţă în cadrul desfăşurării urmăririi penale sau al judecării cauzei. Dacă acţiunea procesuală este
neplanificată şi nu poate fi amînată, citaţia poate fi înmînată nemijlocit înainte de ora prezentării.
Minorul în vîrstă de pînă la 16 ani va fi citat prin intermediul părinţilor sau al tutorelui, cu excepţia
cazului în care acest lucru nu este posibil. Citaţia se înmînează de către agentul împuternicit cu
înmînarea citaţiei (denumit în continuare agent) sau prin serviciul poştal. Instanţa de judecată poate
comunica şi oral citaţia persoanei prezente la şedinţă, aducîndu-i la cunoştinţă consecinţele
neprezentării. În cursul urmăririi penale, citaţia făcută în acest mod se consemnează într-un proces-
verbal şi se semnează de către persoana astfel citată. Persoana se citează la adresa unde locuieşte,
iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului său de muncă prin serviciul de personal al
instituţiei în care lucrează.

Dacă, printr-o declaraţie, dată anterior în cursul procesului penal, persoana a indicat un alt loc
pentru a fi citată, ea se citează la locul indicat. În caz de schimbare a adresei indicate în declaraţia sa,
persoana este citată la noua sa adresă numai dacă a informat organul de urmărire penală ori
instanţa de judecată despre schimbarea intervenită sau dacă organul de urmărire penală ori instanţa
determină că s-a produs o schimbare de adresă pe baza datelor obţinute de agentul respectiv.
Bănuitul, învinuitul sau inculpatul are obligaţia de a informa, în termen de cel mult 3 zile, organul de
urmărire penală, procurorul, instanţa de judecată despre schimbarea domiciliului. În cadrul audierii,
bănuitul, învinuitul sau inculpatul este informat cu privire la această obligaţie şi cu privire la
consecinţele nerespectării ei. Bănuitul, învinuitul sau inculpatul poate fi citat la sediul avocatului ales
dacă nu s-a prezentat după prima citare legal îndeplinită. Bolnavii aflaţi în spital sau într-o altă
instituţie medicală se citează prin administraţia acestora. Deţinuţii se citează la locul de deţinere prin
administraţia instituţiei de detenţie. Militarii încazarmaţi se citează la unitatea militară din care fac
parte prin comandantul acesteia. Citarea persoanelor de peste hotare se efectuează în condiţiile
prevederilor tratatelor de asistenţă juridică în materie penală.

Citaţia se înmînează personal celui citat, care va semna dovada de primire. Dacă persoana citată nu
vrea să primească citaţia sau, primind-o, nu vrea sau nu poate să semneze dovada de primire,
agentul lasă citaţia celui citat ori, în cazul refuzului de primire, o afişează pe uşa locuinţei acesteia,
întocmind despre aceasta un proces-verbal. În cazul în care citarea se face potrivit art.238 alin.(1),
(4)-(6), administraţiile instituţiilor respective sînt obligate să înmîneze de îndată citaţia persoanei
citate contra semnătură, certificîndu-i semnătura în dovada de primire sau indicînd motivul pentru
care nu s-a putut obţine semnătura acesteia. Dovada de primire se predă agentului procedural, care
o înaintează organului de urmărire penală sau instanţei de judecată care a emis citaţia. Dacă
persoana citată nu se află acasă, agentul înmînează citaţia soţului, unei rude sau oricărei persoane
care locuieşte cu ea ori care în mod obişnuit îi recepţionează corespondenţa. Citaţia nu poate fi
înmînată unui minor sub 14 ani sau unei persoane bolnave mintal. Dacă persoana citată locuieşte
într-un imobil cu mai multe apartamente, într-un cămin sau la hotel, în lipsa persoanelor indicate în
alin.(1), citaţia se predă administratorului, persoanei de serviciu sau celor care în mod obişnuit îi
înlocuiesc. Persoana care primeşte citaţia semnează dovada de primire, iar agentul, certificînd
identitatea şi semnătura, întocmeşte proces-verbal. Dacă aceasta nu vrea sau nu poate semna
dovada de primire, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei, întocmind proces-verbal. În lipsa
persoanelor indicate la alin.(1) şi (2), agentul este obligat să se intereseze cînd poate găsi persoana
citată pentru a-i înmîna citaţia. Dacă nici pe această cale nu reuşeşte să o înmîneze, agentul afişează
citaţia pe uşa locuinţei persoanei citate, întocmind proces-verbal. În cazul în care persoana citată
locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente, într-un cămin sau la hotel, dacă în citaţie nu s-a
indicat apartamentul ori camera în care locuieşte, agentul este obligat să facă investigaţii pentru a
afla aceasta. Dacă investigaţiile au rămas fără rezultat, agentul afişează citaţia pe uşa principală a
clădirii sau la locul de afişare a informaţiei, întocmind proces-verbal şi făcînd menţiune despre
circumstanţele care au făcut imposibilă înmînarea citaţiei. Dacă persoana citată şi-a schimbat adresa,
agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei indicate în citaţie şi se informează pentru a afla noua adresă,
menţionînd în procesul-verbal datele obţinute.

Dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă numărul dosarului penal, denumirea organului de
urmărire penală sau a instanţei care a emis citaţia, numele, prenumele şi calitatea procesuală a
persoanei citate, precum şi data pentru care este citată. Dovada de primire trebuie să cuprindă, de
asemenea, data înmînării citaţiei, numele, prenumele, calitatea şi semnătura celui ce înmînează
citaţia, certificarea de către acesta a identităţii şi a semnăturii persoanei căreia i s-a înmînat citaţia,
precum şi indicarea calităţii acesteia. Ori de cîte ori, cu prilejul predării sau afişării unei citaţii se
întocmeşte un proces-verbal, acesta va cuprinde, în mod corespunzător, şi menţiunile indicate în
alin.(1).

Comunicarea celorlalte acte de procedură se face potrivit dispoziţiilor prezentului capitol.

Comunicarea este mijlocul prin ntermediul căruia organele de urmărire penală sau instanțele de
judecată înștiințează persoanele care participă la procesul penal despre acțiunile procesuale
efectuatem hotărîrile adoptate sau cererile, recursurile înaintate. În lit. de specialitate, comunicarea
poate fi efectuată prin următoarele moduri – a) transmiterea unei copii sau a extrasului unui act
procedural. B) înștiințarea despre îndeplinirea unei acțiuni procesuale. Astfel, pentru protejarea
drepturilor procesuale, părțile urmează a fi informate în scris sau verbal, în funcție de caz, despre
efectuarea sau refuzul desfășurării unor acțiuni procesuale. Comunicarea actelor procedurale se face
din oficiu de organul de urmărire penală sau după caz de instanța de judecată, ori la cererea părților
și a altor persoane interesate. Dovada comunicării unui act procedural se face în actul respectiv sau,
după caz, prin recipisă.

• Delimitați erorile materiale de omisiunile vădite în actele procedurale penal

• Interpretați constatările Curții Constituționale cu privire la constituționalitatea art. 287 (1)

CPP

• Clasificați temeiurile aplicării principiului dreptului de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit

de mai multe ori.

Derivă din protocolul 7, art 4 CEDO. Nimeni nu poate fi urmărit de organele de urmărire penală,
judecat sau pedepsit de instanţa judecătorească de mai multe ori pentru aceeaşi faptă. Scoaterea de
sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale împiedică punerea repetată sub învinuire a
aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă, cu excepţia cazurilor cînd fapte noi ori recent descoperite
sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente au afectat hotărîrea respectivă. Hotărîrea
organului de urmărire penală de scoatere a persoanei de sub urmărire penală sau de încetare a
urmăririi penale, precum şi hotărîrea judecătorească definitivă, împiedică reluarea urmăririi penale,
punerea sub o învinuire mai gravă sau stabilirea unei pedepse mai aspre pentru aceeaşi persoană
pentru aceeaşi faptă, cu excepţia cazurilor cînd fapte noi ori recent descoperite sau un viciu
fundamental în cadrul procedurii precedente au afectat hotărîrea pronunţată.

Pentru realizarea acestui principiu, CPP prevede că urmărirea penală nu poate fi pornită, iar dacă a
fost pornită nu poate fi efectuată, de asemenea, nu poate fi încetată în cazurile în care-

-în privința unei persoane a existat o hotărîre judecătorească definitivă în legătură cu aceeași
acuzație sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleași temeiuri

-în privința unei persoane există o hotărîre neanulată de începere a urmăririi penale sau de încetare
a urmăririi penale pe aceleași acuzații.

Reluarea urmăririi în aceste cazuri poate avea loc numai dacă apar fapte noi sau recent descoperite
ori un viciu fundamental în cadrul urmăririi precedente a afectat hotărîrea respectivă. În cazul
descoperirii unui viciu fundamental, urmărirea penală poate fi reluată nu mai tîrziu de un an de la
intrarea în vigoare a ordonanței de încetare a urmăririi penale, de clasare a cauzei ori de scoatere a
persoanei de sub urmărire. Viciu fundamental – încălcare esențială a drepturilor și libertăților
garantate de CEDO, Constituția RM, alte acte naționale și internaționale. Dacă persoana a fost trasă
la răspundere contravențională, cade sub incidența acestui principiu. Principiul se respectă și în cazul
în care o persoană a fost sancționată pentru o infracțiune într-un stat străin.

• Caracterizați proprietățile esențiale ale probelor

Sînt admisibile probele pertinente, concludente şi utile administrate în conformitate cu prezentul

cod. Așadar, pentru ca o probă să fie admisibilă, aceasta trebuie să fie administrate de un subiect
competent. Doar ofițerul de urmărire penală și procurorul administrează probe în acuzare. Organul
de constatare are dreptul de a administra probe într-o perioadă relative scurtă (24 h), ulterior
transmite dosarul ofițerului de urmărire penală sau procurorului. Instanța nu are dreptul să
examineze o probă din oficiu, doar la solicitarea părților. Un alt criteriu este regula privind mijlocul
cuvenit. Mijloacele sunt prevăzute la art. 93 - declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, ale
părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile, martorului; raportul de expertiză;
corpurile delicte; procesele-verbale privind acţiunile de urmărire penală şi ale cercetării
judecătoreşti; documentele (inclusiv cele oficiale); înregistrările audio sau video, fotografiile;
constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale; actele procedurale în care se consemnează
rezultatele măsurilor speciale de investigaţii şi anexele la ele, inclusiv stenograma, fotografiile,
înregistrările şi altele. Ce-a de a treia regulă este cea privind procedura cuvenită. Aceasta poate fi
caracterizată sub mai multe aspect, spre exemplu respectare procedurii în ceea ce privește termenii
procesuali, acțiunile procesuale, care cu unele mici excepții pot fi efectuate doar după declanșarea
procesului. (ex încălcare de procedură – percheziții în timpul nopții). A 4a regulă - regula privind
/fructele pomului otrăvit/ - proba se consider inadmisibilă dacă este obținută din altă probă cu
încălcarea procedurii. (excepții – proba este obținută dintr-o sursă independent, - proba ar fi fost
descoperită inevitabil). Regula 5 – regula inadmisibilității probelor care conțin date de proveniență
necunoscută. Numai acea probă este admisibilă care conține date autenticitatea cărora poate fi
verificată.

