DREPT INTERNATIONAL PUBLIC

1. DEFINITIE

Dreptul internațional public poate fi definit ca fiind o ramură a dreptului public, constituită dintr-un
ansamblu de norme juridice (creeate de însăși destinatarii lor) și principii, menite să reglementeze
raporturile juridice dintre state și alte subiecte de drept internațional, în scopul menținerii ordinii
juridice internaționale.

Aceste reglementări sunt menite să mențină ordinea în desfășurarea relațiilor dintre state,
acestea fiind nevoite să își îndeplinească obligațiile ce decurg din tratatele/acordurile la care sunt
parte.
Dreptul internaţional public constituie un ansamblu de norme juridice care guvernează
raporturile care se stabilesc între subiectele dreptului internațional și anume state și organizații
internaționale.

2. Obiectul dreptului internațional public

Obiectul dreptului internaţional public îl constituie raporturile juridice care se stabilesc între
state (ca purtătoare a suveranității-expresie a puterii de stat), precum şi între acestea şi alte subiecte de
drept internaţional (organizaţii internaționale) precum şi stabilirea drepturilor şi obligaţiilor acestora în
raporturile dintre ele.

Raporturile internaționale, în general, sunt relațiile care depășesc limitele unui singur stat și care
se plasează în cadrul societății/comunității internaționale, scăpând de sub autoritatea unei puteri statale
unice.1

4.Rolul și scopul dreptului internațional public.2

- De a norma sau reglementa raporturile din cadrul societății internaționale

- De a asigura funcționarea armonioasă a acestei societăți
- De a contribui la dezvoltarea corespunzătoare a acesteia
- De a preveni și soluționa aspctele conflictuale care afectează societatea internațională

3.Trăsăturile dreptului internațional public.

a) Dreptul internațional public reprezintă expresia acordului de voință al statelor

1
Idem
2
A se vedea Năstase Adrian, Aurescu Bogdan, op.cit., pag.28I
 b) Este un drept de coordonare și nu un drept de subordonare –nu există nici o autoritate
legislativă,executivă sau judecătorească superioară fiecărui stat.
c) Elaborarea normelor are caracter consensual având loc pe orizontală- statele fiind în
același timp creatori și destinatari ai normei3
d) Obligativitatea dreptului internațional constă în faptul că normele odată creeate și
acceptate de creatorii și în același timp destinatarii lor, trebuie respectate.
După cum se afirmă în doctrină:,, Dreptul internațional este un drept de coordonare deoarece
statele se găsesc unele în raport cu celelalte, în relații de independență, iar nu de dependență, în cadrul
relațiilor internaționale ele având obligația de a se supune legii acceptate de ele în virtutea propriei lor
suveranități”.4

6.IZVOARE
- convenţiile internaţionale , fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli expres recunoscute de către
statele în litigiu;

- cutuma internaţională , ca dovadă a unei practici generale acceptate ca reprezentând dreptul;

- principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;

- hotărârile judecătoreşti şi doctrina specialiştilor celor mai calificaţi specialiști în drept ai

Clasificare:

IZVOARELE PRINCIPALE ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC

Tratatul internațional

În art.2 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor din anul 1969 se dă o definiție tratatului ca
izvor de drept i : prin expresia „tratat” se înţelege un acord internaţional încheiat între state în formă
scrisă şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un singur instrument sau în două
sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea lor particulară. „”

În cuprinsul Legii nr. 590/2003 privind tratatele există următoarea prevedere:„Pentru scopurile
prezentei legi, prin:a) tratat se înţelege actul juridic, indiferent de denumire sau de formă, care
consemnează în scris un acord la nivel de stat, la nivel guvernamental sau la nivel departamental ,
având scopul de a crea, de a modifica ori de a stinge drepturi şi obligaţii juridice sau de altă natură,
guvernat de dreptul internaţional public şi consemnat într-un instrument unic ori în două sau mai
multe instrumente conexe.”5
3
Idem
4
N.Titulescu, Suveranitatea statelor, Organizarea păcii în documente diplomatice, București, 1967, p.846
5
 Tratatul prezintă anumite avantaje :

- concretizează cu precizie acordul de voinţă al statelor, stabilind drepturile şi obligaţiile juridice

ale acestora;

- ține pasul cu dinamica schimbărilor ce intervin în cadrul comunităţii

- facilitează proba datorită formei scrise.

Cutuma

Cutuma reprezintă o practică generală, relativ îndelungată şi repetată a statelor, considerată de

ele ca având forţă juridică obligatorie.

Elementele cutumei:

- elementul material – practica generală, comună a mai multor state, relativ îndelungată
constând din acte repetate în timp.

- elementul subiectiv– recunoaşterea de către state a obligativităţii normei cutumiare.

