CUPRINS:

Întroducere............................................................................................................3

Capitolul I. Consideraţii generale

1.1 Evoluţia istorico-juridică a infracţiunilor contra sănătăţii ...................,,,,,,,,....7

1.2 Caracteristica generală a infracţiunilor contra sănătăţii ................................15

Capitolul II. Analiza juridico-penală a infracţiunii prevăzută de art. 151 CP al

R.M

2.1. Obiectul infracţiunii prevăzut de art. 151 CP al R.M. ................................23

2.2. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzută de art. 151 CP al R.M. …….......28
2.3. Latura subiectivă a infracţiunii prevăzută de art. 151 CP al R.M. …….....46
2.4. Subiectul infracţiunii prevăzută de art. 151 CP al R.M. .............................49
2.5. Circumstanţele agravante ale infracţiunii prevăzută de art. 151 CP al RM;
…………………………………………………………………………...........
55

Capitolul III: Studiul comparat privind infracţiunea prevăzută de art. 151

CP al RM

3.1. Delimitarea infracţiunilor prevăzută de art.151 CP al RM de alte infracţiuni

similare
………………………………………………………………………….....59

3.2. Răspunderea penală pentru vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a

sănătăţii în legislaţia diferitor state ………………………….
……………………………...66
Concluzii ………………….
…………………………………………………….....71

Bibliografie…………….………………………………………………………..…
74

INTRODUCERE

Vita que mancipia nulli dotur, omnibus usu.[1]

Printre problemele actuale cu care se confruntă comunitatea naţională şi

internaţională trebuie evidenţiată în mod deosebit problema privind aplicarea
violenţei în societate umană.

Omul, singură fiinţă înzestrată cu conştiinţă, este creatorul tuturor bunurilor

materiale şi spirituale, care, fiind transmise din generaţie în generaţie, asigură
progresul continuu al societăţii. Societatea este mediu creat însuşi de om.

Totodată, spre deosebire de toate celelalte fiinţe, omul este acela care reuşeşte
să-şi domine pornirile primare şi să ridice la înălţimea unor principii fundamentale
de viaţă tot ceea ce este bun, adevărat şi drept. Aşa fiind, este firesc ca legea penală

1
Viaţa nu este proprietatea nimănui ci uzufructul tuturor;
să acorde cea mai mare însemnătate ocrotirii omului, atât în ceea ce priveşte toate
celelalte drepturi, libertăţi şi interese, pe care societatea este datoare să i se asigure.
Această pornire se realizează în maniera specifică dreptului penal, adică prin
incriminarea tuturor faptelor care, sub un aspect sau altul, aduc atingere fiinţei,
drepturilor şi intereselor legitime ale omului.

Faptele îndreptate împotriva omului sunt numeroase şi variate. Făcând

distincţie între faptele îndreptate împotriva drepturilor absolute privitoare la
existenţa fizică şi principalele atribute ale fiinţei şi personalităţii umane, pe de o
parte, şi faptele atribuite împotriva altor drepturi şi interese ale omului, pe de o altă
parte, legiuitorul a inclus pe cele dintâi într-o categorie distinctă de infracţiuni, sub
denumirea „Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei”. Aceste infracţiuni
constituie conţinutul celui de-al doilea titlu din partea specială a Codului penal.

Capitolul II „Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei” ocupă un loc

imediat, următor după Capitol I „Infracţiuni contra păcii şi securităţii”. Plasarea
Capitolului I în primul plan vine în conformitate cu art. 4 al Constituţiei Republicii
Moldova despre proprietatea reglementărilor internaţionale internaţionale şi cu
criteriul de îmbinare a sistematizării, conform gradului de importanţă a
obiectivelor juridice şi a pericolului social al infracţiunilor care atentează asupra
acestor obiecte.

Infracţiunile contra integrităţii corporale datorită particularităţilor pe care le

prezintă, ocupă un loc distinct. Ţinând cont de aceste aspecte, legiuitorul moldav,
dezvoltând ideea că în centrul preocupărilor unei societăţii democratice se situează
persoana, viaţa şi sănătatea – în calitate de valori sociale primordiale, care necesită
o asigurare juridică multilaterală a situat Capitolul cu privire la infracţiunile contra
vieţii şi sănătăţii în primele Capitole ale Părţii Speciale al Codului penal al
Republicii Moldova (în continuare – CP al RM). [2] În acest fel a fost abandonată
concepţia autoritară ajunsă la culminaţie, promovată în Codul penal în vigoare,
care debutează cu primele capitolele ca şi Codul Penal al Franţei. În aceeaşi ordine
2
Monitorul Oficial al RM – 2002 – Nr. 128-129;
sunt dispuse primele două capitole din Partea Specială a Codului Penal-model al
statelor membre ale CSI.[3]

Infracţiunile contra integrităţii sau a sănătăţii persoanei constituie o subgrupă

a infracţiunilor contra persoanei, în care se cuprind acele fapte de pericol social,
săvârşite prin orice mijloace, prin care se cauzează unei persoane o suferinţă fizică
sau o vătămare a integrităţii corporale ori a sănătăţii sale. Problemelor tragerii la
răspundere penală pentru cauzarea vătămării sănătăţii persoanei permanent se
consacra o atenţie deosebită în literatura juridică. În teoria dreptului penal până în
prezent lipseşte opinie unică referitor la determinarea noţiunii „vătămare
corporală”, ceea ce determină actualitatea prezentei lucrări. De asemenea,
actualitatea problemei infracţiunilor contra sănătăţii este condiţionată de creşterea
numărului de persoane condamnate pentru comiterea infracţiunilor grave de
violenţă. Odată cu creşterea numărului faptelor prejudiciabile îndreptate contra
sănătăţii persoanei societatea a devenit conştientă de pericolul acestui fenomen.
Mai mult decât atât, acest fenomen s-a dezvoltat brusc la an. ’90 pe fondul crizei
economice care mai trenează în Republica Moldova – marcate de pauperizarea
cetăţenilor, stagnarea în industrie, şomajul la masă etc.

În ştiinţa dreptului penal, s-a acordat şi se acordă atenţie cercetării

problemelor răspunderii penale pentru infracţiunile contra sănătăţii persoanei.
Aceste probleme au constituit tematica unui şir de monografii, lucrări ştiinţifice
etc. Analiza profundă a acestor lucrări ştiinţifice determină gradul de studiere a
temei investigate.

Scopul prezentei lucrări îl constituie analiza teoriei şi practicei ce ţine de

grupa infracţiunilor îndreptate împotriva sănătăţii persoanei. La fel, soluţionarea
problemelor privind răspunderea penală pentru infracţiunile săvârşite contra
sănătăţii persoanei, stabilirea naturii juridice a infracţiunilor respective.

Pentru realizarea scopului propus, au fost stabilite următoarele obiective:

3
S. Brînză, Gh. Ulianovschii, Consideraţii vîzînd prevederile capitolului II „Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii
persoanei” din proiectul noului Cod Penal al Republicii Moldova, Revista Naţională de Drept, 2001, Nr.11, p.11;
 • Studierea şi exegeza juridico – comparativă a cadrului reglementar,
experienţei altor ţări în ce priveşte reglementarea juridică a legislaţiei
privind infracţiunile ce fac parte din tema prezentei lucrări, precum şi
practica judiciară;
• Analiza juridică a elementelor constitutive ale infracţiunilor săvârşite contra
sănătăţii persoanei;
• Sintetizarea asemănărilor şi deosebirilor dintre infracţiunile ce fac parte
dintre infracţiunile contra sănătăţii persoanei şi faptele conexe şi nepenale;
Baza teoretico – metodologică a studiului. Pentru realizarea scopului şi
obiectivelor lucrării, ca metode de cercetare vor fi folosite metoda logică, metoda
juridică comparativă, metoda istorică, metoda sistematică etc. Investigaţiile
efectuate se bazează pe studierea doctrinei, legislaţiei şi a practicii judiciare
existente în domeniul dat. La realizarea studiului, ca punct de reper a servit
legislaţia penală a Republicii Moldova. În cadrul studiului vor fi studiate şi
reflectate lucrările următoarelor autori: Gh. Alecu; A. Boroi; D. Croitoru; T. Dima;
J. Drăgan; A. Gheorghe; M. Hotcă; N. Neagu (România); A. Barbăneagră; A.
Borodac; V. Bujor; V. Holban.

Volumul şi structura tezei. Lucrarea este structurată în: introducere, trei

capitole, concluziile, bibliografie.

CAPITOLUL I: CONSIDERAŢII GENERALE

1.1. Evoluţia istorico-juridică a infracţiunilor contra sănătăţii persoanei

 Ocrotirea persoanelor împotriva actelor îndreptate contra vieţii s-a impus ca o
necesitate obiectivă încă din timpurile cele mai îndepărtate. Acei care suprimau viaţa
unui membru al grupului social era alungat din comunitate şi, numai atunci când nu
prezenta un pericol pentru trib, părţile interesate aveau la îndemână posibilitatea
răzbunării. Făptuitorul alungat din cadrul tribului şi lipsit de protecţia grupului era, în
mod practic, condamnat la dispariţie.

Pe parcursul secolelor şi mileniilor infracţiunile contra persoanei au fost în

centrul atenţiei juriştilor şi filozofilor, psihologilor şi scriitorilor, artiştilor şi
istoricilor. În urma analizei psihologice a infracţiunilor de genul acesta au aparut
opere artistice care au încercat să pătrundă în esenţa acestui fenomen, să-1
caracterizeze pe ucigas, şi pe violator. Cele mai vechi concepte religioase, culegeri
de legi, cronici, opere literare, cîntece ating, într-un fel sau altul, tema omorului, a
leziunilor corporale grave şi a consecinţelor rezultate de pe urma savârşirii acestor
infracţiuni. Eschil şi Euripide, Tolstoi şi Dostoevskii, Rebreanu şi Sadoveanu, Zola
şi Shakespeare în literatura artistică, Repin în pictură reproduc scena omorului,
analizează acest fenomen din punctul de vedere al psihologiei şi al cauzalitaţii.

Chiar din momentul apariţiei dreptului penal, problematica legată de

infracţiunile contra persoanei ocupa un loc primordial. Anume de la omor încep
majoritatea legislaţiilor penale ale lumii antice şi ale evului mediu. Din
timpurile cele mai îndepartate protecţia persoanei îşi gaseşte locul de frunte în
lege. Însă, trebuie de menţionat că nu fiecare persoană era protejată de lege în acest
sens. Istoria dezvoltarii dreptului penal, analiza istorică a legislaţiei penale ne
demonstreaza că nu erau protejate prin lege toate persoanele în general, ci numai
cele cu statut special de soţ, franc, homine liberum, cele de о anumită stare
socială, naţionalitate, religie, stare materială şi ierarhie socială.

În societatea comunei primitive era aplicata pe larg răzbunarea prin sînge

împotriva oricărei persoane străine care a atentat la viaţa membrului comunei
primitive date.
 Legea Tabu şi Totem nu permiteau o răzbunare totală şi, într-un fel, protejau
persoana vinovată de furia sălbatica. Mai tîrziu, în societatea umană s-au produs
schimbari ireversibile: majoritatea populaţiei s-a transformat în sclavi, iloţi,
iobagi lipsiţi de drepturi. Din acest moment viaţa, sănătatea şi demnitatea lor nu
mai erau protejate şi asigurate de nimeni. Zeci de mii de sclavi s-au pierdut în
Atena şi Sparta, în Babilon şi în Egipt, fiind răstigniţi pe cruci, aruncaţi în
ghearele fiarelor pe arenele circurilor din Roma: gladiatorii se sfâşiau unii pe alţii
pentru a distra publicul.

Ocrotirea persoanelor împotriva actelor îndreptate contra vieţii s-a impus

ca o necesitate obiectivă încă din timpurile cele mai îndepărtate. Acei care
suprimau viaţa unui membru al grupului social erau alungaţi din comunitate şi
numai atunci când nu mai prezentau un pericol pentru trib, părţile interesate
aveau posibilitatea de a se răzbuna. Făptuitorul alungat din cadrul tribului şi
lipsit de protecţia grupului era, în mod practic, condamnat la pieire.

Treptat, un rol tot mai mare îi revine răzbunării nelimitate, apoi limitate
(Legea Talionului). Răul suferit de cel vinovat nu trebuia să depăşească răul
pricinuit victimei (ochi pentru ochi, dinte pentru dinte).

Acte legislative adoptate în antichitate ce prezintă un interes juridic

intelectual faţă de vechimea unor legi, în sens strict, precum şi faţă de
particularităţile culturii juridice ale diferitelor popoare: Legea lui Bokoris (sec.
VIII î.e.n.) în Egipt, Codul lui Hammurabi în Babilon (sec. XVIII î.e.n.)- cel de-al
VI-lea rege din prima dinastie de Babilon fondată de catre Sumu-abu (dinastia
amoreana). Cea mai străveche lege cunoscută care are la bază Legea Talionului este
Codul regelui Hammurabi din Babilon (1792-1749 î. Hr.). Codul lui Hammurabi,
cu toată probabilitatea, a fost publicat la începutul domniei lui. Cele 282 paragrafe
săpate în piatră îmbrăţisează aproape tot dreptul public şi privat în vigoare la
babiloneni pe vremea lui Hammurabi. Înainte de apariţia acestui cod, existau
Codurile Lipit-Iştar din Isin, Bilalam de Ia Ennuna şi Urnamu din Ur. Codul se află
scris pe o stelă de piatră, de diorit, neagră, cu înălţimea de 2.25 m şi lăţimea la
bază de 1.90 m, iar la vârf 1.65 m. Este scris cu caractere cuneiforme. Sub chipul
lui Hammurabi în rugăciune: „când zeii ... m-au strigat pe nume, pe mine,
Hammurabi, destoinic administrator, cu frica de zei, să dau ţării puterea dreptăţii
ca să nimicesc pe cel rău şi viclean, ca acela puternic să nu asuprească pe cel slab...
atunci am făruit eu însumi dreptul şi dreptatea în limba ţării, făcându-i pe oamenii
să se bucure”[4], urmează textul codului: 16 coloane păstrate, iar 5 rase cu dalta
(distruse, probabil de navalitorul Sutruk-Nahunte, pe la 1207-1171 i.e.n., care a
dus stela la Susa, unde au descoperit-o francezii la începutul sec. XX, după care au
dus-o la Louvre).

În ceea ce priveşte tematica prezentului studiu, legea prevedea că dacă cineva

ucidea femeia altuia, i se omora fiica; dacă o construcţie se prăbuşea dintr-un viciu
de construcţie şi omora pe fiul proprietarului, era ucis fiul arhitectului; dacă un
om liber, deţinut pentru datorii, murea din cauza loviturilor sau a lipsurilor, era
ucis fiul creditorului care a cerut ca acesta să fie închis pentru neachitarea
datoriilor.[5]

Legile lui Manu în India (sec. III î.e.n.) care este o oglinda vieţii religioase,
morale, sociale, familiale, politice, economice etc. a Indiei de altădată, cu mii de
ani în urmă şi de astăzi, este înfăţişată în cartea legii lui Manu: Manava-Dharma-
Sastra sau Cartea Legii Lui Manu, este o scriere a cărei vechime se numără cu
miile de ani: „Întreagă lume e ţinută în supunere prin pedeapsă; căci un om cinstit
e greu de găsit. Numai de frică pedepsei serveşte fiecare fiinţă binelui altora. Dacă
ar lipsi pedeapsa, ar degenera toate castele, zăgăzurile ar fi rupte şi s-ar ivi o
prăbuşire universală”.[6] Esenţa mărturiilor din această carte unică o formează
caracterul religiei cuprinse în Legea lui Manu, brahmanismul, adică credinţa în
Brahma, ca zeu suprem, nemărginit, principiu şi esenţă a lumii, creator şi
distrugător al totului. Termenul “lege” din titlul cărţii nu trebuie luat în înţelesul
modern, ca o sumă de dispoziţii sau prescripţii privitoare la o anume chestiune, sau
4
Gh. C. Mihai, Radu I. Motica, Fundamentele dreptului: Teoria şi filosofia dreptului. Ed. ALL, Bucureşti, 1997,
pag. 92;
5
Vladimir Hanga, Marii legiuitori ai lumii, Bucureşti, 1977, pag. 75;
6
Gh. C. Mihai, Radu I. Motica, Op. cit., pag. 92;
ca normă de conduită într-o direcţie sau împrejurare oarecare, ci ca normă generală
de conduită, sau ca o adunare cât mai completă de reguli ce trebuie urmate în viaţă.
De aceea Legea lui Manu cuprinde principii de teologie, de metafizică şi
cosmogonie, precepte de morală, de pedagogie, de economie domestică şi rurală,
de comerţ etc.; reguli pentru îndeplinirea actelor cultului, a datoriilor conjugale şi
către rude, prieteni şi străini, datoriile castelor principale şi ale castelor secundare,
atât unele faţă de altele, cât şi ale membrilor castei între ei; noţiuni de politică
internă şi externă, de strategie şi tactică; sfaturi pentru încheieri de alianţe politice
şi militare; apoi amănunţite legi agrare, civile, penale, comerciale, sistemul
măsurilor şi greutăţilor etc.

În Grecia Antică orice omor era pedepsit, fie ca era comis premeditat, fie
involuntar. Omorul premeditat se judeca în Areopag, un tribunal suprem
alcătuit din mai mulţi arhonţi aleşi pe viaţă şi prezentat de arhontele-rege.
Oratorii erau obligaţi să se rezume la expunerea faptelor şi să nu apeleze la
pasiuni sau milăjar sentinţele prevedeau fie condamnarea la moarte, fie
achitarea. în caz de paritate de voturi, preşedintele adăuga un vot în favoarea
condamnatului. Omorul involuntar se judeca de către un tribunal compus din 50
de cetăţeni liberi, încercându-se în prealabil sa concilieze părţile. În cazul
acestei infracţiuni, partea vătămată putea să primească o despăgubire sau un preţ
al sângelui.[7]

În dreptul roman sunt cunoscute, în afară de legi, consulatele şi constituţiile

imperiale. Codificarea lui Justinian începută în 528 e.n. intră în istoria dreptului
sub denumirea de- “Corpus iuris civilis ”, care reprezintă o culegere a dreptului
roman pus de acord cu realităţile social-politice din acea epocă şi cuprindea
Digestele, Codul, Instituţile, Novelele. Clasicii greci spuseseră că Justiţia trebuie să
se situieze în centrul vieţii sociale, căci e de la natură ca ea coordoneze lucrarea
optimă a sufletului individual ca şi a statului, în calitate de factor diriguitor al
acţiunilor, întregului societal şi ale părţilor acestuia.