Pe lîngă admisibilă, proba trebuie să fie pertinentă, adică să existe legătura între informația pe care o
conține proba cu obiectul probatoriului. (adică ceea ce trebuie să fie probat). Probele ce nu sunt
pertinente sunt excluse din dosar.

Proba trebuie să fie concludentă – adică informația pe care o conține să influențeze asupra
soluționării cauzei. Orice probă concludentă este și pertinentă.

Proba trebuie să fie utilă – trebuie să fie necesară soluționării cauzei date. Orice probă utilă este și
concludentă. Utilitatea probei este constatată de către organul de urmărire penală sau de către
instanța de judecată, pornind de la circumstanțele cauzei perfecte.

O probă poate fi pusă la baza sentinței numai dacă întrunește calitățile de admisibilă, pertinentă,
concludentă și utilă.

• Clasificați elementele obiectului probațiunii

Obiect al probațiunii include totalitatea circumstanțelor care urmează a fi dovedite într-o cauză
penală. Faptele și împrejurările incluse în obiectul probațiunii sunt de 2 feluri-

• Faptele sau împrejurările cu ajutorul cărora este soluționat fondul cauzei

• Fapte sau împrejurări care vizează desfășurarea normală a procesului penal.

Faptele sau împrejurările cu ajutorul cărora este soluționat fondul cauzei la rîndul lor se divizează în
fapte principale și fapte probatorii. Faptul principal al infracțiunii îl constituie însuși obiectul
procesului penal. Faptul principal include infracțiunea care constituie un temei de tragere la
răspundere penală. Fapte principale, sub aspectul lor, sunt probe directe deoarece prin intermediul
lor se poate constata existența sau inexistența faptelor, consecințelor, vinovăției sau nevinovăției.
Faptele probatorii sunt sub aspectul clasificării, probe indirecte, deoarece în urma demonstrării
acestora se permite să se tragă concluzii cu privire la faptul principal. În doctrină se susține opinia că
există un obiect generic și un obiect specific al probațiunii. Obiectul generic este caracteristic pentru
orice cauză penală sau pentru orice activitate de probare. Acesta este prevăzut la art 96 - faptele
referitoare la existenţa elementelor infracţiunii, precum şi cauzele care înlătură caracterul penal al
faptei; circumstanţele prevăzute de lege care atenuează sau agravează răspunderea penală a
făptuitorului; datele personale care caracterizează inculpatul şi victima; caracterul şi mărimea
daunei cauzate prin infracţiune; existenţa bunurilor destinate sau utilizate pentru săvîrşirea
infracţiunii sau dobîndite prin infracţiune, indiferent de faptul cui ele au fost transmise; toate
circumstanţele relevante la stabilirea pedepsei. Concomitent cu circumstanţele care urmează să fie
dovedite în procesul penal, trebuie să fie descoperite cauzele şi condiţiile care au contribuit la
săvîrşirea infracţiunii.

Obiectul specific nu se poate determina decît în raport cu cazul particular.

• Caracterizați formele competenței instanțelor judecătorești în procesul penal

Competența este sfera atribuțiilor pe care le are de îndeplinit potrivit legii fiecare categorie de
organe judecătorești sau capacitatea obiectivă a unui organ judiciar de a se ocupa de o anumită
cauză penală. Formele competenței reprezintă criteriul sau modalitatea în funcție de care se
diferențiază capacitatea instanțelor de judecată de a judeca diversele cauze penale. Formele
fundamentale –

• Competența funcțională – determinată de atribuțiile specifice atribuite de lege instanțelor

judecătorești în desfășurarea procesului penal și de modul particular în care se realizează
activitatea procesuală în diferite faze ale cauzei ori în raport cu caracterul deosebit al unor
instituții. Astfel, anumite organe judecă o cauză în primă instanță, și altele în apel sau recurs.
Prin urmare, competența funcțională este criteriul care diferențiază organele judecătorești
sub aspectul funcțiilor lor în procesul penal și sub aspectul atribuțiilor generale pe care
acestea le au de îndeplinit în acest cadru.

• Competența materială – determinată de obiectul cauzei penale, adică de faptul juridic care a
produs conflictul de drept penal și în legătură cu care se desfășoară activitatea judiciară.
Este criteriul cu ajutorul căruia se stabilește care dintre organele judecătorești de grade
diferite pot instrumenta anumite categorii de cauze penale. De obicei la determinarea
competenței materiale se ia în calcul natura și gravitatea infracțiunii ori complexitatea
cauzei.

- Competența teritorială – capacitatea obiectivă a instanței respective de a soluționa cauzele penale

care au legătură, cu relevanță social-juridică, în raport cu raza de teritorială în care instanța își
exercită atribuțiile funcționale. Este criteriul cu ajutorul căruia se determină care dintre organele de
același grad este competent să soluționeze o anumită cauză. Pentru judecătoria militară și CSJ raza
teritorială cuprinde tot teritoriul țării. ) Cauza penală se judecă de instanţa în raza teritorială a căreia
a fost săvîrşită infracţiunea. Dacă infracţiunea este continuă sau prelungită, cauza se judecă de
instanţa în raza teritorială a căreia s-a consumat ori a fost curmată infracţiunea. Dacă este imposibil
de a constata locul unde a fost săvîrşită infracţiunea, cauza se judecă de instanţa în raza teritorială a
căreia a fost terminată urmărirea penală. Cauza penală asupra infracţiunilor săvîrşite în afara
hotarelor ţării sau pe o navă se judecă de către instanţa în raza teritorială a căreia se afla ultimul loc
permanent de trai al inculpatului sau, dacă acesta nu este cunoscut – în raza teritorială a căreia a
fost terminată urmărirea penală. Demersurile cu privire la aplicarea măsurilor procesuale de
constrîngere şi autorizarea măsurilor supuse controlului judiciar se examinează de instanţa din
circumscripţia teritorială a procuraturii care conduce sau exercită urmărirea penală.

Forme subsidiare

-Competența personală – se stabilește în funcție de calitatea persoanei (inculpatului). Președintele

RM poate fi judecat doar de CSJ p/u asigurarea legalității procesului. Judecătoria militară judecă în
primă instanţă cauzele privind infracţiunile, prevăzute de Partea specială a Codului penal săvîrşite
de: persoane din efectivul de soldaţi, din corpul de sergenţi şi din corpul de ofiţeri ale Armatei
Naţionale, din efectivul Trupelor de Carabinieri şi al Serviciului Protecţiei Civile şi Situaţiilor
Excepţionale din subordinea Ministerului Afacerilor Interne, Serviciului de Informaţii şi Securitate,
Serviciului de Protecţie şi Pază de Stat; persoane atestate din efectivul instituţiilor penitenciare;
supuşi ai serviciului militar în timpul concentrărilor; alte persoane referitor la care există indicaţii
exprese în legislaţie.

- competența specială

- competența excepțională

• Stabiliți coraportul între competența funcțională și cea materială a instanțelor de judecată

(este în punctul 25).

• Descrieți procedura aplicării garanției personale a unei organizații

Garanţia personală constă în angajamentul în scris pe care persoane demne de încredere şi-l iau în
sensul că, prin autoritatea lor şi suma bănească depusă, garantează comportamentul respectiv al
bănuitului, învinuitului, inculpatului, inclusiv respectarea ordinii publice şi prezentarea lui cînd va fi
citat de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, precum şi îndeplinirea altor obligaţii
procesuale. Numărul garanţilor nu poate fi mai mic de 2 şi mai mare de 5. Garanţia personală, ca
măsură preventivă, se admite doar la cererea în scris a garanţilor şi cu acordul persoanei în privinţa
căreia se dă garanţia. La prezentarea în scris a garanţiei, fiecare garant concomitent depune la
contul de depozit al procuraturii sau al instanţei de judecată o sumă bănească de la 50 la 300 unităţi
convenţionale. Drepturile şi obligaţiile garantului, precum şi modul de efectuare a garanţiei, sînt
prevăzute în art.181.

Garanţia unei organizaţii constă în angajamentul în scris al unei persoane juridice demne de
încredere pe care şi-l ia în sensul că, prin autoritatea sa şi suma bănească depusă, garantează
comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, inclusiv respectarea ordinii
publice, prezentarea lui cînd va fi citat de organul de urmărire penală sau instanţa de judecată,
precum şi îndeplinirea altor obligaţii procesuale. Asumîndu-şi o asemenea garanţie, persoana
juridică trebuie să depună la contul de depozit al procuraturii sau al instanţei de judecată o sumă
bănească în mărime de la 300 la 500 unităţi convenţionale. Drepturile şi obligaţiile organizaţiei
garant, precum şi modul de efectuare a garanţiei, sînt prevăzute în art.181.

Art 181 - Garanţia personală şi garanţia unei organizaţii se dispun de către procurorul care conduce
sau efectuează urmărirea penală prin ordonanţă, iar de către instanţa de judecată prin încheiere.
Procurorul sau instanţa, stabilind că garantul este demn de încredere şi bănuitului, învinuitului,
inculpatului îi poate fi aplicată garanţia personală sau garanţia organizaţiei prevăzute în art.179 şi
180, decide aplicarea unei asemenea măsuri preventive, făcîndu-i cunoscute garantului esenţa
cauzei şi obligaţiile lui. După aceasta, garantul susţine solicitarea sa sau o retrage, fapt despre care
se consemnează în procesul-verbal. Garantul este în drept, în orice moment al procesului penal, să
renunţe la garanţia asumată. În cazul în care renunţarea la garanţia asumată a parvenit în temeiul
înaintării unei învinuiri noi, apariţiei unor circumstanţe despre care garantul nu a ştiut sau nu a putut
şti la momentul asumării garanţiei, imposibilităţii garantului de a asigura mai departe garanţia
comportamentului respectiv al învinuitului, inculpatului din cauza plecării în altă localitate sau a
îmbolnăvirii grave a garantului, precum şi a încetării existenţei persoanei juridice garant, plecării în
altă localitate sau trecerii în altă organizaţie a învinuitului, inculpatului, suma depozitată pentru
asigurarea garanţiei se restituie garantului de către organul care a dispus garanţia. Garantul poate
primi suma depozitată în scopul asigurării garanţiei şi în cazul dacă: procurorul sau instanţa a
schimbat măsura preventivă din motive care nu sînt legate de comportamentul învinuitului,
inculpatului sau a revocat măsura preventivă; garantul persoană juridică a pierdut capacitatea
juridică şi nu poate asigura garanţia. Suma depusă de garant în asigurarea garanţiei trece în contul
statului, în baza hotărîrii instanţei, în cazul în care garantul: nu a asigurat obligaţia sa pentru un
comportament respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului; a renunţat nemotivat la garanţia
asumată. Hotărîrea cu privire la trecerea în contul statului a sumei depozitate în asigurarea garanţiei,
adoptată în modul prevăzut în alin.(5), poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară.