În ceea ce privește raportul dintre normele convenționale și cele cutumiare:

- normele convenţionale au prioritate faţă de cele cutumiare;

- normele cutumiare se aplică, în special, în acele domenii ale relaţiilor internaţionale care nu
sunt reglementate prin norme convenţionale.

5IZVOARELE SUBSIDIARE ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC

Hotărârile judecătoreşti internaţionale constituie acte de interpretare a tratatelor sau

cutumelor în scopul aplicării normelor de drept la o speţă determinată.

Hotărârile judecătoreşti internaţionale nu pot îndeplini în procesul normativ un rol creator, ci

doar să constate şi să explice sensul normelor juridice existente, invocate de părţile

în litigiu. Ele au forţă obligatorie numai pentru statele-părţi în litigiu şi numai pentru cauza soluţionată
prin acea hotărâre.

Doctrina cuprinde opiniile, analizele exprimate de jurişti a căror competenţă este recunoscută
pe plan internaţional şi poate să releve existenţa şi să explice conţinutul unor norme de drept
internaţional.

Doctrina nu creează drept pozitiv, ci constată existenţa anumitor principii, norme şi instituţii
ale dreptului internaţional public pe care le interpretează şi le comentează contribuind la
precizarea conţinutului lor.

Aprecierile doctrinarilor nu au valoare normativă, dar cadrul doctrinei se pot face propuneri de
lege ferenda.

ALTE IZVOARE ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC

Actele organizaţiilor internaţionale

Majoritatea autorilor consideră aceasta categorie de acte ca reprezentând un izvor secundar,

derivat al dreptului internaţional public, decurgând in faptul că organizaţiile internaţionale
guvernamentale sunt subiecte derivate de drept, fiind creaţia statelor.

Categorii:

- actele constitutive ale organizaţiilor (Carta O.N.U., Statutul Consiliului Europei etc.)

- rezoluţiile Consiliului de Securitate al O .N.U., care sunt obligatorii pentru statele membre
O.N.U.;

- decizii, regulamente, directive cu caracter obligatoriu adoptate de organele Uniunii

Europene;

- recomandări adoptate de Adunarea Generală O.N.U. şi Adunarea Parlamentară a Consiliului

Europei etc.

Actele unilaterale ale statelor = acele acte ale statelor care produc efecte juridice în planul
relaţiilor internaţionale:

Declaraţia- actul prin care un stat face cunoscută altor state poziţia sa în legătură cu o anumită
situaţie şi care este în măsură să angajeze acel stat pe plan extern;

Recunoaşterea- actul prin care un stat constată apariţia unui nou subiect de drept internaţional
(un alt stat, o organizaţie internaţională, un guvern, naţiune care luptă pentru dobândirea
independenţei sau insurgenţi dintr-un război civil) şi prin care îşi manifestă dorinţa de a stabili cu
acestea relaţii oficiale;
 Protestul -o formă a demersului diplomatic prin care un stat ia poziţie împotriva acţiunilor unui
alt stat care încălcă drepturile sale legitime, atrăgându-i atenţia asupra responsabilităţii sale sau
solicitându-i reparaţii pentru prejudiciile cauzate;

Renunţarea- actul prin care un stat abandonează voluntar, total sau parţial, anumite drepturi pe
care le dobândise în baza unor tratate internaţionale.

Echitatea

Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede dreptul acestei instanţe de a soluţiona

un litigiu în conformitate cu principiul echităţii (“ ex aequo et bono”), dacă părţile la acea cauză sunt de
acord.

Echitatea apare ca o posibilitate acordată de părţile într-un diferend judecătorului internaţional

de a judeca acel diferend fără să recurgă propriu-zis la lege, ci pe baza bunului - simţ şi spiritului de
dreptate, cu scopul de a atenua aplicarea riguroasă a dreptului. Poate fi aplicată în domenii ale
dreptului internaţional în care nu sunt reguli precise. Nu este izvor formal al dreptului internaţional,
ci un sistem de soluţionare a diferendelor internaţionale

5.PRINCIPIILE

Principiile generale de drept sunt acele prevederi normative cu caracter de mare generalitate
care stau la baza funcţionării sistemelor de drept naţionale, fiind transpuse apoi în dreptul
internaţional.

