Introducere

Printre problemele actuale cu care se confruntă comunitatea naţională şi

internaţională trebuie evidenţiată în mod deosebit problema privind aplicarea violenţei în
societate umană.

Omul, singură fiinţă înzestrată cu conştiinţă, este creatorul tuturor bunurilor

materiale şi spirituale, care, fiind transmise din generaţie în generaţie, asigură progresul
continuu al societăţii. Societatea este mediu creat însuşi de om.

Totodată, spre deosebire de toate celelalte fiinţe, omul este acela care reuşeşte să-şi
domine pornirile primare şi să ridice la înălţimea unor principii fundamentale de viaţă tot
ceea ce este bun, adevărat şi drept. Aşa fiind, este firesc ca legea penală să acorde cea mai
mare însemnătate ocrotirii omului, atât în ceea ce priveşte toate celelalte drepturi, libertăţi
şi interese, pe care societatea este datoare să i se asigure. Această pornire se realizează în
maniera specifică dreptului penal, adică prin incriminarea tuturor faptelor care, sub un
aspect sau altul, aduc atingere fiinţei, drepturilor şi intereselor legitime ale omului.

Faptele îndreptate împotriva omului sunt numeroase şi variate. Făcând distincţie

între faptele îndreptate împotriva drepturilor absolute privitoare la existenţa fizică şi
principalele atribute ale fiinţei şi personalităţii umane, pe de o parte, şi faptele atribuite
împotriva altor drepturi şi interese ale omului, pe de o altă parte, legiuitorul a inclus pe
cele dintâi într-o categorie distinctă de infracţiuni, sub denumirea „Infracţiuni contra vieţii
şi sănătăţii persoanei”. Aceste infracţiuni constituie conţinutul celui de-al doilea titlu din
partea specială a Codului penal.

Capitolul II „Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei” ocupă un loc imediat,

următor după Capitol I „Infracţiuni contra păcii şi securităţii”. Plasarea Capitolului I în
primul plan vine în conformitate cu art. 4 al Constituţiei Republicii Moldova despre
proprietatea reglementărilor internaţionale internaţionale şi cu criteriul de îmbinare a
sistematizării, conform gradului de importanţă a obiectivelor juridice şi a pericolului
social al infracţiunilor care atentează asupra acestor obiecte.

Infracţiunile contra integrităţii corporale datorită particularităţilor pe care le prezintă,

ocupă un loc distinct. Ţinând cont de aceste aspecte, legiuitorul moldav, dezvoltând ideea
că în centrul preocupărilor unei societăţii democratice se situează persoana, viaţa şi
sănătatea – în calitate de valori sociale primordiale, care necesită o asigurare juridică
multilaterală a situat Capitolul cu privire la infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii în primele
Capitole ale Părţii Speciale al Codului penal al Republicii Moldova (în continuare – CP
al RM).

1
 1. Obiectul Infracțiunii prevăzute de art. 151 Cod Penal al RM

Noua societate promovează ideea statului bazat pe lege, democraţie şi respectarea

drepturilor omului, în cadrul căruia se realizează buna convieţuire a tuturor membrilor
societăţii. Scopul legii penale devine, astfel, ocrotirea tuturor valorilor sociale
fundamentale ale societăţii bazate pe economia de piaţă, implicit, şi apărarea idealurilor
noii societăţi care promovează pluralismul, democraţia, drepturile omului şi respectarea
necondiţionată a legii.

În context, trebuie de menţionat că în doctrina penală este pe larg susţinută concepţia,

potrivit căreia obiectul infracţiunii îl reprezintă valoarea socială şi relaţiile sociale formate
în jurul şi datorită acestei valori, care sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârşirea
faptei socialmente periculoase.[1] În conjunctura investigaţiei pe care o efectuăm, prezintă
interes ilustrarea concepţiei promovate de către M.L. Prohorova: „Sănătatea publică
evoluează drept „nucleu”, în jurul căruia, aidoma electronilor pe orbitele cuantice, „se
roteşte” (adică se formează şi se pune în mişcare) un întreg sistem de relaţii care sunt
îndreptate spre asigurarea stării de securitate sau a stării de apărare împotriva diferitelor
influenţe negative. Pentru a aduce atingere „nucleului”, infractorul trebuie să „penetreze”
defensiva constând în variate măsuri adoptate de socium şi stat; de exemplu, să eludeze
prohibiţia legală vizând săvârşirea operaţiunilor ilegale asupra mijloacelor narcotice sau
substanţelor psihotrope…”.[2] Un punct de vedere similar îl exprimă E.G. Gasanov.[3]

În doctrina penală naţională, fundamentarea ştiinţifică consistentă şi amplă a

concepţiei, potrivit căreia obiectul infracţiunii îl formează valorile sociale şi relaţiile
sociale, care necesită apărare penală, în a căror consolidare şi dezvoltare este interesată
societatea şi cărora, prin comportamentul antisocial al unor persoane aparte sau al unor
grupuri de persoane, li se aduce atingere esenţială, a fost realizată de către S. Brînză.[ 4]
Susţinem întru totul această exegeză argumentată, care conferă valoare de axiomă numitei
concepţii.

În acord cu această concepţie şi reieşind din denumirea Capitolului III al Părţii Speciale
a Codului penal al Republicii Moldova (din care fac parte art.151, 152, 156 şi 157),

1
Bulai C. Manual de drept penal. Partea Generală. – Bucureşti: ALL, 1997, p.195; Mitrache C. Drept penal român. –
Bucureşti: Şansa, 1997, p.85; Zolyneak M. Drept penal. Partea Generală. Vol.II. – Iaşi: Chemarea, 1993, p.242; Oancea I.
Drept penal. Partea Generală. – Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1971, p.166; Boroi A. Drept penal. Partea
Generală. – Bucureşti: ALL Beck, 1999, p.106.
2
Прохорова М.Л. Наркотизм: уголовно-правовое и криминологическое исследование. – Санкт-Петербург:
Юридический центр Пресс, 2002, p.153.
3
Гасанов Э.Г. Уголовно-правовые и криминологические проблемы борьбы с преступлениями, связанными с
наркотиками (антинаркотизм), p.192.
4
Brînză Sergiu, Obiectul infracţiunilor contra patrimoniului. – Chişinău: Tipografia Centrală, 2005, p.11-86.
2
obiectul juridic special al infracţiunilor contra sănătăţii persoanei, constituie relaţiile
sociale privitoare la sănătatea persoanei.

Cu privire la folosirea distinctă, în denumirile art.151, 152, 156, 157 CP al RM, a

noţiunilor „integritate corporală” şi „sănătate”, este necesar a menţiona că între conceptele
„vătămare a integrităţii corporale” şi „vătămare a sănătăţii” există corelaţia de tip „parte-
întreg”. Noţiunea de sănătate nu poate fi privită doar sub aspectul său psihic, ea înglobând
cu necesitate şi aspectul corporal (fizic, somatic). Deoarece în situaţia infracţiunilor de la
art. 151, 152, 156 şi 157 din CP al RM nu este lezată integritatea corporală, ca valoare
socială distinctă de sănătate (inclusiv sub aspect corporal), la fel valoare socială, formula
„vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii” din denumirile celor cinci norme sus-
amintite trebuie înţeleasă în sensul de „vătămare a sănătăţii”.

Faptul că însuşi legiuitorul utilizează în dispoziţia de la alin. (1) al art. 151 din CP al RM
sintagma „altă vătămare a sănătăţii” vine să confirme în mod concludent temeinicia
acestei recomandări. În plus, nu trebuie de uitat că denumirea unei norme nu se aplică în
procesul de calificare a faptei prevăzute de acea normă. Menirea denumirii normei este de
a facilita travaliul beneficiarului sau al destinatarului legii penale de a identifica norma
necesară.

Viaţa şi sănătatea constituie valorile sociale care desemnează atributele principale ale
persoanei. Viaţa persoanei reprezintă existenţa socială a acesteia, adică realizarea
posibilităţii de a participa la relaţiile sociale, de a-şi exercita drepturile şi interesele şi de
a-şi executa obligaţiile. Dintre toate atributele inerente oricărei persoane cel mai important
este viaţa. Toate celelalte atribute ale persoanei - sănătatea, libertatea, cinstea, demnitatea
etc. - îşi pierd sensul şi semnificaţia o dată cu suprimarea vieţii persoanei. Alături de viaţa
persoanei, o altă valoare socială, care reprezintă obiectul juridic generic al infracţiunilor
analizate, este sănătatea persoanei. Din perspectiva apărării juridico-penale, sănătatea
persoanei nu trebuie înţeleasă în sens îngust, ca rezultat, bun sau rău, al funcţionării
organismului omenesc. Ea trebuie percepută ca un statu-quo de felul său, ca o stare
psihosomatică, oricare ar fi gradul de morbiditate, a unei persoane. De aceea, anomaliile,
disfuncţionalităţile sau deficienţele de ordin fizic sau psihic nu influenţează în nici un fel
asupra facultăţii persoanei de a beneficia, pe tot parcursul vieţii, de apărarea sănătăţii sale
prin mijloacele dreptului penal.[5]

Contradictorie este identificarea obiectului juridic special al infracţiunilor contra

sănătăţii persoanei. Unii autori consideră că acesta are acelaşi conţinut cu al obiectului

5
Sergiu Brînză, Vitalie Stati, op.cit., p.48-49;
3
juridic generic al acestor infracţiuni. Practic, pe aceeaşi poziţie se situează şi
A.Borodac.[6]

Bineînţeles, nu putem sprijini asemenea luări de poziţii. Ele vin în dezacord cu

postulatul că „obiectul juridic special derivă din obiectul juridic generic şi nu poate să
coincidă cu ultimul”.[7] În acelaşi sens, V.S. Prohorov, referindu-se la corelaţia dintre
obiectul juridic generic şi obiectul juridic special, susţine pe bună dreptate: „Particularul
se integrează în ceea ce este general şi îl caracterizează. Generalul nu există în afara
particularului, însă particularul nu este echivalent cu generalul”.[8]

Desigur, în dorinţa de a te sustrage eforturilor de a identifica obiectele juridice speciale

ale fiecăreia din infracţiunile îndreptate contra sănătăţii, este mai uşor a afirma că acestea
coincid cu obiectul juridic generic al numitelor infracţiuni. Însă, a evita soluţionarea unei
probleme nu înseamnă a o rezolva.