• Clasificați condițiile înlocuirii arestului preventiv cu liberarea provizorie pe cauțiune

Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune poate fi dispusă de către judecătorul de
instrucţie sau, după caz, de către instanţa de judecată, la solicitarea procurorului, a persoanei
arestate preventiv sau a avocatului acesteia, pe tot parcursul procesului penal. Liberarea provizorie
pe cauţiune poate fi acordată în cazul în care este aplicată măsura asiguratorie pentru repararea
prejudiciului cauzat de infracţiune şi s-a depus cauţiunea stabilită de judecătorul de instrucţie sau de
către instanţă. Liberarea provizorie pe cauţiune nu se aplică învinuitului, inculpatului în cazul în care
există date că el va săvîrşi o altă infracţiune, va încerca să influenţeze asupra martorilor sau să
distrugă mijloacele de probă, să se ascundă de organele de urmărire penală, de procuror sau, după
caz, de instanţa de judecată. Judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată dispune, prin
încheiere, respingerea demersului de arestare preventivă sau de arestare la domiciliu şi aplicarea
măsurii de liberare provizorie pe cauţiune, stabileşte valoarea cauţiunii, precum şi termenul de
depunere a acesteia. În perioada liberării provizorii pe cauţiune, persoana este obligată să se
prezinte la citarea organului de urmărire penală sau instanţei de judecată şi să comunice orice
schimbare a domiciliului. Faţă de persoana liberată provizoriu pe cauţiune pot fi aplicate şi alte
obligaţii prevăzute de art.191 alin.(3). Dacă învinuitul, inculpatul nu depune cauţiunea în termenul
stabilit de instanţa de judecată, la demersul procurorului se dispune înlocuirea măsurii cu arestarea
preventivă sau arestarea la domiciliu. Dispunerea cauţiunii se face pe numele învinuitului,
inculpatului, prin depunerea unei sume de bani determinate pe contul depozitar al procuraturii ori
prin constituirea unei garanţii reale, mobiliare ori imobiliare, în limitele unei sume de bani
determinate, în favoarea aceluiaşi organ. Valoarea cauţiunii se determină de către judecătorul de
instrucţie sau de către instanţa de judecată de la 300 la 100000 de unităţi convenţionale, în funcţie
de starea materială a persoanei respective şi de gravitatea infracţiunii. Cauţiunea garantează:

1) participarea învinuitului, inculpatului la procesul penal şi respectarea de către acesta a obligaţiilor

prevăzute la art.192 alin.(3);

2) plata despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune şi plata
amenzii.
Măsura preventivă sub formă de arestare preventivă, arestare la domiciliu, liberare provizorie sub
control judiciar şi liberare provizorie pe cauţiune se înlocuieşte sau, după caz, se revocă de
judecătorul de instrucţie sau, după caz, de instanţa de judecată. În cazul în care, la etapa de urmărire
penală, pînă la transmiterea cauzei la instanţa de judecată spre examinare, procurorul care conduce
sau, după caz, efectuează urmărirea penală consideră că măsura arestarea preventivă sau arestarea
la domiciliu nu mai este justificată şi temeiurile care au servit la aplicarea sau la prelungirea acesteia
au decăzut, acesta revocă neîntîrziat măsura arestării preventive sau arestării la domiciliu, punînd în
libertate persoana sau, după caz, aplicînd, conform competenţei sale, o altă măsură preventivă, şi, în
termen de pînă la 5 ore de la revocare, anunţă judecătorul de instrucţie care a aplicat sau, după caz,
a prelungit măsura arestării preventive sau a arestării la domiciliu.

• Definiți instituția declinării de competență

• Comparați procedura soluționării conflictului de competență cu cea a strămutări cauzei

penale.

31. Comparaţi procedura soluţionării conflictului de competenţă cu cea a strămutării cauzei

penale

32. Descrieţi procedura efectuării examinării corporale în procedura penală

Examinarea corporală este o modalitate a cercetării specificul căreia constă în obiectul de cercetare
care este corpul omenesc, cu scopul descoperirii urmelor infracţiunii (spre exemplu urme de arsuri,
de leziuni etc.). In urma examinarii corporale pot fi descoperite urme ale infractiuniii. În cazul când
persoana refuză de a participa la examinarea corporală ea poate fi adusă forţat şi efectuată
examinarea corporală forţată. În urma examinării corporale pot fi descoperite urme, componente
chimice, zgârieturi, cicatrice, tatuaje, unele leziuni corporale, unele defecte ale constituţiei corpului,
semne din născare, diferite (cum se numesc ele) şi alte semne prin care se poate de constatat
atribuţia persoanei la infracţiunea urmărită. În unele cazuri semnele descoperite facilitează
identificarea făptuitorului sau constată faptul cauzării unor leziuni corporale. Însă poate fi examinată
concomitent îmbrăcămintea, încălţămintea, toate datele obţinute fiind incluse într-un singur proces-
verbal.

Obiectul de cercetare poate fi corpul bănuitului, învinuitului, inculpatului, martorului şi al părţii

vătămate.

La efectuarea examinarii corporale se emite ordonanta a organului de urmarire si se solicita

autorizarea judecatorului de instructie . In cazul unui delict flagrant examinarea poate fi efectuata
fara autorizatia judecatorului de instructie care e instiintat in termen de 24 h .art.119 CPP . Organul
de urmărire penală decide efectuarea sau nu a examinării corporale.

Organul de urmărire penală poate lua decizia examinării corporale şi fără acordul bănuitului,
învinuitului, inculpatului, martorului sau al părţii vătămate. În asemenea cazuri este necesară
emiterea ordonanţei în care se indică motivele efectuării acestei acţiuni procesuale. În cazurile când
examinarea corporală este efectuată de către organul de urmărire penală fără consimţământul
persoanei examinate este obligatorie autorizaţia judecătorului de instrucţie, care examinând
demersul înaintat emite o încheiere privind admiterea sau respingerea demersului ce are ca una din
consecinţe efectuarea examinării corporale.

La efectuarea examinarii corporale se emite o ordonanta a oup si se solicita autorizarea judecatolui

de instructie. In cazul unui delict flagrant examinarea poate fi efectuata ara autorizarea acestuia care
insa este instiintat in termen de 24h . informarea consta in prezentarea tuturor materialelor
pertinente . in caz de necesitate la examinarea corporala poate participa medicul. Obligatoriu in
cazul examinarii a unei persoane de sex opus cand este necesara dezbracarea acesteia. . in toate
cazurile nu se admit actiuni care ar injosi demnitatea persoanei examinate sau ar pune in pericol
sanatatea. In cazul descoperii urmelor de ingractiuni, leziua corporale tatuaje , se consemneaza in
proces- verbal.

33. Delimitaţi constatarea tehnico-ştiinţifică şi medico legală de raportul de expertiză

Expertiza judiciară este o activitate ştiinţifico-practică şi constă în efectuarea de către expert, în

scopul aflării adevărului, a unor cercetări privind obiectele materiale, organismul uman, fenomenele
şi procesele ce ar putea conţine informaţii importante despre circumstanţele cauzelor examinate de
organele de urmărire penală şi de instanţa judecătorească.

Constatarea tehnico-ştiinţifică şi medico-legală este o activitate efectuată de către specialist în

cadrul acţiunii procesuale, sau de sine stătător, pentru explicarea unor fapte sau circumstanţe ale
cauzei cercetate. Constatarea tehnico-ştiinţifică şi medico-legală se efectuează la ordonarea
organului de urmărire penală, a instanţei judecătoreşti, a organului împuternicit să examineze
cazurile cu privire la contravenţiile administrative, precum şi la cererea persoanei fizice şi
juridice.Constatarea tehnico-stiintifica are un caracter de urgenta, fiind impusa de existenta unui
pericol de disparitie a unor mijloace de proba sau de schimbare a unor situatii de fapt Constatarea
tehnico-stiintifica si constatarea medico-legala, desi enumerate ca mijloace de proba în cuprinsul.,
sunt mai degraba procedee de probatiune, adica, "moduri de a opera asupra anumitor mijloace de
proba", în vederea stabilirii exacte a valorii lor probatorii" constatarea medico-legala se dispune în
caz de moarte violenta, de moarte a carei cauza nu se cunoaste ori este suspecta, sau când este
necesara o examinare corporala învinuitului ori persoanei vatamate pentru a constata pe corpul
acestora existenta urmelor infractiunii. Mai mult decat atat in expertiza se anexeaza corpuri delicte,
probe fotografii , schite, deasemenea trebuie sa exista o argumentare in cazul neexplicarii anumitor
lucruri. In prim rind cind cind exista pericolul de disparitie a mijl de proba pu o urgenta si din
nedispunerea de timp pu o cercetare de catre expert se apeleaza la constatarile ......,invocind ar 6 a
conventiei dr omu afirmam in ceia ce priveste indepedenta expertului deoarece constatarile se
efectueaza in cadrul oup adica ca specialistii la efectuarea constatarilor de obieci sunt cei care
funcţionează în organul de urmărire penală. poate fi efectuată şi de către specialişti care
funcţionează în cadrul altor organe, precum şi de către alţi specialiştica de exemplu cei din medicina
legala sau din alte domenii ale medicinii, dar acestea nu treb sa isi insuseasca atrib de OUP ci ttreb sa
se limiteze la rezolvarea problemelor de stricta specialitate,pe cind expertul este persoana care
poseda cunostinte temeinice speciale intr-un anumit domeniu si are abilitatatia in conf cu legea de a
efectua o eexpertiza(ca de ex in domeniu stiintei,mestesugaritului ,a artei sma)

O alta deosebire este ca orice constatarea in unele cazuri poate fi urmata de catre o expertiza pe
cind o ezpertiza poate fi urmata de catre una facultativa sau de catre o contra expertiza..in caz
constatarilor se efectueaza de urgenta pe cind expertiza i se fixeaza un termen mai mare efectuarea
expertizei.

trebuie de mentinat diferenta rapoartelor ,anume acel al constatarilor uneori poate fi in procesul
verbal fara intocmirea lui adica in acele cazuri cind specialistul participa la efectuarea procedeelor
probatoriu de catre OUP,pe cind a expertului este confirmar plus la toate de semnatura si i se aplica
si sigiuliu institutiei respectivase anexeaza dupa caz corpurile delicte ,probe grafice sa

.o alta deosebire o putem arata si prin ceia ca expertul poate fi audiat in caz ca raportul nu este
destul de clar sau are unele deficiente,pe cidn specialistul care efectueaza constatarea nu etse supus
unei audieri ci la neclaritatea raportului sau la initiativa uneia din parti sau din oficiu OUP se
efectueaza expertiza.constatrile sunt supuse unor proceduri mai simplificate decit cele al
eexpertizei
34. Identificaţi excepţiile de la principiul oficialităţii în procesul penal

35. Comparaţi realizarea principiului oficialităţii la faza de urmărire penală cu acţiunea acestuia
la faza de judecată

Procurorul si oup au obligatia de a porni up in cazul cand sus sesizate ca s-a savarsit o infractiune si
de efectua actiunile necesare in vederea constatarii faptei penale si a persoanei vinovate

Instanta de judecata insa efectuiaza aciunile procesuale din oficiu in limitele competentei sale in
afara de cazul cand prin lege se dispune efectuarea acestora la cererea partilor.sa anunte partile in
privinta drepturilor pe care le au, dr de a cere administrarea unor probe noi sa intrebe partile daca
au de formutal cereri sau obiectii.