7
Andrei Marin, Pagini alese din oratorii greci, Bucureşti, 1969, pag. 20;
 “Corpus iuris civilis ” dă seama de reala valoare acordată omului, în situaţia
în care celălalt termen al relaţiei Bine-Just este Subiectul Divin, Dumnezeu,
deţinătorul întîietăţii ontologice şi axiologice; această relaţie stabileşte un echilibru
între “a fi” şi “a avea”, între patrimoniul ce defineşte persoana-îndreptăţită să aibe
(să posede) şi persoana liberă-să-fie-liberă să se afirme ceea ce este; “Corpus iuris
civilis ” reprezintă victoria deplină a spiritului sistematic european, în forma lui
elenă, în confruntarea cu avalanşa conglomeratului afroasiatic; el e constructorul
spiritului european, pentru următoarele milenii, căci redă omului-individ calitatea
de subiect de drept. Cu toate prefacerile ulterioare, fundamentul dreptului european
stă în acest Corpus, mediatorul spre dreptul roman, invocat azi pe toate
meridianele juridicului.[8]
Necesitatea codificării dreptului a apărut din imperativul limitării unor
abuzuri provenind din nesiguranţele monarhiilor, din ambiguităţile cutumelor din
limitele dreptului canonic. Codificări apar secol după secol în Imperiu Bizantin,
după Iustinian, iar începînd cu veacul XVI se ivesc tentative şi în occidentul
european: Codul penal Carolina (1532), Codul Maritim francez (1643), Codul
Comercial francez (1681), Pravilniceasca Condică Românească (1770).
Chiar dacă, o vreme, pedepsirea faptelor de acest fel era lăsată la discreţia
victimei şi a rudelor acesteia, omuciderea n-a încetat niciodată să fie şi o
încălcare a intereselor grupului social. În vechile obiceiuri latine, omuciderea
(răzbunarea prin sânge) era lăsată părţilor victimei, dar cu autorizarea anticipată
a comunităţii, iar, potrivit celei mai vechi legi romane, cea a lui Numa
Pompilius, uciderea unei persoane libere era privită ca o crimă contra
colectivităţii.

Cel mai vechi cuvânt roman care denumea omuciderea era parricidium,
ceea ce însemna orice ucidere intenţionată a unei persoane. Numai spre finele
existenţei Republicii acest termen va însemna în mod exclusiv uciderea unei
rude, crimă pentru care s-a păstrat vechea pedeapsă pentru omucidere în general.

8
M. Cazacu, Bizanţul, Timişoara, 1996, p. 196 şi urm.;
Cuvântul hornicidus apare în latina clasică alături de sicarius (ucigaş plătit) şi
veneficius (otrăvitor).

Questores parricidii (judecători speciali pentru cazurile de omucidere)

sunt predecesorii Legii celor XII Table. Ei au fost înlocuiţi de Questones (instanţă
prezidată de magistraţi), care exista deja înainte de epoca lui Sylia. Legea lui Sylla
asupra ucigaşilor plătiţi şi a otrăvitorilor (Lex Cornelia de sicariis et veneficiis) a
rămas fundamentală în această materie, în timp ce Legea lui Pompei asupra uci-
derii unei rude nu a făcut decât să modifice sancţiunile. La început a fost exclusă
din noţiunea de omucidere uciderea sclavilor, care era considerată numai ca o
faptă producătoare de daună dacă era comisă de o altă persoană decât
proprietarul. Ulterior (sub împăratul Claudiu), s-a recunoscut că o asemenea faptă
putea fi calificată şi ca omucidere.

Omuciderea era considerată orice ucidere intenţionată a unei persoane

libere, chiar săvârşită în scop de furt. Aplicarea pedepsei cu moartea unui cetăţean
străin, fără o judecată anterioară, era considerată omucidere. La fel şi otrăvirea
sau uciderea prin vrăjitorie sau magie. Mommsen arată că erau pedepsiţi cu
moartea cei care participau la ceremonii religioase nocturne şi la sacrificii umane.
Simpla deţinere a unei cărţi magice era pedepsită cu închisoarea sau cu moartea.
Incendiul intenţionat, ca şi infracţiunile comise cu ocazia unui naufragiu, erau
pedepsite tot cu moartea.

La început omuciderea era pedepsită cu moartea, însă forma execuţiei

(înecare, ardere pe rug etc.) varia conform modului de omucidere. Mai târziu a
fost interzisă aplicarea apei şi focului pentru realizarea pedepsei cu moartea. Sub
Imperiu se aplica deportarea pentru persoanele de condiţie socială superioară şi
moartea pentru cele de condiţie inferioară. Exercitarea dreptului la viaţă şi la
moarte în Roma antică de către un ascendent asupra descendenţilor supuşi
autorităţii sale nu constituia o faptă de omucidere. Până în epoca lui Constantin era
posibilă uciderea fiului (supus autorităţii părinteşti) de către acela care era
desemnat de părinţi. De asemenea, pedeapsa pentru omucidere nu era aplicată
celui care omora o persoană, aflându-se în legitimă apărare, sau celui care îşi
ucidea adversarul pe timp de război, sau care suprima viaţa unei persoane
executând prescripţiile legii sau din ordinul autorităţii. La fel era scutit de
răspundere cel care îl ucidea pe un exilat, dacă acesta încerca să evadeze din exil.
Nu i se aplica vreo pedeapsă nici celui care omora o rudă adulteră.

Omuciderea premeditată care nu beneficia de asemenea justificări era

pedepsită ca o crimă publică; delictul de omucidere din culpă atrăgea numai
obligaţia de despăgubire. Tentativa şi chiar simpla manifestare a voinţei de a
ucide era pedepsită ca faptă consumată. Numai în timpurile din urmă s-a
prevăzut o pedeapsă mai puţin aspră pentru aceste cazuri, decât pentru
omuciderea consumată. Autorii direcţi, indirecţi, instigatorii şi complicii
omorului erau trataţi cu severitate.

Odată cu înfrângerea dacilor de către romani, regulile dreptului roman s-

au extins şi în Dacia. Băştinaşii erau judecaţi de guvernator sau de locţiitorul
acestuia. El avea jus gladii, adică dreptul de a pedepsi cu moartea, atunci când cel
judecat era un fruntaş din rândui popoarelor supuse, iar pedeapsa capitală nu putea
fi pronunţată decât de împărat. Chiar după retragerea armatelor romane, în
perioada năvălirii populaţiilor migratoare, în Dacia continuă să se aplice dreptul
roman, dar numai în parte, locul acestuia luîndu-1 treptat obiceiurile sau normele
juridice autohtone, formate în decursul secolelor.

O contribuţie la formarea unor norme juridice autohtone au avut-o

Bazilicalele, o colecţie de legi civile şi penale elaborate în capitala Imperiului
Roman de Răsărit. Pedepsele prevăzute pentru infracţiunile de omor erau
moartea şi mutilarea făptuitorului. În situaţia în care făptuitorii aparţineau
nobilimii, aceste pedepse puteau fi înlocuite cu plata unor sume de bani,
făcându-se deosebire între tentativă şi infracţiunea consumată.

În faza incipientă de dezvoltare a societăţii medievale triburile galilor,

goţilor, hunilor şi slavilor ocrotesc drepturile elementare ale omului din mediul
lor. Însă, cu cît mai mult se dezvoltă relaţiile feudale, cu atât mai relevantă
devine diferenţierea socială, cercul celor protejaţi devine tot mai restrâns, iar al
celor lipsiţi de drepturi - tot mai larg. Dreptul penal al evului mediu se
caracterizează prin drepturile nelimitate ale feudalilor asupra vieţii şi sănătăţii
iobagilor lor. Dreptul penal al acestor timpuri nu se caracterizează prin faptul ce
şi cum pedepseşte legea, ci pe faptul care acţiuni nu sunt în general pasibile de
răspundere şi pedeapsă penală.
În epoca feudală întîlnim cu precădere dreptul cutumar şi jurisprudenţa, ceea
ce a condus la o centralizare. În aceasta epocă observăm dezvoltare relaţiilor de
producţie şi de schimb şi ca urmare a resimţit tot mai mult necesitatea şi a crescut
considerabil importanţa dreptului scris. Necesitatea a fost provocată de dese
abuzuri din partea puterii de stat care, neavînd un drept scris concret avea tendinţe
de aplicare abuzivă atât a obiceiului cât şi jurisprudenţei. Odată cu intensificarea
procesului de centralizare al statelor, se constată o tendinţă constantă spre un drept
scris, crescând vertigios importanţa legii marcată de influienţa doctrinei
contractului social al lui Jean Jacques Rousseau. Au fost elaborate coduri civile,
penale etc., care conţineau norme ce reglamentau relaţii sociale dintr-un domeniu
sau altul. Gândirea juridică a vremii a făcut distincţie între legi şi alte acte
normative, înţelegând totodată esenţa şi conţinutul legii, caracterul său voliţional ca
expresie a intereselui şi voinţei generale. În art. 6 din Declaraţia Omului şi
Cetăţeanului (1789) s-a arătat că toţi cetăţeni au dreptul să concureze personal sau
din reprezentanţii la elaborarea legilor iar legea era văzută ca “expresia voinţei
generale”.[9]
Mai târziu vine la putere burghezia. Ea lansează ideea protecţiei omului.
Ricardo şi Smith în economia politică, Kant şi Hegel în filozofie, zeci de
politicieni şi jurişti - Hobbes, Bentham, Montes-quieu, Beccaria, Marat, Danton
se pronunţă în apărarea persoanei. pe drapelul revoluţiei franceze era scris
Fraternite, liberte, egalite. însă mai tîrziu burghezia devine reacţionară. Cele

9
Carmen Popa, Teoria Generală a Dreptului, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 139; Ion Corbeanu, Maria
Corbeanu, op. cit. p. 174;
mai bune idei ale secolelor XVIII şi XIX sunt date uitării, iar cele mai bune
lucrări literare ale tinerei burghezii sunt arse pe rug de vandalii fascişti.

Prin „vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii” trebuie de înţeles

săvârşirea ilegală, în mod intenţionat sau din imprudenţă, a oricărei acţiuni sau
inacţiuni – de natura mecanică, fizică, chimică, biologică sau psihică – care a adus
o atingere sănătăţii unei alte persoane, atingere exprimată în dereglarea (gravă,
medie) a integrităţii atomice a organelor sau a ţesuturilor corpului victimei, ori a
funcţiilor acestora.[10]

Printre sarcinile primordiale ale dezvoltării sociale se profilează sarcina

combaterii criminalităţii. Omul reprezintă supremă creaţie a lumii care, prin
spiritul său neobosit, tinde continuu spre perfecţionare. Totodată, omul, în
exclusivitate, prin trăirea cu adevărat a tot ce este bun, frumos şi drept, se impune
în toate planurile, dă dovadă de personalitate, dominându-şi, în acelaşi timp,
impulsurile inferioare. Viaţa este un fenomen complex. Ca formă superioară de
mişcare a materiei, ea are ca bază procese biologice şi psihice care îşi
subordonează procesele inferioare (chimice, fizice, mecanice). Dar mai presus de
toate, ea este un fenomen social, o valoare socială, adică acea relaţie socială care,
fiind reglementată din punct de vedere juridic, constituie dreptul absolut la viaţă al
persoanei umane.

Totuşi, deşi nimeni nu contestă, realitatea arată că în societate s-au produs şi

continuă să se producă acte de suprimare a vieţii omului, ceea ce vine în
discordanţă flagrantă cu idealurile de libertate şi dreptate pentru care a luptat
omenirea.[11]

Unul din cele mai importante drepturi constituţionale ale persoanei este
dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică. În conformitate cu art. 24 al

10
Sergiu Brînză, Xenofon Ulianovschi, Vitalie Stati, Ion Ţurcanu; Vladmir Grosu, Drept Penal, Volumul II, ed.
Cartier, 2005, p. 88-89;
11
Valerii Bujor, Vitalie Şleahtiţchi, Omorul şi vătămarea gravă a integrităţii corporale, Chişinău, 2003, ed. Univ.
de Criminologie, p.3;
Constituţiei Republicii Moldova statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi la
integritate fizică şi psihică.

Din prevederile legale rezultă, că legiuitorul privează dreptul la viaţă într-o

legătură inseparabilă cu dreptul la integritate fizică sau psihică. Dreptul la viaţă şi
integritate corporală constituie unul dintre puţinele drepturi fundamentale ale
omului care poate fi respectat şi protejat. Din spectrul larg de drepturi şi libertăţi
ale omului, cele mai importante sunt dreptul la viaţă, siguranţa persoanei,
integritatea fizică şi psihică, deoarece erorile ce conduc la încălcarea acestor
drepturi sunt practic irecuperabile. Aceste drepturi urmează să fie protejate în
condiţiile actuale cu orice preţ şi cu orice mijloace.
Viaţa umană este ocrotită de legea penală într-un cadru mai larg, acela al
ocrotirii persoanei şi a principalelor atribuite ale acesteia : viaţa, integritatea
corporală, sănătatea, libertatea, inviolabilitatea vieţii sexuale, onoarea.
Fiecare din aceste însuşiri ale persoanei constituie valori pe care statul de
drept are menirea şi obligaţia să le ocrotească, să le asigure existenţă şi
dezvoltarea.
Aceste valori nu reprezintă realităţi izolate, exclusiv individuale, ci au o
importanţă socială; în jurul şi pe baza lor se formează, se desfăşoară şi se dezvoltă
relaţii interumane, conferind acestor valori caracterul de valori sociale, adică de
valori în a căror existenţă este interesată întreagă societate şi, totodată, de valori al
căror conţinut se relevă pe deplin numai în cadrul relaţiilor sociale.
Săvârşirea oricăror infracţiuni contra persoanei, aducând atingere uneia din
valorile sociale care reprezintă atribuite, însuşiri ale persoanei, pune în pericol sau
vatămă însăşi relaţiile sociale care s-au format şi se desfăşoară pe baza acestor
valori sociale.[12]

12
Alexandru Boroi, Infracţiuni contra vieţii, ed. Naţional, 1996, p. 13;
 Instanţa europeană a drepturilor omului a fost învestită cu soluţionarea mai
multor cauze având ca obiect dreptul la viaţă al persoanei, respectiv încălcarea
acestuia de către diverse state europene.

Corpul uman, alături de viaţă reprezintă una din componentele esenţiale ale
persoanei fizice.
La întrebarea care este statutul juridic al corpului uman, s-au oferit de către
doctrină mai multe răspunsuri. Au existat opinii care considerau corpul uman un
lucru cu statut special. Alţi autori conchid că acesta nu este şi nu poate fi
considerat un lucru, deoarece persoana fizică nu este nici proprietara, nici
uzufructuara corpului său, iar corpul uman nu poate face obiect al vreunei
convenţii, sau al vreunui act de comerţ.
Majoritatea autorilor opinează că persoana fizică are, asupra propriului său
corp, un drept al personalităţii.
Astfel, din cele texte legale amintite creionează trei aspecte importante, cu
valoare de principiu, în această materie, respectiv:
a. fiecare persoană umană are dreptul la respectul faţă de corpul său;
b. inviolabilitatea corpului uman;
c. atât corpul uman, cât şi elementele sale alcătuitoare (organele şi ţesuturile)
nu pot face obiectul unor drepturi patrimoniale.

Violenţă este un indiciu a crizei personale a individului care nu mai găseşte

ieşiri logice dintr-un sistem închis. Ea este şi consecinţă a crizei societăţii care nu
mai oferă modele viabile membrilor săi, nu mai reuşeşte să-şi impune valorile şi nu
mai este în măsură să-ţi facă respectate normele.

Fenomenul infracţional, în sens larg, pare a fi legat din totdeauna de specia

umană, fapt care îndreptăţeşte întrebarea dacă nu cumva umanitatea poartă în ea un
germene a răului.

Problema violenţei nu este o problemă nouă în istoria omenirii de multe

milenii. Legea penală din toate timpurile şi în toate societăţile a recunoscut gradul
de pericol social deosebit de ridicat pe care îl reprezintă infracţiunile cu violenţă,
constituind unul din grupul celor mai grave fapte împotriva cărora s-a acţionat pe
multiple planuri.

Legea penală ocrotind, prin incriminarea faptelor care aduc atingere

persoanei, valorile sociale legate de existenţa persoanei, apără, totodată, relaţiile
sociale care se nasc şi se dezvoltă în jurul acestor valori.[13]

Concluzie dată putem să deducem din considerentul, că săvârşirea oricărei

infracţiuni, pune în pericol social sau vatămă o anumită valoare socială şi prin
aceasta ameninţă sau aduce atingere relaţiilor sociale a căror ocrotire depinde de
apărarea valorii sociale. Apărând, de pildă, persoana omului: viaţa şi sănătatea
acesteia, ca valoare socială fundamentală împotriva faptelor susceptibile să o pună
în pericol sau să o vatămă, legea penală ocroteşte implicit şi relaţiile sociale care se
dezvoltă în jurul persoanei şi a principalelor sale atribuite.

