extraactivitatea legii penale 

- excepţie de la principiul activităţii legii penale care

se manifestă prin însuşirea legii penale de a putea fi aplicată şi unor fapte care s-
au săvârşit înainte de intrarea sa în vigoare (retroactivitate) ori unor fapte
judecate după ieşirea sa din vigoare (ultraactivitate).

extraactivitatea legii procesual penale, însuşire a legii procesual penale de a

putea fi aplicată, în mod excepţional, şi unor acte procesuale efectuate în timpul
cît nu se află în vigoare. Astfel, legea nouă se poate aplica unor acte efectuate
sub legea anterioară (retroactivitate) sau unor acte procesuale efectuate sub
legea nouă li se pot aplica dispoziţii ale legii procesuale anterioare
(ultraactivitate). V. şi activitatea legii procesual penale.

2. Extraactivitatea legii penale Prin derogare de la principiul activităţii legii penale,

extraactivitatea legii penale, presupune, în unele cazuri, o extindere a eficienţei în timp a legii,
fie înainte de momentul intrării în vigoare, fie după ieşirea din vigoare. Astfel, aceste două
excepţii de la principiul activităţii legii penale vizează: extinderea eficienţei în timp a legii penale
noi, şi asupra unor fapte comise înainte de momentul intrării în vigoare a legii (retroactivitatea),
precum şi, extinderea efectului unei legi abrogate, şi după ieşirea ei din vigoare (ultraactiviate)
[4].
3. Retroactivitatea Potrivit doctrinei, prin retroactivitatea legii penale se înţelege aplicarea dispoziţiilor
unei legi penale, unor fapte comise înaintea intrării acesteia în vigoare. Extinderea eficienţei legii penale
nu are decât un caracter de excepţie, în raport cu principiul neretroactivităţii legii penale [4]. În doctrină
s-a apreciat că „principiul retroactivităţii legii penale funcţionează în două ipoteze specifice:
retroactivitatea legii prin care se aboleşte incriminarea unei fapte şi retroactivitatea legii penale
interpretative” [7]. Într-o altă opinie se susţine că, „în doctrina penală sunt cunoscute mai multe
categorii de legi care retroactivează, unele dintre ele nemaifiind în concordanţă cu principiile
constituţionale” [4]. Astfel, categoriile de legi penale care retroactivează, sunt: - legea în care se prevede
expres în conţinutul său că dispoziţiile urmează a se aplica şi altor fapte comise anterior intrării sale în
vigoare; - legea penală de interpretare, prin care se interpretează o serie de termeni ce fac parte dintr-o
lege adoptată anterior; - legea penală de dezincriminare, care prevede dezincriminarea unor anumite
fapte; - legea penală mai favorabilă [4]; Având în vedere importanţa şi incidenţa în condiţiile actuale,
vom examina succint retroactivitatea legii de dezincriminare, instituţie care trebuie avută în vedere de
organele judiciare române atunci când se solicită aprobarea unei cereri de asistenţă judiciară
internaţională în materie penală.

4. Ultractivitatea legii penale Pe lângă retroactivitatea legii penale, ultraactivitatea acesteia reprezintă o
altă formă de extraactivitate a legii penale, care, în esenţa sa, promovează efecte total opuse
retroactivităţii, care constau în aceea că, legea penală se aplică faptelor comise sub imperiul ei, chiar
dacă acestea nu au fost urmărite sau judecate în perioada de timp când aceasta era în vigoare. Această
excepţie de la principiul activităţii legii penale, asemănătoare celei a retroactivităţii, a fost limitată de
legiuitor doar cu privire la legile penale temporare [12]. În doctrina română s-a susţinut că „raţiunea
pentru care legiuitorul a instituit excepţia ultraactivităţii acestor legi rezidă în însăşi realizarea scopului
acestora, care nu ar putea fi realizat din cauza perioadei scurte în care aceasta activează şi care nu ar
permite descoperirea, urmărirea şi judecarea definitivă a infracţiunilor săvârşite în această perioadă.
Mai mult, cunoscându-se termenul până la care legea temporară este în vigoare, unii infractori ar putea
să se sustragă de la urmărire şi judecată până la ieşirea legii din vigoare” [8]. Concluzii

III. EXTRAACTIVITATEA LEGII PENALE

Noţiune – legea penală poate fi aplicată şi unor fapte săvârşite înainte de intrarea ei în

vigoare (retroactivitate) sau unor fapte urmărite/judecate după ieşirea ei din vigoare

(ultraactivitate).

1. Ultraactivitatea

Noţiune – legea sub imperiul căreia a fost săvârşită fapta va continua să se aplice şi

după ieşirea ei din vigoare.

Exemplu: LV se aplică unor fapte săvârşite sub LV, dar judecate sub LN (LV ultraactivează).

Cazuri de ultraactivitate:

 legea penală temporară;

 legea penală mai favorabilă.

1.1. Legea temporară

Art. 7. Aplicarea legii penale temporare. (1) Legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în
timpul când era în

vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp.

(2) Legea penală temporară este legea penală care prevede data ieşirii ei din vigoare sau a cărei aplicare
este limitată prin natura

temporară a situaţiei care a impus adoptarea sa.

 legea penală este temporară dacă:

 prevede data ieşirii din vigoare (lege temporară proprie);

 natura situaţiei care a impus adoptarea acesteia face ca aplicarea sa să fie limitată
(lege temporară improprie).

 dacă nu se încadrează în aceste două categorii, legea penală nu va fi o lege temporară, chiar dacă

este în vigoare o scurtă perioadă de timp.