36. Descrieţi procedura înlocuirii măsurii arestării preventive

Daca in timpul urmariirii penale s-au administrat proble in legatura cu faptele inculpatului si nu mai
exista pericolul ca aceasta sa sadarniceasca aflarea adevarului prin influientarea martorilor,
inculpatul poate fi eliberat, inlocuindu-se masura arestarii preventive cu acea a obligarii de a nu
parasi localitatea. Inlocuirea masurii poate fi dispusa si in faza urmarii penale de regula la demersul
procurorului și anume autorizația judecătorului de instrucție iar in faza judecarii cauzeri si din oficiu
de catre instanta judecatoreasca. Oup daca constata necesitatea inclouirii unei masuri preventive
inainteaza demers motivat procurorului. Arestul preventiv poate fi inlocuit de judecatorul de
instructie sau dupa caz de instanta de judecata. Măsura preventivă aplicată poate fi înlocuită cu una
mai aspră, dacă necesitatea acesteia este confirmată prin probe, sau cu una mai uşoară, dacă prin
aplicarea ei se va asigura comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, în scopul
desfăşurării normale a procesului penal şi al asigurării executării sentinţei. (3) Măsura preventivă sub
formă de arestare preventivă, arestare la domiciliu, liberare provizorie sub control judiciar şi liberare
provizorie pe cauţiune se înlocuieşte sau, după caz, se revocă de judecătorul de instrucţie sau, după
caz, de instanţa de judecată.

37. Determinaţi particularităţile aplicării măsurilor procesuale de constrângere faţă de minori

La solutionarea chestiunii privind aplicarea masurii preventive in privinta minorului, in fiecare caz se
discuta in mod onbligatoriu posibilitatea transmiterii lui sub supraveghere. Retinerea minorului
precum si arestarea preventiva pot fi aplicate doar in cazuri exceptionale, cand au fost savarsite
infractiuni grave cu aplicarea violentei, deosebit de grave sau exceptional de grave. Retinerea
minorului nu poate depasi 24h . despre retinerea acestuia se institineaza imediat parintii sau alti
reprezentati legali ai monorului iar demersul privind arestarea preventiva se solutioneaza cu
participarea obligatorie a reprezentantului legal. Arestul nu poate depasi 4 luni si minorul pana la 14
ani nu poate fi supus aducerii silite.

38. Descrieţi imunităţile şi privilegiile martorului în procesul penal

In lit.de sp. a fost abordata problema imnunitatilor si privilegilor martorilor in unele opinii se
considera ca termenii dati sunt sinonime insa DEX defineste aceste notiuni in mod diferit astfel
,,imunitatea ,,este ansamblu de dr.sau privilegii de care se bucura anumite categorii, ,,privilegiu,,
este un avantaj o scutire de obligatii acordate in anumite situatii unor persoane.

Imunitatile si privilegiile au menirea de a proteja anumite relatii recunoscute de societate ca fiind

valori . Diferentierea imunitatilor de privilegii este necesara din cauza drepturilor survenite in urma
acestor institutii.In cazul imunitatilor persoana nu poate participa in cadrul procesului in nici un caz
pe cind privilegiile acorda persoanei dreptul de a participa in cadru probatiunii.

CPP stabileste anumite imunitati si privilegii pentru martorii in procesul penal si anume nu pot fi
citati ca martori persoanele care din cauza defectelor fizice sau psihice nu pot sa inteleaga just
imprejurarile importante pentru cauza

De asemenea este necesar de mentionat ca nici o prsoana nu este obligata sa depuna marturii
impotriva sa sau a rudelor apropiate(parinti surori frati si alte rude de diferit grad inclusiv si a sotilor
logodnicilor etc)

Aceste prevederi corespund prevederilor internationale deoarece Conventia europeana pentru

dr. omului contine prevederi cu referire la valorile aparate de iminitatile si privilegiile acordate
martorilor.

Într-o opinie se consideră că imunitatea martorului constă în interdicţia de a asculta persoana în

calitate de martor, iar privilegiul martorului constă în dreptul persoanei de a nu depune declaraţii.
Potrivit altor opinii, aceste două noţiuni semnifi că aceleași drepturi. S-a invocat și faptul că
imunitatea martorului se manifestă ca o derogare de la anumite obligaţii procesuale, fiind necesar
de a o extinde și asupra victimelor. C.proc.pen. din 2003 stabilește că nicio persoană nu poate fi silită
să facă declaraţii contrar intereselor sale sau ale rudelor sale apropiate.

Judecatorul procurorul , medicul de familie alte persoane care au acordat ingrijire medicala –
referitor la viata privata

Slujitorii cultului – referitor la circumstantele care le-azu cunoscut prin intermediul exercitarii
functiilor lor

Jurnalistul pentru a preciza persoana care i-a prezentat informatia cu conditia de anu-i divulga
numele , cu exceptia cazului cand persoana doreste benovl sa dupa marturi.

39. Delimitaţi statutul procesual al expertului de cel al specialistului

In acest sens putem defini expertul ca fiind persoana care are cunoştinţe de specialitate într-un
domeniu al ştiinţei, tehnicii, artei şi care este abilitată oficial în calitate de expert de a lămuri
chestiuni care în procesul Judiciar necesită asemenea cunoştinţe. Expertul este persoana care
datorită calităţilor proprii şi a unei bogate experienţe, prin cunoştinţe ,şi priceperi vaste, are o
indubitabilă abilitate într-un anumit domeniu, dispunând astfel de o bază temeinică în vederea
emiterii unei concluzii într-un anumit domeniu. În baza cunoştinţelor sale de specialitate, el îşi
formează convingeri proprii, desprinse de orice influenţă externă. Expertul este un auxiliar al
justiţiei, dar un consultant autorizat care ajută organul judiciar să lămurească împrejurări de fapt
necesare soluţionării cauzei. În acest sens, el trebuie să-şi îndeplinească misiunea solicitată, cu
conştiinciozitate şi obiectivitate, să dovedească un rol activ, constând în sesizarea tuturor
problemelor ce trebuie clarificate în cauza respectivă. Conform art.88 CPPRM expertul este persoana
numită pentru a efectua investigaţii în cazurile prevăzute de prezentul cod, care nu este interesată în
rezultatele cauzei penale şi care, aplicînd cunoştinţele speciale din domeniul ştiinţei, tehnicii, artei şi
din alte domenii, prezintă rapoarte în baza acestora. Expertul nu poate fi numit sau în alt mod
implicat în procesul penal ca expert în probleme juridice.

Conform articolului 87 CPP RM specialistul este persoana chemată pentru a participa la efectuarea
unei acţiuni procesuale în cazurile prevăzute de prezentul cod, care nu este interesată în rezultatele
procesului penal. Cererea organului de urmărire penală sau a instanţei cu privire la chemarea
specialistului este obligatorie pentru conducătorul întreprinderii, instituţiei sau organizaţiei în care
activează specialistul. Specialistul trebuie să posede suficiente cunoştinţe şi deprinderi speciale
pentru acordarea ajutorului necesar organului de urmărire penală sau instanţei. Opinia expusă de
specialist nu substituie concluzia expertului. Specialistul nu poate fi numit sau în alt mod implicat în
procesul penal ca specialist în probleme juridice. Înainte de începerea acţiunii procesuale la care
participă specialistul, organul de urmărire penală sau instanţa stabileşte identitatea şi competenţa
specialistului, domiciliul lui, precum şi în ce relaţii se află el cu persoanele care participă la acţiunea
respectivă, îi explică drepturile şi obligaţiile şi îl previne de răspunderea pentru refuzul sau
eschivarea de a-şi îndeplini obligaţiile. Aceasta se consemnează în procesul-verbal al acţiunii
respective şi se certifică prin semnătura specialistului.

40. Determinaţi condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul penal

In primul rand este necesar ca procesul penal sa fie declansat. In cazul cand nu este declansat,
persoana vatamata poate inainta actiune doar intr-un proces civil. In cererea de inaintare a actiunii
se arata cauza penala in procedura careia urmeaza a fi inaintata cauza sine si catre cine inainteaza
actiunea, valoarea actiunii si cerinte de despagubire. Partea civila poate inainta actiunea civila atat in
cadrul unui proces civil cat si in cadrul unui proces penal. In cadrul procesului civil are dr de a inainta
actiunea daca aceasta nu a intaint-o intr-un proces penal precum si in cazul cand actiunea a ramas
nesolutionata. Daca actiunea civila intentata in pr civil a fost respinsa reclamantul nu mai are dr de a
inainta aceiasi actiune si in cadrul procesului penal. Partea civila poate sa-si retraga in orice moment
al procesului penal actiunea dar numai tirziu de retragerea completului in camera de deliberare
pentru solutionarea in fond a cauzei. O data ce persoana a renuntat la despagubiri materiale ea nu
mai poate reveni asupra acestor revendicari in procesul penal. Cand lezeaza anumite dr instanta
poate respinde renuntarea cerera de retragere a actiunii civile.

Condițiile

1.infracțiunea trebuie sa fi produs un prejudiciu –prejudiciu poate fi moral,material,patrimonial

adică faptele ce aduc atingere anumitor valori ce definesc personalitatea umană. Prejudiciul material
se consideră legat de săvîrşirea acţiunii interzise de legea penală dacă el se exprimă în cheltuieli
pentru: 1) tratamentul părţii vătămate şi îngrijirea acesteia 2) înmormîntarea părţii vătămate; 3)
plata sumelor de asigurare, indemnizaţiilor şi pensiilor; 4) executarea contractului de depozit al
bunurilor.

