CONTRACTUL CIVIL

1. Introducere
În cadrul prezentei lucrări cu tema contractul civil ne propunem să abordăm noțiunea
de contract civil din perspectiva noii reglementări civile care, așa cum vom vedea aduce o
serie de elemente de noutate față de reglementarea anterioară, cel puțin din punctul de vedere
al diferențierii contractului civil față de contractul comercial, așa cum era acesta reglementat
până la data de 1 octombrie 2011.
În dreptul roman, în plină perioadă a Dominatului, spre finele secolului al doilea, era
noastră, în jurnalul său, marele jurisconsult Gaius spunea: orice obligaţie se naşte fie dintr-un
contract fie dintr-un delic. ( omnis enim obligatio vel ex contractu nascitur vel ex delicto).
Aşadar, pe vremea aceea, izvoarele obligaţiilor erau două: contractul şi delictul.1
Contractul era un acord de voinţă realizat într-o anumită formă solemnă, orală ori
scrisă, sau care îndeplinea anumite condiţii de fond impuse de normele juridice. Numai în
aceste condiţii putea avea consecinţe juridice. Un simplu pact sau acord de voinţă care nu
îndeplinea condiţiile stabilite de lege nu putea crea o obligaţie. (Nuda pactio obligationem
non parit).
Revenind în zilele noastre, în dreptul român, așa cum a reținut și doctrina recentă într-
o opinie care se intitula generic Dreptul civil comercial, cu referire la modificările suferite de
legislația în domeniu, în concepţia Noului Cod civil adoptat în 20092, odată ce acest nou cod a

1
Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, Vol. I. Regimul juridic general sau Fiinţa obligaţiilor civile, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p. 101
2
Ne permitem în acest context să facem o paranteză menționând că Noul Cod civil a fost aprobat în anul 2009
prin procedura de asumare a răspunderii Guvernului în fata Parlamentului. Asumarea răspunderii este un
procedeu legislativ prin care Guvernul prezintă Parlamentului o lege sau un pachet de legi, invitând
Parlamentul să îl adopte fără dezbateri parlamentare sau, după caz, să depună, în termen de 3 zile de la
asumarea răspunderii, o moțiune de cenzură. Dacă nu se depune nicio motiune în cele trei zile, legea sau
pachetul de legi sunt considerate adoptate de plin drept. Dacă se depune o moțiune de răspundere aceasta
este votată de Parlament, Guvernul este demis (şi deci, nici initiativa legislativă nu se adoptă). Dacă motiunea
nu este votată, atunci, din nou, legea sau pachetul de legi sunt considerate adoptate. Se observă că procedeul
este un fel de „ruletă rusească", din moment ce Guvernul îşi pune, practic, mandatul la dispozitia
Parlamentului. Dacă are majoritatea necesară în Parlament, Guvernul va avea căştig de cauză şi va evita, în
acest fel, dezbaterile asupra legii, lucru nefiresc într-o democratie de tip parlamentar. În orice caz, procedeul nu
este tocmai potrivit adoptării unui cod civil atât de masiv şi atât de important pentru întreaga populație a țării.
Dezbaterea publică, mai ales post factum, a proiectului, nu înlătură importanța dezbaterii în Parlament, chiar
dacă această dezbatere ar riscat să depăşească o legislatură.
intrat în vigoare, Codul comercial din 1887 a intrat în istorie şi, odată cu acesta, şi dualismul
dreptului privat3.
Intenţia noii reglementări este de a reuni dreptul comercial (precum şi celelalte ramuri
de drept privat, cum ar fi dreptul familiei) sub reglementarea Noului Cod civil, într-o singură
ramură de drept.
În locul dihotomiei drept comercial - drept civil, Noul Cod civil intenţionează
instaurarea unui sistem unitar de reglementare, raporturile juridice dintre profesionişti
(comercianţii şi ceilalţi participanţi la raporturile juridice de afaceri) urmând a fi reglementate
direct şi originar de Noul Cod civil. Cel puţin la prima vedere, dualismul dreptului privat
(dreptul civil este dreptul comun pentru dreptul comercial, dar cele două categorii de norme
sunt ramuri autonome ale dreptului) este abandonat de legiuitorul român începând cu data de
1 octombrie 2011. Ar părea că dreptul comercial — ca, de altfel, şi dreptul familiei — va fi
înglobat în dreptul civil.
În acest fel, dreptul civil nu va mai fi ceea ce în mod tradiţional înţelegem prin acest
termen (un drept al particularilor şi al averilor statice), ci un drept privat unitar, care vizează şi
activităţile profesioniştilor de creare a bunurilor şi valorilor şi de circularizare a acestora.
Am putea denumi această concepţie drept „monistă", întrucât se poate presupune că
spiritul noii reglementări este acela de a refuza dualitatea sau pluralitatea în sistemul dreptului
privat.
Codul muncii aparţine şi el dreptului privat, contractul individual de muncă fiind un
contract civil, şi totuşi nu a fost integrat în Noul Cod civil. Astfel, intenţia integratoare este
numai în parte reuşită. Pe de altă parte, în dreptul roman, toate aceste raporturi juridice (pe
care le denumim acum drept civil, drept comercial, dreptul familiei, dreptul muncii) erau
subsumate ideii de drept privat. Dreptul civil (ius civile) reprezenta totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor care aparţineau sau, după caz, incumbau cetăţenilor romani, ceea ce includea, pe
lângă dreptul privat, şi dreptul public şi chiar dreptul penal. Ius civile nu era conceput în
contrapoziţie cu alte ramuri de drept, ci ca un corpus de reguli destinate cetăţenilor romani şi
refuzate străinilor sau peregrinilor.
Noua realitate normativă nu este simplă decât la prima vedere. Legea de punere
aplicare în sine impune concluzia că, deşi vechiul Cod civil s-a abrogat, el va supravieţui mult

