REFORMA JUDECĂTOREASCĂ DIN 1864 ÎN

BASARABIA ȚARISTĂ
Democratizarea vieții publice, edificarea unui stat de drept sunt obiectivele ce pot deveni
realizabile doar într-o societate cultă, conştientă de valorile sale, în care climatul social ar asigura
respectarea demnității umane. Democrația înseamnă respectarea libertății și egalității fiecărui
membru al societății, care, confruntată cu globalizarea, este pusă în situația de a-și înfrunta propria
istorie.
Opera de modernizare a statului și realizarea cu succes a programului reformei judiciare și
de drept, adoptarea unei legislații democratice presupune concentrarea unor eforturi științifice
susținute asupra prezentului, cât și reevaluarea unor valori ale trecutului, a anumitor tradiții
juridice. În acest context să nu uităm că nu numai experiența istorică pozitivă a servit progresului,
ci și ceea negativă, care își aduce contribuția sa în procesul valorificării experienței istorice. De
astfel, evoluția istorică a culturii juridice a țărilor civilizate demonstrează că fiecare popor își
elaborează și dezvoltă legislația proprie în baza tradițiilor naționale, dar și sub influența receptării
altor state, care pe parcursul istoriei a fost determinată de anumiți factori.
Renunțarea la anumite tradiții juridice, cunoscute pe aceste meleaguri cu secole în urmă de
strămoșii noștri, neglijarea valorilor autentice, a experienței și tradițiilor acumulate, adoptarea unei
poziții nihiliste – toate acestea, evident, reduc în mod substanțial eforturile depuse în vederea
modernizării dreptului și determină o interpretare subiectivă a problemelor legate de crearea noului
sistem de drept național.
Către 1806, când prin ocuparea rusă a Principatelor a început un nou război ruso-turc
(1806-1812), care se va termina prin tratatul de la Bucureşti din 16/28 mai 1812 şi răpirea
Basarabiei. Până la acel moment organizarea judecătorească a Moldovei era următoare: în
Moldova, în fiecare ţinut era câte o judecătorie ce era condusă la rîndul ei de către un judecător
de ţinut, înrolat din rândurile boierimii. În urma anexării, în Basarabia se va aplica până la 1818
legile proprii, după 1818 și până la 1828, legile Basarabiei v-or fi limitate, iar după 1828 vor fi
înlocuite.
În baza legii din 23 iulie 1812 privind Regulamentul de administrare provizorie a
Basarabiei, autoritățile țariste permiteau ca să păstreze instituțiile ei juridice anterioare, acordând
populației dreptul de a se folosi și pe viitor de legile locale. Treptat aceste privilegii se limitau.
Odată cu instituirea rezidentului imperial la 1816, în Basarabia începe limitarea autonomiei,
modificarea legilor – treptat spre introducerea legilor ruse în Basarabia. Aceste limitări au început
cu funcționarul rus, generalul Garting, care cerea țarului introducerea legilor locale ruse în
gubernie, motivând că nu există legi moldovenești.
Prin aceste legi, implementate de Imperiu în Basarabia, unul dintre scopurile principale era
de a rusifica acest teritoriu. Astfel, aceste tendințe de rusificare păreau decisive prin urcarea la tron
a lui Nicolae I (1825-1855) și prin aşezământul său din 29 februarie 1828 „Institutul pentru
administrarea ţinutului Basarabiei”, limba română este exclusă cu desăvârşire de la orice autoritate
publică din Basarabia. Treptat toate actele trebuiau traduse în limba rusă.
Trebuie să ținem cont de implicarea și inițiativa luată de Bahmetiev1 de a înzestra
Basarabia cu o legislaţie proprie. Prin urmare, guvernul rus s-a limitat să traducă în rusește
manualele și Sobornicescul Hrisov, intitulându-le „Legiuiri Locale” și să oblige judecătorii să le
aplice în practica vieții juridice basarabene. Putem observa cum puterea executivă se implică în
cea judecătorească și îi obligă pe judecători să aplice legi care aduc atingire statului și nu în ultimul
rând populației. Oricum judecătorii, conform statutului lor, aveau obligația să verifice dacă sunt
aplicate cu corectitudine legile și dacă nu sunt încălcate norme de drept, care ar putea să aducă
atingere statului, populației etc.