2.legătura de cauzalitatea între infractiunea savirsită si prejudiciu reclamat

3.prejudiciu sa fie cert caracterul cert inseamna ca prejudiciu sa fie sigur,s-a produs în
realitate,poate fi evaluat:prejudiciua poate fi actual și viitor care trebuie sa fie sigur si susceptibil de
evaluare

4.prejudiciu trebuie sa nu fi fost reparat în legatura cu această conditie în practică apar diferite
situații cînd prejudiciu este reparat de caătre alte persoane decit învinuitul sau partea civilmente
responsabilă și anume atunci cînd victima beneficiază de anumite pensii de asigurari sociale/victima
a fost despagubită de o societate de asigurări /prejudiciu o fost acoperit de o terță persoană,deși
aceasta nu era obligată sa o facă.În cazul cind o persoană a reparat prejudiciu în interesul
inculpatului sau în locul inculpatului,atunci partea civilă nu va putea pretinde la despagubiri.În cazul
cind terța persoana a reparat prejudiciu din eroare atunci instanta va obliga inculpatul la repararea
prejudiciului,deaorece terta persoana va avea dreptul sa solicite restituirea sumei de la partea
civilă.În situația cind terța persoană are ca scop ajutorarea victimei,aceasta nu se va considera ca o
repararea a prejudiciului si partea civilă va avea dreptul sa solicite repararea prejudiciului de la
inculpat,iar instanța îi va acorda despăgubiri.
5.sa existe constituire ca partea civilă persoana fizica sau juridică care a înaintat actiunea civilă este
recunoscută în calitate de parte civilă fie prin ordonanta organului de urmarire fie prin închierea
innstantei de judecată.

41. Clasificaţi soluţiile instanţei la examinarea acţiunii civile în procesul penal

Admiterea totala sau partiala a actiunii – în cazul condamnării instanța poate obliga inculpatul să
acopere prejudiciu cauzat prin faptele sale, în masura în care acestea au fost dovedite,cu
respectarea tuturor condițiilor legale.În situația in care prejudiciu a fost cauzat prin acțiunea comună
a inculpatului si altor persoane instanta poate impune condmanatului responsabilitatea recuperării
pagubei în mărime deplină și explică partii civile dreptul de a intenta în procedura civilă o acțiune pt
persoanele în privinta carora cauza a fost încetată despre restituirea pagubei în mod solidar cu
condamnatul.

Respingerea actiunii civile are loc in cazul cand in principiu nu se exclude posibilitatea acordarii
despagubirilor civile dar instanta constata ca fapta nu a produs prejudicii materiale. Respingerea are
loc si in cazul cand nu s-a constata existenta faptei incriminate sau fapta nu a fost savarsita de
faptuitor

Instanta nu se pronunta asupra actiunii civile daca inculpatul a fost achitat pentru ca nu sunt
intrunite elementele infractiunii sau exista una din cauze care inlatura caracterul penal al faptei prev
de art 35 CP.Instanța nu soluționează acțiunea civilă deoarece nu a fost constata infractiunea.

Instanta admite in principiu actiunea civila in cazuri exceptionale .de exemplu stabilirea exacta a
asumei despagubirilor datorate partii civile ar dura o anumita perioada. Se efectuaiza printr-o
expertiva, fapt ce ar putea prejudicia examinarea operativa a laturii penale.În asemenea situașie
instanta civilă nu va mai constat dacă există sau nu prejudiciu,sarcina fiind de a calcula valoarea
concretă a prejudiciului care trebuie acordate partii civile.

42. Descrieţi procedura admiterii în proces a apărătorului

Aparatorul este admis pentru participare in procesul penal prin urma din cele doua modalitati

- la invitaţia bănuitului, învinuitului, inculpatului, reprezentantului legal al acestuia, precum şi

la solicitarea altor persoane, cu consimţămîntul persoanelor interesele cărora urmează să le apere;
aparatorul poate fi invitat si de alte persoare(rude prieteni)cu respectarea unor conditii-
consimtamintul banuitului,invinuitului,inculpatului.De regula dupa semnarea contractului de
asistenta juridical banuitui invinuitul inculpatul isi da acordul in forma scrisa ori pentr-o cere solicita
admiterea aparatorului.

- La desemnarea de catre coordonatorul oficial al CNAJGS(Consiliului Naţional pentru

Asistenţă Juridică Garantată de Stat) in cazul cererilor si solicitarilor pentru acordare de asistenta
juridica calificata. Cand prezenta unui aparator este una obligatorie iar banuitul nu si-a ales nici unul
sau la cerea acestuia oup sau instanta solicita desemnarea unui avocat.

Organul de urmărire penală sau instanţa nu este în drept să recomande cuiva invitarea unui anumit
apărător, însă pot cere înlocuirea apărătorului în cazul cînd ultimul nu poate să se prezinte în cadrul
reţinerii, punerii sub învinuire sau audierii bănuitului, învinuitului, adică nu poate să participe la
desfăşurarea procesului în decurs de 5 zile din momentul anunţării, dacă se constată că apărătorul
din oficiu nu este în stare să asigure asistenţă juridică eficientă.

Bănuitul învinuitul inculpatul poate avea cîţiva apărători. Acţiunile procesuale la care este necesară
participarea apărătorului nu pot fi considerate ca fiind îndeplinite cu încălcarea normelor de
procedură penală dacă la efectuarea lor nu au participat toţi apărătorii părţii în cauză.
Persoana care pretinde să participe în cauză în calitate de apărător, dar nu prezintă documentele cei
confirmă calitatea şi împuternicirile de apărător nu este admisă să participe la desfăşurarea
procesului penal în calitatea respectivă, faptă ce se adoptă prin hotărîre motivată.

43. Clasificaţi temeiurile de înlăturare a apărătorului din procesul penal

Înlaturarea apăratorului poate ave loc la orice etapa a procesului penal.Se face prin cerere scrisa
anexata la materialele cauzei.Organul de urmarire penala emite o ordonanta motivate iar instant
incheiere motivate.

a) Daca el se afla in relatii de rudenie sau in relatii de dependenta personala cu persoana care a
participat la urmarirea penala sau la judecarea cauzei

b) Daca el a participat in aceasta cauza in calitate de

- Persoana care a efectuat urmarirea penala, adica a efectuat una dina ctiunile art 55, 57

- Procuror care a luat parte la desfasurarea procesului penal

- Judecatorul care a judecat cauza in acest caz se are in vedere nu numai judecatorul care a
judecat cauza in prima instanta apel recurs, dar si jud de instructie care a asigurat controlul
judecatoresc in cursul urmarii penale.

- Grefier, intrepret, traducator

- Daca nu poate fi aparator in baza legii sau sentintei de judecata

Deasemenea drept motiv de inlaturare a avocatului este situatia cand justitiabilul are temeiuri reale
de a-i pune la indoiala competenta, nu i s-au dat lamuriri aparatorul nu a avut intervenii in cursul
procsului, fie i s-a pus la indoiala onestitatea buna-credinta etc. Daca a acordat asistenta persoanei a
caror intere sunt in contradicie cu persoana care o apara, oris e afla in relatii de rudenie de prima.

44. Descrieţi modalităţile de calcul a termenelor substanţiale(privind reţinerea,arestarea

preventivă,pedeapsa închisorii)

Termenele substantiale se calculeaza diferit de cele procedurale, la calcularea termenelor privind

masurile preventive ora sau ziua de la care incepe si la care se sfarseste termenul intra in durata
acestora.

Retinerea-72 ore,minori 24 ore

Arestul 30 zile

Termenele respective se socotesc curgatoare, adica daca termenul retinerii este de 72 de ore care a
inceput sambata la ora 11.00 expira marti la ora 11.00. arest 10 zile.. fix asa. in cazul in care legea
prevede termenul masurilor preventive in luni durata arestarii ei si prelungirea sa, fiecare luna se
considera 30 zile pentru a exclude obtinerea rezultatelor diferite.

45. Comparaţi consecinţele nerespectării termenelor judiciare cu cele ale încălcării termenelor
legale

Termenele stabilite de lege se numesc termene legale ,iar cele fixate de organe poartă denumirea de
termene judiciare.
In raport cu efectele pe care le produc, termenele se împart în dilatorii, peremptorii şi orânduitorii.
Dilatorii (din latină dilator - care amână) sunt acele termene înăuntrul cărora este oprită îndeplinirea
anumitor activităţi procesuale. Deci termenul dilatoriu reprezintă un impediment pentru efectuarea
unui act sau pentru îndeplinirea unei activităţi procesuale înăuntrul lui, respectiv înainte de
expirarea lui. El amână efectuarea actului până la expirarea termenului. în acest fel, termenele
dilatorii au menirea de a asigura părţii timp suficient pentru o anumită activitate procesuală prin
oprirea organelor judiciare sau a celeilalte părţi de a îndeplini înăuntrul lor anumite acte. Dilatorii
sunt, de exemplu, termenele prevăzute de art. 466 din C.proc.pen., după expirarea cărora hotărârile
se pun în executare; termenul de 1 an prevăzut de art. 511 din C.proc.pen., după care procurorul
înaintează demers judecătorului de instrucţie cu propunerea de a libera persoana de răspundere
penală. Termenele dilatorii se mai numesc prohibitive, întrucât ele apar ca obstacole în calea
îndeplinirii unor acte procesuale sau procedurale. Termenele peremptorii sunt cele înăuntrul duratei
cărora trebuie să fie îndeplinit sau efectuat un act. Termenul peremptoriu (din latină peremptorius,
a, um - definit, anulator, hotărâtor) obligă la îndeplinirea anumitor acte mai înainte de expirarea lui.
Neîndeplinirea actului înăuntrul termenului prevăzut de lege conduce la decăderea din exerciţiul
dreptului. Din această cauză, termenele peremptorii se mai numesc imperative. Peremptorii sunt, de
pildă, termenele de 3, 5, 10, 15 zile sau 2 luni de atacare cu recurs, termenul de 15 zile al atacării cu
apel, durata măsurilor procesuale de constrângere, durata sechestrării corespondenţei sau durata
interceptării comunicărilor. Termenele orânduitorii sunt cele care fixează o perioadă înăuntrul căreia
se recomandă să fie efectuat un act procesual sau procedural determinat' Termenul orânduitor, în
caz de neobservare, nu atrage sancţiuni procedurale, dar poate atrage sancţiuni disciplinare pentru
personalul oficial, când se constată''neglijenţa. Deseori prin lege nu este arătat expres caracterul
peremptoriu (imperativ) sau orânduitor (de recomandare) al termenului, fapt care conduce la
diterite interpretări privind efectele nerespectării acestuia. Caracterul orânduitor rămâne la
aprecierea organelor de urmărire penală sau a instanţelor judecătoreşti, dacă prin lege nu este
prevăzută expres sancţiunea nulităţii sau decăderea din dreptul procesual şi declararea actului
procedural ca tardiv. Astfel, în opinia noastră, orânduitorii sunt următoarele termene: de 24 de ore
pentru confirmarea actului de începere a urmăririi penale conform alin. (3) al art. 274 din
C.proc.pen.; de 48 de ore pentru înaintarea acuzării conform art. 282 din C.proc.pen.; de 3-10 zile
pentru întocmirea rechizitoriului conform art. 296 din C.proc.pen. După modul de exprimare sunt
termene cu determinare relativa şi determinarea absolută. Limitele determinate relativ în timp nu
sunt termene în sens tehnic, întrucât nu sunt predeterminate de lege, în mod precis, ele fiind lăsate
Ia aprecierea organului judiciar. Astfel de limitări se exprimă prin formulele: "imediat" (art. 11, 295
din C.proc.pen.); "fără întârziere" (art. 308 din C.proc.pen.); "rezonabil" (art. 19,20, 135, 259 din
C.proc.pen.); "de urgenţă" (art. 20, 290 din C.proc.pen.). Prin aceste expresii se impune accelerarea
ritmului procesual. Termenele cu determinarea absolută sunt termene cu indicaţii cronometrice (pe
ore, zile, luni sau ani) ori determinate prin anumite formule cum sunt: "până la terminarea cercetării
judiciare în prima instanţă" (art. 309 din C.proc.pen.); "de la pornirea procesului penal până la
terminarea cercetării judecătoreşti" (alin. (1) al art. 221 din C.proc. pen.); "până la începerea
cercetării judecătoreşti" (alin. (6) al art. 504 din C.proc.pen.).

