Recomandată pentru publicare de către Catedra Drept Internaţional şi Drept al Relaţiilor Economice Externe a Facultăţii de Drept a

Universităţii de Stat din Moldova, de Consiliul Profesoral al Facultăţii de Drept şi de Comisia de Asigurare a Calităţii la Facultatea de
Drept

Recenzenţi:
Violeta Cojocaru, doctor habilitat în drept, profesor universitar , Şef de catedră Drept Internaţional şi Drept al Relaţiilor Economice
Externe a Facultăţii de Drept, Universităţii de Stat din Moldova
Mariana Grama, doctor în drept, conferenţiar universitar, Preşedintele Comisiei de asigurare a Calităţii la Facultatea de Drept
Juris Gromovs, lector la Universitatea din Letonia şi la Institutul de Stat de Relaţii Internaţionale din Moscova, membru al Asociaţiei
de Drept al Uniunii Europene
Deividas Kriauciunas, lector la Universitatea din Vilnius, Reprezentantul Guvernului Lituaniei la Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene

Redactor – coordonator de ediţie

Natalia Suceveanu, doctor în drept, conferenţiar universitar

Lucrarea a fost elaborată:

Natalia Suceveanu, doctor în drept, conferenţiar universitar
Stela Buiuc, magistru în drept, doctorandă, lector universitar

1
Cuprins

Cuvînt înainte de dl....

Prefaţă
Abrevieri

Tema 1: Istoricul construcţiei comunitare europene

1.1 Contextul internaţional al apariţiei Comunităţilor Europene (Comunitatea Europeană
pentru Cărbune şi Oţel (CECO), Comunitatea Economică Europeană (CEE),
Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică (CEEA))
1.2 Constituirea celor 3 Comunităţi Europene
1.3 Sistemul instituţional creat de Tratatele CECO, CEEA şi CEE
1.4 Alte organizaţii economice pe teritoriul Europei

Tema 2: Evoluţia Comunităţilor Europene şi crearea Uniunii Europene

2.1 Unificarea instituţională prin Tratatul de stabilire a unui singur Consiliu şi a unei singure
Comisii a Comunităţilor Europene (Tratatul de Fuziune)
2.2 Actul Unic European
2.3 De la Comunităţi la o Uniune Europeană (Tratatul de la Maastricht)
2.4 Structura instituţională după Tratatul de la Maastricht
2.5 Tratatul de la Amsterdam
2.6 Tratatul de la Nisa
2.7 Tratatul Constituţional
2.8 Tratatul de la Lisabona
2.9 Importante modificări ale Tratatelor

Tema 3: Extinderea Uniunii Europene şi procesul de aderare la Uniune

3.1 Evoluţii comparative privind extinderile succesive ale Uniunii Europene
3.2 Criteriile de aderare la Uniunea Europeană

Tema 4: Consideraţii generale privind Uniunea Europeană

4.1 Valorile Uniunii Europene
4.2 Obiectivele Uniunii Europene
4.3 Personalitatea juridică a Uniunii Europene
4.4 Procedura de revizuire a Tratatelor
4.5 Retragerea din Uniune

Tema 5: Competenţele Uniunii Europene

5.1 Atribuirea competenţelor către Uniunea Europeană
5.2 Delimitarea competenţelor Uniunii Europene
5.3 Limitele exercitării competenţelor Uniunii Europene

2
Tema 6: Sursele dreptului Uniunii Europene
6.1 Sistem juridic multistratificat
6.2 Dreptul primar al Uniunii Europene
6.3 Măsurile legislative secundare ale Uniunii Europene
6.4 Legislaţia şi jurisprudenţa

Tema 7: Principiile generale ale dreptului Uniunii Europene

7.1 Prezentare generală a principiilor generale ale Uniunii Europene
7.2 Principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene
7.3 Principiul efectului direct al dreptului Uniunii Europene
7.4 Drepturile fundamentale. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Tema 8: Proceduri şi acte legislative şi non-legislative ale Uniunii Europene

8.1 Proceduri: o perspectivă istorică
8.2 Proceduri legislative şi non-legislative – prezentare generală
8.3 Procedura legislativă ordinară şi specială
8.4 Particularităţile procedurii legislative ordinare
8.5 Procedura de consultare
8.6 Proceduri non-legislative
8.7 Procedura de delegare şi procedura de executare
8.8 Acte legislative şi non-legislative

Tema 9: Cadrul instituţional al Uniunii Europene

9.1 Structura instituţională a Uniunii Europene
9.2 Importante modificări instituţionale ca urmare a Tratatului de la Lisabona
9.3 Sediile instituţiilor Uniunii Europene (şi a unor organe şi agenţii ale Uniunii Europene)

Tema 10: Parlamentul European

10.1 Generalităţi
10.2 Componenţa Parlamentului European, alegerea şi statutul parlamentarilor
10.3 Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European
10.4 Atribuţiile Parlamentului European

Tema 11: Consiliul European

11.1 Generalităţi
11.2 Organizarea şi funcţionarea Consiliului European
11.3 Atribuţiile Consiliului European

Tema 12: Consiliul Uniunii Europene

12.1 Generalităţi
12.2 Organizarea Consiliului

3
12.3 Funcţionarea Consiliului
12.4 Modalităţile de vot în cadrul Consiliului
12.5 Atribuţiile Consiliului

Tema 13: Comisia Europeană

13.1 Generalităţi
13.2 Organizarea Comisiei Europene
13.3 Funcţionarea Comisiei Europene
13.4 Atribuţiile Comisiei Europene

Tema 14: Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

14.1 Generalităţi
14.2 Curtea de Justiţie – organizare şi funcţionare
14.3 Organizarea şi funcţionarea Tribunalului
14.4 Tribunalele specializate. Tribunalul Funcţiei Publice (TFP)
14.5 Funcţiile şi competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Tema 15: Banca Centrală Europeană

15.1 Evoluţia Uniunii Economice şi Monetare
15.2 Sistemul European al Băncilor Centrale, Eurosistemul şi Zona Euro
15.3 Banca Centrală Europeană – organizare şi funcţionare
15.4 Atribuţiile Băncii centrale Europene şi ale Sistemului European al Băncilor Centrale

Tema 16: Curtea de Conturi

16.1 Generalităţi
16.2 Organizarea Curţii de Conturi
16.3 Atribuţiile Curţii de Conturi
16.4 Alt organ financiar al Uniunii Europene

Tema 17: Comitetul Economic şi Social European – organ consultativ al Uniunii Europene
17.1 Generalităţi
17.2 Organizarea şi funcţionarea Comitetului Economic şi Social European
17.3 Atribuţiile Comitetului Economic şi Social European

Tema 18: Comitetul Regiunilor – organ consultativ al Uniunii Europene

18.1 Generalităţi
18.2 Organizarea şi funcţionarea Comitetului Regiunilor
18.3 Atribuţiile Comitetului Regiunilor

Tema 19: Agenţii şi organisme descentralizate ale Uniunii Europene

19.1 Categorii de agenţii şi organisme ale Uniunii Europene
19.2 Agenţiile Uniunii Europene de reglementare (agenţii de politici, agenţii din cadrul PESC şi CPJP)

4
Tema 20: Relaţiile Republica Moldova şi Uniunea Europeană
20.1 Evoluţia relaţiilor Republica Moldova –Uniunea Europeană
20.2 Cadrul instituţional Republica Moldova –Uniunea Europeană

Anexa 1
Protocolul (Nr. 1) privind rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană
Anexa 2
Protocolul (Nr. 2) privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii
Anexa 3
Protocolul (Nr. 3) privind Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
Anexa 4
Protocolul (Nr. 7) privind privilegiile şi imunităţile Uniunii Europene
Anexa 5
Protocolul (Nr. 36) privind dispoziţiile tranzitorii
Anexa 6
Declaraţia (Nr. 17) cu privire la supremaţie
Anexa 7
Negocierile în vederea încheierii Acordului de Asociere UE-Moldova
Rezoluţia Parlamentului European din 15 septembrie 2011 conţinînd recomandările
Parlamentului European adresate Consiliului, Comisiei şi SEAE privind negocierile
dintre Uniunea Europeană şi Republica Moldova în vederea încheierii unui Acord de Asociere (2011/2079(INI))

Tablou bibliografic

5
Abrevieri

AELS Asociaţia Europeană a Liberului Schimb

AG Avocat general
APC Acordul de Partenerial şi Cooperare
Art. Articol
BCE Banca Centrală Europeană
BCN Băncile Centrale Naţionale
BEI Banca Europeană de Investiţii
Benelux Belgia, Luxemburg, Olanda
CAE Consiliul Afaceri Externe
CAG Consiliul Afaceri Generale
CEA Comunitatea Europeană de Apărare
CECO Comunitatea Europeană pentru Cărbune şi Oţel
CE Comunitatea Europeană
CEDO Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului
CEE Comunitatea Economică Europeană
CEEA Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică
CESE Comitetul Economic şi Social European
CJUE Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
CIG Conferinţa Interguvernamentală
COREPER Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi
COSAC Conferinţa organelor specializate în afaceri comunitare
CPE Comunitatea Politică Europeană
CPJP Cooperarea Poliţienească şi Judiciară în materie Penală
CR Comitetul Regiunilor
CSCE Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa
DG Directorat General
EURATOM Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică
EUROJUST Unitatea Europeană de Cooperare Judiciară
EUROPOL Oficiul European de Poliţie
FMI Fondul Monetar Internaţional
GATT Acordul general asupra tarifelor şi comerţului
IME Institutul Monetar European
ÎR AEPS Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate
JAI Justiţie şi Afaceri Interne
JO Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
NATO Pactul Atlanticului de Nord
OECD Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică
OECE Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică
OLAF Oficiul European de luptă anti-fraudă
OMC Organizaţia Mondială a Comerţului
OSCE Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
PE Parlamentul European
PEC Politica Europeană de Cooperare
PESC Politica Externă şi de Securitate Comună
PEV Politica Europeană de Vecinătate
RM Republica Moldova
SEAE Serviciul European pentru Acţiune Externă
SEBC Sistemul European al Băncilor Centrale
SEE Spaţiul Economic European
SLSJ Spaţiul de libertate securitate şi justiţie
TA Tratatul de la Amsterdam
TC Tratatul Constituţional
TCECO Tratatul de instituire a Comunităţii Europene pentru Cărbune şi Oţel
TCEE Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene

6
TCEEA Tratatul de instituire a Comunităţii Europene pentru Energie Atomică
TFP Tribunalul Funcţiei Publice
TFUE Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
TL Tratatul de la Lisabona
TM Tratatul de la Maastricht
TN Tratatul de la Nisa
TPI Tribunalul de Primă Instanţă
TUE Tratatul privind Uniunea Europeană
UE Uniunea Europeană
UEM Uniunea Economică şi Monetară
UEO Uniunea Europei Occidentale
VMC Votul cu majoritate calificată

7
Foreword

Dear reader!

If you hold this book in your hands, you know that it has been published in the very timely moment. For the last few years Moldova
has achieved the progress in the process of cooperation with the European Union. It signed with the European Union such treaties
as the Common Aviation Area Agreement and the Energy Community Treaty. At the moment the country is in the process of
negotiations of the Association Agreement with the European Union and its Member States in the part, which is related to the Deep
and Comprehensive Free Trade Agreement. Finally Moldova works actively in order to establish the visa free regime with the EU and
its Member States.

Successful implementation of the current contractual obligations and future activities require a serious knowledge of EU law.
Moldova continues to undertake obligations, which require the approximation of the Moldovan legislation with the requirements of EU
law and its proper implementation in practice by Moldovan public institutions, law enforcement and judcial system. The work is
already ongoing.

However while speaking about EU law, numerous specialists like to repeat two observations: comparing the EU law to “a moving
target”- because it changes constantly, and to indicate its enormous volume – approximately 100 000 pages. These aspects mean
that the European Union law is very challenging subject to study, to discuss and to implement even in the current EU Member
States.

In addition for almost every country which aspires to establish closer relationships and join the European Union, the usual problem is
lack of necessary up-to date special legal literature, which would be in the domestic language and which would reflect the experience
of this particular country.

Therefore I would like to use the opportunity to congratulate the authors of this book as they have accomplished a very successful
job. They provided a comprehensive overview of the European Union law, its complex sources, application and enforcement issues,
EU institutions and decision making processes, as well as the EU-Moldova contractual relatioships, their consequences and future
perspectives. While doing this in a detailed manner, they managed to keep it well-structured and in easily understandable language,
which doubltless to say, shall make it easier for the readers to comprehend such complicated subject. Therefore this book is a
valuable “must-read” tool for everybody - students, recearchers, public servants and legal practitioners, who wish to acquire or to
improve their knowledge of the EU law.

It is my pleasure to present and recommend this book to you.

Juris Gromovs

The University of Latvia

The European Union Law Association

8
Cuvînt înainte

Drag cititor,

Dacă ai în mînă această carte, trebuie să ştii că a fost publicată într-un moment foarte potrivit. În ultimii ani, Moldova a realizat
progrese în procesul de cooperare cu Uniunea Europeană. A fost semnat cu Uniunea Europeană tratate, precum Acordul privind
Spaţiul Aerian Comun şi Tratatul Comunităţii Energetice. La moment, Moldova este în proces de negociere a Acordului de Asociere
cu Uniunea Europeană şi statele sale membre, în partea ce ţine de Zona Extinsă de Liber Schimb. În final, se lucrează activ în
vederea obţinerii unui regim liberalizat de vize cu UE şi statele sale membre.

Implementarea cu succes a obligaţiilor contractuale curente şi activităţile viitoare, necesită cunoştinţe profunde în domeniul dreptului
UE. Moldova continuă să-şi asume obligaţii, care necesită armonizarea legislaţiei Republicii Moldova cu cerinţele legislaţiei UE şi
implementarea acesteia în practică de către instituţiile publice, organele de drept şi sistemul judecătoresc. Lucrul a început deja.

Cu toate acestea, dacă vorbim despre dreptul UE, numeroşi specialişti prefere să evidenţieze două momente: compară dreptului UE
cu o „ţintă în mişcare” – deoarece este în schimbare continuă , şi indică volumul mare al acestuia – aproximativ 100 000 de pagini.
Aceste aspecte semnifică că dreptul UE este un subiect care este dificil de studiat, discutat şi implementat, chiar şi în statele
membre ale UE actuale.

Mai mult decît atît, pentru marea majoritate a satelor care aspiră să stabilească relaţii mai apropiate şi să adere la Uniunea
Europeană, o problemă frecventă este lipsa literaturii de specialitate actualizate, care ar fi accesibilă în limba maternă şi ar reflecta
experienţa ţării în cauza.

Prin urmare, aşi dori să folosesc prilejul să felicit autorii acestei cărţii, care au atins un rezultat de succes. Lucrarea prezintă o privire
de ansamblu a dreptului Uniunii Europene, a izvoarelor sale complexe, a aspectelor de aplicare şi implementare, a cadrului
instituţional al UE şi a procesului de luare a deciziilor, precum şi a relaţiilor contractuale UE-RM, a rezultatelor şi a perspectivelor
viitoare. Pe lîngă prezentarea detaliată, ei au reuşit să realizeze un text bine structurat şi într-un limbaj uşor de înţeles, care fără
dubii, va facilita înţelegerea de către cititori a unui subiect atît de complicat. De aceea, această carte este un instrument de valoare
ce „trebuie citit” pentru toţi – studenţi, cercetători, funcţionari publici şi practicieni, care doresc să obţină şi să –şi îmbunătăţească
cunoştinţele sale în domeniul dreptului UE.

Este plăcerea mea să vă prezint şi să vă recomand această carte.

Juris Gromovs

Universitatea din Letonia

Asociaţia de Drept al Uniunii Europene

9
 Prefaţă

După cum spunea Robert Schuman, în Declaraţia sa din 9 mai 1950, Europa nu va fi creată toată dintr-o dată sau potrivit unui singur
plan…şi avea dreptate. Istoria ne demonstrează că drumul pînă la Uniunea Europeană de astăzi a fost plin de încercări, reorientări,
idei inovatoare şi personalităţi extraordinare, iar toate acestea au făcut ca noi, cei care o privim, să ne trezim, de fiecare dată în faţa
unei „noi” Uniuni a statelor europene, care, peste cîţiva ani, va avea un alt chip

Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, a deschis un nou capitol în istoria Uniunii Europene, astfel încît,
Uniunea nu mai reprezintă un „obiect politic neidentificat încă”, cum îi spunea Jaques Delors, dar obţine o personalitate juridică
proprie, cu competenţe bine definite, un Preşedinte European, o politică externă mai proeminentă, dirijată de un Înalt Reprezentant
al Uniunii, garantînd mai mari posibilităţi pentru cetăţenii europeni de a avea un impact ferm în procesul său decizional, etc.

Toate aceste schimbări care se produc în Europa, sunt adesea dificil de urmărit, iar unele aspecte necesită nu doar o simplă lectură,
dar o analiză mai detaliată. Prin urmare, prezenta lucrare doreşte să vă ghideze pe tot parcursul construcţiei europene şi urmăreşte
să familiarizeze cititorul cu noţiunile, aspectele instituţionale, procedurale şi funcţionale ale Uniunii Europene, condiţiile de aderare şi
înţelegerea procesului de integrare în Uniune. Nu în ultimul rînd, această lucrare poate fi văzută şi ca o contribuţie la pregătirea unor
buni specialişti în domeniul dreptului Uniunii Europene, care să poată face faţă dinamicii evoluţiilor relaţiilor dintre Republica Moldova
şi Uniunea Europeană, în contextul noilor provocări.

Natalia Suceveanu este doctor în drept, conferenţiar universitar la catedra Drept Internaţional şi Drept al Relaţiilor Economice
Externe a Facultăţii de Drept, a Universităţii de Stat din Moldova, Director al Centrului de Armonizare a Legislaţiei şi membru al
delegaţiei naţionale pentru negocierea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană.

Stela Buiuc este magistru în drept, doctorand, lector la catedra Drept Internaţional şi Drept al Relaţiilor Economice Externe a
Facultăţii de Drept, a Universităţii de Stat din Moldova, Vicedirector al Centrului de Armonizare a Legislaţiei şi expert al Consiliului
Europei.

10
Tema 1: Istoricul construcţiei comunitare europene

1.1 Contextul internaţional al apariţiei Comunităţilor Europene (Comunitatea Europeană pentru Cărbune şi Oţel (CECO),
Comunitatea Economică Europeană (CEE), Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică (CEEA)).

Contextul istoric: deşi majoritatea lucrărilor contemporane referitoare la integrarea europeană încep cu o descriere a consecinţelor
celui de-al doilea război mondial şi a dorinţei pentru o pace durabilă în Europa, povestea integrării europene ar trebui încadrată într-
un context temporal mai larg.

Necesitatea integrării ca o consecinţă a conflictelor armate

Punctul istoric de pornire:

Fragmentarea politică a Europei…

...care a avut ca rezultat conflicte şi războaie devastatoare

Ideea integrării europene: încă de la începuturi

• 1693 – un eminent quaker englez, William Penn, propunea crearea unui Parlament european.
• 1795 – Immanuel Kant, în opera sa „Despre pacea eternă” vorbeşte despre necesitatea creării unei federaţii a statelor
europene. În opinia dînsului, această federaţie ar putea preîntîmpina războaiele.
• 1849 – discursul premonitoriu şi profetic rostit de Victor Hugo: „Va veni o zi în care naţiunile continentului, fără a-şi pierde
calitatea lor de entităţi distincte şi glorioasa lor individualitate vor face tot posibilul să se grupeze într-o unitate superioară,
constituind fraternitatea europeană...”.
• 1923 – contele austriac, Richard Nikolaus von Coudenhove-Kalergi, iniţiatorul mişcării pan-europene, prin care s-a urmărit
crearea unor State Unite ale Europei pentru a forma un centru de putere care să contrabalanseze marile puteri de la acea
dată: Marea Britanie, Rusia şi SUA. În lucrarea sa, Pan-Europa, s-a sugerat crearea unor State Unite ale Europei, după
modelul SUA.
• 1930 – Aristide Briand, ex-ministru al afacerilor externe a Franţei, preşedinte de onoare al legii paneuropene şi deţinător al
premiului Nobel pentru Pace, elaborează un plan pentru o Federaţie europeană, în care statele europene nu ar fi renunţat
la atributele suveranităţii lor.
• 1934 – Nicolae Titulescu, diplomat român, ex-preşedinte al Ligii Naţiunilor, a lansat un apel esperanto pentru realizarea
Statelor Unite ale Europei.

I şi al II-lea război mondial

Din păcate, aceste mesaje nu au avut ecoul aşteptat în Europa, astfel

încît continentul european este devastat de două războaie nimicitoare,
avînd consecinţe nefaste pentru statele europene.

11
 “Umbra războiului”

• Pe fundalul unei păci fragile, politicienii vremii încearcă să preîntîmpine reizbucnirea războiului.
• Au loc tentative prompte de integrare în trei domenii, atît la nivel universal, cît şi la nivel regional (european).

Politic Securitate/ apărare Economic

Cooperarea internaţională şi proiectele pentru integrare europeană: după cel de-al II-lea Război Mondial, o cooperare tangibilă se
manifestă eminamente la nivel universal. Între timp, planuri şi sugestii se formulează şi la nivel european, care abordau construcţia
europeană ceva mai mult decît o simplă cooperare.

Cooperarea internaţională la nivel universal

După cel de-al II-lea Război Mondial, sub presiunea marilor dificultăţi economice şi a situaţiei internaţionale încordate, marcate
de pericolul expansiunii sovietice, cooperarea internaţională se dezvoltă pe trei planuri:

Politic Securitate/ apărare Economic

• 1945 – Carta Organizaţiei • 1948 – Tratatul de la • 1945 – Fondul Monetar

Naţiunilor Unite, semnată la Bruxelles (Marea Britanie, Internaţional (FMI).
San Francisco (SUA). Franţa, ţările Benelux), • 1947 – Acordul General
conceput iniţial pentru a limita asupra Tarifelor şi Comerţului
puterea militară a Germaniei (GATT), care din 1995 este
• 1949 – Tratatul Atlanticului de parte a Organizaţiei Mondiale
Nord, semnat la Washington a Comerţului (OMC)
(SUA). • 1947 – Planul Marshall
• 1973 – Conferinţa pentru american creat în scopul
Securitate şi Cooperare în reconstruirii economiei
Europa (CSCE), transformată europene prin acordarea de
din 1995 în Organizaţia pentru ajutor tuturor ţărilor din
Securitate şi Cooperare în regiune. Pentru realizarea
Europa (OSCE), care includ şi Planului, în 1948 a fost creată
state non-europene. Organizaţia Europeană pentru
Cooperare Economică
(OECE), care din 1960 devine
Organizaţia pentru Cooperare
şi Dezvoltare Economică
(OCDE).

12
 Europa:
Sugestii şi planuri de integrare în trei domenii

Politic Apărare Economic

• 1946 (19 septembrie):
Winston Churchill, ex Prim-
ministru al Regatului Unit, în
celebrul discurs ţinut în aula
Universităţii din Zurich vorbea
despre necesitatea existenţei
unor aşa-numite „State Unite
ale Europei”.
Notă: Propunerea exclude
participarea Regatului Unit.
• 1948: Congresul de la Haga şi
promovarea unei idei
europene. Disputele de la
Congresul de la Haga au
demonstrat că realizarea
dintr-o dată a unei federaţii
europene nu era posibilă în
climatul postbelic.
• 1950: Planul Pleven pentru o
armată europeană. În loc să
accepte reînarmarea
Germaniei în cadrul NATO,
după cum sugerase SUA,
Franţa propune în cadrul
Planului Pleven (ex Prim-
ministru francez), crearea
Comunităţii Europene de
Apărare (CEA).
• 1950: Planul Schuman privind
plasarea producţiei franco-
germane de cărbune şi oţel
sub responsabilitatea unei
autorităţi supreme comune,
independente, în cadrul unei
organizaţii deschise
participării şi altor state
europene (industria necesară
pentru producerea
armamentului şi revitalizarea
economiei statelor).
• 1956: Raportul lui Henri
Spaak, care propunea
integrarea ansamblului
economiilor statelor membre.

1949: Consiliul Europei,

organizaţie de tip
interguvernamental, care include
şi state non-europene. Singura
excepţie de la ideea
interguvernamentală s-a făcut în
materia drepturilor omului, unde
în baza Convenţiei Europene
pentru Apărarea Drepturilor şi
Libertăţilor Fundamentale ale
Omului, încheiate în 1950, s-a
creat un sistem de protecţie cu
caracter supranaţional.

13
1.2 Constituirea celor 3 Comunităţi Europene
Încercări de a crea comunităţi europene în diverse domenii: în anii 1940-1950, sunt formulate proiecte concrete pentru integrarea
europeană pe plan economic (de la o integrare sectorială pînă la integrarea ansamblului economiilor statelor), pe plan politic şi
militar. La acel moment, doar un proiect avea să vadă lumina zilei.
Integrarea europeană
şi principiul supranaţionalismului în crearea Comunităţilor Europene
• Scopul: reconcilierea între foştii inamici, de a pune bazele unei păci durabile şi stabile pe continentul european, dar şi
depăşirea dificultăţilor economice cu care se confruntă statele europene.
• Statele europene participante: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg.
Politic Apărare
1953: Proiectul Comunităţii Politice 1952: Semnarea Tratatului
Europene (CPE). Proiect elaborat instituind Comunitatea
de o Adunare ad-hoc, formată din Europeană de Apărare (CEA).
membrii Adunării CECO şi din
membrii supleanţi, care a fost Notă: Regatul Unit refuză să
transmis guvernelor celor 6 state. participe. Adunarea
parlamentară franceză respinge
Ca urmare a refuzului Franţei de a ratificarea tratatului la 30 august
ratifica proiectul tratatului CEA, 1954, îngrijorată fiind de
proiectul CPE este abandonat. remilitarizarea Germaniei şi
predarea atributelor suveranităţii
naţionale unui organ
supranaţional.
Proiect care a suferit eşec. Proiect care a suferit eşec.
Economic
Semnarea celor 3 tratate instituind
Comunităţile Europene:
• 1951: Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO),
creată după o formulă inedită, cu
un puternic element
supranaţional, a reprezentat o
evoluţie importantă în calea
creării Uniunii Europene. Pentru
susţinătorii lui, Tratatul nu avea
o legătură cu cărbunele şi oţelul,
ci constituia un prim pas spre
integrarea europeană.
• 1957: Tratatul de instituire a
Comunităţii Economice
Europene (TCEE).
• 1957: Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene a Energiei
Atomice (TCEEA).
Pe baza raportului Spaak din 1956
privind crearea a două Comunităţi,
o comunitate economică generală
şi o uniune în domeniul utilizării
paşnice a energiei atomice, create
în baza compromisului a două
Comunităţi, o comunitate
economică generală şi o uniune în
domeniul utilizării paşnice a
energiei atomice, create în baza
compromisului dintre elementul
supranaţional, într-o formă
atenuată faţă de CECO şi
elementul interguvernamental
redescoperit.
Proiecte care a reuşit.
14
 Eşecul celor două comunităţi, CPE şi CEA,
au revitalizat cooperarea interguvernamentală tradiţională.

• 1970: Raportul Davignon • 1954: În urma eşecului CEA,

recomandă întrunirea Italia şi Germania aderă la
trimestrială a miniştrilor de Tratatul de la Bruxelles din
externe ai statelor membre, care 1948.
devine un forum
interguvernamental de • La 23 octombrie 1954, Tratatul
cooperare în domeniul politicii de la Bruxelles este extins prin
externe, fără o structură Acordurile de la Paris, formîndu-
instituţională dezvoltată. se Uniunea Europei
Occidentale (UEO). În contextul
• 1973: Al doilea raport Davignon intrării în vigoare a Tratatului de
recomandă continuarea acestuia la Lisabona, Uniunea Europeană
ca o formă de cooperare şi a preluat misiunile legate de
devine cunoscut ca Politica securitatea comună (art. 42(7)
Europeană de Cooperare (PEC). TUE), iar la 30 iunie 2011, UEO
este dizolvată.
• 1974: Se decide întîlnirea şefilor
de stat sau de guvern ai statelor
membre sub numele de Consiliu
European, ca organ politic al
Uniunii, iar odată cu intrarea în
vigoare a Tratatului de la
Lisabona, devine instituţie a
Uniunii Europene (art. 13 TUE).
(vezi Tema 11)

Trei Comunităţi Europene: în anii ’50, şase state vest-europene creează 3 Comunităţi Europene. Două dintre ele acordau prioritate
integrării sectoriale, iar cea de-a treia, îşi propunea drept obiectiv integrarea ansamblului economiei statelor membre. Din cauza
caracterului său experimental, una din Comunităţi a fost creată pentru o perioadă de timp limitată.

Anii 1950: 3 Comunităţi Europene

Comunitatea Europeană Comunitatea Europeană Comunitatea Economică

a Cărbunelui şi Oţelului a Energiei Atomice Europeană (CEE)
(CECO) (CEEA)

Semnarea şi • Semnat la • Semnat la • Semnat la

intrarea în Paris, la 18 aprilie 1951 Roma, la 25 martie 1957; Roma, la 25 martie 1957;
vigoare (Tratatul de la Paris); • Intrat în vigoare • Intrat în vigoare
• Intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. la 1 ianuarie 1958.
la 24 iulie 1952.

15
Obiectiv Formarea unei Pieţe Crearea unei pieţe Crearea unei pieţe
Comune în ceea ce comune pentru materiile comune la nivelul celor 6
priveşte comerţul cu şi echipamentele state, care să aibă
cărbuni şi produse nucleare între ţările caracterul unei pieţe
siderurgice între ţările membre, dar şi naţionale şi care să
membre, prin abolirea şi promovarea utilizării determine la realizarea:
interzicerea: energiei atomice în - Uniunii Vamale, care
scopuri paşnice. presupune libertatea
- taxelor vamale şi de circulaţie a
taxelor cu efect mărfurilor şi o protecţie
echivalent la import şi externă prin instituirea
export, a restricţiilor unei taxe vamale
cantitative; comune faţă de terţi;
- măsurilor şi practicilor - libera circulaţie a
discriminatorii între factorilor de producţie;
producători, - protecţia liberei
cumpărători şi concurenţe;
consumatori; - instituirea unei politici
- subsidiilor şi comune în domeniul
ajutoarelor de stat; agriculturii;
- a practicilor restrictive - adoptarea unei politici
care tind spre comune în domeniul
împărţirea şi transporturilor;
exploatarea pieţei, etc. - apropierea
reglementărilor legale
din statele membre
pentru buna
funcţionare a pieţei
comune, etc.

Natura Tratat detaliat (numit, Tratat detaliat (numit, Dat fiind scopul mai larg
juridică tratat-lege sau tratat tratat-lege sau tratat al tratatului, este vorba
normativ). normativ). mai degrabă de un „tratat
cadru”. Conţine doar
reguli de bază pentru a fi
detaliate/complementate
prin acte subsidiare.

Termen Încheiat pe termen limitat Încheiat pe o perioadă Încheiat pe o perioadă

– 50 ani. La 23 iulie 2002 nelimitată. nelimitată.
TCECO a ieşit din
vigoare. Sectorul
cărbunelui şi oţelului,
anterior reglementat de
acest tratat, intră sub
regimul TCE, iar astăzi
este acoperit de TUE şi În vigoare. Începînd cu 1 decembrie
TFUE. 2009, integrată în UE.

Structura - Înalta Autoritate; - Adunarea (pentru cele - Adunarea (pentru cele

instituţională - Consiliul Special de trei Comunităţi); 3 Comunităţi);
Miniştri; - Curtea de Justiţie - Curtea de Justiţie
- Adunarea Comună; (pentru cele trei (pentru cele trei
- Curtea de Justiţie Comunităţi); Comunităţi);
CECO. - Comisia CEEA; - Comisia CEE;
- Consiliul de Miniştri - Consiliul de Miniştri
CEEA.. CEE..

16
1.3 Sistemul instituţional creat de Tratatele CECO, CEEA şi CEE

La început, Comunităţile europene dispunea de o structură instituţională, în principiu, independentă. Totuşi, din raţiuni practice,
Convenţia de la Roma, semnată concomitent cu Tratatele de la Roma, unifică unele instituţii ale Comunităţilor.

CECO CEEA CEE

Instituţii comune

1. Adunarea

• Compoziţie: Reprezentanţi trimişi de parlamentele naţionale.

• Funcţii exclusiv consultative şi atribuţii de control. Au puterea de a demite Înalta Autoritate şi Comisiile prin adoptarea unei
moţiuni de cenzură.

Notă: Adunarea Comună CECO este lărgită şi transformată în Adunare, cu rolul de a funcţiona pentru toate cele trei
Comunităţi.

2. Curtea de Justiţie

• Sarcini: Veghează respectarea prevederilor Tratatelor, precum şi ale dispoziţiilor de aplicare ale acestora.
• Compoziţie: 7 judecători

Notă: Curtea de Justiţie a CECO devine competentă şi pentru CEE şi CEEA.

Instituţii reprezentative

3. Înalta Autoritate 3. Comisia 3. Comisia

(Instituţie ce corespunde Înaltei (Instituţie ce corespunde Înaltei
Autorităţi a CECO) Autorităţi a CECO)

• Compoziţie: 9 membri, cu • Compoziţie: 5 membri cu • Compoziţie: 9 membri cu

autonomie faţă de statele autonomie faţă de statele autonomie faţă de statele membre;
membre; membre; • Competenţe: Are rolul ca
• Competenţe extinse, de ex: • Competenţe: Principala prevederile tratatului şi măsurile
interzicerea subvenţiilor şi responsabilitate este de a adoptate de instituţiile comunitare
controlului preţurilor; adoptă elabora proiecte privind acţiuni să fie realizate.
decizii obligatorii, care au o comunitare pe care le prezintă • Principala responsabilitate este de
aplicabilitate directă pe teritoriul spre aprobare Consiliului a elabora proiecte privind acţiuni
statelor (se aplică nu doar ministerial. În comparaţie cu comunitare pe care le prezintă spre
statelor, ci şi agenţilor Înalta Autoritate a CECO, aprobare Consiliului ministerial. În
economici). Comisia pierde nu doar din comparaţie cu Înalta Autoritate a
titulatură, ci şi din competenţe. CECO, Comisia pierde nu doar din
titulatură, ci şi din competenţe.

17
 4. Consiliul
Special de Miniştri
• Compoziţie: 1 reprezentant din
fiecare ţară;
• Sarcină: Coordonează acţiunea
statelor cu cea a Comunităţii.
Uneori supraveghează acţiunile
Înaltei Autorităţi.
4. Consiliul de Miniştri
• Compoziţie: 1 ministru din
fiecare ţară, care reprezintă în
mod direct guvernele naţionale.
• Misiunea: De a adopta toate
deciziile în Comunitate.
4. Consiliul de Miniştri
• Compoziţie: 1 ministru din fiecare
stat (în general, miniştrii de externe
sînt membrii ai Consiliului, dar în
probleme specializate (agricole,
transporturi, etc.), Consiliul de
Miniştri se formează din miniştrii de
resort ai statelor membre).
• Misiune: Instituţia care adoptă
toate deciziile majore, principala
sarcină fiind aceea de a asigura
coordonarea politicilor economice
generale ale statelor.

5. Comitet consultativ 5. Comitetul Economic şi Social

• Membrii acestui organ • Organ consultativ comun pentru CEEA şi CEE.

(comercianţi, industriaşi,
consumatori) erau desemnaţi de
Consiliul Special de Miniştri
pentru a consulta Înalta
Autoritate.

6. Agenţia de Aprovizionare
a CEEA

• Instituţie de gestiune
specializată.

Mecanismul decizional instituţional:

Dacă în cadrul CECO, Înalta Autoritate are atribuţii extinse, adoptînd decizii obligatorii pentru statele membre, în cadrul CEEA
şi CEE, mecanismul decizional arată altfel: deciziile sînt luate de Consiliul de Miniştri, dar la propunerea Comisiilor. Aşadar,
deşi Comisiile nu mai păstrează puterea de decizie a Înaltei Autorităţi, ele primesc un rol care nu poate fi neglijat: au puterea
de iniţiativă legislativă.

18
1.4 Alte organizaţii economice pe teritoriul Europei

Asociaţia Europeană a Liberului schimb (AELS).

Crearea CECO şi CEE, în prima fază, nu a fost agreată de Regatul Unit, care le-a găsit ca fiind dirijiste şi restrictive şi a preferat
formula zonei de liber schimb – care presupune doar o suprimare a barierelor vamale, dar nu şi o politică economică comună.
Iniţiativa creării AELS a revenit Regatului Unit, ca reacţie la constituirea CEE, dar şi a îngrijorării statelor rămase în afara acestei
Comunităţi (CEE), de a fi excluse de la procesul de integrare economică a Europei Occidentale.

AELS

Organizaţie internaţională cu caracter regional,

creată prin Convenţia de la Stockholm din 4 ianuarie 1960.

Membrii originari: 1960 7 state: Regatul Unit, Suedia, Norvegia,

Danemarca, Elveţia, Austria,
Portugalia

Au aderat: 1966 Finlanda

1970 Islanda

1991 Liechtenstein

Membrii actuali: Islanda, Liechtenstein, Norvegia, Elveţia

Obiect de activitate

Libera circulaţie a produselor industriale,

a produselor agricole transformate şi a celor din domeniul pescuitului.

Notă:
Spre deosebire de UE, unde statele membre au transferat acesteia unele dintre competenţele lor, AELS nu este o uniune
vamală, ceea ce înseamnă că fiecare stat membru AELS poate stabili, în principiu, liber taxele vamale şi politica comercială
externă privind statele terţe, adică ţările non-AELS.

19
Spaţiul Economic European (SEE).

În 1984, statele AELS şi ale CEE au adoptat o declaraţie privind înfiinţarea comună a unui SEE, care enumera posibilele căi de
cooperare, în special în domeniul comerţului cu mărfuri.

SEE

Creat la 1 ianuarie 1994 prin acordul semnat la 2 mai 1992,

între statele AELS şi statele membre CEE.

3 state AELS: Islanda, Liechtenstein şi Norvegia

(Elveţia refuză să participe la SEE prin
Membrii: referendumul din1992)

Cele 27 de state membre ale UE

Obiective

• SEE permite extinderea celor 4 libertăţi de circulaţie, care stau la baza pieţei unice a UE,
către cele 3 state din AELS, membre ale SEE;
• În schimb, cele 3 state SEE-AELS, trebuie să adopte acquis-ul UE referitor la domeniile
acoperite de acord (regulile care guvernează cele 4 libertăţi de circulaţie), regulile de
concurenţă şi ajutoarele de state, protecţia consumatorului şi mediul înconjurător.

Notă:
Spre deosebire de UE, SEE nu acoperă produsele din agricultură şi pescuit, nu acoperă toate domeniile de acţiune ale UE:
Politica agricolă comună, Politica externă şi de securitate comună, Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală,
implementarea monedei unice, rămîn excluse din acord, dar fac obiectul unor cooperări negociate separat.

20
Tema 2: Evoluţia Comunităţilor Europene şi crearea Uniunii Europene

2.1 Unificarea instituţională prin Tratatul de stabilire a unui singur Consiliu şi a unei singure Comisii a Comunităţilor
Europene (Tratatul de Fuziune)

Pentru că existenţa unor instituţii paralele nu este eficientă, statele fondatoare ale Comunităţii Europene iau măsuri pentru unificarea
instituţională. Cum am constatat deja, primul pas a fost făcut prin Convenţia de la Roma, încheiată la 25 martie 1957, odată cu
TCEE şi TCEEA, cînd s-a decis că cele 3 Comunităţi vor avea o singură Curte de Justiţie şi o singură Adunare Parlamentară, care
din 1962 devine Parlament European.

Tratatul de Fuziune: 1965/1967

Contextul istoric:

Sugestii în privinţa unei posibile fuziuni a executivelor au fost formulate chiar după puţin timp de la intrarea în vigoare a
Tratatelor de la Roma, în 1958. Subiectul s-a aflat pe agenda statelor şi Comunităţii Europene începînd cu anul 1960, dar au
trebuit să treacă cinci ani pentru ca aşa-numitul Tratat de Fuziune să fie semnat în cadrul Conferinţei interguvernamentale,
care s-a desfăşurat la Bruxelles, la 8 aprilie 1965.

Noutăţi:

• Un singur Consiliu cu o preşedinţie rotativă de 6 luni

• O comisie compusă din 9 membri, numărul căruia va putea fi modificat de Consiliu, acţionînd în unanimitate. Mandatul
Comisiei este de 4 ani. Un preşedinte al Comisiei şi 3 vicepreşedinţi, numiţi pe un mandat de 2 ani, cu posibilitatea
reînnoirii
• Dispoziţii detaliate în privinţa bugetului
• Protocol privind privilegiile şi imunităţile Comisiei Europene

Notă: Reforma instituţională nu aducea atingere atribuţiilor şi competenţelor stabilite în cele 3 Tratate.

Concluzie:

După 1967, începe să funcţioneze o singură administraţie pentru cele 3 Comunităţi, iar bugetul de funcţionare a Comunităţilor
este unic.

Notă: Tratatele Constitutive (TCECO, TCEE, TCEEA) rămîn separate din punct de vedere juridic, la fel ca şi Comunităţile.
Astfel, atribuţiile instituţiilor diferă în funcţie de domeniul în care ele acţionează.

La 1 iulie 1967 a intrat în vigoare

21
 Structura instituţională după anul 1967

CECO – CEE – CEEA

Consiliu Comisie Curte de Justiţie Parlament

European

2.2 Actul Unic European (AUE)

Absenţa unei legături organice dintre acţiunea comunitară şi cooperarea politică, funcţionarea nesatisfăcătoare a anumitor
mecanisme instituţionale, ponderea prea mare a unanimităţii în cadrul procesului decizional în cadrul Consiliului UE, caracterul
parţial al celor patru libertăţi de circulaţie, au fost doar unele dintre cauzele care au condus la elaborarea Actului Unic European.

Actul Unic European (AUE): 1986/1987

1986 – 9 state semnează AUE la 17 februarie 1986, iar la 28 februarie 1986 este semnat de către Grecia, Italia, Danemarca.

• Pentru prima dată UE a fost menţionată de un tratat în vigoare.

• Primul alineat al Preambulului: transformarea relaţiilor statelor membre într-o Uniune Europeană.
• Art.1: „Comunităţile europene şi Cooperarea europeană au ca obiectiv de a contribui împreună la progresul concret al
UE”.

Obiectiv principal:

Definitivarea Pieţei Interne, care potrivit art. 7 trebuie să fie un „spaţiu fără frontiere interioare în care libera circulaţie...trebuie
realizată”. AUE a stabilit data de 31 decembrie 1992 pentru definitivarea Pieţei Interne.

Structură:

• Titlul I cuprinde dispoziţii comune Comunităţilor europene şi Cooperării Politice

• Titlul II aduce cîteva modificări Tratatelor constitutive
• Titlul III se referă la cooperarea politică europeană în contextul construcţiei comunitare
• Titlul IV conţine dispoziţii generale şi finale

22
 Noutăţi:
Aporturile AUE
• Conferirea unei baze juridice formale Consiliului european şi oficializarea denumirii de Parlament European pentru
Adunarea Parlamentară şi lărgirea puterilor Parlamentului European (prin procedura de cooperare şi aviz conform),
trecerea la votul majorităţii calificate (VMC) în Consiliu, în domeniile ce ţin de piaţa internă
Alte noutăţi
• Conferirea unei baze juridice formale Comisiei Europene
• Asigurarea bazei juridice pentru crearea unei jurisdicţii adiacente Curţii
• Conferirea de competenţe noi instituţiilor comunitare în domenii precum, politica socială, mediul înconjurător şi
cercetare, politică economică şi sistem monetar
• Asigurarea coeziunii economice şi sociale pentru reducerea decalajelor între diferitele regiuni ale statelor membre,
etc.

Concluzie:

UE nu este creată, ci menţionată ca un obiectiv de atins. AUE indică deja una din principalele sale caracteristici – faptul că se
va baza pe 2 stîlpi: Comunităţile europene şi Cooperarea Politică Europeană.

La 1 iulie 1987 a intrat în vigoare

2.3 De la Comunităţi la o Uniune Europeană (Tratatul de la Maastricht)

În 1992, la Maastricht, statele membre realizează a doua reunire fundamentală a Tratatelor Constitutive, după AUE, şi adoptă un
nou Tratat privind UE cu o structură eterogenă, care, afară de cele 3 Comunităţi, mai include încă două forme de cooperare
interguvernamentală.

Tratatul de la Maastricht: 1992/1993

Contextul istoric:

Pentru a impulsiona procesul de adîncire a integrării europene în 1991 sînt convocate două Conferinţe interguvernamentale,
una dedicată Uniunii Economice şi Monetare (UEM) şi a doua vizînd realizarea unei Uniuni Politice (UP).

Rezultat: este redactat un proiect de modificare a Tratatelor Constitutive – Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) – care
a fost semnat la Maastricht, Olanda, în 1992 „Tratatul de la Maastricht”.

Art. A al TUE: „Uniunea se va baza pe Comunităţile Europene şi pe noile forme de cooperare stabilite de prezentul Tratat”.

23
 Structură:

Structura tehnică e complicată pentru că articolele sînt marcate atît cu cifre, cît şi cu litere. Textul e însoţit de 17 protocoale, 33
de declaraţii, semn al numeroaselor compromisuri între diversele interese naţionale.

• Titlul I – dispoziţii comune referitoare la obiectivele UE (cetăţenia europeană, piaţa unică, integrarea economică şi
politica externă)
• Titlul II, III, IV – modificări la TCECO, TCEE, TCEEA
• Titlul V – Politica Externă de Securitate Comună (PESC)
• Titlul VI – Justiţie şi Afaceri Interne (JAI)
• Titlul VII – dispoziţii finale.

Noutăţi:

Noi forme de cooperare

• Politica Externă de Securitate Comună (PESC)
• Cooperarea în domeniul Justiţie şi Afaceri Interne (JAI)
Alte noutăţi
• Integrarea economică – trecerea în 3 etape la Uniunea Economică şi Monetară (UEM), culminînd cu adoptarea unei
monede unice
• Cetăţenie europeană
• Procedura de codecizie – Parlamentul legiferează alături de Consiliu
• Drepturile omului – introducerea unei referinţe explicite la drepturile omului (art. 6 TUE)
• Este creat Comitetul Regiunilor în calitate de organ consultativ
• Curtea de Conturi devine instituţie comunitară.

CEE este transformată în CE (schimbarea denumirii arată că s-a depăşit stadiul de Europă a negustorilor, exstinzîndu-se în
alte sfere: mediul înconjurător, sănătate, dreptul social, etc.).

Prin urmare, avem:

• 1 Uniune Europeană, care include cele 3 Comunităţi

• 4 Tratate (1 x UE, 3 x Comunităţi europene)
• Comunităţile europene aveau personalitate juridică, iar UE nu a primit o personalitate juridică explicită.

Provocări pentru TUE în anumite state membre:

• Iniţial, referendum negativ în Danemarca, care a condus la renegocierea tratatului şi obţinerea unor derogări. De
exemplu, la trecerea la moneda unică, Danemarca, dar şi Marea Britanie au beneficiat de clauza de neparticipare
(clauza opt-out), ceea ce înseamnă că puteau decide liber dacă adoptă sau nu moneda unică
• Hotărîrea Maastricht a Curţii Constituţionale Germane (în Germania a fost necesară intervenţia Curţii Constituţionale
pentru a declara Tratatul în conformitate cu Constituţia).

La 1 noiembrie 1993 a intrat în vigoare.

24
Metafora unui templu cu trei piloni: structura Tratatului privind UE a fost adesea comparata cu un „templu”, format dintr-un
„frontispiciu” (care enumeră obiectivele sale: cetăţenia europeană, piaţa unică, integrarea economică şi politica externă comună) şi
trei piloni pe care se întemeiază UE.

Templul potrivit Tratatului de la Maastricht: 1922/1993

Uniunea Europeană

II. I. III.

PESC CECO, CEEA, CE JAI

PESC: Politica Externă şi de Securitate Comună

CECO: Comunitatea Europeană pentru Cărbune şi Oţel
CEEA (EURATOM): Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică
CE: Comunitatea Europeană
JAI: Justiţie şi Afaceri Interne (denumire modificată ulterior
prin Tratatul de la Amsterdam)

Tratatele:
Pentru UE: Tratatul privind UE
Pentru Comunităţi: Cele 3 Tratate constitutive ale Comunităţilor Europene

Natura:
Pilonul I: Supranaţional
Pilonul II, III: Interguvernamental

25
2.4 Structura instituţională după Tratatul de la Maastricht (TUE)
UE este gestionată prin intermediul instituţiilor comune. TUE confirmă vechile instituţii şi organe comunitare, complimentîndu-le
competenţele, dar creează şi unele noi.
Parlamentul
Europeană
Consiliul UE
Consiliul European
Comisia Europeană
Curtea de Justiţie
Curtea de Conturi
Instituţiile CE, CEEA, CECO; PESC; JAI
• Instituţia care reprezintă popoarele statelor membre şi care beneficiază de
legitimitatea sufragiului direct. Prin introducerea procedurii de codecizie PE capătă
puteri apropiate de cele ale Consiliului
• Poate numi un Mediator pentru examinarea cazurilor de administrare defectuoasă
din activitatea instituţiilor comunitare.
• Organ de decizie al Comunităţilor Europene, Consiliul de Miniştri , redenumit în
Consiliul UE, reprezintă şi apără interesele statelor membre
• În temeiul TUE, el adoptă deciziile necesare pentru definirea şi implementarea PESC
pe baza orientărilor trasate de Consiliul European
• Coordonează activităţile statelor membre şi adoptă măsurile necesare cu privire la
JAI.
• Consacrat formal ca organ comunitar prin AUE, se întruneşte la nivel de şefi de state
sau guverne o dată la 6 luni
• Este Centrul de impulsionare a principalelor iniţiative politice ale UE şi este organ de
arbitraj în problemele litigioase din cadrul Consiliului UE. Hotărîrile sale nu au valoare
juridică, însă o mare valoare politică.
• Este independentă de state, apărînd interesul general comunitar şi fiind
independentă faţă de statele membre, este iniţiatoare politicilor comunitare şi este
responsabilă pentru menţinerea unităţii comunitare.
• Este o instituţie supranaţională, independentă faţă de statele membre şi de celelalte
instituţii ale UE, avînd un rol important în realizarea procesului de interpretare şi de
apărare a dreptului comunitar, motiv pentru care este, de fapt, un organ al
Comunităţilor Europene şi nu al Uniunii în întregul ei.
• Creată în 1975, tratatul o ridică la rang de instituţie comunitară, competentă să
verifice legalitatea încasărilor şi cheltuielilor comunitare.
26
Notă:

Noii piloni beneficiază de un cadru instituţional unic – instituţiile comunitare împreună cu Consiliul European – organ politic al
Uniunii. În pilonii II şi III sînt implicate instituţiile de natură guvernamentală, cum ar fi Consiliul European la nivel de şef de state
sau de guverne pentru a stabili liniile directoare generale şi Consiliul UE pentru a stabili poziţii comune, strategii comune,
măsuri comune sau să adopte decizii privind acţiunile comune, însă pentru a lua decizii în aceste domenii este nevoie de o
unanimitate de voturi. Practic sînt folosite serviciile instituţiilor comunitare, dar atribuţiile acestora sînt mult mai mici decît cele
pe care le deţin în sfera comunitară.

• Vocea societăţii civile, creat prin Tratatul de la Roma pentru a executa funcţii
consultative şi care era convocat la cererea Consiliului sau Comisiei. TM prevede că
Comitetul Economic Comitetul poate să se reunească şi din propria iniţiativă.
şi Social

• Este creat prin TM, care introduce un capitol nou în TUE, intitulat „Comitetul
Regiunilor”, care este un organ consultativ din care fac parte reprezentanţi ai
Comitetul Regiunilor autorităţilor regionale şi locale.

27
2.5 Tratatul de la Amsterdam (TA)

Tratatul de la Amsterdam (TA) de amendare a tratatelor instituind Comunităţile europene şi a Tratatului privind UE prevede
comunitarizarea parţială a celui de-al III-lea pilon prin transferarea unor domenii din pilonul III în sfera comunitară.

Tratatul de la Amsterdam: 1997/1999

Contextul istoric:

Pentru a analiza rezultatele implementării TUE, se convoacă o conferinţă interguvernamentală, începută la Torino (1966) şi
finalizată la Amsterdam (1997).
Rezultat: Este adoptat un proiect de modificare a Tratatelor constitutive şi a TUE, care a fost semnat la Amsterdam, Olanda, în
1997 (TA).

Structura:

Sub aspect formal, TA simplifică tratatele constitutive prin eliminarea dispoziţiilor caduce şi renumerotează articolele.