3
A se vedea și Gheorghe Piperea, Drept comercial. Întreprinderea. Editura C.H. Beck, București, 2012, p. 1-2.
Autorul face un amplu comentariu asupra intențiilor legiuitorului dar și a reușitelor acestuia în demersul de
adoptare a Noului Cod civil.
timp de-acum încolo, întrucât în materie de contracte, de exemplu, el urmează să
ultrauctiveze.
Art. 102 alin. (1) din Legea de punere în aplicare dispune că încheierea, interpretarea,
efectele, executarea şi încetarea contractului sunt supuse legii vigoare la data la care
contractul a fost încheiat. Adică, un contract încheiat înainte de 1 octombrie 2011 va fi supus
în continuare vechiului Cod civil, chiar dacă efectele sale se vor produce sau resimţi şi după
intrarea în vigoare a Noului Cod civil. Un contract pe termen lung, aşa cum sunt, spre
exemplu, contractele de furnizare de utilităţi sau contractele de credit ipotecar, va fi în
continuare reglementat de vechiul Cod civil, chiar dacă el va expira peste 25 de ani.
În afară de dificultăţile de aplicare în paralel a două reglementări destul de diferite
între ele, poate să apară şi o discriminare nepermisă între două categorii de participanţi la
raporturile juridice civile aflaţi în situaţii identice. Un consumator de utilităţi sau de produse
bancare, spre exemplu, care a încheiat un contract înainte de 1 octombrie 2011, va fi frustrat
de dreptul de a invoca, să zicem, impreviziunea reglementată de art. 1271 NCC, în timp ce un
consumator ce va fi avut şansa încheierii unui contract de aceeaşi natură după 1 octornbrie
2011, va avea acest drept.
De aici potenţialul unor excepţii de neconstituţionalitate a noilor dispoziţii (în esenta
lor lăudabile). Ultraactivitatea legii este tot atât de periculoasă ca retroactivitatea. De aceea nu
ar trebui să surprindă pe nimeni faptul că Noul Cod civil îşi va începe existenţa printr-o serie
de excursii nedorite la Curtea Constituţională4.

2. Perspectiva reglementării civile

Art. 1166 din Cod civil defineşte contractul ca fiind „acordul de voinţe intre două sau
mai multe persoane, cu intenţia de a constitui, modifica, sau stinge un raport juridic".
În principiu, încheierea oricărui contract este liberă, în acest sens se vorbeşte despre
principiul libertăţii de voinţă în materia contractelor 5.desigur că acest principiu trebuie să fie
înţeles în sensul său exact: nu este vorba de o libertate în general – în sensul unui desăvârşit
liber arbitru – ci de libertatea pe care o condiţionează şi o determină viaţa socială, pe de o
parte, şi dispoziţiile cuprinse în normele legale, pe de altă parte.