46. Determinaţi excepţiile de la principiul secretului corespondenţei în procesul penal.

Sechestrul corespondentei este permisa in cadrul procesului penal de investigare a unei infractiuni
deosebit de grave sau exceptional de grave, curtea permite cenzurarea corespondenta fara caracter
juridic in cazul cand exista suspiciuni ca scrisorile contin corespondenta unor detinuti periculosi
despre unele practici comerciale sau alte aspecte asemanatoare. Se admite doar cu autorizarea
judecatorului de intructie i urma unui demers motivat din partea oup care se limiteaza la 6 luni cu
obligarea jud de intr sa informeze cel tarziu odata cu terminarea up persoanele ale caror convorbiri
au fost interceptate.Limitarea acestui drept se permite doar cu prezența unui mandat judiciar emis
în condițiile prezentului cod.

47. Comparaţi constatările CtEDO în cauza Ostrovar vs. Moldova cu cele date în speţa Iordachi
ş.a. vs. Moldova

48. Identificaţi mijloacele materiale de probă în procesul penal al RM

Drept mijloace materiale de proba sunt recunoscute - documentele, corpurile delicte, procesele-
verbale, inregistrarile.

Înscrisurile ca mijloc de probă înscrisurile pot servi ca mijloc de probă dacă în conţinutul lor se arată
fapte sau circumstanţe de natură să contribuie la aflarea adevărului. Sînt mijloace de probă scrisă
numai acele înscrieri care în conţinutul lor, materializează un act de gîndire şi voinţă care are
relevanţă asupra faptelor sau circumstanţelor de fapt ce intră în cadrul obiectului probaţiunii într-o
anumită cauză penală. Pot constitui mijloace de probă, în acest sens, un jurnal personal al bănuitului
în care sînt cuprinse date referitoare la săvîrşirea infracţiunii scrisorile de ameninţare sau şantaj,
scrisorile care emană de la soţul vinovat în cazul infracţiunii de adulter etc.

Un loc deosebit în cadrul înscrisurilor ca mijloace de probă în procesul penal îl ocupă procesele-
verbale. Prin proces-verbal în general, se înţelege acel înscris în care organele prevăzute de lege
consemnează constatări făcute personal. Din această definiţie rezultă că procesul-verbal este privit
ca înscris mijloc de probă numai dacă faptele sînt constatate personal de către organul care-1
întocmeşte. în cazul în care în procesul-verbal sînt consemnate relatările altei persoane (martor,
învinuit), acesta nu mai este un mijloc de probă ca înscris, proba rezultînd din declaraţia făcută de
către martor sau învinuit.

Conform art.157 C.P.P. constituie mijloc material de probă documentele care provin de la persoane
oficiale fizice sau juridice dacă în ele sînt expuse ori adeverite circumstanţe care prezintă importanţă
pentru cauză. Documentele se anexează, prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin
încheierea instanţei, la materialele dosarului şi se păstrează pe tot parcursul păstrării dosarului
respectiv. în cazul în care documentele în original sînt necesare pentru evidenţă, rapoarte sau în alte
scopuri legale acestea pot fi restituite deţinătorului, dacă este posibil fără a fi efectuată cauza, cu
păstrarea copiilor acestora în dosar. Documentele se prezintă de către persoanele fizice şi juridice la
interpelarea organului de urmărire penală din oficiu sau la cerere cît şi de către instanţă la cererea
părţilor, precum şi prezentate de părţi în cadrul urmăririi penale sau în procesul judecării cauzei.

Conform art.158 C.P.P. corpuri delicte sînt recunoscute obiectele în cazul în care există temeiuri de a
presupune că ele au servit la săvîrşirea infracţiunii, au păstrat asupra lor urmele acţiunilor criminale
sau au constituit obiectivul acestor acţiuni, precum şi bani sau alte valori ori obiecte şi documente
care pot servi ca mijloace pentru descoperirea infracţiunii, constatarea circumstanţelor, identificarea
persoanelor vinovate sau pentru respingerea învinuirii ori atenuarea răspunderii penale. Obiectul
este recunoscut drept corp delict prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin încheierea
instanţei de judecată şi anexat. Obiectul poate fi recunoscut drept delict în următoarele condiţii
(art.158 aliniatul 3 C.P.P.): 1). Dacă pin descrierea lui detailată, prin sigilare, precum şi prin alte
modalităţi similare efectuate imediat pentru depistare a fost exclusă posibilitatea substituirii sau
modificării esenţiale a particularităţilor şi semnelor sau a urmelor aflate pe obiect; 2). Dacă a fost
dobîndit prin unul din următoarele procedee probatorii : cercetare la faţa locului, percheziţie,
ridicare de obiecte, precum şi prezentate de către participanţi la proces cu ascultarea prealabilă a
acestora.
Documentele contin date care pot fi recunoscute ca probe derivate acestea pot lua forma
traditionala scrisa dar pot si video, audio, eceltronica. Procesele verbale se deosebesc de documente
prin faptul ca sunt intocmite in cadrul unor actiuni procesuale pe cand documentele sunt intocmite
inafara procesului penal de persoane care pot sa nu fie subiecti ai procesului penal. Corpurile delicte
spre desebire de p-v reprezinta sursa initiala referitoar la anumite circumastante. – a fost folosit in
procesul comiterii infractiunii.

49. Determinaţi cerinţele speciale de admisibilitate a înregistrărilor audio-video în procesul

penal

Interceptarea se efectuaiza in conformitate cu art 132 indicele 8 și 9 și anume procedura de

interceptare . Mijloacele se anezeaza la dosar printr-o ordonanta acestea se pastreaza sigilate in
conditiile in care ar fi exclusa posibilitatea pierderii informatiei de catre alte persoane, multiplicarii
onfo, inclusiv in condiii care ar asigura mentinerea calitatii inregistrarii pentru a fi cercetata.

Înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele de control tehnic, electronic, magnetic, optic şi
alţi purtători de informaţie tehnico-electronică, dobîndite în condiţiile prezentului cod, constituie
mijloace de probă dacă ele conţin date sau indici temeinici privind pregătirea sau săvîrşirea unei
infracţiuni şi dacă conţinutul lor contribuie la aflarea adevărului în cauza respectivă.

50. Descrieţi sistemul izvoarelor dreptului procesual penal

51. Clasificaţi condiţiile în care jurisprudenţa poate constitui izvor de drept în procesul penal al
RM

O problemă discutabilă ţine de recunoaşterea statutului oficial de izvor de drept a precedentului

judiciar în procesul penal. Codul de procedură penală nu conţine referiri privitoare la recunoaştere
de jure a precedentului judiciar ca izvor de drept în procesul penal, dar analizând conţinutul Codului
de procedură penală (în speţă, pct. 16, alin. 1 al art. 427 din C.proc.pen. indică ca temei de recurs
ordinar următoarea situaţie: norma de drept aplicată în hotărârea atacată contravine unei hotărâri
de aplicare a aceleiaşi norme date anterior de către Curtea Supremă de Justiţie) putem deduce că
hotărârile de aplicare a aceleiaşi norme date anterior de către Curtea Supremă de Justiţie sunt de
reper în activitatea jurisdicţională a instanţelor de judecată, în special a celor ierarhic inferioare
Curţii Supreme de Justiţie. Pare nejustificată poziţia legiuitorului care a exclus din proiectul Codului
de procedură penală la art. 2 stipularea potrivit căreia hotărârile explicative ale Plenului Curţii
Supreme de Justiţie sunt obligatorii pentru instanţele judecătoreşti. Prin aceasta s-a încercat
negarea de jure a ceea ce există de facto. E general recunoscut faptul că practica judecătorească
este luată în calitate de orientare pentru instanţele inferioare. Este puţin probabil că o instanţă
judecătorească va adopta o hotărâre care să contravină hotărârii explicative a Plenului Curţii
Supreme de Justiţie şi ca această hotărâre a instanţei va rămâne în vigoare în rezultatul examinării
recursului penal. Tendinţa generală este de a recunoaşte precedentului calitatea de izvor al dreptului
procesual penal, având în vedere influenţa exercitată de precedentele Curţii Europene şi
recunoaşterea precedentului ca izvor de drept în Statutul Curţii Penale Internaţionale.

52. Interpretaţi constatările CtEDO în cauza Becciev vs. Moldova

53. Comparaţii condiţiile reţinerii bănuitului cu cele stabilite pentru reţinerea învinuitului

Conditiile ce se cer a fi intrunite cumulativ pentru retinerea banuitului:

- Existenta unei banuieli rezonabile ca s-a savarsit o fapta prevazuta de legea penala
- Infractiunea de care este banuita persoana se pedepseste cu inchisoare pe un termen mai
mare de un an

- Procesul penal sa fie declansat sau infractiunea sa fie inregistrata

- Subiectul retinut intruneste unele conditii speciale

- Exista temeiurile prevazute art.166 CPP

Conditiile retinerii invinuitului pana la arestare

- Invinuitul incalca conditiile unei masuri preventive neprivative de libertate sau alte masuri
cum ar fi obligarea de a se prezenta la organul de urmarile penala data in scris de care banuit sau
invinuit

- Infractiunea savarsita se pedepseste cu inchisoare art.176 alin.2 Arestarea preventivă şi

măsurile alternative de arestare se aplică numai persoanei care este învinuită, inculpată de săvîrşirea
unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de un an
şi doar în condiţiile prevăzute de prezentul cod.

Procurorul a inaintat un demers judecatorului de instructie privind aplicarea arestarii preventive

art.170 Reţinerea învinuitului în baza ordonanţei organului de urmărire penală pînă la arestare

(1) În cazul în care învinuitul încalcă condiţiile prevăzute de măsurile preventive aplicate în privinţa
lui sau obligaţia dată în scris de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală ori a instanţei şi
de a comunica noul loc de trai, procurorul este în drept să emită o ordonanţă privind reţinerea
acestui învinuit, cu înaintarea concomitentă judecătorului de instrucţie a demersului privind
arestarea lui.