• Titlul I şi VIII – dispoziţii comune pentru cei 3 piloni

• Titlul II, III, IV – modificări la TCECO, TCEEA, TCE
• Titlul V – Politica Externă de Securitate Comună
• Titlul VI – Cooperarea Poliţienească şi Judiciară în Materie Penală (CPJP)
• Titlul VII – Dispoziţii privind cooperarea consolidată

Schimbări structurale importante:

Acţiune: Transferarea unei părţi din Titlul VI (pilonul III) în Titlul V (pilonul comunitar) – aşa-numita „comunitarizare”

Rezultat:
• Noua denumire pentru pilonul III - Cooperarea Poliţienească şi Judiciară în Materie Penală (CPJP)
• Extinderea pilonului I cu aşa domenii precum viză, migraţie, azil, controlul la frontiere, cooperarea judiciară în
materie civilă, etc. („spaţiul de libertate, securitate şi justiţie”)

Alte noutăţi:

• Este introdus un nou titlu (VII) – „Cooperarea consolidată”, care permite statelor care au capacitatea şi dorinţa necesară,
acţionînd în domenii care nu aparţin exclusiv UE, să progreseze mai repede pe calea integrării
• Respectarea drepturilor fundamentale devine o condiţie de aderare, iar violarea gravă a lor poate atrage suspendarea
drepturilor statului (art. 7 TUE)
• Este introdus un Înalt Reprezentant pentru Politica Externă de Securitate Comună pentru a contura imaginea Politicii
Externe Europene (PESC)
• Includerea misiunilor Petersberg în tratat (UE este dotată cu o unitate de planificare strategică şi de alarmă imediată, care
asigură din timp recunoaşterea situaţiilor relevante pentru PESC.

28
 Concluzie:

Reformele introduse prin TA nu au fost însă suficiente, iar în condiţiile măririi numărului de membri, funcţionarea cu nişte
mecanisme proiectate pe vremea cînd Comunitatea era compusă doar din 6 membri, este una complicată.

La 1 mai 1999 a intrat în vigoare.

Templul după Tratatul de la Amsterdam: Modificările operate prin TA au avut ca rezultat extinderea pilonului I şi micşorarea celui de-
al III-lea , acesta din urmă fiind redenumit.

Templul după Tratatul de la Amsterdam: 1997/1999

Uniunea Europeană

II. I. III.

Un nou Titlu IV
PESC CECO în partea III a CPJP
CEEA TCE (vizele,
migraţia, azilul,
CE etc.)

PESC: Politica Externă şi de Securitate Comună

CECO: Comunitatea Europeană pentru Cărbune şi Oţel
CEEA (EURATOM): Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică
CE: Comunitatea Europeană
CPJP: Cooperarea Poliţienească şi Judiciară în Materie Penală

29
2.6 Tratatul de la Nisa (TN)

Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatelor constitutive a Comunităţilor Europene şi a TUE, şi-a propus să aducă schimbări
importante în mecanismele de funcţionare a Uniunii din perspectiva lărgirii UE la 27 de state.

Tratatul de la Nisa: 2001/2003

Contextul istoric:

Conferinţa interguvernamentală de la Nisa care a avut ca scop, în special, examinarea unor probleme legate de viitoarea
extindere a Uniunii, prin aderarea statelor din Centrul şi Estul Europei, deschide calea încheierii unui acord al Consiliului
European de la Nisa.
Rezultat: La 26 februarie 2001, se semnează Tratatul de la Nisa (TN).

Noutăţi importante:

• Reforma Comisiei Europene: statele membre trebuie să renunţe la cel de-al 2-lea comisar, pînă în anul 2005, iar numărul
comisarilor să nu depăşească 27 de membri
• În Consiliu se extinde votul majorităţii calificate (VMC) şi se modifică modul de ponderare a voturilor
• În Parlament, o nouă distribuire a locurilor în PE, care are în vedere o Uniune de 27 state membre
• Se prevede posibilitatea înfiinţării unor camere jurisdicţionale
• Facilitarea cooperării consolidate (vezi TA) prin suprimarea dreptului de veto pentru declanşarea ei şi posibilitatea
instaurării cooperării consolidate în domeniul PESC, mai puţin în domeniul apărării
• PESC – structurarea treptată a unei politici de Apărare Comună în cadrul PESC, care ar putea duce la o apărare comună
• În domeniul drepturilor omului – proclamarea oficială de către Preşedintele PE, preşedinţia Consiliului şi preşedintele
Comisiei, a Cartei Drepturilor Fundamentale, la reuniunea Consiliului European de la Nisa din decembrie 2000, iar din
cauza dezacordului dintre state, Carta nu este inclusă în tratat şi nu primeşte o forţă obligatorie. Aceasta dobîndeşte o
valoare juridică obligatorie, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009).

La 1 februarie 2003 a intrat în vigoare.

30
2.7 Tratatul Constituţional (TC)

Tratatul Constituţional a avut scopul să modifice structura UE şi conţinutul Tratatelor existente. Deşi Tratatul Constituţional este
semnat de toate statele membre, el nu intră în vigoare.

Tratatul Constituţional: 2004/ nu a intrat în vigoare

Contextul istoric:

La Consiliul European de la Laeken din 15 decembrie 2001, se înfiinţează o Convenţie pentru viitorul Europei ce a pregătit
proiectul de Constituţie Europeană.
Rezultat: La 29 octombrie 2004, 25 de state membre semnează la Roma Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa.

Structura:

• Titlul I – înfiinţarea UE, valorile obiectivele, competenţele, procedurile şi instituţiile sale

• Titlul II – Carta Drepturilor Fundamentale
• Titlul III – Politicile UE şi modul său de funcţionare
• Titlul IV – Dispoziţii finale, procedura de adoptare şi revizuire a Constituţiei.

Cele mai importante aspecte:

Structura modificată:

• Elimină cei 3 piloni şi conferă UE personalitate juridică, bazată pe un tratat (se fuzionează TUE şi TCE)
• TCEEA (EURATOM) rămîne în vigoare

Reforme instituţionale:

• O nouă formulă pentru VMC în Consiliu (se elimină formula votului ponderat)
• O nouă formulă pentru reprezentarea în PE
• O nouă formulă pentru compoziţia Comisiei (după o perioadă de tranziţie nu va mai fi un Comisar pentru fiecare stat
membru)
• Preşedinte al Consiliului European cu un mandat de 2,5 ani
• Un ministru al Afacerilor Externe al UE, care va fi şi membru al Comisiei.

Conţinut:

• Codificarea celor mai importante principii (e.g. supremaţia dreptului UE)

• Dispoziţii explicite privind competenţele UE şi partajarea lor între UE şi statele membre
• Carta Drepturilor Fundamentale devine un instrument juridic obligatoriu
• Controlul respectării principiului subsidiarităţii de către parlamentele naţionale.

31
 Dar: nu intră în vigoare

• 2005, respins la referendumurile consultative în Franţa (56% contra) şi Olanda (61, 6 % contra)
• Ca urmare: „o perioadă de reflecţie”
• Stadiul ratificării în aprilie 2007: ratificat de 18 state membre
• 25 aprilie 2007: Declaraţia de la Berlin, un nou temei pentru UE pînă în 2009
• 21/22 iunie 2007, Consiliul European de la Bruxelles: „Conceptul Constituţional este abandonat”.

2.8 Tratatul de la Lisabona (TL)

În octombrie 2007, Conferinţa interguvernamentală îşi dă acordul asupra Tratatului de reformă, care este semnat la 13 decembrie
2007 la Lisabona (Tratatul de la Lisabona). Destinat să înlocuiască Tratatul constituţional, proiect abandonat ca urmare a respingerii
lui prin referendum de către Olanda şi Franţa, o parte semnificativă din prevederile TC au fost introduse în Tratatele existente printr-
un tratat de amendare - TL.

Tratatul de la Lisabona: 2007/2009

Contextul istoric:

• Decizia în privinţa unui nou tratat trebuia să fie luată la Summit-ul de închidere a Preşedinţiei germane în perioada 21-22
iunie 2007. La Summit-ul din 21-22 iunie 2007 de la Bruxelles, Consiliul European oferă mandatul Preşedinţiei portugheze
de a convoca o conferinţă interguvernamentală pînă la finele lunii iulie 2007, avînd misiunea de a elabora aşa-numitul
„Tratat de reformă”.
• Conferinţa interguvernamentală din 2007 a discutat proiectul Tratatului de reformă pregătit de Preşedinţia portugheză a
Consiliului, iar acordul politic este atins în cadrul Summit-ului de la Lisabona din 18-19 octombrie 2007, cînd şefii de state
şi de guverne şi-au dat acordul asupra textului care se va numi ulterior Tratatul de la Lisabona.
Rezultat: Tratatul de reformă este semnat la 13 decembrie 2007.

Cele mai importante aspecte:

Structura modificată a Uniunii Europene:

• Uniunea Europeană se bazează pe două tratate: Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind Funcţionarea
Uniunii Europene (o nouă denumire a TCE). Uniunea s-a substituit Comunităţii Europene şi i-a succedat acesteia, şi
exercită toate drepturile şi îşi asumă toate obligaţiile CE.
• CEEA (EURATOM) rămîne
• Acordarea personalităţii juridice unice UE şi abolirea pilonilor
• Votul cu majoritate calificată în Consiliu: în principiu votul nu va fi mai ponderat începînd cu 1 noiembrie 2014, cu o
perioadă de tranziţie pînă la 1 martie 2017
• În domeniul de Securitate şi Apărare se creează forme speciale de cooperare - „cooperarea structurală”
• Creşte rolul PE în procesul decizional al UE
• Creşterea rolului parlamentelor naţionale prin oferirea de modalităţi concrete de a contribui la buna funcţionare a Uniunii
• Carta drepturilor fundamentale dobîndeşte caracter obligatoriu deşi nu este incorporată în Tratat
• Iniţiativa cetăţenească – permite ca 1 milion de cetăţeni europeni să solicite direct Comisiei să prezinte o iniţiativă
legislativă de interes pentru ei, într-un domeniu de competenţă a Uniunii.

32
• Competenţe UE, stabilind tipurile de competenţe şi partajarea lor între UE şi statele membre
• Introducerea procedurilor legislative şi non-legislative pentru adoptarea actelor UE
• Se extinde iniţiativa legislativă a Comisiei în ceea ce priveşte Spaţiul de Libertate, Securitate şi Justiţie

Reforme instituţionale:

• Pentru Consiliul European se confirmă apartenenţa la sistemul instituţional

• Sistemul jurisdicţional al Uniunii Europene se va numi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, fiind compusă din 3 instanţe:
Curtea de Justiţie, Tribunalul şi Tribunale specializate
• Banca Centrală Europeană este ridicată la rang de instituţie
• Un Preşedinte al Consiliului European cu un mandat de2,5 ani
• Înaltul Reprezentant petnru Politică Externă şi Securitate (ÎRPES) şi Serviciul de Acţiune Externă (SEA) este o noutate
semnificativă care asigură o singură voce a UE şi care sporeşte rolul UE pe arena internaţională
• Începînd cu 1 noiembrie 2014 Comisia, incluzînd Preşedintele şi ÎRPES va fi compusă dintr-un număr corespunzător cu
2/3 din numărul statelor membre.

Provocări pentru Tratat în anumite state membre:

• Iniţial, respingerea Tratatului de Irlanda prin referendum consultativ (care a condus la o serie de concesiuni făcute
irlandezilor)
• Decizia Lisabona a Curţii Constituţionale germane pentru a se pronunţa asupra compatibilităţii Tratatului cu
Constituţia, care constată că Camerele parlamentare trebuie să aibă o influenţă mai mare în afacerile europene
• Decizia de la Lisabona a Curţii Constituţionale din Cehia, care stabileşte că Tratatul nu aduce atingere Constituţiei
Cehiei (Deşi condamnă decizia Curţii, Preşedintele eurosceptic al Cehiei, Vaclav Klaus, semnează la 3 noiembrie
2009 instrumentul de ratificare).

La 1 decembrie 2009 intră în vigoare.

33
Tratatele pînă şi după revizuirea de la Lisabona : Tratatul de la Lisabona transformă Tratatele pre-existente, precum şi Carta
drepturilor fundamentale. De asemenea, acesta schimbă denumirea „TCE” în „Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene”.

Efectul Tratatului de la Lisabona asupra Tratatelor pre-existente şi a Cartei drepturilor fundamentale

TUE TCE Carta TCEEA TCECO

Tratatul privind Tratatul de (EURATOM) Tratatul de
Uniunea instituire a Carta drepturilor Tratatul de instituire a
Europeană Comunităţii fundamentale instituire a Comunităţii
Europene („soft law”) Comunităţii Cărbunelui şi
Energiei Atomice Oţelului
UE CE
1992 1957 2000 1957 1951

Dizolvată la 23
iulie 2002
datorită expirării
TCECO (

Modificările
de la
Lisabona

Reformele
realizate prin
Tratatul de la
Lisabona

Tratatul privind Tratatul privind Carta drepturilor Tratatul de

Uniunea Funcţionarea fundamentale instituire a
Europeană Uniunii Europene (document Comunităţii
obligatoriu) Energiei Atomice

TCEEA
TUE TFUE Carta (EURATOM)

Uniunea Europeană EURATOM

34
Structura TUE ca urmare a modificărilor operate de Tratatul de la Lisabona: Tratatul de la Lisabona alterează radical structura TUE.
TUE conţine dreptul constituţional al Uniunii, plus dispoziţii privind PESC (ex-pilonul II). Dreptul material privind fostul pilon III a fost
transferat din TUE în TFUE.

Structura TUE după Tratatul de la Lisabona

Titlul I Dispoziţii comune

Titlul II Dispoziţii privind principiile democratice

Titlul III Dispoziţii privind instituţiile

Titlul IV Dispoziţii privind formele de cooperare consolidată

Titlul V Dispoziţii generale privind acţiunea externă a Uniunii şi dispoziţii specifice privind
PESC

Titlul VI Dispoziţii finale

35
Structura Tratatului de Funcţionare a Uniunii Europene ca urmare a modificărilor operate de Tratatul de la Lisabona: Tratatul de la
Lisabona alterează structura ex-Tratatului de instituire a Comunităţii Europene şi îl transformă în Tratatul de Funcţionare a Uniunii
Europene. Acesta cuprinde regulile şi modalităţile concrete de funcţionare a Uniunii (TFUE), transpunînd în practică elementele de
principiu descrise în cadrul TUE. TFUE detaliază politicile Uniunii cu excepţia PESC, dar conţine dispoziţii privind cooperarea
judiciară în materie penală şi cooperarea poliţienească (ex-pilonul III).

Structura TFUE (ex-TCE) după Tratatul de la Lisabona

Partea întîi Principiile (art. 1-17)

Partea a doua Nediscriminarea şi cetăţenia UE (art. 18-25)

Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii (art. 26-197)

Partea a patra Asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări (art. 198-204)

Partea a cincea Acţiunea externă a Uniunii (art. 205-222)

Partea a şasea Dispoziţii instituţionale şi financiare (art. 223-334)

Partea a şaptea Dispoziţii generale şi finale (art. 335-358)

Notă:

În conformitate cu art. 1(11) al Tratatului de la Lisabona, prevederile Titlului II al TUE (modificările anterioare la TCE) – ex-
pilonul I al UE – sînt incorporate în TFUE.

36
2.9 Importante modificări ale Tratatelor

Pe parcursul anilor, Tratatele comunitare şi, corespunzător, TUE au fost revizuite în mod repetat. Cea mai recentă revizuire datează
de la 2007/2009 (Tratatul de la Lisabona de reformare).

Importante revizuiri ale Tratatelor Comunitare şi a TUE

Tratate constitutive

TCECO Semnat în 1951, intrat în vigoare la 24 iulie 1952 (expirat în 2002)

TCEEA (EUROATOM) Semnat în 1957, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958

TCEE Semnat în 1957, intrat în vigoare la 4 ianuarie 1958

Tratate modificatoare

Denumirea Anul semnării/ Probleme importante

intrării în vigoare

Introducerea unui cadrul instituţional

Tratatul de Fuziune 1965/ pentru cele 3 Comunităţi.
1iulie 1967 Notă: Comunităţile nu au fuzionat.

Actul Unic 1986/ Un nou termen pentru realizarea Pieţei

European 1 iulie 1987 Interne; Reformă instituţională.

Tratatul de la 1992/ Sînt modificate cele 3 Tratate constitutive;

Maastricht 1 noiembrie 1993 Se creează UE.

Tratatul de la 1997/ Modificări ale celor 3 Tratate constitutive şi

Amsterdam 1 mai 1999 a TUE.

Tratatul de la 2001/ Modificări ale celor 3 Tratate constitutive şi

Nisa 1 februarie 2003 a TUE.

Tratatul 2004/ Abolirea Comunităţii Europene; Reforma

Constituţional nu a intrat în vigoare UE.

Tratatul de la 2007/ Au fost păstrate unele părţi ale Tratatului

Lisabona 1 decembrie 2009 Constituţional; Incorporarea CE în UE.

37
Tema 3: Extinderea Uniunii Europene şi procesul de aderare la Uniune

3.1 Evoluţii comparative privind extinderile succesive ale UE

De la 6 state fondatoare ale Comunităţilor Europene, astăzi UE numără 27 de membri.

Statele membre ale Comunităţilor europene şi ale UE

Statele fondatoare ale Comunităţilor europene

1951/ CECO, CEE, CEEA Franţa, Germania, Italia, cele 3 state Benelux
1952 (Belgia, Olanda şi Luxemburg)

Extinderea
(în cazul unor state: trecerea de la AELS, către CEE, CE, UE)

1973 CECO, CEE, CEEA Regatul Unit, Irlanda, Danemarca; Rezultat

negativ al referendumului în Norvegia

1981 CECO, CEE, CEEA Grecia

1986 CECO, CEE, CEEA Spania, Portugalia

1995 UE (inclusiv CECO, CEE, Austria, Suedia, Finlanda; Rezultat negativ al

CEEA) referendumului în Norvegia

2004 UE (inclusiv cele 2 Comunităţi: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta,
CE şi CEEA) Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria

2007 UE (inclusiv cele 2 Comunităţi: Bulgaria, România

CE şi CEEA)

Statele candidate şi statele car au solicitat să devină membre

UE (inclusiv cele 2
Comunităţi: CE şi CEEA)
State candidate:
Turcia, Croaţia, Macedonia, Islanda, Muntenegru.
Notă: Aderarea Croaţiei este programată pentru 1
iulie 2013
State potenţial candidate:
Albania, Bosnia şi Herţegovina, Serbia şi Kosovo.
Notă: Au depus cererea de aderare Serbia şi
Albania.

38
 State respinse ca fiind „non-european”

Maroco (1987)

În afara UE: statele AELS şi SEE

• Au rămas în AELS: Islanda, Lichtenshtein, Norvegia, Elveţia...

• ...dintre care unele fac parte din SEE: Islanda, Lichtenstein, Norvegia
• Elveţia: rezultat negativ al referendumului pentru statutul de membru SEE în 1992.

3.2 Criteriile de aderare la UE.

După cum demonstrează extinderile precedente ale UE, aderarea la UE reprezintă un proces îndelungat şi complicat de ajustare a
tuturor domeniilor interne ale statelor candidate, la principiile, valorile şi standardele UE. Pentru a orienta statele candidate asupra
reformelor care trebuie îndeplinite în vederea aderării la UE, Uniunea a stabilit cîteva criterii de aderare, formalizate iniţial la Summit-
ul de la Copenhaga din 1993 şi ulterior completate cu încă unul, în cadrul Consiliului European de la Madrid din 1995.

Consiliul European de la Copenhaga: 1993

Criteriile de aderare

Condiţii înaintate statelor

1. Instituţii stabile care să garanteze democraţia, supremaţia legii, drepturile omului şi protecţia minorităţilor (criteriu
politic);
2. Economie de piaţă funcţională, capabilă să facă faţă presiunilor competitive şi forţelor de piaţă din cadrul UE (criteriul
economic);
3. Capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de stat membru, inclusiv aderarea la obiectivele politice, economice şi
monetare ale Uniunii (capacitatea de adoptare integrală a acquis-ului comunitar (astăzi, acquis-ul UE)).

Notă: Se reafirmă că condiţia de bază pentru a deveni membru al UE o constituie identitatea europeană, care a fost consacrată
în TCEE: 1957/1958: „orice stat european poate deveni membru al CEE”.

39
 Condiţia înaintată Uniunii Europene

1. Capacitatea UE de a absorbi noii membri şi de a menţine, în acelaşi timp, procesul de integrare convenit la Maastricht:

• Extinderea nu trebuie să fie mai costisitoare decît procesul de integrare;

• Extinderea nu trebuie să pericliteze realizările CE;
• UE îşi rezervă dreptul de a decide momentul la care va fi pregătită pentru a accepta noi membri.

Consiliul European de la Madrid: 1995

Criteriile de la Copenhaga au mai fost completate cu încă unul:

4. Existenţa unor structuri administrative şi judiciare care vor permite adoptarea şi aplicarea acquis-ului comunitar.

Notă: Oricît de important era ca legislaţia comunitară să fie transpusă în legislaţia naţională, este şi mai important ca această
legislaţiei să fie efectiv pusă în practică prin structuri administrative şi judiciare adecvate. Aceasta constituie premisa pentru
relaţia de încredere care fundamentează calitatea de stat membru.

Aderarea potrivit Tratatului de la Lisabona (art. 49 TUE)

• Criteriile de aderare nu sunt menţionate explicit, dar se face referinţă la ele în art. 49 TUE: „condiţiile admiterii aprobate de
Consiliul European vor fi luate în consideraţie”;
• Orice stat european care respectă valorile prevăzute la art. 2 TUE şi care se angajează să le promoveze poate solicita să
devină membru;
• Statul solicitant adresează cererea Consiliului care se pronunţă în unanimitate;
• Statul solicitant trebuie să informeze Parlamentul European şi parlamentele naţionale cu privire la această cerere, care nu
joacă nici un rol în procedura de aderare propriu-zisă. Consiliul este cel care decide în unanimitate.

40
Tema 4: Consideraţii generale privind Uniunea Europeană

4.1 Valorile Uniunii Europene

Tratatul de la Lisabona pune în prim plan valorile pe care UE se bazează. Articolul 2 al TUE privind valorile Uniunii nu este doar o
declaraţie politică şi simbolică. Ea conţine efecte juridice concrete.

Valorile UE (art. 2 TUE)

Conţinutul juridic:

• Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum
şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor.
• Aceste valori sînt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie,
solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi.

Efectele legale:

• Condiţie de a respecta aceste valori pentru a putea adera la UE: „Orice stat european care respectă valorile prevăzute la
art. 2 şi care se angajează să le promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii...” (art. 49 TUE)
• O încălcare gravă de către un stat membru a valorilor prevăzute de art. 2 poate duce la suspendarea anumitor drepturi
care rezultă din statutul de membru: „Consiliul European, hotărînd în unanimitate...poate să constată existenţa unei
încălcări grave şi persistente a valorilor prevăzute la art. 2...” (art. 7(2) TUE).

Notă: Menţionăm că lista valorilor de la art. 2 TUE ale căror încălcare poate atrage suspendarea unor drepturi pentru statul
membru a fost extinsă şi este mai lungă în raport cu lista reţinută la ex-art. 6 (1) al ex-TUE: „Uniunea se întemeiază pe
principiile libertăţii, democraţiei, respectul pentru drepturile şi libertăţile fundamentale şi a statului de drept, principii care sînt
comune tuturor statelor membre”.

• Şi în sfîrşit, promovarea valorilor sale reprezintă unul din primele obiective ale Uniunii, menţionate la art. 3(1) al TUE.

41
4.2 Obiectivele Uniunii Europene

Art. 3 al TUE enumeră obiectivele UE. Acest articol încearcă să ofere răspunsuri la două întrebări principale: de ce a fost stabilită
UE?; Ce urmăreşte UE? În mod clar şi ambiţios acesta comasează obiectivele anterior consfinţite în art. 2 al ex-TUE şi art. 2 al ex-
TCE şi adaugă noi obiective sau le parafrazează.

Obiectivele UE (art. 3 TUE)

Conţinutul juridic:

• Urmăreşte să promoveze pacea, valorile sale şi bunăstarea popoarelor sale

• Oferă cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată
libera circulaţie a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontiere externe, dreptul de azil,
imigrarea, precum şi prevenirea criminalităţii şi combaterea acestui fenomen
• Instituie o piaţă internă. Aceasta acţionează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creştere economică
echilibrată şi pe stabilitatea preţurilor, pe o economie socială de piaţă cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre
ocuparea deplină a forţei de muncă şi spre progres social, precum şi pe un nivel înalt de protecţie şi de îmbunătăţire a
calităţii mediului. Aceasta promovează progresul ştiinţific şi tehnic
• Combate excluziunea socială şi discriminările şi promovează justiţia şi protecţia socială, egalitatea între femei şi bărbaţi,
solidaritatea între generaţii şi protecţia drepturilor copilului
• Promovează coeziunea economică, socială şi teritorială, precum şi solidaritatea între statele membre
• Respectă bogăţia diversităţii sale culturale şi lingvistice şi veghează la protejarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural
european
• Instituie o uniune economică şi monetară a cărei monedă este Euro
• În relaţiile sale cu restul comunităţii internaţionale, îşi afirmă şi promovează valorile şi interesele şi contribuie la protecţia
cetăţenilor săi. Contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea şi respectul reciproc între
popoare, comerţul liber şi echitabil, eliminarea sărăciei şi protecţia drepturilor omului şi, în special, a drepturilor copilului,
precum şi la respectarea strictă şi dezvoltarea dreptului internaţional, inclusiv respectarea principiilor Cartei Organizaţiei
Naţiunilor Unite.

Notă:

Deşi majoritatea obiectivelor sînt similare celor existente pînă la revizuirea operată la Lisabona, cum ar fi „un nivel înalt de
protecţie şi îmbunătăţire a calităţii mediului”, „combaterea excluziunii sociale şi discriminării”, „protecţia socială”, „progres
social”, „egalitatea între femei şi bărbaţi”, sau „solidaritatea între statele membre”, un anumit limbaj este nou în raport cu
vechile dispoziţii. Putem menţiona de exemplu „ocuparea deplină a forţei” în loc de „un nivel ridicat de ocupare a forţei de
muncă”, care au fost menţionate atît la art. 2 ex-TUE, cît şi la art. 2 ex-TCE, de asemenea, „justiţia socială”, „solidaritatea între
generaţii” sau „protecţia drepturilor copilului” – dispoziţii care nu au fost menţionate în Tratatele anterioare. Acelaşi lucru este
valabil şi pentru obiectivele privind respectarea bogăţiei diversităţii culturale şi lingvistice ale Uniunii, precum şi asigurarea că
patrimoniul cultural al Uniunii Europene este protejat şi consolidat. Toate aceste precizări, dacă e să le comparăm cu Tratatele
anterioare, sînt plasate în direcţia respectului pentru valorile umane şi grija pentru bunăstarea popoarelor Uniunii.

42
4.3 Personalitatea juridică a Uniunii Europene
Art. 47 TUE statuează că Uniunea trebuie să dispună de personalitate juridică. Art. 395 TFUE prevede că „în fiecare dintre statele
membre, Uniunea are cea mai largă capacitate juridică recunoscută persoanelor juridice de către legislaţiile interne; Uniunea poate
în special să dobîndească sau să înstrăineze bunuri mobile şi imobile şi poate sta în justiţie”.
Personalitatea juridică a UE
• UE va respecta principiul atribuirii de
competenţe („...faptul că UE dispune de
personalitate juridică nu va autoriza în nici un
fel Uniunea să legifereze sau să acţioneze
dincolo de competenţele conferite de statele
membre prin Tratate...”, Declaraţia nr. 24
privind personalitatea juridică a Uniunii).
• O singură procedură de negociere şi încheiere
a tratatelor (art. 218 TFUE)
• Totuşi, anumite variaţii se aplică în cadrul
acestei proceduri în dependenţă de domeniul
acordului internaţional care urmează a fi
încheiat
• Art. 218 (3) TFUE oferă Consiliului posibilitatea
desemnării negociatorului, fie Comisia, fie
ÎRPES, în funcţie de domeniul acordului în
cauză
• Art. 218(6) TFUE extinde atribuţiile PE
solicitând aprobarea din partea PE a mai multor
acorduri internaţionale, în particular acele care
acoperă domeniile pentru care se aplică
procedura legislativă ordinară
• Acordurile se încheie de Consiliu prin VMC,
excepţie făcînd acordurile care acoperă
domeniile pentru care este necesară
unanimitatea în vederea adoptării unui act al
Uniunii (art. 218(8) TFUE)
• Acordurile încheiate în cadrul Tratatelor sînt
obligatorii pentru instituţiile Uniunii şi pentru
statele membre (art. 216(2) TFUE). Tratatul de
la Lisabona reţine particularităţile procesului de
luare a deciziilor existente la ex pilonul PESC,
menţinînd la art. 31(1) TUE sistemul numit
„abţinere constructivă” în cadrul căruia
abţinerea de la vot nu creează obligaţia pentru
statul care s-a abţinut de a aplica decizia , dar
obligaţia de a accepta faptul că decizia
angajează Uniunea
• Art. 207 TFUE, care conţine dispoziţii specifice
privind politica comercială comună în cadrul
căreia Comisia este singurul negociator, iar
VMC reprezintă o regulă (excepţie făcînd
comerţul cu servicii, aspecte comerciale ale
proprietăţii intelectuale şi investiţiile străine
directe pentru care se cere unanimitatea în
Consiliu).
43
4.4 Procedura de revizuire a Tratatelor

Iniţial, pînă la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, TUE prevedea că orice stat membru sau Comisia poate înainta
Consiliului propuneri de modificare a tratatelor. Acest lucru deschidea calea, în cazul în care Consiliul este de acord, pentru
convocarea de către Preşedintele Consiliului a unei Conferinţe Interguvernamentale (CIG). Modificarea tratatelor necesita acordul
unanim al statelor membre, precum şi ratificarea de către toate statele membre, în conformitate cu propriile proceduri constituţionale.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, TUE şi TFUE vor putea fi revizuite atît printr-o procedură ordinară, cît şi
printr-o procedură simplificată de revizuire.

Procedurile de revizuire a Tratatelor (art. 48 TUE)

Procedura ordinară de revizuire Procedura de revizuire simplificată

(art. 48(2)-(5) TUE) (art. 48(6)-(7) TUE)

Subiectul revizuirii Revizuirea Tratatelor poate viza, printre A. Revizuirea integrală sau parţială a
altele, fie extinderea, fie reducerea dispoziţiilor părţii a III-a din TFUE (privind
competenţelor atribuite Uniunii. politicile şi acţiunile interne ale Uniunii); nu
şi extinderea competenţelor.

B. Revizuirea privind:
• Condiţiile de vot în Consiliu (de la
unanimitate la majoritate calificată)
pentru dispoziţiile TFUE sau ale Titlului
V al TUE (privind acţiunea externă a
Uniunii; se exclud deciziile care au
implicaţii militare sau în domeniul
apărării)
• Procedura de adoptare a actelor
secundare (trecerea de la procedura
legislativă specială la procedura
legislativă ordinară).

Procedura • Propunerea de la Guvernul unui stat A. În privinţa părţii III a TFUE:

(instituţiile UE membru , PE sau Comisia Consiliului • Propunerea de la un Guvern a unui stat
implicate) UE membru, PE sau Comisia Consiliului
• Consiliul notifică Parlamentele naţionale European
şi transmite propunerea Consiliului • Consiliul European consultă PE şi
European Comisia şi în anumite cazuri BCE
• Consiliul European Consultă PE şi • Consiliul European decide în
Comisia unanimitate
• După o decizie favorabilă examinării • Aprobarea din partea statelor membre.
modificărilor propuse, preşedintele
Consiliului European convoacă o
Convenţie

44
 • Consiliul European poate decide cu
aprobarea PE să nu convoace
Convenţia, stabilind mandatul pentru
CIG
• CIG decide în unanimitate asupra
amendamentelor
• Ratificarea de către statele membre.
B. În privinţa votului sau procedurilor:
• Iniţiativa din partea Consiliului European
• Notificarea parlamentelor naţionale,
care se pot opune amendamentelor
• Consiliul European solicită aprobarea
PE, care poate refuza
• PE decide cu majoritatea membrilor
• În cazul aprobării de către PE, Consiliul
European decide în unanimitate în
privinţa amendamentelor.

4.5 Retragerea din Uniune

Pînă la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dreptul comunitar (atunci) prevedea modalitatea prin care un stat putea adera
la Uniune, însă nu şi cele prin care ar putea decide să o părăsească. De vreme ce construcţia europeană se doreşte a fi de natură
democratică, posibilitatea de fi părăsită trebuie lăsată statelor participante, chiar dacă acest lucru nu s-a întîmplat la nivel de stat.
Tratatul de la Lisabona introduce o clauză de retragere voluntară, admiţînd astfel că statele membre au în orice moment posibilitatea
de a se retrage din Uniune „conform regulilor lor constituţionale”.

Clauza de retragere (art. 50 TUE)

Procedura • Statul notifică intenţia Consiliului European

• În baza orientărilor Consiliului European, UE negociază şi încheie cu statul un acord de
retragere (art. 218(3) TFUE)
• Consiliul decide cu VMC după aprobarea PE
• Statul care se retrage nu participă nici la dezbateri şi nici la adoptarea deciziilor Consiliului
European şi ale Consiliului UE.

Încetarea • Tratatele încetează să se aplice statului vizat de la data intrării în vigoare a acordului de
Tratatelor retragere sau
• După 2 ani de la notificarea intenţiei de retragere

Notă: Consiliul European, în acord cu statul membru în cauză poate proroga acest termen
hotărînd în unanimitate.

Readerarea • Statul care s-a retras poate depune o nouă cerere de aderare, potrivit procedurii
prevăzute la art. 49 TUE.

45
Tema 5: Competenţele Uniunii Europene

5.1 Atribuirea competenţelor către Uniunea Europeană

Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin Tratate.

Principiul atribuirii competenţelor (art. 3(6), 4, 5, 13(2) TUE)

Atribuirea competenţelor către UE:

• UE acţionează numai în limitele competenţelor atribuite (art. 3(2) TUE)

• Orice competenţă care nu este atribuită Uniunii prin Tratate, aparţine statelor membre (art. 4(2) şi 5(2) TUE). Aceasta
semnifică că toate competenţele sunt stabilite de statele membre.

Notă: Totuşi, nu există în Tratate un catalog al domeniilor integral excluse din dreptul UE. În acelaşi timp, potrivit art. 4(2) TUE:
„securitatea naţională rămîne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru.”

Consecinţe:

• Acţiunea Uniunii şi a instituţiilor sale trebuie să se încadreze în limitele competenţelor sale (art. 3(6) şi 13(2) TUE). În
cazul în care aceasta nu se respectă este posibilă prezentarea unei acţiuni în anulare în faţa CJUE.

Modalităţi de atribuire a competenţelor către UE

În mod normal: atribuirea explicită. Excepţional: atribuirea implicită

Competenţele atribuite UE sînt statuate în Recunoaşterea existenţei anumitor

Tratate, în dispoziţiile legale care competenţe de către CJUE prin intermediul
menţionează explicit domeniile vizate. unei interpretări extensive a prevederilor
Scopul dispoziţiilor legale este determinat de legale în cazul în care domeniile văzute nu
CJUE prin interpretarea dispoziţiilor. sînt expres menţionate în Tratate.

46
5.2 Delimitarea competenţelor Uniunii Europene

Tratatul de la Lisabona codifică categoriile competenţelor UE care fuseseră deja identificate de către CEJ sau menţionate în
Tratatele precedente. El are meritul de a le plasa într-o ordine mai coerentă. Astfel, Tratatul clarifică tipurile de competenţe ale
Uniunii, stabilind în mod expres la art. 2 al TFUE, caracterul acestora (competenţe exclusive, competenţe partajate şi competenţe de
sprijin: susţinere, coordonare şi completare). De asemenea, Tratatul listează domeniile în care UE dispune de competenţe exclusive,
partajate şi de sprijin (respectiv art. 3, 4 şi 6 TFUE). După cum se poate vedea din schema de mai jos şi contrar a ceea ce este
adesea susţinut, numărul domeniilor în care UE are competenţe exclusive este foarte limitat, pe cînd lista competenţelor partajate şi
de sprijin este mult mai lungă. Tratatul mai conţine şi politici separate şi specifice, care nu cad sub incidenţa acestor trei categorii.

Delimitarea competenţelor dintre UE şi statele membre

Competenţa exclusivă a UE Competenţa partajată Competenţa de sprijin,

coordonare sau completare

Exclusiv Uniunea.
Art. 2(1) TFUE: numai Uniunea
poate legifera şi adopta acte cu
caracter de forţă juridică
obligatorie într-un domeniu
determinat. Statele membre nu
pot acţiona cu excepţia:
Cine poate legifera ?
Atît Uniunea, cît şi statele Atît Uniunea, cît şi statele
membre pot legifera şi adopta membre pot legifera, doar că
acte obligatorii din punct de Uniunea poate doar să sprijine,
vedere juridic, însă competenţa să coordoneze sau să
statelor membre se bazează pe completeze acţiunile statelor
principiul „ocupării domeniului”. membre.
Art. 2(2): statele membre îşi Art. 2(5) TFUE: Acţiunile Uniunii

execută competenţa în măsura nu vor înlocui competenţele

• atunci cînd sînt abilitate de
Uniune
• pentru punerea în aplicare
a actelor Uniunii.
în care Uniunea nu şi-a executat statelor membre. Actele
competenţa. De vreme ce obligatorii ale Uniunii nu pot
domeniul a fost ocupat de implica armonizarea actelor cu
Uniune, statele membre îşi pierd putere de lege ale statelor
competenţa lor. membre.

Notă: Atunci cînd Uniunea

întreprinde acţiuni într-un anumit
domeniu, sfera de aplicare a
competenţelor este limitată la
elementele vizate de acţiunile
întreprinse şi nu se extinde la
întreg domeniul.

Art. 3 TFUE: Art. 4 TFUE: Art. 6 TFUE:

1. Uniunea Vamală; 1. Piaţa internă; 1. Protecţia şi îmbunătăţirea

Domenii relevante

2. Stabilirea normelor privind 2. Politica socială pentru sănătăţii umane;

concurenţa, necesare
funcţionării pieţei interne;
3. Politica monetară pentru
statele membre a căror
monedă este Euro;
4. Conservarea măsurilor
biologice ale mării în cadrul
aspectele definite în TFUE; 2. Industria;
3. Coeziunea economică, 3. Cultura;
socială şi teritorială; 4. Turismul;
4. Agricultura şi pescuitul, cu 5. Educaţia, formarea
excepţia conservării profesională, tineretul şi
resurselor biologice ale mării; sportul;
5. Mediul; 6. Protecţia civilă;

47
 Politicii comune privind
pescuitul;
5. Politica comercială comună;
6. Încheierea acordurilor
internaţionale cu condiţia:
Domenii relevante
6. Protecţia consumatorului; 7. Cooperarea administrativă.
7. Transporturile
8. Reţelele transeuropene;
9. Energia;
10. Spaţiul de libertate,
securitate şi justiţie;

• Să fie prevăzut de un act 11. Obiectivele comune de

legislativ al Uniunii securitate în materie de sănătate
• Necesară pentru a permite publică pentru aspectele definite
Uniunii să îşi exercite în TFUE.
competenţa internă
• În măsura în care aceasta
ar putea aduce atingere
normelor comune sau ar
putea modifica domeniul de
aplicare a acestora.

Concluzie:

În timp ce lista domeniilor stabilite la competenţele exclusive şi de sprijin au un caracter exhaustiv, (art. 3 şi 6 TFUE),
lista domeniilor de la competenţa partajată nu este un exhaustivă (art. 4 TFUE), or aceasta începe cu propoziţia:
„Uniunea trebuie să-şi partajeze competenţele cu statele membre în cazul în care tratatele îi atribuie o competenţă
care nu se referă la domeniile menţionate la art. 3 şi 6 TFUE”.

Cazuri specifice

1. Coordonarea politicilor economice şi de ocupare a forţei de muncă

2. PESC
3. Cercetare, dezvoltare tehnologică şi spaţiul
4. Cooperarea pentru dezvoltare şi ajutor umanitar.

Notă:
Aşa domenii precum cercetarea, dezvoltarea tehnologică, cooperarea pentru dezvoltare şi ajutorul umanitar, se
poziţionează între competenţa partajată şi cea de sprijin (art. 4(3) şi (4) TFUE), cu un fundament legal care ne arată
că UE nu are nici competenţă partajată, nici de sprijin, ci o competenţă complementară, executarea căreia nu poate
avea ca efect împiedicarea statelor membre de a-şi executa propria competenţă.

În privinţa PESC, dispoziţiile acestui domeniu au fost reglementate în TUE şi astfel, fiind separate de celelalte baze
legale ale competenţelor UE din TFUE. S-a considerat în cele din urmă că specificul competenţei UE în domeniul de
referinţă, unde atît Uniunea, cît şi statele membre dispun de o competenţă, fac dificilă din punct de vedere politic
includerea acestui domeniu în una din cele 3 categorii de competenţe.

48
5.3 Limitele exercitării competenţelor Uniunii Europene

Utilizarea competenţelor Uniunii Europene este limitată. Principiul subsidiarităţii va fi examinat doar în cazul competenţelor non-
exclusive, pe cînd în restul cazurilor se va aplica principiul proporţionalităţii.

Principii importante ce guvernează competenţele UE

Subsidiaritatea Proporţionalitatea

În domeniul competenţelor partajate, UE intervine
numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii
preconizate nu pot fi realizate satisfăcător de statele
membre...însă datorită dimensiunilor şi efectelor
acţiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul
Uniunii (art. 5(3) TUE).
• Parlamentele naţionale monitorizează principiul
subsidiarităţii (art. 5(3) şi 12(b) TUE)
• Subsidiaritatea reprezintă un principiu general al
dreptului UE.
În toate cazurile, conţinutul şi forma acţiunii Uniunii nu
trebuie să depăşească ceea ce este necesar pentru
realizarea obiectivelor Tratatelor (art. 5(4) TUE).
Proporţionalitatea implică o ierarhie a normelor (art.
296(1) TFUE). Aceasta indică ce formă a măsurii
trebuie găsită în lumina acestui principiu: directivele
vor avea prioritate faţă de regulamente, directivele
cadru vor avea prioritate faţă de directivele detaliate,
etc.
• Proporţionalitatea este, de asemenea, un
principiu general al dreptului UE.

Relevanţa acestor principii depinde de tipul de competenţe

exclusivă a UE
Competenţa

_____ Aplicabil
care nu sunt exclusive
Competenţele UE

Aplicabil Aplicabil

Ghid privind aplicarea lor în practică

În privinţa Parlamentelor naţionale:

• „Cartonaşul galben”: Parlamentele naţionale pot forţa Comisia să reexamineze propunerea legislativă pe motivul
nerespectării principiului subsidiarităţii (art. 7(2) Protocolul nr. 2)
• „Cartonaşul portocaliu”: Avizele motivate ale parlamentelor naţionale pot fi prezentate Consiliului UE şi PE în cazul în
care Comisia îşi menţine propunerea, care în urma examinării compatibilităţii propunerii legislative cu principiul
subsidiarităţii vor putea respinge propunerea cu majoritatea de 55% a membrilor Consiliului sau cu o majoritate a
voturilor exprimate în PE (art. 7(3) Protocolul nr. 2)
• Poate fi înaintată o acţiune în anulare în faţa CJUE, potrivit art. 263 TFUE (art. 8 Protocolul nr. 2).

49
Tema 6: Sursele dreptului Uniunii Europene

6.1 Sistem juridic multistratificat

Uniunea Europeană realizează integrarea prin intermediul unui sistem juridic care include: dreptul primar, dreptul secundar, aşa-
numitul „soft law” (drept non-obligatoriu) şi jurisprudenţa CJUE.

Jurisprudenţa CJUE

În special, explicaţiile privind sensul dreptului UE

(art. 19(1) TFUE.)

Măsuri non-obligatorii („soft law”)

Exemplu:
• Recomandări şi avize (art. 288 TFUE)
• Rezoluţii
• Comunicări
• Declaraţii, etc.

Măsuri derivate
(adoptate pe baza dispoziţiilor Tratatelor)

• Regulamente, directive, decizii (art. 288 TFUE)

• Acordurile internaţionale (de exemplu, art. 8 şi 37 TUE, 216 TFUE,
etc.)

Dreptul primar

Tratatele şi Protocoalele din anexă (art. 51 TUE), Carta Drepturilor

Fundamentale, Principiile generale.

50
6.2 Dreptul primar

Dreptul primar deţine cea mai înaltă poziţie în sistemul juridic al UE, celelalte acte juridice fiind bazate şi subordonate dispoziţiilor
dreptului primar . Acesta cuprinde: Tratatele, principiile generale ale dreptului UE, Carta drepturilor fundamentale a UE.

Dreptul primar

Tratatele Principiile generale ale Carta drepturilor

• Tratatele constitutive, inclusiv
• Tratatele care le modifică,
completează sau le revizuiesc
• Anexele şi protocoalele la
aceste tratate sunt, la fel,
considerate surse ale
dreptului primar.
dreptului UE fundamentale a UE
sunt surse ale dreptului primar, are aceeaşi valoare juridică cu
obligatorii atît pentru instituţiile cea a Tratatelor (art. 6(1) TUE).
europene, cît şi pentru statele (vezi Tema 7)
membre. (vezi Tema 7)

Exemplu:
- Tratatul CECO (Tratatul de la
Paris);
- Tratatul CEE (Tratatul de la
Roma);
- Tratatul CEEA (EURATOM;
Tratatul de la Roma);
- Tratatul de Fuziune;
- Instrumentele de aderare ale
Regatului Danemarcei,
Irlandei şi Regatului Unit al
Marii Britanii şi Irlandei de
Nord (1972);
- Tratatul Bugetar (1970);
- Tratatul Bugetar (1975);
- Instrumentul de aderare al
Greciei (1979);
- Instrumentele de aderare ale
Spaniei şi Portugaliei (1985);
- Actul Unic European (AUE);
- Tratatul de la Maastricht
(TUE);
- Instrumentele de aderare ale
Austriei, Suediei şi Finlandei
(1994);
- Tratatul de la Amsterdam;
- Tratatul de la Nisa;
- Tratatul de aderare (10 noi
state membre) (2003);
- Tratatul de aderare (România
şi Bulgaria) (2005);
- Tratatul de la Lisabona.

51
6.3 Măsurile legislative secundare ale Uniunii Europene

Măsurile secundare sau actele legislative sînt adoptate de instituţiile UE pentru exercitarea competenţelor Uniunii. În esenţă,
măsurile secundare au ca scop facilitarea atingerii obiectivelor primare ale Tratatelor.

Actele legislative ale Uniunii

Art. 288 TFUE:

„Pentru exercitarea competenţelor Uniunii, instituţiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize”

Regulamentul Directiva Decizia „Soft law”

este un act obligatoriu
în toate elementele
sale. Are aplicabilitate
generală şi se aplică
direct în fiecare stat
membru.
este un act obligatori
pentru fiecare stat
membru destinatar cu
privire la rezultatul
care trebuie de atins,
lăsînd autorităţilor
naţionale competenţa,
în ceea ce priveşte
forma şi mijloacele de
implementare.
este un act obligatoriu
în toate elementele
sale. În cazul în care
se indică destinatarii,
decizia este obligatorie
numai pentru aceştia.
„...reguli de conduită
care nu pot fi atribuite
la categoria actelor
juridice per se, însă cu
toate acestea ele pot
produce efecte
practice”.

Automat devin parte Trebuie implementate După Lisabona, Nu au caracter

integrantă a ordinii (de exemplu, acestea includ atît obligatoriu. Ex:
juridice naţionale transpuse în legislaţia deciziile în sens
(dacă dispoziţiile lor naţională) într-o tradiţional, cît şi • Avize
sînt clare şi precise). perioadă stabilită de deciziile în cadrul • Rezoluţii
timp. PESC. • Comunicări.
• Deciziile
tradiţionale: obligatorii, Notă:
concrete, specifice Art. 288 TFUE nu este
(ex: se adresează unui exhaustiv; Hotărîrea
„Abordare monistă” număr limitat de ERTA (1978) în
în sensul dreptului „Abordare dualistă” persoane); Hotărîrea privinţa a ceea ce era
internaţional public în sensul dreptului Fruit et Legumes atunci art. 189 TCEE.
internaţional public (1962);
• Deciziile
PESC – deciziile
adoptate în cadrul
PESC nu au un
caracter legislativ.

Notă:

Pînă la Tratatul de la Lisabona, TUE prevedea măsuri (acte) pentru ex-pilonul II şi III, care erau diferite de cele prevăzute în
TCE pentru pilonul I. După Lisabona, dreptul UE prevede folosirea măsurilor identice pentru toate domeniile.

52
6.4 Legislaţia şi jurisprudenţa

Una dintre particularităţile semnificative ale dreptului UE o reprezintă importanţa jurisprudenţei CJUE.

Punctul de pornire: legislaţia

(Tratatele, Protocoalele, măsurile legislative secundare)

Jurisprudenţa

Dacă este necesar, sensul dreptului UE (sau sensul jurisprudenţei sale anterioare) este explicat de CJUE prin intermediul
„interpretării autoritare”.

În acest caz, CJUE adesea identifică („descoperă”) principii, drepturi şi obligaţii în sistemul Tratatelor şi nu în prevederile sale
explicite.

Exemple

Supremaţia Efectul direct Efectul indirect Responsabilitate Principiile

dreptului UE al măsurilor al dreptului UE a statelor generale ale
legislative ale UE dreptului UE
(atunci a dreptului (atunci al
CEE) (atunci al dreptului CEE) (atunci ale
dreptului CEE) dreptului CEE)

Costa vs. Enel Van Gend en Marshall Francovich Internationale

(1964) Loos (1986) (1991) Handelsgesell -
(1963) shaft
(1970)

(vezi Tema 7) (vezi Tema 7) (vezi Tema 7) (vezi Tema 7)

Rezultat

Jurisprudenţa CJUE este o parte semnificativ de importantă a dreptului UE, în ansamblul său, numit „acquis-ul UE”
(la acel moment „acquis communautaire”).

53
Tema 7: Principiile generale ale dreptului Uniunii Europene

7.1 Prezentare generală a principiilor generale ale Uniunii Europene

Principiile generale ale UE se bazează mult pe jurisprudenţa CEJ.

Principiile generale ca parte a dreptului UE

Potrivit CJUE, un număr de principii generale sunt parte integrantă a dreptului UE şi ele obligă statele membre şi instituţiile
europene, chiar dacă ele nu sunt explicit consfinţite în Tratate. Importante exemple ale unor asemenea principii sunt:

• Drepturile fundamentale (art. 6 TUE)

• Principiul subsidiarităţii şi proporţionalităţii (art. 5(3) şi (4) TUE, Protocolul nr. 2)
• Principiul egalităţii de tratament şi non-discriminării (art. 9 TUE)
• Principiul certitudinii juridice şi încrederii legitime
• Principiul cooperării loiale (art. 4(3) TUE)
• Principiul egalităţii statelor membre în raport cu Tratatele
• Principiul supremaţiei dreptului UE
• Principiul efectului direct, etc.

Principiile generale consfinţite în Tratate şi de jurisprudenţa CJUE

Consfinţite de Tratate Principiile derivate din jurisprudenţă

Anumite articole ale Tratatelor exprimă principiile
generale ale dreptului:
• Art. 5 TUE privind principiul proporţionalităţii şi
subsidiarităţii
• Art. 4(3) TUE privind principiul cooperării loiale
• Art. 157(1) TFUE privind egalitatea de remunerare
pentru femei şi bărbaţi în privinţa principiului
egalităţii de tratament între femei şi bărbaţi;
Defrenne (1978).
Anumite principii generale nu se regăsesc în Tratate,
de ex: încrederea legitimă (Topfer, 1978).
Efectul principiilor generale derivate din jurisprudenţă:
• Obligatorii pentru instituţiile UE
• Obligatorii pentru statele membre atunci cînd ele
acţionează în domeniul de aplicare a dreptului
UE. De exemplu, atunci cînd ele implementează o
directivă (Mangold, 2005) în privinţa principiului
non-discriminării pe motive de naţionalitate.

54
7.2 Principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene

Doctrina supremaţiei a fost dezvoltată de jurisprudenţa CEJ în contextul dreptului comunitar, bazîndu-se în special pe natura acestui
drept. În lumina modificărilor operate la Lisabona, avem o Declaraţie privind supremaţia, anexată la tratate. În practică, supremaţia
semnifică că dreptul UE deţine prioritate faţă de dreptul naţional conflictual, care nu va mai putea fi aplicat.

Reforma Lisabona: Declaraţia nr. 17 cu privire la supremaţie

În Declaraţie, Conferinţa interguvernamentală reaminteşte că în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a

Uniunii Europene, tratatele şi legislaţia adoptată de Uniune pe baza tratatelor au o prioritate în raport cu dreptul statelor
membre, în condiţiile prevăzute de jurisprudenţa menţionată anterior.

Supremaţia ca doctrină bazată pe jurisprudenţă

TCEE (CE nu menţiona expres relaţia dintre dreptul naţional şi dreptul comunitar. Cu toate acestea, CEJ avea să statueze că
dreptul comunitar prevalează asupra dreptului naţional; jurisprudenţă care începe cu cazul Costa vs. Enel, 1964).

Motivaţia CEJ:
• Dreptul comunitar este o categorie distinctă a dreptului internaţional din care a luat naştere
• Dreptul comunitar face parte integrantă din ordinea juridică naţională
• Termenii şi spiritul TCEE
• Necesitatea pentru uniformizarea dreptului comunitar
• Necesitatea pentru eficienţa dreptului comunitar („effet utile”)

Semnificaţia supremaţiei

Ca un corolar a naturii special a dreptului UE, dreptul naţional nu poate fi incompatibil cu acesta. Prin urmare, statele membre
nu sunt în drept să dea prioritate dreptului naţional conflictual. Deci, avem o prioritate a dreptului UE asupra ansamblului
sistemului juridic naţional al statelor membre:
• chiar şi în privinţa dreptului constituţional naţional (Internationale Handelsgesellshaft, 1970)
• chiar şi în privinţa unui drept naţional anterior sau posterior (Simmenthal, 1978)
• în cazul unor măsuri interimare: chiar şi în cazul în care existenţa drepturilor rezultate din dreptul UE nu a fost încă
dovedită – „drepturi prezumate” (Factorame, 1990).