Categorii

- buna-credinţă în îndeplinirea obligaţiilor convenţionale,

- principiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate;

- respectarea egalităţii părţilor litigiului,

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public - reprezintă “norme juridice cu

aplicaţie universală, cu un nivel maxim de generalitate şi cu un caracter imperativ, care dau expresie şi
protejează o valoare fundamentală în raporturile dintre subiectele de drept internaţional”:

- principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forța în relaţiile dintre state;

 - principiul neagresiunii;

- principiul soluţionării paşnice a diferendelor;

- principiul neamestecului în treburile interne ale altor state;

- principiul cooperării internaţionale;

- dreptul popoarelor la autodeterminare;

- principiul egalităţii suverane a statelor;

- principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale - principiul pacta sunt

servanda;

- principiul inviolabilităţii frontierelor;

- principiul integrităţii teritoriale;

- principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Principiile specifice ale dreptului internaţional public – dau expresie şi reglementează o valoare
specifică şi au acţiune limitată la o ramură ori mai multe ale dreptului internaţional – principiul
libertăţii navigaţiei din dreptul mării, principiul inviolabilităţii personale din dreptul diplomatic şi
consular etc.

8.SUBIECTUL PRINCIPAL AL DREPTULUI INTERNAȚIONAL: STATUL. RECUNOAȘTEREA ȘI SUCCESIUNEA

STATELOR

NEUTRALITATEA STATELOR

Sunt subiecte ale dreptului internaţional, acele entităţi, titulare de drepturi şi obligaţii
internaţionale care participă direct la raporturile juridice reglementate de dreptul internaţional .

Sunt considerate subiecte ale dreptului internaţional public următoarele entităţi:

• statul suveran, ca subiect originar şi cu competenţe depline, care mult timp a fost singurul
subiect al acestui drept;

• organizaţiile internaţionale guvernamentale , ca subiecte derivate şi limitate;

• popoarele care luptă pentru independenţă, ca subiect în devenire şi cu competenţă limitată

şi în curs de afirmare.
 Alte subiecte de drept internaţional şi entităţi care se manifestă în cadrul relaţiilor
internaţionale sunt: Vaticanul, Ordinul suveran Militar de la Malta, organizaţiile internaţionale
neguvernamentale, societăţile transnaţionale.

STATUL SUVERAN ŞI INDEPENDENT

Statul suveran ocupă o poziţie dominantă între subiectele de drept internaţional public şi
aceasta, pentru că, mult timp, a reprezentat unicul subiect al acestui drept şi este singurul care
posedă capacitatea de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional.

Calitatea de subiect de drept a statului derivă din suveranitatea sa, independent de faptul
că, celelalte state le recunosc sau nu această calitate.

Suveranitatea este cea care conferă statului personalitate juridică internaţională, adică
aptitudinea de a acţiona în cadrul comunităţii internaţionale, prin exercitarea drepturilor şi
asumarea de obligaţii. Suveranitatea este un “atribut al puterii de stat”6

În virtutea atributului de suveranitate, statul îşi exercită autoritatea pe două planuri: pe plan
intern, el are dreptul de a exercita puterea asupra cetăţenilor săi, precum şi asupra tuturor
persoanelor aflate pe teritoriul şi sub jurisdicţia sa, edictând legi şi aplicând sancţiuni în cazul
nerespectării lor, iar pe plan extern, are dreptul de a reprezenta naţiunea şi a o angaja în raporturi
cu alte naţiuni.7

Pentru ca o entitate să poată constitui un stat, este nevoie de o populaţie permanentă, un teritoriu
determinat, un guvern independent şi o ordine socială, politică şi juridică.

Statul este subiect originar, direct şi nemijlocit al dreptului internaţional, cu capacitate deplină
de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional, indiferent de întinderea sa
teritorială, mărimea populaţiei, stadiul de dezvoltare.

Convenţia de la Montevideo din anul 1933 privind drepturile şi obligaţiile statelor prevede
întrunirea următoarelor elemente pentru ca o entitate să aibă personalitate juridică de tip statal:

- populaţie permanentă;

- teritoriu determinat;

6
Jouve, Ed.,Relations internationales, P.U.F., Paris, 1992, pag. 41
7
Deleanu Ioan , Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 1991, pag.22
 - existenţa unui guvern independent;

- capacitatea de a intra în relaţii cu alte state.

10.Drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor

 dreptul la existenţă
 dreptul la suveranitate
 dreptul la pace şi securitate
 egalitatea în drepturi
 dreptul de a participa la viaţa internaţională
 dreptul la legitima apărare
 dreptul de a avea acces la cuceririle ştiinţei şi tehnicii
 dreptul la dezvoltare şi progres, la cooperare
 dreptul de a-si decide singure soarta
 obligaţia de a nu recurge la forţă sau ameninţarea cu forţa
 obligaţia integrităţii teritoriale a fiecărui stat
 obligaţia de a rezolva toate diferendele pe cale paşnică
 obligaţia de a îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile internaţionale asumate
 obligaţia de a proteja mediul înconjurător
 de a dezvolta colaborarea internaţională de a promova progresul economic si social
tuturor popoarelor
 obligaţia de a promova progresul economic şi social tuturor popoarelor
 Formele de organizare a statelor