Încălcarea dreptului la viaţă, integritate corporală, a libertăţii sexuale, etc.,

creează o stare de nesiguranţă socială, un dezechilibru serios pentru însăşi existenţă
societăţii.[14]

Conceptul de ocrotire persoanei împotriva cauzării prejudiciului sănătăţii prin

vătămare corporală conţine în sine formarea, desfăşurarea şi normala dezvoltare a
relaţiilor sociale legate de ocrotirea juridică a vieţii persoanei nu este posibilă fără
combaterea eficientă folosind mijloace juridice, dintre cele mai eficiente sunt cele
oferite de dreptul penal, ca instrument de normare şi reglementare a acestor valori
de importanţă socială majoră.[15]

Ansamblul faptelor care aduc atingere valorilor sociale menţionate au fost

incriminate în legea penală într-un titlu anume al Codului Penal sub denumirea:

13
V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului Penal român, vol III, partea specială, ed. Academiei
Române, Bucureşti, 1971, p.7; Vezi: Alexandru Boroi, op. cit.,p. 14;
14
D. Luminosu şi V. Popa, Criminologie, ed. Helicon, Timişoara, 1996, p. 333;
15
Valeriu Bujor, Octavian Pop, Aspecte criminologice privind infracţiunile săvârşite cu violenţă, ed. Mirton
(Timişoara), 2003, p. 1-5;
„Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei” (Capitolul II, Partea Specială a CP
al RM), ele formând grupul infracţiunilor contra persoanei.

Infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei sunt cele mai grave infracţiuni
contra persoanei, deoarece după săvârşirea lor, i se răpeşte omului bunul cel mai
preţ, care este viaţa sau sănătatea. De aceea, faptele îndreptate împotriva vieţii
omului au fost din cele mai îndepărtate timpuri sancţionate cu mare severitate. [16]

În contextul descreşterii numărului total de infracţiuni, rămân a fi în creştere

infracţiunile privind viaţa sexuală, infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei,
cele contra sănătăţii publice şi convieţuirii sociale.

Se ştie, că violenţă este un indiciu aspra crizei unei societăţi, o dovadă a

faptului că ea nu mai oferă modele viabile membrilor săi, ori nu mai reuşeşte să-şi
impună valorile şi să-ţi facă respectate normele.

Astfel, tendinţa de creştere a infracţiunilor contra sănătăţii persoanei

determină să întreprinse măsuri pentru descreşterea violenţei în societate. Numărul
infracţiunilor putem analiza în baza tabelelor prezentate de către Biroul Naţional
de Statistică al Republicii Moldova:

Numărul infracţiunilor înregistrate în anii 2005-2007 [17]

2007

2005 2006 2007 în % faţă de

2006
Infracţiuni înregistrate 27595 24767 24362 98,4
– total
Din care:

16
I. Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Bucureşti, 1987, p. 11-18;
17
Notă informativă cu privire la situaţia criminogenă în Republica Moldova în anul 2007 , Biroul Naţional de
statistică al Republicii Moldova;
Infracţiuni contra
vieţii şi sănătăţii
1709 1576 1685 106,9
persoanei
din acestea:
Omor 268 255 216 84,7
vătămări
intenţionate
395 409 408 99,8
grave
Infracţiuni privind 393 389 423 108,7
viaţa sexuală
Din acestea 280 268 281 104,9
violuri
Infracţiuni contra 15823 13184 12614 95,7
patrimoniului
Din acestea:
Furturi 11506 9419 9724 103,2
Tîlhării 188 152 153 100,7
Jafuri 1261 950 868 91,4
Escrocherii 1420 1065 860 80,8
Pungăşii 211 171 117 68,4
Şantaj 87 65 48 73,8
Infracţiuni contra
sănătăţii publice şi
2234 2310 2376 102,9
convieţuirii sociale
din acestea
infracţiuni
2082 2101 2182 103,9
legate de droguri
Infracţiuni contra
familiei şi minorilor
 322 307 266 86,6
din acestea trafic 59 64 51 79,7
de copii
Infracţiuni 4047 4296 2862 66,6
economice
Din acestea:
contrabanda 579 611 493 80,7
fabricarea 168 114 87 76,3
banilor falşi

Schematice datele prezentate de către Biroul Naţional de Statistică al Republicii

Moldova permite să concluzionăm că societatea moldovenească trecere o perioadă
dificilă de tranziţie economică şi socială. Datele statistice nu privesc integral
situaţia privind infracţiunile săvârşite cu violenţă, ţinând cont de faptul că
infracţiunile contra patrimoniu săvârşesc folosind violenţă pentru atingere scopul
criminal. Aceste cazuri nu sunt reflectate în raportul statistic. În viziunea noastră,
numărul infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei este mult mai mare
comparativ cu datele prezentate.
 Noua societate promovează ideea statului bazat pe lege, democraţie şi
respectarea drepturilor omului, în cadrul căruia se realizează buna convieţuire a
tuturor membrilor societăţii. Scopul legii penale devine, astfel, ocrotirea tuturor
valorilor sociale fundamentale ale societăţii bazate pe economia de piaţă, implicit,
şi apărarea idealurilor noii societăţi care promovează pluralismul, democraţia,
drepturile omului şi respectarea necondiţionată a legii.

În context, trebuie de menţionat că în doctrina penală este pe larg susţinută

concepţia, potrivit căreia obiectul infracţiunii îl reprezintă valoarea socială şi
relaţiile sociale formate în jurul şi datorită acestei valori, care sunt vătămate sau
puse în pericol prin săvârşirea faptei socialmente periculoase.[18] În conjunctura
investigaţiei pe care o efectuăm, prezintă interes ilustrarea concepţiei promovate de
către M.L. Prohorova: „Sănătatea publică evoluează drept „nucleu”, în jurul căruia,
aidoma electronilor pe orbitele cuantice, „se roteşte” (adică se formează şi se pune
în mişcare) un întreg sistem de relaţii care sunt îndreptate spre asigurarea stării de
securitate sau a stării de apărare împotriva diferitelor influenţe negative. Pentru a
aduce atingere „nucleului”, infractorul trebuie să „penetreze” defensiva constând în
variate măsuri adoptate de socium şi stat; de exemplu, să eludeze prohibiţia legală
vizând săvârşirea operaţiunilor ilegale asupra mijloacelor narcotice sau
substanţelor psihotrope…”.[19] Un punct de vedere similar îl exprimă E.H.
Hasanov.[20]

În doctrina penală naţională, fundamentarea ştiinţifică consistentă şi amplă a

concepţiei, potrivit căreia obiectul infracţiunii îl formează valorile sociale şi
relaţiile sociale, care necesită apărare penală, în a căror consolidare şi dezvoltare
este interesată societatea şi cărora, prin comportamentul antisocial al unor persoane
aparte sau al unor grupuri de persoane, li se aduce atingere esenţială, a fost
realizată de către S. Brînză.[21] Susţinem întru totul această exegeză argumentată,
care conferă valoare de axiomă numitei concepţii.

18
Bulai C. Manual de drept penal. Partea Generală. – Bucureşti: ALL, 1997, p.195; Mitrache C. Drept penal român.
– Bucureşti: Şansa, 1997, p.85; Zolyneak M. Drept penal. Partea Generală. Vol.II. – Iaşi: Chemarea, 1993, p.242;
Oancea I. Drept penal. Partea Generală. – Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1971, p.166; Boroi A. Drept
penal. Partea Generală. – Bucureşti: ALL Beck, 1999, p.106.
19
Прохорова М.Л. Наркотизм: уголовно-правовое и криминологическое исследование. – Санкт-Петербург:
Юридический центр Пресс, 2002, p.153.
20
Гасанов Э.Г. Уголовно-правовые и криминологические проблемы борьбы с преступлениями, связанными
с наркотиками (антинаркотизм), p.192.
21
Brînză Sergiu, Obiectul infracţiunilor contra patrimoniului. – Chişinău: Tipografia Centrală, 2005, p.11-86.
 În acord cu această concepţie şi reieşind din denumirea Capitolului III al
Părţii Speciale a Codului penal al Republicii Moldova (din care fac parte art.151,
152, 156 şi 157), obiectul juridic special al infracţiunilor contra sănătăţii persoanei,
constituie relaţiile sociale privitoare la sănătatea persoanei.

Cu privire la folosirea distinctă, în denumirile art.151, 152, 156, 157 CP al

RM, a noţiunilor „integritate corporală” şi „sănătate”, este necesar a menţiona că
între conceptele „vătămare a integrităţii corporale” şi „vătămare a sănătăţii” există
corelaţia de tip „parte-întreg”. Noţiunea de sănătate nu poate fi privită doar sub
aspectul său psihic, ea înglobând cu necesitate şi aspectul corporal (fizic, somatic).
Deoarece în situaţia infracţiunilor de la art. 151, 152, 156 şi 157 din CP al RM nu
este lezată integritatea corporală, ca valoare socială distinctă de sănătate (inclusiv
sub aspect corporal), la fel valoare socială, formula „vătămare a integrităţii
corporale sau a sănătăţii” din denumirile celor cinci norme sus-amintite trebuie
înţeleasă în sensul de „vătămare a sănătăţii”.

Faptul că însuşi legiuitorul utilizează în dispoziţia de la alin. (1) al art. 151 din
CP al RM sintagma „altă vătămare a sănătăţii” vine să confirme în mod concludent
temeinicia acestei recomandări. În plus, nu trebuie de uitat că denumirea unei
norme nu se aplică în procesul de calificare a faptei prevăzute de acea normă.
Menirea denumirii normei este de a facilita travaliul beneficiarului sau al
destinatarului legii penale de a identifica norma necesară.

Viaţa şi sănătatea constituie valorile sociale care desemnează atributele

principale ale persoanei. Viaţa persoanei reprezintă existenţa socială a acesteia,
adică realizarea posibilităţii de a participa la relaţiile sociale, de a-şi exercita
drepturile şi interesele şi de a-şi executa obligaţiile. Dintre toate atributele inerente
oricărei persoane cel mai important este viaţa. Toate celelalte atribute ale persoanei
- sănătatea, libertatea, cinstea, demnitatea etc. - îşi pierd sensul şi semnificaţia o
dată cu suprimarea vieţii persoanei. Alături de viaţa persoanei, o altă valoare
socială, care reprezintă obiectul juridic generic al infracţiunilor analizate, este
sănătatea persoanei. Din perspectiva apărării juridico-penale, sănătatea persoanei
nu trebuie înţeleasă în sens îngust, ca rezultat, bun sau rău, al funcţionării
organismului omenesc. Ea trebuie percepută ca un statu-quo de felul său, ca o stare
psihosomatică, oricare ar fi gradul de morbiditate, a unei persoane. De aceea,
anomaliile, disfuncţionalităţile sau deficienţele de ordin fizic sau psihic nu
influenţează în nici un fel asupra facultăţii persoanei de a beneficia, pe tot parcursul
vieţii, de apărarea sănătăţii sale prin mijloacele dreptului penal.[22]

Contradictorie este identificarea obiectului juridic special al infracţiunilor

contra sănătăţii persoanei. Unii autori consideră că acesta are acelaşi conţinut cu al
obiectului juridic generic al acestor infracţiuni.[23] Practic, pe aceeaşi poziţie se
situează şi A.Borodac.[24]

Bineînţeles, nu putem sprijini asemenea luări de poziţii. Ele vin în dezacord cu

postulatul că „obiectul juridic special derivă din obiectul juridic generic şi nu poate
să coincidă cu ultimul”.[25] În acelaşi sens, V.S. Prohorov, referindu-se la corelaţia
dintre obiectul juridic generic şi obiectul juridic special, susţine pe bună dreptate:
„Particularul se integrează în ceea ce este general şi îl caracterizează. Generalul nu
există în afara particularului, însă particularul nu este echivalent cu generalul”.[26]

Desigur, în dorinţa de a te sustrage eforturilor de a identifica obiectele juridice

speciale ale fiecăreia din infracţiunile îndreptate contra sănătăţii, este mai uşor a
afirma că acestea coincid cu obiectul juridic generic al numitelor infracţiuni. Însă, a
evita soluţionarea unei probleme nu înseamnă a o rezolva.

Obiectul generic al infracţiunilor contra sănătăţii, şi în special infracţiunii de

vătămare corporală gravă, constituie sănătatea persoanei. Totodată, în literatura de
specialitate sunt prezentate opinii, că obiectul juridic special al acestei infracţiuni la
fel, îl formează relaţiile sociale cu privire la sănătatea persoanei. Nu are importanţă
dacă victima avea, sub raportul sănătăţii corporale, o sănătate desăvârşită sau dacă,
22
Sergiu Brînză, Vitalie Stati, op.cit., p.48-49;
23
Кухарук В. Ответственность за незаконный оборот аналогов наркотических средств и психотропных
веществ // Уголовное право. – 2003. – №4. – Р.122-125.
24
Borodac A. Manual de drept penal. Partea Specială, p.241.
25
Brînză S. Circumstanţele care ajută la stabilirea obiectului juridic generic al infracţiunilor contra patrimoniului //
Revista Naţională de Drept. – 2005. – Nr.4. – P.2-6.
26
Прохоров В.С. Преступление и ответственность. – Ленинград, 1984, р.47.
dimpotrivă, corpul ei era deja lipsit de anumite părţi; după cum nu contează nici
dacă victima era pe deplin sănătoasă sau suferea de vreo boală. Este suficient ca
sănătatea, aşa cum există, să fi fost vătămată prin acţiunea sau inacţiunea
făptuitorului.

Menţionăm că în cazul variantei de infracţiune de la alin. (4) al art. 151 din CP

al RM trebuie să vorbim despre caracterul complex al obiectului juridic special care
include: obiectul juridic principal constând în relaţiile sociale cu privire la sănătatea
persoanei şi obiectul juridic secundar care este format din relaţiile sociale cu privire
la viaţa persoanei. [27]

Este justificată încercarea lui E.H. Hasanov de a se folosi de obiectul material

al infracţiunii, pentru a caracteriza obiectul juridic special al infracţiunii. Or,
„obiectul material al infracţiunii serveşte pentru indicarea asupra obiectului
corespunzător al apărării penale”.[28]

În viziunea noastră, acestea nu pot fi identice, reeşind din postulatul: „obiectul

juridic special derivă din obiectul juridic generic şi nu poate să coincidă cu
ultimul”. Considerăm, că obiectul juridic special al infracţiunilor investigate
constituie corpul persoanei şi anume organele anatomice, ce sunt prejudiciate în
rezultatul comiterii infracţiunii.

Majoritatea infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei au un obiect

material, şi anume - corpul persoanei. Prin acesta înţelegem expresia corporală a
vieţii sau sănătăţii persoanei, adică ansamblul de funcţii şi procese organice care
asigură individului prezenţa biologică şi care, odată distruse, suprimă calitatea de
fiinţă vie şi sănătoasă a persoanei. Nu contează dacă acesta este corpul unei
persoane tinere sau în vârstă ori dacă persoana este sau nu în plenitudinea
facultăţilor fizice sau psihice. în cazul infracţiunii important este că făptuitorul
influenţează asupra corpului altei persoane, şi nu asupra propriului corp.

27
Sergiu Brînză, Vitalie Stati, op.cit., p.89;
28
Brînză S. Obiectul infracţiunilor contra patrimoniului, p.88.
 Obiectul material al vătămării intenţionate grave a integrităţii corporale sau a
sănătăţii îl constituie corpul persoanei.

Victimă a acestei infracţiuni poate fi orice persoană (în viaţă), cu condiţia să fie
altă persoană decât însuşi făptuitorul. Ocrotirea legii penale este îndreptată spre
relaţiile dintre persoane, nu însă spre actele care nu ies din sfera vieţii intime,
individuale, acte care nu ating deci o relaţie socială. Legea penală intervine numai
atunci când actul de violenţă iese din sfera individuală şi atinge o relaţie socială.
Consimţământul dat de victima de a-i fi cauzată vătămarea intenţionată gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii nu eliberează făptuitorul de răspundere penală.
Or, în Capitolul III din Partea Generală a Codului Penal, printre cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei nu este nominalizat şi acordul victimei.
 Latura obiectivă reprezintă unul dintre cele patru elemente ale componenţei
infracţiunii şi constă în totalitatea condiţiilor cerute de norma de incriminare
privitoare la actul de conduită pentru existenţa infracţiunii.[29]

Sub aspectul laturii obiective, infracţiunile contra persoanei constau în fapte

de o mare varietate. În unele dintre aceste infracţiuni (omorul, vătămarea
intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii), fapta se poate prezenta fie
sub forma unei: acţiuni, fie sub forma unei inacţiuni. în unele cazuri legea prevede şi
producerea unui anumit rezultat (decesul persoanei, în cazul infracţiunilor contra
vieţii, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţi: persoanei, în cazul infracţiunilor
de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii). În aceste cazuri trebuie stabilit şi
raportul de cauzalitate dintre fapta săvârşită, sub forma acţiunii sau a inacţiunii, şi
rezultatul produs. Dacă mijloacele de săvârşire a faptei sunt, în general indiferente
pentru existenţa infracţiunilor contra persoanei, totuşi în unele cazuri, folosirea
anumitor mijloace condiţionează fie existenţa infracţiunii în formă simplă, fie
existenţa ei în forme mai grave (folosirea unor mijloace care pun în pericol viaţa mai
multor persoane, în cazul omorului). De asemenea, dacă de regulă, locul sau timpul
săvârşirii faptei nu prezintă interes, totuşi, în unele cazuri, acestea caracterizează fie
infracţiunea în formă simplă (săvârşirea faptei în public în cazul vătămării integrităţii
corporale şi a sănătăţii), fie o formă mai gravă a acesteia (săvârşirea faptei în timpul
nopţii, în cazul omorului).

Latura obiectivă a infracţiunii este procesul atentării social-periculoase la

relaţiile sociale apărate de legislaţia penală, exteriorizat prin acţiunile sau
inacţiunile social-periculoase ale subiectului şi se finalizează cu survenirea
consecinţelor infracţionale.

29
Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M. Drept penal. Partea Generală. – Chişinău: Cartier, 2005, p.156.
 Semnul indispensabil al oricărei infracţiuni este acţiunea sau inacţiunea social-
periculoasă. Acţiunile sau inacţiunile persoanei le constituie fapta, care exprimă
voinţa ei (în faptă se exteriorizează voinţa).

Activitatea umană se deosebeşte de alte procese din lumea exterioară, prin faptul
că ea are un caracter conştientizat şi orientat spre un anumit scop.