Istoricul Ștefan Ciobanu în lucrările sale dedicate istoriei Basarabiei, ne arată că în
provincie, până la adoptarea Așezământului din 1818, în domeniul judiciar s-au păstrat instituțiile
tradiționale, Așezământul a intensificat procesul de pătrundere a dreptului rusesc în domeniul
dreptului autohton, pentru ca prin legea din 29 februarie 1828 să fie introduse în Basarabia
instituțiile de drept rusesc. Rebotezarea pământului românesc dintre Prut și Nistru a fostului
Principat Moldova, cu noua denumire de Basarabia, administrarea lui pe temeiuri politice și
juridice străine, politica socială promovată de țarism în ținut, colonizarea lui intensă cu populație
de altă origine etnică, rusificarea în administrație, în instanțele judecătorești, (pe lângă cea din
școală și biserică), introducerea legislației ruse, aplicarea frecventă la scara largă a deportărilor în
Siberia, toate acestea în cele din urmă, trebuiau să conducă la o deznaționalizare totală a populației
din Basarabia.

1
Generalul Alexei Bahmetev – Alexei Bagmetev, născut în 1774- moare în 1841. General aflat în serviciul
Imperiului Rus, la 27 martie 1814, este numit guvernator -militar a regiunii Kamenetz-Podolsk, iar din mai 1816 -
devine guvernator plenipotențiar al regiunii Basarabia.
 În Basarabia, reforma justiției a fost aplicată începând cu anul 1869, determinând o
restrângere a legilor locale basarabene. Instituțiile noi au fost inaugurate din decembrie 1869, iar
provincia a fost trecută sub jurisdicția Curții de Justiție din Odesa.
Procedura judiciară introdusă în Basarabia de autoritățile imperiale ruse în general se
caracteriza prin lipsă de transparență, procesele se desfășurau cu ușile închise, iar dezbaterile
judiciare ca parte a procesului nu existau, fapt ce facilita săvârșirea multor fără delegi și abateri pe
parcursul examinării cauzelor judiciare. În proces predomina teoria probelor formale iar cu privire
la probe, instanța de judecată, punea principiul medieval al stărilor și ierarhizarea probelor în
funcție de apartenența socială, de exemplu, mărturiile depuse de persoanele din stările privilegiate,
aveau o valoare mai mare în raport cu mărturiile stărilor neprivelegiate. Unele categorii de
persoane erau private de dreptul de a se prezenta în instanță în calitate de martori.
Justiția introdusă în Basarabia se caracteriza prin preponderența elementului
neprofesionist, marea dependență față de administrație (de exemplu, dreptul guvernatorului de a
se implica în problemele judecătorești, de a numi în funcții judecătorești).
Prin legea din februarie 1828, populația românească din Basarabia a fost privată de unul
din drepturile sale fundamentale: dreptul de a se adresa în instanță de judecată în limba maternă.
Magistrații nu înțelegeau limba justițiabililor, iar, justițiabilii – pe cea a magistraților. La plângerea
unui țăran orheian în limba lui strămoșească, președintele i-a bătut cu pumnul în masă, strigându-
i în limba oficială:” Aici e judecată rusească”.
Dacă până în 1828 justiția cel puțin, se exercita în limba populației basarabene, prin legea
respectivă a fost introdusă o justiție neînțeleasă de majoritatea justițiabililor. Judecătorii, în marea
lor majoritate fiind ruși, cu o mentalitate juridică rusească, au început să judece populația după
obiceiuri și legi străine.
Eșecul suportat de Rusia în războiul Crimeiei, pierderea unor teritorii precum și necesitatea
unor reforme era unica soluție de a scoate Imperiul Țarist din criză. Venirea noului țar la
conducere, Alexandru al II-lea, le-a dat cetățenilor ruși o nouă speranță. În 1856, în anul în care a
fost încoronat, țarul a dat publicității un program prin care promitea slăbirea regimului censului,
importante progrese în diverse domenii și nu în ultimul rând judecătoresc. Conștient de situația
politică din imperiu, Alexandru al II-lea a început înfăptuirea reformelor judecătorești, economice
și politice care aveau ca scop eliminarea structurilor anacronice care blocau procesul societății ruse
. Astfel sub noul țar numit și „Liberatorul”, se încep o serie de reforme.
 Alexandru al II-lea era conștient că pentru a restabili echilibrul Imperiului, este nevoit să
realizeze reforme, reforme ce va cuprinde și teritoriul dintre Nistru și Prut, Basarabia. După anii
1850, Imperiul este într-o dezvoltare industrială accentuată și nu se putea vorbi despre o revoluție
industrială sau economică. Aparatul administrativ, ce funcționau cu aproximație 450.000 de
funcționari majoritatea erau corupți și majoritatea fără experiență. Pe lângă aparatul administrativ,
mai funcționa și cel judecătoresc. Cel judecătoresc la rândul său era ca o anexă a instituției
administrative. Principalele reforme de care avea nevoie Imperiul Țarist la aceea perioadă era
reforma și reorganizarea administrativă și judecătorească.