Sunt acele state care se caracterizează prin existenţa unui singur sistem de organe ale puterii,
justiţiei şi administraţiei, în relaţiile externe manifestându-se ca subiecte unice de drept
Statele
internaţional.
unitare
 a fost creată prin asocierea a două sau mai multe Unirea Ţării Româneşti şi a
state, având aceeaşi persoană ca şef de stat Moldovei în ianuarie
Uniunea  fiecare stat membru al uniunii îşi păstra legislaţia,
personală de administraţia şi justiţia 1859, sub conducerea unui
state  fiecare stat membru al uniunii rămânea subiect singur domnitor, Al.I. Cuza,
distinct de drept internaţional, având reprezentanţe cu denumirea de
diplomatice proprii, încheind tratate în nume
Principatele Unite
propriu

 este asociaţia a două sau mai multe state, având un Principatele Române
şef de stat comun, organe comune de reprezentare
Uniunea în relaţiile cu alte state, dar care din punct de între 1862-1864; Norvegia
reală vedere constituţional, legislativ şi administrativ şi Suedia (1815-1905)
continua să își exercite fiecare anumite atribute ale
suveranităţii.

 este o uniune creată de regulă prin tratate Confederaţia Statelor

internaţionale în cadrul căreia statele

Confederaţia Unite creată în 1778
participante îşi păstrează deplina
de state
Statele independenţă şi calitatea de subiecte ale
compuse dreptului internaţional
 Statele care fac parte din confederație au
organe legislative şi executive proprii
precum şi un organ comun, denumit dieta
sau congres.
  Statul federal este rezultatul fuziunii mai S.U.A.

multor state în cadrul organizării statelor

Statul
complexe şi exercită pe plan intern şi
federal
extern atributele deplinei suveranităţi.
 statele federale dispun de unele atribute
limitate, mai ales în sfera relaţiilor externe.

Actele unilaterale ale statelor

Declaraţia este actul prin care un stat face cunoscută altor state poziţia sa în legătură cu o
anumită situaţie şi este în măsură să angajeze acel stat pe plan extern.

De exemplu, declaraţia statului prin care acceptă jurisdicţia obligatorie a Curţii

Internaţionale de Justiţie, sau declaraţiile unor state, de stabilire a unor drepturi exclusive şi
suverane asupra platoului continental (acestea din urmă au determinat formarea unor norme
cutumiare în domeniu – vezi, Proclamaţia Truman, 1946);

Recunoaşterea este actul prin care un stat constată apariţia unui nou subiect de drept
internaţional (un alt stat, o organizaţie internaţională) sau a altor categorii ( guvern, naţiune care
luptă pentru dobândirea independenţei sau insurgenţii dintr-un război civil) şi prin care îşi
manifestă dorinţa de a stabili cu acestea relaţii oficiale; printr-un asemenea act pot fi recunoscute
noi reguli de drept internaţional;

Protestul este o formă a demersului diplomatic prin care un stat ia poziţie împotriva
acţiunilor unui alt stat care încalcă drepturile sale legitime, atrăgându-i atenţia asupra
responsabilităţii sale sau solicitându-i reparaţii pentru prejudiciile cauzate. Printr-un act de protest
poate fi împiedicată, totodată, formarea unei noi reguli cutumiare.

Renunţarea este actul prin care un stat abandonează voluntar, total sau parţial, anumite drepturi pe
care le dobândise în baza unor tratate internaţionale. De exemplu, renunţarea unui stat la imunitatea de
jurisdicţie şi de execuţie, pentru a putea obţine un credit important pe piaţa financiară internaţională şi
a răspunde în cazul nerambursării la timp a creditului.

7.ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE
Organizaţia internaţională este subiect derivat al dreptului internaţional numai în măsura în care
statele membre îi conferă aceasta calitate,exercitând drepturi şi asumându-şi obligaţii internaţionale.

Personalitatea internaţională a unei organizaţii este exprimată prin capacitatea acesteia de a

deveni parte la tratate internaţionale, de a-şi exercita drepturile şi a-şi asuma obligaţiile în raporturile
cu alte organizaţii, cu statele membre şi nemembre.

Personalitatea internaţională a organizaţiilor are caracter derivat ce rezultă din actul constitutiv,
limitat la domeniul său de activitate şi funcţionalitate, exercitându-se în vederea îndeplinirii atribuţiilor
prevăzute în actul constitutiv.

Elementele constitutive ale organizaţiei internaţionale

 asociere de state se face pe baza unui tratat constitutiv

 structură de organe proprii
 personalitate juridică internaţională distinctă de cea a statelor membre.
Clasificare

după aria de acţiune: cu vocaţie universală (O.N.U.)

cu vocaţie regională (Consiliul Europei)

după posibilitatea de a deveni membri: deschise

închise

după obiectul lor: generale

speciale
 CALITATEA DE SUBIECT DE DREPT INTERNAŢIONAL A ALTOR ENTITĂŢI
Popoarele care luptă pentru independenţă sunt subiecte de drept internaţional public limitate
şi tranzitorii spre constituirea lor într-un stat propriu, care devine subiect de drept internaţional.