Aspecte practice ale supremaţiei

De ordin general: De ordin special:

• Obligaţia instanţelor naţionale de a nu aplica dreptul
naţional care intră în contradicţie cu dreptul UE;
similar nu există o obligaţie pentru instanţele
naţionale de a aştepta ca această lege naţională să
fie formal pusă în aplicare (Simmenthal, 1978)
• Obligaţia pentru statele membre de a abroga actul
naţional conflictual, pentru a evita o stare de fapt
ambiguă (French Merchant Seamen, 1974).
• Obligaţia instanţelor naţionale de a proteja drepturile
indivizilor ca urmare a aplicării dreptului UE. Aceasta
presupune, în special:
- Efectul direct
- Responsabilitatea statelor membre: obligaţia
de a repara prejudiciile cauzate indivizilor ca
urmare a existenţei unui act naţional
conflictual.

55
Acceptarea supremaţiei de către statele membre: statele membre au acceptat supremaţia dreptului comunitar (dreptul UE), această
acceptare fiind consfinţită în legislaţia statelor membre, iar în anumite cazuri această acceptare a supremaţiei a fost făcută doar cu
anumite rezerve.
Viziuni ale statelor membre în privinţa supremaţiei dreptului comunitar (dreptului UE)
Supremaţia dreptului (atunci)
CEE, ca rezultat al naturii sale
specifice; de exemplu: loialitate
faţă de jurisprudenţa CEJ.
Exemplu:
„Curtea de casaţie” a Belgiei în
cazul Le Ski (1971)
Supremaţia dreptului (atunci) CEE, Supremaţia dreptului CEE/CE/UE, bazată pe
bazată pe dreptul naţional. dreptul naţional şi doar în anumite limite.
Exemplu: Exemplu:
„Curtea de casaţie” a Franţei în • Curtea Constituţională italiană în Frontini
cazul Vabre (1975), bazîndu-se pe (1974): rezerva privind drepturile
Constituţia franceză. fundamentale, bazîndu-se pe Constituţia
Italiei;
• „Bundesverfassungsgericht-ul” german în
Solange I (1974) şi Solange II (1987):
bazîndu-se pe constituţia naţională,
rezerva privind supremaţia legii,
democraţie, drepturile fundamentale;
• Curtea de Apel a Marii Britanii în
Macarthys (1979): bazîndu-se pe Actul
Comunităţilor Europene din 1972, rezerva
vizînd suveranitatea Parlamentului
naţional;
• Actul Constituţional cu privire la statutul de
membru al Republicii Lituania în UE din 13
iulie 2004: „Normele acquis-ului UE vor
constitui o parte integrantă a ordinii
juridice a Republicii Lituania. Normele
acquis-ului vor avea o aplicabilitate directă
atunci cînd ele rezultă din Tratatele UE. În
cazul unui conflict între normele legale,
normele acquis-ului vor avea prioritate
asupra legilor şi asupra altor acte
normative ale Republicii Lituania”.
Mici probleme apărute în practică
• În practică, faptul că supremaţia dreptului comunitar (astăzi al UE) se bazează pe
legislaţia naţională nu a dat naştere unor probleme esenţiale în statele membre
• Probleme pot apărea la alte nivele: de exemplu, refuzul unei instanţe naţionale de
ultim rang de a solicita o hotărîre preliminară într-o cauză unde se aplică dreptul
UE.
56
7.3 Principiul efectului direct al dreptului Uniunii Europene

Dispoziţiile dreptului UE primar şi ale actelor secundare obligatorii pot avea un efect direct. Aceasta semnifică că indivizii le pot
invoca în faţa instanţelor naţionale pentru valorificarea drepturilor care rezultă din acestea. Doctrina efectului direct a fost dezvoltată
de CEJ în contextul a ceea ce constituia atunci (la acel moment) dreptul Comunităţii Economice Europene.

Efectul direct al dreptului UE în calitate de doctrină bazată pe jurisprudenţă

• TCEE nu menţiona efectul practic al dreptului comunitar în ordinea juridică naţională a statelor în relaţie cu indivizii
• Potrivit CEJ: în cazul apariţiei unui conflict între dreptul naţional şi dreptul CEE (măsuri care conferă indivizilor drepturi),
instanţele naţionale trebuie să protejeze drepturile indivizilor care rezultă din dreptul CEE şi dreptul indivizilor de a invoca
direct dreptul comunitar în faţa instanţelor naţionale: Motivaţie: distinct de dreptul internaţional public contemporan, dreptul
CEE se referă nu doar la state, dar şi la indivizi (Van Gend en Loos, 1963)
• Tratatul de la Lisabona: Tratatele nu conţin o menţiune expresă în privinţa efectului direct. Ipoteza că doctrina supremaţiei
astăzi se atribuie la toate actele obligatorii ale UE care conferă indivizilor drepturi.

În practică, efectul direct este cel mai adesea respectat. Foarte puţine probleme în statele membre. Excepţie, de exemplu,
„Conseil d’Etat” francez în cazul Cohn-Bendit, 1978.

Precondiţii cumulative pentru efectul direct al dreptului UE potrivit jurisprudenţei CEJ

Actul + Actul
trebuie să aibă un caracter obligatoriu: trebuie să confere drepturi
unuia sau mai multor indivizi

• Actele non-obligatorii, cum ar fi Două exemple:

recomandările şi opiniile nu au un efect direct
(doar dacă în realitate ele constituie alte
tipuri de măsuri cu caracter obligatoriu –
Grimaldi, 1989)
• Actele obligatorii trebuie să aibă efect direct.
Exemplu: dispoziţiile Tratatelor, precum şi
dispoziţiile regulamentelor, directivelor şi
deciziilor.
(vezi „Condiţiile pentru efectul direct”).
• Dahms (2005): o dispoziţie dintr-o directivă care
statuează că premiile şi medaliile pot fi prezentate
pe etichetele vinurilor de masă nu conferă drepturi
pentru consumatorii individuali/ comercianţi
• Janacek (2008): o dispoziţie dintr-o directivă care
obligă statele membre să elaboreze un plan de
acţiuni în domeniul mediului pentru protecţia
sănătăţii umane, implică dreptul indivizilor direct
vizaţi de riscurile care există pentru sănătate, de a
solicita de la autorităţile naţionale elaborarea unui
plan de acţiuni.

Principiul estoppel

• Efectul direct vizează protecţia drepturilor indivizilor

• În cazul în care statele membre nu implementează o directivă în mod corespunzător ele vor fi împiedicate să refuze
recunoaşterea efectului său obligatoriu în cazurile în care aceasta este invocată împotriva lor. Prin urmare, ele nu se
vor putea baza pe neimplementarea în termen a directivei (Ratti, 1979)

57
Efectul direct vertical şi orizontal: aspectul legat de efectul direct poate fi poziţionat în ambele situaţii atît pe verticală, cît şi pe
orizontală.

Situaţii pe verticală şi orizontală

Statul
Efectul direct
pe verticală

În principiu, posibil
pentru toate tipurile
de legislaţie
...împotriva statului:
(primară şi
situaţie pe verticală
secundară), care
stabilesc obligaţii
pentru state şi care
conferă drepturi
individuale.

(vezi „Condiţiile Persoana

pentru efectul care se bazează pe Persoana
direct”) drepturile ce rezultă
din dreptul UE... ...împotriva unei alte
persoane: situaţie pe verticală

Efectul direct
pe orizontală

• În principiu, posibil pentru toate tipurile de legislaţie şi acte

(primare sau secundare) care stabilesc obligaţii pentru
persoane şi conferă drepturi individuale.
• Nu este aplicabil în cazul directivelor.

Notă:

• Efectul direct depinde, de obicei, de îndeplinirea anumitor condiţii

• Aceste condiţii sunt aceleaşi atît în privinţa efectului direct pe verticală, cît şi a celui pe orizontală.

58
Condiţii pentru efectul direct: condiţiile necesare pentru ca efectul direct să intervină depind de natura măsurii legislative.

Condiţiile pentru efectul direct al diferitor tipuri de acte ale dreptului UE

Dispoziţiile Dispoziţiile Dispoziţiile Dispoziţiile

Tratatelor regulamentelor deciziilor deciziilor

Dacă dispoziţia este: Nici o condiţie Dacă dispoziţia este: Dacă dispoziţia este:
• Clară şi precisă specifică. Au efect • suficient de clară şi • Clară şi precisă
• Necondiţionată şi direct prin însăşi precisă şi • Necondiţionată şi
• Nu lasă nici o natura lor • necondiţionată • Nu lasă nici o
discreţie legislativă (devin automat parte + discreţie legislativă
statelor membre. integrantă a ordinii • dacă a expirat statelor membre.
juridice naţionale (art. termenul de
288 TFUE). implementare, iar Numai destinatarii
Van Gend en Loos directiva încă nu special vizaţi în decizie
(1963) În cazul în care, în este implementată se vor putea baza pe
mod excepţional, este sau nu este ea.
necesară o măsură implementată
legislativă naţională, corect.
nu au efect direct.
Van Duyn (2008) Grad (1970)
Leonesio (1972) Becker (1982)
Monte Arcosu (2001) Kolpinghuis (1987)

Condiţiile de mai sus

se aplică în egală
măsură clauzelor din
Acordurile Cadru,
încheiate de către
partenerii sociali
europeni şi
implementate prin
intermediul unei
directive.

Impact (2008)
Gomez-Limon
Sanchez-Camacho
(2009)

Notă:

• Toate cazurile menţionate mai sus se referă la situaţiile pe verticală, de exemplu, atunci cînd o persoană încearcă să
invoce dispoziţiile dreptului comunitar într-un litigiu contra statului (nu şi contra unei alte persoane).
• Pentru situaţia în care există un litigiu între două persoane , a se vedea „Efectul direct orizontal”.

59
Efectul direct pe orizontală: în cazul directivelor, nu este posibil să invoci efectul direct al prevederilor în contextul unui litigiu
împotriva unei alte persoane. Însă, aceasta este posibil în cazul altor tipuri de acte ale UE.

Situaţie pe orizontală

O persoană invocă anumite drepturi care derivă din dreptul UE, într-un litigiu cu o altă persoană, în faţa unei instanţe naţionale.
De exemplu, un angajat invocă drepturile ce rezultă din legislaţia UE împotriva unui angajator care este o persoană (fizică sau
juridică) şi nu statul.

Efectul direct pe orizontală nu Efect direct pe orizontală

este posibil în cazul directivelor este posibil în cazurile altor tipuri de acte UE

Motivaţie: În special, dispoziţiile Tratatelor care impun obligaţii pe

Potrivit art. 288 TFUE, directivele impun doar obligaţii
imediate pe seama statelor membre (obligaţia de a
implementa) şi nu pe seama persoanelor.
Prin urmare, este posibil doar efectul direct pe
verticală.
seama persoanelor, cum ar fi art. 101 şi 102 TFUE.
De asemenea, bazîndu-se pe jurisprudenţa CEJ
anumite dispoziţii ale Tratatelor care nu impun în mod
explicit obligaţii pe seama indivizilor sau cel puţin par
să se adreseze doar statelor membre:

Marshall (1986), Faccini Dori (1994), Pfeiffer (2004).
Nu există efect direct pe orizontală
Deciziilor ale căror destinatari sînt statele membre
Motivaţie:
Aceste decizii impun doar obligaţii imediate pe seama
statelor şi nu pe cea a indivizilor. Deci, au doar un
efect direct pe verticală (Marshall, 1986).
• Art. 45 TFUE: libertatea de circulaţie a muncitorilor
(Waltrave and Koch, 1974; Bosman, 1995;
Angonese, 2000)
• Art. 49 TFUE: libertatea de stabilire (Viking, 2007)
• Art. 56 TFUE: libertatea de circulaţie a serviciilor
(Walrave and Koch, 1974)
• Art. 157(1) TFUE: egalitatea de remunerare pentru
femei şi bărbaţi (Defrenne, 1976).

Limitare diminuată de:

• O definiţie largă a termenului „stat” pentru aceste

scopuri (Foster, 1990)
• Faptul că capacitatea în care statul acţionează (în
calitate de autoritate sau persoană, de exemplu, în
calitate de angajator) nu are relevanţă pentru aceste
scopuri (Marshall, 1986).

60
Efectul direct al directivei în perioada de implementare: în timpul perioadei de implementare statele membre nu trebuie să
întreprindă acţiuni susceptibile să compromită rezultatul prescris de directivă.

Efectul directivelor la etapa de implementare

Valabilă pentru toate directivele: Doar pentru anumite directive:

Obligaţia generală de a nu fi în contradicţie cu
scopurile directivei
La etapa de implementare, statele membre trebuie
să se abţină de la întreprinderea oricăror măsuri
susceptibile să compromită în mod serios rezultatul
prescris de directivă.
Inter-Environment Wallonie (1997)
Prin urmare, aceasta reprezintă o obligaţie negativă.
Notă:
Obligaţia se referă la întregul sistem legislativ
naţional şi nu doar la actul normativ care transpune
directiva.
Mangold (2006)
Obligaţii explicite şi specifice
Directivele pot conţine dispoziţii explicite privind
obligaţiile statelor membre în timpul perioadei de
implementare.
De exemplu, art. 18(2) din Directiva 2000/78/CE
privind egalitatea de tratament în ceea ce priveşte
încadrarea în muncă, prevede posibilitatea
prelungirii perioadei de implementare privind
discriminarea pe motive de vîrstă şi handicap. În
acest caz, statul membru trebuie „să prezinte un
raport anual Comisiei privind măsurile pe care le ia
pentru a rezolva problemele de discriminare pe
motive de vîrstă şi handicap şi privind progresul
realizat în scopul punerii în aplicare a directivei”.
Prin urmare, aceasta reprezintă o obligaţie specifică
pozitivă, care merge mai departe decît obligaţia
negativă în contextul cazului Inter-Environment
Wallonie.

Consecinţe practice:

În cazul unei încălcări, persoanele pot pretinde

inaplicabilitatea dreptului naţional, în ceea ce îi
priveşte, chiar şi în cazul unui litigiu cu o altă
persoana. Mangold (2006)

Notă:
În cursul perioadei de implementare, nu există efect direct şi nici obligaţia de interpretare conformă.

61
Absenţa efectului direct: efectul indirect şi responsabilitatea statelor: atunci cînd nu există un efect direct, persoana poate invoca
obligaţia asigurării unei interpretări conforme cu dreptul UE de către instanţa naţională sau poate pretinde repararea prejudiciului,
sau ambele.

Dacă nu există un efect direct

Aceasta se referă la situaţia în care efectul direct nu este valabil (de exemplu: prevederea nu este suficient de clară, sau
situaţia pe orizontală, în cazul directivelor).

Metodele de protecţie a drepturilor persoanelor în asemenea situaţii

Efectul indirect şi interpretarea conformă Responsabilitatea statelor membre

Obligaţia instanţelor naţionale de a interpreta Obligaţia statelor membre de a repara prejudiciul

dreptul naţional, cît de mult e posibil, în lumina cauzat prin încălcarea dreptului UE.
dreptului UE. Aceasta necesită o anumită
flexibilitate a legislaţiei naţionale (loc de discreţie, Nu există dispoziţii explicite în Tratat, prin urmare
interpretare). se bazează pe jurisprudenţă: Francovich (1991).

Aplicarea materială:

• Extinsă: „pentru evaluarea limitelor de

aplicare a dreptului naţional , astfel încît
acesta să nu aibă un rezultat contrar celui
urmărit de directivă, instanţele naţionale
trebuie să examineze dreptul naţional în
ansamblu”. (Pfeiffer, 2004)
• Limite: această obligaţie nu va exista dacă o
astfel de interpretare va determina
impunerea asupra persoanei a unor obligaţii,
în baza directivei neimplementate sau, dacă
va conduce la constatarea sau agravarea
răspunderii penale. (Arcaro, 1996).

Aplicarea în timp:

În cazul directivelor, obligaţia de interpretare

conformă există doar după expirarea perioadei de
implementare. (Adeneler, 2006).

62
7.4 Drepturile Fundamentale. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

În UE există diferite surse ale drepturilor fundamentale care includ, în mod special, după intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, o Cartă a drepturilor fundamentale cu o valoare juridică obligatorie.

Drepturi fundamentale în UE

Iniţial: recunoscute de CEJ prin jurisprudenţa sa.

Pre Lisabona:

• Iniţial, Tratatele nu conţineau nici o referinţă la drepturile omului

• Cu toate acestea, CEJ, cu mult timp înainte, avea să recunoască respectul pentru drepturile fundamentale ca o parte
integrantă a principiilor generale ale dreptului (anterior) CEE (Stauder, 1969, Internationale Handelsgesellschaft, 1970,
Nold, 1974)
• Tratatul de la Maastricht (1992/1993) introduce o referinţă explicită la drepturile omului şi la Convenţia Europeană pentru
drepturile omului (art. 6 TUE)
• În 2000, statele membre adoptă Carta drepturilor fundamentale neoferindu-i atunci un caracter juridic obligatoriu.

Post Lisabona:

• Respectul pentru drepturile fundamentale rămîne o parte integrantă a principiilor dreptului UE (art. 6(3) TUE)
• Există diferite surse ale drepturilor omului, în special Carta drepturilor fundamentale reconstituită în 2007, care dobîndeşte
valoare juridică obligatorie.

Sursele potrivit art. 6 TUE

Carta drepturilor Convenţia europeană Tradiţiile constituţionale

fundamentale ale UE pentru drepturile omului comune ale statelor membre

Carta reprezintă un instrument Convenţia este un instrument al

specific al UE pentru protecţia Consiliului Europei pentru
drepturilor fundamentale ale protecţia drepturilor şi a
popoarelor care trăiesc în UE. libertăţilor fundamentale ale
Ea conţine dispoziţii privind: persoanelor din cadrul statelor
• Demnitate membre ale CoE.
• Egalitate
• Solidaritate Pentru viitor: potrivit art. 6(2)
• Drepturile cetăţenilor TUE, Uniunea aderă la
• Justiţie Convenţie (vezi, de asemenea,
Protocolul nr. 8 referitor la art.
Ea conţine explicaţii privind 6(2) TUE privind aderarea
interpretarea dispoziţiilor din Uniunii la Convenţia europeană
Cartă. pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor
fundamentale).

63
Cui se adresează Carta:
• Instituţiilor, organelor,
oficiilor şi agenţiilor UE ...”trebuie să constituie principii generale ale dreptului UE”.
• Statelor membre, atunci
cînd implementează dreptul
UE.

Notă:

• În cadrul CIG din 2007, Marea Britanie şi Polonia au negociat opt/out de la Carta drepturilor fundamentale (vezi Protocolul
nr. 30 privind aplicarea Cartei drepturilor fundamentale a UE în Polonia şi în Regatul Unit)
• În cursul procesului de ratificare, Republica Cehă, de asemenea a negociat un opt/out care urmează a fi codificat într-un
Protocol care se va anexa la Tratate cu prilejul aderării următorului nou stat membru.

64
Tema 8: Proceduri şi acte legislative şi non-legislative ale Uniunii Europene

8.1 Proceduri: o perspectivă istorică

Procedurile de adoptare a măsurilor secundare s-au dezvoltat pe tot timpul construcţiei comunitare europene.

Introducerea procedurilor importante pentru adoptarea măsurilor legislative secundare

AUE TM
1957/1958 1986/1987 1992/1993

Procedura Procedura Procedura

de consultare de aprobare legislativă ordinară
(codecizie)

Procedura
de cooperare

(nu mai există)

Abolită prin Tratatul de

la Lisabona
(2007/2009)
(vezi....)

Caracteristici:
• Creşte influenţa
PE prin
introducerea a 2
lecturi
• VMC în Consiliu
(de miniştri).

Notă:

Odată cu introducerea lor, orice revizuire a Tratatelor avea să extindă domeniul de aplicare a procedurii legislative ordinare
(procedura de codecizie). Astăzi, această procedură este una din cele mai importante proceduri pentru adoptarea măsurilor
legislative secundare.

65
8.2 Proceduri legislative şi non-legislative – prezentare generală

Există un număr variat şi complicat al diverselor proceduri pentru adoptarea măsurilor legislative secundare. Tratatul de la Lisabona
introduce termenul de „proceduri legislative”. Natura procedurii, în dependenţă de faptul dacă ea este una legislativă sau non-
legislativă, va determina natura măsurii legislative.

Proceduri pentru adoptarea măsurilor legislative secundare (actelor normative)

Proceduri legislative Proceduri non-legislative

Procedurile care implică ambii legiuitori (PE şi Consiliul UE) Procedurile care nu implică cele două instituţii legislative
pentru adoptarea regulamentelor, directivelor sau a (PE şi/sau Consiliul UE), în procesul de luare a deciziilor.
deciziilor, în baza propunerii Comisiei.

Procedura Procedura
legislativă ordinară legislativă specială
(codecizia)

Adoptarea actului în Adoptarea:

comun de către PE şi • De către PE cu
Consiliu UE. participarea Consiliului
UE
• De către Consiliul UE
cu participarea PE.

Rezultat: Rezultat:
Actele adoptate se numesc acte legislative. Actele adoptate sunt acte non-legislative.

Declaraţia nr. 18:

Consiliul poate, la iniţiativa unuia sau mai multor membri ai
săi, cere Comisiei să prezinte propuneri pentru abrogarea
unui act legislativ.

66
8.3 Procedura legislativă ordinară şi specială

Tratatul de la Lisabona introduce o distincţie dintre procedura legislativă ordinară (ex codecizia) şi procedura legislativă specială.

67
 Proceduri legislative pentru adoptarea regulamentelor, directivelor şi deciziilor

• În principiu, monopolul iniţiativei legislative este rezervat Comisiei (art. 17(2) TUE)
Iniţiativă

• Cu toate acestea, alţii pot avea această iniţiativă, dacă Tratatele prevăd acest lucru. Art. 17(2) TUE
prevede că iniţiativa poate veni de la un grup de state membre, sau de la PE, la recomandarea BCE, sau la
solicitarea CEJ sau a BEI (art.289(4) TFUE). De exemplu, art. 76 TFUE (în domeniul cooperării judiciare şi
poliţieneşti în materie penală): iniţiativa a ¼ din statele membre.

Procedura legislativă ordinară Procedura legislativă specială

Adoptarea

Adoptarea actului în comun de către PE
şi Consiliu.
Definiţia la art. 294 TFUE: trei lecturi,
Comitet de Conciliere, VMC în Consiliu.
(vezi „Particularităţile procedurii
legislative ordinare”)
Art. 289(2) TFUE: Adoptarea măsurii legislative de PE cu
participarea Consiliului sau de Consiliu cu participarea
PE.
Important:
PE este consultat şi prezintă aviz,

Procedura de
consultare
Numeroase exemple: Consiliul decide. În cele mai dese cazuri
adoptarea actelor necesită unanimitatea
• Art. 18(2) TFUE: discriminarea pe
voturilor, însă actul poate fi adoptat şi cu
motiv de naţionalitate
VMC – în dependenţă de domeniile
• Art. 21(2) TFUE: libertatea de
reglementate. (vezi „Procedura de
circulaţie şi de şedere
consultare”)
• Art. 43(2) TFUE: agricultură
Ex:
• Art. 46 TFUE: libertatea de circulaţie
• Art. 103(1) TFUE: 103(1) TFUE:
a muncitorilor
punerea în aplicare a principiilor
• Art. 50 şi 53 TFUE: libertatea de prevăzute la art. 101 şi 102 TFUE
stabilire şi libertatea de prestare a (dreptul concurenţei privind
serviciilor întreprinderile)
• Art. 62(2) TFUE: libertatea de • Art. 109 TFUE: ajutorul de stat
circulaţie a capitalurilor
• Art. 115 TFUE: fundamentul juridic
• Art. 75(1) TFUE, libertate, securitate general
şi justiţie
• Art. 91(1) TFUE: transport
• Art. 157(3) TFUE: egalitatea sexelor Rolul Comisiei şi a Consiliului depind de
Procedura de

în materie de remunerare
aprobare

temeiul legal. PE trebuie să aprobe

• Art.168(4) TFUE: sănătate publică măsura.
• Art. 194(2) TFUE: energetică Ex:
• Art. 114 TFUE: fundament juridic • Art. 49 TUE: statutul de membru al
general. UE
• Art. 50: retragerea din UE
• Art. 19(1) TFUE: combaterea
anumitor tipuri de discriminare
• Art. 218 TFUE: acorduri cu statele
terţe
• Art. 352 TFUE: fundamentul juridic
general.

Notă:
• Pentru anumite domenii, TFUE prevede aşa-numita procedură „frînare de urgenţă”, care conduce la suspendarea
procedurii legislative dacă prin aceste măsuri se afectează aspecte importante şi fundamentale ale sistemului naţional. De
exemplu: art. 48 TFUE (securitatea socială), art. 82(3) şi 83(3) TFUE (justiţie penală), art. 87(3) TFUE (cooperarea
poliţienească operativă).
• Procedurile legislative nu se vor confunda cu procedurile de revizuire a dreptului primar (de exemplu, TUE şi TFUE). (vezi
Tema 4)
68
8.4 Particularităţile procedurii legislative ordinare

Caracteristicile procedurii legislative ordinare (Art. 294 TFUE)

Acordul comun

Adoptarea comună a legislaţiei de Consiliu şi Parlament, poate duce la 3 lecturi în cursul acestei proceduri:

• Prima lectură în PE: Comisia face o propunere. PE formulează o opinie asupra acesteia (lectura I). Consiliul poate
adopta actul cu VMC: a) dacă PE nu a făcut nici un amendament, b) dacă este de acord cu amendamentul.
• A doua lectură în PE: dacă nu există un acord după lectura I, Consiliul poate adopta o „poziţie comună”: a) dacă
Consiliu va adopta propunerea Comisiei, va decide prin VMC, b) dacă va formula amendamente, va decide prin
unanimitate. „Poziţia comună” se transmite PE pentru lectura II. Dacă timp de 3 luni PE nu obiectează sau cade de
acord cu poziţia comună – propunerea este adoptată. Alternativ, PE poate formula amendamente. Dacă
amendamentele au fost acceptate de Comisie, Consiliul va decide cu VMC, dacă nu, prin unanimitate.
• Dacă nu există un acord în lectura II, urmează lectura III. Se creează un Comitet de Conciliere care are 6
săptămîni pentru a aproba un text comun. Pentru a deveni act, acesta trebuie adoptat în decursul a 6 săptămîni de
Consiliu, prin VMC şi de PE, prin simpla majoritate.

Dreptul de veto dublu al PE

Procedura legislativă ordinară oferă PE dreptul de veto în cursul legiferării:

• Dreptul de veto poate fi exercitat în lectura II, dacă PE decide, cu majoritatea membrilor care îl compun,
respingerea poziţiei comune a Consiliului.
• A doua posibilitate - în lectura III, după ce Comitetul de Conciliere a formulat un text comun care trebuie votat. PE
trebuie să accepte textul pentru ca să devină lege.

Aprobarea Consiliului

O măsură va deveni lege doar dacă Consiliul o acceptă. Numărul de voturi este:
• fie VMC,
• fie unanimitate.

Dacă măsura a fost acceptată de Comisie sau de Comitetul de Conciliere se va decide prin VMC. Dacă Consiliul va
propune amendamentele sale, va decide prin unanimitate.

Comitetul de Conciliere

Se creează la sugestia Preşedintelui Consiliului în consens cu Preşedintele PE, atunci cînd Consiliu nu este capabil
să accepte amendamentele propuse de PE. Este compus din 27 de membri ai Consiliului şi 27 membri ai PE.
Proiectul comun aprobat de Comitetul de Conciliere se adoptă de Consiliu prin VMC, iar de Parlament – prin simpla
majoritate.

8.5 Procedura de consultare

Iniţial, rolul Parlamentului European la elaborarea legislaţiei secundare era foarte limitat, în special în cadrul procedurii de
consultare. Cu toate acestea, ea a fost (şi rămîne) expresia elementului democratic în dreptul comunitar (după Lisabona: dreptului
UE). Cu timpul, importanţa procedurii de consultare este diminuată.

69
 Propunerea (Comisiei) este transmisă
Consiliului (de Miniştri)

Consultarea PE
• Este necesară obţinerea avizului
• Atunci cînd nu se ţine seama de avizul PE,
Consiliul consultă PE
se încalcă o cerinţă procedurală esenţială,
care constituie temei pentru anulare, în baza
PE îşi dă avizul art. 263 TFUE. (vezi Tema 14)

Consiliul revizuieşte
propunerea Comisiei

Consiliul În cazul unor modificări substanţiale la

înaintează propunerea Comisiei, este necesară
modificări consultarea repetată a PE.
substanţiale la În caz contrar, se încalcă o cerinţă
propunerea procedurală esenţială.
Comisiei

Consiliul Consiliul adoptă sau respinge

adoptă • Adoptarea, de obicei, necesită
propunerea Consiliul unanimitatea în Consiliu (art. 115
(posibil, cu respinge TFUE).
anumite propunerea • În unele cazuri este necesar doar
modificări VMC (art. 66 TFUE, împreună cu
minore) art. 16(3) TUE).

Act adoptat Act respins

8.6 Proceduri non-legislative

Există diferite proceduri non-legislative pentru adoptarea măsurilor legislative secundare.

70
 Proceduri non-legislative pentru adoptarea măsurilor legislative secundare
Proceduri care nu implică ambii legislatori, PE şi Consiliul (de Miniştri)

Exemple de proceduri non-legislative care implică următoarele instituţii:

Consiliul European Exemplu:

• Art. 31 TUE: deciziile PESC
Consiliul European acţionează singur. • Art. 236 TFUE: configuraţiile şi preşedinţia
Consiliului

Consiliul (de Miniştri) Exemplu:

• Art. 31 TUE: deciziile în cadrul PESC.
Consiliul acţionează singur.

Comisia Exemplu:
• Art. 106(3 TFUE: întreprinderi care au o
Comisia acţionează singură. poziţie specială
• Art. 290 şi 291 TFUE: competenţe de
delegare i competenţe de executare.

Consiliul şi Comisia Exemplu:

• Art. 31 TFUE: Tariful Vamal Comun
Consiliul şi Comisia acţionează împreună. • Art. 212 TFUE: reguli privind statutul
competenţelor prevăzute de Tratate.

8.7 Procedura de delegare şi procedura de executare

Delegarea competenţelor de executare către Comisie nu a fost consfinţită în Tratatele de la Roma. Deşi implementarea dreptului UE
cade în primul rînd pe seama statelor membre, necesitatea unor condiţii uniforme de implementare a actelor legale ale UE a
impulsionat statele membre să atribuie competenţele de implementare Comisiei, cu utilizarea diverselor proceduri care ar asigura un

71
sistem de control din partea statelor membre, a PE, asupra executării acestor competenţe de către Comisie. Practica anterioară
arată că Comisiei îi era atribuită inclusiv puterea de a amenda şi complementa legislaţia. Această practică cădea sub incidenţa
competenţei generale de executare a Comisiei, care însă nu era expres reţinută în Tratate. Tratatul de la Lisabona instituie 2 tipuri
de competenţe ale Comisiei, care sînt diferite prin natura lor: 1) competenţa de a adopta un act care amendează sau
complementează actul legislativ de bază – procedura de delegare; 2) competenţa de punere în aplicare a unui act legislativ –
procedura de executare.

Variaţii ale procedurilor non-legislative

Procedurile implică adoptarea unor măsuri non-legislative de către Comisie (regulamente, directive, decizii)

Procedura de delegare Procedura de executare

• Comisia obţine competenţa de a complementa sau
amenda elemente neesenţiale ale actului legislativ
de bază prin adoptarea unui act non-legislativ.
• Actul legislativ de bază defineşte obiectivele,
conţinutul, domeniul de aplicare, durata delegării
competenţelor.
• Comisia prezintă actul non-legislativ în acelaşi timp
la PE şi Consiliu.
• PE şi Consiliul au un termen determinat specificat în
actul legislativ de bază să obiecteze în privinţa
măsurii.
• PE şi Consiliul pot să revoce delegarea pe orice
motiv.
• PE şi Consiliul aprobă actul non-legislativ.
• Comisia adoptă actul non-legislativ – act delegat
(Vezi Înţelegerea Comună între PE şi Consiliu în
privinţa actelor delegate din 4 aprilie 2011).
• Comisia obţine competenţa de executare a actelor
obligatorii din punct de vedere juridic pentru a stabili
condiţii uniforme de executare a lor (excepţie,
Consiliul: art. 24, 26 TUE în domeniul PESC)
• Consiliul şi PE vor stabili norme şi principii generale
privind mecanismele de control de către statele
membre al executării competenţelor de executare a
Comisiei (Vezi Regulamentul UE nr. 182/2011 al PE şi
Consiliului din 16 februarie 2011 de stabilire a normelor
şi principiilor generale privind mecanismele de control
de către statele membre al executării competenţelor de
către Comisie)
• Actele de executare vor fi însoţite de cuvintele „punere
în aplicare”.

Notă:

Vor fi trei versiuni a fiecărui dintre cele trei instrumente juridic obligatorii:
- regulamente, directive, decizii legislative;
- regulamente, directive, decizii delegate;
- regulamente, directive, decizii de aplicare.
Natura actului va fi vizibilă din titlu.

8.8 Acte legislative şi non-legislative

72
Tratatul de la Lisabona prevede o distincţie între actele legislative şi non-legislative ale Uniunii care se bazează pe tipul actului în
cauză şi procedura de adoptare a acestuia. Actele legislative se limitează la regulamente, directive şi decizii adoptate de PE şi
Consiliu, la iniţiativa Comisiei.

Natura actelor legale ale Uniunii

Punctul iniţial:

Art. 289(3) TFUE: „Actele juridice adoptate prin procedura legislativă constituie acte legislative”.

Actele legislative Actele non-legislative

Determinate de tipul măsurii şi instituţiile implicate în Art. 289(1)-(3) – e contrario

adoptarea sa (art. 289(1) şi (2) TFUE). Exemple:

Tipul măsurii: doar

• Regulamente
• Directive sau Măsuri „soft law”.
• Decizii

Prin urmare, alte acte juridice nu constituie

„acte legislative”.

Instituţiile implicate: Regulamente, directive, decizii adoptate

• PE şi Consiliul prin procedura non-legislativă.
Exemple:
Prin urmare, orice act adoptat printr-o altă • Actele delegate ale Comisiei (art.
procedură nu este „act legislativ”. 290(1) TFUE - de exemplu,
Regulamentele Comisiei în domeniul
agriculturii)
• Actele de aplicare (art. 291 TFUE)
• Deciziile Consiliului potrivit art. 31
TUE (deciziile PESC)
• Deciziile Consiliului European potrivit
art. 236 TFUE (Configuraţiile
Consiliului, preşedinţia Configuraţiilor
Consiliului).

Notă:
Terminologia utilizată în Tratatul de la Lisabona este diferită de definiţia tradiţională a „măsurilor legislative”. În sens tradiţional,
măsurile legislative sînt obligatorii, generale şi abstracte. „Generale şi abstracte”: măsurile se aplică situaţiilor obiectiv
determinate şi produc efecte juridice în privinţa categoriilor de persoane vizate în general şi abstract (Comafrica, 2005).

73
Tema 9: Cadrul instituţional al Uniunii Europene

9.1 Structura instituţională a UE.

UE şi EURATOM sunt deservite de un cadru instituţional unic, în care Consiliul European activează împreună cu un număr de
instituţii create de Tratatele instituind Comunităţile Europene.

Cadrul instituţional al UE: art. 13-

19 TUE şi Partea a şasea a TFUE.
Aceste dispoziţii se aplică şi
pentru EUROATOM, art. 106a
TCEEA. Consiliul European nu era prevăzut de
Tratatele constitutive, fiind un organ
informal, cunoscut sub denumirea de
„reuniunile şefilor de stat sau de
guvern”, care se desfăşurau în afara
Instituţia politică aflată cadrului comunitar. Este ridicat la rang
în vîrful piramidei*: de instituţie prin Tratatul de la
Lisabona.
Consiliul European

Cu excepţia BCE, aceste

instituţii reprezentau
tabloul instituţional al
celor 3 Comunităţi
Celelalte instituţii politice, judiciare şi financiare:
Europene, iar odată cu
TM, serviciile instituţiilor
comunitare erau folosite • Politice: Parlamentul European, Consiliul UE, Comisia;
în ex pilonul II şi III al UE. • Jurisdicţionale: Curtea de Justiţie a UE;
• Financiare: Banca Centrală Europeană (ridicată la
rang de instituţie, odată cu intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona), Curtea de Conturi.

Exemple de organe, oficii şi agenţii care nu sunt numite „instituţii”:

• Organe consultative: Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor (art.

13(4) TUE);
• Banca Europeană de Investiţii;
• Ombudsmanul European;
• Autoritatea europeană pentru protecţia datelor;
• Numeroase organisme interinstituţionale şi agenţii specializate.

Notă:
Deşi art. 13 TUE menţionează PE ca prima instituţie a UE, la drept vorbind, Consiliul European apare în vîrful
instituţiilor politice, de vreme ce defineşte orientările şi priorităţile UE şi joacă un rol decisiv în revizuirea TFUE.

74
9.2 Importante modificării instituţionale ca urmare a Tratatului de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona introduce importante modificări instituţionale, în special, în ceea ce priveşte numărul parlamentarilor
europeni, dar şi structura Curţii de Justiţie a UE. De asemenea, acesta creează un nou oficiu al Înaltului Reprezentant al UE pentru
Afaceri Externe şi Politica de Securitate şi un Preşedinte semi-permanent al Consiliului European.

Preşedinte semi-permanent al Consiliului European ( vezi Tema 11)

Un nou oficiu, propus iniţial de Tratatul Constituţional (vezi Tema 2). Art. 15(5) TUE: 2.5 ani.

Modificări structurale în privinţa PE şi a CJUE

Un PE mai mic O nouă structură pentru CJUE,

posibil mai mulţi avocaţi generali

Se modifică numărul deputaţilor europeni (vezi Tema 10).
În viitor nu vor fi mai mulţi de 750 de membri +
Preşedintele PE (art. 14(2) TUE).
Schimbări în structura CEJ şi în denumirea organelor
jurisdicţionale ale Curţii (art. 19(1) TUE) (vezi Tema 14):
• Curtea de Justiţie (CJ);
• Tribunalul (pre-Lisabona: Tribunalul de Primă Instanţă
- TPI);
• Tribunale specializate (Tribunalul Funcţiei Publice -
TFP).

Mai mulţi avocaţi generali (AG)

La solicitarea CJ, Consiliul, hotărînd în unanimitate, poate

accepta o mărire a numărului de AG, de la 8 la 11.

Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate (ÎR AEPS) (vezi Tema 13)
Serviciul European pentru Acţiune Externă

• Un nou oficiu, în loc de Ministrul Afacerilor Externe al UE, propus iniţial prin Tratatul Constituţional (art. 18 TUE) (vezi Tema
2);
• Serviciul European pentru Acţiune Externă: un nou serviciu care asistă ÎR AEPS în exercitarea mandatului său (art. 27(3)
TUE).

75
9.3 Sediile instituţiilor Uniunii Europene (şi a unor organe şi agenţii UE)

O decizie formală în privinţa sediilor instituţiilor UE este luată abia în anul 1992, în cadrul reuniunii Consiliului European de la
Edinburgh. Ca urmare a modificărilor operate la Lisabona, sediile instituţiilor UE au fost menţionate într-un Protocol separat.

Sediul instituţiilor Uniunii se stabileşte de comun acord de către guvernele statelor membre (art. 341 TFUE)

• Timp îndelungat au existat doar soluţii provizorii în privinţa sediilor;

• Decizia Consiliului European de la Edinburgh din 1992 în privinţa sediilor stabilite;
• În prezent, Protocolul nr. 6 privind stabilirea sediilor unor instituţii şi a a numitor organe, oficii,
agenţii şi servici ale UE:

Parlamentul European ▪ Strasbourg (Franţa) -12 sesiuni plenare

▪ Bruxelles (Belgia) - sesiunile plenare
suplimentare, Comisiile PE
▪ Luxemburg (Luxemburg) - Secretariatul General
al PE şi Serviciile PE

Consiliul Bruxelles (Belgia)

Curtea de Justiţie a UE Luxemburg (Luxemburg)

Curtea de Conturi Luxemburg (Luxemburg)

Banca Centrală Europeană Frankfurt pe Main (Germania)

Sediile unor organe şi agenţii

Banca Europeană de Investiţii Luxemburg (Luxemburg)

Comitetul Economic şi Social Bruxelles (Belgia)

Comitetul Regiunilor Bruxelles (Belgia)

Oficiul European de Poliţie (EUROPOL) Haga (Olanda)

Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieţei Alicante (Spania)

Interne
Agenţia Europeană de Mediu Copenhaga (Danemarca)

Autoritatea Europeană pentru Siguranţa Parma (Italia)

Alimentară
Agenţia Europeană pentru Medicamente Londra (Regatul Unit)

Agenţia pentru Drepturile Fundamentale a UE Viena (Austria)

Institutul European pentru egalitatea de şanse Vilnius (Lituania)

76
Tema 10: Parlamentul European (PE)

10.1 Generalităţi

Primul Tratat semnat în 1957 instituia o Adunare Comună. În 1957, TCEE şi TCEEA au extins Adunarea Comună CECO, instituind o
„Adunare”, cu puteri de deliberare şi control pentru cele 3 Comunităţi. Aceasta şi-a luat mai întîi numele de „Adunare Parlamentară
Europeană”, iar în 1962 pe cel de „Parlament European”, care a fost oficializat prin Actul Unic European (AUE). Este singura
instituţie a UE, care beneficiază de legitimitatea sufragiului direct. La început atribuţiile sale erau minore, dar treptat ponderea sa în
structura instituţională a Uniunii a crescut. Cu fiecare nou Tratat, PE dobîndeşte puteri cu caracter democratic , de supraveghere şi
legislativ din ce în ce mai pronunţat.

Tratatul cel mai recent, Tratatul de la Lisabona, consolidează PE, acordă cetăţenilor UE puterea de iniţiativă legislativă , măreşte
prerogativele PE în calitate de colegislator pe deplin recunoscut, cu puteri bugetare sporite, acordîndu-i şi un rol determinant în
alegerea Preşedintelui Comisiei. O sursă de îngrijorare este, însă, faptul că interesul electoratului european a evoluat invers
proporţional cu extinderea rolului PE: participarea la alegerile pentru PE a fost de 61,99% în 1979, cînd s-a organizat primul scrutin
european şi a scăzut continuu, ajungînd la 43% în 2009.

Sediul PE a fost fixat de statele membre la Strasbourg, unde se ţin 12 reuniuni plenare. Reuniunile suplimentare se desfăşoară la
Bruxelles unde lucrează şi comisiile parlamentare. Secretariatul General al PE şi Serviciile sale se găsesc la Luxemburg.

10.2 Componenţa PE, alegerea şi statutul parlamentarilor

Componenţa PE

• Potrivit art. 14 TUE, PE este compus din „reprezentanţii cetăţenilor Uniunii”. Tratatul menţionează că numărul acestora
nu poate depăşi 750+Preşedintele. Reprezentarea cetăţenilor se va asigura în mod proporţional descrescător, astfel
încît pragul minim să fie de 6 membri pentru fiecare stat membru, iar pragul maxim de 96. În cursul negocierilor, Italia
mai obţine un loc (vezi Declaraţia nr. 4).
• Deoarece alegerile PE s-au desfăşurat în luna iunie 2009, pînă la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona,
distribuţia parlamentarilor europeni s-a făcut după formula Tratatului de la Nisa, constituind 736 membri.

Preşedintele ales de PE

Ceilalţi membri ai PE pentru legislatura 2009-2014

735 de membri (în total 736, cu Preşedintele PE) aleşi de către cetăţenii tuturor statelor membre, în baza unui vot universal
direct pentru un mandat de 5 ani. La moment nu există un sistem electoral uniform la nivel european (art.223 TFUE).

77
 Distribuţia mandatelor:

Germania 99
Franţa, Regatul Unit, Italia 72 fiecare
Polonia, Spania 50 fiecare
România 33
Ţările de Jos 25
Belgia, Cehia, Grecia, Ungaria, Portugalia 22 fiecare
Suedia 18
Austria, Bulgaria 17 fiecare
Danemarca, Finlanda, Slovacia 13 fiecare
Irlanda, Lituania 12 fiecare
Letonia 8
Slovenia 7
Cipru, Estonia, Luxemburg 6 fiecare
Malta 5

TOTAL: 736

Notă: În cadrul Consiliului European din 18 şi 19 iunie 2009, statele membre ai decis adoptarea
măsurilor tranzitorii pentru a mări numărul membrilor PE de la 736 la 754, pînă la finele legislaturii
2009-2014.

Rezultat

Protocolul de amendare a Protocolului nr. 36 privind dispoziţiile tranzitorii

Art. 2: „Pentru perioada 2009-2014...şi cu derogare de la numărul de locuri prevăzute la art. 14(2)
TUE, 18 locuri adiţionale vor fi distribuite celor 736 existente, prin urmare, cu titlu provizoriu, numărul
total de membrii ai PE va fi de 754 pînă la finele perioadei parlamentare 2009-2014”.

Bulgaria 1 Olanda 1
Spania 4 Austria 2
Franţa 2 Polonia 1
Italia 1 Slovenia 1
Letonia 1 Suedia 2
Malta 1 Regatul Unit 1

TOTAL: 18

Distribuţia mandatelor potrivit Tratatului de la Lisabona

Germania 96
Franţa 74
Regatul Unit 73
Italia 73
Spania 54
Polonia 51
România 33

78
 Olanda 26
Grecia 22
Portugalia 22
Belgia 22
Cehia 22
Ungaria 22
Suedia 20
Austria 19
Bulgaria 18
Danemarca 13
Slovacia 13
Finlanda 13
Irlanda 12
Lituania 12
Letonia 9
Slovenia 8
Estonia 6
Cipru 6
Luxemburg 6
Malta 6

TOTAL: 751

Alegerea parlamentarilor

• Iniţial, parlamentarii europeni erau desemnaţi dintre membrii parlamentelor naţionale, după procedura fixată de fiecare
stat;
• În 1976, prin decizia Consiliului este adoptat Actul privind alegerea reprezentanţilor Adunării prin vot universal direct;
• Din 1979 deputaţii sunt aleşi în mod direct de cetăţenii europeni;
• Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, în baza cetăţeniei europene, au drept de vot în statul în care îşi
au reşedinţa şi cetăţenii unui alt stat membru;
• Statele n-au izbutit să se pună de acord asupra unui sistem electoral uniform la nivel european;
• Fiecare stat membru decide cu privire la modul de desfăşurare a alegerilor, aplicînd aceleaşi reguli democratice:
egalitatea între sexe şi votul secret;
• Deşi fiecare stat stabileşte regulile cu privire la electorat, eligibilitate şi modul de desfăşurare a scrutinului, alegerile
europene respectă deja o serie de reguli comune: votul universal direct, reprezentarea proporţională, un mandat de 5 ani
care se poate reînnoi, vîrsta minimă pentru vot de 18 ani, excepţie făcînd Austria (drept de vot de la 16 ani), principiul
votului unic. Alegerile se desfăşoară în cursul aceleiaşi perioade în toate statele membre, începînd cu joi dimineaţa, pînă
duminică, în cursul aceleiaşi săptămîni, deschiderea urnelor se poate face numai după închiderea scrutinului în toate
statele membre.

Statutul parlamentarilor

• Statutul parlamentarilor europeni nu este încă unul uniform, fiind supus unor reguli atît unionale, cît şi naţionale;
• Urmărind uniformizarea acestui statut, art. 223(2) TFUE prevede că: „PE stabileşte statutul şi condiţiile generale privind
executarea funcţiilor membrilor săi, după avizul Comisiei şi cu aprobarea Consiliului, care hotărăşte cu VMC. Consiliul
decide în unanimitate în cazul normelor sau conduitelor privind regimul fiscal al membrilor sau foştilor membri”.

79
 • Noul statut al deputaţilor europeni care este în vigoare din 2009, asigură o mai mare transparenţă în ceea ce priveşte
regulile şi condiţiile de muncă ale deputaţilor, introducînd, totodată, acelaşi salariu pentru toţi deputaţii, plătit din bugetul
UE (Decizia Biroului PE din 19 mai şi 9 iulie 2008 privind normele de aplicare a statutului deputaţilor în PE);

Notă: Pînă la legislatura 2009-2014, indemnizaţiile deputaţilor erau reglementate de dispoziţiile naţionale (şi suportate de
bugetele naţionale), situîndu-se de obicei la nivelul celor primite de parlamentarii naţionali, ceea ce atrăgea disproporţii în
raport de naţionalitate (aproximativ 12.000 Euro - un deputat italian, pînă la 900 Euro – deputaţii unguri şi slovaci).
Conform noului statut, salariul de bază este stabilit la 38,5% din salariul de bază al unui judecător la Curtea de Justiţie.
Exemplu: în 2011 salariul lunar brut este de 7956,87 Euro, salariul net fiind de 6200,72 Euro.

• Îşi exercită mandatul în mod independent;

• Nu pot fi obligaţi prin instrucţiuni şi nu pot primi mandat imperativ;
• Mandatul eurodeputatului este incompatibil cu: funcţia de membru al guvernului unui stat membru, membru al Comisiei,
judecător, avocat general, grefier la Curtea de Justiţie sau Tribunal, membru al Curţii de Conturi, al Comitetului Economic
şi Social, al Comitetul Regiunilor, al unui organism al UE. Din 2009, mandatul este incompatibil cu cel de membru al unui
parlament naţional;
• Poate exercita orice funcţie privată;
• Beneficiază de imunităţi şi privilegii (Cap. III din Protocolul nr. 7 privind privilegiile şi imunităţile UE).

10.3 Organizarea şi funcţionarea PE

Organizarea PE

Organizarea şi funcţionarea PE sunt reglementate de TFUE, de regulamentul său de procedură, adoptat cu majoritatea
membrilor săi, în temeiul art. 232 TFUE şi de alte acte interne.

Preşedintele Deputaţii Grupuri Comisii Delegaţii Organe

PE europeni politice politice

Preşedintele PE

• Din rîndul membrilor săi, PE îşi alege preşedintele cu majoritatea absolută a voturilor exprimate, prin vot secret. Dacă
după 3 tururi de scrutin nu se obţine o majoritate absolută, Preşedintele este ales cu o majoritate simplă, în al 4-lea tur;
• Mandatul este de 2.5 ani (o jumătate de legislatură) şi poate fi reînnoit;
• Coordonează toate lucrările PE şi ale organelor sale constitutive, precum şi dezbaterile din şedinţe plenare;
• Asigură respectarea regulamentului de procedură şi garantează buna desfăşurare a tuturor activităţilor acestei instituţii şi
ale organelor sale constitutive;
• Reprezintă PE în afacerile juridice, în relaţiile externe şi cu celelalte instituţii UE;

80
• Se pronunţă cu privire la toate problemele internaţionale majore şi face recomandări care au drept scop consolidarea UE;
• Prezintă punctul de vedere al PE la deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului European;
• Semnează bugetul UE, după adoptarea lui de PE, devenind astfel operaţional;
• Semnează, alături de Preşedintele Consiliuuli, toate actele legislative adoptate prin procedură legislativă ordinară;

Notă: Vezi Regulamentul de procedură cu privire la funcţiile Preşedintelui: art. 14, 20, 73, 111, 116, 122, 126, 128, 149,
150, 156, 157, 171, 173, 208 şi 210.

Grupurile politice

• Deputaţii europeni se constituie în grupuri politice, ei nu se grupează în funcţie de naţionalitate, ci în funcţie de afinităţile
lor politice;
• La moment, există 7 grupuri politice în cadrul PE;
• Fiecare grup politic îşi asigură organizarea internă, prin desemnarea unui preşedinte (în cazul anumitor grupuri, doi
preşedinţi), a unui birou şi a unui secretariat;
• Repartiţia locurilor deputaţilor în hemiciclu se face în funcţie de apartenenţa politică, de la stînga, la dreapta, cu acordul
preşedinţilor de grup;
• Numărul minim de deputaţi necesar pentru a constitui un grup politic este de 25. Cel puţin ¼ din statele membre trebuie
să fie reprezentate în cadrul grupului;
• Deputaţii care nu fac parte din nici un grup politic sunt deputaţi neafiliaţi;
• Grupurile politice examinează rapoartele elaborate de comisiile parlamentare şi prezintă amendamentele înaintea
şedinţelor plenare;
• Grupul politic adoptă o poziţie în cadrul consultărilor;
• Niciunui membru al grupului politic nu i se poate impune o anumită variantă de vot.

7 grupuri politice

Grupul Partidului Grupul Alianţei Grupul Alianţei Grupul

Popular European Progresiste a Liberalilor şi Conservatorilor şi
(Creştin Democrat) Socialiştilor şi Democraţilor pentru Reformiştilor
Democraţilor Europa Europeni

Grupul Grupul confederal al Grupul Europa

verzilor/Alianţa Stîngii Unite Libertăţii şi
Liberă Europeană Europene (Stînga Democraţiei
verde nordică)

81
 Comisiile Parlamentare

În vederea pregătirii şedinţelor plenare ale PE, deputaţii se constituie în comisii parlamentare.