Acţiunea infracţională este actul social-periculos exterior al comportamentului

persoanei, aflate sub controlul conştientului şi înfăptuit prin mişcări corporale ale
persoanei date.

Inacţiunea infracţională este actul social-periculos exterior al comportamentului

persoanei, aflate sub controlul conştientului şi care constă în neîndeplinirea de către
aceasta a acţiunilor necesare, pe care ea trebuia şi putea să le îndeplinească. [30]

Examinarea laturii obiective al infracţiunii prevăzute de art.151 CP al RM.

Latura obiectivă a infracţiunii analizate are următoarea structură: 1) fapta (acţiunea
sau inacţiunea) prejudiciabilă de cauzare a vătămării grave a integrităţii corporale
sau a sănătăţii; 2) urmările prejudiciabile sub forma vătămării grave a integrităţii
corporale sau a sănătăţii; 3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi
urmările prejudiciabile.

Aşadar, fapta prejudiciabilă se poate concretiza în acţiune (lovire, înjunghiere,

otrăvire, aruncare de substanţe corosive, transmiterea unei boli contagioase etc.)
sau inacţiune (rămânerea în pasivitate atunci când există obligaţia şi aptitudinea de
a acţiona, de exemplu: stăpânul unui câine agresiv nu intervine când acesta se
repede la un trecător şi-1 muşcă, deşi asistă la această scenă). Acţiunea poate avea
nu doar natură mecanică, fizică, chimică sau biologică, dar şi natură psihică (de
exemplu, persoanei i se comunică despre o mare nenorocire, imaginară,
producându-i un grav şoc emoţional de pe urma căruia victima a rămas suferindă;
făptuitorul influenţează asupra victimei prin hipnoză, deşi cunoştea că aceasta
suferă de o afecţiune psihică, hipnoza agravându-i starea sănătăţii etc.).

30
V. Bujor, V. Şleahtiţchi, op. cit.,p. 9-11;
 La calificare nu are importanţă dacă, în momentul cauzării vătămării grave a
integrităţii corporale sau a sănătăţii, victima a simţit sau nu durere; la moment,
aceasta poate şi să nu simtă durerea, deoarece este inconştientă sau a fost
anesteziată cu ajutorul substanţelor narcotice sau psihotrope.

La fel nu are relevanţă dacă vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a

sănătăţii a fost produsul direct al acţiunii sau al inacţiunii prejudiciabile (de
exemplu, în urma lovirii cu piciorul sau cu un corp contondent) sau dacă, din
contra, ea a rezultat indirect din acea acţiune sau inacţiune (de exemplu, victimei i
se pune piedică, ea cade şi se loveşte la cap).

De asemenea, nu contează dacă vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a

sănătăţii este rezultatul nemijlocit (imediat) al acţiunii sau al inacţiunii
făptuitorului, sau dacă, din contra, această acţiune sau inacţiune a provocat
intervenţia unei alte energii care, la rândul ei (deci mediat), a produs vătămarea
gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (de exemplu, pe post de instrument
animat de cauzare a vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii se
foloseşte o persoană iresponsabilă sau care nu are vârsta răspunderii penale; lângă
scările casei victimei se instalează o capcană, în aşa fel încât aceasta să nimerească
în ea etc.).

Fapta se va califica în conformitate cu art. 151 din CP al RM şi atunci când

făptuitorul constrânge victima să facă ceva care să-i cauzeze vătămarea gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii (de exemplu, victima este silită să sară de la
înălţime, în cădere fiindu-i vătămată grav integritatea corporală sau sănătatea).

În general, la calificare nu are importanţă metoda sau mijloacele pe care le-a

folosit făptuitorul pentru a cauza vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii (de exemplu, bâte, pietre, fragmente de sticlă, cuţite, topoare, arme de foc
sau albe, curent electric, substanţe otrăvitoare, focul şi alte asemenea mijloace).
Totuşi, în unele cazuri, legiuitorul indică asupra unor metode sau mijloace a căror
aplicare determină agravarea răspunderii penale pentru infracţiunea examinată:
schingiuirea sau tortura (lit. e) din alin. (2) al art. 151 din CP al RM); mijloacele
periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane (lit. f) din alin. (2) al
art. 151 din CP al RM).

Ceea ce trebuie să se verifice de fiecare dată este legătura de cauzalitate dintre

acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile, deoarece, fără
acţiunea sau inacţiunea respectivă, urmările date nu aveau să se producă. La
calificarea acţiunilor potrivit art. 151 CP al RM este necesară producerea urmărilor
prevăzute în special în articol respectiv. Aşadar, pentru calificarea acţiunilor este
important, că vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii urma să fie
efectuată cu intenţie directă şi să fie periculoasă pentru viaţă ori care a provocat
pierderea vederii, auzului, graiului sau a unui alt organ ori încetarea funcţionării
acestuia, o boală psihică, sau o altă vătămare a sănătăţii, însoţită de pierderea
stabilă a cel puţin o treime din capacitatea de muncă, ori care a condus la
întreruperea sarcinii sau la o desfigurare iremediabilă a feţei şi /sau regiunilor
adiacente. Cum rezultă din prevederile legale producerea oricăreia din consecinţe
enumerate mai sus determină calificarea faptei ca fiind vătămare corporală gravă.
Concluzie dată rezultă şi din practica judiciară, aşa prin Sentinţa penală nr.
173/03.02.1998, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, l-a condamnat pe inculpatul
G.D. la 3 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare
corporală gravă. Totodată, instanţa a revocat suspendarea condiţionată a executării
unei pedepse anterioare de 6 luni închisoare, urmând ca acesta să execute, în final,
4 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art.71 şi 64 Codul penal român.

Prima instanţă a reţinut că, în noaptea de 23-24 aprilie 1994, în urma unor
discuţii contradictorii, inculpatul G.D. a lovit cu pumnul în faţă pe partea vătămată
I.M., provocându-i un hematom cranian, care a necesitat intervenţie chirurgicală.

Expertiza medico-legală efectuată în cauza a stabilit că pentru vindecarea

părţii vătămate au fost necesare circa 40-50 zile de îngrijiri medicale, iar prin
cranoctiomia practicată cu ocazia intervenţiei chirurgicale victima a rămas cu
infirmitate fizică permanentă.

Prin decizia penală nr. 78 din 17 ianuarie 2000, Tribunalul Bucureşti – secţia I
penală a admis apelul inculpatului şi a redus pedeapsa aplicată acestuia la 2 ani
închisoare, urmând să execute în final 2 ani şi 6 luni închisoare, prin aplicarea art.
83 C. penal Român, pentru o pedeapsă anterioară de 6 luni închisoare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul G.D., pentru motivul de

casare că, prin soluţia celor două instanţe s-au făcut o greşită aplicare a legii, în
sensul greşitei încadrării juridice a faptei, în raport de numărul (40-50) de zile de
îngrejiri medicale necesare pentru vindecarea părţii vătămate. (în Codul Penal al
României – art.182, constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă, fapta
prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită
pentru vindecare îngrijirii medicale mai mult de 60 de zile sau care a produs
vreuna din următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau organ, încetarea
funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluţirea, avortul
ori punerea în primejdie a vieţii persoanei.)

Recursul inculpatului a fost recunoscut nefondat. După cum rezultă din

definiţie prevăzută de legiuitorul Român, producerea oricăreia din consecinţele
enumerate mai sus, indiferent de numărul de zile de îngrijiri medicale, determină
calificarea faptei fiind vătămare corporală gravă. În cauză, sunt întrunite elementele
constitutive ale vătămării corporale grave, atâta timp cât, în urma loviturii primite
de la inculpat, partea vătămată a rămas cu o infirmitate fizică permanentă.[31]

Semnul care interesează în mod special, în planul examinării laturii obiective,

şi care conferă infracţiunii analizate o fizionomie distinctă în raport cu alte tipuri de
vătămare intenţionată a integrităţii corporale sau a sănătăţii îl constituie urmările
prejudiciabile. Ele se exprimă în vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii.

31
Secţia I penală, decizia 723/2000, vezi: Culegere de Practică Judiciară în Materie Penală pe Anul 2000, Curtea
de Apel Bucureşti, Bucureşti, 2002, p. 116-117;
 În acord cu prevederile de la alin. (1) al art. 151 din CP al RM, indicatorii
(criteriile) vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii sunt: 1) pericolul
ei pentru viaţă; 2) faptul că ea se exprimă în pierderea vederii, auzului, graiului sau
a unui alt organ ori în încetarea funcţionării acestuia; 3) faptul că ea se exprimă
într-o boală psihică; 4) faptul că ea se exprimă într-o altă vătămare a sănătăţii,
însoţită de pierderea stabilă a cel puţin o treime din capacitatea de muncă; 5) faptul
că ea se exprimă în întreruperea sarcinii; 6) faptul că ea se exprimă în desfigurarea
iremediabilă a feţei şi /sau a regiunilor adiacente.

Aceşti indicatori au un caracter alternativ; pentru a califica fapta potrivit

art. 151 din CP al RM, este suficient ca acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă să
condiţioneze prezenţa oricărui indicator din aceştia.

Notele caracteristice ale indicatorilor vătămării grave a integrităţii corporale

sau a sănătăţii, în special, se determină în conformitate cu Regulamentul
Ministerului Sănătăţii al Republicii Moldova de apreciere medico-legală a
gravităţii vătămării corporale, nr. 99 din 27.06.2003 (în continuare -
Regulamentul). [32]

În cele ce urmează, vor fi supuşi caracterizării indicatorii vătămării grave a

integrităţii corporale sau a sănătăţii, respectându-se aceeaşi consecutivitate în care
sunt prezentaţi de către legiuitor.

1. Conform Regulamentului, drept periculoase pentru viaţă sunt considerate

vătămările grave ale integrităţii corporale sau a sănătăţii, care prezintă pericol
iminent - imediat, tardiv sau potenţial, astfel ca vătămarea să determine moartea,
indiferent dacă acest pericol a fost înlăturat printr-un tratament medical sau datorită
reactivităţii individuale a organismului.

Aşadar, preîntâmpinarea morţii, condiţionată de aplicarea promptă a tra-

tamentului medical sau de reactivitatea individuală ridicată a organismului
victimei, nu poate fi luată în considerare în procesul aprecierii pericolului pentru

32
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 170-172, 2003;
viaţă al vătămării grave a integrităţii corporale sau sănătăţii; este suficient ca
vătămarea să fie periculoasă pentru viaţă în momentul cauzării ei.

Dacă vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, în momentul

cauzării ei, nu era periculoasă pentru viaţă, dar a căpătat o asemenea caracteristică
ulterior, rezultă că pe parcurs s-au suprapus careva circumstanţe suplimentare (de
exemplu, infectarea rănii), care nu pot fi incriminate subiectului. La vătămările
grave ale integrităţii corporale sau a sănătăţii, periculoase pentru viaţă, se
raportează, în special:

- fracturile deschise ale craniului, inclusiv fără lezarea creierului şi a

membranelor meningiene;
- fracturile închise ale oaselor bolţii sau bazei craniului, cu excepţia oaselor
scheletului facial şi fisurilor izolate ale laminei externe a bolţii craniului;
contuzia cerebrala gravă cu sau fără compresia creierului, contuzia cerebrală
medie însoţită de semne obiective de afectare bulbară;

- hemoragiile intracraniene: hematom extra- sau subdural, hemoragii

subarahnoidiene sau intracerebrale - atunci când ele sunt asociate cu dereglări
periculoase pentru viaţă, obiectivizate prin semnele neurologice şi
neurochirurgicale respective;
- leziunile penetrante ale coloanei vertebrale, inclusiv cele fără lezarea
măduvei spinale;
- fracturo-luxaţiile şi fracturile corpurilor sau ambelor arcuri ale vertebrelor
cervicale, precum şi fracturile unilaterale ale arcurilor vertebrelor cervicale I sau II,
fractura apofizei odontoide a vertebrei cervicale II, inclusiv cele fără dereglarea
funcţiei medulei spinale;
- luxaţiile şi subluxaţiile vertebrelor cervicale;
- leziunile închise ale regiunii cervicale a măduvei spinării;
- fracturile şi fracturo-luxaţia unei sau a câtorva vertebre toracice sau lombare,
leziunile închise ale segmentelor toracice, lombare sau sacrale ale măduvei spinării
asociate cu un şoc spinal confirmat clinic sau cu dereglarea funcţiilor organelor
bazinului;
- leziunile penetrante ale faringelui, laringelui, traheii, esofagului (din partea
tegumentelor sau a mucoasei);
- fracturile închise ale cartilajelor laringiene sau ale traheii cu lezarea
mucoasei, asociate cu un şoc grav sau dacă sunt însoţite de o stare primejdioasă
pentru viaţa victimei;
- fracturile închise ale osului hioid, lezarea glandelor tiroidă şi paratiroidă,
însoţite de dereglarea respiraţiei cu semnele unei hipoxii cerebrale profunde sau alte
stări primejdioase pentru viaţă; leziunile cutiei toracice penetrante în cavităţile
pleurale, pericardică, cu sau fără lezarea organelor interne;
- leziunile abdomenului penetrante în cavitatea peritoneală, cu sau fără lezarea
organelor interne; plăgile deschise ale organelor spaţiului retroperitoneal (rinichilor,
suprarenalelor, pancreasului etc.); leziunile penetrante ale vezicii urinare,
segmentului superior şi mediu ale rectului;
- leziunile închise ale vaselor magistrale şi ale organelor cavităţii tora-cale,
abdominale şi bazinului, ale organelor spaţiului retroperitoneal, diafragmului,
prostatei, ureterelor, inclusiv rupturile subcapsulare ale organelor, confirmate
obiectiv prin semnele periculoase pentru viaţă;
- fracturile deschise ale oaselor tubulare lungi (humerus, femur şi tibie),
leziunile deschise ale articulaţiilor coxofemurale şi genunchiului; fracturile închise
ale osului femural;
- fracturile deschise ale radiusului, ulnei şi fibulei, fracturile închise ale
articulaţiilor mari (scapulohumerală, a cotului, radiocarpiană, talocrurală); în aceste
cazuri, gravitatea vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii se apreciază în
funcţie de pericolul pentru viaţă sau de gradul incapacităţii permanente de muncă;
- fracturile oaselor bazinului asociate cu un şoc grav sau cu ruptura porţiunii
membranoase a uretrei;
- leziunile însoţite de un şoc grav sau de o hemoragie abundentă internă sau
externă ce antrenează un colaps; de o embolie grasă ori gazoasă clinic confirmată;
de o toxicoză traumatică cu fenomene de insuficienţă renală acută, precum şi alte
stări periculoase pentru viaţă;
- lezarea unui vas sangvin mare: aorta, arterele carotidiene, subclavicu-lare,
axilare, brahiale, cubitale, iliace, femurale, poplitee, precum şi a venelor ce le
însoţesc; - arsurile termice de gradul III şi IV, cu lezarea a mai mult de 15% din
suprafaţa corpului; arsurile de gradul III a peste 20% din suprafaţa corpului;
arsurile de gradul II, cu antrenarea a mai mult de 30% din suprafaţa corpului,
precum şi arsurile cu o suprafaţă mai mică, dar asociate cu un şoc grav; arsurile
căilor respiratorii cu fenomene de edem şi strictură a glotei;
- barotrauma, electrocuţia, hipotermia şi arsurile chimice (prin acizi
concentraţi, baze alcaline, diverse substanţe cauterizante) care au generat pe lângă
modificările locale şi manifestări patologice generale, periculoase pentru viaţă;
- compresia organelor gâtului, precum şi alte genuri de asfixie mecanică,
asociate cu un complex pronunţat de fenomene periculoase pentru viaţă (dereglarea
circulaţiei sangvine cerebrale, pierderea cunoştinţei, amnezia etc.), confirmate prin
date obiective;
- stări periculoase pentru viaţă condiţionate de acţiuni traumatice în regiunile
şocogene - plexul sinocarotid al gâtului, ciliar, organele genitale masculine etc.
După caracterizarea primului dintre indicatorii vătămării grave a integrităţii
corporale sau a sănătăţii, este necesar a menţiona că la o astfel de vătămare poate fi
raportată şi o vătămare nepericuloasă pentru viaţă, cu condiţia ca ea să fie
caracterizată prin prezenţa vreunuia din următorii indicatori.

2. Potrivit Regulamentului, prin pierderea vederii se înţelege orbirea completă

stabilă la ambii ochi sau o astfel de stare când are loc diminuarea acuităţii vederii
până la enumerarea degetelor la o distanţă de doi metri şi mai puţin (acuitatea
vederii de 0,04 dioptrii şi mai mică).

Pierderea vederii la un singur ochi nu intră sub incidenţa noţiunii „pierderea

vederii”. Totuşi, pierderea vederii la un singur ochi este considerată vătămare
gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, numai că într-un astfel de caz se aplică
un alt indicator: „altă vătămare a sănătăţii, însoţită de pierderea stabilă a cel puţin o
treime din capacitatea de muncă”.

Într-adevăr, pierderea unui ochi duce la îngustarea inelelor vederii cu 30°,

precum şi la dispariţia vederii binoculare stereoscopice; de asemenea, aceasta are
ca efect îngreunarea sau chiar excluderea completă a aptitudinii de percepţie
precisă a profunzimii. Persoanele care au pierdut un ochi întâlnesc dificultăţi nu
doar în alegerea profesiei, dar şi în organizarea odihnei lor; la fel, ele pot deveni
foarte uşor victime ale unui accident.

Gradul de gravitate a vătămării a integrităţii corporale sau a sănătăţii, în cazul

lezării unui ochi orb, ce impune enucleaţia (extirparea) acestuia, se apreciază în
funcţie de durata dereglării sănătăţii.