Poporul care luptă pentru independenţă are următoarele drepturi:

a) dreptul de a încheia tratate internaţionale cu alte subiecte de drept internaţional;

b) să întreţină relaţii oficiale cu alte subiecte ale dreptului inter naţional;

c) să participe la negocieri şi la conferinţe internaţionale (în calitate de observator);

d) să primească ajutoare de la state sau organizaţii internaţionale;

e) să participe la crearea dreptului internaţional public.

Pentru ca poporul care luptă pentru independenţă să poată exercita drepturile şi obligaţiile
internaţionale care îi revin este necesar ca lupta sa să fie condusă de un organ reprezentativ, capabil să
participe la relaţiile internaţionale.

Vaticanul apare ca un subiect de drept internaţional limitat şi special.

Vaticanul are o personalitate internaţională mai redusă, neîntrunind toate cerinţele unui stat.
Suveranitatea sanu este deplină; el are organizare administrativă în probleme religioase; cetăţenia
Vaticanului are caracter special şi nu afectează cetăţenia originară a persoanei respective.

România are relaţii diplomatice cu Vaticanul din anul 1920, dar au fost întrerupte la 7

iulie 1950 şi reluate în anul 1990.

Organizaţiile internaţionale neguvernamentale nu întrunesc condiţiile necesare pentru a fi

subiecte de drept internaţional public. Ele sunt subiecte de drept intern ale statelor unde îşi au sediul.

11.STATUL NEUTRU CA SUBIECT DE DRE PT INTERNAŢIONAL

 Prima reglementare, care cuprinde reguli privind drepturile statelor neutre este
Consolato del Mare publicată la Barcelona, în jurul anului 1494.

Neutralitatea a fost definită ca fiind situaţia juridică de imparţialitate a unui stat, faţă de
toate statele beligerante, participante la un război.

Asumarea de către un stat a obligaţiei de a nu participa la nici un conflict armat a

transformat neutralitatea ocazională într-una permanentă.

State neutre:

Elveţia din 1815

Austria din 1955

Laos din 1962

Malta din 1979

ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI SUNT TERITOTIUL, PUPULATIA SI SUVERANITATEA

Populaţia
. Definiţie:
totalitatea persoanelor (cetăţeni ai statului, cetăţeni
străini, apatrizi) care trăiesc pe teritoriul unui stat şi care sunt supuse juris

CETATENIA
Cetăţenia
În doctrina dreptului constituţional, noţiunea de cetăţeniepoate
are fi aşadar definită ca
două sensuri principale. În primul rând, ea este utilizată
fiind pentru
acea a desemna
situaţie juridică specială a
o instituţie juridică, iar cel de-al doilea sens al noţiunii de cetăţenie
persoanei vizează
fizice, situaţie ce rezultă din
condiţia juridică sau statutul juridic al persoaneiapartenenţa
care are calitatea de
acelei persoane la un anumit stat,
cetăţean, statut creat prin anumite norme juridice. Desigur,
şi care între cele
îi conferă deplinătatea existenţei şi
două sensuri ale noţiunii de cetăţenie există o exerciţiului
strânsă legătură. Dacă
drepturilor şi obligaţiilor
primul sens se axează pe componenta obiectivă, normativă
prevăzute a de
noţiunii, cel
Constituţia şi legile statului
de-al doilea are în vedere componenta sa subiectivă, accentuând persoana
respectiv.
ca element central al cetăţeniei.

Dobândirea cetăţeniei. În dreptul comparat,

reglementările privind dobândirea de drept
cetăţeniei se subsumează la două mari -
rezidenţă pe teritoriul statului;
sisteme consacrate: ius sanguinis şi ius -
solii.b) prin naturalizare adopţie;
-
(condiţionată de voinţa persoanei în redobândire sau reintegrare;
cauză şi de -
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legea opţiune;
statului în care se dobândeşte): -
- transfer sau strămutare
căsătorie;
 Tipuri de neutralitate

Neutralitatea absolută a apărut în legătură cu războiul şi fost reglementată prin

convenţiile de la Haga din anul 1899 şi 1907.

Conform prevederilor acestor convenţii, statul neutru are, în timp de război, obligaţia să
adopte o poziţie egală faţăde beligeranţi, nefavorizând pe nici unul dintre ei.

Neutralitatea diferenţiată presupune nu numai neparticiparea unui stat la conflictul

armat, dar şi îndatorirea acestui stat de a acorda ajutor nemilitar statului victimă a agresiunii şi
de a nu sprijini statul agresor.