Comisii permanente Comisii speciale Comisii de anchetă Comitetul de

(temporare) conciliere

Comisiile permanente

• Există 20 de comisii permanente. Exemplu: afaceri externe; drepturile omului; securitate şi apărare; dezvoltare; comerţ
internaţional; bugete, control bugetar; afaceri economice şi monetare; ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale; mediu;
sănătate publică şi siguranţă alimentară; industrie; cercetare şi energie; piaţa internă şi protecţia consumatorilor; transport
şi turism; dezvoltare regională; agricultură şi dezvoltare rurală; pescuit; cultură şi educaţie; afaceri juridice; libertăţi civile,
justiţie şi afaceri interne; afaceri constituţionale, drepturile femeii şi egalitate de gen; petiţii;
• O comisie este alcătuită din 24 pînă la 76 de deputaţi, are un preşedinte, un birou şi un secretariat;
• Se reunesc 1 dată sau de 2 ori pe lună la Bruxelles în şedinţe publice;
• În cadrul comisiilor permanente se examinează iniţiativele legislative ale Comisiei, propunerile Consiliului, se elaborează,
se modifică şi se adoptă propuneri legislative şi rapoarte din proprie iniţiativă (vezi Regulamentul de procedură, art. 45,
50, 52, 183, etc.)

Comisiile speciale (temporare) şi de anchetă

• PE poate constitui subcomisii şi comisii speciale temporare pentru gestionarea unor probleme specifice. Ele funcţionează
timp de maxim 12 luni, dar mandatul lor poate fi prelungit (vezi art. 184, 188, 190 din Regulamentul de procedură);
• PE poate constitui şi comisii oficiale de anchetă în cadrul competenţelor sale de control pentru a examina învinuirile
privind încălcarea sau administrarea defectuoasă a dreptului UE. Pot fi anchetate instituţiile şi organele UE, administraţiile
statelor membre, precum şi persoanele mandatate de dreptul UE pentru a-l aplica. Comisiile de anchetă nu pot acţiona
dacă pentru faptele invocate s-a deschis o procedură judiciară (vezi art. 185 din Regulile de procedură).

82
 Comitetul de Conciliere

• Concilierea este cea de-a treia şi ultimă fază a celei mai importante proceduri legislative a UE: procedura legislativă
ordinară (vezi Tema 8);
• În cazul unui dezacord între PE şi Consiliu, se constituie un Comitet de conciliere, care reuneşte 27 de deputaţi şi 27 de
membri ai Consiliului;
• Acest comitet are sarcina de a elabora un proiect comun care va fi supus spre aprobare, în a treia lectură, Consiliului şi
Parlamentului;
• Acordul final al celor două instituţii este indispensabil pentru adoptarea textului.

Delegaţiile PE

La moment, există 41 de delegaţii, iar numărul membrilor fiecărei delegaţii variază de la 12, la peste 70. Delegaţiile PE întreţin
relaţii şi schimburi de informaţii cu parlamentele statelor terţe. Preşedinţii delegaţiilor îşi coordonează activitatea în cadrul
Conferinţei preşedinţilor de delegaţie. Reuniunile interparlamentare se desfăşoară se desfăşoară o dată sau de două ori pe an,
alternativ, în unul din locurile de desfăşurare a activităţii PE şi, respectiv, într-un loc stabilit de parlamentul partener. Exemplu:
în ţara terţă în cauză (vezi art. 198 din Regulile de procedură).

4 categorii de delegaţii

Comisii parlamentare Comisii parlamentare Celelalte delegaţii Delegaţiile la adunările

mixte de cooperare interparlamentare parlamentare
multilaterale

• Constituite împreună • Constituite în • Îşi desfăşoară 4 adunări parlamentare:

cu parlamentele conformitate cu un activitatea de • Adunarea
statelor asociate la UE acord de cooperare cooperare şi parlamentară Paritară
sau ale statelor cu semnat între UE şi întreţinerea relaţiilor cu Africa, Caraibe, Pacific
care au fost lansate statul terţ; parlamentele ţărilor – UE (ACP-UE);
negocieri de aderare. • Cooperează cu statele care nu fac parte din • Adunarea
cărora le este UE şi nu sunt parlamentară a UE
consacrată Politica candidate la aderare. pentru mediterană
Europeană de (AP-UPM);
Vecinătate (inclusiv • Adunarea
RM) şi cu statele care parlamentară Euro-
au semnat un acord Latinoamericană
de parteneriat (EUROLAT);
strategic cu UE • Adunarea
(Federaţia Rusă). parlamentară
EURONEST.

83
 Adunarea parlamentară EURONEST

• A fost constituită la sfîrşitul lunii septembrie 2009;

• Reprezintă dimensiunea parlamentară a Parteneriatului Estic – politică lansată de UE pentru apropierea ţărilor din
vecinătatea estică (Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Moldova, Ucraina şi Belarus) şi sprijinirea eforturilor depuse de
acestea în cadrul proceselor de reforme politice, juridice, economice, sociale, etc. Acest sprijin se concretizează prin:
încheierea acordurilor de asociere, crearea de zone de liber schimb, liberalizarea regimului de vize cu UE, dar şi punerea
la dispoziţie de resurse financiare;
• Este constituită din 60 de membri din partea PE şi din 10 membri ai parlamentelor naţionale ale fiecăruia dintre partenerii
estici cu excepţia Belarus;
• Participarea Belarusului a fost suspendată temporar din raţiuni politice. Admiterea sa în EURONEST este condiţionată de
organizarea unor alegeri libere şi democratice;
• Este consacrată dialogului parlamentar multilateral în numeroase domenii de interes comun, precum stabilitate,
democraţie, armonizarea legislaţiei, comerţ, energie, etc.

Organele politice

5 organe politice (Regulamentul de procedură al PE)

Conferinţa Colegiul Conferinţa Conferinţa

preşedinţilor Biroul chestorilor preşedinţilor de preşedinţilor de
comisie delegaţie

- Se compune - Se compune - Compus din 5 - Se compune din - Se compune din

din Preşedintele din Preşedintele chestori care sunt preşedinţii tuturor preşedinţii tuturor
PE şi preşedinţii PE, 14 membri ai comisiilor delegaţiilor
grupurilor politice, vicepreşedinţi şi 5 Biroului; permanente şi interparlamentare
plus un chestori, aleşi de - Mandatul lor temporare şi îşi permanente şi îşi
reprezentant al PE pentru 2.5 ani, este de 2.5 ani; alege din rîndul alege din rîndul
deputaţilor mandat care se - Este organul PE său preşedintele; său preşedintele;
naţionali fără poate reînnoi; responsabil de - Este organul - este organul
drept de vot; - În cazul problemele politic al PE care politic al PE, care
- Organizează deliberărilor administrative şi asigură o mai examinează în
lucrările PE; Biroului, în caz de financiare, care îi bună cooperare mod periodic
- Stabileşte egalitate de privesc în mod între diferitele toate problemele
componenţa şi voturi, direct pe deputaţi comisii legate de buna
competenţa Preşedintele are şi de condiţiile de parlamentare. Se funcţionare a
comisiilor şi votul decisiv. muncă ale reuneşte o dată delegaţiilor
delegaţiilor; Chestorii au vot acestora; pe lună, la interparlamentare
- Relaţii cu consultativ; - Are un rol Strasbourg, în şi a delegaţiilor la
celelalte instituţii - Are numeroase consultativ în timpul şedinţelor comisiile
ale UE, cu atribuţii cadrul Biroului; perioadelor de parlamentare
parlamentele administrative şi - Se reunesc o sesiune (art. 27). mixte.
naţionale şi cu financiare în dată pe lună (art.
statele terţe (art. cadrul PE (art. 22, 16, 27, 29).
24, 25, 29). 23, 29, 209).

84
 Funcţionarea PE
Perioade de activitate
Se evidenţiază mai multe perioade specifice activităţii parlamentare
Legislatura Sesiunea
• Coincide cu durata • PE ţine o sesiune anuală
mandatului deputaţilor, fiind (art. 229(1) TFUE). El se
de 5 ani. reuneşte de drept în a doua
zi de marţi a lunii martie;
• PE se poate întruni şi în
perioada de sesiune
extraordinară la cererea
majorităţii membrilor care îl
compun, a Consiliului sau a
Comisiei (art. 229(2)
TFUE);
• În practică, sesiunile se
succedă fără întrerupere.
Dezbaterile şi votul
• Dezbaterile sunt publice;
• Cu o majoritate de 2/3 din voturile exprimate, PE poate decide să ţină sesiunile secrete;
• Votul este personal (nominal), cel prin procură este interzis;
• Lucrările PE se desfăşoară în prezenţa unui cvorum de 1/3 din membri săi;
• Existenţa cvorumului nu este verificată sistematic (verificarea se face la solicitarea a cel puţin 40 de deputaţi);
• Regula: PE decide cu majoritatea membrilor săi (art. 231 TFUE);
• Excepţie: Poate decide cu majoritatea absolută a membrilor săi, cînd condiţia este prevăzută de texte speciale. Exemplu:
în etapa a doua a procedurii legislative ordinare (art. 294(7) lit. b) TFUE).
Reuniunile
• Sesiunea de un an este
împărţită în 12 sesiuni
plenare (numite perioade
de sesiune sau reuniuni);
• O reuniune ordinară se
desfăşoară la Strasbourg,
timp de doar o săptămînă
(de facto 4 zile) în fiecare
lună;
• Reuniunile plenare
suplimentare de la
Bruxelles ţin 2 zile;
• De regulă, se ţin 6 reuniuni
plenare suplimentare, în
restul timpului, deputaţii
lucrează în Comisii la
Bruxelles.
85
10.4 Atribuţiile PE

Atribuţiile PE

Art. 14(1) TUE:

PE exercită împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcţii de control politic şi consultative, în
conformitate cu condiţiile prevăzute de Tratate. PE alege preşedintele Comisiei.

Alte atribuţii ale PE:

a) Atribuţii legislative:

• PE partajează competenţa legislativă cu Consiliul UE. El are deci puterea de a adopta

legislaţia UE derivată (directive, regulamente, decizii);
• El poate accepta, modifica sau respinge conţinutul legislaţiei UE;
• În cadrul procedurii legislative ordinare, PE se plasează pe picior de egalitate cu Consiliul
(art.294 TFUE); (vezi Tema 8)
• În cadrul consultării, ca procedură legislativă specială (art. 289 TFUE), PE poate aproba sau
respinge o propunere legislativă, Consiliul neavînd obligaţia de a ţine seama de avizul PE,
însă, potrivit jurisprudenţei CEJ, Consiliul nu trebuie să adopte o decizie în lipsa acestui aviz
al PE; (vezi Tema 8)
• În cazul procedurii de aprobare, ca procedură legislativă specială (art. 289(2) TFUE), PE are
drept de veto, avînd rolul de a aproba sau respinge propunerea legislativă, fără
amendamente, iar Consiliul nu va putea ignora avizul PE; (vezi Tema 8)
• Poate cere Comisiei să prezinte orice propunere corespunzătoare privind chestiunile despre
care consideră că necesită elaborarea unui act al UE (art. 225 TFUE).

b) Atribuţii în numirea Comisiei:

• PE are dreptul de a alege Preşedintele Comisiei Europene, propus de Consiliul European,

care hotărăşte cu VMC şi care va ţine seama de rezultatele alegerilor pentru PE (art. 17(7)
TUE). Dacă PE refuză să-l aleagă, Consiliul European trebuie să prezinte în termen de o
lună un nou candidat;
• PE aprobă ÎR AEPS în calitate de membru al Comisiei (art. 17(7) TUE.

c) Atribuţii în domeniul încheierii acordurilor internaţionale de către UE:

• Scopul procedurilor care cer, fie aprobarea din partea PE, în anumite cazuri, sau
consultarea obligatorie a acestuia, în alte cazuri, a fost extins – în cazul ambelor proceduri
(art. 218(6) TFUE). Mai mult, PE trebuie informat de îndată şi pe deplin, pe parcursul tuturor
etapelor procedurii de negociere a acordurilor internaţionale (art. 218(10) TFUE). Aceasta
va necesita proceduri adecvate în vederea păstrării confidenţialităţii negocierilor.

d) Atribuţii în privinţa actelor de delegare şi de executare:

• Un rol de control în privinţa competenţei de delegare a Comisiei (art. 290 TFUE) şi în

stabilirea mecanismului de control, împreună cu Consiliu, al executării competenţelor de
executare a Comisiei (art. 291 TFUE). (vezi Tema 8)

86
e) În domeniul Spaţiului de Libertate, Securitate şi Justiţie:

• PE dobîndeşte dreptul de a controla şi evalua activitatea Europol şi Eurojust (art. 85(1),

subpar. 3 şi art. 88(2) subpar. 2 TFUE), precum şi dreptul de a fi informat în privinţa
conţinutului şi rezultatelor sistemului de „evaluare mutuală”, potrivit art. 70 TFUE.

f) Atribuţii bugetare:

• Noua procedură extinde competenţele bugetare ale PE, deoarece nu vor mai exista aşa-
numitele „cheltuieli obligatorii” (ce cuprindeau, mai ales, sumele pentru politica agricolă
comună, unde Consiliul avea ultimul cuvînt) şi, respectiv, „cheltuieli non-obligatorii” (legate,
mai ales, de fondurile structurale utilizate pentru dezvoltarea regională, unde PE avea
ultimul cuvînt). Potrivit art. 314 TFUE, astăzi PE codecide împreună cu Consiliul în privinţa
tuturor tipurilor de cheltuieli.

g) În privinţa „clauzei de flexibilitate”:

• Aprobarea din partea PE este cerută pentru adoptarea oricărui act juridic adoptat de
Consiliu în baza acestei clauze (art. 352 TFUE). Acest articol permite o acţiune a Uniunii,
dacă ea este necesară pentru a atinge unul dintre obiectivele menţionate în Tratate, fără ca
acestea să fi prevăzut atribuţiile necesare în acest sens. Pre-Lisabona, Consiliul hotăra în
unanimitate, după consultarea PE. Astăzi, Consiliul are obligaţia de a obţine aprobarea PE.

h) Atribuţii în privinţa Tratatelor:

• PE are dreptul de a propune o amendare a Tratatelor, atît în cadrul procedurii ordinare, cît şi
în cadrul procedurii simplificate.

i) În privinţa retragerii unui stat membru din Uniune:

• Este necesară aprobarea de PE a acordului de retragere din Uniune, încheiat de Consiliu

(art. 50(2) TUE).

j) Atribuţii de control a activităţilor UE:

• Are dreptul de a numi comisii de anchetă care să investigheze cazurile de încălcare sau
aplicare defectuoasă a dreptului UE de către statele membre, instituţiile UE, etc. (art. 226
TFUE);
• Alege Ombudsmanul european pe perioada legislaturii sale, care va soluţiona cauzele de
administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor, organelor UE, cu excepţia CJUE (art. 228
TFUE);
• Competenţa de control în domeniul economic şi monetar (art. 283 TFUE, art. 284(3) TFUE);
• Poate sesiza CJUE pentru încălcarea dreptului UE în privinţa altor instituţii sau pentru
abţinerea de a acţiona (art. 263 TFUE, 265 TFUE).

k) Menţinerea unor legături strînse cu parlamentele naţionale ale statelor membre, prin
intermediul Conferinţei organelor specializate în afaceri comunitare (COSAC) (vezi COSAC:
www.cosac.eu)

87
Tema 11: Consiliul European

11.1 Generalităţi

Consiliul European nu era prevăzut iniţial de tratatele constitutive, fiind creat la sugestia preşedintelui francez Valery Giscard
d`Estaing în decembrie 1974, cînd s-a decis întrunirea regulată a şefilor de stat sau guvern ai ţărilor membre. A fost recunoscut prin
Actul Unic European, iar Tratatul de la Lisabona pentru prima dată îl ridică la rang de instituţie a UE (art. 13TUE).

Anterior Tratatului de la Lisabona, Consiliul European era un organ informal care oferea Uniunii impulsurile necesare pentru
dezvoltarea şi definirea direcţiilor politice în general, dar, totodată, şi în domeniul PESC şi a SLSJ, în special. În componenţa sa intră
şi preşedintele Comisiei. Astăzi, Consiliul European este o instituţie a UE, compusă din şefii de stat sau de guvern ai statelor
membre, Preşedintele său şi Preşedintele Comisiei (art. 15(2) TUE. Este o instituţie distinctă de cea a Consiliului UE, fiind supus
aceloraşi constrîngeri ca şi alte instituţii. Împuternicirile Consiliului European sunt atribuite şi supuse principiului subsidiarităţii, iar
acţiunile sale vor putea fi atacate în faţa CJUE.

11.2 Organizarea şi funcţionarea Consiliului European

Structura Consiliului European

Şefii de stat sau de guvern Preşedintele Preşedintele Comisiei

ai statelor membre Consiliului European

• Pot fi asistaţi de un ministru • Poate fi însoţit de un

naţional (nu neapărat comisar.
Ministrul afacerilor externe).

Notă:

Înaltul Reprezentant al UE nu este un membru, dar este invitat să participe la lucrările Consiliului European (art. 15(2) TUE).

Preşedintele Consiliului European

Una din marile inovaţii ale Tratatului Constituţional, preluată de Tratatul de la Lisabona este stabilirea unei
Preşedinţii permanente a Consiliului European:

• Este ales de preşedintele Consiliului European cu VMC pe 2.5 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului
o singură dată, mandatul lui încetează potrivit aceleiaşi proceduri (art. 15(5) TUE).

88
 Atribuţiile Preşedintelui Consiliului European

• Prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului European şi între timp, încercînd să faciliteze consensul şi coeziunea în
cadrul acestuia;
• Asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European, în cooperare cu Preşedintele Comisiei şi pe baza
lucrărilor Consiliului Afaceri Generale (CAG);
• Prezintă raport Parlamentului European după fiecare reuniune a Consiliului European;
• Asigură reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă şi de securitate comună, fără a aduce
atingere atribuţiilor Înaltului Reprezentant.

Notă:

Misiunea preşedintelui Consiliului European este bidimensională: ex post şi ex ante. Ex ante: presupune
organizarea, coordonarea şi asigurarea unui traseu pentru Consiliul European, stabilind alianţe şi facilitînd
agendele. Ex post: presupune să asigure aducerea la îndeplinire şi implementare a Deciziilor Consiliului
European.

Funcţionarea Consiliului European

• Consiliul European se întruneşte de două ori pe semestru, la Bruxelles, la convocarea preşedintelui său. Sunt
posibile şi reuniuni extraordinare (art. 15(3) TUE);
• Reuniunile Consiliului European sunt pregătite de CAG, în colaborare cu Comisia;
• Consiliul European se întruneşte pe durata a 2 zile;
• În ziua întîi, reuniunea este limitată la şefii de stat sau de guvern, împreună cu Preşedintele Consiliului European şi
cel al Comisiei, care discută, mai ales, chestiuni de actualitate din viaţa Uniunii;
• A doua zi sunt tratate, de obicei, chestiuni de politică externă şi se pun la punct concluziile şedinţei;
• Programul, de obicei, e suplu şi lasă loc unor reuniuni neformale bilaterale sau multilaterale;
• Concluziile sunt pregătite de Secretariatul General al Consiliului UE şi cuprind orientările politice, hotărîrile , hotărările
adoptate, declaraţii, precum şi paşi concreţi pe care trebuie să-i întreprindă instituţiile UE pentru ducerea la
îndeplinire a celor stabilite la şedinţa Consiliului European.

Notă:

La reuniunile Consiliului European participă şi Preşedintele PE, dar numai la deschiderea lucrărilor. După un
schimb de viziuni pe marginea principalelor subiecte ale ordinii de zi, el părăseşte şedinţa.

89
 Modalităţile de vot

Consens VMC Unanimitate Majoritate simplă

• Consensul • În cazul în • În caz de • Se utilizează

devine regulă, care decide cu VMC, vot, fiecare membru al în chestiuni de
formalizat prin Tratate, Consiliului European i Consiliului European procedură, pentru
cu excepţia cazului se aplică art. 16(4) poate primi delegare adoptarea
cînd Tratatele dispun TUE şi art. 238(2) din partea unui singur regulamentului de
altfel (art.15(4) TUE); TFUE; alt membru; procedură;
• De regulă, • Dacă • Abţinerile • De a lua
prin consens se Consiliul European se membrilor prezenţi sau decizia de a convoca
adoptă acţiunile pronunţă prin vot, reprezentaţi nu sau de a nu convoca
politice. Preşedintele împiedică adoptarea Convenţia pentru
Consiliului European deciziilor Consiliului revizuirea Tratatelor.
nu participă la vot (art. European petnru care
235(1) TFUE). este necesară Notă: Convenţia este
Exemplu: numirea unanimitatea. compusă din
Preşedintelui Exemplu: revizuirea reprezentanţii
Consiliului European Tratatelor (art. 48 parlamentelor
(art. 15(5) TUE), TUE). naţionale, şefii de stat
numirea preşedintelui sau de guvern, PE şi
Comisiei (art. 17(7) Comisia.
TUE), etc.

11.3 Atribuţiile Consiliului European

Art. 15(1) TUE:

Consiliul European oferă Uniunii impulsiunile necesare dezvoltării acesteia şi îi defineşte orientările şi priorităţile politice
generale. Acesta nu exercită funcţii legislative.

Alte atribuţii

a) Rol de „arhitect constituţional” al Uniunii:

• Ia decizii în privinţa viitoarei forme a UE şi aderării la UE;
• Stabileşte criteriile de aderare la UE, deşi nu este el care adoptă decizia formală în acest sens
(art. 49 TUE);
• Competenţa de a iniţia procedura de reformare a Tratatelor. După Tratatul de la Lisabona există
2 proceduri în acest sens: procedura ordinară (art. 48(2-4) TUE) şi procedura simplificată (art.
48(6-7) TUE - passarela). (vezi Tema 4)

90
b) Competenţe organizaţionale:
• Determină componenţa Parlamentului European (art. 4(2) TUE) şi a Comisiei (art. 17(5) TUE);
• Numeşte Preşedintele Consiliului European (art. 15(5) TUE), Preşedintele Comisiei Europene şi
membrii Comisiei (art. 17(7) TUE), Înaltul Reprezentant (art. 18(1) TUE), pe membrii Comitetului
executiv ai BCE (art. 283(2) TFUE);
• Numeşte judecătorii Curţii de Justiţie şi deşi aceştia nu sunt numiţi expres de Consiliul European
sunt numiţi „de comun acord de către guvernele statelor membre, pe un mandat de 6 ani”, ceea
ce reprezintă, de fapt, acelaşi lucru (art. 19(2) TUE).

c) Stabilirea informală a Agendei Uniunii (art. 15(1) TUE):

• În anumite domenii are un mandat explicit (art. 148 TFUE): în domeniu ocupării forţei de muncă
şi în domeniul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie (SLSJ) (art. 68 TFUE) - Consiliul
European defineşte orientările strategice ale planificării legislative şi operaţionale în cadrul aceste
domenii. Însă, în lipsa prevederilor explicite, Consiliul European este cel care va aproba
programele legislative în toate domeniile de politici ale UE.

d) Competenţe de soluţionare a problemelor:

• Şefii de stat vor soluţiona acele aspecte care au ajuns la un impas în cadrul Consiliului UE. În
anumite domenii sensibile cum ar fi PESC, în cazul în care un membru al Consiliului UE declară
că, din raţiuni vitale de politică naţională, are intenţia să se opună VMC – nu se trece la vot şi
subiectul este transmis spre examinarea Consiliului European;
• Procedura de „frînare”, care permite unui membru al Consiliului să prezinte o propunere
legislativă Consiliului European, dacă prin aceasta se afectează aspecte importante ale
sistemului de securitate socială (art. 48 TFUE) sau care aduc atingere aspectelor fundamentale
ale sistemului său de justiţie penală (art. 82, 83(3) TFUE).

e) Rol proeminent în cadrul PESC:

• Defineşte şi identifică obiectivele strategice ale UE în domeniul PESC şi celelalte domenii de
acţiune externă (art. 22 TUE);
• Identifică interesele strategice ale UE, stabileşte obiectivele şi stabileşte orientările generale ale
PESC, inclusiv în chestiuni avînd implicaţii militare;
• Este un for, unde statele membre se pun de acord în orice chestiune de interes general în acest
domeniu.

91
Tema 12: Consiliul Uniunii Europene (Consiliul)

12.1 Generalităţi

Consiliul este instituţia care reprezintă interesele guvernelor statelor membre în UE. Este principalul factor de decizie în cadrul
Uniunii. Instituţia purta numele de Consiliul Comunităţilor Europene sau Consiliul de Miniştri. După intrarea în vigoare a Tratatului de
la Maastricht, şi-a luat denumirea de Consiliul UE. Art. 13 TUE, modificat prin Tratatul de la Lisabona, utilizează denumirea de
Consiliu. Consiliul are sediul la Bruxelles, dar în lunile aprilie, iunie şi octombrie îşi desfăşoară sesiunile la Luxemburg. Nu este un
organ cu o activitate permanentă.

12.2 Organizarea Consiliului

Consiliul

Consiliul este format din cîte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul
statului membru pe care îl reprezintă şi să exercite dreptul de vot (art. 16(2) TUE).

Notă:

Componenţa Consiliului se schimbă în funcţie de ordinea de zi a lucrărilor. Astfel, instituţia se reuneşte periodic în mai multe
formaţiuni, de exemplu: miniştrii mediului se vor grupa în Consiliul pentru mediu, pentru a soluţiona problemele din acest
domeniu. Începînd cu 2002 s-a convenit că pot participa la reuniunile Consiliului mai mult de un ministru, în special atunci cînd
un subiect acoperă mai multe portofolii ministeriale (vezi regulile Consiliului, stabilite în Decizia 2002/682/CE, EURATOM
privind regulile de procedură ale Consiliului). Majoritatea Consiliilor se întrunesc formal între odată în lună şi odată la două luni.

Configuraţiile Consiliului pînă la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona

9 configuraţii (1 generală şi 8 tehnice)

1. Afaceri generale şi relaţii externe

2. Afaceri economice şi financiare
3. Justiţie şi afaceri interne
4. Competitivitate (piaţă internă, industrie şi cercetare)
5. Folosirea forţei de muncă, politică socială, sănătate şi consumatori
6. Transportatori, telecomunicaţii şi energie
7. Agricultură şi pescuit
8. Mediu
9. Educaţie, tineret şi cultură.

Notă: Deşi se vorbeşte despre Consiliul afaceri economice şi financiare, Consiliul justiţie şi afaceri interne, etc., acestea nu
sunt decît formaţiuni de lucru ale Consiliului, care rămîne una şi aceeaşi instituţie. Deciziile oricărei formaţiuni reprezintă acte
ale Consiliului. Consiliul afaceri generale şi relaţii externe era responsabil şi de coordonarea activităţilor desfăşurate de diferite
formaţiuni, pentru a asigura coerenţa acestora.

92
 Configuraţiile Consiliului după Lisabona

Tratatul de la Lisabona formalizează două configuraţii diferite.

Consiliul afaceri generale (CAG) Consiliul afaceri externe (CAE)

CAG asigură coerenţa lucrărilor diferitelor formaţiuni
ale Consiliului, pregăteşte reuniunile Consiliului
European şi urmăreşte aducerea la îndeplinire a
măsurilor adoptate în colaborare cu Preşedintele
Consiliului European şi cu Comisia (art. 16 (6) ξ2
TUE).
CAE elaborează acţiunea externă a Uniunii, în
conformitate cu liniile strategice stabilite de Consiliul
European şi asigură coerenţa acţiunii Uniunii.
Lucrările Consiliului sunt prezidate de Înaltul
reprezentant pentru PESC (art. 16 (6) ξ3 TUE).

Notă:

Tratatul de la Lisabona prevede că Consiliul European va adopta o decizie cu VMC asupra configuraţiilor Consiliului, altele
decît CAE şi CAG (art. 236 TFUE). Pînă la adoptarea Deciziei, CAG poate adopta o asemenea decizie cu majoritatea simplă
(Protocolul nr. 10 privind dispoziţiile tranzitorii, art. 4).

10 Configuraţii ale Consiliului

Decizia 2009/878/UE stabilind lista configuraţiilor Consiliului

10 configuraţii (1 generală şi 9 tehnice)

1. Afaceri generale
2. Afaceri externe
3. Afaceri economice şi financiare (inclusiv bugetul)
4. Justiţie şi afaceri interne (inclusiv protecţia civilă)
5. Ocuparea forţei de muncă, politică socială, sănătate şi consumatori
6. Competitivitate (piaţă internă, industrie, cercetare şi spaţiu, inclusiv
turismul)
7. Transporturi, telecomunicaţii şi energie
8. Agricultură şi pescuit
9. Mediu
10. Educaţie, tineret, cultură şi sport (inclusiv, domeniul audiovizualului).

93
12.3 Funcţionarea Consiliului

Managementul Consiliului

Preşedinţia Consiliului Secretariatul Consiliului COREPER

(art. 16(9) TUE (art. 240(2) TFUE) Comitetul reprezentanţilor

236(b) TFUE) permanenţi ai guvernelor
statelor membre

(art.16(7) TUE
art. 240(1) TFUE)

Preşedinţia Consiliului

Preşedinţia Consiliului, cu excepţia configuraţiei afaceri externe este asigurată pe o perioadă de 18 luni, de grupuri prestabilite
de 3 state membre. Aceste grupuri sunt formate în baza unui sistem egal de rotaţie a statelor membre, avîndu-se în vedere
diversitatea acestora şi echilibrul geografic al Uniunii. Fiecare membru al unui grup asigură, prin rotaţie pentru o durată de 6
luni, preşedinţia tuturor formaţiunilor Consiliului, cu excepţia CAE. Ceilalţi membri ai grupului asistă preşedinţia în îndeplinirea
tuturor responsabilităţilor acesteia, în baza unui program comun.

Exercitarea preşedinţiei Consiliului

Germania ianuarie-iunie 2007

Portugalia iulie-decembrie
Slovenia Ianuarie-iunie 2008

Franţa iulie-decembrie
Republica Cehă ianuarie-iunie 2009
Suedia iulie-decembrie

Spania ianuarie-iunie 2010

Belgia iulie-decembrie
Ungaria ianuarie-iunie 2011

Polonia iulie-decembrie
Danemarca ianuarie-iunie 2012
Cipru iulie-decembrie

Irlanda ianuarie-iunie 2013

Lituania iulie-decembrie
Grecia ianuarie-iunie 2014

94
Italia iulie-decembrie
Letonia ianuarie-iunie 2015
Luxemburg iulie-decembrie

Ţările de Jos ianuarie-iunie 2016

Slovacia iulie-decembrie
Malta ianuarie-iunie 2017

Regatul Unit iulie-decembrie

Estonia ianuarie-iunie 2018
Bulgaria iulie-decembrie

Austria iulie-decembrie 2019

România ianuarie-iunie
Finlanda iulie-decembrie 2020

Atribuţiile preşedinţiei Consiliului

• Elaborează programul de 18 luni al activităţii Consiliului pentru această perioadă împreună cu preşedintele CAE, în ceea
ce priveşte activitatea acestei formaţiuni în colaborare cu Comisia şi cu Preşedintele Consiliul European;

Notă: Programul pe 18 luni include o secţiune generală care situează programul în contextul orientărilor strategice pe
termen lung ale Uniunii. Cele 3 preşedinţii responsabile de elaborarea programului pe 18 luni se consultă cu cele 3
preşedinţii ulterioare. El va ţine seama, printre altele, de aspectele relevante care rezultă din dialogul privind
priorităţile politice pentru anul respectiv, desfăşurat la iniţiativa Comisiei.

• Aranjează şi prezidează şedinţele Consiliului şi stabileşte Agenda acestora (cu excepţia CAE);
• Întocmeşte ordinea de zi provizorie pentru fiecare reuniune a Consiliului, stabilind ordinea în care se abordează punctele
şi durata dezbaterilor pe marginea acestora;

Notă: Ordinea de zi are două părţi, consacrate deliberărilor privind actele legislative şi care sunt publice şi, respectiv,
activităţilor fără caracter legislativ care nu au caracter public

• Reprezintă Consiliul în faţa altor instituţii şi în lume în general;

• Acţionează ca un „broker neutru” în cadrul discuţiilor cu alte state membre pentru a asigura adoptarea actelor legislative;
• Stabileşte agenda legislativă pentru 6 luni în consultare cu Comisia, preşedinţiile precedente şi ulterioare, etc.

95
 Secretariatul general

Sprijină activitatea Consiliului fiind condus de un secretar general numit de Consiliul cu VMC.

Atribuţiile Secretariatului general

• Secretarul general adoptă toate măsurile necesare pentru a asigura buna funcţionare a Secretariatului general;
• Coordonează şi controlează consecvenţa lucrărilor Consiliului şi a punerii în aplicare a programului său pe 18 luni
(organizează conferinţele, aranjează traducerea, ia note, organizează sălile de şedinţe);

Notă: asigură această sarcină, inclusiv şi pentru Consiliul European (art. 235(4) TFUE).

• Asistă Consiliul la identificarea soluţiilor sub responsabilitatea şi îndrumarea preşedinţiei;

• Asigură Consiliului consultanţă juridică şi îl reprezintă în faţa altor instituţii, în special, în faţa CJUE, dar şi a
comitetelor parlamentare;
• Prezintă Consiliului un proiect de estimare a cheltuielilor Consiliului pentru a se asigura că termenele prevăzute în
dispoziţiile financiare sunt asigurate;
• Contribuie la achitarea Serviciului de Acţiune Externă şi îl va asista pe ÎR AEPS în îndeplinirea mandatului său (art.
27(3) TUE), etc.

COREPER

Din Consiliu fac parte miniştrii statelor, care nu pot fi prezenţi în mod constant la Bruxelles. Aceasta face ca activitatea
instituţiei să nu fie permanentă. Pentru a asigura continuitatea activităţii, dar şi pentru a-şi apăra interesele în cadrul Uniunii,
membrii acestuia au instituit reprezentanţe permanente la Bruxelles, conduse de reprezentanţi permanenţi ai statelor membre,
cu rang de ambasadori, asistaţi de reprezentanţi permanenţi adjuncţi.

COREPER (Comitetul reprezentanţilor permanenţi):

un organ auxiliar al Consiliului, care studiază propunerile Comisiei, pregăteşte lucrările Consiliului şi execută mandatele
încredinţate de acesta.

COREPER II COREPER I

96
COREPER II – reprezentanţi permanenţi cu COREPER I – la nivelul adjuncţilor
rang de ambasadori, care se ocupă de reprezentanţilor permanenţi, care tratează
probleme mai sensibile, cum ar fi cele politice, problemele tehnice, cum ar fi mediu, politica
economice şi financiare, instituţionale şi relaţii socială, piaţa internă, transport, etc.
externe.

Grupuri de lucru

COREPER I şi II sunt secundaţi şi asistaţi de

cca. 250 grupuri de lucru compuse din
funcţionari publici naţionali.

Rolul COREPER în mecanismul decizional al Uniunii

Nucleul competenţelor COREPER stă în stabilirea Agendei pentru reuniunile Consiliului şi divizarea Agendei Consiliului în
listele „A şi B”. Acordul reprezentanţilor permanenţi asupra unei probleme face ca aceasta să fie trecută în lista punctelor A de
pe ordinea de zi a Consiliului, ce cuprinde chestiunile pe care Consiliul le adoptă automat. Întrucît la şedinţele COREPER
participă şi un reprezentant al Comisiei, în acest cadru au loc negocierile şi cu Comisia: dacă o propunere a Comisiei nu este
acceptabilă, se fac încercări de a convinge această instituţie să o modifice, pentru atingerea acordului. Punctele B sunt cele
asupra cărora persistă dezacordul în cadrul COREPER, ori între COREPER şi Comisie, fiind supuse dezbaterilor în cadrul
Consiliului. Astfel, un subiect de pe lista A este efectiv decis de către COREPER, iar de pe lista B, de către Consiliu. Există şi
falsele puncte B care, deşi s-au agreat în COREPER, sunt trecute în a doua categorie numai pentru că privesc nişte chestiuni
foarte importante. Majoritatea deciziilor Consiliului (aproximativ 70%) se iau de facto la nivelul COREPER.

COREPER nu acţionează ca o „artilerie uşoară”, ci ca un canal de informare a capitalelor naţionale despre lucrul în UE şi
pentru a face posibilă protejarea mai bună a poziţiilor naţionale. Acest organ permite desfăşurarea unui dublu dialog: al
reprezentanţilor permanenţi între ei şi al fiecăruia cu guvernul propriu. În acest sens, el este asistat de cca. 250 grupuri de lucru
formate din funcţionari publici. Propunerea Comisiei este transmisă iniţial în grupurile de lucru pentru analiză. Aceste grupuri
emit rapoarte care stabilesc agenda pentru reuniunile COREPER, indicînd punctele în privinţa cărora a fost găsit un acord în
cadrul grupurilor de lucru (punctele I) şi, respectiv, puncte care necesită a fi discutate în COREPER (punctele II). COREPER
este văzut ca un model complex de reţele ale administraţiilor naţionale, care muncesc împreună pentru a accepta legislaţia UE.

Notă:

Întîlnirile COREPER nu sunt publice, procesele verbale nu sunt date publicităţii şi nu sunt responsabile în faţa niciunei
asambleei parlamentare (nici la nivel naţional, nici la nivel european).

97
12.4 Modalităţile de vot în Consiliu

Modalităţile de vot în Consiliu

Majoritatea simplă Unanimitatea VMC

Decizia este adoptată cu votul a
jumătate plus unu din numărul
statelor membre. Se aplică la
chestiuni de mai mică
importanţă.
Exemplu: la adoptarea propriului
regulament interior (art. 204(3)
TFUE); la solicitările adresate
Comisiei de a efectua anumite
studii sau de a înainta Consiliului
propuneri (art. 241 TFUE).
Decizia este adoptată dacă nici Majoritatea calificată este
un stat nu se opune. Abţinerea modalitatea de vot cea mai
unor state nu împiedică frecvent aplicată.
adoptarea deciziei. Modalitatea
este prevăzută în domenii de VMC devine regulă de adoptare
interes special pentru state. a actelor în Consiliu (art. 16(3)
Această modalitate se aplică la TUE).
61 de cazuri prevăzute de
Tratate.
Exemplu: deciziile în cadrul
PESC (art. 23(1) TUE); măsuri
de securitate socială şi protecţie
socială (art. 153(2) TFUE,
încheierea acordurilor de
asociere, de aderare la UE,
aderarea UE la CEDO (art.
218(8), ξ2), etc.

Votul cu majoritate calificată în Consiliu: formula pre-Lisabona: după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, există două
formule utilizate pentru a calcula majoritatea calificată în Consiliu. Vechea formulă, care implică o ponderare a voturilor pentru
fiecare membru al Consiliului va continua să se aplice pentru o anumită perioadă de timp.

Formula pre-Lisabona în privinţa VMC

Această formulă este introdusă prin Tratatul de revizuire de la Nisa şi a ulterioarelor (viitoarelor) Tratate de aderare, astăzi
descrisă la art. 3(3) a Protocolului nr. 36 privind dispoziţiile tranzitorii.

98
 Sistemul bazat pe ponderarea voturilor

Ponderarea voturilor exprimă însemnătatea statului în UE, în special din punct de

vedere demografic, dar şi politic şi economic.

Germania, Franţa, Italia, Regatul Unit 29

Spania, Polonia 27
România 14
Olanda 13
Belgia, Cehia, Grecia, Ungaria, Portugalia 12
Austria, Bulgaria, Suedia 10
Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia, Finlanda 7
Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg, Slovenia 4
Malta 3

TOTAL: 345

Cerinţe pentru majoritatea calificată

(Două, posibil, trei condiţii cumulative)

Votul majorităţii 255 voturi din 345 La solicitarea unui

statelor membre stat membru, 62% din
populaţia UE
Majoritatea statelor membre Cel puţin 255 voturi trebuie să
trebuie să accepte măsura fie pronunţate în favoarea Voturile trebuie să reprezinte cel
legislativă. măsurii legislative. puţin 62% din totalul populaţiei
În anumite cazuri (atunci cînd UE.
propunerea nu este înaintată de Exemplu: 73.9%
Comisie) – votul a 2/3 din statele
membre.

Termenele de aplicare a vechii formule

• Art. 16(5) TUE: perioade de tranziţie pînă la 31 octombrie 2014 şi de la 1 noiembrie 2014, pînă la 31 martie 2017
• Perioada de tranziţie 1: sistemul de mai sus continuă să se aplice pînă la 31 octombrie 2014 (art. 3(3) şi (4) din Protocolul
nr. 36 privind dispoziţiile tranzitorii)
• Perioada de tranziţie 2: sistemul de mai sus se va aplica de la 1 noiembrie 2014, pînă la 31 martie 2017, la solicitarea
unui stat membru (art. 3(2) a Protocolului nr. 36 privind dispoziţiile tranzitorii).

99
VMC – formula Lisabona: Tratatul de la Lisabona introduce un nou sistem al VMC în Consiliu. El abandonează sistemul ponderat de
voturi.

Formula Lisabona în privinţa VMC

Această formulă este introdusă prin Tratatul de revizuire de la Lisabona, descrisă la art. 16(4) TUE.

Schimbarea decisivă:
Sistemul nu se va mai baza pe ponderarea voturilor.

Cerinţe cumulative pentru VMC, potrivit art.16(4) TUE

(aplicabil în cazul în care toate statele membre în cadrul Consiliului participă la vot)

55% din membrii Consiliului 15 membri ai Consiliului 65% din populaţia UE

55% din statele membre trebuie
să aprobe măsura. În anumite
cazuri – 72% (art. 238(3) lit. b
TFUE – cînd iniţiativa vine de la
alte instituţii).
Membrii Consiliului care aprobă Membrii Consiliului care aprobă
măsura trebuie să reprezinte cel măsura trebuie să reprezinte cel
puţin 15 state membre. puţin 65% din totalul populaţiei
UE.

Minoritatea de blocaj: 4
membri ai Consiliului

O minoritate de blocaj trebuie să

includă cel puţin 4 membri. În
cazurile în care nu toţi membrii
ai Consiliului participă la vot,
există o formulă puţin diferită
(art. 238(3) lit. (a) TFUE).

Mecanismul „Ioannina” revitalizat şi adaptat, Declaraţia nr. 7

În cazul în care statele membre care se opun în Consiliu să adopte o măsură prin VMC sunt semnificative
numeric, dar în acelaşi timp, insuficient pentru a bloca decizia (1/3 din statele membre sau 25% din populaţia
UE), Consiliul se obligă să depună toată diligenţa pentru a găsi o soluţie de compromis.

Termenele de aplicare a noii formule:

• Art. 16(4) TUE: în principiu, din 1 noiembrie 2014
• Art. 16(5) TUE: perioadele de tranziţie: pînă la 31 octombrie 2014 şi din 1 noiembrie 2014 pînă la 31 martie 2017, în
cursul cărora vechea formulă se va aplica sau va putea fi aplicată.

100
12.5 Atribuţiile Consiliului

Art. 16(1) TUE:

Consiliul exercită, împreună cu PE, funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcţii de definire a politicilor şi de
coordonare, în conformitate cu condiţiile prevăzute de Tratate.

Alte atribuţii ale Consiliului

De fapt, catalogate în tot cuprinsul Tratatelor, atribuţiile Consiliului sunt multifaţetate şi variate. Printre
acestea putem menţiona:

• În ariile de politici, în cadrul cărora responsabilitatea ţine de statele membre, cum ar fi politica
economică, Consiliul acţionează ca un forum în cadrul căruia statele membre se pot consulta şi
îşi pot coordona conduita (art. 121 TFUE);
• Poate sesiza CJUE pentru încălcarea dreptului UE în privinţa altor instituţii sau pentru abţinerea
de a acţiona (art. 263 TFUE, art. 265 TFUE);
• Poate cere Comisiei să efectueze studii pe care acesta le consideră oportune pentru realizarea
obiectivelor comune sau să-i prezinte propuneri legislative corespunzătoare (art. 241 TFUE);
• Pregăteşte reuniunile Consiliului European şi asigură aducerea la îndeplinire a măsurilor
legislative adoptate (art. 16(6) TUE);
• Elaborează PESC şi adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în aplicare a acesteia,
pe baza orientărilor generale şi a liniilor strategice definite de Consiliul European (art. 26(2) TUE);
• Deşi partajează competenţa legislativă cu PE, Consiliul are puterea de a adopta decizia finală în
privinţa adoptării legislaţiei în majoritatea domeniilor de politici ale UE.

101
Tema 13: Comisia Europeană

13.1 Generalităţi

Comisia ilustrează una din deosebirile semnificative dintre Uniune şi organizaţiile internaţionale clasice: Comisia este independentă
de state, apărînd interesele generale ale Uniunii. Comisia adesea este descrisă ca un singur organism cu o singură agendă de
promovare a integrării europene. Realitatea este însă mai complexă. Comisia recurge la serviciile a circa 30.000 funcţionari europeni
(traducători, interpreţi, experţi, cercetători) şi întreţine relaţii de cu un număr variat de actori. Sediul principal este la Bruxelles, iar
anumite servicii ale sale sunt la Luxemburg.

13.2 Organizarea Comisiei Europene

Deşi în termeni legali este un singur organism, ar fi mai bine să privim Comisia ca fiind o instituţie compusă din trei nivele.

Comisia Europeană

Cabinetele comisarilor

DG-urile (Directoratele Generale)

şi Serviciile

Preşedintele Comisiei
Colegiul Comisarilor

Colegiul Comisarilor

Componenţa:
Formal, Comisia este compusă din 27 comisari, cetăţeni ai statelor membre, cîte unul de fiecare stat (art. 17(4)
TUE).

Notă:

Începînd cu 1 noiembrie 2014, Comisia este compusă dintr-un număr de membri, incluzînd preşedintele şi Înaltul Reprezentant
al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate (ÎR AEPS), corespunzător cu 2/3 din numărul statelor membre, atît
timp cît Consiliul European nu decide modificarea acestui număr, hotărînd în unanimitate (art. 17(5) TUE). În decembrie 2008,
Consiliul European adoptă o decizie care statuează că principiul „un comisar, un stat membru” se va aplica şi după acea dată –
1 noiembrie 2014 (Consiliu UE nr. 17271/1/08).

102
 Statutul Comisarilor

• Comisarii sunt numiţi în baza competenţei lor generale;

• Ei trebuie să ofere toate garanţiile de independenţă. În exercitarea funcţiei, li se interzice să solicite sau să accepte
instrucţiuni din partea unui guvern sau din partea altor instituţii, organe sau agenţii;
• Statele membre trebuie să respecte independenţa comisarilor şi nu vor încerca să-i influenţeze în îndeplinirea sarcinilor
lor (art. 245(1) TFUE);
• Incompatibilităţi cu mandatul de comisar: pe durata mandatului, membrii Comisiei nu pot exercita nici o altă funcţie, fie ea
remunerată sau nu; la preluarea funcţiei, ei se angajează solemn, ca pe durata exercitării funcţiei şi după încetarea ei, să
îndeplinească obligaţiile impuse de mandat, în special, datoria de a manifesta onestitate şi circumspecţie în acceptarea
anumitor poziţii sau avantaje după încheierea mandatului (art. 245(2) TFUE);
• În cazul nerespectării acestor obligaţii, Curtea de Justiţie, sesizată de Consiliu, hotărînd cu majoritate simplă, sau de
Comisie, poate decide destituirea Comisarului în cauză, ori îl poate declara decăzut din dreptul la pensie sau la alte
avantaje care înlocuiesc acest drept (art. 245, 247 TFUE);
• Comisarii beneficiază de privilegiile prevăzute de Protocolul nr. 7 privind privilegiile şi imunităţile Uniunii.

Excepţie de la principiul independenţei

• Această excepţie vizează oficiul ÎRPES;

• Responsabil pentru conducerea PESC, ÎR AEPS este un membru al Comisiei şi unul din cei 27 comisari
(17(4) TUE);
• Participă la lucrările Consiliului European (art. 15(2) TUE), prezidează Consiliul afaceri externe (CAE) (art.
18(3) TUE) şi acţionează ca un împuternicit al Consiliului (art. 18(2) TUE);

Notă: Intenţia acestui “scaun dublu” este de a crea o politică externă mai integrată şi coordonată şi de a oferi UE
un profil internaţional mai proeminent.

• Oscilînd între Comisie şi Consiliu, Înaltul Reprezentant este subiectul unei duble responsabilităţi – este
numit de Consiliul European cu VMC, cu acordul Preşedintelui Comisiei (art. 18(1) TUE). Mandatul
acestuia încetează în conformitate cu aceeaşi procedură (art. 17(6) TUE) şi este singurul membru al
Comisiei care nu poate fi destituit unilateral de Preşedintele Comisiei.

Notă: Totuşi, PE poate adopta o moţiune de cenzură împotriva întregii Comisii, iar ÎR AEPS va trebui să
demisioneze din funcţiile pe care le exercită în cadrul Comisiei (art. 17(8) TUE).

Mandatul Comisarilor

• Odată numiţi, Comisarilor le este repartizată responsabilitatea în cursul mandatului de către Preşedintele Comisiei (cu
excepţia ÎR AEPS), fiecărui Comisar revenindu-i cîte un portofoliu în cadrul Comisiei;

103
Notă: Portofoliile pentru membrii Comisiei 2010-2014 sunt: justiţie, drepturi fundamentale şi cetăţenie; concurenţă; transport;
agenda digitală; industrie şi antreprenoriat; relaţii interinstituţionale şi administraţie; afaceri economice, monetare şi moneda
euro; mediu; dezvoltare; piaţa internă şi servicii; educaţie, cultură, multilingvism şi tineret; impozitare şi uniune vamală, audit şi
anti-fraudă; comerţ; sănătate şi protecţia consumatorilor; cercetare, inovare şi ştiinţă; programare financiară şi buget ; afaceri
maritime şi pescuit; cooperare internaţională, ajutor umanitar şi reacţia la situaţii de criză; energie; politica regională;
combaterea schimbărilor climatice; extinderea şi politica de vecinătate; ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi incluziune;
afaceri interne; agricultură şi dezvoltare rurală.

• Mandatul Comisarului poate înceta înainte de termen prin deces, demisie voluntară sau demitere din oficiu;
• Comisarul poate fi declarat demis de Curtea de Justiţie, la cererea Consiliului sau a Comisiei, dacă nu mai îndeplineşte
condiţiile necesare pentru exercitarea funcţiei sau dacă a comis o abatere gravă (art. 247 TFUE) (vezi „Statutul
comisarilor”);
• Comisia mai poate înceta mandatul în mod colectiv, prin moţiunea de cenzură a PE (membrii Comisiei vor demisiona
colectiv din funcţiilor lor, iar ÎR AEPS trebuie să demisioneze din funcţiile pe care le exercită în cadrul Comisiei (art. 17(8)
TUE, art. 234(2) TFUE) sau prin demisie colectivă voluntară;
• Un membru al Comisiei îşi prezintă demisia în cazul în care Preşedintele îi solicită acest lucru (cu excepţia ÎR AEPS - art.
17(6) TUE).

Procedura de numire a Comisiei (art. 17(7) TUE):

3 etape

I. Prima etapă este dedicată consultărilor pentru alegerea preşedintelui,

ţinînd seama de alegerile pentru PE. Acesta este desemnat de Consiliul
European cu VMC. Candidatul desemnat este ales de PE cu votul
majorităţii membrilor care îl compun.

II. În a doua etapă sunt desemnaţi ceilalţi membri ai Comisiei. Ei sunt selecţionaţi de
Consiliu, de comun acord cu Preşedintele ales. Libertatea de alegere a Preşedintelui
nu este totuşi prea largă pentru că lista membrilor este stabilită după propunerile
prezentate de fiecare stat. Fiecare membru propus este audiat de PE, după care
Comisia desemnată (Preşedintele, ÎR AEPS şi ceilalţi membri ai Comisiei) este supusă,
în calitate de organ colegial, unui vot de aprobare din partea PE.

III. În ultima fază a procedurii, Comisia (Preşedintele, ÎR AEPS şi ceilalţi membri) este numită de
Consiliul European, care hotărăşte cu VMC.

Preşedintele Comisiei

Comisia este condusă de un Preşedinte, asistat astăzi de 8 Vicepreşedinţi. La origine, rolul Preşedintelui era mai ales
administrativ, constînd în convocarea şi prezidarea şedinţelor, precum şi cel protocolar. Treptat, graţie unor personalităţi ca
Walter Hallstein (1958-1967) şi Jaques Delors (1985-1995), funcţia de Preşedinte a căpătat o importantă dimensiune politică.
Preşedintele în funcţie este Jose Manuel Barroso. Atribuţiile Preşedintelui au evoluat în ultimele decenii şi dacă, iniţial, acesta
nu avea dreptul de a „concedia şi angaja”, Tratatul de la Lisabona transformă Preşedintele (singurul comisar fără portofoliu) în
cea mai puternică şi importantă personalitate din Comisie.