Obiectul generic al infracţiunilor contra sănătăţii, şi în special infracţiunii de vătămare

corporală gravă, constituie sănătatea persoanei. Totodată, în literatura de specialitate sunt
prezentate opinii, că obiectul juridic special al acestei infracţiuni la fel, îl formează
relaţiile sociale cu privire la sănătatea persoanei. Nu are importanţă dacă victima avea, sub
raportul sănătăţii corporale, o sănătate desăvârşită sau dacă, dimpotrivă, corpul ei era deja
lipsit de anumite părţi; după cum nu contează nici dacă victima era pe deplin sănătoasă sau
suferea de vreo boală. Este suficient ca sănătatea, aşa cum există, să fi fost vătămată prin
acţiunea sau inacţiunea făptuitorului.

Menţionăm că în cazul variantei de infracţiune de la alin. (4) al art. 151 din CP al RM

trebuie să vorbim despre caracterul complex al obiectului juridic special care include:
obiectul juridic principal constând în relaţiile sociale cu privire la sănătatea persoanei şi
obiectul juridic secundar care este format din relaţiile sociale cu privire la viaţa persoanei.
[9 ]

Este justificată încercarea lui E.H. Hasanov de a se folosi de obiectul material al

infracţiunii, pentru a caracteriza obiectul juridic special al infracţiunii. Or, „obiectul
material al infracţiunii serveşte pentru indicarea asupra obiectului corespunzător al
apărării penale”.[10]

În viziunea noastră, acestea nu pot fi identice, reeşind din postulatul: „obiectul juridic
special derivă din obiectul juridic generic şi nu poate să coincidă cu ultimul”. Considerăm,
6
Borodac A. Manual de drept penal. Partea Specială, p.241.
7
Brînză S. Circumstanţele care ajută la stabilirea obiectului juridic generic al infracţiunilor contra patrimoniului // Revista
Naţională de Drept. – 2005. – Nr.4. – P.2-6.
8
Прохоров В.С. Преступление и ответственность. – Ленинград, 1984, р.47.
9
Sergiu Brînză, Vitalie Stati, op.cit., p.89;
10
Brînză S. Obiectul infracţiunilor contra patrimoniului, p.88.
4
că obiectul juridic special al infracţiunilor investigate constituie corpul persoanei şi anume
organele anatomice, ce sunt prejudiciate în rezultatul comiterii infracţiunii.

Majoritatea infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei au un obiect material, şi

anume - corpul persoanei. Prin acesta înţelegem expresia corporală a vieţii sau sănătăţii
persoanei, adică ansamblul de funcţii şi procese organice care asigură individului prezenţa
biologică şi care, odată distruse, suprimă calitatea de fiinţă vie şi sănătoasă a persoanei. Nu
contează dacă acesta este corpul unei persoane tinere sau în vârstă ori dacă persoana este
sau nu în plenitudinea facultăţilor fizice sau psihice. în cazul infracţiunii important este
că făptuitorul influenţează asupra corpului altei persoane, şi nu asupra propriului corp.

Obiectul material al vătămării intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii

îl constituie corpul persoanei.

Victimă a acestei infracţiuni poate fi orice persoană (în viaţă), cu condiţia să fie altă
persoană decât însuşi făptuitorul. Ocrotirea legii penale este îndreptată spre relaţiile dintre
persoane, nu însă spre actele care nu ies din sfera vieţii intime, individuale, acte care nu
ating deci o relaţie socială. Legea penală intervine numai atunci când actul de violenţă iese
din sfera individuală şi atinge o relaţie socială. Consimţământul dat de victima de a-i fi
cauzată vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii nu eliberează
făptuitorul de răspundere penală. Or, în Capitolul III din Partea Generală a Codului Penal,
printre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu este nominalizat şi acordul victimei.

5
 2. Latura obiectivă a infracțiunii prevăzută de art 151 CP al RM.

Latura obiectivă reprezintă unul dintre cele patru elemente ale componenţei infracţiunii
şi constă în totalitatea condiţiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de
conduită pentru existenţa infracţiunii.[11]

Sub aspectul laturii obiective, infracţiunile contra persoanei constau în fapte de o mare
varietate. În unele dintre aceste infracţiuni (omorul, vătămarea intenţionată gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii), fapta se poate prezenta fie sub forma unei: acţiuni, fie
sub forma unei inacţiuni. în unele cazuri legea prevede şi producerea unui anumit rezultat
(decesul persoanei, în cazul infracţiunilor contra vieţii, vătămarea integrităţii corporale sau
a sănătăţi: persoanei, în cazul infracţiunilor de vătămare a integrităţii corporale sau a
sănătăţii). În aceste cazuri trebuie stabilit şi raportul de cauzalitate dintre fapta săvârşită, sub
forma acţiunii sau a inacţiunii, şi rezultatul produs. Dacă mijloacele de săvârşire a faptei
sunt, în general indiferente pentru existenţa infracţiunilor contra persoanei, totuşi în unele
cazuri, folosirea anumitor mijloace condiţionează fie existenţa infracţiunii în formă simplă,
fie existenţa ei în forme mai grave (folosirea unor mijloace care pun în pericol viaţa mai
multor persoane, în cazul omorului). De asemenea, dacă de regulă, locul sau timpul
săvârşirii faptei nu prezintă interes, totuşi, în unele cazuri, acestea caracterizează fie
infracţiunea în formă simplă (săvârşirea faptei în public în cazul vătămării integrităţii
corporale şi a sănătăţii), fie o formă mai gravă a acesteia (săvârşirea faptei în timpul nopţii,
în cazul omorului).

Latura obiectivă a infracţiunii este procesul atentării social-periculoase la relaţiile

sociale apărate de legislaţia penală, exteriorizat prin acţiunile sau inacţiunile social-
periculoase ale subiectului şi se finalizează cu survenirea consecinţelor infracţionale.

Semnul indispensabil al oricărei infracţiuni este acţiunea sau inacţiunea social-

periculoasă. Acţiunile sau inacţiunile persoanei le constituie fapta, care exprimă voinţa ei
(în faptă se exteriorizează voinţa).

Activitatea umană se deosebeşte de alte procese din lumea exterioară, prin faptul că ea
are un caracter conştientizat şi orientat spre un anumit scop.

Acţiunea infracţională este actul social-periculos exterior al comportamentului

persoanei, aflate sub controlul conştientului şi înfăptuit prin mişcări corporale ale
persoanei date.

11
Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M. Drept penal. Partea Generală. – Chişinău: Cartier, 2005, p.156.
6
 Inacţiunea infracţională este actul social-periculos exterior al comportamentului
persoanei, aflate sub controlul conştientului şi care constă în neîndeplinirea de către
aceasta a acţiunilor necesare, pe care ea trebuia şi putea să le îndeplinească. [12]

Examinarea laturii obiective al infracţiunii prevăzute de art.151 CP al RM. Latura

obiectivă a infracţiunii analizate are următoarea structură: 1) fapta (acţiunea sau
inacţiunea) prejudiciabilă de cauzare a vătămării grave a integrităţii corporale sau a
sănătăţii; 2) urmările prejudiciabile sub forma vătămării grave a integrităţii corporale sau
a sănătăţii; 3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile.

Aşadar, fapta prejudiciabilă se poate concretiza în acţiune (lovire, înjunghiere, otrăvire,

aruncare de substanţe corosive, transmiterea unei boli contagioase etc.) sau inacţiune
(rămânerea în pasivitate atunci când există obligaţia şi aptitudinea de a acţiona, de
exemplu: stăpânul unui câine agresiv nu intervine când acesta se repede la un trecător şi-
1 muşcă, deşi asistă la această scenă). Acţiunea poate avea nu doar natură mecanică,
fizică, chimică sau biologică, dar şi natură psihică (de exemplu, persoanei i se comunică
despre o mare nenorocire, imaginară, producându-i un grav şoc emoţional de pe urma
căruia victima a rămas suferindă; făptuitorul influenţează asupra victimei prin hipnoză,
deşi cunoştea că aceasta suferă de o afecţiune psihică, hipnoza agravându-i starea sănătăţii
etc.).