Neutralitatea permanentă a unui stat este statutul internaţional special pe care îl poate
adopta un stat, pe baza unui act unilateral, sau pe baza unui act internaţional acceptat de el.

În temeiul acestui statut, statul respectiv se obligă să nu participe la războaie

internaţionale, iar în timp de pace să nu participe la alianţe militare sau la alte acţiuni de
pregătire a unui război şi să nu întreprindă acţiuni discriminatori în relaţiile internaţionale,
contrare cooperării paşnice între state şi popoare.

Neutralitatea temporară semnifică atitudinea unui stat de a nu participa la un anumit

conflict militar.

Neutralitatea activă desemnează anumite opţiuni de politică externă ale unor state mici
în perioada „războiului rece”, în vederea promovării intereselor specifice.

RECUNOAȘTEREA ȘI SUCCESIUNEA STATELOR

12.RECUNOAŞTEREA INTERNAŢIONALĂ
Recunoaşterea internaţională este un act unilateral a unui stat sau un grup de state prin
se pronunţă faţă de situaţia, apariţiei unui nou subiect de drept internaţional, apariție de natură
să determine raporturi juridice între statul care face recunoaşterea şi entitatea recunoscută de
el.

Acest act al recunoașterii este generator de consecințe juridice.

Pot face obiectul recunoaşterii:

• statele noi apărute în comunitatea internaţională

 • guvernele apărute pe cale neconstituţională

• poporul (naţiunea) care luptă pentru independenţă

• insurgenţilor într-un război civil.

Recunoaşterea statelor în dreptul internaţional

Recunoaşterea internaţională este un act de suveranitate a statelor, generator de

anumite consecinţe juridice. Potrivit opiniei dominante în doctrină, recunoaşterea este o
instituţie juridică, un act unilateral generator de consecinţe juridice.

Au fost formulate două teorii referitoare la valoarea actului de recunoaştere:

Teoria constitutivă a recunoaşterii Teoria declarativă a recunoaşterii

actul de recunoaştere internaţională a statului actul recunoaşterii reprezintă un act de

nou îi conferă acestuia calitatea de subiect de constatare din partea unui stat a unei noi
drept internaţional public.
ÎNTINDEREA realităţi
EFECTELOR care s-a ivit în comunitatea
RECUNOAŞTERII NOULUI STAT
internaţională.

RECUNOAŞTEREA DE FAPT RECUNOAŞTEREA DE DREPT

(DE FACTO) (DE JURE)

o recunoaştere provizorie, care poate fi este o recunoaştere definitivă, nu

revocată şi limitată la stabilirea de relaţii poate fi retrasă şi fiind o recunoaştere
oficiale între cele două state numai la deplină, relaţiile între cele două state se
nivel consular. stabilesc la nivel diplomatic.
 Recunoaşterea internaţională a guvernelor

Problema recunoaşterii internaţionale a unui guvern se pune numai în cazul când el a

ajuns la conducerea unui stat, prin căi neconstituţi onale (revoluţie, insurecţie, lovitura de stat
sau printr-o cale paşnică, neconstituţională)

Recunoaşterea guvernuluieste actul prin care un stat, declară sau admite tacit că
guvernul altui stat este capabil să intermedieze relaţiile dintre cele două state

Recunoaşterea internaţională a naţiunii care luptă pentru independenţă

Obiectul acestei recunoaşteri este naţiunea (poporul) care luptă pentru independenţă şi a
organului care conduce această luptă.

Recunoaşterea organelor de conducere a mişcărilor de eliberare naţionala (guverne

provizorii, comitete naţionale, fronturi de salvare naţională etc.), constituie un mijloc juridic
deosebit de important în dobândirea independenţei de stat a popoarelor.

Recunoaşterea insurgenţilor dintr -un război civil

Recunoaşterea insurgenţilor sau beligeranţilor are ca efect dobândirea de drepturi şi

obligaţii pentru părţile implicate în conflict. Recunoaşterea ca insurgenţi se face, de obicei, de
guvernul împotriva căruia luptă răsculaţii, dar şi de state terţe.

Recunoaşterea răsculaţilor ca beligeranţi se face de statele terţe.

SUCCESIUNEA STATELOR
Succesiunea statelor în dreptul internaţional public reprezintă o substituire între două
state pe acelaşi teritoriu, ca urmare a dispariţiei unui stat ca subiect de drept internaţional (statul
predecesor) şi înlocuirea lui de către un stat nou (statul succesor).
 „un stat nou independent nu este obligat să menţină
un tratat sau să devină parte la un tratat ”(art. 16
Succesiunea la tratatele
Convenţia de la Viena din 1978).
internaţionale a statelor
Succesiunea statelor la
apărute ca urmare a luptei de
tratatele
eliberare a popoare lor
internaţionale coloniale

Succesiunea în materia Regula valabilităţii tratatelor statelor predecesoare

tratatelor internaţionale în pentru statul succesor,cu menţiunea „dacă statele
cazul unirii a două sau mai respective nu hotărăsc
multe state altfel.”