4
Ibidem.
5
Cu privire la această problemă, a se vedea şi Ioan Albu, Libertatea contractuală, în Dreptul, nr. 3/1993, p. 29-
37
 Cele mai multe reguli din Codul civil sunt supletive şi părţile pot deroga de la acestea
pentru a-şi construi propriile lor convenţii. Evoluţia din prezent este însă alta; astfel,
reglementarea unor diferite contracte se impune din cauze economice şi sociale şi pentru a
proteja părţile, asistându-se astăzi la un adevărat recul al libertăţii contractuale.
S-a afirmat despre evoluţia contemporană a dreptutui contractelor speciale că „pare că
este supusă la două legi care guvernează ansamblul dreptului contemporan: specializarea şi
complicarea progresivă"6.
Totuşi, între teoria generală a obligaţiitor (care constituie dreptul comun în materie de
contracte) şi contractele speciale există o interacţiune şi interdependenţă reciprocă. Astfel,
dreptut contractelor speciale se supune, în lipsa unor reglementări specifice, regulitor generale
în ceea ce priveşte condiţille de validitate ale contractetor (consimţământ, capacitate, obiect şi
cauză), interpretarea clauzelor contractuale sau executarea convenţiilor (principiul forţei
obligatorii, principiul relativităţii efectelor).
Pe de altă parte, contractete speciale sunt creatoare ale dreptului comun; acesta din
urmă nu este rigid, ci se construieşte, zi de zi, de către doctrină şi jurisprudenţă, precum şi de
unele reglementări speciale pentru anumite contracte care sunt apoi generalizate şi de
practicile contractuale care devin abstracte. Astfel, sunt generalizate anumite principii
(consensualismul), anumite tehnici (stiputaţia pentru altul, subcontractarea) sau anumite
concepte (forţa creatoare a aparenţei în drept, abuzut de drept, buna-credinţă, obligaţia de
informare etc.).
Independent de legăturile existente între teoria generală şi contractele speciale se
observă în dreptul contemporan o tendinţă de a elabora reguli „transversale" care se aplică
unor categorii de contracte speciale, în special contractelor de furnizare de bunuri şi de
servicii.
Se creeaza astfel un fel de drept comun al contractelor de origine legislativă, întrucât
se adoptă reglementări comune care vizează protecţia consumatorului sau libera concurenţă,
acestea fiind aplicabile tuturor contractelor de furnizare de bunuri sau servicii.
Prin adoptarea noului Cod civil s-a urmărit crearea unui cadru legislativ modern, care
să răspundă nevoilor de reformare a instituţiilor şi să reflecte realităţile şi cerinţele societăţii
româneşti actuale. Acesta trebuia să răspundă, în egala masură, exigenţelor ce decurg din
angajamentele asumate de România în cadrul procesului de integrare europeană şi din statutul
de stat membru în U.E.

6
Bujorel Florea, Drept civil. Drepturile reale principale. Editura Universul Juridic, București, 2011, p. 17
 În noua reglementare, ca o consecinţă a abandonării dualismului Cod civil — Cod
comercial7, s-a impus în mod logic includerea în cadrul său a cât mai multor contracte,
inclusiv a celor considerate până acum ca fiind apanajul exclusiv al comercianţilor. Astfel, au
fost avute în vedere contractul de comision, de consignaţie, de expediţie, de transport, de
agenţie, de intermediere, de cont-curent, de report, de furnizare; de asemenea, contractul de
societate constituie dreptul comun atât pentru contractul societate civilă, cât şi pentru
contractul de societate comercială.
Este de remarcat că, pe un plan mai larg, şi la nivelul Uniunii Europene există
preocupări pentru unificarea dispoziţiilor din diferitele state membre cu privire la contracte în
general8.
Astfel, Comisia Uniunii Europene a adoptat în februarie 2003 planul de acţiune
„Pentru un drept european al contractelor mai coerent" 9, care a avut ca scop principal
ameliorarea calităţii acquis-ului comunitar existent în domeniul dreptului contractelor, care să
constituie baza pentru un instrument opţional viitor în acest domeniu.