Urmează să arătăm că în cadrul reformelor întreprinse în Rusia în anii '60- '70 ai secolului
al XIX-lea s-a realizat şi modificarea puterii judecătorești. Spre sfârşitul anului 1861 Alexandru II
a poruncit Cancelariei de Stat să întocmească bazele noii organizări judecătoreşti. Ca rezultat, la
20 noiembrie 1864, împăratul a semnat 4 acte legislative - statute, care prevedeau reforma
judecătorească: a. Statutul privind înfiinţarea instanţelor judecătoreşti, b. Statutul procedurii
penale, c. Statutul procedurii civile, d. Statutul privind sancţiunile stabilite de judecătoriile de
pace. În baza statutelor judecătoreşti, justiţia era reorganizată pe principii moderne.
Printre aspectele principale privind studierea reformei judecătorești, un interes deosebit îl
prezintă realizarea reformei. Studiind perioada premergătoare aplicării reformei judecătorești,
adică procesul pregătirii reformei, trebuie să ținem cont în primul rând de contextul politic,
economic și social dar nu și în ultimul rând, de însăși procesul dezbaterii și aprobării proiectelor
privind înfăptuirea reformei judecătorești.
Analizând materialele cu privire la sistemul judiciar putem menționa că organizarea
judecătorească a Basarabiei de după anexare, cu menționea Statutului din 1818 și cel radical din
1828 - Statutul pentru administrarea ţinutului Basarabiei, se caracteriza astfel:
1. Complexitatea sistemului judiciar, multitudinea instanțelor judecătorești constituite pe
baza principiului medieval al judecătorilor pe stări;
2. Justiția nu era separată de administrație;
3. Menținerea procesului inchizițional, desfășurarea procesului judiciar în mod secret și-n
formă scrisă precum și menținerea unui sistem dificil privind aplicarea și administrarea probelor,
existența torturii ș.a.
4. Tărăgănarea proceselor, amânarea cauzelor, în special cele penale care puteau să ajungă
și până la 10 ani, iar în privința cauzelor civile era practicată expirarea termenului de prescripție;
 Dorința Imperiului Țarist de a surclasa întreaga Europă se vede după numărul de instanțe
judecătorești care depășea toate statele europene. Justiția era o anexă a instituției administrative,
prin neajunsul dat de persoane capabile și cu experiență. În domeniul justiției sunt introduse
persoane corupte, incapabile, care n-aveau o pregătire deplină în domeniu. Toate neajunsurile
enumerate și multe alte, erau și în alte domenii ale Imperiului. Astfel Statul avea nevoie de reforme,
inclusiv în instituția justiției. Având în considerație că în Principatele Române, domnitorul
Alexandru Ioan Cuza înfăptuise reforme mari precum reforma agrară, reforma învățământului,
reforma justiției ș.a., Alexandru al II-lea înfăptuiește reforme care mai târziu vor cuprinde și
Basarabia.
Reforma justiției se realizase la fel în 1869. Astfel procedura judiciară era în limba rusă, ca
limbă oficială. S-a propus că pe lângă funcționarii de origine rusă care au fost introduși prin statul
din 1828, să fie și funcționari basarabeni ce cunosc limba română. Nobili ce au participat la
proiectul reformei judiciare în 1863, au emis un decret prin care motiva de ce în gubernie să fie
limba de stat lima română, după ce în 1828 a interzis folosirea limbii române în instituții.
Perioada pregătirii nemijlocite la nivel de proiecte a reformei judecătorești a început încă
din 1861, când au fost transmise rezultatele pregătirii reformei judecătorești de către al II-lea
Departament al cancelariei de stat și până în noiembrie 1864 – momentul adoptării statutelor
judecătorești. Statutele de bază nu constituiau legi, ci doar proiectul viitoarei reorganizări
judecătorești.
Implementarea reformei judiciare în Moldova de Est (Basarabia) s-a realizat în baza
statutului judiciar din 1864. Acesta avea la bază principiul egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii,
crearea instituţiilor de judecată unice pentru toţi cetăţenii, indiferent de originea şi statutul lor
social.
Reforma judecătorească a prevăzut două subsisteme:
• Primul subsistem includea senatul ca instanță supremă și organele judecătorești generale
– judecătoriile districtuale și curtea de apel;
• Al doilea subsistem includea organele judecătorești locale.