Succesiunea în materia Statele succesoare preiau tratatele statului predecesor,

tratatelor internaţionale în cazul dacă ele nu hotărăsc altfel.
divizării unui stat

Succesiunea în materia Se aplică regula valabilităţii teritoriale a limitelor

tratatelor în cazul trecerii tratatelor internaţionale.
unei zone teritoriale de sub
suveranitatea unui stat sub
suveranitate altui stat.

Succesiunea statelor în se transmit gratuit şi integral statului succesor indiferent de

domeniile bunurilor şi arhivei locul unde se află

Succesiunea statelor la datorii Reglementarea pe cale convenţională a succesiunii datoriilor de

stat între statul predecesor şi statul succesor şi prin reguli specifice
celor patru cazuri de succesiune
 9.ELEMNTELE FUNDAMENTALE ALE STATULUI SUNT TERITORIUL POPULATIA SI SUVERANITATEA

Populaţia statului a fost definită, în sens larg, ca fiind totalitatea persoanelor care trăiesc pe
teritoriul statului, indiferent de cetăţenie.

Alături de cetăţenii proprii, pe teritoriul unui stat se pot afla şi cetăţeni străini, precum şi
apatrizi, în mod permanent sau temporar, ei având un regim juridic diferit de cel al cetăţenilor.

16.CETĂŢENIA
În doctrina dreptului constituţional, noţiunea de cetăţenie are două sensuri principale. În primul
rând, ea este utilizată pentru a desemna o instituţie juridică, iar cel de-al doilea sens al noţiunii de
cetăţenie vizează condiţia juridică sau statutul juridic al persoanei care are calitatea de cetăţean, statut
creat prin anumite norme juridice. Desigur, între cele două sensuri ale noţiunii de cetăţenie există o
strânsă legătură. Dacă primul sens se axează pe componenta obiectivă, normativă a noţiunii, cel de-al
doilea are în vedere componenta sa subiectivă, accentuând persoana ca element central al cetăţeniei.

Cetăţenia poate fi aşadar definită ca fiind acea situaţie juridică specială a persoanei fizice,
situaţie ce rezultă din apartenenţa acelei persoane la un anumit stat, şi care îi conferă deplinătatea
existenţei şi exerciţiului drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de Constituţia şi legile statului
respectiv.
Dobândirea cetăţeniei. În dreptul comparat, reglementările privind dobândirea de drept
cetăţeniei se subsumează la două mari sisteme consacrate: ius sanguinis şi ius solii. Prin
naturalizare (condiţionată de voinţa persoanei încauză şi deîndeplinirea condiţiilor prevăzute de
legea statului în care se dobândeşte):

căsătorie;
rezidenţă pe teritoriul statului;
adopţie;
rEdobândire sau reintegrare;
Pierderea cetăţeniei. Pierderea cetăţeniei poate avea loc fie de drept (de exemplu, prin
adopţia unui minor de către cetăţeni străini), fie prin renunţare sau retragere.
Conflictele pozitive şi negative de cetăţenie. Situaţiile în care, datorită lipsei de
uniformitate între legislaţiile mai multor state privind acordarea şi pierderea cetăţeniei, un
individ are mai multe cetăţenii sau nu are nici o cetăţenie, poartă denumirea de conflicte de
cetăţenie.
 Conflictul pozitiv de cetăţenie apare în cazul pluricetăţeniei, cel mai frecvent sub forma
bipatridiei sau dublei cetăţenii.

Conflictul negativ de cetăţenie apare atunci când, din cauza neconcordanţelor legislaţiilor în materie, o
persoană devine apatrid, sau fără cetăţenie. Pentru a reduce aceste cazuri, au fost elaborate la nivel
internaţional o serie de convenţii: Convenţia ONU privind statutul apatrizilor (New York, 1954) şi
Convenţia pentru reducerea cauzelor de apatridie (1961). Aceste convenţii recunosc dreptul oricărei
persoane la o cetăţenie.

13REGIMUL JURIDIC AL STRĂINILOR

Regimul juridic al străinilor este stabilit de către fiecare stat în parte şi constă în determinarea
drepturilor şi obligaţiilor străinilor, condiţiile în care aceştia pot intra, rămâne şi părăsi teritoriul statului
ş.a.