(2) Reţinerea efectuată în condiţiile alin.(1) nu poate depăşi termenul de 72 de ore şi se va efectua
numai în cazurile în care, conform legii, persoana poate fi supusă arestării preventive.

54. Determinaţi cercul de subiecţi care pot dobândi calitatea de reprezentant în procesul penal

Reprezentati in procesul penal pot fi : victima, partea vatamata, partea civila, banuitul, invinuitul,
inculpatul. Reprezentanti legali sunt parintii , infietorii, tutotii sau curatorii. Documentele ce atesta
imputernicirile parintilor si infietorilor sint pasaportul , certificat de nastere, certificatul de infiere.
Tutorii si curatorii sint obligati sa prezinte oup , procurorului sau instantei adeverinta de tutore sau
curator. Daca nu poate fi atras un reprezentat legal mentionat, oup, procurorul sau instanta au
obligatia de a numi drept reprezentat legal autoritatea tutelara.

Articolul 77. Reprezentanţii legali ai victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului,
inculpatului

(1) Reprezentanţi legali ai victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului
sînt părinţii, înfietorii, tutorii sau curatorii lor, care reprezintă în procesul penal interesele
participanţilor la proces minori sau iresponsabili.

(2) În cazul în care victima, partea vătămată, bănuitul, învinuitul, inculpatul nu au reprezentanţi legali
din numărul persoanelor menţionate la alin.(1), organul de urmărire penală sau instanţa de judecată
numeşte din oficiu ca reprezentant legal autoritatea tutelară.
(3) Organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa, prin hotărîre motivată, admite în calitate de
reprezentanţi legali ai părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului pe unul din
părinţi, înfietori, tutori sau curatori ai fiecăruia. Prioritate are acea candidatură dintre părinţi,
înfietori, tutori sau curatori care este susţinută de toţi ceilalţi reprezentanţi legali sau de către minor.
În caz contrar, chestiunea admiterii reprezentantului legal o decide organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată.

(4) Nu se admite în procesul penal în calitate de reprezentant legal:

1) al victimei, părţii vătămate şi părţii civile – persoana căreia i se incumbă cauzarea, prin infracţiune,
a prejudiciului moral, fizic sau material părţii vătămate sau a prejudiciului material părţii civile;

2) al bănuitului, învinuitului, inculpatului – persoana căreia, prin infracţiunea imputată bănuitului,

învinuitului sau inculpatului, i s-a cauzat prejudiciu material, fizic sau moral.

(5) În cazul în care, după admiterea persoanei în calitate de reprezentant legal al victimei, părţii
vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului, se constată lipsa temeiurilor de a o
menţine în această calitate, organul de urmărire penală sau instanţa, prin hotărîre motivată,
încetează participarea acesteia la proces în calitate de reprezentant legal. Calitatea de reprezentant
legal încetează o dată cu atingerea majoratului de către partea vătămată, partea civilă, bănuit,
învinuit, inculpat şi dobîndirea de către aceştia a capacităţii depline de exerciţiu.

55. Comparaţi statutul procesual al reprezentantului legal al incapabilului cu cel al persoanei

limitate în capacitatea de exerciţiu

Persoana incapabila isi exercita drepturile sale prin intermediul reprezentatului legal în proces penal
persoane incapabile sint persoanele care sunt cunoscute incapabile potrivit procedurii civile sau
penale și persoanele care nu au împlinit vîrsta de 14 ani,conform art.75 instanta recunoaste
persoana incapabilă care în urma unei boli psihice nu este capabilă sa își exercite drepturile și
obligațiile în proces.Prin urmare reprezentantul legal exercită drepturile și obligațiile în numele
persoanei incapabile făra consimtamint fiind obligat .Reprezentantul legal al persoanei cu capacitate
de exercitiu limitata, fara consimtamintul reprezentatului sau legal nu este in drept : sa retraga
cererea privitor la actiunea prejudiciabila comisa impotriva sa, sa se impace cu partea vatamata,
banuit, invinuit, inculpa; sa recunoasca actiunea civila inaintata lui, sa renunte la actiunea civila
inaintata de el, sa retraga plangerea depusa in interesele sale.Persoanele cu capacitatea de exercițiu
limitată sunt persoanele ce au virsta pina la 18 ani posibilitatea de a-și exercita drepturile este
limitată dar oricum reprezentatul nu poate întreprinde anumite acțiuni făra consimtamintul .

56. Identificaţi mijloacele de probă în procesul penal al RM

57. Determinaţi subiecţii procesuali în sarcina cărora este pusă probarea inadmisibilităţii
probelor

Admisibilitatea problelor se prezuma, cel care invoca inadmisibilitatea este cel care trebuie sa
probeze, sa aduca dovezi ca aceasta proba este inadmisibila.Alin(3) al art.93 CPP stabilește o
prezumție legală privind admisibilitatea probelr,constatînd că se prezumă proba ca admisibilă în
cazul cînd administrarea a fost efectuată cu respectarea prevederilor legale,atăta timp cit partea
care cere respingerea probei nu a adus srgumente care incontestabil vor dovedi ca proba este
inadmisibilă.Subiecții procesuali pot fi procurorul ,apăratorul.

58. Descrieţi acţiunile de urmărire penală şi măsurile procesuale de constrângere care limitează
inviolabilitatea proprietăţii
In cadrul procesului penal persoana poate fi privata de dreptul de a exercita elementele dr de
proprietate prin aplicarea sechestrului. Punerea sub sechestru a bunurilor, a valorilor materiale
inclusiv si a conturilor sau depozitelor este o masura procesuala de constrangere, care consta in
inventarierea bunurilor materiale si interzicerea proprietarului sau posesorului de a discupe de ele,
iar in cazurile necesare de a se folosi de aceste bunuri. Scopul acestei masuri este de a a asigura
repararea prejudiciului cauzat prin infractiune, actiune civila sau eventuala confiscare a bunurilor
destinate savarsirii infractiunii, folosite in acest scop sau rezultate din infractiune.

Deasemenea in cazul procesului penal pot fi private de proprietate persoanele ale caroro obiecte au
fost recunoscute corpuri delicte. In caz de achitare sau scoatere de sub urmarire penala
contravaloarea acestora este achitata de catre stat.

59. Determinaţi condiţiile în care limitarea inviolabilităţii proprietăţii în procesul penal se

consideră legală

Dreptul de ingerinta in exercitarea dreptului de proprietate ar trebui sa serveasca unui scop legitim
de utilitate publica sau a unui interes general. Cu toate acestea nu este suficient doar asta, ea
trebuie sa fie proportionala, adica sa existe un echilibru just intre interesele colectivitatii si
exigentele protectiei drepturilor fundamentale ale individului. Mai mult decat atat nu trebuie sa
constituie o violare a dreptului unei persoane la respectarea bunurilor sale este formulata in termeni
ce se regasesc in legislatiile nationale. Adica nu presupune faptul ca ingerinta in cauza nu trebuie sa
se bazeze pe unele prevedere ale legislatiei nationale, dar si faptul ca trebuie sa existe o procedura
echitabila si adecvata iar masurile relevante trebuie sa fie luate si executate de catre autoritate
competenta si sa nu fie arbitrare.

60. Definiţi noţiunea de martor protejat

Martor protejat – persoana in privinta caruia exista motive temeinice de a considera ca viata,
integritatea corporala sau libertatea acestuia ori a unei rude apropiate a lui sunt in pericol in
legatura cu declaratiile pe care acesta le va face intr-o cauza penala privind o infractiune grava,
deosebit de grava sau exceptional de grava si daca exista mijloace tehnice respective judecatorul de
instructie sau dupa caz instanta dispune ca aceasta persoana sa fie audiata fara a fi prezent fizic la
locul unde se afla OUP sau in sala in care se desfasoara sedinta de judecata, prin mijloacele tehnice
prevazute de CPP ( intermediul unei teleconferinte cu circuit inchis cu imaginea si vocea
distorsionate)

61. Descrieți procedura contestării indicațiilor procurorului, de către procurorul ierarhic inferior.

Art. 531 alin. 2: a) poate cere de la procurorii ierarhic inferiori, pentru control, dosare penale,
documente, acte procedurale, materiale şi alte date cu privire la infracţiunile săvîrşite şi la
persoanele identificate în cauzele penale în care exercită controlul; b) retrage, prin ordonanţă
motivată materialele şi cauzele penale repartizate şi le transmite altui procuror pentru examinare; d)
anulează, total ori parţial, modifică sau completează, prin ordonanţă motivată, în condiţiile
prezentului cod, actele procurorilor ierarhic inferiori; etc.

Art. 51 alin. 31 CPP: Indicaţiile date de procurorul ierarhic superior pot fi contestate de procuror la
Procurorul General şi adjuncţii lui. Procurorul General şi adjuncţii lui decid asupra contestării, prin
ordonanţă motivată, în termen de cel mult 15 zile.

62. Comparați competența procurorului cu cea a ofițerului de urmări penală.

63. Numiți condițiile speciale privind măsurile preventive aplicate față de minori.

Măsuri preventive – sunt măsurile cu caracter de constrângere prin care bănuitul, învinuitul,
inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite acțiuni negative asupra desfășurării procesului
penal sau asupra asigurării executării sentinței. Măsurile preventive sunt orientate spre a asigura
buna desfășurare a procesului penal sau a împiedica bănuitul, învinuitul, inculpatul să se ascundă de
urmărirea penală sau de judecată, spre aceea ca ei să nu împiedice stabilirea adevărului ori spre
asigurarea de către instanță a executării sentinței. Categorii de măsuri preventive: 1. Obligarea de a
nu părăsi localitatea; 2. Obligarea de a nu părăsi țara; 3. Garanția personală; 4. Garanția unei
organizații; 5. Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport; 6.
Transmiterea sub supraveghere a militarului; 7. Transmiterea sub supraveghere a minorului; 8.
Liberarea provizorie sub control judiciar; 9. Liberarea provizorie pe cauțiune; 10. Arestarea la
domiciliu; 11. Arestarea preventivă.

