Capitolul XIV

DREPTUL INTERNAŢIONAL MARITIM

§ 1. Noţiunea, principiile şi izvoarele dreptului mării

§ 2. Spaţii maritime supuse jurisdicţiei naţionale

§ 3. Spaţii maritime cu regim mixt

§ 4. Spaţii maritime nesupuse jurisdicţiei naţionale

§ 5. Modalităţi de soluţionare a diferendelor maritime

§ 1. Noţiunea, principiile şi izvoarele dreptului mării

Dreptul internaţional maritim poate fi definit ca un ansamblu de norme de
natură cutumiară sau convenţională care reglementează regimul juridic al zonelor
maritime, cooperarea statelor în domeniul utilizării acestor zone şi protecţiei
mediului marin.
Dreptul internaţional maritim este una dintre cele mai vechi ramuri ale
dreptului internaţional public. Aceasta se explică prin interesul timpuriu
manifestat de state pentru reglementarea relaţiilor dintre ele cu privire la
utilizarea spaţiilor maritime, spaţii care cuprind cca 70% din suprafaţa globului
pământesc
Contestaţii asupra partajului mărilor au existat încă din Evul Mediu, când Spania şi
Portugalia împărţeau apele oceanelor Atlantic, Pacific şi Indian potrivit Bulei
emise la 4 mai 1493 de Papa Alexandru al VI-lea.
Evoluţia de codificare oficială a debutat cu Conferinţa de la Haga din 1930, care
din păcate nu a reuşit consolidarea poziţiilor statelor participante în degajarea
unei voinţe comune de definire, cel puţin, a mării teritoriale.
Între anii 1958-60 la Geneva au fost convocate următoarele două conferinţe de
codificare a dreptului internaţional maritim.
1.Succesul primei Conferinţe de la Geneva a fost materializat în patru convenţii
de codificare adoptate la 29 aprilie 1958: Convenţia cu privire la marea teritorială
şi zona contiguă,719 Convenţia cu privire la platoul continental, Convenţia cu
privire la marea liberă, Convenţia cu privire la pescuit şi protejarea resurselor
biologice ale mării libere. Cu toate acestea, dilema mării teritoriale nu a fost
soluţionată.
2. Cea de-a două Conferinţă de la Geneva special convocată în acest sens în 1960
nu a produs nici un element de codificare, fapt care a servit imbold pentru
convocarea celei de-a patra Conferinţă pentru codificarea dreptului maritim, de
data aceasta sub auspiciile ONU.
Conferinţa şi-a deschis lucrările la New-York în 1973 şi după nouă ani de negocieri
intense, purtate între reprezentanţii a peste 160 de state, s-a încheiat cu
adoptarea unei veritabile constituţii maritime, semnate la Motego Bay la 10
decembrie 1982 – Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării. Convenţia
a intrat în vigoare la 16 noiembrie 1994, după un an de la aderareararea Guyane,
celui de-al 60-lea stat semnatar. Potrivit Secretarului General al ONU, din acea
perioadă, Boutros Boutros-Ghali, ea constituie cel mai important instrument
Convenţia numără 320 de articole şi are 9 anexe, fapt pentru care este considerat
un veritabil Cod internaţional maritim.
În plus, la 28 iulie 1994 a fost semnat la New-York Acordul referitor la aplicarea
părţii a XI-a a Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, iar la 4
decembrie 1995 a fost deschis spre semnare Acordul cu privire la aplicarea
dispoziţiilor Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării referitoare la
conservarea şi gestionarea stocurilor de peşte care se deplasează în interiorul şi
dincolo de zonele economice exclusive, precum şi marile stocuri de peşti
migratorijuridic al secolului.
În exercitarea drepturilor şi obligaţiilor cu privire la activităţilor lor maritime,
statele trebuie să respecte principiile fundamentale ale dreptului internaţional
public astfel ca principiul cooperării internaţionale, principiul neagresiunii,
principiul egalităţii suverane, integrităţii teritoriale, inviolabilităţii frontierelor de
stat, soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale. Cu toate acestea, dreptul
internaţional maritim dispune de proprii principii care fie sunt o derivaţie
specifică a celor fundamentale, fie cele care guvernează regimul juridic
particular al unor instituţii juridice maritime cum ar fi principiul neinterzicerii
dreptului de pasaj inofensiv, principiul libertăţii mării libere, neapropriaţiunii
mării libere, utilizării mării libere doar în scopuri paşnice, principiul nepoluării
apelor mării, principiul cooperării statelor pentru reprimarea infracţiunilor
comise în marea liberă, principiul repartiţiei echitabile a resurselor mării,
principiul conservării şi protecţiei resurselor biologice ale mării etc.
Concluzie-astăzi de confruntăm cu o ramură bine conturată, constituită dintr-o
multitudine de instituţii juridice, care reglementează cvazitotalitatea relaţiilor
internaţionale în legătură cu utilizarea spaţiilor maritime de către state şi
organizaţii internaţionale. Aceasta este una dintre cele mai complexe ramuri ale
dreptului internaţional prin faptul convertirii unor noţiuni la origine pur
geografice în noţiuni strict juridice, astfel conciliind opiniile şi divergenţele care au
împiedicat mai multe decenii codificare sa.

§ 2. Spaţii maritime supuse jurisdicţiei naţionale.