104
 Atribuţii: 5 atribuţii importante

• Este implicat în procedura de numire a celorlalţi comisari. Împreună cu şefii de guvern el desemnează ceilalţi comisari,
care sunt subiectul unei aprobări colective din partea PE, fiind desemnaţi ulterior de Consiliul European prin VMC (art.
17(7) TUE);
• Decide în privinţa organizării interne a Comisiei. Aceasta implică nu doar alocarea portofoliilor individuale la începutul
mandatului, dar şi posibilitatea de a modifica repartizarea acestor responsabilităţi în cursul exercitării funcţiilor ex officio
(art. 248 TFUE);
• Comisarii îşi exercită funcţiile atribuite sub autoritatea şi responsabilitatea directă a Preşedintelui . Poate cere demisia
unui comisar (art.17(6) TUE);
• Asigură „îndrumarea politică” a Comisiei. La nivel formal, aceasta implică prezidarea şi stabilirea agendei pentru şedinţele
săptămînale ale Comisiei. Mai concret, aceasta semnifică formularea priorităţilor politice ale Comisiei şi promovarea
adoptării lor chiar şi în defavoarea altor propuneri;
• Poate schimba cursul politicii Comisiei. Şi, deşi acest lucru poate crea o stare tensionată în privinţa unui comisar vizat,
Preşedintele îşi va putea asuma un anumit domeniu şi va dirija politica Comisiei la acest subiect.

Directoratele Generale şi Serviciile

Comisia este alcătuită din mai multe Directorate Generale (DG) şi Servicii, în care lucrează marea majoritate a personalului
Uniunii. DG-urile sunt echivalente ministerelor dintr-un guvern naţional. În Comisia actuală sunt 44 DG-uri şi Servicii. DG-urile
sunt clasificate pe domeniile de activitate, iar Serviciile Comisiei se ocupă cu probleme administrative de ordin general sau au
un mandat specific. De exemplu, combaterea fraudei sau realizarea de statistici.

Clasificarea DG-urilor şi Serviciilor:

4 grupuri

Politici Relaţii externe Servicii generale Servicii interne

Exemplu: afaceri Exemplu: comerţ, Exemplu: comunicare, Exemplu: resurse

economice şi dezvoltare şi oficiul european de umane, Biroul
financiare; cooperare, Europe luptă anti-fraudă; Consilierilor de politică
întreprinderi şi Aid, ajutor umanitar, Eurostat; Oficiul pentru europeană;
industrie; concurenţă; extindere, etc. publicaţii, Secretariatul Responsabilul cu
afaceri interne, justiţie; General, etc. prelucrarea datelor din
ocuparea forţei de cadrul Comisiei;
muncă, afaceri sociale infrastructură şi
şi incluziune, etc. logistică; serviciul
juridic , traduceri, etc.

Notă:

În timp ce toate acestea (40 DG-uri şi Servicii) cad sub incidenţa portofoliului a cel puţin unui Comisar şi îi răspund direct în faţa
lui, în practică, nu există o divizare perfectă a activităţii acestora. De altfel, DG-urile sunt mai mult responsabile în faţa Comisiei
ca organ colegial, decît în faţa unui Comisar individual.

105
 Cabinetele Comisarilor

• Dacă Colegiul Comisarilor reprezintă arma politică a Comisiei, iar DG-urile reprezintă arma administrativă, între ele se
situează cabinetele. Formal numite de Preşedinte, fiecare Cabinet este şi oficiul Comisarului. Este format din 7-8 oficiali
(cabinetul Preşedintelui este mai larg, fiind constituit din 11 oficiali);
• Cabinetele acţionează în primul rînd ca o interfaţă între Comisar şi DG, aflîndu-se sub auspiciile Comisarului;
• Ele îi informează pe Comisari despre evoluţia politicilor UE, de competenţele acestora, precum şi despre întreaga
activitate a Comisiei;
• Şeful de Cabinet este mîna dreaptă a Comisarului, cu un rol care nu poate fi ignorat în ceea ce priveşte funcţionarea
Comisiei;
• Şefii de cabinet se întîlnesc în mod regulat, pentru a coordona activităţile şi a pregăti reuniunile Comisiei;
• Dacă Cabinetele Comisarilor ajung la un acord asupra unei probleme ce figurează pe ordinea de zi a şedinţei Comisiei,
de obicei, Comisarii o adoptă fără dezbateri.

13.3 Funcţionarea Comisiei Europene

Ca regulă, Comisia acţionează în baza principiului colegialităţii, însă pentru operativitate, regulamentul intern al Comisiei prevede şi
proceduri mai simplificate.

Principiile funcţionării Comisiei

Principiul colegialităţii Atenuări ale principiului colegialităţii

• Comisia acţionează „în colegiu”;

• Comisarii nu au, în principiu, nici
o putere de decizie proprie;
• Orice decizie, luare de poziţie
sau declaraţie a unui membru,
reprezintă expresia de voinţă a
colegiului şi angajează întreaga
instituţie;
• Deciziile Comisiei sunt colective,
chiar dacă fiecare membru are
anumite domenii de competenţă;
• În lumina acestui principiu,
deciziile se adoptă în şedinţă;
• Comisia se reuneşte la Bruxelles
săptămînal (dar se poate întîlni
ori de cîte ori este nevoie);
• Întîlnirile Cabinetelor Comisarilor
au loc cu 2 zile înainte de
şedinţa săptămînală;
Procedura scrisă Procedura de delegare internă
• Este procedura prin care se • Colegiul poate delega unuia sau
constată acordul Comisarilor mai multor comisari să ia în
asupra unei propuneri venite din numele şi sub controlul
partea unuia (unora) dintre ei; Comisiei, măsuri de gestiune şi
• După ce propunerea este administrative clar definite.
aprobată de Serviciul juridic şi
Directoratele Generale asociate,
ea este comunicată în scris
Cabinetelor celorlalţi comisari,
care pot formula amendamente
sau rezerve într-un anumit
termen;

106
 • Dacă există un acord în cadrul • Dacă la expirarea termenului nu
Cabinetelor, subiectul va fi există obiecţii, propunerile sunt
formal adoptat şi plasat pe lista considerate adoptate de
„A” pentru care nu vor mai exista Comisie, devenind decizii ale
discuţii formale în cadrul acesteia;
Colegiului; • Procedura scrisă „ordinară”
• Fiecare punct de pe ordinea de oferă Cabinetelor 5 zile
zi este prezentat de Comisarul lucrătoare pentru examinarea
în a cărui responsabilitate cade propunerii;
problema supusă discuţiei; • Procedura scrisă „de urgenţă”
• Colegiul ia o decizie colectivă; trebuie să fie autorizată de
• Dacă membrii Comisiei au opinii Preşedinte. În asemenea
divergente, Preşedintele decide circumstanţe, Cabinetele dispun
trecerea la vot; de 3 zile lucrătoare.
• Decizia este adoptată cu votul a
jumătate, plus unu din numărul
total al Comisarilor;
• După adoptare, actul
beneficiază de sprijinul
necondiţionat al tuturor
Comisarilor, indiferent de
punctul de vedere exprimat în
timpul dezbaterilor;
• Şedinţele nu sunt publice,
dezbaterile fiind secrete.

13.4 Atribuţiile Comisiei Europene

Art. 17 TUE

• Comisia promovează interesul general al Uniunii şi ia iniţiativele corespunzătoare în acest scop. Aceasta asigură
aplicarea Tratatelor, precum şi a măsurilor adoptate de instituţii în temeiul acestora. Comisia supraveghează aplicarea
dreptului UE sub controlul Curţii de Justiţie a UE. Comisia execută bugetul şi gestionează programele. Ea exercită funcţii
de coordonare, de executare şi de administrare, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. Cu excepţia politicii
externe şi de securitate comune şi a altor cazuri prevăzute în Tratate, aceasta asigură reprezentarea externă a Uniunii.
Comisia adoptă iniţiativele de programare anuală şi multianuală a Uniunii, în vederea încheierii unor acorduri
interinstituţionale;
• Actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei, cu excepţia cazului în care Tratatele prevăd
altfel. Celelalte acte se adoptă la propunerea Comisiei, în cazul în care Tratatele prevăd acest lucru.

Diverse competenţe ale Comisiei

Deşi compilarea atribuţiilor Comisiei într-un singur articol este binevenită, ar fi şi reuşit să le examinăm în
lumina rolului diferit pe care Comisia îl are, făcînd referinţă la dispoziţiile Tratatelor în privinţa anumitor
competenţe.

107
a) Competenţe legislative şi quasi-legislative:

• Comisia are competenţe legislative directe în 2 domenii limitate: 1) în domeniul libertăţii de circulaţie a lucrătorilor
(art. 45(3) lit. (d)) – de a adopta regulamente şi de a determina condiţiile în cadrul cărora cetăţenii statelor membre
vor putea rămîne pe teritoriul unui alt stat membru, după ce a fost încadrat în muncă în acel stat şi 2) să se asigure
că întreprinderile publice se supun normelor Tratatelor în domeniul concurenţei – Comisia poate adresa statelor
membre directivele sau deciziile corespunzătoare (art. 106(3) TFUE);
• Comisia are puteri mai importante în domeniul legislaţiei de delegare, prin care Consiliul poate conferi Comisiei puteri
quasi-legislative (art. 290(1) şi (2) TFUE);

b) Stabilirea Agendei UE:

• Decide asupra programului legislativ anual;

• În marea majoritate a domeniilor deţine monopolul iniţiativei legislative (excepţia principală PESC (art. 30(1) TUE);
• Putere de iniţiativă financiară – iniţiază procedura bugetară, prezentînd proiectul de buget PE şi Consiliului (art.
314(2) TFUE);
• Dezvoltarea strategiilor de politică generală a UE (Exemplu: Cartea Albă a Comisiei privind realizarea pieţii interne,
care a stabilit agenda şi termenele limite de definitivare a pieţei interne pînă la finele anului 1992; iniţiativele sub
preşedinţia lui Jaques Delors au contribuit la dezvoltarea Uniunii Economice şi Monetare);

Notă: În legătură cu originea propunerilor făcute de Comisie, conform datelor prelucrate chiar de către Comisie, 35%
reprezintă obligaţii internaţionale, între 25-30% sunt amendamente la legislaţia existentă, 20% reprezintă răspunsul
la solicitări venite din partea altor instituţii ale UE, state membre sau grupuri de interes, 10% sunt generate de
prevederile incluse în Tratate şi numai 5-10% reprezintă iniţiative pure „spontane” ale Comisiei.

c) Competenţe executive:

• Comisia este responsabilă să asigure colectarea şi transferarea corespunzătoare a veniturilor UE către autorităţile
naţionale, dar şi aplicarea corectă a ratelor de schimb;
• Este responsabilă pentru supravegherea şi coordonarea cheltuielilor UE, fie e vorba de ajutoarele acordate în
agricultură, politica structurală, menită să asigure regiunile mai sărace, fie de fonduri sociale, etc.;
• Este responsabilă de administrarea ajutoarelor UE ţărilor terţe.

d) Competenţe în domeniul relaţiilor externe:

• ÎR AEPS, care este şi unul din cei 27 de Comisari, reprezintă UE în domeniul PESC. Acesta conduce dialogul politic
în numele UE şi reprezintă poziţia UE în cadrul organizaţiilor internaţionale şi conferinţelor internaţionale (27(1) şi (2)
TUE. În exercitarea mandatului său, ÎR AEPS este susţinut de un Serviciu pentru Acţiune Externă (SAE) (art. 23(3)
TUE);
• Comisiei îi sunt încredinţate responsabilităţi importante legate de cererile de aderare la UE. La primirea unei cereri,
de regulă, Consiliul solicită Comisiei să desfăşoare o investigaţie detaliată asupra posibilelor consecinţe şi înaintează
o opinie motivată. La începerea negocierilor, Comisia acţionează în limitele prescrise de Consiliu, ca principalul
negociator din partea UE.

e) Competenţe de supraveghere:

• Comisia acţionează ca „conştiinţa Uniunii”. Ea dispune de anumite competenţe regulatorii – poate constata că
ajutorul acordat de un stat nu este compatibil cu piaţa internă sau că este utilizat în mod abuziv (art. 108(2) TFUE);
• Poate adopta măsuri, acţionînd în adresa întreprinderilor de stat, care încalcă Tratatele (art. 106(3) TFUE);
• Are dreptul să declare anti-concurenţiale şi ilegale practicile aplicate de întreprinderile private şi poate sancţiona
aceste întreprinderi;
• Are dreptul de a taxa anumite bunuri provenind din state terţe, care beneficiază de practici neloiale, cum ar fi
„dumping” sau subsidiile la export;
• Comisia poate acţiona un stat membru la CJUE pentru încălcarea dreptului UE (art.258 TFUE);
• Ea este responsabilă de monitoringul executării de către statele membre a Deciziilor CJUE (art. 260 TFUE).

Notă: În 2006, Comisia a iniţiat procedura de infringement în 2.518 cazuri. Statistica, totuşi, arată că doar o mică
proporţie de cazuri duc procesul atît de departe, în faţa CJUE. Responsabilitatea administraţiilor naţionale pentru
transpunerea, aplicarea şi administrarea dreptului UE sub stricta responsabilitate a Comisiei de a supraveghea şi
coordona acest proces, conduce la un angajament comun între Comisie şi autorităţile naţionale, care încearcă mai
degrabă să găsească un interes comun, decît să aplice antagonismul în relaţiile reciproce.

108
Tema 14: Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE)

14.1 Generalităţi

Pentru ca dreptul UE să fie respectat de statele membre şi de instituţiile UE, e nevoie de un control jurisdicţional. Primele, investite
cu acest control, sunt instanţele naţionale, care au rolul de instanţe de drept comun în ce priveşte aplicarea dreptului UE în statele
membre. Dar, dacă interpretarea dreptului UE ar fi rămas exclusiv la nivelul jurisdicţiilor naţionale, nu s-ar fi putut păstra unitatea
acestuia, în condiţiile diversităţii sistemelor juridice. Creată în 1951, ca o instituţie a CECO, Curtea de Justiţie şi-a extins
competenţele şi asupra CEE şi CEEA de la înfiinţarea acestora. Pe măsura dezvoltării Comunităţii, a crescut foarte mult şi volumul
de activitate al Curţii, iar instituţia a devenit supraaglomerată. Pentru a descongestiona agenda de lucru a Curţii, s-a decis crearea
Tribunalului de primă instanţă (TPI), care a început să lucreze în 1989. Tratatul de la Nisa a extins competenţa TPI şi a prevăzut
posibilitatea înfiinţării de camere specializate pe anumite domenii, care să preia din sarcinile TPI. Un prim pas s-a făcut prin
înfiinţarea Tribunalului Funcţiei Publice (TFP), care funcţionează din octombrie 2005. Vor urma, probabil, tribunalele specializate în
proprietate intelectuală (Exemplu. Dreptul mărcilor).

Pînă la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, termenul de Curte de Justiţie era utilizat cu 2 sensuri. Pe de o parte, se
referea la instituţia comunitară, alături de Comisie, Consiliu, etc., cuprinzînd ansamblul instanţelor judecătoreşti ale Comunităţii. Pe
de altă parte, de asemenea, instanţa judecătorească, aflată la vîrful sistemului judiciar comunitar.

Tratatul de la Lisabona introduce o clarificare semantică. Astfel, Curtea de Justiţie a UE (CJUE) este instituţia Uniunii cu un rol
jurisdicţional, care are misiunea de a asigura respectarea dreptului UE în interpretarea şi aplicarea tratatelor, cuprinde: Curtea de
justiţie, Tribunalul şi tribunalele specializate (art. 19(1) TUE).

Sediul CJUE este la Luxemburg.

Sistemul jurisdicţional al UE, organizat pe 3 trepte ierarhice

Curtea de Justiţie a UE

Curtea de Justiţie

Tribunalul
(ex-TPI)

Tribunalele specializate
(în prezent TFP)

109
14.2 Curtea de Justiţie – organizare şi funcţionare

Constituirea Curţii

• Curtea de Justiţie este compusă din cîte un judecător pentru fiecare stat membru (art. 19(2) TUE);
• Curtea de Justiţie este asistată de opt avocaţi generali (la cererea Curţii, Consiliul hotărînd în unanimitate, poate mări
numărul de avocaţi generali (art. 252 TFUE);
• Judecătorii şi avocaţii generali sunt consideraţi membri ai Curţii;
• Curtea dispune de un grefier, ajutat de alţi funcţionari (art. 255 TFUE).

Procedura de numire

• Judecătorii, la fel ca avocaţii generali, sunt aleşi dintre personalităţile care oferă toate garanţiile de independenţă şi
întrunesc condiţiile cerute de exercitarea în ţara lor a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau sunt jurişti de competenţă
recunoscută (art. 253 TFUE);
• Judecătorii sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre, după consultarea comitetului alcătuit din 7
personalităţi (art. 255 TFUE), care va emite un aviz cu privire la competenţa candidaţilor la aceste funcţii, înainte ca
guvernele statelor membre să facă nominalizările .

Statutul juridic şi mandatul membrilor Curţii

• La preluarea mandatului, judecătorii şi avocaţii generali depun un jurămînt prin care se angajează să-şi exercite funcţia în
deplină imparţialitate şi să nu divulge secretul deliberărilor Curţii;
• Judecătorii se angajează ca, pe durata exercitării funcţiei şi după încetarea ei, să îndeplinească obligaţiile ce rezultă din
funcţie, mai ales, datoria de a manifesta onestitate şi circumspecţie în acceptarea anumitor poziţii sau avantaje, după
încetarea funcţiei (Protocolul nr. 3 privind statutul CJUE);
• Ei nu pot exercita nici o funcţie politică sau administrativă;
• Nu pot desfăşura nici alte activităţi profesionale remunerate sau nu, cu excepţia cazului în care Consiliul, hotărînd cu
majoritate simplă, le acordă o derogare, de exemplu: profesor universitar (art. 4 din Protocolul nr. 3);
• Ei beneficiază de imunitate de jurisdicţie în ceea ce priveşte actele îndeplinite, inclusiv cuvintele rostite şi scrise, în
calitatea lor oficială, pe durata mandatului şi după expirarea acestuia (afară de situaţia cînd Curtea de Justiţie în şedinţă
plenară, poate ridica imunitatea);
• Mandatul judecătorilor şi al avocaţilor generali este de 6 ani (art. 19(2) TUE), care poate fi reînnoit;
• La fiecare 3 ani, are loc o reînnoire parţială a acestora, care afectează alternativ 14 şi 13 judecători şi cîte 4 avocaţi
generali;

Notă: În prezent, practica este că statele mari (Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie şi Spania) numesc 5 avocaţi
generali, iar 3 sunt numiţi prin rotaţie de celelalte state. La cererea Curţii de Justiţie, numărul avocaţilor generali va putea
fi mărit (de la 8 la 11, dacă Consiliul, hotărînd în unanimitate va aproba această extindere) (Declaraţia nr. 38, art. 252
TFUE).

• Calitatea de judecător sau avocat general încetează prin ajungerea la termen a mandatului, demisie sau prin deces;
• Ei pot fi înlocuiţi sau îşi pot pierde dreptul la pensie sau alte avantaje echivalente, doar prin decizia unanimă a
judecătorilor şi a avocaţilor generali, luată în absenţa celor în cauză, dacă nu mai corespund condiţiilor necesare sau nu
mai fac faţă obligaţiilor ce rezultă din funcţia lor (în această ipoteză, mai întîi, ei sunt invitaţi de preşedinte în camera de
consiliu, fără prezenţa grefierului, pentru a-şi prezenta explicaţiile) (Protocolul nr. 3).
•

110
 Organizarea şi funcţionarea Curţii

Preşedintele

• Judecătorii desemnează dintre ei pe Preşedintele Curţii de Justiţie, prin vot secret şi majoritatea absolută, pentru un
mandat de 3 ani, ce poate fi reînnoit (art. 253 TFUE);
• Preşedintele conduce lucrările şi serviciile Curţii, prezidează şedinţele, precum şi deliberările din camera de consiliu (în
care se dezbate soluţia ce va fi dată unui proces);
• Preşedintele repartizează cauzele, iar pentru fiecare speţă, desemnează cîte un judecător raportor, fixează termenele de
judecată;

Notă: Judecătorul raportor se ocupă de dosar, din momentul în care acesta intră pe rolul Curţii. Face rapoarte
intermediare pe parcursul desfăşurării procesului şi, în final, redactează proiectul de hotărîre judecătorească.

• Preşedintele mai poate decide, cu o procedură simplificată, suspendarea executării actului contestat, luarea unor măsuri
provizorii, suspendarea executării silite.

Grefierul

• Este desemnat de Curte, care îi stabileşte statutul (art. 253 TFUE). Mandatul său este de 6 ani, cu posibilitatea de
prelungire;
• Are atribuţii judiciare: transmite şi păstrează toate actele şi documentele, precum şi comunicările Curţii, asistă la şedinţele
Curţii şi ale camerelor;
• Îndeplineşte rolul unui secretar general al instituţiei, conducînd administraţia Curţii, care cuprinde peste 1500 de agenţi
(jurişti, interpreţi, traducători).

Formaţiunile de judecată

De regulă, Curtea se reuneşte în Camere, iar în mod excepţional, în şedinţă plenară. În general, există un raport de
proporţionalitate directă între dificultatea pricinii şi numărul judecătorilor care o soluţionează. Cele mai multe pricini sunt
soluţionate de camerele formate din 5 judecători.

111
 Diverse formaţiuni de judecată

Camere Camere Marea Cameră Şedinţa Plenară

din 5 judecători din 3 judecători 13 judecători 27 judecători

• Dintre judecători, se • Dintre judecători, se • Este prezidată de • Curtea se reuneşte

aleg preşedinţii aleg preşedinţii Preşedintele Curţii; în şedinţă plenară
camerelor pentru un camerelor, pentru • Fac parte preşedinţii cînd este sesizată în
mandat de 3 ani, ce un mandat de 1 an; camerelor de 5 anumite cazuri de
poate fi reînnoit o • Deciziilor camerelor judecători, precum demiteri din funcţii
dată; sunt valabile, dacă şi judecătorii (Exemplu: a
• Deciziile camerei sunt luate de 3 desemnaţi, în Ombudsmanului
sunt valabile, dacă judecători. condiţiile european, a unui
sunt luate de 3 Regulamentului membru al Comisiei,
judecători. Curţii; a unui membru al
• Curtea se reuneşte Curţii de Conturi,
în Marea Cameră, la etc.);
cererea unui stat • Cînd cauza de
membru sau a unei judecată este de o
instituţii UE, parte la importanţă
litigiu; excepţională;
• Curtea poate trimite • Deciziile în şedinţă
cauza Marii plenară pot fi
Camere, atunci cînd adoptate numai în
speţa ridică prezenţa a 15
probleme mai judecători.
delicate de drept al
UE;
• Deciziile Marii
Camere sunt
valabile, dacă sunt
prezenţi 9
judecători.

Notă:

Curtea de Justiţie poate decide numai cu un număr impar de judecători. Deciziile Curţii sunt colective, judecătorii neavînd
dreptul să prezinte opinii separate.

112
 Avocatul general

• Avocatul general are rolul de a prezenta în mod public, de o manieră independentă şi imparţială, concluziile motivate
asupra cauzelor aduse în faţa Curţii (art. 252 TFUE);
• Avocatul general nu ia parte la deliberările camerei, dar îşi exprimă opiniile la sfîrşitul procedurii verbale, după ce se
încheie dezbaterile;

Notă: Pentru această funcţie, întîlnită în dreptul olandez şi în cel belgian nu există un echivalent în dreptul moldovenesc.
Statutul avocatului general este total diferit de cel al unui avocat. La origine, funcţia a fost concepută pentru a înlocui
dreptul de a exprima opinii divergente, drept care nu le este recunoscut judecătorilor. Din alt punct de vedere, prezenţa sa
garantează o dublă examinare a dosarului.

• Concluziile avocatului general conţin o analiză completă a dreptului UE aplicabil, precum şi punctul său de vedere liber
asupra soluţionării speţei;
• Concluziile avocatului general nu sunt obligatorii pentru Curte, dar Curtea acceptă destul de frecvent raţionamentul
avocatului general, iar uneori preia o parte din concluziile sale, incluzîndu-le în propriile considerente;
• Dintre avocaţii generali, Curtea îl desemnează pe primul avocat general, pentru un mandat de 1 an (în fapt, funcţia este
îndeplinită prin rotaţie);
• Primul avocat general atribuie colegilor săi (precum şi lui însuşi) diferite cauze;
• Primul avocat general poate să propună reexaminarea de către Curte a unor hotărîri ale Tribunalului, dacă unitatea sau
coerenţa dreptului UE sunt puse în pericol grav (Protocolul nr. 3 privind Statutul CJUE);
• Atunci cînd cauza nu ridică probleme de drept noi, judecătorii pot pronunţa hotărîrea fără opinia avocatului general.

14.3 Organizarea şi funcţionarea Tribunalului

Tribunalul
(numit înainte de Tratatul de la Lisabona, Tribunalul de primă instanţă)

Istoric

• Posibilitatea de a institui o jurisdicţie de primă instanţă „ataşată” Curţii de Justiţie a fost prevăzută de Actul Unic European,
pentru a prelua o parte din activitatea Curţii, copleşită de numărul din ce în ce mai mare al proceselor;
• TPI a fost înfiinţat la cererea Curţii de Justiţie printr-o decizie a Consiliului în 1988, începîndu-şi activitatea în 1989;
• Importanţa sa a crescut treptat: prin Tratatul de la Maastricht a fost ridicat de la nivelul unui organ creat de Consiliu, la cel
de organ stabilit de Tratat, cu rolul de a asista Curtea de Justiţie;
• Tratatul de la Nisa, deşi nu i-a conferit titlul de instituţie, i-a creat un statut autonom.

Componenţa

Art. 254 TFUE prevede că numărul de judecători ai Tribunalului se stabileşte prin Statutul Curţii de Justiţie a UE. Art. 49 al
Statutului prevede că numărul membrilor Tribunalului se compune din 27 de judecători.

113
 Mandatul şi procedura de numire

• Mandatul, privilegiile şi imunităţile judecătorilor Tribunalului, alegerea preşedintelui Tribunalului, sunt similare cu cele ale
judecătorilor Curţii de Justiţie;
• Dacă procedura de numire a membrilor Tribunalului este identică cu cea a judecătorilor Curţii de Justiţie, condiţiile pentru
numirea lor sunt ceva mai suple: „membrii Tribunalului sunt aleşi dintre persoane care oferă depline garanţii de
independenţă şi care au capacitatea cerută pentru exercitarea unor „înalte” funcţii jurisdicţionale (art. 254(2) TFUE)”.

Formaţiunile de judecată

• Tribunalul îşi desfăşoară activitatea în cadrul camerelor compuse din 3 sau 5 judecători (care aleg dintre ei preşedinţii
camerelor) ori în complet de judecători unic şi, pentru anumite situaţii de excepţie, stabilite de Regulamentul Tribunalului,
în Marea Cameră sau în şedinţe plenare (art. 50 din Protocolul nr. 3)

Alte particularităţi

• Tribunalul nu are în componenţa sa avocaţi generali, dar oricare din membrii Tribunalului, cu excepţia preşedintelui, poate
fi chemat să exercite această funcţie, în anumite cauze stabilite prin Regulamentul de procedură al Tribunalului,
• Un membru al Tribunalului chemat să exercite funcţia de avocat general într-o cauză nu poate lua parte la judecarea
acelei cauze;
• Deciziile Tribunalului pot face obiectul unui recurs la Curtea de Justiţie, limitat la chestiuni de drept. (art. 58 din Protocolul
nr. 3).

14.4 Tribunalele specializate. Tribunalul Funcţiei Publice (TFP)

Art. 257 TFUE

„PE şi Consiliul, hotărînd prin regulamente, în conformitate cu o procedură legislativă ordinară, fie la propunerea Comisiei şi
după consultarea Curţii de Justiţie, fie la solicitarea Curţii de Justiţie şi după consultarea Comisiei, poate înfiinţa tribunale
specializate, pe lîngă Tribunal, care să aibă competenţa de a judeca în primă instanţă anumite categorii de acţiuni în materii
speciale…”

114
 Tribunalul Funcţiei Publice (TFP)
(Protocolul nr. 3, anexa nr. 1)

Istoric

• Între încercările de a îmbunătăţi justiţia comunitară, s-a numărat şi înfiinţarea de noi organe cu atribuţii jurisdicţionale;
• Tratatul de la Nisa permite crearea de camere jurisdicţionale sectoriale specializate, pe lîngă TPI, iar Tratatul de la
Lisabona le denumeşte tribunale specializate;
• TFP este creat prin Decizia Consiliului nr. 2004/752 din 2 noiembrie 2004, noua jurisdicţie specializată fiind chemată să se
pronunţe asupra contenciosului funcţiei publice a UE, competenţă care a aparţinut anterior TPI;
• TFP a început să funcţioneze în octombrie 2005, iar prin înfiinţarea sa TPI a fost degrevat de circa 25% din cauze, iar
Curtea de Justiţie - de 10% din dosare, constînd în recursurile împotriva deciziilor TPI.

Componenţă

• TFP este alcătuit din 7 judecători, numit pentru un mandat de 6 ani, ce poate fi reînnoit;
• Consiliul, hotărînd cu majoritatea calificată, la cererea Curţii de Justiţie, poate mări numărul judecătorilor.

Procedura de numire şi statutul judecătorilor

• Judecătorii sunt numiţi de Consiliu, hotărînd în unanimitate, după consultarea unui comitet alcătuit din 7 persoane
selectate dintre foştii membri ai Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului şi dintre jurişti recunoscuţi pentru competenţele lor;
• Eu sunt aleşi dintre persoane care oferă depline garanţii de independenţă şi care au capacitatea cerută exercitării unor
funcţii jurisdicţionale şi trebuie să fie cetăţeni ai UE;
• La numirea lor, Consiliul veghează la asigurarea unei compoziţii echilibrate, pe o cît mai largă bază geografică.

Formaţiunile de judecată

• TFP îşi desfăşoară activitatea în camere de 3 judecători şi în anumite cazuri, prevăzute de Regulamentul de procedură, în
şedinţă plenară, în cameră de 5 judecători sau cu un judecător unic;
• TFP numeşte un grefier căruia îi fixează statutul şi foloseşte serviciile Curţii de Justiţie şi ale TPI;
• Deciziile TFP pot face obiectul unui recurs la Tribunal limitat la chestiuni de drept (art. 11 din Protocolul nr. 3, anexa nr. 1).

115
14.5 Funcţiile şi competenţa CJUE

Funcţia principală este cea jurisdicţională (judecă diferite dispute). CJUE are însă şi o funcţie consultativă, emiţînd avize privind
compatibilitate acordurilor internaţionale cu tratatele constitutive.

Funcţiile CJUE

Contencioasă (Jurisdicţională) Consultativă

• Acţiunea în anulare (art. 263 TFUE); • Avizul dat de CJUE asupra conformităţii cu dreptul
• Acţiunea în carenţă (art. 265 TFUE); UE, a unui proiect de acord încheiat de UE, la
• Acţiunea în neîndeplinirea obligaţiilor de către un solicitarea unui stat membru, PE, Consiliului sau a
stat membru (art. 258, 259 TFUE) (procedura de Comisiei. În cazul unui aviz negativ al Curţii,
infringement); acordul respectiv poate intra în vigoare numai
• Contenciosul în răspundere (răspunderea după modificarea acestuia sau revizuirea
contractuală şi extra contractuală privitoare la tratatelor (art. 218(11) TFUE).
prejudiciile cauzate de instituţiile UE sau de
agenţii acestora, aflaţi în exerciţiul funcţiunii) (art.
268 TFUE, art. 340 TFUE);
• Trimiteri prejudiciare în interpretare şi în apreciere
de legalitate (art. 267 TFUE);
• Litigiile dintre Uniune şi funcţionarii ei art. 270
TFUE, Protocolul nr. 3, anexa nr. 1);
• Proceduri de recurs împotriva deciziilor
Tribunalului şi ale TFP, etc.

Misiunea generală a CJUE

• „De a asigura respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor” (art. 19(1) TUE). Curtea însă, nu deţine
competenţe de drept comun, ci una de atribuţie, soluţionînd doar litigiile prevăzute de Tratate. În acest sens, art. 274
TFUE precizează că litigiile în care UE este parte, nu pot fi sustrase, pe acest motiv, din competenţa instanţelor naţionale,
cu excepţia cînd competenţa este atribuită CJUE prin Tratate.
• Deşi art. 19(1) TUE sugerează o competenţă jurisdicţională generală a CJUE în contextul ambelor Tratate, aceasta este
subiectul unor 3 forme de excludere:

CJUE nu este competentă în
domeniul PESC (art. 24(1) TUE,
art. 275 TFUE), cu excepţia
competenţei de a controla
respectarea art. 40 TUE şi să se
pronunţe în ceea ce priveşte
acţiunile prevăzute la art. 263 par.4
TFUE privind controlul legalităţii
deciziilor care prevăd măsuri
restrictive împotriva persoanelor
fizice sau juridice adoptate de
Consiliu în temeiul Titlului V, cap 2
TUE.
În domeniul cooperării judiciare în
materie penală şi poliţienească
CJUE nu este competentă să
verifice legalitatea sau
proporţionalitatea operaţiunilor
efectuate de poliţie sau de alte
servicii de aplicare a legii, într-un
stat membru şi nici să hotărască cu
privire la exercitarea
responsabilităţilor care le revin
statelor membre în vederea
menţinerii ordinii publice şi a
apărării securităţii interne (art. 276
TFUE).
Dacă au fost luate măsuri de a
suspenda drepturile unui stat
membru, în temeiul art. 7 TUE,
CJUE este competentă să se
pronunţe numai în privinţa
respectării dispoziţiilor de
procedură, nu şi pe substanţă
(motivele suspendării drepturilor:
art. 269 TFUE).

116

Curtea de Justiţie
• Chestiunile preliminare formulate de
instanţele naţionale: instanţele
naţionale pot, iar în anumite cazuri
trebuie, să ceară CJ să interpreteze
dreptul UE, printr-o chestiune
preliminară care le va permite să
soluţioneze chestiunea principală. CJ
va emite o hotărîre în privinţa
dreptului UE aplicabil speţei pe care
judecătorul naţional va fi obligat să o
aplice în soluţionarea speţei (art. 267
TFUE);
• Acţiunile în neîndeplinirea
obligaţiunilor de către statele
membre: Comisia, iar în cazuri mai
rare, oricare stat membru, poate
sesiza CJ pentru că acesta a încălcat
obligaţiunile ce îi revin în temeiul
Tratatelor (art. 258, 259 TFUE);
• Sancţiuni pentru refuzul de a se
conforma deciziilor Curţii (art. 260
TFUE): dacă statul membru nu ia
măsurile pe care le impune
executarea hotărîrilor Curţii, Comisia
va putea sesiza din nou Curtea,
impunînd plata unor sume de bani
forfetare sau penalităţi cu titlu
cominatoriu;
• Acţiunile în anulare sau în carenţă,
care sunt formulate de un stat
membru: a) împotriva unui act ori a
unei abţineri de a se pronunţa a PE
ori a Consiliului, ori ale celor 2
instituţii, cînd decid împreună; b) care
sunt formulate de o instituţie a UE
împotriva unui act ori a unei abţineri
de a se pronunţa a altei instituţii (art.
263(2) şi 265(1) TFUE, Protocolul nr.
3, art. 51);
• Cereri de avize în privinţa încheierii
acordurilor internaţionale (art. 218(11)
TFUE);
• Recursurile (limitate la chestiuni de
drept) şi reexaminările (în cazul în
care există un risc serios pentru
unitatea sau coerenţa dreptului UE)
împotriva deciziilor Tribunalului (art.
256(1)(2) TFUE);
• Consiliul poate atribui CJ competenţe
de a judeca litigii legate de aplicarea
actelor în temeiul Tratatelor, care
creează titluri comunitare de
proprietate intelectuală (art. 262
TFUE).
Competenţa CJUE
Tribunalul TFP
• Acţiunile directe (în anulare sau în • Exercită, în primă
carenţă) care sunt introduse de persoane instanţă, competenţe în
fizice sau juridice împotriva actelor litigiile dintre UE şi
instituţiilor, organelor, oficiilor sau funcţionarii acesteia,
agenţiilor UE (ale căror destinatare sunt inclusiv în litigiile dintre
sau le privesc în mod direct şi individual), orice organe, oficii sau
precum şi împotriva actelor normative agenţii şi funcţionarii
(dacă îi privesc direct şi dacă nu presupun acestora, pentru care
măsuri de executare) (art. 263(4), 265(3) competenţa este atribuită
TFUE); CJUE (art. 270 TFUE,
• Acţiunile introduse de statele membre Protocolul nr. 3, art. 1,
împotriva Comisiei, BCE şi a Consiliului anexa nr. 1).
European (art. 263 şi 265 TFUE,
Protocolul nr. 3, art. 51);
• Acţiunile introduse de statele membre
împotriva Consiliului cu privire la actele
adoptate în domeniul ajutoarelor de stat
(art. 108(2) par.3 TFUE), la măsurile de
protecţie comercială (art. 207 TFUE) şi la
actele prin care Consiliul exercită
competenţe de executare (art. 291(2)
TFUE), (art. 263(2) şi 265(1) TFUE,
Protocolul nr. 3, art. 51);
• Acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea
unor despăgubiri pentru prejudiciile
cauzate de instituţiile UE sau de
funcţionarii acestora (art. 268 şi 340(2)
TFUE);
• Acţiuni ce au la bază contracte încheiate
de UE, prin care se atribuie în mod expres
Tribunalului, competenţă să se pronunţe în
temeiul unei clauze compromisorii (art.
272 TFUE);
• Recursuri împotriva deciziilor Oficiului
pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne
(mărci, desene şi modele industriale)
(OAPI). Această agenţie este responsabilă
de acordarea mărcilor comunitare
comerciale şi oricare parte afectată de
deciziile acesteia poate introduce recursuri
împotriva acestor decizii la Tribunal
(Regulamentul 40/94/CE cu privire la
marca comercială comunitară);
• Recursurile împotriva deciziilor TFP,
limitate la chestiuni de drept;
• Are competenţe de a judeca trimiteri
preliminare în temeiul art. 267 TFUE, în
domeniile specifice stabilite de statut (art.
256(3) TFUE).
Notă: cu toate acestea, aceste domenii
specifice nu au fost încă definite de statut.
117
Tema 15: Banca Centrală Europeană (BCE)

15.1 Evoluţia Uniunii Economice şi Monetare (UEM)

Prima tentativă de creare a unei UEM a fost formulată în Raportul Werner din 1970, care prevedea 3 etape ce urmau a fi finalizate
pînă în 1980. Însă, planurile iniţiale de instituire a unei UEM nu au fost niciodată realizate, în contextul tensiunilor de pe piaţa
valutară internaţională, care au urmat prăbuşirii sistemului de la Bretton Woods, la începutul anilor 70, dar şi a recesiunii
internaţionale cauzate de prima criză a petrolului din 1973. Pentru a contracara această instabilitate, nouă state membre care
formau atunci CEE, creează, în 1979, Sistemul Monetar European (SME), caracterizat prin mecanismul cursului de schimb (MCS),
care introduce cursuri de schimb fixe, dar ajustabile, între monedele celor 9 state.

Actul Unic European din 1986, relansează ideea unei UEM. În 1988, Consiliul European a însărcinat Comitetul Delors cu analiza
modalităţilor de realizare a UEM. Raportul Delors din 1989 a condus la negocierile pe tema TUE, care a fost semnat la Maastricht în
1992 şi a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Procesul de realizare a UEM a presupus parcurgerea a 3 etape.

Cele 3 etape ale UEM

I. 1990 -1993 II. 1994 -1998 III. 1999 - ...

Piaţa unică europeană Institutul monetar european BCE şi Euro
(IME)

• S-a caracterizat prin • Înfiinţarea Institutului monetar • Demarează la 1 ianuarie

definitivarea pieţei unice
europene;
• Înlăturarea tuturor barierelor
interne în calea liberei
circulaţii a persoanelor,
mărfurilor, capitalurilor şi
serviciilor în Europa.
European;
• Pregătirile de ordin tehnic
pentru adoptarea monedei
unice;
• Evitarea deficitelor excesive;
• Intensificarea procesului de
convergenţă a politicilor
economice şi monetare ale
statelor membre (în vederea
asigurării stabilităţii preţurilor
şi a unor finanţe publice
solide).
1999, prin fixarea irevocabilă
a cursurile de schimb;
• Transferarea către BCE a
competenţei în domeniul
politicii monetare;
• Introducerea Euro, ca monedă
unică;
• Intrarea în circulaţie a
bancnotelor şi monedelor
Euro în statele participante.

15.2 Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC), Eurosistemul şi Zona Euro

SEBC

• Creat în conformitate cu Tratatul de la Maastricht şi statutul SEBC şi al BCE;

• SEBC include: BCE şi băncile centrale naţionale (BCN) ale tuturor statelor membre ale UE, indiferent dacă acestea au
adoptat sau nu moneda euro (art. 282(1) TFUE);
• SEBC asigură menţinerea stabilităţii preţurilor, sprijină politicile economice generale în cadrul UE, pentru a contribui la
realizarea obiectivelor acesteia (art. 282(2) TFUE).

118
 Eurosistemul

• Este alcătuit din BCE (ca nucleu al Eurosistemului şi al SEBC) şi BCN ale statelor membre, care au adoptat moneda Euro
(în prezent, în număr de 17);
• Eurosistemul conduce politica monetară a Uniunii (art. 282(1) TFUE).

Notă: Eurositemul şi SEBC vor coexista atît timp, cît vor exista state membre ale UE în afara zonei Euro.

Zona Euro

• Cuprinde statele membre care au adoptat moneda Euro;

• Ia fiinţă în luna ianuarie 1999, cînd responsabilitatea privind politica monetară a fost transferată de la BCN ale celor 11
state membre din cele 15 state de atunci (Belgia, Germania, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria,
Portugalia şi Finlanda) la BCE;
• Suedia, deşi a îndeplinit în mare parte condiţiile , nu a aderat la zonă, iar 2 state, Danemarca şi Regatul Unit, sunt state
membre cu statut juridic special, beneficiind de „clauza de neparticipare”, acordîndu-li-se dreptul de a alege dacă doresc
sau nu să participe la cea de-a a treia etapă a UEM (Protocolul nr. 15 şi 16 la Tratate);
• Grecia aderă la zona Euro în anul 2001, Slovenia în 2007, Cipru şi Malta în 2008, Slovacia în 2009, iar Estonia în 2011;
• Pentru a intra în zona Euro, a fost necesar ca cele 17 ţări (la moment) să îndeplinească criteriile de convergenţă, care
includ condiţiile juridice şi economice prealabile pe care ţările candidate trebuie să le îndeplinească în vederea participării
cu succes la UEM (Protocolul nr. 13 la Tratate);
• Celelalte state membre ale UE, care nu au adoptat încă moneda Euro, nu dispun de clauze de neparticipare, precum cele
negociate de Regatul Unit şi Danemarca.

Notă: Aceasta semnifică că prin aderarea la UE, noile state membre se angajează să adopte în cele din urmă Euro, atunci cînd
vor îndeplini criteriile de convergenţă. BCE şi Comisia Europeană elaborează o dată la 2 ani sau, la cererea unui stat membru,
care fac obiectul unei derogări, rapoarte asupra progreselor înregistrate în îndeplinirea criteriilor de convergenţă. Rapoartele
stau la baza deciziilor Consiliului UE privind includerea unui nou stat în zona Euro (art. 140 TFUE).

15.3 BCE – organizare şi funcţionare

Înfiinţată în iunie 1998, la Frankfurt pe Main, BCE a preluat funcţiile predecesorului său: Institutul monetar European. Este ridicată la
rang de instituţie a UE prin Tratatul de la Lisabona. Dispune de personalitate juridică şi este independentă în exercitarea
competenţelor şi în administrarea finanţelor sale (art. 282(3) TFUE). Îşi desfăşoară activitatea în 3 sedii în centrul oraşului Frankfurt,
dar pînă în 2014 se va muta definitiv în partea de est a oraşului, în noul său sediu, care se află în construcţie. Personalul BCE este
european în adevăratul sens al cuvîntului, provenind din toate cele 27 de state ale UE.

Statutul şi mandatul

• În exercitarea competenţelor şi în îndeplinirea misiunilor şi îndatoririlor conferite prin Tratate şi prin statutul SEBC şi al
BCE, BCE, dar şi membrilor organelor sale de decizie nu le este permisă solicitarea sau acceptarea de instrucţiuni din
partea instituţiilor sau a organismelor UE, a oricărui guvern al unui stat UE sau a oricărui alt organism (art. 130 TFUE);

119
• În mod similar, instituţiile şi organismele UE, precum şi guvernele statelor membre nu pot influenţa membrii organelor de
decizie ale BCE în îndeplinirea atribuţiilor care le revin (art. 130 TFUE), precum şi trebuie să respecte independenţa BCE
(art. 282(3) TFUE);
• Statutul SEBC şi al BCE prevede continuitatea mandatelor guvernatorilor BCN şi ale membrilor Comitetului executiv, după
cum urmează:
- un mandat cu o durată minimă de 5 ani, pentru guvernatorii BCN;
- un mandat cu o durată fixă de 8 ani, care nu poate fi reînnoit, pentru membrii Comitetului executiv al BCE;
- demiterea din funcţie a membrilor Comitetului executiv, doar în caz de incompetenţă sau greşeli grave de
conduită. În aceste cazuri, Curtea de Justiţie este în măsură să soluţioneze litigiile.

Organele de decizie ale BCE

Consiliul guvernatorilor Comitetul executiv Consiliul general

• Principalul organ de decizie al
BCE;
• Format din 6 membri ai Comitetului
executiv şi guvernatorii BCN ale
celor 17 state din zona Euro;
• Adoptă orientările şi ia decitiile
necesare pentru asigurarea
îndeplinirii misiunilor încredinţate
Eurosistemului;
• Elaborează politica monetară a
zonei Euro;
• Se reuneşte, de regulă, de 2 ori pe
lună, în clădirea Eurotower din
Frankfurt.
• Format din Preşedinte, un
vicepreşedinte şi alţi 4 membri,
numiţi de Consiliul European,
care decide cu VMC, la
recomandarea Consiliului UE,
după consultarea PE şi a
Consiliului guvernatorilor (art.
283(2) TFUE);
• Sunt aleşi dintre persoane a
căror autoritate şi experienţă
profesională în domeniul
monetar sau bancar sunt
recunoscute;
• Un mandat de 8 ani, care nu
poate fi reînnoit;
• Pregăteşte reuniunile Consiliului
guvernatorilor;
• Aplică politica monetară pentru
zona Euro;
• Furnizează instrucţiunile
necesare BCN din zona Euro;
• Gestionează activitatea zilnică a
BCE;
• Exercită competenţe delegate
de Consiliul guvernelor, inclusiv
cu caracter de reglementare.
• Format din preşedintele BCE,
vicepreşedintele BCE şi
guvernatorii BCN ale celor 27
state membre ale UE;
• Ceilalţi 4 membri ai Consiliului
executiv al BCE, preşedintele
Consiliului UE şi un membru al
Comisiei, participă la şedinţele
Consiliului general, fără drept de
vot;
• Este un organ de tranziţie, avînd
în vedere faptul că nu toate
statele membre ale UE au
adoptat Euro;
• Contribuie la: exercitarea
funcţiilor consultative ale BCE;
întocmirea raportului anual al
BCE; raportarea progreselor
înregistrate în procesul realizării
convergenţei de către statele
membre ale UE, care nu au
adoptat încă Euro; la consilierea
privind pregătirile necesare
pentru adoptarea Euro ca
monedă, etc.,
• Consiliul general va fi dizolvat,
după ce toate statele membre
ale UE vor adopta moneda unică
(vezi Protocolul nr. 4 privind
statutul SEBC şi a BCE).

120
 Comitetele de experţi care sprijină organele de decizie

• Organele de decizie ale BCE sunt sprijinite în activităţile pe care le desfăşoară, de către comitetele SEBC;
• Ele sunt formate din membri ai BCE şi ai BCN ale Eurosistemului, precum şi din membri ai altor organisme competente,
cum ar fi, autorităţile de supraveghere naţionale;
• Mandatele comitetelor sunt stabilite de către Consiliul guvernatorilor;
• Ele sunt responsabile în faţa Consiliului guvernatorilor şi îi raportează, prin intermediul Comitetului executiv.

Există următoarele comitete:

• Comitetul de contabilitate şi venituri monetare;

• Comitetul de supraveghere bancară;
• Comitetul pentru bancnote;
• Comitetul pentru metodologia costurilor;
• Comitetul de comunicare al Eurosistemului/SEBC;
• Comitetul director al Eurosistemului pentru IT;
• Comitetul pentru tehnologia informaţiei;
• Comitetul auditorilor interni;
• Comitetul pentru relaţii internaţionale;
• Comitetul juridic;
• Comitetul pentru operaţiuni de piaţă;
• Comitetul de politică monetară;
• Comitetul pentru sistemele de plăţi;
• Comitetul de statistică.

15.4 Atribuţiile BCE şi ale SEBC

Atribuţiile SEBC şi ale Eurosistemului sunt prevăzute în TFUE, precum şi în statutul Sistemului European al Băncilor Centrale
(SEBC) şi al BCE. Textul TFUE se referă mai degrabă la „SEBC”, decît la „Eurosistem” şi a fost întocmit după premisa, potrivit
căreia, în cele din urmă, toate statele membre ale UE vor adopta moneda Euro. Însă, pînă la acel moment, Eurosistemul va îndeplini
atribuţiile specifice.

Obiectivul SEBC: art. 127(1) TFUE

„Obiectivul principal al SEBC este menţinerea stabilităţii preţurilor. Fără a aduce atingere obiectivului..., SEBC susţine politicile
economice generale din Uniune, cu scopul de a contribui la realizarea obiectivelor Uniunii, definite la art. 3 din TUE... ”.

121
 Atribuţiile de bază: art. 127(2) TFUE

„Misiunile fundamentale care urmează să fie îndeplinite prin intermediul SEBC sunt:

• Definirea şi aplicarea politicii monetare pentru zona euro;

• Desfăşurarea operaţiunilor valutare;
• Deţinerea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor din zona Euro;
• Promovarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi”.

Alte atribuţii

a) Bancnote:

• BCE are dreptul exclusiv de a autoriza emisiunea de bancnote Euro în UE (art. 128(1)
TFUE);
• BCE alături de BCN poate emite astfel de bancnote;
• BCE aprobă emiterea monedelor metalice Euro de statele membre şi volumul emisiunii.

b) Atribuţii consultative:

• Poate oferi consultanţă cu privire la orice act al UE propus în domeniile care ţin de
competenţa sa;
• Poate prezenta avize instituţiilor UE, organelor, oficiilor sau agenţiilor UE, în toate domeniile
care ţin de competenţa sa (art. 127(4) TFUE).

c) Supravegherea şi stabilitatea sistemului financiar:

• SEBC şi Eurosistemul contribuie la buna desfăşurare a politicilor promovate de autorităţile

responsabile cu controlul prudenţial al instituţiilor de credit şi cu stabilitatea sistemului
financiar (art. 127(5) TFUE).

d) Atribuţii legislative:

• În vederea îndeplinirii misiunilor încredinţate, BCE adoptă regulamente, decizii, recomandări

şi avize (art. 132 TFUE);

e) Atribuţii de supraveghere:

• Poate impune amenzi şi penalităţi, cu titlu cominatoriu, întreprinderilor care încalcă

obligaţiile care rezultă din regulamentele şi deciziile sale (art. 132(3) TFUE).

f) Statistică:

• BCE, în colaborare cu BCN, colectează informaţii statistice, fie de la autorităţile naţionale, fie
direct de la agenţii economice, necesare în vederea îndeplinirii atribuţiilor.

g) Atribuţii de raportare:

• BCE prezintă PE, Consiliului, Comisiei, precum şi Consiliului European, un raport anual
privind actualitatea SEBC şi politica monetară din anul precedent şi din anul în curs;
• Preşedintele BCE prezintă acest raport Consiliului şi PE, şi poate organiza o dezbatere
generală pe acest temei (art. 284(3) TFUE).

122
 Cooperare la nivel internaţional şi european

• BCE menţine legături strînse cu instituţii din afara UE (FMI, OCDE, grupurile G7, G20, etc.,);
• BCE poate lua parte la reuniunile Consiliului UE (de obicei Consiliul ECOFIN) ori de cîte ori se discută aspecte
relevante ce vizează competenţele sale (art. 284(2) TFUE);
• BCE este membră a Comitetului Economic şi Financiar, care are un rol cheie în coordonarea politicilor economice ale
statelor membre ale UE (art. 134(2) TFUE);
• Preşedintele BCE este invitat să participe la reuniunile Eurogrup, adică la întîlnirile neoficiale, periodice, ale ministerelor
de finanţe din zona Euro (Protocolul nr. 14 la Tratate privind Eurogrupul);
• BCE participă la dialogul macroeconomic, care reuneşte toate statele membre, Comisia şi partenerii sociali ai UE;
• BCE se află în contact permanent cu directoratele generale ale Comisiei Europene (precum DG ECOFIN, DG MARKT
şi EUROSTAT).

123
Tema 16: Curtea de Conturi

16.1 Generalităţi

Crearea Curţii de Conturi Europene a urmat acelaşi raţionament şi a coincis cu două evenimente deosebit de importante: extinderea
atribuţiilor PE în domeniul controlului bugetar şi finanţarea integrală a bugetului UE din resurse proprii.

Curtea de Conturi este înfiinţată prin Tratatul de la Bruxelles din 22 iunie 1975 şi, îşi începe activitatea, în calitate de organism de
audit extern, în octombrie 1977. Înfiinţarea Curţii de Conturi a răspuns necesităţii Comunităţii de a avea o „conştiinţă financiară”,
astfel cum a definit-o preşedintele Curţii de Justiţie de la acea vreme, în octombrie 1977, dl Hans Kutsher. Este ridicată la rangul de
instituţie a UE, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht. Rolul său este consolidat prin Tratatul de la Amsterdam,
care împuterniceşte Curtea să efectueze activităţi de audit cu privire la buna gestiune financiară, subliniază rolul acesteia în lupta
anti-fraudă şi îi permite să formuleze recursuri în faţa Curţii de Justiţie pentru a-şi proteja prerogativele, în raport cu celelalte instituţii.