3. Studiu de caz: contractul de vânzare

În ceea ce privește concepția noului Cod civil, referitor la contractul de vânzare, art.
1650 definește vânzarea ca fiind „contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se
obligă să transmităcumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care
cumpărătorul se obligă să îl plătească.” Desigur, definiția vânzării nu poate fi mult diferită în
conținut față de cea reținută în codul civil din 1864. Esența contractului constă în transferul
dreptului de proprietate asupra unui bun către un cumpărător în schimbul plății prețului.
Inovatoare este sintagma „se obligă să transmită cumpărătorului”, întrucât, în
condițiile în care deja se identifică transferul de proprietate simultan acordului de voințe drept
ipoteză cadru, aceasta apropie profilul contractului de vânzare de promisiunea de vânzare
(antecontract) deși, în cazul celei din urmă vânzătorul se obligă a transmite la un moment
ulterior acordului părților dreptul de proprietate asupra unui bun. În privința obiectului
contractului de vânzare, art. 1657 reproduce sensul general al art. 1310 din vechiul cod,
7
Printre obiectivele noului cod s-a aflat şi principiul reglementării raporturilor de drept privat într-un singur
cod, prin incorporarea regtementăritor privitoare la persoane, relațiite de familie şi relatiite comerciale,
precum dispoziții de drept internațional privat.
8
A se vedea, pentru detalii, C. Macovei, Perspectivele unui drept european al contractelor, în R.D.C. nr. 7-
8/2004, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 169-190.
9
Pentru textul acestui plan şi detatii privind activitatea Comisiei U.E. în acest sens a se vedea site-ul
www.europa.eu.int
stabilind că orice bun poate fi vândut în mod liber, dacă vânzarea nu este interzisă ori limitată
prin lege sau prin convenție ori testament.10
Acesta are caracter sinalagmatic întrucât generează obligații reciproce și
interdependente, fiecare avându-și cauza imediată în cealaltă: transferul proprietății își are
cauza în plata prețului iar plata prețului își are cauza imediată (cauza obligației) în transferul
proprietății. În același timp fiecare parte contractantă este creditor și debitor: cumpărătorul
creditor iar vânzătorul debitor al predării lucrului vândut și al obligațiilor de garanție (pentru
vicii ascunse și pentru evicțiune) vânzătorul creditor, iar cumpărătorul debitor al obligației de
plată a prețului și de preluare a lucrului vândut. O altă trăsătură a contractului este cea a
consensualismului, care însă este condiționată de prevederile Legii nr. 247/2005 privind
circulația juridică a terenurilor, prevederi care îngradesc oarecum principiul
consensualismului în cazul contractelor de vânzare ce au ca obiect terenuri prin impunerea
formei autentice a contractului ca o condiție de valabilitate a contractului. Prin urmare, cu
toate că părțile cad de acord asupra lucrului vândut și asupra prețului, vânzarea nu este
perfectată (expresie a principiului consensualismului) decât atunci când în urma tuturor
demersurilor administrative ce țin de aparatul propriu al consiliului local, contractul este
încheiat în formă autentică.
De asemenea, întrucât părțile contractului urmăresc fiecare un interes patrimonial,
contractul în cauză are și caracter oneros. Astfel, vânzătorul urmărește să încaseze prețul iar
cumpărătorul să dobândească proprietatea lucrului vândut, prin urmare „fiecare parte
urmărește a-și procura un avantaj” (art. 945 Cod civil).
Înstrăinarea unui lucru fără contraprestație sau pentru un preț derizoriu este nulă
absolut ca vânzare pentru lipsa unui element de validitate, dar poate fi recalificată și
considerată valabilă ca donație, chiar dacă părțile au denumit-o „vânzare” cu condiția de a se
dovedi că a existat intenția de a gratifica (animus donandi) din partea înstrăinătorului. În fine,
contractul de vânzare este unul comutativ întrucât, încă de la încheierea sa, prestațiile părților
sunt determinate și evaluabile, între ele existând o anumită echivalență, un anumit echilibru.11.
Într-o furmulare sintetică, prin încheierea contractului înţelegem realizarea acordului
de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale. Acest acord se realizează prin întâlnirea, pe