La calificare nu are importanţă dacă, în momentul cauzării vătămării grave a integrităţii

corporale sau a sănătăţii, victima a simţit sau nu durere; la moment, aceasta poate şi să nu
simtă durerea, deoarece este inconştientă sau a fost anesteziată cu ajutorul substanţelor
narcotice sau psihotrope.

La fel nu are relevanţă dacă vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii a
fost produsul direct al acţiunii sau al inacţiunii prejudiciabile (de exemplu, în urma lovirii
cu piciorul sau cu un corp contondent) sau dacă, din contra, ea a rezultat indirect din acea
acţiune sau inacţiune (de exemplu, victimei i se pune piedică, ea cade şi se loveşte la cap).

De asemenea, nu contează dacă vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii

este rezultatul nemijlocit (imediat) al acţiunii sau al inacţiunii făptuitorului, sau dacă, din
contra, această acţiune sau inacţiune a provocat intervenţia unei alte energii care, la rândul
ei (deci mediat), a produs vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (de
exemplu, pe post de instrument animat de cauzare a vătămării grave a integrităţii corporale
sau a sănătăţii se foloseşte o persoană iresponsabilă sau care nu are vârsta răspunderii
penale; lângă scările casei victimei se instalează o capcană, în aşa fel încât aceasta să
nimerească în ea etc.).

12
V. Bujor, V. Şleahtiţchi, op. cit.,p. 9-11;
7
 Fapta se va califica în conformitate cu art. 151 din CP al RM şi atunci când făptuitorul
constrânge victima să facă ceva care să-i cauzeze vătămarea gravă a integrităţii corporale
sau a sănătăţii (de exemplu, victima este silită să sară de la înălţime, în cădere fiindu-i
vătămată grav integritatea corporală sau sănătatea).

În general, la calificare nu are importanţă metoda sau mijloacele pe care le-a folosit
făptuitorul pentru a cauza vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (de
exemplu, bâte, pietre, fragmente de sticlă, cuţite, topoare, arme de foc sau albe, curent
electric, substanţe otrăvitoare, focul şi alte asemenea mijloace). Totuşi, în unele cazuri,
legiuitorul indică asupra unor metode sau mijloace a căror aplicare determină agravarea
răspunderii penale pentru infracţiunea examinată: schingiuirea sau tortura (lit. e) din alin.
(2) al art. 151 din CP al RM); mijloacele periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor
persoane (lit. f) din alin. (2) al art. 151 din CP al RM).

Ceea ce trebuie să se verifice de fiecare dată este legătura de cauzalitate dintre acţiunea
sau inacţiunea prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile, deoarece, fără acţiunea sau
inacţiunea respectivă, urmările date nu aveau să se producă. La calificarea acţiunilor
potrivit art. 151 CP al RM este necesară producerea urmărilor prevăzute în special în
articol respectiv. Aşadar, pentru calificarea acţiunilor este important, că vătămarea gravă
a integrităţii corporale sau a sănătăţii urma să fie efectuată cu intenţie directă şi să fie
periculoasă pentru viaţă ori care a provocat pierderea vederii, auzului, graiului sau a unui
alt organ ori încetarea funcţionării acestuia, o boală psihică, sau o altă vătămare a sănătăţii,
însoţită de pierderea stabilă a cel puţin o treime din capacitatea de muncă, ori care a
condus la întreruperea sarcinii sau la o desfigurare iremediabilă a feţei şi /sau regiunilor
adiacente. Cum rezultă din prevederile legale producerea oricăreia din consecinţe
enumerate mai sus determină calificarea faptei ca fiind vătămare corporală gravă.

Semnul care interesează în mod special, în planul examinării laturii obiective, şi care
conferă infracţiunii analizate o fizionomie distinctă în raport cu alte tipuri de vătămare
intenţionată a integrităţii corporale sau a sănătăţii îl constituie urmările prejudiciabile. Ele
se exprimă în vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii.

În acord cu prevederile de la alin. (1) al art. 151 din CP al RM, indicatorii (criteriile)
vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii sunt: 1) pericolul ei pentru viaţă; 2)
faptul că ea se exprimă în pierderea vederii, auzului, graiului sau a unui alt organ ori în
încetarea funcţionării acestuia; 3) faptul că ea se exprimă într-o boală psihică; 4) faptul că
ea se exprimă într-o altă vătămare a sănătăţii, însoţită de pierderea stabilă a cel puţin o
treime din capacitatea de muncă; 5) faptul că ea se exprimă în întreruperea sarcinii; 6)
faptul că ea se exprimă în desfigurarea iremediabilă a feţei şi /sau a regiunilor adiacente.

8
 Aceşti indicatori au un caracter alternativ; pentru a califica fapta potrivit art. 151
din CP al RM, este suficient ca acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă să condiţioneze
prezenţa oricărui indicator din aceştia.

Notele caracteristice ale indicatorilor vătămării grave a integrităţii corporale sau a

sănătăţii, în special, se determină în conformitate cu Regulamentul Ministerului Sănătăţii
al Republicii Moldova de apreciere medico-legală a gravităţii vătămării corporale, nr. 99
din 27.06.2003 (în continuare - Regulamentul). [13]

În cele ce urmează, vor fi supuşi caracterizării indicatorii vătămării grave a integrităţii

corporale sau a sănătăţii, respectându-se aceeaşi consecutivitate în care sunt prezentaţi de
către legiuitor.

1. Conform Regulamentului, drept periculoase pentru viaţă sunt considerate vătămările

grave ale integrităţii corporale sau a sănătăţii, care prezintă pericol iminent - imediat,
tardiv sau potenţial, astfel ca vătămarea să determine moartea, indiferent dacă acest
pericol a fost înlăturat printr-un tratament medical sau datorită reactivităţii individuale a
organismului.

Aşadar, preîntâmpinarea morţii, condiţionată de aplicarea promptă a tratamentului

medical sau de reactivitatea individuală ridicată a organismului victimei, nu poate fi luată
în considerare în procesul aprecierii pericolului pentru viaţă al vătămării grave a
integrităţii corporale sau sănătăţii; este suficient ca vătămarea să fie periculoasă pentru
viaţă în momentul cauzării ei.

Dacă vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, în momentul cauzării ei,
nu era periculoasă pentru viaţă, dar a căpătat o asemenea caracteristică ulterior, rezultă că
pe parcurs s-au suprapus careva circumstanţe suplimentare (de exemplu, infectarea rănii),
care nu pot fi incriminate subiectului. La vătămările grave ale integrităţii corporale sau a
sănătăţii, periculoase pentru viaţă, se raportează, în special:

- fracturile deschise ale craniului, inclusiv fără lezarea creierului şi a membranelor

meningiene;
- fracturile închise ale oaselor bolţii sau bazei craniului, cu excepţia oaselor
scheletului facial şi fisurilor izolate ale laminei externe a bolţii craniului;
contuzia cerebrala gravă cu sau fără compresia creierului, contuzia cerebrală medie
însoţită de semne obiective de afectare bulbară;

13
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 170-172, 2003;
9
 - hemoragiile intracraniene: hematom extra- sau subdural, hemoragii
subarahnoidiene sau intracerebrale - atunci când ele sunt asociate cu dereglări periculoase
pentru viaţă, obiectivizate prin semnele neurologice şi neurochirurgicale respective;
- leziunile penetrante ale coloanei vertebrale, inclusiv cele fără lezarea măduvei
spinale;
- fracturo-luxaţiile şi fracturile corpurilor sau ambelor arcuri ale vertebrelor
cervicale, precum şi fracturile unilaterale ale arcurilor vertebrelor cervicale I sau II,
fractura apofizei odontoide a vertebrei cervicale II, inclusiv cele fără dereglarea funcţiei
medulei spinale;
- luxaţiile şi subluxaţiile vertebrelor cervicale;
- leziunile închise ale regiunii cervicale a măduvei spinării;
- fracturile şi fracturo-luxaţia unei sau a câtorva vertebre toracice sau lombare,
leziunile închise ale segmentelor toracice, lombare sau sacrale ale măduvei spinării asociate
cu un şoc spinal confirmat clinic sau cu dereglarea funcţiilor organelor bazinului;
- leziunile penetrante ale faringelui, laringelui, traheii, esofagului (din partea
tegumentelor sau a mucoasei);
- fracturile închise ale cartilajelor laringiene sau ale traheii cu lezarea mucoasei,
asociate cu un şoc grav sau dacă sunt însoţite de o stare primejdioasă pentru viaţa victimei;
- fracturile închise ale osului hioid, lezarea glandelor tiroidă şi paratiroidă, însoţite de
dereglarea respiraţiei cu semnele unei hipoxii cerebrale profunde sau alte stări
primejdioase pentru viaţă; leziunile cutiei toracice penetrante în cavităţile pleurale,
pericardică, cu sau fără lezarea organelor interne;
- leziunile abdomenului penetrante în cavitatea peritoneală, cu sau fără lezarea
organelor interne; plăgile deschise ale organelor spaţiului retroperitoneal (rinichilor,
suprarenalelor, pancreasului etc.); leziunile penetrante ale vezicii urinare, segmentului
superior şi mediu ale rectului;
- leziunile închise ale vaselor magistrale şi ale organelor cavităţii tora-cale,
abdominale şi bazinului, ale organelor spaţiului retroperitoneal, diafragmului, prostatei,
ureterelor, inclusiv rupturile subcapsulare ale organelor, confirmate obiectiv prin semnele
periculoase pentru viaţă;
- fracturile deschise ale oaselor tubulare lungi (humerus, femur şi tibie), leziunile
deschise ale articulaţiilor coxofemurale şi genunchiului; fracturile închise ale osului
femural;
- fracturile deschise ale radiusului, ulnei şi fibulei, fracturile închise ale articulaţiilor
mari (scapulohumerală, a cotului, radiocarpiană, talocrurală); în aceste cazuri, gravitatea
vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii se apreciază în funcţie de pericolul pentru
viaţă sau de gradul incapacităţii permanente de muncă;