Sediul Curţii de Conturi a fost fixat la Luxemburg.

16.2 Organizarea Curţii de Conturi

Colegiul Curţii de Conturi

Componenţa:

Formal, Curtea este compusă din 27 de membri - cîte un reprezentant din fiecare stat membru (art.
285 TFUE)

Statutul membrilor

• Membrii Curţii de Conturi sunt aleşi dintre personalităţile care fac parte, ori au făcut parte, în statul lor, din instituţiile de
control financiar extern sau care au o calificare deosebită pentru această funcţie;
• Ei trebuie să ofere toate garanţiile de independenţă (art. 286(1) TFUE);
• La îndeplinirea competenţelor, membrilor Curţii li se interzice să solicite sau să accepte instrucţiuni din partea unui guvern
sau organism al UE (art. 286(3) TFUE);
• Incompatibilităţi cu mandatul de membru al Curţii: pe durata mandatului, membrii Curţii de Conturi nu pot exercita nici o altă
activitate profesională, remunerată sau nu; la preluarea funcţiei se angajează solemn să respecte, pe durata mandatului şi,
după încetarea acestuia, obligaţiile impuse de mandat şi, în special, obligaţia de onestitate şi prudenţă în a accepta, după
încheierea mandatului, anumite funcţii sau avantaje (286(4) TFUE);
• În cazul nerespectării acestor obligaţii, Curtea de Justiţie, la solicitarea Curţii de Conturi, poate decide destituirea membrului
Curţii de Conturi în cauză din funcţie, ori îl poate declara decăzut din dreptul la pensie sau alte avantaje, care înlocuiesc
acest drept (art. 286(6) TFUE);
• Membrii Curţii de Conturi beneficiază de privilegiile şi imunităţile prevăzute de Protocolul nr. 6 privind privilegiile şi imunităţile
Uniunii.

124
 Procedura de numire şi mandatul

• Membrii Curţii de Conturi sunt numiţi de Consiliu,

• După consultarea PE şi
• În urma nominalizărilor de statele membre;
• Durata normală a mandatului este de 6 ani, care poate fi reînnoit (art. 286(2) TFUE);
• Mandatul poate înceta prin schimbare ordinară, deces, în mod individual prin demisie sau prin destituire, declarată de
Curtea de Justiţie.

Notă: Curtea se reuneşte în colegiu complet pentru dezbaterea şi adoptarea documentelor de care răspunde în exclusivitate,
cum sunt: raportul anual privind bugetul general al UE şi raportul anual privind fondurile europene de dezvoltare.

Preşedintele Curţii de Conturi

• Este ales de către membrii săi, din rîndul acestora, pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit;
• Rolul Preşedintelui este de primus intern pares – cel dintîi între egali;
• Prezidează reuniunile Curţii;
• Se asigură că deciziile Curţii sunt puse în aplicare şi că instituţia şi activităţile ei sunt bine gestionate;
• Reprezintă Curtea în relaţiile ei externe, cu celelalte instituţii ale UE şi cu instituţiile supreme de audit din statele membre
şi din statele beneficiare.

Camerele Curţii de Conturi:

5 Camere

Curtea este organizată în 5 camere, cărora le sunt alocaţi diferiţi membri. Patru dintre aceste camere au competenţe pentru
diferite domenii de cheltuieli şi pentru venituri (comune, cu caracter vertical). Cea de a cincea este o cameră cu caracter
orizontal, denumită Camera CEAD (Coordonare, comunicare, evaluare, asigurare şi dezvoltare).

Camera I Camera II Camera III Camera IV Camera V (CEAD)

Conservarea şi Politici structurale, Acţiuni externe Venituri, cercetare şi Coordonare,

gestionarea transporturi şi politici interne şi evaluare, asigurare
resurselor naturale energie instituţii şi organe şi dezvoltare
ale UE

Notă: Membrii fiecărei camere aleg un decan pentru un mandat de 2 ani, care poate fi reînnoit. Fiecare cameră are două
domenii de responsabilitate:
1. Adoptă rapoarte speciale, rapoarte anuale specifice şi avize;
2. Elaborează proiecte de recomandări şi observaţii pentru raportul anual privind bugetul general al UE.

125
 Comitetul administrativ

• Compus din decanii celor 5 camere;

• Este prezidat de preşedintele Curţii;
• Execută sarcinile aferente pregătirii tuturor problemelor administrative, care necesită luarea unei decizii de Curte;
• Pregăteşte deciziile privind chestiuni de politică sau de importanţă strategică.

Secretarul general

• Numit de Curte pentru un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit;

• Este membru de personal cu cel mai mare grad în instituţie;
• Este responsabil de gestionarea personalului, de administrarea Curţii şi de formarea profesională ;
• Este responsabil de serviciile secretariatului general (resurse umane, finanţe şi asistenţă, tehnologia informaţiei şi de
serviciul de traduceri, care cuprinde cîte o unitate pentru fiecare limbă oficială, cu excepţia limbii irlandeze).

16.3 Atribuţiile Curţii de Conturi

Art. 285(1) TFUE:

Curtea de Conturi asigură controlul conturilor Uniunii.

Alte atribuţii:

• Verifică totalitatea conturilor de venituri şi cheltuieli ale Uniunii, ale oricărui organ, oficiu sau
agenţie înfiinţată de Uniune (art. 287(1) TFUE);
• Efectuează controlul asupra actelor justificative şi la faţa locului, în sediile oricărui organism care
administrează venituri sau cheltuieli făcute în numele UE şi în statele membre, inclusiv imobilele
oricărei persoane fizice sau juridice care beneficiază de vărsămintele provenite de la bugetul UE;
• Colaborează cu instituţiile supreme de audit din statele membre. Deşi, Curtea dispune de atribuţii
de investigaţie, ea nu are puterea juridică, însă este obligată să raporteze orice fraude
descoperite sau iregularităţi, organului abilitat al Comisiei – Oficiul European de luptă anti-fraudă
(OLAF). Pentru aceste considerente, Curtea este ţinută să fie într-o colaborare permanentă cu
instituţiile naţionale de control sau cu serviciile naţionale competente (art. 287(3) TFUE);
• Poate prezenta, în orice moment, observaţiile, în special, sub forma unor rapoarte speciale
privind chestiuni specifice; poate emite avize la solicitarea uneia dintre celelalte instituţii ale UE;
• Sprijină PE şi Consiliul în exercitarea funcţiei de control al execuţiei bugetare;
• Adoptă rapoarte anuale, rapoarte speciale sau avize cu majoritatea membrilor Curţii;
• Întocmeşte un raport anual după încheierea fiecărui exerciţiu financiar, care se transmite
celorlalte instituţii ale UE şi se publică în Jurnalul Oficial al UE;
• Poate sesiza Curtea de Justiţie pentru încălcarea dreptului UE în privinţa altor instituţii sau pentru
abţinerea de a acţiona (art. 263 TFUE, art. 265 TFUE).

126
16.4 Alt organ financiar al Uniunii Europene

Alt organ financiar:

Nemenţionat la art. 13 TUE, în calitate de instituţie a UE (Protocolul nr. 5 la Tratate privind statutul Băncii Europene de
Investiţii).

Banca Europeană de Investiţii (BEI)

(art. 308-309 TFUE)

• Organ financiar al UE, creată în 1958, prin Tratatul de la Roma, se implică alături de alte instituţii bancare, în finanţarea
programelor de investiţii, care sunt conforme cu obiectivele economice stabilite de UE şi care servesc intereselor
europene comune;
• Are sediul la Luxemburg;
• Acţionari ai BEI sunt cele 27 state membre ale UE, condusă de Consiliul Guvernatorilor, alcătuit din 27 de miniştri de
finanţe;
• Fiind un institut de finanţare a UE, are misiunea de a contribui la dezvoltarea echilibrată şi neîntreruptă a pieţei comune, în
interesul Uniunii, prin acordarea de împrumuturi şi garanţii, facilitînd finanţarea:

- proiectelor care urmăresc modernizarea întreprinderilor, ori crearea de noi activităţi;

- proiecte de interes comun pentru mai multe state membre;

• În afara UE, BEI susţine strategiile de aderare ale ţărilor candidate, desfăşoară activitatea de finanţare în spaţiul
mediteranean, statele APC, ţările din Africa, etc.

127
Tema 17: Comitetul Economic şi Social European (CESE) – organ consultativ al Uniunii Europene

17.1 Generalităţi

CESE a fost creat prin Tratatele de la Roma din 1957 pentru a implica grupurile de interese în crearea Pieţei Comune şi pentru a
oferi suportul instituţional necesar Comisiei Europene şi Consiliului UE pentru a fi la curent cu problemele UE. Este un organism
non-politic, care oferă reprezentanţilor grupurilor de interese socio-profesionale europene şi altora, o platformă formală pentru
exprimarea punctelor de vedere cu privire la problemele UE. Opiniile CESE sunt trimise instituţiilor importante, Consiliului, Comisiei
şi PE. Are un rol important de jucat în procesul decizional al UE.

Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam şi Tratatul de la Nisa au consolidat rolul CESE. Unul din
rolurile principale ale CESE este de a asigura „o punte” între instituţiile UE şi ceea ce numim societatea civilă organizată. Tratatul de
la Lisabona şi-a pus drept scop să sporească importanţa şi valoare UE în ochii cetăţenilor, iar CESE este chemat să depună toate
eforturile pentru a revigora legitimitatea Uniunii şi a instituţiilor sale, în rîndul societăţii civile din statele membre.

CESE îşi are sediul la Bruxelles.

17.2 Organizarea şi funcţionarea CESE

Membrii Comitetului

• CESE este format din 344 de membri, numiţi pe un mandat de 5 ani. Mandatul actual este pentru perioada octombrie
2010 – septembrie 2015;
• Tratatul de la Lisabona extinde numărul membrilor CESE, pînă la 350;
• Consiliul, care decide în unanimitate, la propunerea Comisiei, adoptă o decizie, care stabileşte componenţa Comitetului
(art. 301 TFUE).

Procedura de numire şi mandatul

• Consiliul adoptă lista membrilor, stabilită potrivit propunerilor fiecărui stat membru;
• Membrii Comitetului sunt numiţi de Consiliu, după consultarea Comisiei, pentru un mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit
(art. 302(1) TFUE);
• Consiliul poate solicita opinia organismelor europene reprezentative pentru diferite sectoare economice şi sociale, şi ale
societăţii civile, pe care activitatea Uniunii le priveşte (art. 302(2) TFUE);
• Mandatul membrilor CESE nu este imperativ. Aceştia îşi exercită atribuţiile în deplină independenţă, în interesul general al
uniunii (art. 300(4) TFUE).

Grupurile

Membrii CESE reprezintă o largă varietate de interese economice, sociale, culturale, din ţările lor. Activitatea lor este împărţită
în 3 grupuri (art. 300(2) TFUE).

128
 Grupurile CESE

G1 G2 G3
Angajatori Salariaţi Activităţi diverse

Exemplu: producători agricoli,

consumatori, activişti ecologişti,
activişti pentru drepturile familiei,
organizaţiile nonguvernamentale, etc.

Notă: Acesta este mandatul în care membrii CESE realizează puntea între UE şi organismele societăţii civile din statele
membre.

Preşedinţia CESE şi Biroul

• CESE desemnează dintre membrii săi preşedintele şi biroul, pe un mandat de 2.5 ani (art. 303 TFUE);
• Biroul este format din preşedinte, 2 vicepreşedinţi, aleşi din cele 3 grupuri, prin rotaţie, şi 37 de membri;
• Preşedintele este responsabil pentru conducerea de zi cu zi a activităţii Comitetului;
• Preşedintele este asistat de cei 2 vicepreşedinţi, care îl substituie în cazul absenţei sale;
• Principala sarcină a biroului este de a organiza şi coordona activitatea CESE.

Secţiile CESE

Comitetul are 6 secţii

1. Agricultură, dezvoltare rurală şi mediul înconjurător;

2. Uniunea economică şi monetară, şi coeziune socială;
3. Ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi cetăţenie;
4. Relaţii externe;
5. Piaţă internă, producere şi consum;
6. Transport, energie, infrastructură şi societate informaţională.

Notă: Opiniile secţiunilor sunt elaborate în cadrul grupurilor de studiu. Acestea au, de obicei, 12 membri, inclusiv şi un raportor.
Membrii grupului de studiu pot fi asistaţi de experţi, de obicei, 4. CESE este în drept să creeze subcomitete temporare pentru
anumite probleme specifice.

129
 Secretariatul General

CESE este deservit de un Secretariat General, condus de un Secretar General, care este responsabil în faţa preşedintelui.

Funcţionarea

• Ca regulă, CESE se întruneşte în componenţă deplină în şedinţă plenară, de 9 ori pe an;

• Comitetul este convocat de preşedinte, la cererea PE, a Consiliului sau a Comisiei (art. 303) TFUE;
• În cadrul sesiunilor plenare, avizele sunt adoptate cu simpla majoritate a membrilor CESE, în baza opiniilor secţiilor;
• Avizele se transmit instituţiilor UE şi sunt publicate în Jurnalul Oficial al UE.

Repartiţia membrilor CESE după state

(Pînă la intrarea în vigoare a Deciziei prevăzute la art. 301 TFUE); (art. 7 Protocolul nr. 36)

24 membri 21 membri

1. Germania 5. Polonia
2. Franţa 6. Spania
3. Italia
4. Regatul Unit

15 membri 12 membri

7. România 8. Belgia
9. Bulgaria
10. Republica Cehă
11. Grecia
12. Ungaria
13. Olanda
14. Austria
15. Portugalia
16. Suedia

9 membri 7 membri

17. Danemarca 22. Estonia

18. Irlanda 23. Letonia
19. Lituania 24. Slovenia
20. Slovacia
21. Finlanda

6 membri 5 membri

25. Cipru 27. Malta

26. Luxemburg

130
17.3 Atribuţiile CESE

Declaraţia de misiune a CESE

Angajat în construcţia europeană, CESE contribuie la consolidarea legitimităţii democratice şi a eficacităţii UE, oferind
organizaţiilor societăţii civile din statele membre, posibilitatea să-şi exprime punctele de vedere la nivel european.

3 funcţii principale
(vezi Declaraţia de misiune a CESE: www.eesc.europa.eu)

1. Să contribuie la o mai bună 2. Să promoveze dezvoltarea unei 3. Să promoveze valorile pe care se

adaptare a politicilor şi legislaţiei
europene la realităţile economice,
sociale şi civice, acordînd asistenţă
PE, Consiliului şi Comisiei, utilizînd
experienţa şi reprezentativitatea
membrilor săi, dialogul şi eforturile
de a asigura consensul în slujba
interesului general.
Uniuni mai participative, mai bazează integrarea europeană şi să
apropiate de cetăţeni, care să militeze, în Europa şi în lume, pentru
acţioneze ca un forum instituţional cauza democraţiei, a democraţiei
de reprezentare, informare, participative şi pentru dezvoltarea
exprimare şi dialog al societăţii rolului organizaţiilor societăţii civile.
civile.

Atribuţii ale CESE

a) Rol de consultanţă:
• Consultarea CESE de către instituţii este obligatorie în cazurile prevăzute de Tratate;
• În celelalte cazuri, consultarea este opţională. Comitetul poate fi consultat de PE, de Consiliu sau de Comisie, în
toate cazurile în care acestea consideră oportun;
• CESE poate adopta opinii din proprie iniţiativă (art. 304 TFUE).

Notă: Actul Unic European şi Tratatul de la Maastricht a extins paleta de probleme la care trebuie să se pronunţe
Comitetul, în special în domeniul politicii regionale şi de mediu, iar Tratatul de la Amsterdam îi asigură posibilitatea de a fi
consultat de PE. În medie, CESE distribuie 170 de instrumente consultative şi opinii pe an (dintre care 15% sunt formulate
din proprie iniţiativă). Toate opţiunile sunt înaintate instituţiilor de decizie a UE şi publicate în Jurnalul Oficial al UE.

b) Rol de informare şi integrare:

• În ultimii ani, CESE şi-a susţinut rolul său în UE şi a îndeplinit sarcinile directe ce au decurs din Tratate;
• El acţionează ca un forum pentru piaţa unică şi găzduieşte o serie de evenimente care ajută la apropierea UE de
cetăţenii europeni.
c) Cooperare la nivel internaţional şi european:
• CESE menţine legături permanente cu Comitetele/Consiliile economice şi sociale la nivel naţional şi regional, din
statele membre ale UE. Aceste legături implică schimburi de informaţii şi discuţii comune anuale în domenii specifice;
• CESE menţine legături cu grupurile de interes economic şi social din statele non-membre ale UE, cum ar fi statele
din bazinul mediteranean, ţările APC, din Europa de Est, statele candidate, America Latină, etc.
d) CESE poate sesiza Curtea de Justiţie, dacă în cursul procedurii legislative, instituţiile UE evită consultarea acestuia în
cazurile în care aceasta este obligatorie potrivit Tratatelor (art. 263 TFUE).

131
Tema 18: Comitetul Regiunilor (CR) – organ consultativ al Uniunii Europene

18.1 Generalităţi

Comitetul Regiunilor a fost creat prin Tratatul de la Maastricht. Constituirea acestui Comitet a venit ca urmare a cerinţelor imperative
din partea autorităţilor regionale, pentru o reprezentare concretă în cadrul instituţional şi de decizie al UE. Instituirea CR a fost un
pas semnificativ în procesul creării unei Uniunii şi mai apropiate de cetăţenii Europei, în care deciziile sunt luate, pe cît posibil de
apropiat de cetăţean, potrivit principiului subsidiarităţii, aşa cum se arată în preambulul TUE.

Tratatul de la Lisabona reprezintă un progres important în ceea ce priveşte condiţiile necesare pentru ca toate nivelurile de
guvernare din întreaga Europă să lucreze împreună. Tratatul de la Lisabona recunoaşte în mod explicit, pentru prima dată, principiul
autonomiei locale şi regionale, în cadrul statelor membre ale UE. Acesta garantează faptul că procesul de elaborare a noilor acte
legislative ale UE începe cu o analiză detaliată a impactului la nivel local şi regional al tuturor propunerilor şi pune la dispoziţia
reprezentanţilor locali şi regionali mai multe instrumente juridice şi politice. Tratatul extinde şi mai mult domeniul de acţiune a CR,
adăugînd la lista domeniilor politice în care acesta trebuie consultat, protecţia civilă, schimbările climaterice, energia şi serviciile de
interes general.

CR îşi are sediul la Bruxelles.

18.2 Organizarea şi funcţionarea CR

Membrii CR

CR este format din 344 de membri titulari şi acelaşi număr de membri supleanţi din toate cele 27 de state membre ale UE.
Tratatul de la Lisabona extinde numărul membrilor CR, pînă la 350 (art. 305) TFUE.

Procedura de numire şi mandatul

• CR adoptă lista membrilor şi a supleanţilor , stabilită în conformitate cu propunerile fiecărui stat membru;
• Membrii şi membrii supleanţi sunt numiţi de Consiliu pentru un mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit (art. 305 TFUE);
• Fiecare ţară îşi alege membrii conform unei proceduri proprii, dar fiecare delegaţie trebuie să reflecte echilibrul politic,
geografic, regional/local din statul membru respectiv;
• Membrii CR sunt reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale care sunt, fie titularii unui mandat electoral în cadrul
unei autorităţi regionale sau locale, fie răspund din punct de vedere politic în faţa unei adunări alese (art. 300(3) TFUE);
• Mandatul membrilor CR nu este imperativ, aceştia exercitîndu-şi funcţiile în deplină independenţă, în interesul general al
Uniunii (art. 300(4) TFUE);
• La încheierea mandatului menţionat la art. 300(3) TFUE, în temeiul căruia au fost propuşi, mandatul membrilor CR
încetează din oficiu şi sunt înlocuiţi pentru restul mandatului respectiv, în conformitate cu aceiaşi procedură (art. 305
TFUE);
• Membrii CR nu pot fi în acelaşi timp şi membri ai PE.

132
 Preşedinţia şi Biroul

CR îşi desemnează dintre membrii săi, preşedintele şi biroul, pentru un mandat de 2.5 ani (art. 306 TFUE).

Componenţa: Atribuţiile:

• Preşedinte • Elaborează programul politic al CR, la începutul

• Prim-vicepreşedinte fiecărui mandat şi controlează punerea lui în
• 27 de alţi vicepreşedinţi (cîte unul pentru fiecare aplicare;
stat membru) • Asigură coordonarea generală a lucrărilor
• 27 de alţi membri sesiunilor plenare ale comisiilor;
• Preşedinţii grupurilor politice • Biroul se întruneşte în 7 şedinţe pe an.

Comisiile

Există 6 comisii care se ocupă de diferite domenii politice şi pregătesc avizele, care se bazează pe propunerile Comisiei
Europene şi care urmează a fi dezbătute în cadrul sesiunilor plenare. Componenţa fiecărei comisii reflectă structura politică şi
naţională a CR.

1. Comisia pentru politica de coeziune teritorială;

2. Comisia pentru politica economică şi socială;
3. Comisia pentru educaţie, tineret, cultură şi cercetare;
4. Comisia pentru mediu, schimbări climatice şi energie;
5. Comisia pentru cetăţenie, guvernanţă, afaceri externe şi instituţionale;
6. Comisia pentru resurse naturale.

Grupurile politice

• În cadrul CR sunt reprezentate 4 grupuri politice, care reflectă principalele familii politice europene:

1. Partidul Popular European

2. Partidul Socialiştilor Europeni
3. Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa
4. Uniunea pentru Europa Naţiunilor

• Fiecare grup dispune de propriul secretariat;

• În general, grupurile politice se reunesc înaintea fiecărei şedinţe plenare;
• Se pot reuni în 2 şedinţe extraordinare în fiecare an.

133
 Secretariatul General

CR este deservit de un Secretariat General, condus de un secretar general, responsabil în faţa preşedintelui CR.

Funcţionarea CR

• CR se întruneşte în 5 sesiuni plenare anuale;

• În cadrul sesiunilor plenare, avizele la propunerile legislative sunt adoptate cu majoritatea membrilor CR, în baza
proiectelor de aviz ale comisiilor de specialitate;
• Avizele se transmit Comisiei, PE şi Consiliului UE;
• CR adoptă şi rezoluţii cu privire la chestiuni politice de actualitate.

Repartiţia membrilor CR după state

(Pînă la intrarea în vigoare a Deciziei prevăzute la art. 305 TFUE); (art. 8, Protocolul nr. 36)

24 membri 21 membri

1. Germania 5. Polonia
2. Franţa 6. Spania
3. Italia
4. Regatul Unit

15 membri 12 membri

7. România 8. Belgia
9. Bulgaria
10. Republica Cehă
11. Grecia
12. Ungaria
13. Olanda
14. Austria
15. Portugalia
16. Suedia

9 membri 7 membri

17. Danemarca 22. Estonia

18. Irlanda 23. Letonia
19. Lituania 24. Slovenia
20. Slovacia
21. Finlanda

6 membri 5 membri

25. Cipru 27. Malta

26. Luxemburg

134
18.3 Atribuţiile CR

Extras din Declaraţia de misiune a CR

• „Suntem ambasadorii Europei în regiuni, oraşe şi localităţi şi suntem purtătorii lor de cuvînt în dezbaterea europeană;
• Avem un dialog direct cu cetăţenii noştri referitor la realizările Europei şi la provocările viitoare;
• Ne aducem contribuţia la explicarea şi justificarea modului de aplicare şi a impactului în teritoriu a politicilor UE...”

Atribuţii ale CR

a) Responsabilităţi sporite în cadrul procesului legislativ:

• Comitetul dobîndeşte o prezenţă sporită în toate etapele formulării legislaţiei UE, în pregătirea, modificarea şi
monitorizarea legislaţiei care afectează autorităţile locale şi regionale. Instituţiile UE care adoptă legislaţia – PE,
Comisia şi Consiliul – trebuie să consulte Comitetul atunci cînd elaborează acte legislative în orice domeniu care ar
putea avea impact regional;
• Consultarea este obligatorie în 15 domenii politice (Exemplu: coeziunea economică, socială şi teritorială, reţele
transeuropene, transporturi, telecomunicaţii, energetică, sănătate publică, educaţie şi tineret, cultură, ocuparea forţei
de muncă, politică socială, mediu, etc.);
• Instituţiile UE pot opta să consulte CR în orice alt domeniu şi ar trebuie să facă acest lucru, mai ales, în cazurile care
privesc cooperarea transfrontalieră;
• CR poate emite un aviz din proprie iniţiativă în cazurile în care consideră necesar (art. 307 TFUE).

b) Cooperare interinstituţională:

• O relaţie de lucru mai strînsă cu Comisia Europeană;

• Comisia prezintă Comitetului programul său de lucru anual, fiind identificate propunerile din domeniile prioritare care
fac obiectul consultării obligatorii sau opţionale;
• După ce Comisia adoptă o propunere legislativă formală, avizele Comitetului vor verifica compatibilitatea propunerii
cu principiul subsidiarităţii;
• CR solicită Comisiei să îi respecte dreptul de a fi consultat din nou, în situaţia în care propunerile suferă modificări
importante în timpul procesului legislativ;
• O relaţie cu un caracter politic mai pronunţat cu PE. PE, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, are
obligaţia de a consulta CR cu privire la propunerile din toate domeniile de politici în care Comisia şi Consiliul trebuiau
să facă acest lucru, pînă în prezent,
• O colaborare strînsă cu parlamentele naţionale şi regionale, pentru a intensifica schimbul reciproc de informaţii şi
pentru a analiza atît impactul teritorial al propunerilor Comisiei, cît şi măsura în care ele ar putea fi realizate mai bine
la nivel naţional, regional sau local.

c) CR poate introduce o acţiune la Curtea de Justiţie în 2 situaţii:

• Dacă un act legislativ nu respectă principiul subsidiarităţii şi, mai concret, dacă acesta încalcă competenţele
regionale şi locale;
• Dacă, în cursul procedurii legislative, instituţiile UE evită Comitetul şi neglijează drepturile instituţionale ale acestuia
(art. 263 TFUE).

135
Tema 19: Agenţii şi organisme descentralizate ale Uniunii Europene

19.1 Categorii de agenţii şi organisme ale UE

Agenţiile şi organismele descentralizate ale UE pot fi grupate în mai multe categorii.

Agenţii şi organisme descentralizate

(http://europa.eu/agencies/index_ro.htm)

Agenţii şi organisme Agenţii Organisme de Agenţii

de reglementare executive supraveghere financiară EUROATOM

• Au fost create o serie • Sunt organizaţii instituite • Sunt autorităţi de • Create cu scopul de a
de agenţii specializate în temeiul supraveghere, avînd susţine realizarea
cu scopul de a sprijini Regulamentului (CE) misiunea de a preveni obiectivelor TCEEA,
statele membre ale UE 58/2003 al Consiliului anumite riscuri care ar cum ar fi: coordonarea
şi pe cetăţenii pentru realizarea putea pune în pericol programelor de
acestora. Ele anumitor sarcini stabilitatea sistemului cercetare ale statelor
reprezintă un răspuns referitoare la gestionarea financiar global. membre, în vederea
la dorinţa de unuia sau mai multor utilizării paşnice a
desconcentrare programe comunitare. • Acestea sunt: energiei nucleare;
geografică şi la nevoia Ele sunt înfiinţate pe o asigurarea
de a face faţă unor noi perioadă determinată şi - Autoritatea bancară infrastructurii şi a
sarcini de natură trebuie să fie situate la europeană; finanţării energiei
juridică, tehnică, sediul Comisiei - Autoritatea europeană nucleare şi asigurarea
ştiinţifică. Europene. pentru valori mobiliare şi unei cantităţi suficiente
pieţe; de energie atomică cu
• Acestea includ: • Acestea sunt: - Autoritatea europeană respectarea condiţiilor
pentru asigurări şi pensii de siguranţă.
1. Agenţii de politici - Agenţia executivă a ocupaţionale;
2. Agenţii pentru politica Consiliului European - Comitetul european • Acestea sunt:
de securitate şi pentru cercetare; pentru riscuri sistemice.
apărare comună - Agenţia executivă pentru - Agenţia de
3. Agenţii de cooperare cercetare; Aprovizionare a
poliţienească şi - Agenţia executivă pentru CEEA;
judiciară în materie competitivitate şi inovare; - Întreprinderea comună
penală. - Agenţia executivă pentru europeană pentru
educaţie, audiovizual şi ITER şi dezvoltarea
cultură; energiei de fuziune.
- Agenţia executivă pentru
reţeaua transeuropeană
de transport;
- Agenţia executivă pentru
sănătate şi consumatori.

136
19.2 Agenţiile UE de reglementare (agenţii de politici, agenţii din cadrul PESC şi CPJP)

Agenţii şi organisme de reglementare

Agenţii de politici Agenţii pentru Agenţii de cooperare

politica de securitate şi de poliţienească şi judiciară în
apărare comună materie penală

• Organisme de drept public
european, distincte faţă de
instituţiile UE şi care dispun de
personalitate juridică proprie.
Constituite printr-un act de drept
derivat în vederea îndepliniri
unei sarcini tehnice, ştiinţifice
foarte precise.
• Înfiinţate în scopul îndeplinirii unor • A fost creat un alt grup de
sarcini foarte specifice, de natură agenţii, cu scopul de a ajuta
tehnică, ştiinţifică şi administrativă statele membre să coopereze în
în cadrul Politicii Comune a UE în lupta împotriva crimei organizate
materie de securitate şi apărare. la nivel european şi
internaţional.

• La moment, sunt 22 de astfel de • Aceste agenţii sunt: • Aceste agenţii sunt:

agenţii (încă 2 fiind în fază de
proiect). - Agenţia Europeană de apărare - Colegiul European de poliţie
(AEA); (CEPOL);
Exemplu: - Centrul satelitar al UE (CSUE); - Oficiul European de poliţie
- Institutul pentru studii de securitate (EUROPOL);
- Agenţia Comunitară pentru al UE (ISSUE). - Unitatea Europeană de
controlul pescuitului (ACCP); cooperare judiciară
- Agenţia Europeană a căilor (EUROJUST).
ferate (AEF);
- Agenţia Europeană de mediu
(AEM);
- Agenţia Europeană de siguranţă
a aviaţiei (AESA);
- Agenţia Europeană pentru
gestionarea cooperării operative
la frontierele externe ale statelor
membre ale UE (FRONTEX);
- Agenţia Europeană pentru
medicamente (EMA);
- Agenţia Europeană pentru
sănătate şi securitate în muncă
(EU-OSHA);
- Agenţia Europeană pentru
securitatea reţelelor informatice
şi a datelor (ENISA);
- Agenţia Europeană pentru
siguranţa maritimă (EMSA);
- Agenţia pentru drepturi
fundamentale a UE (FRA);
- Autoritatea Europeană pentru
siguranţă alimentară (EFSA);
- Centrul de prevenire şi control a
bolilor (ECDC);
- Fundaţia Europeană de formare
(ETF);
- Fundaţia Europeană pentru
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă
şi de muncă (EUROFOUND);
- Oficiul Comunitar pentru soiuri
de plante (OCSP), etc.

137
Tema 20: Relaţiile Republica Moldova şi Uniunea Europeană

20.1 Evoluţia relaţiilor Republica Moldova – Uniunea Europeană

Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC): 1994/1998

Relaţiile Republicii Moldova cu Uniunea Europeană au fost formal lansate, odată cu semnarea, la 28 noiembrie 1994, a APC,
care a intrat în vigoare la 1 iulie 1998 pentru o perioadă iniţială de 10 ani, cu posibilitatea prelungirii tacite. Acordul stabileşte
cadrul juridic al relaţiilor actuale RM-UE în domeniul politic, comercial, economic, juridic, etc.

Obiective

• Consolidarea democraţiei şi a statului de drept;

• Respectul pentru drepturile omului şi a minorităţilor;
• Dezvoltarea durabilă a economiei;
• Promovarea schimburilor comerciale;
• Cooperarea în cadrul mai multor domenii;
• Armonizarea legislaţiei, etc.

Politica Europeană de Vecinătate a UE (PEV): lansată în 2004

În 2004, RM este inclusă în PEV a UE, alături de încă 15 parteneri. PEV a fost stabilită pentru a promova relaţii mai apropiate
cu statele adiacente UE.

„Prosperitate, stabilitate şi securitate”:acestea reprezintă domeniile de interes reciproc ale UE şi vecinilor săi.

Obiective

• Dincolo de relaţiile de cooperare, PEV îşi propune să ofere o asociere politică, dar şi o integrare
economică mai avansată a partenerilor:
• Statele care şi-a dorit relaţii mai consolidate cu UE, au acceptat Planuri de acţiuni bilaterale pentru
realizarea acestor obiective.

138
 Rezultate pentru Moldova

Planul de Acţiuni RM-UE, semnat la 22 februarie 2005.

Implementarea Planului RM-UE trebuia să contribuie la realizarea APC.

• Preferinţe Comerciale Autonome: UE oferă unilateral Preferinţe Comerciale Autonome

pentru exporturile în UE, care prevăd aplicarea taxei zero, privind accesul liber la pieţele
UE pentru majoritatea produselor de origine moldovenească, cu excepţia anumitor
produse agricole (Regulamentul CE nr. 55/2008 privind Preferinţele Comerciale
Autonome pentru Moldova: este amendat în 2011, amendamente ce intră în vigoare de la
1 iulie 2011 şi care extind valabilitatea prevederilor Regulamentului pînă în decembrie
2015).

Notă: Preferinţele Comerciale Autonome au înlocuit Sistemul generalizat de preferinţe

(GSP, GSP+).

• Acordurile RM-UE privind facilitarea eliberării vizelor şi readmisia persoanelor aflate în

situaţie de şedere ilegală, ambele intrînd în vigoare de la 1 ianuarie 2008.
• Parteneriatul de mobilitate RM-UE. Declaraţia comună privind Parteneriatul de mobilitate
a fost semnată la 5 iunie 2008.

Parteneriatul Estic

Consolidarea relaţiilor cu statele din dimensiunea estică a PEV (Republica Moldova, Ucraina, Belarus, Georgia, Azerbaidjan şi
Armenia). A fost lansat oficial la 7 mai 2009, la Summit-ul Parteneriatului Estic de la Praga.

Obiective

Sprijinirea eforturilor partenerilor estici

pentru realizarea reformelor politice, economice, juridice, sociale, etc.

Suportul este caracterizat prin:

Semnarea cu statele partenere Dialogul privind liberalizarea Stabilirea Zonei de liber schimb
a Acordurilor bilaterale de regimului de vize, ca obiectiv pe extinse cu UE.
Asociere. termen lung.

139
 Rezultate pentru Moldova

Acordul de Asociere cu UE Dialogul pe vize Zona de liber schimb

• Lansarea negocierilor la 12 • Lansat la 15 iunie 2010; • La 5 decembrie 2011, UE

ianuarie 2010;
• Prevede o asociere politică şi
o integrare economică cu
obiectivul apropierii treptate a
RM de UE.
• În ianuarie 2011, RM a primit
de la Comisia Europeană
Planul de acţiuni privind
liberalizarea vizelor;
• La 4 martie 2011 este aprobat
de Guvern Programul naţional
de implementare a Planului de
acţiuni RM-UE privind
liberalizarea regimului de vize.
decide deschiderea
negocierilor cu Moldova;
• La începutul anului 2012 sunt
lansate oficial negocierile
privind crearea Zonei de liber
schimb.

Alte realizări

• 2010 – RM devine membru cu drepturi depline a Tratatului Comunităţii Energetice;

• 30 septembrie 2010 – RM semnează Protocolul privind principiile generale pentru participarea RM la
programele UE, în vigoare la 1 mai 2011;
• 26 octombrie 2011 – RM şi UE au parafat Acordul de aderare a RM la spaţiul aerian unic european.

Notă:
Cadrul juridic bilateral RM-UE continuă să fie guvernat de APC, pînă la intrarea în vigoare a Acordului de Asociere.

140
20.2 Cadrul instituţional Republica Moldova – Uniunea Europeană

Dialogul instituţionalizat între RM şi UE se realizează prin intermediul mai multor structuri de cooperare.

Structuri de cooperare între RM şi UE

Nivel politic Nivel de lucru

1. Consiliul de Cooperare RM-UE:

• Se organizează la nivelul înalţilor oficiali, 1. Subcomitetul în domeniul Comerţului şi

anual (Comisarul pentru Extindere şi Investiţii.
Politica de Vecinătate, Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri
Externe şi Politica de Securitate);
• Are scopul definirii direcţiilor strategice a
dezvoltării relaţiilor RM-UE. 2. Subcomitetul în domeniul Finanţelor,
Economiei şi Statisticii.
2. Comitetul de Cooperare RM-UE:

• Se reuneşte anual la nivelul funcţionarilor

3. Subcomitetul în domeniul Vămii, Cooperării
publici de nivel înalt;
Transfrontaliere, Justiţiei şi Afacerilor Interne.
• Are scopul examinării tendinţelor directorii
ale cooperării sectoriale RM-UE.

3. Comitetul de Cooperare
Parlamentară RM-UE: 4. Subcomitetul în domeniul Energiei, Mediului,
Transport, Telecomunicaţii, Ştiinţei,
• Se reuneşte anual la nivelul şefilor Tehnologiilor Instruirii şi Educaţiei.
delegaţiilor Parlamentului RM şi PE.

Notă: Notă:
Dialogul politic între RM şi UE mai este asigurat şi prin Subcomitetele sunt reuniunii sectoriale la nivel de experţi
intermediul reuniunilor în formatul Dialogului Politic UE- ce se organizează o dată pe an.
Moldova (COEST, COPS, Directori Politici) în cadrul
cărora se discută parcursul reformelor în RM, subiecte de
interes comun în domeniul PESC. Sunt organizate vizite
reciproce, întîlniri şi consultări la toate nivelurile.

141
Anexa 1

Protocolul (Nr. 1) privind rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană

ÎNALTELE PĂRŢI CONTRACTANTE,

REAMINTIND faptul că modul în care parlamentele naţionale îşi exercită controlul asupra guvernelor lor respective în ceea ce
privește activităţile Uniunii Europene ţine de organizarea şi practicile constituţionale proprii fiecărui stat membru;

DORIND să încurajeze o participare sporită a parlamentelor naţionale la activităţile Uniunii Europene şi să consolideze capacitatea
acestora de a-şi exprima punctul de vedere asupra proiectelor de acte legislative ale Uniunii Europene, precum şi asupra altor
chestiuni care pot prezenta un interes deosebit pentru acestea;

AU CONVENIT cu privire la dispoziţiile următoare, care se anexează la Tratatul privind Uniunea Europeană, la Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice:

TITLUL I

INFORMAŢII DESTINATE PARLAMENTELOR NAŢIONALE

Articolul 1

Documentele de consultare ale Comisiei (cărţi verzi, cărţi albe şi comunicări) se transmit direct de Comisie parlamentelor naţionale
la data publicării acestora. De asemenea, Comisia transmite parlamentelor naţionale și programul legislativ anual, precum şi orice alt
instrument de programare legislativă sau de strategie politică, simultan cu transmiterea acestora Parlamentului European şi
Consiliului.

Articolul 2

Proiectele de acte legislative adresate Parlamentului European şi Consiliului se transmit parlamentelor naţionale.

În înțelesul prezentului protocol, „proiect de act legislativ” înseamnă propunerile Comisiei, iniţiativele unui grup de state membre,
iniţiativele Parlamentului European, cererile Curţii de Justiţie, recomandările Băncii Centrale Europene şi cererile Băncii Europene de
Investiţii privind adoptarea unui act legislativ.

Proiectele de acte legislative emise de Comisie se transmit direct de Comisie parlamentelor naţionale, în acelaşi timp în care se
transmit Parlamentului European şi Consiliului.

Proiectele de acte legislative emise de Parlamentul European se transmit direct de Parlamentul European parlamentelor naţionale.

Proiectele de acte legislative emise de un grup de state membre, de Curtea de Justiţie, de Banca Centrală Europeană sau de Banca
Europeană de Investiţii se transmit de Consiliu parlamentelor naţionale.

Articolul 3

Parlamentele naţionale pot adresa preşedintelui Parlamentului European, al Consiliului şi, respectiv, al Comisiei, un aviz motivat
privind conformitatea unui proiect de act legislativ cu principiul subsidiarităţii, în conformitate cu procedura prevăzută în Protocolul
privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.

În cazul în care un proiect de act legislativ este emis de un grup de state membre, preşedintele Consiliului transmite avizul sau
avizele motivate respective guvernelor statelor membre în cauză.

În cazul în care un proiect de act legislativ este emis de Curtea de Justiţie, de Banca Centrală Europeană sau de Banca Europeană
de Investiţii, preşedintele Consiliului transmite avizul sau avizele motivate respective instituţiei sau organului în cauză.

142
 Articolul 4

Se prevede un termen de opt săptămâni între data la care un proiect de act legislativ este pus la dispoziţia parlamentelor naţionale
în limbile oficiale ale Uniunii Europene şi data la care proiectul în cauză este înscris pe ordinea de zi provizorie a Consiliului, în
vederea adoptării acestuia sau în vederea adoptării unei poziţii în cadrul unei proceduri legislative. Sunt posibile excepţii în cazuri de
urgenţă, ale căror motive sunt indicate în actul sau în poziţia Consiliului. Cu excepţia cazurilor de urgenţă, motivate în mod
corespunzător, nu se poate ajunge la niciun acord asupra unui proiect de act legislativ în cauză în decursul acestor opt săptămâni.
Cu excepţia cazurilor de urgenţă motivate în mod corespunzător, se respectă un termen de zece zile între înscrierea unui proiect de
act legislativ pe ordinea de zi provizorie a Consiliului şi adoptarea unei poziţii.

Articolul 5

Ordinea de zi şi rezultatele şedinţelor Consiliului, inclusiv procesele-verbale ale şedinţelor în cadrul cărora Consiliul deliberează
asupra proiectelor de acte legislative, se transmit direct parlamentelor naţionale, simultan cu transmiterea acestora guvernelor
statelor membre.

Articolul 6

În cazul în care Consiliul European are în vedere să recurgă la articolul 48 alineatul (7) primul sau al doilea paragraf din Tratatul
privind Uniunea Europeană, parlamentele naţionale sunt informate cu privire la iniţiativa Consiliului European cu cel puţin şase luni
înainte de adoptarea unei decizii.

Articolul 7

Curtea de Conturi transmite raportul său anual parlamentelor naţionale, cu titlu informativ, simultan cu transmiterea acestuia
Parlamentului European şi Consiliului.

Articolul 8

În cazul în care sistemul parlamentar naţional nu este monocameral, dispoziţiile articolelor 1-7 se aplică camerelor din care acesta
este format.

TITLUL II

COOPERAREA INTERPARLAMENTARĂ

Articolul 9

Parlamentul European şi parlamentele naţionale definesc împreună organizarea şi promovarea unei cooperări interparlamentare
eficiente şi periodice în cadrul Uniunii.

Articolul 10

O conferinţă a organelor parlamentare specializate în chestiunile Uniunii poate supune atenţiei Parlamentului European, a Consiliului
şi a Comisiei orice contribuţie pe care o consideră adecvată. În plus, o astfel de conferinţă promovează schimbul de informaţii şi
schimbul celor mai bune practici între parlamentele naţionale şi Parlamentul European, inclusiv între comisiile specializate ale
acestora. De asemenea, conferinţa organelor parlamentare poate organiza conferinţe interparlamentare pe teme specifice, în special
pentru a dezbate chestiuni de politică externă şi de securitate comună, inclusiv politica de securitate şi de apărare comună.
Contribuţiile conferinţei nu angajează parlamentele naţionale şi nu aduc atingere poziţiei acestora.

143
Anexa 2
Protocolul (Nr. 2) privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii

ÎNALTELE PĂRŢI CONTRACTANTE,

DORIND să acţioneze astfel încât deciziile să fie luate la un nivel cât mai apropiat de cetăţenii Uniunii;

HOTĂRÂTE să stabilească condiţiile de aplicare a principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii prevăzute la articolul 3b din Tratatul
privind Uniunea Europeană şi să instituie un sistem de control al aplicării respectivelor principii,

AU CONVENIT cu privire la dispoziţiile următoare, care se anexează la Tratatul privind Uniunea Europeană şi la Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene:

Articolul 1

Fiecare instituţie asigură în permanenţă respectarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii definite la articolul 3b din Tratatul
privind Uniunea Europeană.

Articolul 2

Înainte de a propune un act legislativ, Comisia procedează la consultări extinse. După caz, aceste consultări trebuie să aibă în
vedere dimensiunea regională şi locală a acţiunilor preconizate. În caz de urgenţă excepţională, Comisia nu procedează la
consultările menţionate. Comisia îşi motivează decizia în cadrul propunerii.

Articolul 3

În înțelesul prezentului protocol, „proiect de act legislativ” înseamnă propunerile Comisiei, iniţiativele unui grup de state membre,
iniţiativele Parlamentului European, cererile Curţii de Justiţie, recomandările Băncii Centrale Europene şi cererile Băncii Europene de
Investiţii privind adoptarea unui act legislativ.

Articolul 4

Comisia transmite parlamentelor naţionale proiectele sale de acte legislative şi proiectele sale modificate, în acelaşi timp în care le
transmite organului legislativ al Uniunii.

Parlamentul European transmite parlamentelor naţionale proiectele sale de acte legislative, precum şi proiectele sale modificate.

Consiliul transmite parlamentelor naţionale proiectele de acte legislative emise de un grup de state membre, de Curtea de Justiţie,
Banca Centrală Europeană sau Banca Europeană de Investiţii, precum şi proiectele modificate.

La adoptarea acestora, rezoluţiile legislative ale Parlamentului European şi poziţiile Consiliului se transmit de către acestea
parlamentelor naţionale.

Articolul 5

Proiectele de acte legislative se motivează în raport cu principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Orice proiect de act legislativ ar
trebui să cuprindă o fişă detaliată care să permită evaluarea conformităţii cu principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Fişa
menţionată anterior ar trebui să cuprindă elemente care să permită evaluarea impactului financiar al proiectului în cauză şi, în cazul
unei directive, evaluarea implicaţiilor acesteia asupra reglementărilor care urmează să fie puse în aplicare de statele membre,
inclusiv asupra legislaţiei regionale, după caz. Motivele care conduc la concluzia că un obiectiv al Uniunii poate fi realizat mai bine la
nivelul Uniunii se bazează pe indicatori calitativi şi, ori de câte ori este posibil, pe indicatori cantitativi. Proiectele de acte legislative
au în vedere necesitatea de a proceda astfel încât orice obligaţie, financiară sau administrativă, care revine Uniunii, guvernelor
naţionale, autorităţilor regionale sau locale, operatorilor economici şi cetăţenilor să fie cât mai redusă posibil şi proporţională cu
obiectivul urmărit.

144
 Articolul 6

În termen de opt săptămâni de la data transmiterii unui proiect de act legislativ în limbile oficiale ale Uniunii, orice parlament naţional
sau orice cameră a unui parlament naţional poate adresa preşedintelui Parlamentului European, al Consiliului şi, respectiv, al
Comisiei un aviz motivat în care să se expună motivele pentru care consideră că proiectul în cauză nu este conform cu principiul
subsidiarităţii. După caz, fiecărui parlament naţional sau fiecărei camere a unui parlament naţional îi revine sarcina de a consulta
parlamentele regionale cu competenţe legislative.

În cazul în care proiectul de act legislativ în cauză este emis de un grup de state membre, preşedintele Consiliului transmite avizul
guvernelor respectivelor state membre.

În cazul în care proiectul de act legislativ este emis de Curtea de Justiţie, de Banca Centrală Europeană sau de Banca Europeană
de Investiţii, preşedintele Consiliului transmite avizul instituţiei sau organului în cauză.

Articolul 7

(1) Parlamentul European, Consiliul şi Comisia, precum şi, după caz, grupul de state membre, Curtea de Justiţie, Banca Centrală
Europeană sau Banca Europeană de Investiţii, în cazul în care proiectul de act legislativ european este emis de acestea, ţin seama
de avizele motivate adresate de parlamentele naţionale sau de o cameră a unuia dintre aceste parlamente naţionale.

Fiecare parlament naţional dispune de două voturi, repartizate în funcţie de sistemul parlamentar naţional. În cadrul unui sistem
parlamentar naţional bicameral, fiecare dintre cele două camere dispune de un vot.

(2) În cazul în care avizele motivate privind nerespectarea de către un proiect legislativ a principiului subsidiarităţii reprezintă cel
puţin o treime din totalul voturilor atribuite parlamentelor naţionale în conformitate cu alineatul (1) al doilea paragraf, proiectul trebuie
reexaminat. Acest prag este de o pătrime în cazul unui proiect de act legislativ prezentat în temeiul articolului 61 I din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene referitor la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie.

În urma acestei reexaminări, Comisia sau, după caz, grupul de state membre, Parlamentul European, Curtea de Justiţie, Banca
Centrală Europeană sau Banca Europeană de Investiţii, în cazul în care proiectul de act legislativ este emis de acestea, pot hotărî fie
să menţină proiectul, fie să îl modifice, fie să îl retragă. Această decizie trebuie motivată.

(3) De asemenea, în cadrul procedurii legislative ordinare, în cazul în care avizele motivate privind nerespectarea de către un
proiect de act legislativ a principiului subsidiarităţii reprezintă cel puţin o majoritate simplă din voturile atribuite parlamentelor
naţionale în conformitate cu alineatul (1) al doilea paragraf, proiectul trebuie reexaminat. Ca urmare a unei astfel de reevaluări,
Comisia poate hotărî fie să menţină propunerea, fie să o modifice, fie să o retragă.

În cazul în care decide menţinerea propunerii, Comisia va trebui să justifice, printr-un aviz motivat, motivele pentru care consideră că
propunerea este conformă cu principiul subsidiarităţii. Acest aviz motivat, precum şi avizele motivate ale parlamentelor naţionale, vor
trebui prezentate organului legislativ al Uniunii, pentru a putea fi luate în considerare în cadrul procedurii:

(a) înainte de încheierea primei lecturi, organul legislativ (Parlamentul European și Consiliul) examinează compatibilitatea
propunerii legislative cu principiul subsidiarităţii, ţinând seama în special de motivele invocate şi împărtăşite de majoritatea
parlamentelor naţionale, precum şi de avizul motivat al Comisiei;
(b) în cazul în care, cu o majoritate de 55 % a membrilor Consiliului sau cu o majoritate a voturilor exprimate în Parlamentul
European, organul legislativ consideră că propunerea legislativă nu este compatibilă cu principiul subsidiarităţii, aceasta nu
va mai fi examinată.

Articolul 8

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe cu privire la acţiunile referitoare la încălcarea principiului
subsidiarităţii de către un act legislativ, formulate, în conformitate cu normele prevăzute la articolul 230 din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene, de un stat membru sau transmise de acesta în conformitate cu dreptul său intern în numele
parlamentului său naţional sau al unei camere a acestuia.

În conformitate cu normele prevăzute la articolul menţionat, astfel de acţiuni pot fi formulate şi de Comitetul Regiunilor împotriva
actelor legislative în vederea adoptării cărora Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene prevede consultarea respectivului
comitet.

145
 Articolul 9

În fiecare an, Comisia prezintă Consiliului European, Parlamentului European, Consiliului şi parlamentelor naţionale un raport privind
aplicarea articolului 3b din Tratatul privind Uniunea Europeană. Respectivul raport anual se transmite, de asemenea, Comitetului
Economic şi Social și Comitetului Regiunilor.

146
Anexa 3
Protocolul (Nr. 3) privind Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

ÎNALTELE PĂRȚI CONTRACTANTE,

DORIND să stabilească Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene prevăzut la articolul 281 din Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene,

AU CONVENIT cu privire la dispozițiile următoare, care se anexează la Tratatul privind Uniunea Europeană, la Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene și la Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice:

Articolul 1

Curtea de Justiție a Uniunii Europene se constituie și își exercită funcțiile în conformitate cu dispozițiile tratatelor, ale Tratatului de
instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (Tratatul CEEA) și ale prezentului statut.

TITLUL I

STATUTUL JUDECĂTORILOR ȘI AVOCAȚILOR GENERALI

Articolul 2

Înainte de a intra în funcție, fiecare judecător depune, în fața Curții de Justiție reunită în ședință publică, jurământul că își va exercita
atribuțiile cu deplină imparțialitate și potrivit conștiinței sale și că nu va divulga nimic din secretul deliberărilor.

Articolul 3

Judecătorii beneficiază de imunitate de jurisdicție. În ceea ce privește actele îndeplinite de aceștia, inclusiv cuvintele rostite și scrise
în calitatea lor oficială, judecătorii continuă să beneficieze de imunitate după încetarea funcției lor.

Curtea de Justiție, întrunită în ședință plenară, poate ridica imunitatea. În cazul în care decizia se referă la un membru al Tribunalului
sau al unui tribunal specializat, Curtea decide după consultarea tribunalului în cauză.

În cazul în care, după ridicarea imunității, se declanșează o acțiune penală împotriva unui judecător, acesta poate fi judecat, în
oricare stat membru, numai de instanța care are competența de a judeca magistrații celei mai înalte autorități judiciare naționale.