Aplicarea legii penale în timp 7

NB

Legea temporară ultraactivează (întotdeauna), aplicându-se faptei săvârşite cât timp era în

vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp, fără să conteze dacă:

 legea de la momentul judecării este mai favorabilă;

 fapta este ulterior dezincriminată.

NB

Legea temporară poate retroactiva, în cazul în care legea temporară este mai favorabilă decât

legea veche sub imperiul căreia a fost săvârşită infracţiunea.

1.2. Legea penală mai favorabilă

 legea penală mai favorabilă se aplică (ultraactiv) infracţiunilor săvârşite în timpul cât era în vigoare şi

care nu au fost definitiv judecate până la data ieşirii din vigoare;

 premisa: pentru identificarea unei legi penale mai favorabile, este necesar ca fapta să fie incriminată

în cel puţin două legi succesive;

 dacă o lege ulterioară legii sub imperiul căreia fapta a fost săvârşită dezincriminează fapta, suntem

în ipoteza aplicării legii penale de dezincriminare, şi nu în ipoteza comparării legilor pentru identificarea
legii penale mai favorabile.

2. Retroactivitatea

Noţiune – legea nouă se va aplica şi faptelor săvârşite înainte de intrarea ei în vigoare,

dacă este mai favorabilă.

Exemplu: LN se aplică unor fapte săvârşite sub LV, dar judecate sub LN (LN retroactivează, dacă este

mai favorabilă).

Cazuri de retroactivitate:

 legea de dezincriminare, atunci când:

 LN nu mai incriminează o anumită faptă, prevăzută de LV;

  LN modifică elementele constitutive ale unei fapte reglementate de LV, inclusiv
aspectele privind vinovăţia.

 legea penală mai favorabilă;

 legea interpretativă mai favorabilă:

 nu se poate ajunge, prin efectul aplicării retroactive a interpretării, la o situaţie mai

grea pentru

făptuitor.

 legea care prevede regimul de executare a pedepselor;

 legea de amnistie sau de graţiere:

 se va aplica infracţiunilor săvârşite anterior intrării ei în vigoare, fiind întotdeauna retroactivă.

Streteanu

Dacă retroactivitatea legii presupune aplicarea legii noi cu

privire la fapte comise anterior intrării sale în vigoare,
ultraactivitatea desemnează situaţia simetric opusă, respectiv
ipoteza în care o lege se aplică dincolo de momentul ieşirii ei din
vigoare, cu privire la fapte comise în intervalul de timp cât s-a aflat
în vigoare.
Am văzut deja că aplicarea legii mai favorabile în cauzele în
care nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă de condamnare poate
determina aplicarea ultraactivă a legii penale, atunci când legea mai
favorabilă este cea veche. Ipoteza tipică de lege penală ultraactivă o
constituie, însă, potrivit doctrinei, legea penală temporară.
Noul Cod penal nu aduce modificări de fond în privinţa
regimului legii temporare, dar include o definiţie a acesteia,
preluând astfel la nivel legislativ definiţia cu care doctrina opera şi
sub imperiul Codului penal anterior. Astfel, potrivit art. 7 alin.2
N.C.p., legea penală temporară este legea penală care prevede
data ieşirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin
natura temporară a situaţiei care a impus adoptarea sa.
Noţiunea de lege penală temporară, aşa cum este definită de
textul citat, acoperă două categorii de legi penale: legea penală
temporară propriu-zisă şi legea penală excepţională. Suntem în
prezenţa unei legi temporare propriu-zise atunci când legea în cauză
are prevăzut explicit, din chiar momentul adoptării sale, momentul
ieşirii din vigoare. Legea penală excepţională este adoptată în
împrejurări excepţionale (stare de asediu, stare de urgenţă, calamităţi
naturale etc.) iar durata aflării ei în vigoare coincide cu perioada cât
se menţine această stare. În acest caz caracterul temporar rezultă şi
din conţinutul expunerii de motive, unde se face referire la
împrejurarea care a determinat adoptarea legii în cauză.
Potrivit art. 7 alin.1 N.C.p. (art. 16 C.p.), legea penală
temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul cât ea se afla în
vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acest
30
interval de timp. În consecinţă, chiar dacă legea sub imperiul căreia
se judecă infracţiunea ar fi mai favorabilă, ea nu va fi aplicabilă în
speţă, infracţiunea fiind sancţionată potrivit legii temporare sub
imperiul căreia a fost comisă.
Având în vedere, pe de o parte, faptul că data ieşirii din
vigoare a legii este dinainte cunoscută, iar pe de altă parte,
împrejurarea că, de regulă, aceste legi rămân în vigoare o perioadă
scurtă de timp, în absenţa posibilităţii de aplicare ultraactivă,
dispoziţia legală în cauză nu ar mai apuca să fie niciodată aplicată.
Ultraactivitatea este necesară în acest caz şi datorită faptului că în
cele mai multe cazuri legea penală temporară instituie un tratament
sancţionator agravat sau incriminează noi fapte, astfel că legea care
succede legii temporare ar fi mai favorabilă.