10
Dan Velcu, Reglementarea contractului de vânzare în noul Cod civil (I), Revista de Drept Comercial, nr.
2/2010, p. 108 și urm.
11
Dan Chirică, Tratat de drept civil.Contracte Speciale, Vol. I: Vânzarea și schimbul, Editura C.H. Beck, București
2008, p. 29 și urm.
deplin concordantă, sub toate aspectele, a unei oferta de a contracta, cu acceptarea acelei
oferte.12
Oferta de a contracta şi acceptarea ei reprezintă cele două laturi ale voinţei de a
contracta, laturi care, iniţial, apar separate, dar care, prin întâlnirea lor, ajung a se reuni în
ceea ce numim acordul de voinţă.
Mecanismul prin care se realizează această reunire a ofertei cu acceptarea reprezintă
mecanismul însuşi al încheierii contractului, respectiv obiectul discuţiei noastre.
Faptul că în unele situaţii acordul de voinţă trebuie să îmbrace o anumită formă –
cazul contractelor solemne – ori trebuie să fie însoţit de remiterea materială a lucrului – cazul
contractelor reale – nu modifică în mod substanţial formularea de mai sus, ci o
circumstanţiază, în sensul că anumite contracte nu pot fi considerate încheiate decât dacă
întâlnirea ofertei cu acceptarea se realizează cu îndeplinirea unor condiţii suplimentare:
respectarea formei solemne ori remiterea materială a lucrului. Aceste condiţii suplimentare
vor trebui, aşadar, să fie avute în vedere la examinarea mecanismului de încheiere a
contractelor cărora le sunt aplicate
Încheierea contractelor nu poate fi, în fond, despărțită de elementele ţinând de
validitatea contractului încheiat: orice contract se încheie în ideea validităţii sale.
Validitatea contractului presupune mai mult decât o simplă analiză a mecanismului de
formare, a acordului de voinţă; ea presupune examinarea, de sine stătătoare, a ceea ce art. 948
Cod civil denumeşte „condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiei”, şi care sunt:
capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza.
În literatura de specialitate s-a distins între condiţiile de existenţă a contractului şi
condiţiile de validitate a contractului. Condiţiile de existenţă a r fi acelea a căror nerespectare
atrage nulitatea absolută a contractului (consimţământul părţilor, obiectul şi cauza). Condiţiile
de validitate a contractului ar fi acelea a căror neîndeplinire nu împiedică formarea
contractului, însă acesta va fi lovit de nulitate relativă (capacitatea părţilor). De asemenea,
actul este lovit de nulitate relativă pentru vicierea consimţământului prin eroare, dol sau
violenţă13.

12
Mai multe detalii de acest subiect a se vedea în Constantin Stănescu, Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria
generală a obligaţiilor, Ediţia a IX-a revizuită şi adăugită de Corneliu Bârsan, Editura Hamangiu, Bucureşti 2008,
p. 37 şi urm.
13
A se vedea N.D. Ghimpa, Izvoarele obligaţiilor, Vol. I, Bucureşti, 1947, p. 102
 Desigur că s-au formulat rezerve faţă de această opinie 14. Astfel, după cum rezultă,
însuşi consimţământul poate fi privit uneori ca o „condiţie de existenţă” şi alteori ca o
„condiţie de validitate” în sensul clasificării discutate. Nici cauza nu poate fi considerată
întotdeauna şi categoric, în rândul „condiţiilor de existenţă” de îndată ce cunoaştem ipoteze în
care anumite lipsuri de cauză – de exemplu falsitatea cauzei – pot atrage numai nulitatea
relativă a contractului. Tot astfel, lipsa capacităţii poate atrage nulitatea relativă numai atunci
cînd avem în vedere capacitatea de exerciţiu; dacă se are în vedere capacitatea de folosinţă,
lipsa ei va atrage nulitatea absolută – cum este cazul încălcării principiului specialităţii
capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice.
Cercetarea validităţii contractului presupune aşadar examinarea capacităţii părților
contractante – persoane fizice ori persoane juridice – atât sub aspectul capacităţii de folosinţă,
cât şi sub acela al capacităţii lor de exerciţiu. Presupune, de asemenea, o cercetare de conţinut
a contractului, privind în special ceea ce este definitoriu pentru orice act juridic, deci şi pentru
orice contract – voinţa juridică. Aici avem în vedere nu atât mecanismul întâlnirii ofertei cu
acceptarea, cât conţinutul ofertei şi al acceptării care, reunite, formează ceea ce numim
acordul de voinţă.

4. Bibliografie

14
Constantin Stănescu, Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, op. cit., p.38
1. Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, Vol. I. Regimul juridic general sau Fiinţa
obligaţiilor civile, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006
2. Gheorghe Piperea, Drept comercial. Întreprinderea. Editura C.H. Beck, București,
2012
3. Ioan Albu, Libertatea contractuală, în Dreptul, nr. 3/1993
4. Bujorel Florea, Drept civil. Drepturile reale principale. Editura Universul Juridic,
București, 2011
5. C. Macovei, Perspectivele unui drept european al contractelor, în R.D.C. nr. 7-
8/2004, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004
6. Dan Velcu, Reglementarea contractului de vânzare în noul Cod civil (I), Revista de
Drept Comercial, nr. 2/2010,
7. Dan Chirică, Tratat de drept civil.Contracte Speciale, Vol. I: Vânzarea și schimbul,
Editura C.H. Beck, București 2008,
8. Constantin Stănescu, Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
Ediţia a IX-a revizuită şi adăugită de Corneliu Bârsan, Editura Hamangiu, Bucureşti 2008,
9. N.D. Ghimpa, Izvoarele obligaţiilor, Vol. I, Bucureşti, 1947