În cadrul acestor subsisteme structura instanțelor judecătorești era astfel:
1. Judecătoria de împăcare din județe și orașe era o instanță opțională, de competența sa
fiind examinarea cauzelor penale și civile mai puțin complexe; ca instanță de apel erau congresele
județene de împăcare;
 2. Organele judecătorești generale au fost înființate pentru examinarea cauzelor civile și
penale ce nu erau de competența judecătoriei de împăcare. Acestea se constituiau din două
categorii de instanțe judecătorești – judecătoria districtuală și Curtea de Apel. Judecata districtuală
ca instanță de fond examina toate cauzele penale.
3. Curtea de Apel era ca primă instanță de judecată privind cauzele politice și instanța de
apel în raport cu judecătoria districtuală. De asemenea, Curtea de Apel era în drept să supravegheze
activitatea instanțelor judecătorești districtuale și a congreselor de împăcare. Basarabia fiind sun
jurisdicția Curții de Apel din Odesa.
4. Instanța supremă de Casație a Imperiului – inclusiv și pentru Basarabia, era Senatul din
Sankt Petersburg cu departamentele de casație penal și civil.
5. Senatul de asemenea exercita și funcția de organ suprem de control.
Pe lângă judecătoriile districtuale și Curțile de Apel erau judecători de instrucție, executori
judiciari, procurori și avocați.
Atribuțiile organelor judecătorești locale le îndeplineau judecătorii de împăcare.
Judecătoriile districtuale, curțile judecătorești, senatul și judecătoriile de împăcare formau o
categorie de instanțe judecătorești. În afară de acestea existau și instanțe judecătorești cu o
competență specială: judecătoriile militare, de voloste, comerciale și altele, înființarea cărora era
prevăzută de acte legislative.
În conformitate cu noile statute din noiembrie 1864, în decembrie 1869 a fost înființată
judecătoria districtuală din Chișinău. Autoritatea judecătoriei districtuale din Chișinău, spre
deosebire de prevederile regulamentelor anterioare, s-a extins asupra tuturor justițiabililor și asupra
tuturor cauzelor, atât penale cât și civile. Judecătoria se instituia din șase secții: trei civile, 2 penale
și una administrativă. Drept instanță de apel pentru cauzele examinate de judecătoria districtuală
din Chișinău era Curtea de Apel din Odesa.
Observăm că prioritatea acestei organizări a justiției constă în separarea organelor
judecătorești de cele administrative. Independența instanțelor judecătorești a fost asigurată și mai
mult odată cu adoptarea principiului inamovibilităţii judecătorilor, unde se prevedea în art. 243 al
Statutului cu privire la înființarea instanțelor judecătorești.
Astfel prin reforma judecătorească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost
înfiinţate instituții judecătorești organizate pe principii moderne și un mare merit al reformei
judecătorești a fost înființarea judecătoriei de împăcare, a instituției avocaturii ceea ce nu a existat
până la reformă și instituția notariatului. Prin intermediul judecătoriilor de împăcare legislatorul
urmărea să instituie o instanță de judecată care să examineze cauze mai puțin complexe și care să
corespundă unor asemenea cerințe precum: accesibilitatea și rapiditatea examinării cauzelor.
Având ca scop principal – împăcarea părților, adică determinarea acestora de a încheia o tranzacție
de împăcare.

Bibliografie:
1.Смыкалин, Александр Сергеевич, ”От реформы Екатерины II к судебной
реформе1864 года”: Российская юстиция, N.3, 2001, (Smykalin, Aleksandr Sergeevich”De la
reformele Ecaterinei a II-a la reformele judiciare din anul 1864”, în: Justiția Rusiei, nr.3, 2001);
2. Aramă, Elena, Istoria dreptului românesc, Chișinău, ed. FEP "Tipografia Centrală",
1995.
3. Boldur, Alexandru, Autonomia Basarabiei sub stăpânirea rusească în 1812-1828. Studii,
Chişinău, 1929;
4. Idem, Contribuţii la studiul Istoriei Românilor. Istoria Basarabiei. Vol. III: Sub
dominaţie rusească (1812-1918). Politica. Ideologia. Administraţia, Chişinău, 1940;
5. Chirtoacă, Liliana, Reforma judecătorească din a doua jum. a sec. XIX-lea în
Basarabia, Chișinău,ed. CEP USM, 2003.
6. Copileț Valentina, Aramă Elena, Evoluția dreptului public pe teritoriul dintre Prut și
Nistru în prima jum. a sec. XIX-lea, Chișinău, ed. Știința, 2003.
7. Dolea, Igor, Curțile cu jurați în procesul penal, ed. Moldpres, Chișinău, 1996.
8. Mihail, Paul, Acte în limba română tipărite în Basarabia, București, Ed. Academiei
Române, 1993.