Apele maritime supuse jurisdicţiei naţionale constituie elementul
acvatic al teritoriului de stat.
potrivit doctrinei dreptului internaţional, criteriul salinităţii apei nu este
suficient pentru a distinge apele maritime de celelalte spaţii acvatice:
este necesar ca marea să fie în comunicare liberă şi naturală pe toată
întinderea globului pământesc. În plus, dreptul internaţional maritim
reglementează nu numai regimul juridic al apelor propriu-zise, dar şi
solul lor şi subsolul aferent, iar în unele cazuri chiar şi spaţiul aerian de
asupra acestor ape.
Apele maritime supuse jurisdicţiei naţionale se împart în două mari
categorii:
1. ape maritime interioare,
2. marea teritorială.
Marea teritorială. Dacă e vorba de o localizare geografică, marea
teritorială este zona maritimă adiacentă apelor interioare sau eventual
apelor arhipelagice, asupra căreia se extinde suveranitatea statului. Din
punct de vedere juridic, marea teritorială este acea parte din apele
mării sau oceanului, cuprinsă între linia sa de bază şi linia exterioară,
care se află sub jurisdicţia statului riveran.
În 1782, Galiani a propus de a fixa lăţimea mării teritoriale egală cu 3
mile marine, ceea ce corespundea atunci unei împuşcături medii de
tun. Marile puteri maritime au acceptat această idee, fără totuşi ca ea
să constituie unanimitate, ceea ce a produs eşecul Conferinţei de
codificare de la Haga din 1930.
În 1951, Curtea Internaţională de Justiţie în afacerea Pescarii norvegieni
a confirmat că „solul conferă statului riveran un drept asupra apelor
care scaldă ţărmul”.735 Începând cu această perioadă această regulă a
constituit obiectul unei contestări îndeosebi a unor state latino-
americane din considerente nu atât strategice cât economice, care şi-au
extins marea teritorială până la 200 mile maritime.736 Alte state s-au
mulţumit cu limita de 12 mile maritime, dar revendicând dincolo o zonă
de pescuit exclusiv. Conferinţa din 1960 a formulat compromisul „6+6”
– 6 mile lăţimea mării teritoriale şi 6 mile zona de pescuit exclusiv, dar
neacceptat. Compromisul acceptat a fost formulat de Convenţia din
1982 la art. 3 care prevede o delimitare unilaterală a mării teritoriale.
În acest sens, Convenţia autorizează limita maximă de 12 mile marine,
statelor revenindu-le două metode alternative de delimitare, utilizând
linia de bază normală sau linia de bază dreaptă.
Linia de bază normală este linia refluxului de-a lungul ţărmului, astfel
cum aceasta este indicată pe hărţile marine la scară mare recunoscute
oficial de statul riveran. Linia de bază dreaptă este o linie imaginară
utilizată de statele al căror ţărm prezintă crestături şi tăieturi sau dacă
există de-a lungul ţărmului un şir de insule în imediata apropiere a
acestuia. În acest caz, linia de bază dreaptă va uni punctele cele mai
avansate în mare, luându-se în consideraţie cel mai avansat reflux.
Traseul liniilor de bază drepte nu trebuie să se îndepărteze într-un mod
sensibil de la direcţia generală a ţărmului, iar întinderile de mare situate
spre ţărm trebuie să fie suficient legate de domeniul terestru pentru a fi
În cazul în care fundurile marine descoperite se află la o distanţă de
continent sau o insulă mai mică de 12 mile marine, linia refluxului al
acestora poate fi considerată linie de bază pentru delimitarea mării
teritorialesupuse regimului apelor interioare.
Linia de bază a mării teritoriale, indiferent de modalitatea delimitării ei,
este o instituţie importantă a dreptului internaţional maritim, deoarece
ea determină ulterioarele delimitări ale zonei contigue, zonei
economice exclusive şi al platoului continental.
Linia exterioară a mării teritoriale este o linie imaginară paralelă liniei
de bază a mării teritoriale, la o distanţă egală cu lăţimea mării
teritoriale. Potrivit art.4 din Convenţia din 1982, linia exterioară a mării
teritoriale formează o linie având fiecare punct la o distanţă egală cu
lăţimea mării teritoriale, din punctul cel mai apropiat al liniei de bază.
Pe de altă parte, dacă ţărmurile a două state sunt adiacente sau situate
faţă în faţă, linia exterioară va coincide cu linia mediană ale cărei
puncte sunt la distanţe egale de punctele cele mai apropiate ale liniilor
de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale a fiecăruia dintre
cele două state.
Totuşi regula nu este aplicabilă dacă între cele două state:
- există un acord contrar încheiat,
- există unele titluri istorice,
- există unele împrejurări speciale
Pasajul inofensiv este trecerea navelor străine prin marea teritorială a
unui stat, respectând condiţiile cerute de Convenţia din 1982. Potrivit
art.18 prin „trecere” se înţelege faptul de a naviga în marea teritorială
în scopul:
1. de a o traversa fără a intra în apele interioare ori a face escală într-o
radă sau o instalaţie portuară situată în afara apelor interioare sau
2. de a intra în apele interioare sau de a le părăsi, sau de a face escală
într-o asemenea radă sau instalaţie portuară sau de a o părăsi
Această trecere trebuie să fie continuă şi rapidă, cu excepţia a trei
situaţii expres autorizate:
1. dacă oprirea şi ancorarea constituie incidente obişnuite ale
navigaţiei,
2. dacă ele se impun ca urmare a unui caz de forţă majoră sau de
avarie,
3. dacă se recurge la ele în scopul acordării ajutorului persoanelor,
navelor sau aeronavelor aflate în pericol sau avariere