10
 - fracturile oaselor bazinului asociate cu un şoc grav sau cu ruptura porţiunii
membranoase a uretrei;
- leziunile însoţite de un şoc grav sau de o hemoragie abundentă internă sau externă
ce antrenează un colaps; de o embolie grasă ori gazoasă clinic confirmată; de o toxicoză
traumatică cu fenomene de insuficienţă renală acută, precum şi alte stări periculoase
pentru viaţă;
- lezarea unui vas sangvin mare: aorta, arterele carotidiene, subclavicu-lare, axilare,
brahiale, cubitale, iliace, femurale, poplitee, precum şi a venelor ce le însoţesc; - arsurile
termice de gradul III şi IV, cu lezarea a mai mult de 15% din suprafaţa corpului; arsurile
de gradul III a peste 20% din suprafaţa corpului; arsurile de gradul II, cu antrenarea a mai
mult de 30% din suprafaţa corpului, precum şi arsurile cu o suprafaţă mai mică, dar aso-
ciate cu un şoc grav; arsurile căilor respiratorii cu fenomene de edem şi strictură a glotei;
- barotrauma, electrocuţia, hipotermia şi arsurile chimice (prin acizi concentraţi,
baze alcaline, diverse substanţe cauterizante) care au generat pe lângă modificările locale
şi manifestări patologice generale, periculoase pentru viaţă;
- compresia organelor gâtului, precum şi alte genuri de asfixie mecanică, asociate cu
un complex pronunţat de fenomene periculoase pentru viaţă (dereglarea circulaţiei
sangvine cerebrale, pierderea cunoştinţei, amnezia etc.), confirmate prin date obiective;
- stări periculoase pentru viaţă condiţionate de acţiuni traumatice în regiunile
şocogene - plexul sinocarotid al gâtului, ciliar, organele genitale masculine etc.
După caracterizarea primului dintre indicatorii vătămării grave a integrităţii corporale
sau a sănătăţii, este necesar a menţiona că la o astfel de vătămare poate fi raportată şi o
vătămare nepericuloasă pentru viaţă, cu condiţia ca ea să fie caracterizată prin prezenţa
vreunuia din următorii indicatori.

2. Potrivit Regulamentului, prin pierderea vederii se înţelege orbirea completă stabilă

la ambii ochi sau o astfel de stare când are loc diminuarea acuităţii vederii până la
enumerarea degetelor la o distanţă de doi metri şi mai puţin (acuitatea vederii de 0,04
dioptrii şi mai mică).

Pierderea vederii la un singur ochi nu intră sub incidenţa noţiunii „pierderea vederii”.
Totuşi, pierderea vederii la un singur ochi este considerată vătămare gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii, numai că într-un astfel de caz se aplică un alt indicator: „altă
vătămare a sănătăţii, însoţită de pierderea stabilă a cel puţin o treime din capacitatea de
muncă”.

Într-adevăr, pierderea unui ochi duce la îngustarea inelelor vederii cu 30°, precum şi la
dispariţia vederii binoculare stereoscopice; de asemenea, aceasta are ca efect îngreunarea
sau chiar excluderea completă a aptitudinii de percepţie precisă a profunzimii. Persoanele

11
care au pierdut un ochi întâlnesc dificultăţi nu doar în alegerea profesiei, dar şi în
organizarea odihnei lor; la fel, ele pot deveni foarte uşor victime ale unui accident.

Gradul de gravitate a vătămării a integrităţii corporale sau a sănătăţii, în cazul lezării

unui ochi orb, ce impune enucleaţia (extirparea) acestuia, se apreciază în funcţie de durata
dereglării sănătăţii.

Pierderea vederii, ca indicator al vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii,

se atestă în două situaţii: 1) pierderea organului vederii, atunci când acesta este distrus în
momentul cauzării vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii ori este enucleat în
procesul tratamentului, ori 2) încetarea funcţionării organului vederii (de exemplu, în
cazul paraliziei nervului optic, când organul vederii arată, în mod aparent, ca fiind absolut
intact). Pentru calificarea faptei, diferenţierea acestor două situaţii nu are, în genere,
importanţă. Totuşi, nu se poate face abstracţie de faptul că enucleaţia sau distrugerea
organului vederii determină prezenţa încă a unui indicator al vătămării grave a integrităţii
corporale sau a sănătăţii: „desfigurarea iremediabilă a feţei şi /sau a regiunilor adiacente”.

În conformitate cu Regulamentul, prin pierderea auzului se înţelege surditatea

completă sau o asemenea stare ireversibilă când victima nu percepe vorbirea obişnuită la
o distanţă de 3-5 cm. de la pavilionul urechii.

Auzul constituie unul din principalele simţuri ale persoanei. Activitatea cotidiană,
munca, precum şi odihna acesteia sunt legate indisolubil de folosirea senzaţiilor auditive.
De aceea, pierderea auzului reprezintă o traumă fizică şi psihică de o pronunţată gravitate.
Este pe deplin justificat că legea penală, apărând relaţiile sociale cu privire la sănătatea
persoanei, recunoaşte pierderea auzului ca făcând parte din vătămările grave ale
integrităţii corporale sau ale sănătăţii.

Este necesar a consemna că pierderea auzului la o singură ureche nu lipseşte victima

de facultatea de a auzi vorbirea obişnuită, de a comunica prin telefon, de a-şi îndeplini
obligaţiile profesionale, de a vizita concerte, alte manifestări social-culturale sau social-
politice. De regulă, surditatea parţială, la o singură ureche, nu influenţează considerabil
asupra capacităţii de muncă. O astfel de pierdere a auzului nu are un impact asupra
funcţionării aparatului fonator (al graiului). Acesta este motivul din care Regulamentul
nu raportează pierderea auzului la o singură ureche la vătămarea gravă a integrităţii corpo-
rale sau a sănătăţii: din moment ce o asemenea pierdere a auzului antrenează o
incapacitate permanentă de muncă în proporţie de mai puţin de o treime (conform unor
date exacte - în proporţie de 15%), [14] cele comise trebuie calificate conform art. 152 din
CP al RM, ca vătămare intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii.

14
Н.И. Загородников, Преступления против здоровья, Москва, Юридическая литература, 1969, с.50;
12
 În acelaşi timp, pierderea auzului la o singură ureche, însoţită de distrugerea sau
extirparea pavilionului urechii, poate fi calificată ca infracţiune prevăzută la art. 151 din
CP al RM, dat fiind că este prezent indicatorul „desfigurarea iremediabilă a feţei şi/sau a
regiunilor adiacente”.

În corespundere cu Regulamentul, prin pierderea graiului se înţelege pierderea

capacităţii de a-şi exprima gândurile prin sunetele articulate, recepţionate clar; această
stare poate fi condiţionată de pierderea limbii (ca organ principal de grai), de afecţiuni
anatomico - funcţionale ale coardelor vocale sau de origine nervoasă (ale centrilor
respectivi din sistemul nervos central).

Aşadar, prin „pierderea graiului” se are în vedere nu numai distrugerea sau extirparea
limbii, privită ca organ de grai, dar şi încetarea funcţionării organului de grai, cu păstrarea
acestui organ ca parte integrantă a corpului persoanei. Ca exemplu de pierdere a graiului
poate fi privită afonia, adică imposibilitatea de a vorbi ca urmare a lezării laringelui sau a
nervilor acestuia.

Prin pierderea unui alt organ ori încetarea funcţionării acestuia trebuie de înţeles
pierderea ireversibilă a organului sau privarea ireversibilă de capacitatea de funcţionare a
lui.

În context, prin „organ” se înţelege partea corpului persoanei care îndeplineşte una sau
mai multe funcţii vitale sau utile vieţii (cu excepţia organului de vedere, de auz şi de grai).
Noţiunea de organ nu trebuie confundată cu cea de ţesut, ultima desemnând un ansamblu
de celule având aceeaşi structură şi aceleaşi funcţii în corpul persoanei (de exemplu,
ţesutul cutanat). Este absolut justificat că, în dispoziţia art. 151 din CP al RM, se
menţionează despre pierderea unui organ, nu şi a unui ţesut. Or, organul este o parte
neregenerativă (nesusceptibilă de regenerare) a organismului uman, pe când ţesutul este
o parte regenerativă.a organismului uman.