Pierderea vederii, ca indicator al vătămării grave a integrităţii corporale sau a

sănătăţii, se atestă în două situaţii: 1) pierderea organului vederii, atunci când
acesta este distrus în momentul cauzării vătămării integrităţii corporale sau a
sănătăţii ori este enucleat în procesul tratamentului, ori 2) încetarea funcţionării
organului vederii (de exemplu, în cazul paraliziei nervului optic, când organul
vederii arată, în mod aparent, ca fiind absolut intact). Pentru calificarea faptei,
diferenţierea acestor două situaţii nu are, în genere, importanţă. Totuşi, nu se poate
face abstracţie de faptul că enucleaţia sau distrugerea organului vederii determină
prezenţa încă a unui indicator al vătămării grave a integrităţii corporale sau a
sănătăţii: „desfigurarea iremediabilă a feţei şi /sau a regiunilor adiacente”.

În conformitate cu Regulamentul, prin pierderea auzului se înţelege surditatea

completă sau o asemenea stare ireversibilă când victima nu percepe vorbirea
obişnuită la o distanţă de 3-5 cm. de la pavilionul urechii.

Auzul constituie unul din principalele simţuri ale persoanei. Activitatea

cotidiană, munca, precum şi odihna acesteia sunt legate indisolubil de folosirea
senzaţiilor auditive. De aceea, pierderea auzului reprezintă o traumă fizică şi psi-
hică de o pronunţată gravitate. Este pe deplin justificat că legea penală, apărând
relaţiile sociale cu privire la sănătatea persoanei, recunoaşte pierderea auzului ca
făcând parte din vătămările grave ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii.

Este necesar a consemna că pierderea auzului la o singură ureche nu lipseşte

victima de facultatea de a auzi vorbirea obişnuită, de a comunica prin telefon, de a-
şi îndeplini obligaţiile profesionale, de a vizita concerte, alte manifestări social-
culturale sau social-politice. De regulă, surditatea parţială, la o singură ureche, nu
influenţează considerabil asupra capacităţii de muncă. O astfel de pierdere a
auzului nu are un impact asupra funcţionării aparatului fonator (al graiului). Acesta
este motivul din care Regulamentul nu raportează pierderea auzului la o singură
ureche la vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii: din moment ce o
asemenea pierdere a auzului antrenează o incapacitate permanentă de muncă în
proporţie de mai puţin de o treime (conform unor date exacte - în proporţie de
15%), [33] cele comise trebuie calificate conform art. 152 din CP al RM, ca
vătămare intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii.

În acelaşi timp, pierderea auzului la o singură ureche, însoţită de distrugerea

sau extirparea pavilionului urechii, poate fi calificată ca infracţiune prevăzută la
art. 151 din CP al RM, dat fiind că este prezent indicatorul „desfigurarea
iremediabilă a feţei şi/sau a regiunilor adiacente”.

În corespundere cu Regulamentul, prin pierderea graiului se înţelege

pierderea capacităţii de a-şi exprima gândurile prin sunetele articulate, recepţionate
clar; această stare poate fi condiţionată de pierderea limbii (ca organ principal de
grai), de afecţiuni anatomico - funcţionale ale coardelor vocale sau de origine
nervoasă (ale centrilor respectivi din sistemul nervos central).

Aşadar, prin „pierderea graiului” se are în vedere nu numai distrugerea sau

extirparea limbii, privită ca organ de grai, dar şi încetarea funcţionării organului de
grai, cu păstrarea acestui organ ca parte integrantă a corpului persoanei. Ca
exemplu de pierdere a graiului poate fi privită afonia, adică imposibilitatea de a
vorbi ca urmare a lezării laringelui sau a nervilor acestuia.
33
Н.И. Загородников, Преступления против здоровья, Москва, Юридическая литература, 1969, с.50;
 Prin pierderea unui alt organ ori încetarea funcţionării acestuia trebuie de
înţeles pierderea ireversibilă a organului sau privarea ireversibilă de capacitatea de
funcţionare a lui.

În context, prin „organ” se înţelege partea corpului persoanei care îndeplineşte

una sau mai multe funcţii vitale sau utile vieţii (cu excepţia organului de vedere, de
auz şi de grai). Noţiunea de organ nu trebuie confundată cu cea de ţesut, ultima
desemnând un ansamblu de celule având aceeaşi structură şi aceleaşi funcţii în
corpul persoanei (de exemplu, ţesutul cutanat). Este absolut justificat că, în
dispoziţia art. 151 din CP al RM, se menţionează despre pierderea unui organ, nu
şi a unui ţesut. Or, organul este o parte neregenerativă (nesusceptibilă de
regenerare) a organismului uman, pe când ţesutul este o parte regenerativă.a
organismului uman.

Desigur, este posibil ca vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii

să se exprime în pierderea unui organ intern, însă în practică o astfel de pierdere
este posibilă numai datorită cauzării unei vătămări grave a integrităţii corporale sau
a sănătăţii, periculoasă pentru viaţă. De aceea, în astfel de cazuri, ca indicator
prioritar al vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii evoluează tocmai
pericolul pentru viaţă al acestei vătămări. Pe cale de consecinţă, prin „alt organ”
trebuie să înţelegem, în special, mâna, piciorul, organele genitale, organul
mirosului etc.

Conform Regulamentului, pierderea mâinii sau a piciorului înseamnă

detaşarea lor de la trunchi sau pierderea funcţiilor acestora (paralizia sau o altă
stare care exclude funcţionarea lor); prin „pierderea anatomică a mâinii” se
înţelege detaşarea completă de la trunchi a mâinii mai sus de articulaţia
radiocarpiană (adică mai sus de extremitatea inferioară a antebraţului), iar a
piciorului - la nivelul articulaţiei talocrurale (adică a articulaţiei între laba
piciorului şi gambă). Celelalte cazuri de detaşare completă a mâinii sau a piciorului
de la trunchi se califică în funcţie de gradul de pierdere a capacităţii de muncă,
conform art. 151 sau art. 152 din CP al RM.
 Pierderea unui alt organ ori încetarea funcţionării acestuia se poate manifesta
şi prin pierderea organelor genitale sau pierderea capacităţii de reproducere.

Având în vedere prevederile Regulamentului, prin pierderea capacităţii de

reproducere se are în vedere pierderea capacităţii de coabitare şi fecundare (la
bărbat) sau a capacităţii de coabitare, concepere şi naştere (la femeie).

Efectuarea ilegală, prin constrângere, a sterilizării chirurgicale trebuie

calificată nu conform art. 160 din CP al RM, ci în funcţie de gravitatea faptei,
conform art. 151 sau art. 152 din CP al RM. Or, în cazul faptei de la art. 160 din
CP al RM, se are în vedere efectuarea sterilizării chirurgicale, deşi ilegale, dar cu
consimţământul victimei. Efectuarea ilegală a castrării, chiar cu consimţământul
victime, putem să calificăm conform art. 151 din CP al RM.

Pierderea unui alt organ ori încetarea funcţionării acestuia se poate exprima şi
în pierderea organului mirosului sau în pierderea simţului mirosului, în cazul
pierderii organului mirosului, este de neconceput să nu fie prezent şi indicatorul
„desfigurarea iremediabilă a feţei şi/sau a regiunilor adiacente”. În general,
referindu-ne la noţiunea „pierderea unui alt organ”, putem să specificăm că
pierderea nu înseamnă şi debilitarea sau ştirbirea adusă unui organ. În acest din
urmă caz, vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii va exista numai
dacă va fi prezent un alt indicator al acesteia, decât cel în discuţie. în mod similar,
noţiunea „încetarea funcţionării unui alt organ” nu trebuie confundată cu noţiunea
„slăbirea funcţionării unui alt organ”. Slăbirea funcţionării unui complex de organe
poate să provină şi din pierderea unui organ făcând parte din acest complex, caz în
care vom avea ipoteza pierderii unui organ. Totodată, slăbirea funcţionării unui
organ poate constitui şi o infirmitate permanentă, caz în care poate opera
indicatorul „o altă vătămare a sănătăţii, însoţită de pierderea stabilă a cel puţin o
treime din capacitatea de muncă”.

Cazul în care organul este pierdut completamente şi cazul în care, deşi păstrat,
organul nu mai poate funcţiona, au o forţă egală în ce priveşte calificarea faptei,
însă trebuie diferenţiate la individualizarea pedepsei. Sluţirea corpului victimei are
repercusiuni mult mai adânci pentru moralul acesteia decât încetarea funcţionării
unui sau altui organ.

3. În cadrul Regulamentului, boala psihică mai este denumită infirmitate

psihică postagresională.

În adevăr, ca exprimare a vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii,

boala psihică se datorează, mai cu seamă, traumelor cerebrale. În alte cazuri, boala
psihică este rezultatul unui puternic şoc psihic exercitat asupra victimei.

În orice caz, prin „boală psihică” trebuie de înţeles orice stare de alienaţie
mintală cu caracter de boală, deci persistentă (nu neapărat şi permanentă). O
simplă surescitare trecătoare, o stare de inconştienţă de scurtă durată sau pur şi
simplu o tulburare nervoasă nu pot fi considerate boală psihică. în context,
menţionăm că, potrivit Regulamentului, boala psihică se stabileşte în cadrul
expertizei psihiatrice cu concursul medicului legist, ţinându-se cont de legătura de
cauzalitate dintre traumă şi dereglarea psihică.

Vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, exprimată în boala

psihică, survenită în rezultatul traumei cerebrale în cazul leziunilor penetrante sau
al fracturilor şi fisurilor craniului, va fi recunoscută ca atare în temeiul prezenţei
indicatorului pericolului pentru viaţă. Dar şi în asemenea situaţii este necesară
numirea expertizei psihiatrice, pentru a determina legătura de cauzalitate dintre
trauma aplicată şi boala psihică. [34]

Întrucât legiuitorul nu face nici o precizare, orice boală psihică (inclusiv cea
vindecabilă), constituind o imensă daună pentru victimă şi persoanele apropiate
acesteia, formează indicatorul vătămării grave a integrităţii corporale sau a
sănătăţii. Chiar şi o boală psihică cu caracter temporar traumatizează pentru un
timp îndelungat victima. De aceea, în privinţa bolii psihice, legea penală nu ţine
seama de durata acesteia; o boală psihică îşi justifică gravitatea prin ea însăşi,

34
Н.И. Загородников, op.cit., p.52;
indiferent de durată. în plus, psihiatria modernă încă nu poate să confirme cu
exactitate că o boală psihică vindecabilă sau având caracter temporar nu va genera
recidive în viitor.

4. Deseori, vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii se exprimă

într-o altă vătămare a sănătăţii (decât cele caracterizate până acum), care este
însoţită de pierderea stabilă a cel puţin o treime din capacitatea de muncă.

Legea penală apără, în egală măsură, sănătatea tuturor persoanelor, indiferent

de situaţia lor patrimonială, activitatea de serviciu, vârstă etc. De aceea, când se
menţionează despre pierderea stabilă a cel puţin o treime din capacitatea de muncă,
în Regulament se are în vedere, ca regulă şi în toate cazurile fără excepţie,
capacitatea generală de muncă.

Prin „capacitate generală de muncă” se înţelege aptitudinea de a îndeplini orice

muncă fizică şi intelectuală. În contrast, prin „capacitate profesională de muncă” se
înţelege aptitudinea de muncă legată nemijlocit de activitatea profesională a
persoanei respective. Făcându-se referire la pierderea capacităţii profesionale de
muncă, în Regulament se cere ca această pierdere să fie deplină (şi nu parţială, ca în
cazul pierderii capacităţii generale de muncă); pe lângă aceasta, este specificat că
pierderea deplină a capacităţii profesionale de muncă se stabileşte numai la
necesitate, prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin hotărârea instanţei
de judecată.

O asemenea abordare diferenţiată este pe deplin îndreptăţită. Or, dacă ar fi să

luăm ca regulă pierderea capacităţii profesionale de muncă, aceasta ar conduce
inevitabil la apărarea inegală a sănătăţii persoanei. Prin una şi aceeaşi vătămare a
integrităţii corporale sau a sănătăţii poate fi cauzat un prejudiciu material şi moral
diferit, în funcţie de caracterul traumei şi profesia victimei. Iar aceasta poate avea
însemnătate pentru soluţionarea problemei privind repararea prejudiciului cauzat de
vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii.
 Însă, în legea penală, pierderea capacităţii de muncă este privită ca indicator al
gravităţii vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii, nu ca indicator al gravităţii
prejudiciului material sau moral, suferit de victimă. De aceea, pentru calificarea
vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii contează tocmai gradul de
pierdere a capacităţii generale de muncă, si nu cel de pierdere a capacităţii
profesionale de muncă.

Este notabil că legea penală are în vedere numai pierderea stabilă, adică
ireversibilă, a cel puţin o treime din capacitatea generală de muncă.

În conformitate cu Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la

aprobarea Regulamentului organelor de expertiză medicală a vitalităţii din
Republica Moldova, nr. 470 din 29.08.1991, [35] stabilirea gradului de pierdere a
capacităţii de muncă (în procente) se află în competenţa organelor de expertiză
medicală a vitalităţii raionale, orăşeneşti, interraionale şi specializate.

Întrucât legea are în vedere pierderea capacităţii generale de muncă, şi nu a

celei profesionale, este inoportun a pune de acord gradul de gravitate a vătămării
integrităţii corporale sau a sănătăţii cu gradul de invaliditate, care va fi stabilit
victimei după tratamentul în urma vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii.
Tocmai din această cauză, conform Regulamentului, la invalizi, pierderea stabilă a
capacităţii generale de muncă, generată de vătămarea integrităţii corporale sau a
sănătăţii, se apreciază ca şi la persoanele practic sănătoase, indiferent de invaliditate
şi grupa acesteia. în plus, la copii, pierderea capacităţii de muncă se apreciază ca la
persoanele adulte, având în vedere gradul de pierdere a capacităţii de muncă care le-
ar fi fost cauzat acestora printr-o vătămare similară a integrităţii corporale sau a
sănătăţii.

5. Conform Regulamentului, întreruperea sarcinii se referă la vătămarea

gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, dacă nu este o consecinţă a
particularităţilor individuale ale organismului (uter infantil, plasmoză, devieri

35
Nepublicată oficial, Vezi: MoldInfoLex;
anatomice ale bazinului etc.) şi dacă se află în legătură de cauzalitate directă cu
trauma.

Prin „întreruperea sarcinii” se are în vedere avortul sau naşterea prematură.

Astfel, la calificare nu are importanţă dacă produsul concepţiunii expulzat ajunsese
sau nu la momentul de a fi apt pentru o viaţă extrauterină. Totuşi, de această
împrejurare trebuie să se ţină cont la individualizarea pedepsei.

În conformitate cu Regulamentul, expertiza medico-legală, în cazul între-

ruperii sarcinii, se efectuează împreună cu medicul obstetrician-ginecolog.

Este obligatoriu ca făptuitorul să conştientizeze faptul că victima este în-

sărcinată. Această conştientizare poate avea ca sursă existenţa unor indicii exterioare
ale gravidităţii sau luarea de cunoştinţă cu probele medicale privind graviditatea.
Conştientizarea presupune nu doar cunoaşterea cu bună-ştiinţă, dar şi admiterea
conştientă a faptului că victima era însărcinată. în orice caz, este necesar a reţine
că, dat fiind caracterul intenţionat al infracţiunii de la art. 151 din CP al RM,
făptuitorul trebuie să cuprindă cu intenţia sa toate semnele laturii obiective a
acestei infracţiuni. De aceea, nu-i vom putea incrimina persoanei fapta de la art.
151 din CP al RM, dacă aceasta nu era conştientă de faptul că victima este
însărcinată. în astfel de cazuri, persoana va putea fi trasă la răspundere penală
conform art. 157 din CP al RM.

6. Vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, exprimată în

desfigurarea

iremediabilă a feţei şi/sau a regiunilor adiacente, este recunoscută ca vătămare gravă

a integrităţii corporale sau a sănătăţii, dacă alterarea înfăţişării fizice a chipului
victimei a făcut ca aspectul său să devină neplăcut şi respingător. Astfel, cicatricele
care brăzdează faţa, nasul turtit, buza sau pavilionul urechii rupte, orice altă frângere
a armoniei liniilor feţei şi/sau a regiunilor adiacente, a regularităţii lor, a integrităţii
lor va putea constitui indicatorul analizat.
 În afară de faţă, ca parte anterioară a capului persoanei, desfigurarea ire-
mediabilă poate cuprinde şi regiunile adiacente feţei (pavilioanele urechilor,
regiunile anterioare şi anterolaterale ale gâtului). Desigur, faptul că au fost
desfigurate iremediabil doar faţa sau doar regiunile adiacente, sau şi faţa, şi
regiunile adiacente, trebuie luat în consideraţie la individualizarea pedepsei.

Incluzând indicatorul examinat în rândul celor care desemnează vătămarea

gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, legiuitorul a ţinut cont de aspectele
anatomopatologice şi estetice. De felul ei, desfigurarea iremediabilă a feţei şi/ sau a
regiunilor adiacente ar putea fi considerată ca vătămare medie sau chiar uşoară a
integrităţii corporale sau a sănătăţii. Totuşi, legiuitorul nu a putut să ignore faptul
că o astfel de manifestare a violenţei făptuitorului ar avea un impact profund
negativ asupra stării de spirit a victimei, fiind capabilă să „pună cruce” pe întreaga
ei viaţă sau chiar să aibă ca efect sinuciderea ei.

Tocmai de aceea indicatorul „desfigurarea iremediabilă a feţei şi /sau a

regiunilor adiacente” are conotaţii atât juridice, cât şi medicale. Constatarea
desfigurării feţei şi /sau a regiunilor adiacente este de competenţa organului de
urmărire penală şi a instanţei de judecată, nu a expertului medico-legal. Organul de
urmărire penală şi instanţa de judecată decid: 1) dacă desfigurarea este anume
rezultatul cauzării vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii, luându-se ca
temei reprezentările adoptate în societate despre estetic; 2) dacă desfigurarea este
sau nu iremediabilă, ţinându-se cont de raportul expertizei medico-legale. Medicul
legist nu califică lezarea feţei şi /sau a regiunilor adiacente ca fiind o desfigurare,
deoarece această noţiune nu este una medicală. Medicul legist determină doar
caracterul şi gradul de gravitate a însăşi vătămării integrităţii corporale sau a
sănătăţii, analizând alţi indicatori (de exemplu, pericolul ei pentru viaţă), la fel,
prin raportul său, constată dacă lezarea feţei şi /sau a regiunilor adiacente este sau
nu remediabilă.