Articolele 11-14 și articolul 17 din Protocolul privind privilegiile și imunitățile Uniunii Europene se aplică judecătorilor, avocaților
generali, grefierului și raportorilor adjuncți ai Curții de Justiție a Uniunii Europene, fără a aduce atingere dispozițiilor privind
imunitatea de jurisdicție a judecătorilor menționate de paragrafele precedente.

Articolul 4

Judecătorii nu pot exercita nici o funcție politică sau administrativă.

Aceștia nu pot exercita nici o activitate profesională, fie că este sau nu remunerată, în afara cazului în care Consiliul, hotărând cu
majoritate simplă, acordă o derogare cu titlu excepțional.

La instalarea în funcție, judecătorii își iau angajamentul solemn de a respecta, pe durata funcției lor și după încetarea acesteia,
obligațiile care decurg din această funcție, în special îndatoririle de a da dovadă de onestitate și de discreție în acceptarea anumitor
poziții sau avantaje, după încetarea funcției lor.

În caz de dubiu în această privință, Curtea de Justiție ia o decizie. În cazul în care decizia se referă la un membru al Tribunalului sau
al unui tribunal specializat, Curtea decide după consultarea tribunalului în cauză.

147
 Articolul 5

În afară de schimbarea ordinară și de deces, funcția de judecător încetează în mod individual prin demisie.

În caz de demisie a unui judecător, scrisoarea de demisie se adresează președintelui Curții de Justiție, pentru a fi transmisă
președintelui Consiliului. Această ultimă notificare antrenează eliberarea postului.

Cu excepția cazurilor în care se aplică articolul 6, judecătorul își continuă activitatea până la preluarea funcției de către succesorul
său.

Articolul 6

Judecătorii pot fi înlăturați din funcție sau declarați decăzuți din dreptul la pensie sau din alte avantaje echivalente numai în cazul în
care, în opinia unanimă a judecătorilor și avocaților generali ai Curții de Justiție, nu mai corespund condițiilor cerute sau nu mai
îndeplinesc obligațiile aferente funcției lor. Judecătorul în cauză nu ia parte la aceste deliberări. În cazul în care persoana în cauză
este membru al Tribunalului sau al unui tribunal specializat, Curtea decide după consultarea tribunalului în cauză.

Grefierul aduce decizia Curții la cunoștința președintelui Parlamentului European și al Comisiei și o notifică președintelui Consiliului.

În cazul deciziei de înlăturare din funcție a unui judecător, această ultimă notificare antrenează eliberarea postului.

Articolul 7

Judecătorii ale căror funcții încetează înainte de expirarea mandatului sunt înlocuiți pentru restul mandatului.

Articolul 8

Dispozițiile articolelor 2-7 se aplică și avocaților generali.

TITLUL II

ORGANIZAREA CURȚII DE JUSTIȚIE

Articolul 9

În cazul în care, la fiecare trei ani, judecătorii sunt înlocuiți parțial, se înlocuiesc alternativ câte paisprezece, respectiv treisprezece
judecători.

Înlocuirea parțială a avocaților generali, care are loc la fiecare trei ani, privește de fiecare dată patru avocați generali.

Articolul 10

Grefierul depune jurământ în fața Curții de Justiție că își va exercita funcțiile cu deplină imparțialitate și potrivit conștiinței sale și că
nu va divulga nimic din secretul deliberărilor.

Articolul 11

Curtea de Justiție organizează suplinirea grefierului în cazul în care acesta nu își poate exercita funcția.

Articolul 12

Funcționari și personal auxiliar sunt puși la dispoziția Curții de Justiție, pentru a permite funcționarea acesteia. Aceștia se
subordonează grefierului, care la rândul lui se subordonează președintelui.

148
 Articolul 13

La cererea Curții de Justiție, Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot
dispune numirea unor raportori adjuncți și stabili statutul acestora. Raportorii adjuncți pot fi chemați să participe la instrumentarea
cauzelor în curs și să colaboreze cu judecătorul raportor, în condiții care se stabilesc prin regulamentul de procedură.

Raportorii adjuncți, aleși dintre persoane care oferă toate garanțiile de independență și dețin titlurile juridice necesare, se numesc de
Consiliu hotărând cu majoritate simplă. Aceștia depun jurământ în fața Curții că își vor exercita funcțiile cu deplină imparțialitate și
potrivit conștiinței lor și că nu vor divulga nimic din secretul deliberărilor.

Articolul 14

Judecătorii, avocații generali și grefierul au reședința la sediul Curții de Justiție.

Articolul 15

Curtea de Justiție funcționează cu caracter permanent. Durata vacanței judecătorești se stabilește de Curte, în funcție de necesitățile
serviciului.

Articolul 16

Curtea de Justiție înființează în cadrul ei camere formate din trei și din cinci judecători. Judecătorii aleg dintre ei pe președinții
camerelor. Președinții camerelor de cinci judecători sunt aleși pe trei ani. Mandatul acestora poate fi reînnoit o dată.

Marea Cameră este alcătuită din treisprezece judecători. Aceasta este prezidată de președintele Curții. Din Marea Cameră mai fac
parte președinții camerelor de cinci judecători și alți judecători desemnați în condițiile prevăzute de regulamentul de procedură.

Curtea se întrunește în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei instituții a Uniunii, care este parte într-un proces.

Curtea se întrunește în ședință plenară atunci când este sesizată în temeiul articolului 228 alineatul (2), articolului 245 alineatul (2),
articolului 247 sau articolului 286 alineatul (6) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

În plus, în cazul în care consideră că o cauză cu care este sesizată are o importanță excepțională, Curtea aceasta poate decide,
după ascultarea avocatului general, să trimită cauza la ședința plenară.

Articolul 17

Deciziile Curții de Justiție sunt valabile numai în cazul în care numărul de judecători care participă la deliberări este impar.

Deciziile camerelor formate din trei sau din cinci judecători sunt valabile numai în cazul în care se iau de trei judecători.

Deciziile Marii Camere sunt valabile numai în cazul în care sunt prezenți nouă judecători.

Deciziile Curții întrunite în ședință plenară sunt valabile numai în cazul în care sunt prezenți cincisprezece judecători.

În caz de împiedicare a unuia dintre judecătorii unei camere, se poate face apel la un judecător membru al altei camere, în condițiile
stabilite de regulamentul de procedură.

Articolul 18

Judecătorii și avocații generali nu pot participa la soluționarea nici unei cauze în care au fost implicați anterior ca agenți, consilieri
sau avocați ai uneia dintre părți, sau cu privire la care au fost chemați să se pronunțe ca membri ai unui tribunal, ai unei comisii de
anchetă sau în oricare altă calitate.

În cazul în care, dintr-un motiv special, un judecător sau un avocat general consideră că nu poate participa la judecarea sau la
examinarea unei anumite cauze, acesta îl informează pe președinte. În cazul în care președintele consideră că un judecător sau un
avocat general nu trebuie, dintr-un motiv special, să participe sau să prezinte concluzii într-o anumită cauză, acesta îl informează pe
respectivul judecător sau avocat general în acest sens.

149
În caz de dificultate legată de aplicarea prezentului articol, Curtea de Justiție hotărăște.

O parte nu poate invoca cetățenia unui judecător sau lipsa din componența Curții sau a uneia din camere a unui judecător având
aceeași cetățenie cu a sa pentru a cere modificarea compunerii Curții sau a uneia din camerele sale.

TITLUL III

PROCEDURA ÎN FAȚA CURȚII DE JUSTIȚIE

Articolul 19

Statele membre precum și instituțiile Uniunii sunt reprezentate în fața Curții de Justiție de un agent numit pentru fiecare cauză;
agentul poate fi asistat de un consilier sau de un avocat.

Statele părți la Acordul privind Spațiul Economic European, altele decât statele membre, precum și Autoritatea de supraveghere
AELS menționată de acest acord, sunt reprezentate în același fel.

Celelalte părți trebuie să fie reprezentate de un avocat.

Numai un avocat autorizat să practice în fața unei instanțe a unui stat membru sau a unui alt stat parte la Acordul privind Spațiul
Economic European poate reprezenta sau asista o parte în fața Curții.

Agenții, consilierii și avocații care compar în fața Curții se bucură de drepturile și garanțiile necesare exercitării independente a
funcției lor, în condiții care se stabilesc prin regulamentul de procedură.

În raporturile cu consilierii și avocații care se prezintă în fața ei, Curtea se bucură de competențele atribuite în mod normal curților și
tribunalelor, în condiții care se stabilesc prin același regulament.

Profesorii universitari resortisanți ai statelor membre a căror legislație le recunoaște dreptul de a pleda se bucură în fața Curții de
drepturile acordate avocaților prin prezentul articol.

Articolul 20

Procedura în fața Curții de Justiție constă în două faze: o fază scrisă și una orală.

Procedura scrisă cuprinde comunicarea adresată părților și instituțiilor Uniunii ale căror decizii sunt în cauză, cereri, memorii, apărări
și observații și eventual replici, precum și toate actele și documentele ce le susțin sau copiile acestora certificate conform.

Comunicările se fac prin grija grefierului, în ordinea și la termenele prevăzute de regulamentul de procedură.

Procedura orală cuprinde lectura raportului prezentat de un judecător raportor, audierea de către Curte a agenților, consilierilor și
avocaților, concluziile avocatului general precum și audierea martorilor și experților, dacă este cazul.

În cazul în care consideră că respectiva cauză nu pune o problemă nouă de drept, Curtea poate decide, după ascultarea avocatului
general, ca aceasta să fie judecată fără concluziile avocatului general.

Articolul 21

Curtea de Justiție este sesizată printr-o cerere adresată grefierului. Cererea trebuie să cuprindă numele și domiciliul reclamantului,
calitatea semnatarului, numele părții sau părților împotriva cărora se înaintează cererea, obiectul litigiului, concluziile și o expunere
sumară a motivelor invocate.

După caz, cererea trebuie să fie însoțită de actul a cărui anulare este cerută sau, în situația menționată la articolul 265 din Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene, de o probă scrisă a datei invitației de a acționa adresate unei instituții, în conformitate cu
articolul menționat. În cazul în care aceste acte nu sunt anexate la cerere, grefierul cere părții în cauză să le prezinte într-un termen
rezonabil, fără ca decăderea din drepturi să poată fi opusă părții în cazul în care actele sunt prezentate după expirarea termenului de
introducere a acțiunii.

150
 Articolul 22

În cazurile menționate la articolul 18 din Tratatul CEEA, Curtea de Justiție este sesizată printr-o acțiune adresată grefierului.
Acțiunea trebuie să cuprindă numele și domiciliul petentului, calitatea semnatarului, menționarea deciziei împotriva căreia este
înaintat recursul, părțile adverse, obiectul litigiului, concluziile și expunerea sumară a motivelor invocate.

Acțiunea trebuie să fie însoțită de o copie certificată pentru conformitate a hotărârii Comitetului de Arbitraj care este atacată.

În cazul în care Curtea respinge acțiunea, decizia Comitetului de Arbitraj devine definitivă.

În cazul în care Curtea anulează decizia Comitetului de Arbitraj, procedura poate fi reluată, eventual la cererea uneia din părți, în
fața Comitetului de Arbitraj. Acesta se conformează tuturor deciziilor cu privire la chestiunile de drept pronunțate de Curte.

Articolul 23

În cazurile prevăzute la articolul 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, decizia instanței naționale care își suspendă
procedura și sesizează Curtea de Justiție este notificată Curții de către instanța națională respectivă. Această decizie este apoi
notificată de către grefierul Curții, părților în cauză, statelor membre și Comisiei, precum și instituției, organului, oficiului sau agenției
Uniunii care a adoptat actul a cărui valabilitate sau interpretare este contestată.

În termen de două luni de la data ultimei notificări, părțile, statele membre, Comisia și, dacă este cazul, instituția, organul, oficiul sau
agenția Uniunii care a adoptat actul a cărui valabilitate sau interpretare este contestată, au dreptul de a depune la Curte memorii sau
observații scrise.

În cazurile menționate la articolul 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, decizia instanței naționale este notificată,
prin grija grefierului Curții, și statelor părți la Acordul privind Spațiul Economic European, altele decât statele membre, precum și
Autorității de supraveghere AELS menționată în acordul respectiv, care, în cazul în care este vizat unul dintre domeniile de aplicare
ale acordului, pot depune la Curte memorii sau observații scrise, în termen de două luni de la data notificării.

În cazul în care un acord privind un domeniu determinat, încheiat de Consiliu cu unul sau mai multe state terțe, prevede că acestea
din urmă pot prezenta memorii sau observații scrise în cazul în care o instanță a unui stat membru adresează Curții o întrebare
preliminară privind domeniul de aplicare al acordului, decizia instanței naționale referitoare la o astfel de întrebare se notifică, de
asemenea, statelor terțe în cauză, care pot depune la Curte, în termen de două luni de la data notificării, memorii sau observații
scrise.

Articolul 23a [*]

Regulamentul de procedură poate prevedea o procedură accelerată, iar pentru trimiterile preliminare referitoare la spațiul de
libertate, securitate și justiție, o procedură de urgență.

Aceste proceduri pot prevedea, pentru depunerea memoriilor sau a observațiilor scrise, un termen mai scurt decât cel prevăzut la
articolul 23 și, prin derogare de la articolul 20 al patrulea paragraf, judecarea cauzei fără concluziile avocatului general.

În plus, procedura de urgență poate prevedea limitarea părților și a celorlalte persoane interesate menționate la articolul 23
autorizate să depună memorii sau observații scrise, și, în cazuri de extremă urgență, omiterea fazei scrise a procedurii.

Articolul 24

Curtea de Justiție poate cere părților să prezinte toate documentele și să furnizeze toate informațiile pe care le consideră necesare.
În caz de refuz, Curtea ia act de aceasta.

De asemenea, Curtea poate cere statelor membre și instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor care nu sunt părți în cauză toate
informațiile pe care le consideră necesare pentru soluționarea procesului.

Articolul 25

În orice moment, Curtea de Justiție poate încredința efectuarea unei expertize oricărei persoane, autorități, birou, comisii sau
organizații, la alegerea sa.

151
 Articolul 26

Pot fi audiați martori în condiții care se stabilesc prin regulamentul de procedură.

Articolul 27

Cu privire la martorii care nu se prezintă, Curtea de Justiție beneficiază de puterile acordate în mod normal curților și tribunalelor și
poate aplica sancțiuni pecuniare, în condiții care se stabilesc prin regulamentul de procedură.

Articolul 28

Martorii și experții pot fi audiați sub jurământ depus potrivit formulei stabilite de regulamentul de procedură sau modalităților
prevăzute de legislația internă a martorului sau a expertului.

Articolul 29

Curtea de Justiție poate ordona ca un martor sau un expert să fie audiat de autoritatea judiciară de la locul său de domiciliu.

Ordonanța se adresează în vederea executării autorității judiciare competente, în condițiile stabilite de regulamentul de procedură.
Actele care rezultă din activitatea comisiei rogatorii se înapoiază Curții în aceleași condiții.

Curtea suportă cheltuielile, sub rezerva de a le pune, dacă este cazul, în sarcina părților.

Articolul 30

Fiecare stat membru tratează orice încălcare a jurământului de către martori sau experți în același fel ca un delict comis în fața unei
instanțe judecătorești naționale competente în materie civilă. În temeiul denunțului Curții de Justiție, statul membru urmărește în
justiție pe autorii acestui delict în instanța națională competentă.

Articolul 31

Ședința este publică, cu excepția cazurilor în care, din motive grave, Curtea de Justiție decide altfel, din oficiu sau la cererea părților.

Articolul 32

În cursul dezbaterilor, Curtea de Justiție poate audia experți, martori, precum și părțile. Cu toate acestea, părțile pot pleda numai prin
reprezentanții lor.

Articolul 33

La fiecare ședință se întocmește un proces verbal semnat de președinte și de grefier.

Articolul 34

Rolul ședințelor se stabilește de președinte.

Articolul 35

Deliberările Curții de Justiție sunt și rămân secrete.

Articolul 36

Hotărârile se motivează. Acestea menționează numele judecătorilor care au deliberat.

Articolul 37

Hotărârile se semnează de președinte și de grefier. Acestea se citesc în ședință publică.

152
 Articolul 38

Curtea de Justiție decide cu privire la cheltuielile de judecată.

Articolul 39

Președintele Curții de Justiție poate decide, în conformitate cu o procedură sumară care, în măsura în care este necesar, se aplică
prin derogare de la anumite reguli din prezentul statut, care se stabilește prin regulamentul de procedură, cu privire la concluziile
care urmăresc fie obținerea suspendării menționate la articolul 278 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și la articolul
157 din Tratatul CEEA, fie aplicarea unor măsuri provizorii în temeiul articolului 279 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene, fie suspendarea executării silite în conformitate cu articolul 299 al patrulea paragraf din Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene sau cu articolul 164 al treilea paragraf din Tratatul CEEA.

În cazul în care președintele nu poate participa, acesta va fi înlocuit de un alt judecător în condițiile stabilite de regulamentul de
procedură.

Ordonanța președintelui sau a judecătorului care îl înlocuiește are doar un caracter provizoriu și nu prejudecă fondul asupra căruia
Curtea se pronunță în acțiunea principală.

Articolul 40

Statele membre și instituțiile Uniunii pot interveni în litigiile supuse Curții de Justiție.

Organele, oficiile și agențiile Uniunii, precum și orice altă persoană dispun de același drept în cazul în care pot dovedi faptul că au
un interes în soluționarea litigiului înaintat Curții. Persoanele fizice sau juridice nu pot interveni în litigiile dintre statele membre, dintre
instituțiile Uniunii sau dintre statele membre, pe de-o parte, și instituțiile Uniunii, pe de altă parte.

Fără a aduce atingere dispozițiilor celui de-al doilea paragraf, statele părți la Acordul privind Spațiul Economic European, altele decât
statele membre, precum și Autoritatea de supraveghere AELS menționată de respectivul acord pot interveni în litigiile supuse Curții
în cazul în care acestea se referă la unul dintre domeniile de aplicare ale acestui acord.

Concluziile cererii de intervenție pot avea ca obiect numai susținerea concluziilor uneia dintre părți.

Articolul 41

În cazul în care pârâtul, chemat în judecată în conformitate cu procedura, nu depune concluzii scrise, hotărârea se pronunță în lipsă.
Hotărârea poate fi atacată în termen de o lună de la comunicarea ei. În lipsa unei decizii contrare a Curții de Justiție, această
opoziție nu suspendă executarea hotărârii pronunțate în lipsă.

Articolul 42

În cazurile și în condițiile care se stabilesc prin regulamentul de procedură, statele membre, instituțiile, organele, oficiile și agențiile
Uniunii, precum și orice alte persoane fizice și juridice pot formula terță opoziție împotriva hotărârilor pronunțate fără ca acestea să fi
fost audiate, în cazul în care aceste hotărâri le lezează drepturile.

Articolul 43

În caz de dificultate privind înțelegerea sensului sau a domeniului de aplicare a unei hotărâri, sarcina de a o interpreta revine Curții
de Justiție, la cererea unei părți sau a unei instituții a Uniunii al cărei interes este justificat.

Articolul 44

Revizuirea unei hotărâri poate fi cerută Curții de Justiție numai în urma descoperirii unui fapt de natură să aibă o influență decisivă și
care, înainte de pronunțarea hotărârii, era necunoscut Curții și părții care solicită revizuirea.

Procedura de revizuire este deschisă printr-o hotărâre a Curții care constată în mod expres existența unui fapt nou, recunoaște că
acesta este de natură să conducă la deschiderea revizuirii și declară cererea ca fiind admisibilă din acest motiv.

Nici o cerere de revizuire nu va putea fi formulată după expirarea unui termen de zece ani de la data hotărârii.

153
 Articolul 45

Regulamentul de procedură va stabili termene care iau în considerare distanța.

În cazul în care cel interesat dovedește existența unui caz fortuit sau a unui caz de forță majoră, nu i se poate opune nici o decădere
care decurge din expirarea termenelor.

Articolul 46

Acțiunile formulate împotriva Uniunii în materie de răspundere extracontractuală se prescriu după cinci ani de la producerea faptului
care a stat la baza lor. Prescripția este întreruptă fie prin cerere de chemare în judecată în fața Curții de Justiție, fie prin cererea
prealabilă pe care partea prejudiciată o poate adresa instituției competente a Uniunii. În acest ultim caz, cererea trebuie înaintată în
termenul de două luni prevăzut la articolul 263 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene; dacă este cazul, se aplică
dispozițiile articolului 265 al doilea paragraf din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Prezentul articol se aplică, de asemenea, în cazul acțiunilor împotriva Băncii Centrale Europene în materie de răspundere
extracontractuală.

TITLUL IV

TRIBUNALUL

Articolul 47

Articolul 9 primul paragraf, articolele 14 și 15, articolul 17 primul, al doilea, al patrulea și al cincilea paragraf și articolul 18 se aplică
Tribunalului și membrilor acestuia.

Articolul 3 al patrulea paragraf, articolele 10, 11 și 14 se aplică, mutatis mutandis, grefierului Tribunalului.

Articolul 48

Tribunalul se compune din douăzeci și șapte de judecători.

Articolul 49

Membrii Tribunalului pot fi chemați să exercite funcția de avocat general.

Avocatul general are rolul de a prezenta în ședință publică, cu deplină imparțialitate și în deplină independență, concluziile motivate
cu privire la anumite cauze înaintate Tribunalului, pentru a-l asista în îndeplinirea misiunii sale.

Criteriile de selecție a cauzelor, precum și metodele de desemnare a avocaților generali se stabilesc prin regulamentul de procedură
al Tribunalului.

Un membru al Tribunalului chemat să exercite funcția de avocat general într-o cauză nu poate lua parte la judecarea acelei cauze.

Articolul 50

Tribunalul se întrunește în camere compuse din trei sau din cinci judecători. Judecătorii aleg dintre ei pe președinții camerelor.
Președinții camerelor de cinci judecători sunt aleși pe trei ani. Mandatul acestora poate fi reînnoit o dată.

Regulamentul de procedură stabilește compunerea camerelor și repartizarea cauzelor către acestea. În anumite cazuri, stabilite de
regulamentul de procedură, Tribunalul se poate întruni în ședință plenară sau cu judecător unic.

Regulamentul de procedură poate prevedea de asemenea ca Tribunalul să se întrunească în Marea Cameră, în cazurile și în
condițiile prevăzute de acest regulament.

154
 Articolul 51

Prin derogare de la regula prevăzută la articolul 256 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, se rezervă Curții
de Justiție acțiunile menționate la articolele 263 și 265 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, atunci când acestea sunt
introduse de un stat membru împotriva:

(a) unui act sau a unei abțineri de a hotărî a Parlamentului European sau a Consiliului, sau a celor două instituții împreună, cu
excepția:

- deciziilor adoptate de Consiliu conform articolului 108 alineatul (2) al treilea paragraf din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene;

- actelor Consiliului adoptate în temeiul unui regulament al Consiliului privind măsuri de apărare comercială în sensul articolului 207
din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene;

- actelor Consiliului prin care acesta își exercită competențele de executare în conformitate cu articolul 291 alineatul (2) din Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene;

(b) unui act sau a unei abțineri de a hotărî a Comisiei în temeiul articolului 331 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene.

Se rezervă Curții, de asemenea, acțiunile menționate la aceleași articole, atunci când acestea sunt introduse de o instituție a Uniunii
împotriva unui act sau a unei abțineri de a hotărî a Parlamentului European sau a Consiliului, a celor două instituții împreună sau a
Comisiei sau sunt introduse de o instituție a Uniunii împotriva unui act sau a unei abțineri de a hotărî a Băncii Centrale Europene.

Articolul 52

Președintele Curții de Justiție și președintele Tribunalului stabilesc de comun acord modul în care funcționarii și ceilalți membri ai
personalului repartizat Curții își desfășoară activitatea în cadrul Tribunalului, pentru a-i asigura funcționarea. Anumiți funcționari sau
membri ai personalului auxiliar se subordonează grefierului Tribunalului, care la rândul lui se subordonează președintelui
Tribunalului.

Articolul 53

Procedura în fața Tribunalului este reglementată de titlul III.

Procedura în fața Tribunalului este precizată și completată, în măsura necesară, de regulamentul său de procedură. Regulamentul
de procedură poate face derogare de la articolul 40 al patrulea paragraf și de la articolul 41 pentru a ține seama de specificul
contenciosului în domeniul proprietății intelectuale.

Prin derogare de la articolul 20 al patrulea paragraf, avocatul general își poate prezenta concluziile motivate, în scris.

Articolul 54

În cazul în care o cerere sau un alt act de procedură adresat Tribunalului se depune, din greșeală, la grefierul Curții de Justiție,
acesta îl transmite imediat grefierului Tribunalului; în mod similar, în cazul în care o cerere sau un alt act de procedură adresat Curții
se depune, din greșeală, la grefierul Tribunalului, acesta îl transmite imediat grefierului Curții.

În cazul în care constată că nu are competența de a soluționa o cauză care ține de competența Curții, Tribunalul o transmite Curții;
în mod similar, în cazul în care constată că o cauză ține de competența Tribunalului, Curtea o transmite acestuia, care nu mai își mai
poate declina competența în acest caz.

Atunci când Curtea și Tribunalul sunt sesizate cu cauze având același obiect, care ridică aceeași chestiune de interpretare sau care
pun în discuție validitatea aceluiași act, Tribunalul, după audierea părților, poate suspenda procedura până la pronunțarea hotărârii
de către Curteasau, atunci când acțiunea este introdusă în temeiul articolului 263 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene,
își poate declina competența pentru a permite Curții să se pronunțe cu privire la aceste acțiuni. În aceeași situație, Curtea poate, de
asemenea, decide să suspende procedura; în acest caz, procedura în fața Tribunalului continuă.

155
Atunci când un stat membru și o instituție a Uniunii contestă același act, Tribunalul își declină competența, astfel încât Curtea să se
poată pronunța cu privire la aceste acțiuni.

Articolul 55

Deciziile Tribunalului prin care se finalizează judecata, prin care se soluționează parțial fondul unui litigiu, prin care se pune capăt
unui incident de procedură referitor la o excepție de necompetență sau de inadmisibilitate se notifică de grefierul Tribunalului tuturor
părților, precum și tuturor statelor membre și instituțiilor Uniunii, chiar în cazul în care acestea nu au intervenit în litigiul înaintat
Tribunalului.

Articolul 56

Deciziile Tribunalului prin care se finalizează judecata, prin care se soluționează parțial fondul unui litigiu, prin care se pune capăt
unui incident de procedură referitor la o excepție de necompetență sau de inadmisibilitate pot fi atacate cu recurs la Curtea de
Justiție în termen de două luni de la notificarea deciziei atacate.

Recursul poate fi introdus de oricare parte ale cărei concluzii au fost respinse, în totalitate sau în parte. Cu toate acestea, părțile care
intervin, altele decât statele membre și instituțiile Uniunii pot introduce acest recurs numai în cazul în care decizia Tribunalului le
privește în mod direct.

Cu excepția litigiilor între Uniune și agenții săi, recursul poate fi introdus, de asemenea, de statele membre și de instituțiile Uniunii
care nu au intervenit în litigiul înaintat Tribunalului. În acest caz, statele membre și instituțiile se află într-o poziție identică cu cea a
statelor membre sau a instituțiilor care intervin în primă instanță.

Articolul 57

Orice persoană a cărei cerere de intervenție a fost respinsă de Tribunal poate formula un recurs la Curtea de Justiție, în termen de
două săptămâni de la comunicarea deciziei de respingere.

Părțile în proces pot introduce în fața Curții un recurs împotriva deciziilor Tribunalului pronunțate în temeiul articolelor 278 sau 279
sau al articolului 299 al patrulea paragraf din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, sau al articolelor 157 sau 164 al treilea
paragraf din Tratatul CEEA, în termen de două luni de la notificarea acestor decizii.

Recursurile menționate la primul și al doilea paragraf din prezentul articol se judecă în conformitate cu procedura prevăzută la
articolul 39.

Articolul 58

Recursul înaintat Curții de Justiție se limitează la chestiuni de drept. Acesta poate fi întemeiat pe motive care privesc lipsa de
competență a Tribunalului, neregularități ale procedurii în fața Tribunalului care aduc atingere intereselor recurentului, precum și
încălcarea dreptului Uniunii de către Tribunal.

Recursul nu poate privi exclusiv taxele și cheltuielile de judecată.

Articolul 59

În caz de recurs împotriva unei decizii a Tribunalului, procedura în fața Curții de Justiție constă în o fază scrisă și o fază orală. În
condițiile stabilite de regulamentul de procedură, Curtea se poate pronunța fără procedură orală, după ascultarea avocatului general
și a părților.

Articolul 60

Fără a aduce atingere articolelor 278 și 279 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene sau articolului 157 din Tratatul CEEA,
recursul nu are efect suspensiv.

Prin derogare de la articolul 280 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, deciziile Tribunalului care anulează un
regulament intră în vigoare numai după expirarea termenului menționat la articolul 56 primul paragraf din prezentul statut sau, în
cazul în care în acest termen s-a introdus un recurs, după respingerea acestuia, fără a aduce atingere dreptului vreunei părți de a

156
cere Curții de Justiție, în temeiul articolelor 278 și 279 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene sau al articolului 157 din
Tratatul CEEA, suspendarea efectelor regulamentului anulat sau prescrierea oricărei alte măsuri provizorii.

Articolul 61

În cazul în care recursul este întemeiat, Curtea de Justiție anulează decizia Tribunalului. În acest caz, Curtea poate fie să
soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se
pronunța asupra acesteia.

În caz de trimitere spre rejudecare, Tribunalul este legat de chestiunile de drept soluționate prin decizia Curții.

În cazul în care un recurs introdus de un stat membru sau de o instituție a Uniunii care nu a intervenit în litigiul aflat în fața
Tribunalului este întemeiat, Curtea poate indica, în cazul în care se consideră necesar, acele efecte ale deciziei anulate a
Tribunalului care trebuie considerate ca definitive pentru părțile în litigiu.

Articolul 62

În cazurile prevăzute la articolul 256 alineatele (2) și (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, primul avocat general

157
 Articolul 62c

Dispozițiile referitoare la competența, compunerea, organizarea și procedura tribunalelor specializate constituite în temeiul articolului
257 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene sunt stabilite în anexa la prezentul statut.

TITLUL V

DISPOZIȚII FINALE

Articolul 63

Regulamentele de procedură ale Curții de Justiție și Tribunalului cuprind toate dispozițiile necesare aplicării și, dacă este cazul,
completării prezentului statut.

Articolul 64

Normele privind regimul lingvistic aplicabil Curții de Justiție a Uniunii Europene se stabilesc printr-un regulament al Consiliului, care
hotărăște în unanimitate. Regulamentul menționat se adoptă fie la cererea Curții de Justiție și după consultarea Comisiei și a
Parlamentului European, fie la propunerea Comisiei și după consultarea Curții de Justiție și a Parlamentului European.

Până la adoptarea normelor menționate anterior, se aplică în continuare dispozițiile regulamentului de procedură al Curții de Justiție
și ale regulamentului de procedură al Tribunalului referitoare la regimul lingvistic. Prin derogare de la articolele 253 și 254 din
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, dispozițiile în cauză se pot modifica sau abroga numai cu aprobarea unanimă a
Consiliului.

ANEXA I

TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE

Articolul 1

Tribunalul Funcției Publice a Uniunii Europene, denumit în continuare "Tribunalul Funcției Publice", exercită în primă instanță
competențe în litigiile dintre Uniune și funcționarii acesteia în temeiul articolului 270 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene, inclusiv în litigiile dintre orice organe, oficii sau agenții și funcționarii acestora pentru care competența este atribuită Curții
de Justiție a Uniunii Europene.

Articolul 2

Tribunalul Funcției Publice este alcătuit din șapte judecători. La cererea Curții de Justiție, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată,
poate să mărească numărul de judecători.

Judecătorii sunt numiți pentru o perioadă de șase ani. Judecătorii al căror mandat se încheie pot fi numiți din nou.

Orice post vacant este completat prin numirea unui nou judecător pe o perioadă de șase ani.

Articolul 3

(1) Judecătorii sunt numiți de Consiliu, hotărând în conformitate cu articolul 257 al patrulea paragraf din Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene, după consultarea comitetului prevăzut de prezentul articol. La numirea judecătorilor, Consiliul asigură o
componență cât mai echilibrată a Tribunalului Funcției Publice pe criteriul geografic cât mai extins posibil dintre resortisanții statelor
membre și în ceea ce privește sistemele juridice naționale reprezentate.

(2) Orice persoană care este cetățean al Uniunii Europene și îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 257 al patrulea paragraf din
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene își poate prezenta candidatura. Consiliul, hotărând la recomandarea Curții de Justiție,
determină condițiile și modalitățile de depunere și de prelucrare a acestor candidaturi.

(3) Se constituie un comitet alcătuit din șapte persoane selectate dintre foști membri ai Curții de Justiție și ai Tribunalului și dintre
juriști recunoscuți pentru competențele lor. Desemnarea membrilor comitetului și normele de funcționare sunt determinate de
Consiliu, hotărând la recomandarea președintelui Curții de Justiție.

158
(4) Comitetul își dă avizul asupra caracterului corespunzător al candidaților de a exercita funcția de judecător al Tribunalului Funcției
Publice. Comitetul atașează avizului său o listă de candidați care dețin cea mai potrivită experiență de nivel înalt. O astfel de listă
conține numele a cel puțin de două ori mai mulți candidați față de numărul judecătorilor ce urmează a fi numiți de Consiliu.

Articolul 4

(1) Judecătorii aleg dintre ei președintele Tribunalului Funcției Publice pentru un mandat de trei ani. Președintele poate fi reales.

(2) Tribunalul Funcției Publice judecă în camere formate din trei judecători. În anumite cazuri prevăzute de regulamentul său de
procedură, cauzele pot fi judecate în ședință plenară, în cameră alcătuită din cinci judecători sau de un judecător unic.

(3) Președintele Tribunalului Funcției Publice prezidează plenul și camera formată din cinci judecători. Președinții camerelor formate
din trei judecători sunt desemnați în condițiile precizate la alineatul (1). În cazul în care președintele Tribunalului Funcției Publice
face parte dintr-o cameră formată din trei judecători, acesta prezidează această cameră.

(4) Competențele plenului și cvorumul necesar, precum și compunerea camerelor și repartizarea cauzelor sunt reglementate prin
regulamentul de procedură.

Articolul 5

Articolele 2-6, 14, 15, articolul 17 primul, al doilea și al cincilea paragraf, precum și articolul 18 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii
Europene se aplică Tribunalului Funcției Publice și membrilor acestuia.

Jurământul la care se face referire la articolul 2 din statut este depus în fața Curții de Justiție, iar deciziile prevăzute la articolele 3, 4
și 6 sunt adoptate de Curtea de Justiție, după consultarea Tribunalului Funcției Publice.

Articolul 6

(1) Tribunalul Funcției Publice este sprijinit de serviciile din cadrul Curții și Tribunalului. Președintele Curții de Justiție sau, după caz,
președintele Tribunalului stabilește, de comun acord cu președintele Tribunalului Funcției Publice, condițiile în care funcționarii și
ceilalți agenți de pe lângă Curtea sau Tribunal își aduc contribuția la funcționarea Tribunalului Funcției Publice. Anumiți funcționari
sau alți agenți sunt subordonați grefierului Tribunalului Funcției Publice, sub autoritatea președintelui Tribunalului menționat.

(2) Tribunalul Funcției Publice numește grefierul și stabilește statutul acestuia. Articolul 3 al patrulea paragraf și articolele 10, 11 și
14 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene se aplică grefierului Tribunalului.

Articolul 7

(1) Procedura în fața Tribunalului Funcției Publice este reglementată de titlul III din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu
excepția articolelor 22 și 23. În măsura în care este necesar, procedura este completată și detaliată în regulamentul de procedură.

(2) Dispozițiile referitoare la regimul lingvistic al Tribunalului se aplică și Tribunalului Funcției Publice.

(3) Faza scrisă a procedurii cuprinde prezentarea cererii și a memoriului în apărare, cu excepția cazului în care Tribunalul Funcției
Publice hotărăște că este necesar un al doilea schimb de memorii scrise. Atunci când are loc un al doilea schimb de memorii,
Tribunalul Funcției Publice poate decide, cu acordul părților, să se pronunțe fără procedură orală.

(4) În toate etapele procedurii, inclusiv în momentul depunerii cererii, Tribunalul Funcției Publice poate examina posibilitățile unei
soluționări pe cale amiabilă a litigiului și poate încerca facilitarea unei asemenea soluționări.

(5) Tribunalul Funcției Publice se pronunță cu privire la cheltuielile de judecată. Sub rezerva dispozițiilor specifice din regulamentul
de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

Articolul 8

(1) Atunci când o cerere sau un alt act de procedură adresat Tribunalului Funcției Publice este depus din greșeală la grefierul Curții
de Justiție sau al Tribunalului, acesta va fi transmis de îndată de grefierul respectiv grefierului Tribunalului Funcției Publice. De
asemenea, atunci când o cerere sau un alt act de procedură adresat Curții sau Tribunalului este depus din greșeală la grefierul
Tribunalului Funcției Publice, acesta va fi trimis de îndată de grefierul respectiv grefierului Curții sau celui al Tribunalului.

159
(2) Atunci când Tribunalul Funcției Publice constată că nu are competența să judece o acțiune care este de competența Curții sau a
Tribunalului, Tribunalul Funcției Publice trimite cauza Curții sau Tribunalului. De asemenea, atunci când Curtea sau Tribunalul
constată că o cauză este de competența Tribunalului Funcției Publice, instanța sesizată trimite cauza Tribunalului Funcției Publice,
care nu-și mai poate declina competența.

(3) Atunci când Tribunalul Funcției Publice și Tribunalul sunt sesizate în cauze în care se ridică aceeași chestiune de interpretare
sau în care este pusă în discuție validitatea aceluiași act, Tribunalul Funcției Publice, după audierea părților, poate suspenda
procedura până la pronunțarea hotărârii de către Tribunal.

Atunci când Tribunalul Funcției Publice și Tribunalul sunt sesizate în cauze care au același obiect, Tribunalul Funcției Publice își
declină competența, astfel încât Tribunalul să se poată pronunța în aceste cauze.

Articolul 9

Se poate formula recurs în fața Tribunalului în termen de două luni de la notificarea deciziei atacate împotriva deciziilor Tribunalului
Funcției Publice prin care se finalizează judecata și a deciziilor acestuia prin care se soluționează parțial fondul unui litigiu sau prin
care se pune capăt unui incident de procedură referitor la o excepție de necompetență sau de inadmisibilitate.

Un asemenea recurs poate fi formulat de oricare dintre părți care cade, în tot sau în parte, în pretenții. Cu toate acestea,
intervenienții, alții decât statele membre și instituțiile Uniunii, pot formula recurs numai atunci când decizia Tribunalului Funcției
Publice îi afectează în mod direct.

Articolul 10

(1) Orice persoană a cărei cerere de intervenție a fost respinsă de Tribunalul Funcției Publice poate formula recurs la Tribunal în
termen de două săptămâni de la notificarea deciziei de respingere a cererii.

(2) Părțile la procedură pot formula recurs în fața Tribunalului împotriva deciziilor Tribunalului Funcției Publice adoptate în temeiul
articolului 278 sau 279 sau al articolului 299 al patrulea paragraf din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și al articolului
157 sau 164 al treilea paragraf din Tratatul CEEA în termen de două luni de la notificarea acestora.

(3) Președintele Tribunalului poate să se pronunțe asupra recursurilor formulate în conformitate cu alineatele (1) și (2), conform unei
proceduri sumare care derogă, după cum este necesar, de la unele dintre normele conținute în prezenta anexă și care va fi
prevăzută de regulamentul de procedură al Tribunalului.

Articolul 11

(1) Un recurs în fața Tribunalului este limitat la chestiuni de drept. Acesta poate fi fondat pe lipsa de competență a Tribunalului
Funcției Publice, pe încălcarea procedurii în fața Tribunalului care aduce atingere intereselor părții în cauză, cât și pe încălcarea
dreptului Uniunii de către Tribunalul Funcției Publice.

(2) Recursul nu poate privi numai cheltuielile de judecată sau partea obligată să le plătească.

Articolul 12

(1) Fără a aduce atingere articolelor 278 și 279 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și articolului 157 din Tratatul
CEEA, recursul în fața Tribunalului nu are efect suspensiv.

(2) În cazul unui recurs împotriva unei decizii a Tribunalului Funcției Publice, procedura în fața Tribunalului constă dintr-o fază scrisă
și o fază orală. În conformitate cu condițiile prevăzute de regulamentul de procedură, Tribunalul poate, după audierea părților, să se
pronunțe fără procedură orală.

Articolul 13

(1) Atunci când recursul este întemeiat, Tribunalul anulează decizia Tribunalului Funcției Publice și se pronunță el însuși asupra
litigiului. Acesta trimite cauza Tribunalului Funcției Publice spre rejudecare în cazul în care litigiul nu este în stare de judecată.

(2) Atunci când cauza este trimisă Tribunalului Funcției Publice spre rejudecare, acesta este ținut de dezlegarea dată chestiunilor de
drept prin decizia Tribunalului.

160
Anexa 4
Protocolul (Nr. 7) privind privilegiile şi imunităţile Uniunii Europene

ÎNALTELE PĂRȚI CONTRACTANTE,

ÎNTRUCÂT, în conformitate cu dispozițiile articolul 343 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și cu articolul 191 din
Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA), Uniunea Europeană și CEEA beneficiază pe teritoriul
statelor membre de privilegiile și imunitățile necesare pentru îndeplinirea misiunii lor,

AU CONVENIT cu privire la următoarele dispoziții, care se anexează la Tratatul privind Uniunea Europeană, la Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene și la Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice:

CAPITOLUL I

PATRIMONIU, BUNURI FIXE, ACTIVE ȘI OPERAȚIUNI ALE UNIUNII EUROPENE

Articolul 1

Spațiile și clădirile Uniunii sunt inviolabile. Acestea sunt exceptate de la percheziție, rechiziție, confiscare sau expropriere.
Patrimoniul și activele Uniunii nu pot face obiectul nici unei măsuri administrative sau judiciare de constrângere fără autorizație din
partea Curții de Justiție.

Articolul 2

Arhivele Uniunii sunt inviolabile.

Articolul 3

Uniunea, activele acestora, veniturile și alte bunuri sunt scutite de orice impozit direct.

Guvernele statelor membre iau, ori de câte ori este posibil, măsuri corespunzătoare în vederea anulării sau rambursării sumei
reprezentând impozitele indirecte și taxele pe vânzări care intră în prețul bunurilor fixe și mobile atunci când Uniunea, pentru uz
oficial, face achiziții importante al căror preț cuprinde impuneri și taxe de această natură. Totuși, aplicarea acestor măsuri nu trebuie
să aibă drept efect distorsionarea concurenței în cadrul Uniunii.

Nu se acordă nici o scutire cu privire la impozitele, taxele și impunerile care nu constituie decât simpla remunerare a serviciilor de
utilitate publică.

Articolul 4

Uniunea este scutită de orice taxe vamale, interdicții și restricții la importul și exportul articolelor destinate uzului lor oficial; articolele
astfel importate nu vor fi cedate cu titlu oneros sau gratuit pe teritoriul țării în care sunt introduse, decât în condiții permise de
guvernul acelei țări.

Uniunea este de asemenea scutită de orice taxe vamale, interdicții și restricții la importul și exportul publicațiilor sale.

CAPITOLUL II

COMUNICAREA ȘI PERMISELE DE LIBERĂ TRECERE

Articolul 5

(ex-articolul 6)

Pentru comunicările oficiale și transmiterea tuturor documentelor aferente, instituțiile Uniunii beneficiază, pe teritoriul fiecărui stat
membru, de regimul acordat de către statul respectiv misiunilor diplomatice.

161
Corespondența oficială, precum și celelalte informații oficiale ale instituțiilor Uniunii nu pot fi cenzurate.

Articolul 6

(ex-articolul 7)

Președinții instituțiilor Uniunii pot emite pentru membrii și agenții acestor instituții permise de liberă trecere a căror formă este
stabilită de către Consiliu, hotărând cu majoritate simplă, și care sunt recunoscute cu titlu valabil de liberă circulație de către
autoritățile statelor membre. Aceste permise de liberă trecere se eliberează funcționarilor și altor agenți, în condițiile prevăzute de
statutul funcționarilor Uniunii și de regimul aplicabil celorlalți agenți.

Comisia poate încheia acorduri în vederea recunoașterii acestor permise de liberă trecere cu titlu valabil de liberă circulație pe
teritoriul statelor terțe.

CAPITOLUL III

MEMBRII PARLAMENTULUI EUROPEAN

Articolul 7

(ex-articolul 8)

Nu se impun nici un fel de restricții administrative sau de altă natură în privința liberei circulații a membrilor Parlamentului European
spre locul de desfășurare a reuniunii Parlamentului European sau la întoarcere.

Membrii Parlamentului European beneficiază în privința formalităților vamale și a controlului valutar:

(a) din partea propriului guvern, de aceleași facilități precum cele recunoscute înalților funcționari aflați în străinătate în misiune
oficială temporară;

(b) din partea guvernelor celorlalte state membre, de aceleași facilități precum cele recunoscute reprezentanților guvernelor străine
în misiune oficială temporară.

Articolul 8

(ex-articolul 9)

Membrii Parlamentului European nu pot fi cercetați, reținuți sau urmăriți datorită opiniilor sau voturilor exprimate în cadrul exercitării
funcțiilor lor.

Articolul 9

(ex-articolul 10)

Pe durata sesiunilor Parlamentului European, membrii acesteia beneficiază:

(a) pe teritoriul național, de imunitățile recunoscute membrilor Parlamentului propriei țări;

(b) pe teritoriul oricărui alt stat membru, de exceptare privind orice măsură de detenție sau urmărire penală.

Imunitatea este valabilă inclusiv pe perioada deplasării la locul reuniunii Parlamentului European, cât și la întoarcere.

Imunitatea nu poate fi invocată în caz de flagrant delict și nici nu poate constitui o piedică pentru Parlamentul European de a ridica
imunitatea unuia dintre membri.

CAPITOLUL IV

REPREZENTANȚII STATELOR MEMBRE CARE PARTICIPĂ LA LUCRĂRILE INSTITUȚIILOR UNIUNII EUROPENE

162
 Articolul 10

(ex-articolul 11)

Reprezentanții statelor membre care participă la lucrările instituțiilor Uniunii, consilierii acestora și experții tehnici beneficiază, pe
perioada exercitării funcțiilor lor, a călătoriei spre locul de desfășurare a reuniunii și retur, de privilegiile, imunitățile sau facilitățile
obișnuite.

Prezentul articol se aplică de asemenea membrilor organelor consultative ale Uniunii.

CAPITOLUL V

FUNCȚIONARII ȘI AGENȚII UNIUNII EUROPENE

Articolul 11

(ex-articolul 12)

Pe teritoriul fiecăruia dintre statele membre și indiferent de cetățenia lor, funcționarii și agenții Uniunii:

(a) beneficiază de imunitate de jurisdicție pentru actele îndeplinite de aceștia, inclusiv afirmațiile scrise sau verbale în calitatea lor
oficială, sub rezerva aplicării dispozițiilor din tratatele care reglementează, pe de o parte, răspunderea funcționarilor și agenților față
de Uniune și, pe de altă parte, competența Curții de Justiție a Uniunii Europene de a decide asupra litigiilor dintre Uniune și
funcționarii, respectiv alți agenți ai Uniunii; aceștia beneficiază de imunitate și după încetarea funcțiilor lor;

(b) nu sunt supuși, nici ei și nici soții/soțiile sau membrii de familie aflați în întreținerea lor, dispozițiilor privind limitarea imigrației și
formalităților de înregistrare pentru străini;

(c) beneficiază, cu privire la reglementările monetare sau de schimb valutar, de facilitățile recunoscute în mod obișnuit funcționarilor
organizațiilor internaționale;

(d) beneficiază de dreptul de a importa, fără taxe vamale, mobilierul și bunurile personale cu ocazia numirii în funcție în țara
respectivă și de dreptul de a-și reexporta, fără taxe vamale, mobilierul și bunurile personale la încheierea misiunii în țara de
destinație, sub rezerva ca guvernul țării de destinație să considere aceste condiții, fie într-un caz, fie în celălalt, ca fiind necesare;

(e) beneficiază de dreptul de a importa, fără taxe vamale, automobilele personale, achiziționate din țara unde au avut ultima
reședință sau din țara lor de origine în condițiile pieței interne din țara de destinație și de a le reexporta, fără taxe vamale, sub
rezerva potrivit căreia, guvernul țării de destinație consideră aceste condiții, fie într-un caz fie în celălalt, ca fiind necesare.

Articolul 12

(ex-articolul 13)

În condițiile și respectând procedura stabilită de Parlamentul European și de Consiliu, hotărând prin regulamente, în conformitate cu
procedura legislativă ordinară și după consultarea instituțiilor în cauză, toate indemnizațiile, salariile și retribuțiile plătite de Uniune
funcționarilor și altor agenți ai acesteia sunt impozitate de aceasta.

Sunt scutite de impozite naționale indemnizațiile, salariile și retribuțiile plătite de Uniune propriilor funcționari și agenți.

Articolul 13

(ex-articolul 14)

În vederea aplicării impozitelor pe venituri și pe moștenire conform drepturilor de succesiune, precum și a convențiilor de evitare a
dublei impuneri încheiate între statele membre ale Uniunii, funcționarii și alți agenți ai Uniunii care, din motive exclusiv legate de
exercitarea funcțiilor lor în serviciul Uniunii, își stabilesc reședința pe teritoriul unui stat membru, altul decât statul în care au
domiciliul fiscal la data intrării în serviciul Uniunii, sunt considerați atât în statul de reședință, cât și în cel de domiciliu fiscal ca și cum
și-ar fi păstrat domiciliul în țara lor de origine, dacă aceasta din urmă este membră a Uniunii. Această dispoziție se aplică de

163
asemenea soțului/soției, în măsura în care acesta/aceasta nu desfășoară activități profesionale proprii, precum și copiilor aflați în
întreținerea si în grija persoanelor prevăzute de prezentul articol.

Bunurile mobile aparținând persoanelor prevăzute la paragraful anterior și care se află pe teritoriul statului de ședere sunt scutite de
impozit pe succesiuni în acest stat; pentru stabilirea acestui impozit, bunurile mobile se consideră ca aflându-se în statul de domiciliu
fiscal, sub rezerva drepturilor statelor terțe și a aplicării eventuale a dispozițiilor și convențiilor internaționale referitoare la dubla
impunere.

Domiciliile dobândite numai în scopul exercitării de funcții în serviciul altor organizații internaționale nu sunt avute în vedere în
aplicarea dispozițiilor prezentului articol.

Articolul 14

(ex-articolul 15)

Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin regulamente, în conformitate cu procedura legislativă ordinară și după consultarea
instituțiilor în cauză, stabilesc regimul prestațiilor sociale aplicabile funcționarilor și altor agenți ai Uniunii.

Articolul 15

(ex-articolul 16)

Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin regulamente, în conformitate cu procedura legislativă ordinară și după consultarea
celorlalte instituții interesate, stabilesc categoriile de funcționari și alți agenți ai Uniunii cărora li se aplică, total sau parțial, dispozițiile
articolului 11, articolului 12 paragraful al doilea și articolului 13.

Numele, pozițiile și adresele funcționarilor care fac parte din aceste categorii sunt comunicate periodic guvernelor statelor membre.

CAPITOLUL VI

PRIVILEGIILE ȘI IMUNITĂȚILE MISIUNILOR STATELOR TERȚE ACREDITATE PE LÂNGĂ UNIUNEA EUROPENE

Articolul 16

(ex-articolul 17)

Statul membru pe teritoriul căruia se află sediul Uniunii acordă misiunilor statelor terțe acreditate pe lângă Uniune imunitățile
diplomatice obișnuite.

CAPITOLUL VII

DISPOZIȚII GENERALE

Articolul 17

(ex-articolul 18)

Privilegiile, imunitățile și facilitățile sunt acordate funcționarilor și altor agenți ai Uniunii exclusiv în interesul acesteia din urmă.

Fiecare instituție a Uniunii are libertatea de a ridica imunitatea acordată unui funcționar sau agent în toate cazurile în care apreciază
că, ridicarea acestei imunității nu contravine intereselor Uniunii.

Articolul 18

(ex-articolul 19)

În aplicarea prezentului protocol, instituțiile Uniunii acționează de comun acord cu autoritățile responsabile ale statelor membre
interesate.

164
 Articolul 19

(ex-articolul 20)

Articolele 11-14 și articolul 17 se aplică președintelui Consiliului European.

Acestea se aplică, de asemenea, membrilor Comisiei.

Articolul 20

(ex-articolul 21)

Articolele 11-14 și articolul 17 se aplică judecătorilor, avocaților generali, grefierului și raportorilor adjuncți ai Curții de Justiție a
Uniunii Europene, fără să aducă atingere dispozițiilor articolului 3 din Protocolul privind Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene
referitoare la imunitatea de jurisdicție a judecătorilor și avocaților generali.

Articolul 21

(ex-articolul 22)

Prezentul protocol se aplică și Băncii Europene de Investiții, membrilor organelor acesteia, personalului ei și reprezentanților statelor
membre, care participă la lucrările acesteia, fără a aduce atingere dispozițiilor protocolului privind statutul acesteia.