Desigur, este posibil ca vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii să se

exprime în pierderea unui organ intern, însă în practică o astfel de pierdere este posibilă
numai datorită cauzării unei vătămări grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii,
periculoasă pentru viaţă. De aceea, în astfel de cazuri, ca indicator prioritar al vătămării
grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii evoluează tocmai pericolul pentru viaţă al
acestei vătămări. Pe cale de consecinţă, prin „alt organ” trebuie să înţelegem, în special,
mâna, piciorul, organele genitale, organul mirosului etc.

Conform Regulamentului, pierderea mâinii sau a piciorului înseamnă detaşarea lor de

la trunchi sau pierderea funcţiilor acestora (paralizia sau o altă stare care exclude
funcţionarea lor); prin „pierderea anatomică a mâinii” se înţelege detaşarea completă de
13
la trunchi a mâinii mai sus de articulaţia radiocarpiană (adică mai sus de extremitatea
inferioară a antebraţului), iar a piciorului - la nivelul articulaţiei talocrurale (adică a
articulaţiei între laba piciorului şi gambă). Celelalte cazuri de detaşare completă a mâinii
sau a piciorului de la trunchi se califică în funcţie de gradul de pierdere a capacităţii de
muncă, conform art. 151 sau art. 152 din CP al RM.

Pierderea unui alt organ ori încetarea funcţionării acestuia se poate manifesta şi prin
pierderea organelor genitale sau pierderea capacităţii de reproducere.

Având în vedere prevederile Regulamentului, prin pierderea capacităţii de

reproducere se are în vedere pierderea capacităţii de coabitare şi fecundare (la bărbat) sau
a capacităţii de coabitare, concepere şi naştere (la femeie).

Efectuarea ilegală, prin constrângere, a sterilizării chirurgicale trebuie calificată nu

conform art. 160 din CP al RM, ci în funcţie de gravitatea faptei, conform art. 151 sau
art. 152 din CP al RM. Or, în cazul faptei de la art. 160 din CP al RM, se are în vedere
efectuarea sterilizării chirurgicale, deşi ilegale, dar cu consimţământul victimei.
Efectuarea ilegală a castrării, chiar cu consimţământul victime, putem să calificăm
conform art. 151 din CP al RM.

Pierderea unui alt organ ori încetarea funcţionării acestuia se poate exprima şi în
pierderea organului mirosului sau în pierderea simţului mirosului, în cazul pierderii
organului mirosului, este de neconceput să nu fie prezent şi indicatorul „desfigurarea
iremediabilă a feţei şi/sau a regiunilor adiacente”. În general, referindu-ne la noţiunea
„pierderea unui alt organ”, putem să specificăm că pierderea nu înseamnă şi debilitarea
sau ştirbirea adusă unui organ. În acest din urmă caz, vătămarea gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii va exista numai dacă va fi prezent un alt indicator al acesteia,
decât cel în discuţie. în mod similar, noţiunea „încetarea funcţionării unui alt organ” nu
trebuie confundată cu noţiunea „slăbirea funcţionării unui alt organ”. Slăbirea funcţionării
unui complex de organe poate să provină şi din pierderea unui organ făcând parte din
acest complex, caz în care vom avea ipoteza pierderii unui organ. Totodată, slăbirea
funcţionării unui organ poate constitui şi o infirmitate permanentă, caz în care poate opera
indicatorul „o altă vătămare a sănătăţii, însoţită de pierderea stabilă a cel puţin o treime
din capacitatea de muncă”.

Cazul în care organul este pierdut completamente şi cazul în care, deşi păstrat, organul
nu mai poate funcţiona, au o forţă egală în ce priveşte calificarea faptei, însă trebuie
diferenţiate la individualizarea pedepsei. Sluţirea corpului victimei are repercusiuni mult
mai adânci pentru moralul acesteia decât încetarea funcţionării unui sau altui organ.

14
 3. În cadrul Regulamentului, boala psihică mai este denumită infirmitate psihică
postagresională.

În adevăr, ca exprimare a vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii, boala

psihică se datorează, mai cu seamă, traumelor cerebrale. În alte cazuri, boala psihică este
rezultatul unui puternic şoc psihic exercitat asupra victimei.

În orice caz, prin „boală psihică” trebuie de înţeles orice stare de alienaţie mintală cu
caracter de boală, deci persistentă (nu neapărat şi permanentă). O simplă surescitare
trecătoare, o stare de inconştienţă de scurtă durată sau pur şi simplu o tulburare nervoasă
nu pot fi considerate boală psihică. în context, menţionăm că, potrivit Regulamentului,
boala psihică se stabileşte în cadrul expertizei psihiatrice cu concursul medicului legist,
ţinându-se cont de legătura de cauzalitate dintre traumă şi dereglarea psihică.

Vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, exprimată în boala psihică,

survenită în rezultatul traumei cerebrale în cazul leziunilor penetrante sau al fracturilor şi
fisurilor craniului, va fi recunoscută ca atare în temeiul prezenţei indicatorului pericolului
pentru viaţă. Dar şi în asemenea situaţii este necesară numirea expertizei psihiatrice,
pentru a determina legătura de cauzalitate dintre trauma aplicată şi boala psihică. [15]

Întrucât legiuitorul nu face nici o precizare, orice boală psihică (inclusiv cea
vindecabilă), constituind o imensă daună pentru victimă şi persoanele apropiate acesteia,
formează indicatorul vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Chiar şi o
boală psihică cu caracter temporar traumatizează pentru un timp îndelungat victima. De
aceea, în privinţa bolii psihice, legea penală nu ţine seama de durata acesteia; o boală
psihică îşi justifică gravitatea prin ea însăşi, indiferent de durată. în plus, psihiatria
modernă încă nu poate să confirme cu exactitate că o boală psihică vindecabilă sau având
caracter temporar nu va genera recidive în viitor.

4. Deseori, vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii se exprimă într-o altă
vătămare a sănătăţii (decât cele caracterizate până acum), care este însoţită de pierderea
stabilă a cel puţin o treime din capacitatea de muncă.

Legea penală apără, în egală măsură, sănătatea tuturor persoanelor, indiferent de

situaţia lor patrimonială, activitatea de serviciu, vârstă etc. De aceea, când se menţionează
despre pierderea stabilă a cel puţin o treime din capacitatea de muncă, în Regulament se
are în vedere, ca regulă şi în toate cazurile fără excepţie, capacitatea generală de muncă.

Prin „capacitate generală de muncă” se înţelege aptitudinea de a îndeplini orice muncă

fizică şi intelectuală. În contrast, prin „capacitate profesională de muncă” se înţelege

15
Н.И. Загородников, op.cit., p.52;
15
aptitudinea de muncă legată nemijlocit de activitatea profesională a persoanei respective.
Făcându-se referire la pierderea capacităţii profesionale de muncă, în Regulament se cere
ca această pierdere să fie deplină (şi nu parţială, ca în cazul pierderii capacităţii generale
de muncă); pe lângă aceasta, este specificat că pierderea deplină a capacităţii profesionale
de muncă se stabileşte numai la necesitate, prin ordonanţa organului de urmărire penală
sau prin hotărârea instanţei de judecată.

O asemenea abordare diferenţiată este pe deplin îndreptăţită. Or, dacă ar fi să luăm ca

regulă pierderea capacităţii profesionale de muncă, aceasta ar conduce inevitabil la
apărarea inegală a sănătăţii persoanei. Prin una şi aceeaşi vătămare a integrităţii corporale
sau a sănătăţii poate fi cauzat un prejudiciu material şi moral diferit, în funcţie de
caracterul traumei şi profesia victimei. Iar aceasta poate avea însemnătate pentru
soluţionarea problemei privind repararea prejudiciului cauzat de vătămarea integrităţii
corporale sau a sănătăţii.

Însă, în legea penală, pierderea capacităţii de muncă este privită ca indicator al gravităţii
vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii, nu ca indicator al gravităţii prejudiciului
material sau moral, suferit de victimă. De aceea, pentru calificarea vătămării grave a
integrităţii corporale sau a sănătăţii contează tocmai gradul de pierdere a capacităţii
generale de muncă, si nu cel de pierdere a capacităţii profesionale de muncă.

Este notabil că legea penală are în vedere numai pierderea stabilă, adică ireversibilă, a
cel puţin o treime din capacitatea generală de muncă.

Întrucât legea are în vedere pierderea capacităţii generale de muncă, şi nu a celei

profesionale, este inoportun a pune de acord gradul de gravitate a vătămării integrităţii
corporale sau a sănătăţii cu gradul de invaliditate, care va fi stabilit victimei după
tratamentul în urma vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii. Tocmai din această
cauză, conform Regulamentului, la invalizi, pierderea stabilă a capacităţii generale de
muncă, generată de vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, se apreciază ca şi la
persoanele practic sănătoase, indiferent de invaliditate şi grupa acesteia. în plus, la copii,
pierderea capacităţii de muncă se apreciază ca la persoanele adulte, având în vedere gradul
de pierdere a capacităţii de muncă care le-ar fi fost cauzat acestora printr-o vătămare
similară a integrităţii corporale sau a sănătăţii.

5. Întreruperea sarcinii se referă la vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a

sănătăţii, dacă nu este o consecinţă a particularităţilor individuale ale organismului (uter
infantil, plasmoză, devieri anatomice ale bazinului etc.) şi dacă se află în legătură de
cauzalitate directă cu trauma.