Conform Regulamentului, prin „lezare remediabilă” se înţelege o reducere

considerabilă a gradului de pronunţare a modificărilor morfologice (a cicatricei, a
deformaţiei, a dereglării mimicii etc.), pe parcursul timpului sau sub influenţa
mijloacelor de tratament conservativ, nechirurgical. Dacă însă pentru înlăturarea
lezării ori a urmărilor acesteia este necesară o intervenţie chirurgicală plastică,
lezarea este considerată iremediabilă.

Infracţiunea prevăzută la art. 151 din CP al RM este o infracţiune materială.

Ea se consideră consumată din momentul producerii vătămării grave a integrităţii
corporale sau a sănătăţii.
 Prin „latura subiectivă a infracţiunii” se înţelege atitudinea psihică a
făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi urmările ei, motivul şi scopul infracţiunii.[36]

Cum a fost menţionat obiectul juridic al infracţiunii date este integritatea

corporală şi sănătatea persoanei, precum şi relaţiile sociale a căror existenţă şi
desfăşurare normală sunt condiţionate de ocrotirea sănătăţii.

De regulă, la aceasta componenţă de infracţiune apare urmarea imediată, dar

ea se poate prelungi şi după momentul consumării infracţiunii progresând şi
devenind o variantă calificativă a acesteia, care rezultă din indiciile stipulate expres
în dispoziţia alin. 1, art. 151 CP al RM sau în cazul survenirii decesului victimei,
prevăzut la alin. 4 al acestui articol. De reţinut însă că, oricare ar fi evoluţia urmării
imediate, obligatoriu trebuie să existe condiţia legăturii cauzale dintre acţiunile şi
inacţiunile făptuitorului şi urmarea produsă. [37]

Cele mai multe infracţiuni contra persoanei se săvârşesc cu intenţie directă sau
indirectă ( lovirea sau alte violenţe, insulta). Unele dintre aceste infracţiuni se
săvârşesc, totuşi, din culpă (vătămarea corporală din culpă), în sfârşit sunt
infracţiuni contra persoanei care se săvârşesc cu intenţie vătămarea corporală
gravă, lovirile sau vătămările cauzatoare de - moarte).

Latura subiectivă a infracţiunilor contra persoanei, inclusiv contra sănătăţii, se

caracterizează, în unele cazuri, şi printr-un scop special urmărit de făptuitor. Un
anumit scop sau mobil caracterizează, în alte cazuri, formele agravante ale acestor
infracţiuni (săvârşirea faptei din interes material, săvârşirea faptei în scopul înlesnirii
sau ascunderii comiterii unei alte infracţiuni).

36
Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M., op. cit., p.137.
37
M. Avram, T. Popovici, V. Cobâşneanu, Cercetarea infracţiunilor contra persoanei (Ghidul ofiţerului de
urmărire penală), ed. ARC, Chişinău, 2004, p. 72;
 Componenţă de infracţiune analizată contra persoanei, fiind, infracţiune comisă
cu intenţie, este susceptibilă de desfăşurare în timp: în cazul lor, sunt posibile atât
actele de pregătire, cît şi tentativa. Infracţiunile contra persoanei sunt infracţiuni
care, de cele mai multe ori, prezintă un grad ridicat de pericol social, de aceea şi
pedepsele prevăzute pentru aceste infracţiuni sunt aspre. Pentru infracţiunile contra
sănătăţii persoanei de o gravitate mai redusă, legea prevede pedeapsa închisorii în
limite reduse, decât cea prevăzută pentru infracţiunile contra vieţii persoanei.

Latura subiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 151 CP al RM se exprimă, în

primul rând, prin vinovăţie sub formă de intenţie directă sau indirectă.

Este necesar a delimita vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale

sau a sănătăţii de tentativa de omor. Aşa cum am menţionat anterior, tentativa de
omor este posibilă numai cu intenţie directă.38 Rezultă că vătămarea intenţionată
gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, periculoasă pentru viaţă - atunci când
făptuitorul îşi dădea seama de verosimilitatea producerii morţii victimei şi admitea,
conştient, producerea acesteia, adică manifesta intenţie indirectă - trebuie calificată
în funcţie de urmările prejudiciabile realmente survenite, adică potrivit art. 151 din
CP al RM. Totodată, în cazul în care vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii nu a fost urmată de moartea victimei, însă a fost stabilită intenţia directă a
făptuitorului de a lipsi victima de viaţă, fapta trebuie calificată drept tentativă de
omor.

Motivele infracţiunii analizate pot fi dintre cele mai variate: răzbunare,

gelozie, invidie, ură etc. Nici motivul infracţiunii, nici scopul acesteia nu au
relevanţă la calificare, cu excepţia cazurilor când prezenţa lor este un temei de
agravare a răspunderii penale (lit. g), h), i) din alin. (2) şi Ut. d) din alin. (3) ale art.
151 din CP al RM).

38
Милюков, С.Ф.,”Уголовно-правовое значение криминологической характеристики
преступника.”, Москва , 1980, p.21
 La fel, este necesar de menţionat, că în cazul infracţiunii prevăzute de art. 151,
al. 4 CP al RM făptuitorul acţionează cu praeterintenţie (cu dublă vinovaţie), adică
făptuitorul acţionează cu intenţie în ceea ce priveşte fapta de lovire sau vătămare,
dar totodată faţă de consecinţă în formă de decesul survenit a victimei făptuitorul
acţionează cu imprudenţă. În asemenea situaţie urmează să stabilim legătura
cauzală între vătămările cauzate şi decesul victimei. În cazul în care intenţie
făptuitorului a fost îndreptată spre decesul victimei, acţiunile făptuitorului urmează
să fie calificată în baza art. 145 CP (omorul) al RM.
 În alt contextul întrebării, este necesar a menţiona că subiect al infracţiunii
este recunoscută persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală şi care,
graţie faptului că posedă toate semnele prevăzute de lege pentru această categorie
de subiecţii, este pasibilă de răspundere penală.[39]

Infracţiunile analizate pot fi săvârşite în special de orice persoană, legea ne

condiţionând existenţa acesteia vreo calitate specială a făptuitorului. Totuşi, dacă
cauzarea vătămărilor prevăzute de către funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor
sale de serviciu, în asemenea situaţie urmează să calificăm acţiunile în baza
concursului de infracţiuni art. 151 şi art. 328 CP al RM, din considerente că art.
328 CP al RM nu cuprinde cauzarea vătămărilor corporale. Totodată, în cazul în

39
Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M. Drept penal. Partea Generală, Chişinău: Cartier, 2005, p.176.
care au fost cauzate dureri fizice fără cauzarea vătămării corporale acţiunile
infractorului urmează să fie să fie calificate conform art. 328 CP al RM. Concluzie
dată se deduce din practica judiciară. Aşa, prin sentinţa Judecătoriei militare
Chişinău din 24 aprilie 2007, P.A. şi Ţ.Ig. au fost condamnaţi în baza art.328 alin.
(2) lit. a) Cod penal, fiindu-le stabilită pedeapsa sub formă de amendă în contul
statului: lui P.A. în mărime de 600 unităţi convenţionale, echivalent cu 12000 lei şi lui
Ţ.Ig. în mărime de 500 unităţi convenţionale, echivalent cu 1000 lei, ambii fără
privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate conform art.79 Cod penal.

P.A. şi Ţ.Ig. au fost declaraţi vinovaţi în faptul că primul, fiind şef al

penitenciarului nr.3, or. Leova, iar al doilea prim şef-adjunct al aceluiaşi penitenciar,
ambii fiind persoane cu funcţii de răspundere, au încălcat grav cerinţele art.2 lit. c)
din Legea nr.1036 din 17.12.1996 cu privire la sistemul penitenciar, pct. l, 2, 4 al
Statutului disciplinar al colaboratorilor sistemului penitenciar al Ministerului
Justiţiei, aprobat prin Hotărîrea Guvernului Republici Moldova nr.308 din
19.03.1998, pct.46 al Regulamentului cu privire la satisfacerea serviciului de către
efectivul de trupă şi corpul de comandă din sistemul penitenciar al Ministerului
Justiţiei, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.950 din 14.10.1997 şi obligaţiile de
serviciu care-i obligă să respecte prevederile Constituţiei Republicii Moldova, să
execute strict ordinea şi regulile stabilite prin legislaţia în vigoare, Jurământul, să
execute întocmai şi la timp prevederile statutului disciplinar, regulamentelor,
instrucţiunilor şi ordinelor Ministerului Justiţiei, să asigure ordinea de drept şi
legalitatea în instituţia penitenciară, să aibă o conduită ireproşabilă în toate
împrejurările, au săvârşit acţiuni care depăşesc în mod vădit limitele drepturilor şi
atribuţiilor acordate prin lege, şi prin acestea au cauzat daune în proporţii considerabile
intereselor publice, drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice.

Astfel, la 10 august 2006 la ora 23:00 P.A. , aflându-se la poarta sectorului

localizat nr.2 din Penitenciarul nr.3, or. Leova, sub pretextul că condamnaţii din
sectorul nr.2 nu dormeau şi făceau gălăgie, 1-a lovit cu pumnii de 5-6 ori în cap şi în
spate pe supraveghetorul sectorului nr.2 - B.A., cauzându-i dureri fizice.

În continuare P.A. a intrat în încăperea de primire a hranei din sectorul nr.2,

unde, sub pretextul că în încăperea nominalizată după stingere se aflau condamnaţi, a
lovit cu piciorul în masa la care şedeau condamnaţii şi ca rezultat 1-a lovit cu capacul
mesei în umărul drept pe condamnatul V.G., căruia i-au fost cauzate vătămări
corporale fără cauzarea prejudiciului sănătăţii

După aceasta P.A. i-a aplicat părţii vătămate V.G. 2 lovituri cu pumnii în
regiunea feţei şi o lovitură după ceafă, cauzându-i dureri fizice. Apoi P.A. i-a aplicat
condamnatului N.C. o lovitură cu palma la ceafa, cauzându-i dureri fizice.

În continuare P.A. a intrat în camera de menaj, în care se afla condamnatul

N.S. şi i-a aplicat ultimului o lovitură cu pumnul în regiunea abdomenului,
cauzându-i dureri fizice.

Tot atunci, la 10 august 2006 la ora 23:00 Ţ.Ig., sub pretextul că în încăperea
dormitorului sectorului nr.2 condamnatul V.Ş. nu dormea, i-a aplicat ultimului 2
lovituri cu pumnul, una în regiunea ochiului stâng, iar alta în regiunea cutiei toracice.
În continuare Ţ.Ig. 1-a scos pe V.Ş. în coridor, unde i-a aplicat 2 lovituri cu pumnul
în regiunea feţei, de la care ultimul a pierdut echilibrul şi cauzând, s-a lovit cu capul de
perete. În rezultat, părţii vătămate V.Ş. i-au fost cauzate vătămări corporale fără
cauzarea prejudiciului sănătăţii.

În acelaşi timp în coridor se afla condamnatul V.M., pe care Ţ.Ig. 1-a împins
din coridor în încăperea de primire a hranei a sectorului nr.2, spunându-i să facă
ordine în încăpere şi tot atunci Ţ.Ig. i-a aplicat lui V.M. o lovitură cu piciorul în
piciorul drept. În rezultat părţii vătămate V.M. i-au fost cauzate vătămări corporale
fără cauzarea prejudiciului sănătăţii.

În rezultatul excesului de putere, admis de P.A. şi Ţ.Ig. în circumstanţele expuse

mai sus, la 11 august 2006, condamnaţii maltrataţi de ei, dorind să-şi apere drepturile
şi interesele prevăzute de legislaţia în vigoare şi că semn de protest faţă de acţiunile
conducerii penitenciarului, au declarat greva foamei, aceste acţiuni fiind susţinute şi
de alţi condamnaţi ai Penitenciarului nr.3, or. Leova. Situaţia creată în penitenciar a
afectat grav activitatea normală a penitenciarului, creând impedimente la înfăptuirea
justiţiei şi o imagine negativă a sistemului penitenciar în faţa societăţii, prin ce au
fost cauzate daune în proporţii considerabile intereselor publice.

Prin decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Chişinău din 21 iunie 2007 au
fost respinse ca nefondate apelurile avocaţilor P.B. şi G.L. în interesele inculpaţilor
P.A. şi Ţ.Ig., ale inculpaţilor P.A. şi Ţ.Ig. şi ale pătimirilor V.Ş. şi V.M. în latura civilă
şi ca inadmisibile în latura penală, declarate împotriva sentinţei Judecătoriei militare
Chişinău din 24 aprilie 2007 în cauza lui P.A. şi Ţ.Ig. cu menţinerea sentinţei atacate
fără modificări.

Hotărârile judecătoreşti sînt atacate cu recursuri ordinare de către avocatul P. B.

în interesul condamnatului P.A. şi de condamnaţii P.A. şi Ţ.Ig., toţi solicitând
casarea lor, rejudecarea cauzei şi adoptarea unei hotărâri de achitare a condamnaţilor
din motivul că ambele hotărâri judecătoreşti sînt bazate pe probe neverificate şi că ei n-
au comis infracţiunea pentru care au fost condamnaţi.

Verificând argumentele invocate m recursuri în raport cu materialele cauzei

Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie a considerat că acestea urmează să fie
respinse ca inadmisibile, fiind vădit neîntemeiate, din următoarele motive.

Instanţa de fond a examinat sub toate aspectele probele prezentate, cărora le-a
dat o apreciere corectă, şi a adoptat în baza lor o decizie legală şi întemeiată în ce
priveşte situaţia de fapt şi de drept, iar instanţa de apel corect a respins apelurile
avocaţilor în interesele ambilor inculpaţi ca nefondate şi ale părţilor în latura civilă
şi ca inadmisibile în latura penală.

Concluziile instanţelor de fond şi de apel referitor la faptul că P.A. şi Ţ.Ig., fiind

persoane cu funcţii de răspundere, au săvârşit acţiuni care depăşesc în mod vădit
limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege, cauzând prin aceasta daune în
proporţii considerabile intereselor publice şi intereselor ocrotite prin lege, aceste
acţiuni fiind însoţite de aplicarea violenţei, sînt juste şi întemeiate, bazate pe probe
pertinente, concludente, utile şi veridice.

Circumstanţele stabilite de către instanţele ierarhic inferioare se confirmă prin:

depoziţiile părţilor vătămate B.A., G.VI., C.N., S.N., Ş.V. şi M.V., toţi declarând că
au fost loviţi de P.A. şi Ţ.Ig., depoziţiile martorilor P.E., G.V., C.P., C.V., toţi
confirmând declaraţiile părţilor vătămate, rapoartele de expertiză medico-legală în
privinţa lui Ş.V., M.V., G.V., S.N., procesul-verbal de cercetare la faţa locului

Acţiunile lui P.A. şi Ţ.Ig. corect au fost încadrate în baza art.328 alin.(2) lit. a)
Cod penal, iar pedeapsa stabilită este în limitele sancţiunii acestui articol, la aceasta
ţinându-se cont de circumstanţele excepţionale ale cauzei şi anume că Ţ. are copii
minori, iar că P.A. a activat timp de 28 ani în cadrul MAI şi Departamentul Instituţiilor
penitenciare, ambii caracterizându-se pozitiv, în baza cărora li s-au aplicat pedepse mai
blânde decât cele prevăzute de Lege.

Prin urmare argumentele recurenţilor precum că P.A. şi Ţ.Ig. nu au săvîrşit

acţiuni care depăşesc limitele drepturilor şi atribuţiilor lor acordate prin lege n-au nici
un suport juridic deoarece vinovăţia lor în cele imputate este corect stabilită.

Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie, a respins ca inadmisibile

recursurile ordinare declarate de avocatul P.B. în interesul condamnatului P.A. şi de
condamnaţii P.A. şi Ţ.Ig. împotriva sentinţei Judecătoriei militare Chişinău din 24
aprilie 2007 şi deciziei Colegiului penal al Curţii de Apel Chişinău din 21 iunie 2007 în
cauza lui P.A. şi Ţ.Ig., fiind vădit neîntemeiate.[40]

Caracteristic pentru subiectul componenţelor de infracţiuni prevăzute de art.

art. 151, 152, 156 şi 157 este faptul că marea majoritate a făptuitorilor fac parte din
categoria infractorilor primari, cei mai mulţi autori de fapte comise cu violenţă
aflându-se în momentul săvârşirii faptei sub influenţă alcoolului.

40
Decizia Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie al RM din 07.11.2007 nr. 1ra-1163/2007
 La săvârşirea infracţiunilor cu violenţă ponderea o deţin făptuitorii fără
ocupaţie şi cei care în general nu au o sursă de venituri. Însă, pot fi comise
infracţiunile analizate şi la comandă, adică subiectul poate fi şi profesional.

O altă trăsătură specifică a acestui grup de infracţiuni o constituie faptul că

dacă în marea majoritate a cazurilor infractorii au acţionat individual, şi în
majoritatea cazurilor urmările prevăzute în art. art. 151, 152, 156 şi 157 CP al RM
fost comise în urma acţiunilor huliganice. Însă, la nivelul ultimelor ani s-a observat
o evidentă creştere a procentului celor care se organizează în grup pentru a săvârşi
infracţiuni însoţite de violenţă, cu urmările prevăzute în articolele analizate.
Referitoare la victime reflectă îngrozitoarele suferinţe fizice şi psihice la care sunt
supuse. Astfel de fapte au un impact deosebit asupra societăţii, dând naştere unui
sentiment din ce în ce mai mare de nesiguranţă şi suscitând o mare nelinişte în
rândul oamenilor de bună credinţă.[41]

Subiectul vătămării intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii

este persoana fizică responsabilă, care la momentul săvârşirii infracţiunii a împlinit
vârsta de 14 ani.