În fond, măsurile în vigoare se aplică dacă sunt destule temeiurile de a presupune că minorul în
ipostaza de bănuit sau învinuit poate să se ascundă de organul care efectuează procesul penal, să
împiedice stabilirii adevărului (prin influență asupra participanților la proces, prin tot soiul de
ascunderi, deteriorări, falsificări privind faptele necesare cauzei, prin neprezentare la locul cerut
după primirea citației), să săvârșească alte infracțiuni, să împiedice executarea sentinței. În lipsa
temeiului însă, organului în putere nu-i rămâne decât să ia de la minor doar o obligație în scris de a
se prezenta în incintă la o eventuală citare, iar aceasta numai atunci când va apare necesitatea de a
se da o informație despre schimbarea de către bănuit sau învinuit a domiciliului legal (Art. 176, al. 4
din C.P.P. al R. Moldova). Deducem că la aplicarea unei sau altei măsuri preventive față de minori, se
pune pe cântare caracterul și gradul faptei, se ține cont de persoana la caz, se ia în vedere vârsta și
starea sănătății copilului, ocupația, situația familială, locul de trai permanent sau vremelnic. Art. 178
din C.P.P. îmbină titular „Declarația în scris de nepărăsire a localității (Obligarea de a nu părăsi
localitatea sau țara)”. Din start, constatăm că termenul „localitate” trebuie să fie înțeles numai în
sens de teritoriu (sat, municipiu, sector, comună, județ), care „înghite” noțiunea de domiciliu (casă la
pământ, apartament), dar n-o poate substitui în text. Cât privește măsura preventivă a obligării de a
nu părăsi localitatea, (țara), aceasta constă într-o îndatorire scrisă impusă minorului. Astfel, minorul
învinuit sau bănuit de încălcare intră în câmpul de vedere al organului care a dispus măsura și va
răspunde la citarea acestuia, și fără voia numitului organ nu-și va schimba domiciliul. Anume
garanția unei organizații ca măsură preventivă se alege cu anumite priorități, deoarece „lucrul
educativ cu minorul poate fi realizat în cadrul colectivului ... la locul de muncă sau studii. În așa fel,
colectivul respectiv poate influența pozitiv asupra copilului până la finisarea urmăririi penale sau a
examinării cauzei de către instanță. Datorită, acestui fapt se amplifică activitatea profilactică și de
avertizare a măsurii preventive”. În acest caz ar fi bine să se detalieze conținutul măsurii preventive
aplicate față de minor, să se ia în considerație particularitățile psihice și de vârstă ale acestuia,
condițiile în care a trăit și a fost educat, să i se acorde măsuri cu caracter și sub aspect mai educativ.
Mai departe, de competența organelor care efectuează procesul penal rămâne acumularea
informațiilor despre minor (existența sau lipsa antecedentelor penale, caracteristica de la locul de
muncă sau cel de studii) necesare și ele pentru soluționarea problemei. Transmiterea sub
supraveghere a minorului se face la demers în scris al unei persoane mature. Organul preocupat de
procesul penal trebuie să fie destul de informat în privința ei, trebuie să prevadă capacitatea acestui
factor de a-și exercita funcția, capacitatea lui firească de a executa cele ce decurg din actul
transmiterii. Persoana va fi informată despre caracterul și esența infracțiunii, de săvârșirea căreia
este bănuit adolescentul. În cele din urmă, se consemnează că partea asigurătoare a luat cunoștință
de cauză și de obligațiile pe care și le asumă. Arestare preventivă realizează o constrângere de talie
aproximativă cu pedeapsa închisorii, dar cu cedarea că scoate pericolul din mijlocul colectivului
uman numai pe lungimea de durată a procesului penal. În doctrină, ea este o măsură de prevenție
provizorie aplicată în conformitate cu legislația de procedură penală înainte de soluționarea
definitivă a cauzei celui învinuit, celui inculpat sau celui bănuit de săvârșirea infracțiunii și în scopul
asigurării bunei desfășurări a procesului sau pentru a împiedica bănuitul sau învinuitul să se ascundă
de urmărirea penală, de judecată ori de executarea sentinței. Conform C.P.P., arestarea preventivă
se aplică numai față de învinuit, bănuit, inculpat în stare de arest în locurile și condițiile prevăzute de
lege. Nu rareori măsura privată urmează a fi înlocuită, pe cât e posibil, prin măsuri alternative de
control: supravegherea din partea familiei; lucrul educativ cu minorul; referirea acestuia în vreo
instituție educativă de profil special9 . Arestul e mai puțin necesar în situație când minorii au săvârșit
delictul pentru prima dată, iar fapta nu e de greutatea unui pericol social avansat. Este necesar de a
evita, pe cât e posibil, deținerea minorilor sub arest iar, în contrar, de a aplica această măsură
preventivă doar în cazuri excepționale. Totodată, ar fi bine venită aplicarea unor măsuri preventive
alternative arestului. Iar dacă totuși arestul s-a aplicat, devine oricum necesară luarea de măsuri
pentru reducerea termenului de deținere a minorului10. Un interes aparte în problemă suscită
termenul de ținere sub arest precum și termenul ținerii persoanei în stare de arest, prelungirea ei.
(Art. 186 din C.P.P. al R. Moldova). Acesta curge de la momentul reținerii minorului (dacă e reținut)
sau din startul îndeplinirii încheierii judecătorești privind ținerea persoanei în stare de arest. Legea
procesual-penală fixează un șir de particularități referitor la deținerea sub arest a minorilor. Minorii
arestați au dreptul la consultații juridice, la comunicări cu avocații lor. Minorilor trebuie să li se
creeze posibilitatea de a-și continua studiile sau pregătirea profesională, trebuie să li se permită a
primi și a avea asupra lor obiecte destinate odihnei, dacă aceasta nu contravine intereselor justiției.
După paravanul acestor particularități privative descoperim un bogat asortiment de permisiuni și
rații, de drepturi și amenajări recunoscute în general ca niște mijloace de reabilitare și educație.
Măsura preventivă care justifică privarea de libertate a persoanei pe întreg cursul urmării penale,
dar permite expres și libertatea deținutului cu anumite limitări, cu rezerva respectării și îndeplinirii
unor condiții prevăzute de lege întru cruțarea libertății constituie liberarea provizorie. Această
instituție procesuală cu tradiții se întâlnește în diverse variante în majoritatea legislațiilor din lume.
Unele surse înregistrează că natura juridică a liberării este aceea a măsurii preventive așa cum
învinuitul e lăsat liber, altele, din contra, arată că această stare de libertate nu poate avea natura
juridică a unei măsuri preventive așa cum astfel de liberare presupune nemijlocit o stare de deținere
din care să se realizeze. Acțiunea măsurii preventive încetează odată cu schimbarea sau revocarea
acesteia, odată cu încetarea sau clasarea urmăririi penale, odată cu punerea în executare a pedepsei
sau a măsurii de constrângere cu caracter medical sau educativ.

64. Analizați CtEDO în cauza Șarban vs. Moldova.

65. Clasificați condițiile în care limitarea libertății în cadrul procesului penal este considerată
legală.

În primul rând trebuie luat în calcul principiul proporționalității aplicării unei asemenea măsuri.

Existența bănuielii rezonabile, minimul de probe ce dovedește că persoana a săvârșit o infracțiune.

Riscurile:

1. Persoana se va sustrage de la urmărirea penală (ex. unui bilet de călătorie, imobile în alte state,
etc.). Faptul că persoana are domiciliu în Transnistria nu poate fi luat în considerare ca un motiv
relevant de sine stătător. Cu titlul de comparație în Norvegia urmează a fi demonstra un minim de
30% că persoana ar putea să se sustragă.

2. Comiterea altei infracțiuni. Norvegia – 60%.

3. Distrugerea probelor – Împiedicarea stabilirii adevărului.

4. Menținerea ordinii publice. ?

66. Descrieți constatările CtEDO în cauza Stepuleac vs. Moldova

69. Indicați diferite feluri a declarațiilor în procesul penal

Declarațiile bănuitului, învinuitului, inculpatului

Declarațiile martorului (agenții de acoperire pot avea statut de martor)

Declarațiile părții vătămate

Declarațiile părții civile și părții civilmente responsabile

70. Determinați etapele efectuării percheziției

Expertiza se dispune în cazurile în care pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea

circumstanţelor ce pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală sînt necesare cunoştinţe
specializate în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei, meşteşugului sau în alte domenii. Dispunerea
expertizei se face, la cererea părţilor, de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de
judecată, precum şi din oficiu de către organul de urmărire penală. Expertul - persoană care posedă
cunoştinţele necesare pentru a prezenta concluzii care se referă la circumstanţele apărute în
legătură cu cauza penală şi care pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală.

Cererea de solicitare a efectuării expertizei se formulează în scris, cu indicarea faptelor şi

împrejurărilor supuse constatării şi a obiectelor, materialelor care trebuie investigate de expert.

Considerînd că este necesară efectuarea expertizei, organul de urmărire penală, prin ordonanţă, iar
instanţa de judecată, prin încheiere, dispune efectuarea expertizei. Organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată, în cazul în care dispune efectuarea expertizei, citează părţile şi expertul
desemnat pentru a li se aduce la cunoştinţă obiectul expertizei şi întrebările la care expertul trebuie
să dea răspunsuri, pentru a li se explica dreptul de a face observaţii cu privire la aceste întrebări şi de
a cere modificarea sau completarea lor. Totodată, părţilor li se explică dreptul lor de a cere numirea
a cîte un expert recomandat de fiecare dintre ele pentru a participa la efectuarea expertizei. În acest
caz, se întocmeşte un proces-verbal.

În ordonanţă sau în încheiere se indică: cine a iniţiat numirea expertizei; temeiurile pentru care se
dispune expertiza; obiectele, documentele şi alte materiale prezentate expertului cu menţiunea cînd
şi în ce împrejurări au fost descoperite şi ridicate; întrebările formulate expertului; denumirea
instituţiei de expertiză, numele şi prenumele persoanei căreia i se pune în sarcină efectuarea
expertizei. Ordonanţa sau încheierea de dispunere a efectuării expertizei este obligatorie pentru
instituţia sau persoana care urmează să efectueze expertize.

Expertiza poate fi de diferite feluri în comisie (expertizele cu un grad sporit de complexitate se

efectuează de o comisie din cîţiva experţi de aceeaşi specializare sau, după caz, de specializări
diferite), complexă (În cazul în care constatarea vreunei circumstanţe ce poate avea importanţă
probatorie în cauza penală este posibilă numai în urma efectuării unor investigaţii în diferite
domenii, se dispune expertiza complexă), suplimentară şi expertiza repetată.

Expertiza poate fi efectuată fie în instituția de expertiză fie în afara în condițiile legii, în orice caz
instanța de judecată fie organul de urmărire penală informează expertul despre temeiurile dispunerii
expertizei și întrebările la care se necesită răspuns.

Expertul urmează să întocmească un raport de expertiză și să-l prezinte. Dacă raportul nu este clar,
expertul poate f audiat pentru clarificarea anumitor observații ale sale.

71. Definiți noțiunea de încheiere interlocutorie

Art. 218 CPP Încheiere interlocutorie - prin care instanța de judecată constatând constatînd în
procesul de judecată fapte de încălcare a legalităţii şi a drepturilor omului, o dată cu adoptarea
hotărîrii emite şi o încheiere interlocutorie prin care aceste fapte se aduc la cunoştinţa organelor
respective, persoanelor cu funcţie de răspundere şi procurorului. În termen de cel mult o lună,
instanța de judecată va fi informată despre rezultatele soluționării faptelor expuse în încheiere

72. Determinați competența subiecților oficiali ai procesului penal în aplicarea măsurilor de

protecție