16
 Prin „întreruperea sarcinii” se are în vedere avortul sau naşterea prematură. Astfel, la
calificare nu are importanţă dacă produsul concepţiunii expulzat ajunsese sau nu la
momentul de a fi apt pentru o viaţă extrauterină. Totuşi, de această împrejurare trebuie să
se ţină cont la individualizarea pedepsei.

Este obligatoriu ca făptuitorul să conştientizeze faptul că victima este însărcinată.

Această conştientizare poate avea ca sursă existenţa unor indicii exterioare ale gravidităţii
sau luarea de cunoştinţă cu probele medicale privind graviditatea. Conştientizarea
presupune nu doar cunoaşterea cu bună-ştiinţă, dar şi admiterea conştientă a faptului că
victima era însărcinată. în orice caz, este necesar a reţine că, dat fiind caracterul intenţionat
al infracţiunii de la art. 151 din CP al RM, făptuitorul trebuie să cuprindă cu intenţia sa
toate semnele laturii obiective a acestei infracţiuni. De aceea, nu-i vom putea incrimina
persoanei fapta de la art. 151 din CP al RM, dacă aceasta nu era conştientă de faptul că
victima este însărcinată. în astfel de cazuri, persoana va putea fi trasă la răspundere penală
conform art. 157 din CP al RM.

6. Vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, exprimată în desfigurarea

iremediabilă a feţei şi/sau a regiunilor adiacente, este recunoscută ca vătămare gravă a

integrităţii corporale sau a sănătăţii, dacă alterarea înfăţişării fizice a chipului victimei a
făcut ca aspectul său să devină neplăcut şi respingător. Astfel, cicatricele care brăzdează
faţa, nasul turtit, buza sau pavilionul urechii rupte, orice altă frângere a armoniei liniilor
feţei şi/sau a regiunilor adiacente, a regularităţii lor, a integrităţii lor va putea constitui
indicatorul analizat.

În afară de faţă, ca parte anterioară a capului persoanei, desfigurarea iremediabilă poate

cuprinde şi regiunile adiacente feţei (pavilioanele urechilor, regiunile anterioare şi
anterolaterale ale gâtului). Desigur, faptul că au fost desfigurate iremediabil doar faţa sau
doar regiunile adiacente, sau şi faţa, şi regiunile adiacente, trebuie luat în consideraţie la
individualizarea pedepsei.

Incluzând indicatorul examinat în rândul celor care desemnează vătămarea gravă a

integrităţii corporale sau a sănătăţii, legiuitorul a ţinut cont de aspectele
anatomopatologice şi estetice. De felul ei, desfigurarea iremediabilă a feţei şi/ sau a
regiunilor adiacente ar putea fi considerată ca vătămare medie sau chiar uşoară a
integrităţii corporale sau a sănătăţii. Totuşi, legiuitorul nu a putut să ignore faptul că o
astfel de manifestare a violenţei făptuitorului ar avea un impact profund negativ asupra
stării de spirit a victimei, fiind capabilă să „pună cruce” pe întreaga ei viaţă sau chiar să
aibă ca efect sinuciderea ei.

17
 Tocmai de aceea indicatorul „desfigurarea iremediabilă a feţei şi /sau a regiunilor
adiacente” are conotaţii atât juridice, cât şi medicale. Constatarea desfigurării feţei şi /sau
a regiunilor adiacente este de competenţa organului de urmărire penală şi a instanţei de
judecată, nu a expertului medico-legal. Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată
decid: 1) dacă desfigurarea este anume rezultatul cauzării vătămării integrităţii corporale
sau a sănătăţii, luându-se ca temei reprezentările adoptate în societate despre estetic; 2)
dacă desfigurarea este sau nu iremediabilă, ţinându-se cont de raportul expertizei medico-
legale. Medicul legist nu califică lezarea feţei şi /sau a regiunilor adiacente ca fiind o
desfigurare, deoarece această noţiune nu este una medicală. Medicul legist determină doar
caracterul şi gradul de gravitate a însăşi vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii,
analizând alţi indicatori (de exemplu, pericolul ei pentru viaţă), la fel, prin raportul său,
constată dacă lezarea feţei şi /sau a regiunilor adiacente este sau nu remediabilă.

Conform Regulamentului, prin „lezare remediabilă” se înţelege o reducere

considerabilă a gradului de pronunţare a modificărilor morfologice (a cicatricei, a
deformaţiei, a dereglării mimicii etc.), pe parcursul timpului sau sub influenţa mijloacelor
de tratament conservativ, nechirurgical. Dacă însă pentru înlăturarea lezării ori a
urmărilor acesteia este necesară o intervenţie chirurgicală plastică, lezarea este
considerată iremediabilă.

Infracţiunea prevăzută la art. 151 din CP al RM este o infracţiune materială. Ea se

consideră consumată din momentul producerii vătămării grave a integrităţii corporale sau
a sănătăţii.

3. Latura subiectivă a infracțiunii prevăzută de art 151 CP al RM.

Prin „latura subiectivă a infracţiunii” se înţelege atitudinea psihică a făptuitorului faţă

de fapta săvârşită şi urmările ei, motivul şi scopul infracţiunii.[16]

Cum a fost menţionat obiectul juridic al infracţiunii date este integritatea corporală şi
sănătatea persoanei, precum şi relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare normală
sunt condiţionate de ocrotirea sănătăţii.

De regulă, la aceasta componenţă de infracţiune apare urmarea imediată, dar ea se poate

prelungi şi după momentul consumării infracţiunii progresând şi devenind o variantă
calificativă a acesteia, care rezultă din indiciile stipulate expres în dispoziţia alin. 1, art.
151 CP al RM sau în cazul survenirii decesului victimei, prevăzut la alin. 4 al acestui
articol. De reţinut însă că, oricare ar fi evoluţia urmării imediate, obligatoriu trebuie să

16
Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M., op. cit., p.137.
18
existe condiţia legăturii cauzale dintre acţiunile şi inacţiunile făptuitorului şi urmarea
produsă. [17]

Cele mai multe infracţiuni contra persoanei se săvârşesc cu intenţie directă sau indirectă
( lovirea sau alte violenţe, insulta). Unele dintre aceste infracţiuni se săvârşesc, totuşi, din
culpă (vătămarea corporală din culpă), în sfârşit sunt infracţiuni contra persoanei care se
săvârşesc cu intenţie vătămarea corporală gravă, lovirile sau vătămările cauzatoare de -
moarte).

Latura subiectivă a infracţiunilor contra persoanei, inclusiv contra sănătăţii, se caracteri-

zează, în unele cazuri, şi printr-un scop special urmărit de făptuitor. Un anumit scop sau
mobil caracterizează, în alte cazuri, formele agravante ale acestor infracţiuni (săvârşirea
faptei din interes material, săvârşirea faptei în scopul înlesnirii sau ascunderii comiterii
unei alte infracţiuni).

Componenţă de infracţiune analizată contra persoanei, fiind, infracţiune comisă cu

intenţie, este susceptibilă de desfăşurare în timp: în cazul lor, sunt posibile atât actele de
pregătire, cît şi tentativa. Infracţiunile contra persoanei sunt infracţiuni care, de cele mai
multe ori, prezintă un grad ridicat de pericol social, de aceea şi pedepsele prevăzute pentru
aceste infracţiuni sunt aspre. Pentru infracţiunile contra sănătăţii persoanei de o gravitate
mai redusă, legea prevede pedeapsa închisorii în limite reduse, decât cea prevăzută pentru
infracţiunile contra vieţii persoanei.

Latura subiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 151 CP al RM se exprimă, în primul

rând, prin vinovăţie sub formă de intenţie directă sau indirectă.

Este necesar a delimita vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a

sănătăţii de tentativa de omor. Aşa cum am menţionat anterior, tentativa de omor este
posibilă numai cu intenţie directă.18 Rezultă că vătămarea intenţionată gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii, periculoasă pentru viaţă - atunci când făptuitorul îşi dădea seama
de verosimilitatea producerii morţii victimei şi admitea, conştient, producerea acesteia,
adică manifesta intenţie indirectă - trebuie calificată în funcţie de urmările prejudiciabile
realmente survenite, adică potrivit art. 151 din CP al RM. Totodată, în cazul în care
vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii nu a fost urmată de moartea victimei,

17
M. Avram, T. Popovici, V. Cobâşneanu, Cercetarea infracţiunilor contra persoanei (Ghidul ofiţerului de urmărire penală),
ed. ARC, Chişinău, 2004, p. 72;
18
Милюков, С.Ф.,”Уголовно-правовое значение криминологической характеристики преступника.”, Москва , 1980, p.21

19
însă a fost stabilită intenţia directă a făptuitorului de a lipsi victima de viaţă, fapta trebuie
calificată drept tentativă de omor.

Motivele infracţiunii analizate pot fi dintre cele mai variate: răzbunare, gelozie, invidie,
ură etc. Nici motivul infracţiunii, nici scopul acesteia nu au relevanţă la calificare, cu
excepţia cazurilor când prezenţa lor este un temei de agravare a răspunderii penale (lit. g),
h), i) din alin. (2) şi Ut. d) din alin. (3) ale art. 151 din CP al RM).