41
Valeriu Bujor, Octavian Pop, Aspecte criminologice privind infracţiunile săvârşite cu violenţă, ed. Mirton,
Timişoara, 2003, p. 34-38;
 Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, săvârşită
prin schingiuire sau tortură (lit.e) alin.2 art.151 CP). Schingiuirea sau torturarea
nu prezintă o categorie aparte de vătămări corporale, ci determină originea
acestora, metodele de cauzare a lor.Schingiuirea reprezintă nişte acţiuni care
provoacă victimei suferinţe prin lipsirea de hrană, de băutură sau de căldură ori
prin abandonarea victimei în condiţii nocive pentru viaţă etc.Torturarea se
manifestă prin acţiuni care produc dureri acute repetate sau îndelungate prin
pişcături, biciuire, împunsături cu obiecte ascuţite, cauterizări cu agenţi termici sau
chimici etc.Nu interesează dacă daunele produse sănătăţii, prevăzute de alin.1
art.151 CP, sunt rezultatul acţiunilor de schingiuire sau torturare sau dacă aceste
acţiuni se săvârşesc după producerea vătămărilor menţionate.

Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii săvîrşită de

un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală este una dintre cele mai
periculoase forme de participaţie cu o agravare justificată a răspunderii penale ,
deoarece in cadrul unui grup criminal organizat sau îndeosebi în cadrul unei
organizaţii criminale pot fi comise infracţiuni mai grave şi face mult mai
anevoioasă descoperirea acestora. Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii poate fi recunoscută ca fiind săvîrşită de un grup criminal
organizat in cazul în care grupul a fost creat în scopul săvîrşirii unor infracţiuni
foarte grave , aplicîndu-se violenţă , cum ar fi : vătămarea intenţionată gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii , omorul intenţionat, şantajul, violul. Faptele
tuturor celor care au luat parte la săvîrşirea infracţiunii din cadrul grupului criminal
organizat se califică conform lit. k) alin.2 al art. 151 din CP al RM , indiferent de
rolul pe care l-a avut fiecare la comiterea vătămării intenţionate grave a integrităţii
corporale sau a sănătăţii .Spre deosebire de grupul criminal organizat, organizaţia
criminală se caracterizează prin asocierea participanţilor într-un tot indivizibil
precum şi caracterul unitar şi organizat al acţiunilor întreprinse în vederea realizării
activităţii infracţionale . Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii se consideră săvîrşită de o organizaţie criminală , dacă a fost comisă de un
membru al acesteia în interesul ei sau de o persoană care nu este membru al
organizaţiei criminale respectice, la însărcinarea acesteia
Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii săvârşită de
un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală (alin 2. lit.k)art.151
CP). Noţiunea grupului criminal organizat este prevăzută de art.46 CP, iar a
organizaţiei criminale - de art.47 CP, de aceea se iau în seamă reglementările
indicate. Vătămările intenţionate grave ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii
prevăzute la alin.1, 2, care au provocat decesul victimei (alin.4 art.151 CP).
Această agravantă constituie o infracţiune unică complexă, formată din două
activităţi infracţionale: a) vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii, prevăzută de alin.1, 2 art.151 CP, şi b) lipsirea de viaţă din imprudenţă,
prevăzută de art.149 CP. De aceea latura subiectivă a infracţiunii acestei agravante
trebuie determinată aparte pentru fiecare activitate infracţională menţionată.
Potrivit art.19 CP, aceasta nu reprezintă o a treia formă de vinovăţie, ci o
infracţiune săvârşită cu două forme de vinovăţie (intenţie şi imprudenţă). În
consecinţă, infracţiunea se consideră intenţionată. Deci, trebuie să determinăm
dacă intenţia făptuitorului a fost îndreptată numai spre cauzarea vătămării grave şi
dacă decesul victimei a survenit din imprudenţă .42 Subiect al infracţiunii poate fi
orice persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta de 14 ani.

Vătămarea intenţionată gravă săvârşită cu scopul de a preleva şi/sau utiliza ori

comercializa organele sau ţesuturile victimei ( lit.l, alin.2, art.151 CP) presupune
uciderea persoanelor care se află la lecuire, sau a persoanelor aduse în instituţiile
medicale din locurile incidentelor (avarii, catastrofe, accidente, încăierări etc.), sau
a altor persoane în scopul de a preleva şi/sau utiliza ori comercializa organele sau
ţesuturile victimei.

Autori, coautori ai acestei infracţiuni, de regulă, sunt medicii, deoarece sunt

necesare cunoştinţe speciale pentru prelevarea organelor în procesul prelevării. Dar
nu se exclude că în calitate de autor, coautor poate fi şi o altă persoană care a luat
consultaţiile corespunzătoare ale specialiştilor.

42
Avram, T. Popovici, V. Cobâşneanu, Cercetarea infracţiunilor contra persoanei (Ghidul ofiţerului de urmărire
penală)”,Editura ARC, Chişinău, 2004, p. 27 .
 Lista organelor şi ţesuturilor utilizate pentru transplantare este aprobată de MS
al RM.

Comiterea vătămării intenţionate grave în scopul de a preleva şi/sau utiliza ori

comercializa organele sau ţesuturile victimei, de obicei, are scop de profit ori acela
de a salva viaţa sau sănătatea unei persoane apropiate sau de a efectua un
experiment medical.

Vătămarea intenţionată gravă săvârşită în legătură cu îndeplinirea de către

victimă a obligaţiunilor de serviciu sau a celor obşteşti (lit.c, alin.2 din art.151 CP)
presupune vătămarea unui reprezentant al unei organizaţii nestatale sau a oricărui
cetăţean pentru a-i împiedica să înfăptuiască acţiuni legate de activitatea lor de
serviciu sau cea obştească.O asemenea infracţiune poate fi săvârşită şi din motive
de răzbunare împotriva victimei pentru faptul că mai înainte ea, în genere, şi-a
îndeplinit datoria de serviciu sau obştească.Dacă atentarea la viaţă este săvârşită în
legătură cu acţiunile ilegale ale victimei, de exemplu - aceasta şi-a depăşit
atribuţiile de serviciu, o atare infracţiune nu se încadrează în această agravantă,
fiindcă acţiunile ilegale nicicând nu constituie îndeplinirea datoriei.
Responsabilitatea pentru vătămarea săvârşită în legătură cu îndeplinirea de către
victimă a îndatoririlor de serviciu sau a celor obşteşti survine indiferent de timpul
când au fost săvârşite acţiunile care au servit drept pretext pentru răzbunare.

.
 Potrivit art.52 al Codului penal al Republicii Moldova „se consideră
componenţă a infracţiunii totalitatea semnelor obiective şi subiective, stabilite de
legea penală, ce califică o faptă prejudiciabilă drept infracţiune concretă”. Anume
conţinutul normativ al infracţiunii constituie unicul temei juridic al răspunderii
penale.

În teoria generală a infracţiunii se face distincţie între mai multe tipuri de

conţinut al infracţiunii, ţinându-se seama fie de structura conţinuturilor, fie de
diferitele variante în care o faptă anumită este incriminată sau de formele
infracţiunii.

Autorul A. Borodac clasifică componenţele de infracţiune în baza

următoarelor criterii: gradul de periculozitate al faptei, modul de descriere a
elementelor componenţei de infracţiune în legea penală, specificul structurii
componenţelor.

Aici menţionez vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a

sănătăţii(art. 152 din CP al RM), care poate duce la dereglarea bunei funcţionări a
organelor şi integrităţii ţesuturilor , însă nu poate fi urmată de pierderea organului
nici de incetarea funcţionării acestuia , de pierderea permanentă de cel putin o
treime din capacitatea de muncă , spre deosebire de urmările prejudiciabile
caracteristice pentru vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii .

Stabilind că la momentul actual al dezvoltării societăţii noastre huliganismul

constituie o infracţiune răspândită şi periculoasă, care atentează la ordinea publică,
liniştea cetăţenilor şi care, deseori, conduce la săvârşirea altor infracţiuni mult mai
grave, se impune, cu certitudine, activitatea organelor de resort în vederea
eradicării acestui fenomen infracţional. Pentru realizarea cu succes a luptei contra
actelor huliganice o deosebită importanţă o are cunoaşterea legii penale referitoare
la aceste incriminări, a specificului de încadrare a faptelor săvârşite în limitele
cadrului legal prevăzut, precum şi capacitatea de delimitare a huliganismului de
alte conţinuturi normative stipulate în legea penală.

Luând în consideraţie faptul că la calificarea huliganismului, în practica

judiciară, apar unele dificultăţi privind la delimitarea acestei incriminări de cele
contra persoanei, apelând la anumite modalităţi ale conţinuturilor normative ale
infracţiunii (şi anume: componenţe simple şi complexe, componenţe de bază şi cu
circumstanţe agravante), trecute prin prisma analizei instituţiei concurenţei
normelor juridico-penale, tentăm de a determina delimitarea huliganismului de
vătămarea corporală, săvârşită cu intenţii huliganice în ipoteza noii legislaţii
penale.

.[43]

Trasarea unei limite între huliganismul şi cauzarea vătămării a integrităţii

corporale sau a sănătăţii reprezintă o sarcină a politicii penale pe care le
promovează statul. Tocmai stabilirea corectă a gradului de protecţie juridică a
fenomenului, supus influenţării din partea statului, constituie una dintre cele mai
dificile operaţiuni pe care legiuitorul trebuie s-o realizeze la o anumită etapă
istorică. Rezultatul acestei operaţiuni îl reprezintă evaluarea precisă a gradului şi a
caracterului de pericol social pe care îl prezintă infracţiunile nominalizate.

Prezintă o deosebită importanţă teoretică şi practică delimitarea infracţiunilor

de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii de infracţiune de huliganism,
prevăzută de art. 287 CP al RM.

Profesorul rus A.I. Rarog accentuează că huliganismul, legat de atentarea la

persoana umană şi infracţiunile contra sănătăţii persoanei se deosebesc în baza
semnelor aspectului subiectiv al conţinutului normativ: orientarea actelor
criminale, scopul şi motivul infracţiunii. Ţinând cont de faptul că motivele de
săvârşire a acestor infracţiuni au importanţă deosebită pentru aprecierea corectă a
celor săvârşite şi pentru stabilirea pedepsei, organele abilitate trebuie să clarifice,
în toate cazurile, aceste circumstanţe obligatorii.[44]

În conformitate cu pct. 9 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a

Republicii Moldova nr.4 din 19.06.2006 „Cu privire la practica judiciară în cauzele
penale despre huliganism”[45], instanţele judecătoreşti urmează să delimiteze
huliganismul de alte infracţiuni în dependenţa de sensul şi orientarea intenţiei
făptuitorului, de motivele, scopurile, şi circumstanţele acţiunilor săvârşite de el.

43
Eliescu M. Răspunderea civilă delictuală. – Bucureşti: Editura Academiei, 1972, p.36.
44
Vezi: M. Gherman, Delimitarea huliganismului de omorul intenţionat, săvârşit cu intenţii huliganice, Revista
Naţională de Drept, 2003, nr.1, p. 75;
45
Buletinul Curţii Supreme de Justiţie al Republicii Moldova, 2007, nr.1, p.11;
 Legea penală (art. 287 CP al RM) defineşte huliganismul drept acţiuni
intenţionate care încalcă grosolan ordinea publică şi exprimă o vădită lipsă de
respect faţă de societate, însoţite de aplicarea violenţei, de opunerea de rezistenţă
reprezentanţilor autorităţilor sau altor persoane care curmă actele huliganice,
precum şi acţiunile care, prin conţinutul lor, se deosebesc printr-un cinism sau
obrăznicie deosebită.

Astfel, teoria şi practica dreptului penal a stabilit că infracţiunile sus –

menţionate se deosebesc în primul rând că obiectul juridic special al
huliganismului îl constituie relaţiile sociale cu privire la ordinea publică. Prin
ordinea publică se înţelege un sistem stabil de relaţii sociale, care asigură o
ambianţă liniştită de convieţuire în societate, de inviolabilitate a persoanei şi a
integrităţii patrimoniului, precum şi activitatea normală a organelor şi instituţiilor
publice. La rândul său, obiectul juridic special infracţiunilor prevăzute de art. 151,
152, 156 şi 157 CP al RM îl formează relaţiile sociale cu privire la sănătatea
persoanei. Menţionăm că în cazul variantei de infracţiune de la alin. (4) al art. 151
din CP al RM trebuie să vorbim despre caracterul complex al obiectului juridic
special care include: obiectul juridic principal constând în relaţiile sociale cu
privire la sănătatea persoanei şi obiectul juridic secundar care este format din
relaţiile sociale cu privire la viaţa persoanei.

Necesitatea determinării obiectului juridic special are o deosebită importanţă

ţinând cont de faptul, că acest moment va influenţa în mod direct asupra calificării
acţiunilor făptuitorului. Aşa, în cauza de învinuire a lui Muntean V.C., care
aflându-se în relaţii personale duşmănoase cu victima, a cauzat victimei vătămarea
integrităţii corporale. Însă, instanţa de judecată în cadrul şedinţei de judecată a
stabilit că acţiunile infractorului au fost însoţite de încălcarea gravă a ordinii
publice, din care considerente acţiunile lui Muntean V.C. au fost calificate ca
huliganism.[46]

46
Hotărârea Prezidiului Judecătoriei Supreme a RSSM din 04.07.1985;
 Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin acţiuni. Dispoziţia alin. (1) al
art. 287 din CP al RM fiind alternativă, acţiunile de huliganism pot fi diverse:

a) acţiuni care încalcă grosolan ordinea publică şi exprimă o vădită lipsă de

respect faţă de societate, însoţite de aplicarea violenţei asupra persoanelor
sau de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe;
b) acţiuni care încalcă grosolan ordinea publică şi exprimă o vădită lipsă de
respect faţă de societate, însoţite de opunerea de rezistenţă reprezentanţilor
autorităţilor sau altor persoane care curmă actele huliganice;
c) încălcarea grosolană a ordinii publice şi exprimarea unei vădite lipse de
respect faţă de societate, însoţită de acţiuni care, prin conţinutul lor, se
deosebesc prin cinism;
d) încălcarea grosolană a ordinii publice şi exprimarea unei vădite lipse de
respect faţă de societate, însoţită de acţiuni care, prin conţinutul lor, se
deosebesc printr-o obrăznicie deosebită.
Astfel, din cele menţionate rezultă, că latura obiectivă a huliganismului se
exprimă în exclusivitate în acţiuni. La rândul său latura obiectivă a infracţiunilor
prevăzute de art. art. 151, 152, 156 şi 157 CP al RM poate fi exercitată şi prin
inacţiuni.

Insultele, loviturile, cauzarea vătămărilor corporale medii, grave şi alte acţiuni

de acest fel, săvârşite în familie, apartament, în privinţa rudelor, cunoscuţilor şi
provocate de relaţiile personale ostile etc., vor fi calificate în baza articolelor
Codului penal ce prevăd răspunderea pentru infracţiunile împotriva vieţii şi
sănătăţii persoanei. Însă, în cazurile în care asemenea acţiuni au fost însoţite de o
încălcare grosolană evidentă a ordinii publice de către făptuitor şi au exprimat o
vădită lipsă de respect faţă de societate, aceste acţiuni urmează a fi calificate drept
huliganism. [47] Totodată, huliganismul însoţit de vătămarea corporală gravă sau
medie a victimei urmează a fi calificat în baza art. 151, al. 2, lit. h) . [48] Aşa, C.I. a
47
Pct. 9 al Hotărârii Plenului Curţii de Justiţie a Republicii Moldova nr. 4 din 19.06.2006, “Cu privire la practica
judiciară în cauzele penale despre huliganism”, Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 1,
2007, p. 11;
48
Pct. 10 al Hotărârii Curţii Supreme citate;
fost recunoscut vinovat pentru faptul că la 19 octombrie 1997 aproximativ între
orele 21.00 şi 22.00, fiind în stare de ebrietate, a săvârşit un act de huliganism
deosebit de agravant: a încălcat grosolan ordinea publică, exprimând o vădită lipsă
de respect faţă de societate şi o deosebită impertinenţă faţă de cetăţenii care
încercau să curme acţiunile lui huliganice.

În urma acestor acte, aplicând cuţitul, a provocat intenţionat vătămarea gravă

a integrităţii corporale a lui R.V.

Prin decizia tribunalului Chişinău din 29.10.98 sentinţa judecătoriei Hânceşti

din 27.07.98 în privinţa condamnării lui C.I. a fost casată conform alin.3 art.218
CP al RM (huliganism) şi pronunţată o nouă hotărâre. C.I. a fost recunoscut
vinovat în baza alin.1 art.95 CP (vătămarea corporală gravă). Procurorul
procuraturii Chişinău prin recursul său a solicitat casarea hotărârilor judecătoreşti
din motivul excluderii greşite a blândeţei pedepsei numite.

Colegiul penal al Curţii de Apel, verificând materialele dosarului, a admis

recursul procurorului cu casarea hotărârilor sus-numite şi pronunţarea unei noi
hotărâri, prin care l-a recunoscut vinovat pe C.I. de săvârşirea infracţiunilor
prevăzute de alin.1 art.95 şi alin.3 art.218 CP.

Faptele expuse mai sus demonstrează actul huliganic a lui CI. şi provocarea
intenţionată a unei lovituri de cuţit părţii vătămate. Aceste fapte sînt demonstrate
prin mărturisirile părţii vătămate R.V., a martorilor G.I., U.S., CS. şi prin actul
expertizei medico-legale privind pricinuirea leziunilor corporale grave periculoase
pentru viaţa părţii vătămate.

Colegiul penal a apreciat critic mărturiile inculpatului şi ale rudelor lui,

deoarece ele au fost îndreptate la împiedicarea constatării adevărului.