Totodată, Banca Europeană de Investiții va fi scutită de orice impunere fiscală și de altă natură cu ocazia majorărilor capitalului său,
precum și de diversele formalități pe care le comportă aceste operațiuni în statul în care își are sediul. De asemenea, eventuala ei
dizolvare și lichidare nu vor atrage după sine nici un fel de impunere. În afară de aceasta, în măsura în care se desfășoară în condiții
statutare, activitatea Băncii și a organelor acesteia nu va fi supusă impozitelor pe cifra de afaceri.

Articolul 22

(ex-articolul 23)

Prezentul protocol se aplică de asemenea Băncii Centrale Europene, membrilor organelor sale și personalului său, fără a aduce
atingere dispozițiilor din Protocolul privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene.

În plus, Banca Centrală Europeană va fi exonerată de orice impozitare fiscală și cvasifiscală cu ocazia măririlor de capital, precum și
a diferitelor formalități pe care aceste operațiuni le pot presupune în statul în care se află sediul. Întrucât activitatea Băncii și a
organelor sale se desfășoară în condițiile prevăzute în Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale
Europene, nu se vor aplica impozite pe cifra de afaceri.

165
Anexa 5
Protocolul (Nr. 36) privind dispoziţiile tranzitorii

ÎNALTELE PĂRȚI CONTRACTANTE,

AVÂND ÎN VEDERE că, pentru a organiza tranziția de la dispozițiile instituționale ale tratatelor aplicabile înainte de intrarea în
vigoare a Tratatului de la Lisabona la cele prevăzute în tratatul menționat anterior, este necesar să se prevadă dispoziții tranzitorii,

AU CONVENIT cu privire la dispozițiile următoare, care se anexează la Tratatul privind Uniunea Europeană, la Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene și la Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice:

Articolul 1

În prezentul protocol, cuvântul "tratatele" desemnează Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene și Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice.

TITLUL I

DISPOZIȚII PRIVIND PARLAMENTUL EUROPEAN

Articolul 2

În timp util înainte de alegerile parlamentare europene din 2009, Consiliul European adoptă, în conformitate cu articolul 14 alineatul
(2) al doilea paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană, o decizie de stabilire a componenței Parlamentului European.

Până la încheierea legislaturii 2004-2009, componența și numărul membrilor Parlamentului European rămân cele existente la data
intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona.

TITLUL II

DISPOZIȚII PRIVIND MAJORITATEA CALIFICATĂ

Articolul 3

(1) În conformitate cu articolul 16 alineatul (4) din Tratatul privind Uniunea Europeană, dispozițiile alineatului menționat și dispozițiile
articolului 238 alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, referitoare la definirea majorității calificate în Consiliul
European și în Consiliu, intră în vigoare la 1 noiembrie 2014.

(2) Între 1 noiembrie 2014 și 31 martie 2017, în cazul în care trebuie adoptată o hotărâre cu majoritate calificată, un membru al
Consiliului poate solicita ca această hotărâre să fie adoptată cu o majoritate calificată astfel cum este definită la alineatul (3). În acest
caz, se aplică alineatele (3) și (4).

(3) Până la 31 octombrie 2014, fără a aduce atingere articolului 235 alineatul (1) al doilea paragraf din Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene, rămân în vigoare următoarele dispoziții:

Pentru deliberările Consiliului European și ale Consiliului, care necesită majoritate calificată, voturile membrilor sunt ponderate după
cum urmează:

Belgia | 12 |

Bulgaria | 10 |

Republica Cehă | 12 |

Danemarca | 7 |

166
Germania | 29 |

Estonia | 4 |

Irlanda | 7 |

Grecia | 12 |

Spania | 27 |

Franța | 29 |

Italia | 29 |

Cipru | 4 |

Letonia | 4 |

Lituania | 7 |

Luxemburg | 4 |

Ungaria | 12 |

Malta | 3 |

Țările de Jos | 13 |

Austria | 10 |

Polonia | 27 |

Portugalia | 12 |

România | 14 |

Slovenia | 4 |

Slovacia | 7 |

Finlanda | 7 |

Suedia | 10 |

Regatul Unit | 29 |

Deliberările sunt încheiate în cazul în care întrunesc cel puțin 255 de voturi favorabile exprimate de majoritatea membrilor, în cazul
în care, în temeiul tratatelor, acestea trebuie să fie adoptate la propunerea Comisiei. În celelalte cazuri, deliberările sunt încheiate în
cazul în care întrunesc cel puțin 255 de voturi favorabile exprimate de cel puțin două treimi dintre membri.

Un membru al Consiliului European sau al Consiliului poate solicita, la adoptarea, cu majoritate calificată, a unui act de către
Consiliul European sau de către Consiliu, să se verifice dacă statele membre care constituie majoritatea calificată reprezintă cel
puțin 62 % din populația totală a Uniunii. În cazul în care se constată că nu este îndeplinită această condiție, actul în cauză nu este
adoptat.

(4) Până la 31 octombrie 2014, în cazul în care, în temeiul tratatelor, nu toți membrii Consiliului participă la vot, respectiv în cazurile
în care se face trimitere la majoritatea calificată definită în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) din Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene, majoritatea calificată se definește ca fiind aceeași proporție de voturi ponderate și aceeași proporție a numărului

167
de membri ai Consiliului, precum și, dacă este necesar, același procentaj al populației statelor membre menționate ca și cele stabilite
prin alineatul (3) din prezentul articol.

TITLUL III

DISPOZIȚII PRIVIND FORMAȚIUNILE CONSILIULUI

Articolul 4

Până la intrarea în vigoare a deciziei menționate la articolul 16 alineatul (6) primul paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană,
Consiliul se poate reuni în formațiunile prevăzute la al doilea și al treilea paragraf din alineatul menționat, precum și în celelalte
formațiuni a căror listă se stabilește printr-o decizie a Consiliului Afaceri Generale hotărând cu majoritate simplă.

TITLUL IV

DISPOZIȚII PRIVIND COMISIA, INCLUSIV ÎNALTUL REPREZENTANT AL UNIUNII PENTRU AFACERI EXTERNE ȘI POLITICA
DE SECURITATE

Articolul 5

Membrii Comisiei care sunt în funcție la data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona rămân în funcție până la finalul mandatului
lor. Cu toate acestea, la data numirii Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, mandatul
membrului care are aceeași cetățenie cu Înaltul Reprezentant se încheie.

TITLUL V

DISPOZIȚII PRIVIND SECRETARUL GENERAL AL CONSILIULUI, ÎNALTUL REPREZENTANT PENTRU POLITICA EXTERNĂ ȘI
DE SECURITATE COMUNĂ ȘI SECRETARUL GENERAL ADJUNCT AL CONSILIULUI

Articolul 6

Mandatele secretarului general al Consiliului, Înaltului Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună și secretarului
general adjunct al Consiliului se încheie la data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Consiliul numește un secretar general
în conformitate cu articolul 240 alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

TITLUL VI

DISPOZIȚII PRIVIND ORGANELE CONSULTATIVE

Articolul 7

Până la intrarea în vigoare a deciziei menționate la articolul 301 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, repartizarea
membrilor în cadrul Comitetului Economic și Social este următoarea:

Belgia | 12 |

Bulgaria | 12 |

Republica Cehă | 12 |

Danemarca | 9 |

Germania | 24 |

Estonia | 7 |

Irlanda | 9 |

168
Grecia | 12 |

Spania | 21 |

Franța | 24 |

Italia | 24 |

Cipru | 6 |

Letonia | 7 |

Lituania | 9 |

Luxemburg | 6 |

Ungaria | 12 |

Malta | 5 |

Țările de Jos | 12 |

Austria | 12 |

Polonia | 21 |

Portugalia | 12 |

România | 15 |

Slovenia | 7 |

Slovacia | 9 |

Finlanda | 9 |

Suedia | 12 |

Regatul Unit | 24 |

Articolul 8

Până la intrarea în vigoare a deciziei menționate la articolul 305 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, repartizarea
membrilor în cadrul Comitetului Regiunilor este următoarea:

Belgia | 12 |

Bulgaria | 12 |

Republica Cehă | 12 |

Danemarca | 9 |

Germania | 24 |

Estonia | 7 |

169
Irlanda | 9 |

Grecia | 12 |

Spania | 21 |

Franța | 24 |

Italia | 24 |

Cipru | 6 |

Letonia | 7 |

Lituania | 9 |

Luxemburg | 6 |

Ungaria | 12 |

Malta | 5 |

Țările de Jos | 12 |

Austria | 12 |

Polonia | 21 |

Portugalia | 12 |

România | 15 |

Slovenia | 7 |

Slovacia | 9 |

Finlanda | 9 |

Suedia | 12 |

Regatul Unit | 24 |

TITLUL VII

DISPOZIȚII TRANZITORII PRIVIND ACTELE ADOPTATE ÎN TEMEIUL TITLURILOR V ȘI VI DIN TRATATUL PRIVIND UNIUNEA
EUROPEANĂ ÎNAINTE DE INTRAREA ÎN VIGOARE A TRATATULUI DE LA LISABONA

Articolul 9

Actele instituțiilor, ale organelor, ale oficiilor sau ale agențiilor Uniunii adoptate în temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană,
înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, continuă să producă efecte juridice atât timp cât aceste acte nu vor fi fost
abrogate, anulate sau modificate în temeiul tratatelor. Aceeași dispoziție se aplică și convențiilor încheiate între statele membre în
temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană.

Articolul 10

(1) Cu titlul de măsură tranzitorie și în ceea ce privește actele Uniunii în domeniul cooperării polițienești și al cooperării judiciare în
materie penală, adoptate înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la data intrării în vigoare a tratatului menționat,
170
atribuțiile instituțiilor sunt următoarele: atribuțiile Comisiei, în temeiul articolului 258 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene, nu se aplică, iar atribuțiile Curții de Justiție a Uniunii Europene, în temeiul titlului VI din Tratatul privind Uniunea
Europeană, în versiunea în vigoare înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, rămân neschimbate, inclusiv în cazul în
care au fost acceptate în temeiul articolului 35 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană menționat.

(2) Modificarea unui act menționat la alineatul (1) determină exercitarea, în ceea ce privește actul modificat pentru acele state
membre cărora li se aplică actul respectiv, a atribuțiilor instituțiilor menționate la alineatul respectiv, astfel cum sunt prevăzute în
tratate.

(3) În orice caz, măsura tranzitorie prevăzută la alineatul (1) încetează să producă efecte în termen de cinci ani de la data intrării în
vigoare a Tratatului de la Lisabona.

(4) Cu cel puțin șase luni înainte de expirarea perioadei de tranziție prevăzute la alineatul (3), Regatul Unit poate notifica Consiliului
faptul că nu acceptă, referitor la actele prevăzute la alineatul (1), atribuțiile instituțiilor menționate la alineatul (1) în conformitate cu
tratatele. În cazul în care Regatul Unit a efectuat notificarea respectivă, de la data expirării perioadei de tranziție prevăzute la
alineatul (3) toate actele menționate la alineatul (1) încetează să i se mai aplice. Prezentul paragraf nu se aplică actelor modificate
care sunt aplicabile Regatului Unit în conformitate cu alineatul (2).

Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei, stabilește măsurile tranzitorii necesare și măsurile necesare care
decurg din cele de mai sus. Regatul Unit nu participă la adoptarea respectivei decizii. Majoritatea calificată a Consiliului se definește
în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (a) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei, poate adopta, de asemenea, o decizie prin care să prevadă că
Regatul Unit suportă, după caz, consecințele financiare directe, care decurg în mod necesar și inevitabil din încetarea participării
sale la acele acte.

(5) La orice dată, ulterior, Regatul Unit poate notifica Consiliului intenția sa de a participa la acele acte care au încetat să i se aplice
în conformitate cu alineatul (4) primul paragraf. În acest caz, se aplică după caz dispozițiile pertinente din Protocolul privind acquis-ul
Schengen integrat în cadrul Uniunii Europene sau din Protocolul privind poziția Regatului Unit și Irlandei cu privire la spațiul de
libertate, securitate și justiție. Atribuțiile instituțiilor cu privire la aceste acte sunt cele prevăzute în tratate. Atunci când acționează în
conformitate cu protocoalele respective, instituțiile Uniunii și Regatul Unit încearcă să restabilească participarea cât mai largă a
Regatului Unit la acquis-ul Uniunii referitor la spațiul de libertate, securitate și justiție, fără ca aceasta să afecteze funcționarea
practică a diverselor părți ale acestora, respectând, totodată, coerența lor.

171
Anexa 6
Declaraţia (Nr. 17) cu privire la supremaţie

Conferinţa reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, tratatele şi legislaţia
adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condiţiile prevăzute de jurisprudenţa
menţionată anterior.

În plus, Conferinţa a hotărât ca Avizul Serviciului juridic al Consiliului, astfel cum figurează în documentul 11197/07 (JUR 260), să fie
anexat prezentului act final:

„Avizul Serviciului juridic al Consiliului din 22 iunie 2007

Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie reiese că supremaţia dreptului comunitar este un principiu fundamental al dreptului comunitar.
Conform Curţii, acest principiu este inerent naturii specifice a Comunităţii Europene. La data primei hotărâri din cadrul acestei
jurisprudenţe consacrate (hotărârea din 15 iulie 1964, în cauza 6/64, Costa/ENEL(1)), supremaţia nu era menţionată în tratat.
Situaţia nu s-a schimbat nici astăzi. Faptul că principiul supremaţiei nu va fi inclus în viitorul tratat nu va schimba în niciun fel
existenţa principiului şi jurisprudenţa în vigoare a Curţii de Justiţie.

(1) «Reiese (...) că, izvorând dintr-o sursă independentă, dreptului născut din tratat nu ar putea, dată fiind natura sa specifică
originală, să i se opună din punct de vedere juridic un text intern, indiferent de natura acestuia, fără a-şi pierde caracterul comunitar
şi fără a fi pus în discuţie fundamentul juridic al Comunităţii înseşi.»”

172
Anexa 7

Negocierile în vederea încheierii Acordului de Asociere UE-Moldova

Rezoluţia Parlamentului European din 15 septembrie 2011 conţinând recomandările Parlamentului European adresate
Consiliului, Comisiei şi SEAE privind negocierile dintre Uniunea Europeană şi Republica Moldova în vederea încheierii unui
Acord de Asociere (2011/2079(INI))

Parlamentul European,

– având în vedere negocierile în curs de desfăşurare dintre UE şi Republica Moldova în vederea încheierii unui Acord de
asociere,

– având în vedere concluziile Consiliului din 15 iunie 2009, referitoare la adoptarea, de către Republica Moldova, a
directivelor privind negocierile,

– având în vedere directivele de negociere referitoare la zona de liber schimb aprofundată şi cuprinzătoare cu Republica
Moldova, adoptate de Consiliu la 20 iunie 2011,

– având în vedere Acordul de parteneriat şi cooperare (APC) dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană, semnat la 28
noiembrie 1994, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1998,

– având în vedere Protocolul la Acordul de parteneriat şi cooperare dintre UE şi Republica Moldova privind participarea
acesteia din urmă la programele şi agenţiile UE,

– având în vedere planul de acţiune comun al UE şi al Republicii Moldova privind Politica europeană de vecinătate (PEV), ce
stabileşte obiectivele strategice bazate pe angajamentul faţă de valorile comune şi implementarea eficientă a reformelor politice,
economice şi instituţionale,

– având în vedere dialogul dintre UE şi Republica Moldova privind vizele, iniţiat la 15 iunie 2010 şi planul de acţiune al
Comisiei Europene cu privire la liberalizarea vizelor din 16 decembrie 2010,

– având în vedere Declaraţia comună privind parteneriatul de mobilitate dintre Uniunea Europeană şi Republica Moldova;

– având în vedere Raportul de evaluare privind Republica Moldova al Comisiei Europene, adoptat la 25 mai 2011,

– având în vedere concluziile Consiliului privind Politica europeană de vecinătate, adoptate de Consiliul Afaceri Externe la
20 iunie 2011,

– având în vedere Comunicarea comună din 25 mai 2011, intitulată „Un răspuns nou în contextul schimbărilor din ţările
vecine”,

– având în vedere declaraţia comună a Summit-ului Parteneriatului estic, organizat la Praga la 7 mai 2009,

– având în vedere concluziile Consiliului Afaceri Externe referitoare la Parteneriatul estic din 25 octombrie 2010,

– având în vedere Strategia UE referitoare la regiunea Dunării,

– având în vedere primul raport al Comitetului director al Forumului Societăţii Civile al Parteneriatului estic,

– având în vedere recomandările Forumului societăţii civile al Parteneriatului estic,

– având în vedere rezoluţiile sale anterioare referitoare la Republica Moldova, îndeosebi rezoluţiile sale din 7 mai 2009
referitoare la situaţia din Republica Moldova1 şi din 21 octombrie 2010 referitoare la reformele implementate şi evoluţiile
din Republica Moldova2, precum şi recomandările Comisiei parlamentare de cooperare UE-RM,

1 JO C 212 E, 5.8.2010, p. 54.

173
– având în vedere rezoluţia sa din 20 ianuarie 2011 referitoare la o strategie a UE pentru Marea Neagră3,

– având în vedere articolul 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană;

– având în vedere articolul 90 alineatul (4) şi articolul 48 din Regulamentul său de procedură,

– având în vedere raportul Comisiei pentru afaceri externe şi avizul Comisiei pentru comerţ internaţional (A7-0289/2011),

A. întrucât noua filozofie a PEV, care, potrivit principiului „mai mult pentru mai mult”, îşi propune să trateze ca o prioritate
ţările cele mai eficiente în satisfacerea cerinţelor sale, constituie o ocazie pentru Moldova să devină exemplul de succes al politicii
UE faţă de vecinii săi;

B. întrucât Uniunea Europeană a făcut din drepturile omului şi democraţie un aspect central al politicii sale de vecinătate;

C. întrucât, în cadrul PEV, Parteneriatul estic a creat un cadru politic semnificativ pentru intensificarea relaţiilor, accelerarea
asocierii la nivel politic şi continuarea integrării pe plan economic dintre UE şi Republica Moldova, între care există legături
geografice, istorice şi culturale puternice, prin sprijinirea reformelor politice şi socioeconomice şi facilitarea apropierii de UE;

D. întrucât Parteneriatul estic consolidează relaţiile multilaterale dintre ţările vizate de acesta, promovează schimbul de
informaţii şi de experienţă în materie de transformare, reformă şi modernizare şi oferă Uniunii Europene instrumente suplimentare
pentru a susţine aceste procese;

E. întrucât Parteneriatul estic prevede întărirea relaţiilor bilaterale prin intermediul noilor Acorduri de asociere, ţinând seama
de situaţia specifică şi ambiţia ţării partenere şi de capacitatea sa de a respecta angajamentele care decurg din acestea;

F. întrucât legăturile interpersonale sunt esenţiale în atingerea obiectivelor Parteneriatului estic; iar recunoaşterea acestui
lucru, nu este pe deplin posibilă fără liberalizarea vizelor;

G. întrucât Republica Moldova şi alte țări din cadrul Parteneriatului estic vor beneficia de o ofertă privilegiată din partea UE cu
privire la liberalizarea vizelor, în ceea ce privește calendarul şi conținutul, înaintea oricăror altora țări terțe învecinate;

H. întrucât angajamentul activ al Republicii Moldova şi adeziunea sa la valorile şi principiile comune, îndeosebi democrația,
statul de drept, buna guvernanță şi respectul pentru drepturile omului, inclusiv cele ale minorităților, sunt vitale pentru ca procesul să
avanseze şi ca negocierea şi implementarea ulterioară a Acordului de asociere să constituie un succes care ar trebui să fie calibrat
în funcție de necesitățile şi capacitățile țării şi să aibă un impact sustenabil asupra dezvoltării acesteia;

I. întrucât, în contextul intensificării relațiilor cu Republica Moldova, UE ar trebui să promoveze stabilitatea şi consolidarea
încrederii, inclusiv printr-o contribuție proactivă în vederea găsirii unei soluții oportune şi viabile la conflictul din Transnistria, care
este o sursă de instabilitate regională;

J. întrucât negocierile cu Republica Moldova privind Acordul de asociere înaintează într-un ritm constant şi au înregistrat
progrese satisfăcătoare până în prezent, la fel ca şi cele privind vizele; întrucât, cu toate acestea, negocierile privind Zona de liber
schimb aprofundată şi cuprinzătoare (DCFTA) nu au început încă;

1. adresează, în contextul negocierilor în curs privind Acordul de asociere, următoarele recomandări Consiliului, Comisiei şi
Serviciului European de Acţiune Externă (SEAE):

(a) să întemeieze implicarea UE şi negocierile în curs cu Republica Moldova pe premiza că perspectiva integrării europene, în
temeiul articolului 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană, care ar trebui să fie în strânsă legătură cu punerea în aplicare a
reformelor structurale, reprezintă atât o pârghie preţioasă pentru punerea în aplicare a reformelor, cât şi un catalizator necesar al
sprijinului public pentru aceste reforme;

(b) să aplice, în cadrul relaţiilor cu Republica Moldova, principiul „mai mult pentru mai mult” şi cel al diferenţierii pe baza
meritelor şi a realizărilor individuale ale Republicii Moldova în decursul ultimilor doi ani;

2 Texte adoptate, P7_TA(2010)0385.

3 Texte adoptate, P7_TA(2011)0025.
174
(c) salută cooperarea stabilă şi continuă a Republicii Moldova, în cadrul negocierilor în curs privind Acordul de asociere şi
diferitele elemente ale cooperării, inclusiv cele referitoare la politica externă şi de securitate, cooperarea în domeniul energiei,
drepturile omului şi comerţul, ceea ce a condus la o încheiere reuşită şi în timp util a majorităţii capitolelor negocierilor;

(d) să adopte măsurile necesare pentru ca negocierile cu Republica Moldova să continue la ritmul constant din prezent şi, în
acest scop, să consolideze dialogul continuu cu toate partidele politice şi să încurajeze dialogul dintre partide în această ţară, având
în vedere că stabilitatea politică în stat este esenţială pentru continuarea procesului de reformă;

(e) să garanteze că Acordul de asociere reprezintă un cadru global şi orientat spre viitor pentru dezvoltarea în continuare a
relaţiilor cu Republica Moldova în anii următori;

(f) să concretizeze puternicul impact al sprijinului comun şi coordonat al statelor membre reprezentat de acţiunile Grupului de
prieteni ai Republicii Moldova;

(g) să-şi dubleze eforturile vizând găsirea unei soluţii la conflictul din Transnistria şi, în acest scop, să aibă în vedere o
implicare mai robustă şi directă în soluţionarea politică a conflictului din Transnistria în conformitate cu principiul integrităţii teritoriale
a Republicii Moldova, precum şi să adopte măsuri de consolidare a încrederii, inclusiv definirea în comun a programelor de
reabilitare şi promovarea contactelor interpersonale, în vederea consolidării societăţii civile şi a schimburilor culturale, având în
vedere faptul că nu există niciun conflict real pe teritoriul regiunii Transnistria;

(h) să asigure că rolul proactiv jucat de UE în negocierile 5 + 2 este înzestrat cu resurse adecvate, îndeosebi în urma
terminării mandatului Reprezentantului special al UE (RSUE);

(i) să îndemne Federaţia Rusă să adopte o acţiune mai constructivă şi orientată spre rezultate în vederea aprofundării
negocierilor şi a creării condiţiilor pentru o soluţie durabilă şi globală;

(j) să garanteze că regiunea Transnistria, ca parte integrantă a Republicii Moldova, este inclusă în sfera şi efectele Acordului
de asociere şi în special ale DCFTA;

(k) să ia măsurile necesare pentru sprijinirea Republicii Moldova în respectarea criteriilor de liberalizare a vizelor, care ar
trebui îndeplinite, de preferinţă, înainte de încheierea Acordului;

(l) să informeze cetăţenii Republicii Moldova cu privire la Acordul de asociere şi la planul de acţiune privind liberalizarea
vizelor pentru a obţine sprijinul acestora pentru programul de reforme;

(m) să asigure că negocierile privind DCFTA încep înainte de sfârşitul anului 2011 şi să evalueze, totodată, impactul DCFTA
asupra economiei moldovene, precum şi repercusiunile sociale şi ecologice pertinente;

(n) să salute adoptarea Planului de acţiune pentru punerea în aplicare a recomandărilor-cheie privind comerţul elaborate de
UE şi să lanseze fără întârziere negocierile privind Zona de liber schimb aprofundată şi cuprinzătoare (DCFTA) cu Republica
Moldova pentru a o include ca parte integrantă a Acordului de asociere, în scopul promovării deplinei integrări politice şi economice
a Republicii Moldova în UE şi pentru a permite acestei ţări să atragă investiţii străine şi să devină mai productivă pentru a pune capăt
dependenţei de transferurile de fonduri din străinătate şi a reuşi să treacă la o economie de piaţă competitivă bazată pe exporturi,
admiţând, cu toate acestea, că Republica Moldova trebuie, mai întâi, să demonstreze că dispune de o capacitate suficientă de
adaptare a structurilor sale juridice şi economice la exigenţele integrării comerciale cu Uniunea Europeană;

(o) să se elaboreze un program de negocieri ambiţios şi echitabil pentru DCFTA, care să se axeze pe eliminarea obstacolelor
din calea comerţului şi investiţiilor bilaterale, cum ar fi diferenţele juridice şi de reglementare în materie de norme tehnice, sanitare şi
fito-sanitare, precum şi pe sarcinile rămase la nivelul sistemului financiar şi al legislaţiei în materie de concurenţă din Republica
Moldova; să salute, în această privinţă, progresele deja realizate de Republica Moldova în domeniul dreptului societăţilor comerciale,
al protecţiei consumatorilor, în cel vamal, în cel al dialogului economic, al serviciilor financiare, al gestionării finanţelor publice şi al
cooperării în materie de energie, domenii incluse în negocierile cu UE pe marginea Acordului de asociere;

(p) să ofere un mai mare sprijin Republicii Moldova în promovarea competitivităţii sale, pentru a putea beneficia de avantajele
pe care DCFTA le-ar putea oferi;

(q) subliniază necesitatea ca Republica Moldova să continue reformele interne, îmbunătăţindu-şi, astfel, climatul de afaceri şi
investiţii şi să găsească soluţii la problemele interne care stânjenesc relaţiile economice şi comerciale cu UE, cum ar fi faptul că ţara
nu are un preşedinte şi conflictul din Transnistria;

175
(r) să facă în continuare presiuni puternice asupra autorităţilor din Republica Moldova şi să le sprijine pentru ca acestea să
consolideze reformele şi să obţină progrese concrete în combaterea corupţiei, reforma sistemului judiciar, a procuraturii şi poliţiei, în
folosul populaţiei;

(s) să asiste autorităţile moldovene astfel încât să înregistreze progrese concrete în eliminarea relelor tratamente şi a torturii
de către organele de aplicare a legii;

(t) să sublinieze în Acord importanţa statului de drept, a bunei guvernanţe şi a combaterii corupţiei şi să continue să sprijine,
în mod prioritar, reforma sistemului judiciar; să convingă guvernul Republicii Moldova că ar fi oportun să continue ancheta completă,
transparentă şi imparţială, deja în curs de desfăşurare, cu privire la evenimentele din aprilie 2009;

(u) să includă clauze de condiţionalitate referitoare la protecţia şi promovarea drepturilor omului care să fie conforme celor mai
stricte norme internaţionale şi europene, bazându-se pe dialogul UE-Moldova privind drepturile omului şi utilizând pe deplin cadrul
reprezentat de Consiliul Europei şi OSCE şi să încurajeze autorităţile din Republica Moldova să promoveze drepturile minorităţilor
naţionale, cu respectarea Convenţiei-cadru a Consiliului Europei privind minorităţile naţionale şi a Cartei drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene;

(v) să încurajeze autorităţile din Republica Moldova să adopte acte legislative cuprinzătoare şi eficace împotriva discriminării,
conforme atât cu litera şi spiritul legislaţiei UE, cât şi cu Carta drepturilor fundamentale a UE; printre altele, aceste acte legislative ar
trebui să includă dispoziţii împotriva discriminării pe motive de orientare sexuală; să sprijine instituţionalizarea programelor
educaţionale de combatere a intoleranţei şi discriminării, precum şi să sprijine activitatea societăţii civile vizând promovarea
respectului şi a înţelegerii reciproce şi combaterea intoleranţei în sânul familiilor, al comunităţilor, al şcolilor şi al cercurilor sociale;

(ww) să asigure că promovarea valorilor mass-mediei libere rămâne o prioritate în cadrul negocierilor în curs cu Republica
Moldova şi să încurajeze autorităţile acestei ţări să consolideze şi să sprijine mass-media independentă, să asigure neutralitatea
mass-mediei publice şi să promoveze un climat mediatic pluralist, care va îmbunătăţi transparenţa procesului decizional; să
încurajeze autorităţile din Republica Moldova să asigure condiţiile ca toate agenţiile responsabile în domeniul mass-media se
conformează standardelor UE privind libertatea mass-media şi pluralismul;

(x) să încurajeze Comisia Europeană să ajute la dezvoltarea noului sector mass-media şi să pregătească sprijinul tehnic
pentru dezvoltarea internetului în bandă largă în Republica Moldova;

(y) să încurajeze autorităţile Republicii Moldova să demonstreze un angajament mai profund în direcţia gestionării
transparente a finanţelor publice şi îmbunătăţirii legislaţiei privind achiziţiile publice, în scopul asigurării bunei guvernări, o mai mare
responsabilitate, accesul egal şi concurenţa loială;

(z) să ia act de impactul pozitiv pe care l-au avut preferinţele comerciale autonome acordate Republicii Moldova în 2008
asupra exporturilor ţării, regretând faptul că utilizarea acestora a fost împiedicată de diferenţele în materie de norme dintre cele două
părţi; să ţină seama de faptul că Moldova trebuie să continue să încurajeze dezvoltarea economică şi integrarea europeană într-un
ritm mai susţinut;

(aa) să sublinieze necesitatea unui mediu de afaceri transparent şi a unei reforme de reglementare corespunzătoare, pentru a
încuraja investiţiile străine directe;

(ab) să sublinieze în acord importanţa deosebită a punerii în aplicare şi a aplicării legislaţiei privind proprietatea intelectuală,
având în vedere nivelul actual ridicat de piraterie şi contrafacere;

(ac) să se bazeze pe măsurile concrete luate pe baza Protocolului la APC dintre UE şi Republica Moldova privind participarea
acesteia din urmă la programele şi agenţiile UE, care ar trebui să se reflecte în textul Acordului de asociere;

(ad) să includă în Acordul de asociere normele de mediu cele mai riguroase, ţinând seama, printre altele, de participarea
Republicii Moldova la Strategia UE pentru regiunea Dunării şi să solicite modernizarea marilor instalaţii industriale, în special a celor
amplasate pe malul drept al râului Nistru; să aibă în vedere în continuare importanţa cooperării regionale în regiunea Mării Negre şi
participarea activă a Republicii Moldova în cadrul politicilor UE pentru acest spaţiu, inclusiv în cadrul unei eventuale strategii a UE
pentru Marea Neagră;

(ae) Ţinând seama de importanţa, din punctul de vedere al dezvoltării economice, a redeschiderii liniei de cale ferată dintre
Chişinău şi Tiraspol, să examineze ce măsuri suplimentare trebuie luate pentru îmbunătăţirea transportului public şi asigurarea
liberei circulaţii a mărfurilor pe teritoriul ţării şi dacă Misiunea europeană de asistenţă la frontieră pentru Republica Moldova şi
Ucraina (EUBAM) ar putea oferi asistenţă suplimentară;

176
(af) să sprijine în continuare procesul de demarcare a întregii frontiere dintre Republica Moldova şi Ucraina şi să examineze
prelungirea mandatului EUBAM, care este pe cale să expire;

(ag) să asigure că autorităţile moldovene iau măsuri concrete pentru a descuraja contrabanda pe teritoriul statului;

(ah) să promoveze o reformă mai profundă a sectorului energiei în scopul consolidării securităţii energetice a Republicii
Moldova, îndeosebi prin promovarea conservării energiei, eficienţei energetice şi a surselor de energie regenerabile, prin
diversificarea infrastructurii şi participarea Republicii Moldova în proiectele regionale ale UE şi să reducă costurile energiei, care
menţin inflaţia la un nivel ridicat;

(ai) să asiste autorităţile Republicii Moldova în eforturile acestora de a conecta reţeaua de energie a Republicii Moldova la
reţeaua de electricitate interconectată a Europei continentale;

(aj) să încurajeze şi să sprijine autorităţile Republicii Moldova în vederea satisfacerii necesităţilor a 34,5% din populaţie care
trăieşte într-o sărăcie absolută sau extremă; asistenţa UE pentru Republica Moldova ar trebui să reflecte mai bine această realitate,
iar programele sale ar trebui să fie reorientate în consecinţă;

(ak) să se asigure că redresarea economică se reflectă în crearea locurilor de muncă şi că Republica Moldova continuă
convergenţa spre standardele UE în domeniul ocupării forţei de muncă, cum ar fi nediscriminarea, sănătatea şi siguranţa la locul de
muncă;

(al) să sublinieze autorităţilor Republicii Moldova necesitatea liberalizării serviciilor de navigaţie aeriană, lucru care ar avea un
impact deosebit asupra mobilităţii societăţii din această ţară;

(am) să evidenţieze iniţiativele multinaţionale pozitive lansate în cadrul Parteneriatului estic, îndeosebi asupra programului
global de consolidare a instituţiilor şi măsurilor de cooperare în domeniul vamal;

(an) să acorde Republicii Moldova sprijin financiar şi tehnic suficient pentru ca aceasta să-şi poată îndeplini angajamentele care
decurg din negocierile privind Acordul de asociere şi punerea în aplicare a acestuia, prin desfăşurarea, în continuare, a unor
programe cuprinzătoare de edificare a instituţiilor şi asigurând că programele de finanţare ale UE reflectă acest obiectiv;

(ao) să sporească asistenţa şi know-how-ul acordate de UE organizaţiilor societăţii civile din Republica Moldova pentru ca
acestea să poată asigura controlul intern şi o mai mare responsabilitate pentru reformele şi angajamentele asumate de guvern;

(ap) să includă obiective clare privind implementarea Acordului de asociere şi să asigure mecanisme de monitorizare, inclusiv
prezentarea de rapoarte, în mod regulat, Parlamentului European;

(aq) să invite Grupul UE de consultanţă la nivel înalt pentru Republica Moldova să informeze periodic Parlamentul European cu
privire la activităţile sale;

(ar) să încurajeze în continuare cooperarea intensă cu Parteneriatul estic şi în cadrul acestuia, precum şi să informeze periodic
Parlamentul European cu privire la progresele înregistrate;

(as) să consulte Parlamentul European cu privire la prevederile referitoare la cooperarea parlamentară;

(at) să încurajeze echipa de negociatori a UE să îşi continue buna colaborare cu Parlamentul European şi să furnizeze în
permanenţă informaţii referitoare la progresele realizate în conformitate cu articolul 218 alineatul (10) din TFUE, care prevede că
Parlamentul este informat de îndată şi pe deplin pe parcursul tuturor etapelor procedurii;

2. încredinţează Preşedintelui sarcina de a transmite prezenta rezoluţie, conţinând recomandările Parlamentului European,
Consiliului, SEAE şi Comisiei, precum şi Republicii Moldova, pentru informare.

177
Tablou bibliografic

1. Tratatele Comunităţii Europene şi ale Uniunii Europene, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Protocoale
şi Declaraţii

• Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, semnat în 1951, nepublicat în JO, vezi: http://www.eur-
lrx.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm (expirat la 23 Iulie 2002; „Tratatul de la Paris”);
• Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice, semnat în 1957, nepublicat în JO, vezi: http://www.eur-
lrx.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm (în conformitate cu ultimele modificări, „Tratatul de la Roma);
• Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, semnat în 1957, nepublicat în JO, vezi: http://www.eur-
lrx.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm (în conformitate cu ultimele modificări, „Tratatul de la Roma);
• Tratatul de instituire a unui Consiliu unic şi a unei Comisii unice ale Comunităţilor Europene, semnat în 1965, JO L 152/2
(„Tratatul de fuziune”);
• Actul privind alegerea reprezentanţilor în Adunare prin vot universal direct, semnat în 1976, anexat la Decizia Consiliului
76/787/ECSC, CEE, Euratom, JO L 278/1 1976;
• Actul Unic European, semnat în 1986, JO L 169/1 1987;
• Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat în 1992, JO C 191/1 1992;
• Tratatul de la Amsterdam de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, a Tratatelor de instituire a Comunităţilor
Europene şi a altor acte conexe, semnat în 1997, JO C 340/1 1997 („Tratatul de la Amsterdam”);
• Tratatul de la Nisa de modificarea a Tratatului privind Uniunea Europeană, a Tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene şi
a anumitor acte conexe, semnat în 2001, JO C 80/1 2001 („Tratatul de la Nisa”, versiunea consolidată: JO C 325/01 2002);
• Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, semnat în 2004, JO C 319 2004 (care nu a intrat în vigoare; „Tratatul
Constituţional”);
• Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii
Europene, semnat în 2007, JO C 306 2007 („Tratatul de la Lisabona”, versiunea consolidată: JO C 115 2008);
• Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (inclusiv explicaţiile cu privire la interpretarea Cartei), JO C 303 2007
(original, pînă la relansare: JO C 364/01 2000);
• Protocolul social, JO C 191/90 1992 (abrogat);
• Protocolul (Nr. 1)(anexat la Tratatul de la Lisabona) de modificare a protocoalelor anexate la Tratatul privind Uniunea
Europeană, la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi/sau la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei
Atomice, JO C 306/165 2007;
• Protocolul (Nr. 2) (anexat la Tratatul de la Lisabona) de modificare a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a Energiei
Atomice, JO C 306/199 2007;
• Protocolul (Nr. 1) privind rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană, JO C 115/203 2008;
• Protocolul (Nr. 2) privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, JO C 115/206 2008;
• Protocolul (Nr. 3) privind Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, JO C 115/210 2008;
• Protocolul (Nr. 4) privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene, JO C 115/230
2008;
• Protocolul (nr. 5) privind Statutul Băncii Europene de Investiţii, JO C 115/251 2008;
• Protocolul (Nr. 6) privind stabilirea sediilor unor instituţii şi ale anumitor organe, oficii, agenţii şi servicii ale Uniunii Europene,
JO C 115/265 2008;
• Protocolul (Nr. 7) privind privilegiile şi imunităţile Uniunii Europene, JO C 115/266 2008;
• Protocolul (Nr. 8) cu privire la articolul 6 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană referitor la aderarea Uniunii la
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, JO C 115/273 2008;
• Protocolul (Nr. 9) privind decizia Consiliului referitoare la punerea în aplicare a articolului 16 alineatul (4) din Tratatul
privind Uniunea Europeană şi a articolului 238 alineatul (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene între 1 noiembrie
2014 şi 31 martie 2017, pe de o parte, şi începând cu 1 aprilie 2017, pe de altă parte, JO C 115/274 2008;
• Protocolul (Nr. 10) privind cooperarea structurată permanentă stabilită prin articolul 42 din Tratatul privind Uniunea
Europeană, JO C 115/275 2008;
• Protocolul (Nr. 13) privind criteriile de convergenţă, JO C 115/281 2008;
• Protocolul (Nr. 14) privind Eurogrupul, JO C 115/283 2008;

178
• Protocolul (Nr. 25) privind exercitarea competenţelor partajate, JO C 115/307 2008;
• Protocolul (Nr. 30) privind aplicarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în Polonia şi în Regatul Unit , JO
C 115/313 2008;
• Protocolul (Nr. 36) privind dispoziţiile tranzitorii, JO C 115/322 2008;
• Declaraţia (Nr. 4) cu privire la componenţa Parlamentului European, JO C 115/337 2008;
• Declaraţia (Nr. 7) cu privire la articolul 15 alineatele (5) şi (6), la articolul 17 alineatele (6) şi (7) şi la articolul 18 din Tratatul
privind Uniunea Europeană, JO C 115/338 2008;
• Declaraţia (Nr. 9) cu privire la articolul 16 alineatul (9) din Tratatul privind Uniunea Europeană referitor la decizia Consiliului
European privind exercitarea preşedinţiei Consiliului, JO C 115/341 2008;
• Declaraţia (Nr. 17) cu privire la supremaţie, JO C 115/344 2008;
• Declaraţia (Nr. 18) cu privire la delimitarea competenţelor, JO C 115/344 2008;
• Declaraţia (Nr. 38) cu privire la articolul 252 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene referitor la numărul de avocaţi
generali ai Curţii de Justiţie, JO C 115/3350 2008.

2 Alte tratate

• Acordul de Parteneriat şi Cooperare Republica Moldova - Uniunea Europeană semnat la 28 noiembrie 1994 ,ratificat prin
Hotărîrea Parlamentului nr.627-XIII din 03.11.95, în vigoare la 1 iulie 1998 http://www.undp.md/border/RelatiileRM-UE.html
• Acord între Comunitatea Europeană şi Republica Moldova privind facilitarea eliberării vizelor, semnat la 10 octombrie 2007, în
vigoare 1 ianuarie 2008.
http://eurlex.europa.eu/Notice.do?val=462360%3Acs&lang=ro&list=462360%3Acs%2C462371%3Acs%2C462177%3Acs%2C4
62359%3Acs%2C462370%3Acs%2C462176%3Acs%2C462358%3Acs%2C462369%3Acs%2C462175%3Acs%2C462357%3A
cs%2C&pos=1&page=1&nbl=33&pgs=10&hwords=&checktexte=checkbox&visu=
• Acord între Comunitatea Europeană și Republica Moldova privind readmisia persoanelor aflate în situație de ședere ilegală,
semnat la 10 octombrie 2007, în vigoare 1 ianuarie 2008.
http://eurlex.europa.eu/Notice.do?val=462359:cs&lang=ro&list=462359:cs,&pos=1&page=1&nbl=1&pgs=10&hwords=&checkte
xte=checkbox&visu=#texte
• Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, semnată la 4 noiembrie 1950 (“Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului”, CEDO), vezi:http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/E7126929-2E4A-43FB-91A3-
B2B4F4D66BEC/0/ROU_CONV.pdf;
• European Economic Area Agreement, signed in 1992, OJ 1994 L 1/3, vezi:http://www.efta.int/~/media/Documents/legal-
texts/eea/the-eea-agreement/Main%20Text%20of%20the%20Agreement/EEAagreement.pdf;
• Convention establishing the European Free Trade Association (EFTA), signed in 1960 („Stockholm Convention”; as amended
by the „Vaduz Convention”), see: http://www.efta.int/content/legal-texts/efta-convention.
• Declaraţia Comună privind Parteneriatul de Mobilitate semnată la 5 iunie 2008 la Luxemburg http://www.mfa.gov.md/mobility-
partnership-ro/
• Planul de Acţiuni privind liberalizarea regimului de vize cu Uniunea Europeană din 16 decembrie 2010
http://www.gov.md/doc.php?l=ro&id=3397&idc=447
• Planul de Acţiuni RM-UE semnat la 22 februarie 2005 http://www.gov.md/doc.php?l=ro&id=2763&idc=447
• Protocolul de aderare a Republicii Moldova la Tratatul de constituire a Comunităţii Energetice din 17 martie 2010 Limba româna
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=333457
• Protocolul la Acordul de parteneriat şi cooperare de instituire a unui parteneriat între Comunităţile Europene şi statele membre
ale acestora, pe de o parte, şi Republica Moldova, pe de altă parte, referitor la un acord-cadru între Uniunea Europeană şi
Republica Moldova privind principiile generale de participare a Republicii Moldova la programele Uniunii, semnat la 30
septembrie 2010, în vigoare din 1 mai 2011
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2011:014:0002:0004:RO:PDF;
• Proiectul Acordului privind Spaţiul Aerian Comun dintre Uniunea Europeană şi Republica Moldova disponibilă doar varianta in
limba engleză http://www.cnp.md/ro/grupuri-de-lucru/politica-extern-de-securitate-si-aparare/evenimente/item/download/275;

3. Alte documente

• Consiliul European, concluziile preşedinţiei: http://europa.eu/european_council/conclusions/index_en.htm;

• Regulamentul de procedură a Curţii de Justiţie, JO L 176/7 din 1991, după cum a fost modificat:

179
 http://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7031/;

• Programul naţional de implementare a Planului de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană în domeniul liberalizării
regimului de vize, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 122 din 4 martie 2011
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=337757
• Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanţă, JO L 136/1 din 1991, după cum a fost modificat:
http://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7040/;
• Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcţiei Publice, JO L 225/1 din 2007, cum a fost modificat:
http://curia.europa.eu/jcms/jcms/T5_5234/;
• Regulamentul de procedură al Comitetului Regiunilor, JO L 6 din 2010
http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/institutions_bodies_and_agencies/o10002_ro.htm;
• Regulamentul de procedură al Comitetului Economic şi Social European, JO L 268 din
2002http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/institutions_bodies_and_agencies/o10008_ro.htm;
• Regulamentul de procedură al Parlamentului European
http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/institutions_bodies_and_agencies/o10000_ro.htm;
• Regulamentul de procedură al Comisiei Europene,JO L 308 din 2000
http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/institutions_bodies_and_agencies/o10004_ro.htm;
• Regulamentul de procedură al Consiliului Uniunii Europene, JO L 325/25 din 2009
http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/institutions_bodies_and_agencies/l14576_ro.htm;
• Regulamentul de procedură al Curții de Conturi a Uniunii Europene, JO L 103 din 2010
http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/institutions_bodies_and_agencies/o10006_ro.htm;
• Regulamentul de procedură al Consiliului European, JO L315 din 2009
http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/institutions_bodies_and_agencies/ai0014_ro.htm;
• Protocolul privind statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene, anexat la Tratatul privind
Uniunea Europeană şi la Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, JO C 83 din 2010,
http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/institutions_bodies_and_agencies/o10001_ro.htm.
• Regulamentul CE nr. 55/2008 al Consiliului de introducere a unor preferințe comerciale autonome pentru Republica Moldova,
adoptat la 21 ianuarie 2008, în vigoare 31 ianuarie 2008, amendat prin Regulamentul (UE) nr. 581/2011 al Parlamentului
European și al Consiliuluidin 8 iunie 2011de modificare a Regulamentului (CE) nr. 55/2008 al Consiliului de introducere a unor
preferințe comerciale autonome pentru Republica Moldova
http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2008:020:0001:01:RO:HTML
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2011:165:0005:01:RO:HTML

4. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

• Adeneler (2006): Case C-212/04 Konstantinos Adeneler and others v Ellinikos Organismos Galaktos (ELOG) [2006]
ECR I-6057 (Grand Chamber);
• Angonese (2000): Case C-281/98 Roman Angonese v Cassa di Risparmio di Bolzano SpA [2000]ECR I-4139;
• Arcaro (1996): Case C-168/95 Luciano Arcaro [1996] ECR I-4705;
• Becker (1982): Case 8/81 Ursula Becker v Finanzamt Münster- Innenstadt [1982] ECR 53;
• Bosman (1995): Case C- 415/93 Union royale belge des sociétés de football association ASBL v Jean-Marc Bosman [1995]
ECR I- 4921;
• Costa (1964): Case 6/64 Flaminio Costa v E. N. E. L. [1964] ECR 585;
• Dahms (2005): Case C- 379/04 Richard dahms GmbH v Fränkischer Weinbauverband eV. [2005] ECR I-8723;
• Defrenne (1976): Case 43/75 Gabrielle Defrenne v SABENA [1976] ECR 455;
• Defrenne (1978): Case 149/77 Gabrielle Defrenne v SABENA [ 1978] ECR 1365;
• ERTA (1971): Case 22/70 Commission v Council [1971] ECR 263;
• Faccini Dori (1994): Case C-91/92 Paola Faccini Dori v Recreb Srl [1994] ECR I- 3325;
• Factortame (1990): Case C-213/89 The Queen v Secretary of State for Transport, ex parte Factortame Ltd and others
[1990] ECR I-2433;
• Foster (1990): Case C-188/89 A. Foster and others v British Gas [1990] ECR I-3313;
• Francovich (1991): Joined cases C-6/90 and C-9/90 Andrea Francovich and Danila Bonifaci and others v Italy [1991] ECR I-
5357;
• French Merchant Seamen (1974): Case 167/73 Commission v France [1974] ECR 359;

180
• Fruits et légumes (1962): Case 16/62 Confédération nationale des producteurs de fruits et légumes and others v Council
[1962] ECR 901 ;
• Gómez-Limón Sánchez- Camacho (2009): Case C-537/07 Evangelina Gómez-Limón Sánchez- Camacho v INSS, TGSS
and Alcampo SA, judgment of 16 July 2009, n.y.r;
• Grad (1970): Case 9/70 Franz Gard v Finanzamt Traunstein [1970] ECR 825;
• Grimaldi (1989): Case C-322/88 Salvatore Grimaldi v Fonds des maladies professionnelles [1989] ECR 4407;
• Impact (2008): Case C-268/06 Impact v Minister for Agriculture and Food, Minister for Arts, Sport and Tourism, Minister for
Communications, Marine and Natural Resources, Minister for Foreign Affairs, Minister for Justice, Equality and Law Reform
and Minister for Transport [2008] ECR I-2483;
• Inter-Environnement Wallonie (1997): Case C-129/96 Inter-Environnement Wallonie v Région Wallone [1997] ECR I-7411;
• Internationale Handelsgesellschaft (1970): Case 11/70 Internationale Handelsgesellschaft mbH v Einfuhrund Vorratsstelle
für Getreide und Futtemittel [1970] ECR 1125;
• Janecek (2008): Case C-237/07 Dieter Janecek v Freistaat Bayern [2008] ECR I-06221;
• Kolpinghuis (1987): Case 80/86 Kolpinghuis Nijmeggen BV [1987] ECR 3969;
• Leonesio (1972): Case 93/71 Orsolina Leonesio v Ministry for Agriculture and Forestry of the Italian Republic [1972] ECR
287;
• Mangold (2005): Case C-144/04 Werner Mangold v Rüdiger Helm [2005] ECR I- 9981 (Grand Chamber);
• Marshall (1986): Case 152/84 M.H. Marshall v Southampton and South- West Hampshire Area Health Autority (Teaching)
[1986] ECR 723;
• Monte Arcosu (2001): Case C-403/98 Azienda Agricola Monte Arcosu Srl v Sardegna and Ente Regionale per l’Assistenza
Tecnica in Agricoltura (ERSAT) [2001] ECR I-103;
• Nold (1974): Case 4/73 J. Nold, Kohlen-und Baustoffgroβhandlung v Commission [1974] ECR 491;
• Pfeiffer (2004): Joined cases C-397 to 403/01 Bernhard Pfeiffer and others v Deutsches Rotes Kreuz [2004] ECR I-8835
(Grand Chamber);
• Ratti (1979): Case 148/78 Tullio Ratti [1979] ECR 1629;
• Stauder (1969): Case 29/69 Erich Stauder v City of Ulm- Sozialamt [1969];
• Van Duyn (1974): Case 41/74 Yvonne van Duyn v Home Office [1974] ECR 1337;
• Van Gend en Loos (1963): Case 26/62 N.V. Algemene Transport-en Expedetie Onderneming van Gend & Loos v
Nederlandse admistratie der belastingen [1963] ECR 1;
• Viking (2007): Case C-438/05 International Transport Workers’Federation and Finnish Seamen’s Union v Viking Line ABP
and OÜ Viking Line Eesti [2007] ECR I-10779 (Grand Chamber);
• Von Colson and Kamann (1984): Case 14/83 Sabine von Colson and Elisabeth Kamann v Land Nordrhein-Westfalen
[1984] ECR 1891;
• Walrave and Koch (1974): Case 36/74 B.N.O. Walrave and L.J.N. Koch v Association Union cycliste internationale,
Koninklijke Nederlandsche Wielren Unie et Federatión Española Ciclismo [1974] ECR 1405;

5. Hotărîrile instanţelor naţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene

• Ministre des Affaires Economiques v S. A. Fromagerie Franco- Suisse Le Ski, judgment of the Belgian Cour de Cassation of
21 May 1971 [1972] CMLR 330;
• Frontini v Ministero delle Finanze dello Stato, judgment of the Italian Corte Costituzionale of 27 December 1973 [1974] 2
CMLR 372;
• Internationale Handelsgesellschaft mbH v Einfuhr- und Vorratsstelle für Getreide- und Futtermittel, judgment of the German
Bundesverfassungsgericht of 29 May 1974 („Solange I”) [1974] 2 CMLR 540;
• Macarthys Ltd v Wendy Smith, judgment of the English Court of Appeal of 19 July 1979, [1979] 3 CMLR 44;
• Attorney General v X, judgment of the Irish Supreme Court of 5 March 1992 [1992] 2 CMLR 277;
• Dr. G. And Others, judgment of the German Bundesverfassungsgericht of 30 June 2009 („The Lisbon Judgment”), BVerfG,
2 BvE 2/08;
• Treaty of Lisbon amending the Treaty on European Union and the Treaty establishing the European Union and the Treaty
establishing the European Community, judgmentof the Czech Constitutional Court of 28 November 2008 („The Lisbon
Judgment I”), PI. ÚS 19/08 (see http://angl.concourt.cz/angl_verze/doc/pl-19-08.php);
• Treaty of Lisbon amending the Treaty on European Union and the Treaty establishing the European ommunity, judgment of
the Czech Constitutional Court of 3 November 2009 („The Lisbon Judgme II”), Pl. ÚS 29/09 (see
http://www.usoud.cz/soubor/2506).

181