La fel, este necesar de menţionat, că în cazul infracţiunii prevăzute de art. 151, al. 4 CP
al RM făptuitorul acţionează cu praeterintenţie (cu dublă vinovaţie), adică făptuitorul
acţionează cu intenţie în ceea ce priveşte fapta de lovire sau vătămare, dar totodată faţă
de consecinţă în formă de decesul survenit a victimei făptuitorul acţionează cu
imprudenţă. În asemenea situaţie urmează să stabilim legătura cauzală între vătămările
cauzate şi decesul victimei. În cazul în care intenţie făptuitorului a fost îndreptată spre
decesul victimei, acţiunile făptuitorului urmează să fie calificată în baza art. 145 CP
(omorul) al RM.

4. Subiectul infracțiunii prevăzută de art 151 CP al RM.

În alt contextul întrebării, este necesar a menţiona că subiect al infracţiunii este

recunoscută persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală şi care, graţie
faptului că posedă toate semnele prevăzute de lege pentru această categorie de subiecţii,
este pasibilă de răspundere penală.[19]

Caracteristic pentru subiectul componenţelor de infracţiuni prevăzute de art. art. 151,

152, 156 şi 157 este faptul că marea majoritate a făptuitorilor fac parte din categoria
infractorilor primari, cei mai mulţi autori de fapte comise cu violenţă aflându-se în
momentul săvârşirii faptei sub influenţă alcoolului.

La săvârşirea infracţiunilor cu violenţă ponderea o deţin făptuitorii fără ocupaţie şi cei

care în general nu au o sursă de venituri. Însă, pot fi comise infracţiunile analizate şi la
comandă, adică subiectul poate fi şi profesional.

O altă trăsătură specifică a acestui grup de infracţiuni o constituie faptul că dacă în

marea majoritate a cazurilor infractorii au acţionat individual, şi în majoritatea cazurilor
urmările prevăzute în art. art. 151, 152, 156 şi 157 CP al RM fost comise în urma
acţiunilor huliganice. Însă, la nivelul ultimelor ani s-a observat o evidentă creştere a
procentului celor care se organizează în grup pentru a săvârşi infracţiuni însoţite de
violenţă, cu urmările prevăzute în articolele analizate. Referitoare la victime reflectă
19
Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M. Drept penal. Partea Generală, Chişinău: Cartier, 2005, p.176.
20
îngrozitoarele suferinţe fizice şi psihice la care sunt supuse. Astfel de fapte au un impact
deosebit asupra societăţii, dând naştere unui sentiment din ce în ce mai mare de
nesiguranţă şi suscitând o mare nelinişte în rândul oamenilor de bună credinţă.[20]

Subiectul vătămării intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii este

persoana fizică responsabilă, care la momentul săvârşirii infracţiunii a împlinit vârsta de
14 ani.

5. Circumsanțele agravante ale infracțiunii prevăzută de art.151 CP al RM.

Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, săvârşită cu

deosebită cruzime, precum şi din motive sadice (lit.e) alin.2 art.151 CP), noţiunea de
cruzime deosebită se îmbină cu acţiuni sadice, adică cu o tendinţă anormală spre cruzime,
plăcere bolnăvicioasă de a vedea pe cineva suferind sau de a pricinui suferinţe.

Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii săvîrşită de un

grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală este una dintre cele mai
periculoase forme de participaţie cu o agravare justificată a răspunderii penale , deoarece
in cadrul unui grup criminal organizat sau îndeosebi în cadrul unei organizaţii criminale
pot fi comise infracţiuni mai grave şi face mult mai anevoioasă descoperirea acestora.
Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii poate fi recunoscută
ca fiind săvîrşită de un grup criminal organizat in cazul în care grupul a fost creat în scopul
săvîrşirii unor infracţiuni foarte grave , aplicîndu-se violenţă , cum ar fi : vătămarea
intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii , omorul intenţionat, şantajul,
violul. Faptele tuturor celor care au luat parte la săvîrşirea infracţiunii din cadrul grupului
criminal organizat se califică conform lit. k) alin.2 al art. 151 din CP al RM , indiferent
de rolul pe care l-a avut fiecare la comiterea vătămării intenţionate grave a integrităţii
corporale sau a sănătăţii .Spre deosebire de grupul criminal organizat, organizaţia
criminală se caracterizează prin asocierea participanţilor într-un tot indivizibil precum şi
caracterul unitar şi organizat al acţiunilor întreprinse în vederea realizării activităţii
infracţionale . Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii se
consideră săvîrşită de o organizaţie criminală , dacă a fost comisă de un membru al
acesteia în interesul ei sau de o persoană care nu este membru al organizaţiei criminale
respectice, la însărcinarea acesteia. Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale
sau a sănătăţii săvârşită de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală
(alin 2. lit.k)art.151 CP). Noţiunea grupului criminal organizat este prevăzută de art.46
CP, iar a organizaţiei criminale - de art.47 CP, de aceea se iau în seamă reglementările
indicate.

20
Valeriu Bujor, Octavian Pop, Aspecte criminologice privind infracţiunile săvârşite cu violenţă, ed. Mirton, Timişoara,
2003, p. 34-38;
21
 Vătămările intenţionate grave ale integrităţii corporale sau ale sănătăţ săvârşit de
două sau mai multe persoane (lit.d) alin.2 art.151 CP) se cer luate în consideraţie faptele
la care:

a) au participat două sau mai multe persoane, dintre care cel puţin două, potrivit alin.6
din art.42 CP, trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii;

b) ele s-au înţeles să comită un infracțiunea împreună până a începe desfăşurarea

actului sau chiar în acelaşi moment, dar nu mai târziu de consumarea infractiunii;

c) au participat nemijlocit la realizarea laturii obiective a infractiunii două sau mai

multe persoane, dintre care cel puţin doi participanţi ai infracţiunii au acţionat în calitate
de coautori. Dacă la săvârşirea infractunii participă şi alte persoane în calitate de
organizatori, instigatori sau complici, acţiunile lor trebuie calificate conform situaţiei
concrete - potrivit art.42 şi alin.1 din art.151 sau art.42 şi lit.d) alin.2 art.151 CP.

Vătămările intenţionate grave ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii prevăzute la
alin.1, 2, care au provocat decesul victimei (alin.4 art.151 CP). Această agravantă
constituie o infracţiune unică complexă, formată din două activităţi infracţionale: a)
vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, prevăzută de alin.1, 2
art.151 CP, şi b) lipsirea de viaţă din imprudenţă, prevăzută de art.149 CP. De aceea latura
subiectivă a infracţiunii acestei agravante trebuie determinată aparte pentru fiecare
activitate infracţională menţionată. Potrivit art.19 CP, aceasta nu reprezintă o a treia formă
de vinovăţie, ci o infracţiune săvârşită cu două forme de vinovăţie (intenţie şi
imprudenţă). În consecinţă, infracţiunea se consideră intenţionată. Deci, trebuie să
determinăm dacă intenţia făptuitorului a fost îndreptată numai spre cauzarea vătămării
grave şi dacă decesul victimei a survenit din imprudenţă .21 Subiect al infracţiunii poate
fi orice persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta de 14 ani.

Vătămarea intenţionată gravă săvârşită cu scopul de a preleva şi/sau utiliza ori

comercializa organele sau ţesuturile victimei ( lit.l, alin.2, art.151 CP) presupune uciderea
persoanelor care se află la lecuire, sau a persoanelor aduse în instituţiile medicale din
locurile incidentelor (avarii, catastrofe, accidente, încăierări etc.), sau a altor persoane în
scopul de a preleva şi/sau utiliza ori comercializa organele sau ţesuturile victimei.

Autori, coautori ai acestei infracţiuni, de regulă, sunt medicii, deoarece sunt

necesare cunoştinţe speciale pentru prelevarea organelor în procesul prelevării. Dar nu se

21
Avram, T. Popovici, V. Cobâşneanu, Cercetarea infracţiunilor contra persoanei (Ghidul ofiţerului de urmărire penală)”,Editura ARC,
Chişinău, 2004, p. 27 .

22
exclude că în calitate de autor, coautor poate fi şi o altă persoană care a luat consultaţiile
corespunzătoare ale specialiştilor.

Lista organelor şi ţesuturilor utilizate pentru transplantare este aprobată de MS al RM.

Comiterea vătămării intenţionate grave în scopul de a preleva şi/sau utiliza ori

comercializa organele sau ţesuturile victimei, de obicei, are scop de profit ori acela de a
salva viaţa sau sănătatea unei persoane apropiate sau de a efectua un experiment medical.

Comiterea vătămării intenţionate grave la comandă (lit.m) alin.2 art.151 CP)

presupune, de obicei, uciderea unei persoane în scop de profit, adică pentru o anumită
plată, remunerare, despăgubire. Dar pot exista şi alte motive, din solidaritate cu persoana
care a comandat vătămarea gravă sau din motive de luptă cu eterodoxii etc.

Persoana care a comandat vătămarea gravă, a instigat făptuitorul pentru a-l comite sau
care a contribuit la săvârşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, prestare de informaţii,
acordare de mijloace etc. trebuie trasă la răspundere penală potrivit art.42 şi lit.m) alin.2
art.151 CP.