Instanţa de fond a apreciat corect acţiunile inculpatului CI. prin cumul, adică
în baza alin.3 art.218 şi alin.1 art.95 CP., deoarece conform hotărârii Plenului
Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Cu privire la practica judiciară
despre huliganism” se indică, că infracţiunile mai grave decât huliganismul
(vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale) săvârşite din intenţii
huliganice trebuie să fie calificate în cumul cu huliganismul. De aceea Colegiul
penal al Curţii de Apel a considerat incorectă excluderea alin.3 art.218 CP (1961).
[49]

În literatura de specialitate a fost exprimată opinia, că în cazul în care

huliganismul este însoţit de vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale
sau a sănătăţii acţiunile făptuitorului urmează să fie calificate în concurs cu art. 151
al RM. În opinia noastră, corectă este explicaţie expusă de către Curtea Supremă
de Justiţie în Hotărârea Plenului nr. 4 din 19.06.2006, deoarece vătămarea
intenţionată medie şi gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei (şi
art.151 alin.(2) lit. h) CP) constituie în esenţă o formă calificată a infracţiunii şi nu
necesită o calificare suplimentară în baza art.287 CP. Huliganismul apare în acest
caz ca o parte a unui întreg. În cumul cu huliganismul aceste incriminări pot apărea
doar în cazul existenţei unui cumul real de infracţiuni.

Potrivit art.118 CP concurenţa dintre o parte şi un întreg reprezintă existenţa a

două sau mai multor norme penale, una din ele cuprinzând fapta prejudiciabilă în
întregime (omorul, săvârşit din intenţii huliganice), iar celelalte-numai unele părţi
ale ei (huliganismul). în acest caz calificarea se face în baza normei care cuprinde
în întregime toate semnele faptei prejudiciabile săvârşite (vezi figura nr.1).

Vătămarea corporală gravă întregu I parte Huliganismul (art.287)

(art.151 al.(2) lit. h) şi l
Componenţele complexe II parte Vătămarea corporală
gravă (art.151 al. 2, lit.
h). 152, al. 2, lit. i) CP
Figura nr.1 al RM

Intenţiile huliganice, având un caracter complex, includ în sine diverse motive

josnice, sub influenţa cărora la vinovat apare tendinţa de a-şi exprima vădita lipsă
de respect faţă de societate, negarea relaţiilor sociale care asigură ordinea publică,

49
Decizia Colegiului penal al Curţii de Apel a Republicii Moldova nr. 1r-1127/98 din 16.12.1998;
exprimarea unui egoism, cinism excepţional, reflectat prin scandal, furie,
demonstrarea unei obrăznicii deosebite şi a cruzimii. Apariţia iniţială a acestor
motive poate fi bazată şi pe careva sentimente de gelozie, insultă, considerate de
către vinovat ca fiind juste (adevărate). în virtutea acestor sentimente, în prezenţa
unui motiv, de regulă neînsemnat, vinovatul poate fi influenţat de careva emoţii de
mânie, furie, răutate, ură, dorinţă de răzbunare. Aceste sentimente se transformă
într-o intenţie a persoanei de a-şi demonstra prin acţiunile sale negarea relaţiilor
sociale care asigură ordinea publică, a normelor morale şi de convieţuire socială.
Huliganismul este o infracţiunea formală şi se consideră consumată din momentul
comiterii acţiunii prejudiciabile. La rândul său, acţiunile de vătămare corporală
sunt considerate infracţiuni materiale, adică sunt consumate din momentul
survenirii consecinţelor.

Făptuitorul acţionează cu intenţie directă, făptuitorul înţelege că încalcă

grosolan ordinea publică şi exprimă o vădită lipsă de respect faţă de societate că
aplică violenţă asupra persoanelor sau ameninţă cu aplicarea unei asemenea
violenţe, că opune rezistenţă reprezentanţilor autorităţilor sau altor persoane care
curmă actele huliganice, precum şi că acţiunile sale, prin conţinutul lor, se
deosebesc printr-un cinism sau obrăznicie deosebită, şi el doreşte săvârşirea
acestor acţiuni.
 În ceea ce priveşte vătămările integrităţii corporale trebuie de remarcat că în
legislaţia modernă a ţarilor occidentale acestora li se acordă, de regulă, o atenţie
sporită. Dreptul englez Common law deosebeşte următoarele tipuri de vătămări ale
integrităţii corporale: assault reprezintă atacul sau ameninţarea cu violenţă fizică şi
battery, care reprezintă violenţă sau lovituri. Prin assault se subînţelege situaţia
când învinuitul, prin acţiuni deschise, ameninţă sau încearcă să se atingă de corpul
victimei fără acordul acesteia, astfel încât ultima avea toate motivele să creadă că
învinuitul putea să-şi realizeze intenţia. Noţiunea de assault dată de Miller pentru
S.U.A. înseamnă încercarea sau chiar tentativa dea produce suferinţe fizice prin
intermediul forţei sau violenţei (forse or violence), sau pagube (hurt) altei
persoane. Tentativa sau încercarea trebuie să se realizeze sub forma acţiunii active
şi deschise şi nu prin intermediul cuvintelor sau pregătirii, care nu sunt suficiente
pentru a recunoaşte noţuinea de assault.

Noţiunea de assault este apropiată după conţinut de noţiunea injuriei din

dreptul roman şi include următoarele trăsături definitorii:

1) vătămarea integrităţii corporale;

2) dezonorarea prin acţiune;

3) infracţiuni contra libertăţii persoanei;

4) unele infracţiuni sexuale, cum ar fi atingerile amorale şi altele.

Din noţiunea de assault se desprinde şi noţiunea de battery, care
supune un tip de assault, exprimat prin realizarea efectivă a forţei fizice. Battery
are loc atunci, când subiectul infracţiunii intenţionat sau din imprudenţă a aplicat
forţa în mod direct şi real, chiar şi într-o măsură neînsemnată, faţă de corpul
reclamantului fără acordul ultimului. Un astfel de tip de violenţă poate fi realizată
prin intermediul unei arme.

Assault reprezintă doar tentativa, iar battery- aplicarea forţei, astfel realizând
tentativa assault. Assault poate sa nu să se finalizeze cu battery, însă battery
include în componenţa sa în mod obligatoriu assault.
 Noţiunea de battery presupune acţiune, spre exemplu:

1) a scuipa pe cineva;

2) a-l împinge cu forţa pe cineva din cale;

3) a asmuţi câinele asupra cuiva, cu scopul de a-l muşca.

Prin assault se subînţelege orice tentativă, chiar sub cea mai neînsemnată
formă, de aplicare a violenţei. Însă din momentul când apar primele elemente, fie
neînsemnate, ale violenţei asupra persoanei, spre exemplu, dacă a fost numai ruptă
haina acesteia, însă cu scopul de a răni persoana, acţiunea se califică drept battery.

În dreptul modern englez noţiunea de assault cuprinde cazurile când assault

occasioning actual bodily barm, adică atunci când este adus un prejudiciu real
integrităţii corporale şi când există răni sau alte vătămări ale integrităţii corporale
grave.

Unul din cazurile particulare de calificare a assault în Common law este

maim-mayhem. Noţiunea mayhem era cunoscută încă în dreptul european
medieval. Ea însemna că victima era schilodită, slăbită sau lipsită de raţiune în aşa
grad, încât ea nu mai putea sa opună rezistenţă sau această rezistenţă slăbea
considerabil.

Infracţiunile maim-mayhem pot fi reprezentate sugestiv prin următoarele

exemple:

1) scoaterea ochilor persoanei;

2) tăierea de mîini;

3) tăierea de picioare;

4) lipsirea persoanei de orice alt organ, de care ea se foloseşte în

luptă.
 În dreptul din majoritatea statelor din S.U.A. aceasta categorie de infracţiuni
cade sub incidenţa infracţiunilor fellony.

Din punct de vedere al laturii subiective, atât la omor, cît şi ia vătămările

integrităţii corporale grave, dreptul englez şi cel american cer expres exteriorizarea
intenţiei faţă de acţiune.

Modalitatea de aplicare a vătămărilor integrităţii corporale grave în dreptul

S.U.A, nu are importanţă.

În legislaţia în vigoare a Franţei se deosebesc câteva tipuri de vătămare a

integrităţii corporale. Atât pentru aceste infracţiuni, cît şi pentru omor, sunt
prevăzute un şir de circumstanţe care califică sau atenuează aceste crime. în
calitate de acţiuni principale sunt recunoscute rănile, loviturile, acţiunile voluntare
sau violente, săvârşite intenţionat.[50]

În calitate de circumstanţe agravante (calificatoare) pot servi:

1) premeditarea şi pânda;

2) acţiunile vizate care au provocat o boală sau o incapacitate de muncă pe un

termen mai mare de 20 de zile;

3) acţiunile criminale în urma cărora a survenit invaliditatea, paralizia unui

membru al corpului sau alte boli incurabile, orbirea, pierderea unui ochi ş.a.

4) provocarea intenţionată a rănilor sau a loviturilor care au dus la deces dacă

subiectul infracţiunii n-a dorit acest rezultat;

5) acţiunile premeditate sau pînda în urma cărora a survenit moartea;

6) rănile provocate intenţionat sau pînda care au dus la pierderea unui organ.

Legislaţia germană cunoaşte următoarele tipuri ale vătămării integrităţii

corporale:

50
I. Dobrinescu, “Infracţiuni contra vieţii persoanei”,Editura Lumina Lex Bucureşti,1987, p. 63 .
 1) vătămarea integrităţii corporale intenţionată (vorsutzliche);

2) torturile corporale;

3) vătămarea sănătăţii.

Aceste infracţiuni vor fi considerate calificate dacă victima va fi 0 rudă pe

linie ascendentă; dacă ele sunt săvârşite cu mijloace deosebit de periculoase; dacă a
avut loc un atac neaşteptat şi mişelesc; dacă atacul a fost săvârşit de câteva
persoane, sau dacă acest atac a fost periculos pentru viaţă. în două cazuri
vătămările integrităţii corporale vor fi calificate după rezultat:

1) pierderea unui organ, mutilarea, desfigurarea;

2) survenirea morţii.

Legislaţia elveţiană clasifică vătămările integrităţii corporale în:

1) vătămări ale integrităţii corporale simple;

2) vătămări ale integrităţii corporale grave.

Prin vătămări ale integrităţii corporale simple se subînţelege pri-cinuirea

vătămărilor integrităţii corporale sau a sănătăţii fără consecinţe periculoase.

Vătămările integrităţii corporale sunt considerate grave în următoarele cazuri:

1) când rana reprezintă pericol pentru viaţă;

2) când are loc mutilarea sau pierderea funcţionării unei părţi a corpului, a
unui organ important;

3) când vătămările au provocat pierderea stabilă a capacităţii de muncă;

4) când vătămările au dus la neputinţă fizică sau la boală psihică;

5) când sunt urmate de o mutilare gravă şi iremediabilă a integrităţii

corporale;
 6) când vătămările au prejudiciat integritatea corpului sau starea psihică ale
persoanei.

Acţiunile violente care nu au avut consecinţe pentru integritatea corporală şi

sănătatea persoanei sunt pedepsite doar în urma unei Plângeri, depuse de victimă.

În legislaţiile actuale din alte ţări, infracţiunile contra vieţii ocupă, de

asemenea, un loc prioritar. Astfel, în Codul penal italian aceste infacţiuni sunt
prevăzute în cap. I din Titlul 12, Cartea a doua, sub denumirea de "Delicte contra
vieţii, integrităţii sau sănătăţii".

În dreptul penal în vigoare, vătămarea intentionată gravă deţine un loc

important în sistemul general al pedepselor. Legile penale interne au cunoscut însă,
în timp şi spaţiu reglementări diverse privind pedepsele pentru acest tip de
infracţiune. Însă, pedeapsa închisorii este ea însăşi– ne corespunzătoare din mai
multe puncte de vedere, considerându-se că dacă ar trebui executate în întregime ar
avea un caracter ireparabil integral. [51]

51
Valerii Bujor, Vitalie Şleahiţchi, op. cit., p.32-43;
 Infracţiunile contra integrităţii sau a sănătăţii corporale datorită
particularităţilor pe care le prezintă, ocupă un loc distinct. Ţinând cont de aceste
aspecte, legiuitorul moldav, dezvoltând ideea că în centrul preocupărilor unei
societăţii democratice se situează persoana, viaţa şi sănătatea – în calitate de valori
sociale primordiale, care necesită o asigurare juridică multilaterală a situat
Capitolul cu privire la infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii în primele Capitole ale
Părţii Speciale al Codului penal al Republicii Moldova.

Infracţiunile contra integrităţii sau a sănătăţii persoanei constituie o subgrupă

a infracţiunilor contra persoanei, în care se cuprind acele fapte de pericol social,
săvârşite prin orice mijloace, prin care se cauzează unei persoane o suferinţă fizică
sau o vătămare a integrităţii corporale ori a sănătăţii sale.

Studiind tema prezentată urmăm să determinăm următoarele concluziile

finale:

1. Prin „vătămare intenţionată a integrităţii corporale sau a sănătăţii” trebuie de

înţeles săvârşirea ilegală, în mod intenţionat a oricărei acţiuni sau inacţiuni –
de natura mecanică, fizică, chimică, biologică sau psihică – care a adus o
atingere sănătăţii unei alte persoane, atingere exprimată în dereglarea (gravă,
medie) a integrităţii atomice a organelor sau a ţesuturilor corpului victimei,
ori a funcţiilor acestora.
2. Din prevederile Constituţionale rezultă, că legiuitorul privează dreptul la
viaţă într-o legătură inseparabilă cu dreptul la integritate fizică sau psihică.
Dreptul la viaţă şi integritate corporală constituie unul dintre puţinele
drepturi fundamentale ale omului care poate fi respectat şi protejat. Din
spectrul larg de drepturi şi libertăţi ale omului, cele mai importante sunt
dreptul la viaţă, siguranţa persoanei, integritatea fizică şi psihică, deoarece
erorile ce conduc la încălcarea acestor drepturi sunt practic irecuperabile.
Aceste drepturi urmează să fie protejate n condiţiile actuale cu orice preţ şi
cu orice mijloace.
3. Legea penală ocrotind, prin incriminarea faptelor care aduc atingere
persoanei, valorile sociale legate de existenţa persoanei, apără, totodată,
relaţiile sociale care se nasc şi se dezvoltă în jurul acestor valori. Concluzie a
fost dedusă din considerentul, că săvârşirea oricărei infracţiuni, pune în
pericol social sau vatămă o anumită valoare socială şi prin aceasta ameninţă
 sau aduce atingere relaţiilor sociale a căror ocrotire depinde de apărarea
valorii sociale.
4. Susţinem opinia expusă în doctrina penală naţională, fundamentarea
ştiinţifică consistentă şi amplă a concepţiei, potrivit căreia obiectul
infracţiunii îl formează valorile sociale şi relaţiile sociale, care necesită
apărare penală, în a căror consolidare şi dezvoltare este interesată societatea
şi cărora, prin comportamentul antisocial al unor persoane aparte sau al unor
grupuri de persoane, li se aduce atingere esenţială.
5. Cu privire la folosirea distinctă, în denumirile art.151, 152, 156, 157 CP al
RM, a noţiunilor „integritate corporală” şi „sănătate”, este necesar a
menţiona că între conceptele „vătămare a sănătăţii corporale” şi „vătămare a
sănătăţii” există corelaţia de tip „parte-întreg”. Noţiunea de sănătate nu
poate fi privită doar sub aspectul său psihic, ea înglobând cu necesitate şi
aspectul corporal (fizic, somatic). Deoarece în situaţia infracţiunilor de la art.
151, 152, 156 şi 157 din CP al RM nu este lezată integritatea corporală, ca
valoare socială distinctă de sănătate (inclusiv sub aspect corporal), la fel
valoare socială, formula „vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii”
din denumirile celor cinci norme sus-amintite trebuie înţeleasă în sensul de
„vătămare a sănătăţii”.
6. Din perspectiva apărării juridico-penale, sănătatea persoanei nu trebuie
înţeleasă în sens îngust, ca rezultat, bun sau rău, al funcţionării organismului
omenesc. Ea trebuie percepută ca un statu-quo de felul său, ca o stare
psihosomatică, oricare ar fi gradul de morbiditate, a unei persoane. De aceea,
anomaliile, disfuncţionalităţile sau deficienţele de ordin fizic sau psihic nu
influenţează în nici un fel asupra facultăţii persoanei de a beneficia, pe tot
parcursul vieţii, de apărarea sănătăţii sale prin mijloacele dreptului penal.
7. Considerăm, că obiectul juridic special al infracţiunilor investigate constituie
corpul persoanei şi anume organele anatomice, ce sunt prejudiciate în
rezultatul comiterii infracţiunii.
8. Latura obiectivă a infracţiunilor analizate are următoarea structură: 1) fapta
(acţiunea sau inacţiunea) prejudiciabilă de cauzare a vătămării grave a
integrităţii corporale sau a sănătăţii; 2) urmările prejudiciabile sub forma vă-
tămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii; 3) legătura de
cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile.
9. Notele caracteristice ale indicatorilor vătămării grave a integrităţii corporale
sau a sănătăţii, în special, se determină în conformitate cu Regulamentul
Ministerului Sănătăţii al Republicii Moldova de apreciere medico-legală a
gravităţii vătămării corporale, nr. 99 din 27.06.2003, ce poartă caracter
nepenal.
10.Infracţiunile prevăzute la art. 151 din CP al RM sunt infracţiunile materiale.
Ele se consideră consumate din momentul producerii vătămării grave a
integrităţii corporale sau a sănătăţii.
11. Latura subiectivă a infracţiunile prevăzute de art. art. 151 CP al RM se
exprimă, în primul rând, prin vinovăţie sub formă de intenţie directă sau
indirectă. În cazul infracţiunii prevăzute de art. 151, al. 4 CP al RM
făptuitorul acţionează cu praeterintenţie (cu dublă vinovaţie), adică
făptuitorul acţionează cu intenţie în ceea ce priveşte fapta de lovire sau
vătămare, dar totodată faţă de consecinţă în formă de decesul survenit a
victimei făptuitorul acţionează cu imprudenţă. În asemenea situaţie urmează
să stabilim legătura cauzală între vătămările cauzate şi decesul victimei. În
cazul în care intenţia făptuitorului a fost îndreptată spre decesul victimei,
acţiunile făptuitorului urmează să fie calificată în baza art. 145 CP al RM.