Vătămarea intenţionată gravă săvârşită în legătură cu îndeplinirea de către victimă

a obligaţiunilor de serviciu sau a celor obşteşti (lit.c, alin.2 din art.151 CP) presupune
vătămarea unui reprezentant al unei organizaţii nestatale sau a oricărui cetăţean pentru a-
i împiedica să înfăptuiască acţiuni legate de activitatea lor de serviciu sau cea obştească.O
asemenea infracţiune poate fi săvârşită şi din motive de răzbunare împotriva victimei
pentru faptul că mai înainte ea, în genere, şi-a îndeplinit datoria de serviciu sau
obştească.Dacă atentarea la viaţă este săvârşită în legătură cu acţiunile ilegale ale
victimei, de exemplu - aceasta şi-a depăşit atribuţiile de serviciu, o atare infracţiune nu se
încadrează în această agravantă, fiindcă acţiunile ilegale nicicând nu constituie
îndeplinirea datoriei. Responsabilitatea pentru vătămarea săvârşită în legătură cu
îndeplinirea de către victimă a îndatoririlor de serviciu sau a celor obşteşti survine
indiferent de timpul când au fost săvârşite acţiunile care au servit drept pretext pentru
răzbunare.

23
 CONCLUZIE

Infracţiunile contra integrităţii sau a sănătăţii corporale datorită particularităţilor pe

care le prezintă, ocupă un loc distinct. Ţinând cont de aceste aspecte, legiuitorul moldav,
dezvoltând ideea că în centrul preocupărilor unei societăţii democratice se situează
persoana, viaţa şi sănătatea – în calitate de valori sociale primordiale, care necesită o
asigurare juridică multilaterală a situat Capitolul cu privire la infracţiunile contra vieţii şi
sănătăţii în primele Capitole ale Părţii Speciale al Codului penal al Republicii Moldova.

Infracţiunile contra integrităţii sau a sănătăţii persoanei constituie o subgrupă a

infracţiunilor contra persoanei, în care se cuprind acele fapte de pericol social, săvârşite
prin orice mijloace, prin care se cauzează unei persoane o suferinţă fizică sau o vătămare
a integrităţii corporale ori a sănătăţii sale.

Studiind tema prezentată urmăm să determinăm următoarele concluziile finale:

1. Prin „vătămare intenţionată a integrităţii corporale sau a sănătăţii” trebuie de înţeles

săvârşirea ilegală, în mod intenţionat a oricărei acţiuni sau inacţiuni – de natura mecanică,
fizică, chimică, biologică sau psihică – care a adus o atingere sănătăţii unei alte persoane,
atingere exprimată în dereglarea (gravă, medie) a integrităţii atomice a organelor sau a
ţesuturilor corpului victimei, ori a funcţiilor acestora.
2. Din prevederile Constituţionale rezultă, că legiuitorul privează dreptul la viaţă într-
o legătură inseparabilă cu dreptul la integritate fizică sau psihică. Dreptul la viaţă şi
integritate corporală constituie unul dintre puţinele drepturi fundamentale ale omului care
poate fi respectat şi protejat. Din spectrul larg de drepturi şi libertăţi ale omului, cele mai
importante sunt dreptul la viaţă, siguranţa persoanei, integritatea fizică şi psihică,
deoarece erorile ce conduc la încălcarea acestor drepturi sunt practic irecuperabile. Aceste
drepturi urmează să fie protejate n condiţiile actuale cu orice preţ şi cu orice mijloace.
3. Legea penală ocrotind, prin incriminarea faptelor care aduc atingere persoanei,
valorile sociale legate de existenţa persoanei, apără, totodată, relaţiile sociale care se nasc
şi se dezvoltă în jurul acestor valori. Concluzie a fost dedusă din considerentul, că
săvârşirea oricărei infracţiuni, pune în pericol social sau vatămă o anumită valoare socială
24
şi prin aceasta ameninţă sau aduce atingere relaţiilor sociale a căror ocrotire depinde de
apărarea valorii sociale.
4. Susţinem opinia expusă în doctrina penală naţională, fundamentarea ştiinţifică
consistentă şi amplă a concepţiei, potrivit căreia obiectul infracţiunii îl formează valorile
sociale şi relaţiile sociale, care necesită apărare penală, în a căror consolidare şi dezvoltare
este interesată societatea şi cărora, prin comportamentul antisocial al unor persoane aparte
sau al unor grupuri de persoane, li se aduce atingere esenţială.
5. Cu privire la folosirea distinctă, în denumirile art.151, 152, 156, 157 CP al RM, a
noţiunilor „integritate corporală” şi „sănătate”, este necesar a menţiona că între
conceptele „vătămare a sănătăţii corporale” şi „vătămare a sănătăţii” există corelaţia de
tip „parte-întreg”. Noţiunea de sănătate nu poate fi privită doar sub aspectul său psihic,
ea înglobând cu necesitate şi aspectul corporal (fizic, somatic). Deoarece în situaţia
infracţiunilor de la art. 151, 152, 156 şi 157 din CP al RM nu este lezată integritatea
corporală, ca valoare socială distinctă de sănătate (inclusiv sub aspect corporal), la fel
valoare socială, formula „vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii” din denumirile
celor cinci norme sus-amintite trebuie înţeleasă în sensul de „vătămare a sănătăţii”.
6. Din perspectiva apărării juridico-penale, sănătatea persoanei nu trebuie înţeleasă în
sens îngust, ca rezultat, bun sau rău, al funcţionării organismului omenesc. Ea trebuie
percepută ca un statu-quo de felul său, ca o stare psihosomatică, oricare ar fi gradul de
morbiditate, a unei persoane. De aceea, anomaliile, disfuncţionalităţile sau deficienţele de
ordin fizic sau psihic nu influenţează în nici un fel asupra facultăţii persoanei de a
beneficia, pe tot parcursul vieţii, de apărarea sănătăţii sale prin mijloacele dreptului penal.
7. Considerăm, că obiectul juridic special al infracţiunilor investigate constituie
corpul persoanei şi anume organele anatomice, ce sunt prejudiciate în rezultatul comiterii
infracţiunii.
8. Latura obiectivă a infracţiunilor analizate are următoarea structură: 1) fapta
(acţiunea sau inacţiunea) prejudiciabilă de cauzare a vătămării grave a integrităţii
corporale sau a sănătăţii; 2) urmările prejudiciabile sub forma vătămării grave a
integrităţii corporale sau a sănătăţii; 3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă
şi urmările prejudiciabile.
25
9. Notele caracteristice ale indicatorilor vătămării grave a integrităţii corporale sau a
sănătăţii, în special, se determină în conformitate cu Regulamentul Ministerului Sănătăţii
al Republicii Moldova de apreciere medico-legală a gravităţii vătămării corporale, nr. 99
din 27.06.2003, ce poartă caracter nepenal.
10. Infracţiunile prevăzute la art. 151 din CP al RM sunt infracţiunile materiale. Ele
se consideră consumate din momentul producerii vătămării grave a integrităţii corporale
sau a sănătăţii.
11. Latura subiectivă a infracţiunile prevăzute de art. art. 151 CP al RM se exprimă, în
primul rând, prin vinovăţie sub formă de intenţie directă sau indirectă. În cazul infracţiunii
prevăzute de art. 151, al. 4 CP al RM făptuitorul acţionează cu praeterintenţie (cu dublă
vinovaţie), adică făptuitorul acţionează cu intenţie în ceea ce priveşte fapta de lovire sau
vătămare, dar totodată faţă de consecinţă în formă de decesul survenit a victimei
făptuitorul acţionează cu imprudenţă. În asemenea situaţie urmează să stabilim legătura
cauzală între vătămările cauzate şi decesul victimei. În cazul în care intenţia făptuitorului
a fost îndreptată spre decesul victimei, acţiunile făptuitorului urmează să fie calificată în
baza art. 145 CP al RM.

26
 Bibliografie

 Constituţia Republicii Moldova (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la

29.07.1994) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, Nr.1.
 Codul penal al Republicii Moldova. Nr. 985-XV din 18.04.2002 Republicat. În:
Monitorul Oficial al R.Moldova, 14.04.2009, nr.72-74/195, Monitorul Oficial al
R.Moldova,13.09.2002, nr.128-129/1012.
 M.Avram, T. Popovici, V. Cobâşneanu, Cercetarea infracţiunilor contra persoanei
(Ghidul ofiţerului de urmărire penală)”,Editura ARC, Chişinău, 2004,
 Valeriu Bujor, Octavian Pop, Aspecte criminologice privind infracţiunile săvârşite cu
violenţă, ed. Mirton, Timişoara, 2003
 Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M. Drept penal. Partea Generală, Chişinău:
Cartier, 2005,
 Borodac A., Manual de Drept penal, Partea specială, Tipografia centrală, Chişinău,
2004

 Brînză S., Stati V., Drept penal Partea specială, Vol-1 şi Vol-II, Chişinău, 2011.
 Boroi A., Infracţiuni contra vieţii, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 1999
 Regulamentul Ministerului Sănătăţii al Republicii Moldova de apreciere medico-
legală a gravităţii vătămării corporale, nr. 99 din 27.06.2003

27