Tratamentul aplicabil strănilor cunoaşte mai multe forme, rezultate din practica statelor:

a) regimul naţional, conform căruia cetăţenii străini beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi proprii
cetăţeni ai statului, cu excepţia drepturilor politice;

b) regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, în temeiul căruia statul acordă străinilor, în
temeiul unor tratate internaţionale, regimul cel mai favorabil care a fost acordat cetăţenilor unui stat
terţ.

Doctrina dreptului internaţional a subliniat necesitatea stabilirii unui standard minim

internaţional în privinţa regimului străinilor (international minimum standard).

Din practica actuală a statelor rezultă aplicarea combinată a regimurilor menţionate în privinţa
străinilor aflaţi pe teritoriul lor. În România, regimul străinilor este reglementat de Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 194/20028, aprobată cu unele modificări prin Legea nr. 357/2003. 9 Probleme
deosebite, sub aspectul dreptului internaţional, au apărut în privinţa extrădării şi expulzării.

EXTRĂDAREA este actul prin care un stat predă, în anumite condiţii, la cererea altui stat, o
persoană aflată pe teritoriul său, presupusă a fi autoarea unei infracţiuni, pentru a fi judecată sau pentru
a executa o pedeapsă la care a fost condamnată anterior.

8
Publicată în M.Of. nr. 955/2002.
9
Publicată în M.Of., nr. 537/2003.
 EXPULZAREA este actul prin care un stat constrânge unul sau mai mulţi străini aflaţi pe
teritoriul său să-l părăsească, în situaţia în care aceştia devin indezirabili ca urmare a săvârşirii
unor fapte care încalcă legile sau interesele acelui stat.

PROTECŢIA DIPLOMATICĂ
Obiectul protecţiei diplomatice a unui stat sunt proprii cetăţeni aflaţi pe teritoriul altui stat şi
care au suferit prejudicii. Protecţia diplomatică este una din obligaţiile misiunilor diplomatice ale statului
respectiv. Protecţia diplomatică derivă din legătura de cetăţenie între persoana fizică şi stat.

Constituţia României prevede, în art. 17, dreptul la protecţie diplomatică a cetăţenilor români,
în ambele dimensiuni ale acestuia.

REGIMUL REFUGIAŢILOR ŞI AL PERSOANELOR STRĂMUTATE

Persoanele refugiate reprezintă o categorie distinctă de străini existenţi, la un moment dat pe

teritoriul unui stat. La nivelul dreptului internaţional public, s-a dezvoltat, în mod special după cel de-al
doilea război mondial, un "drept internaţional al refugiaţilor", care grupează normele privind protecţia
specială a acestor persoane. Dreptul refugiaţilor are două dimensiuni: cea universală şi cea regională.

Principalele surse ale dreptului refugiaţilor la nivel universal şi regional sunt:

 Convenţia privind statutul refugiaţilor (1951);

 Protocolul la Convenţia privind statutul refugiaţilor (1967);
 Convenţia Organizaţiei Unităţii Africane privind aspecte specifice ale
problemelor refugiaţilor (1969);
 Regulile comune europene asupra azilului (Tampere, 1999).
Alături de aceste norme, s-a dezvoltat şi un corpus complex de soft law, care cuprinde:
Declaraţia ONU asupra Azilului Teritorial, rezoluţii ale Consiliului de Securitate ONU, reguli elaborate de
Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi ş.a. În aplicarea acestor surse internaţionale,
fiecare stat şi-a dezvoltat propriul sistem de protecţie a refugiaţilor.

Statutul persoanelor refugiate cuprinde o serie de drepturi şi obligaţii reglementate atât de

Convenţia din 1951, cât şi de dreptul intern al statelor. Astfel, Convenţia stabileşte, în art.2, obligaţia
generală a refugiaţilor de a se conforma legilor, regulamentelor, precum şi măsurilor luate pentru
menţinerea ordinii publice, în ţara în care se află. Pe de altă parte, statele părţi la Convenţie se obligă:

 să aplice dispoziţiile acesteia fără discriminări;

 să acorde refugiaţilor un tratament cel puţin la fel de favorabil ca şi cel acordat
cetăţenilor, în ce priveşte libertatea de a practica religia lor şi libertatea de instruire
religioasă a copiilor lor.
Unul din cele mai importante principii ale dreptului refugiaţilor este cel al non-returnării
(principle of non-refoulement), în temeiul căruia statele se obligă să nu expulzeze sau să nu returneze, în
nici un fel, un refugiat, peste frontierele teritoriilor unde viaţa sau libertatea sa ar fi ameninţate pe
motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinii politice (art. 33 al
Convenţiei).

În România, regimul juridic al refugiaţilor este reglementat de Ordonanţa nr. 102/2000,

aprobată, cu unele modificări, prin Legea nr. 323/2001. 10

14.AZILUL TERITORIAL
Acordarea azilului teritorial reprezintă un drept suveran al statului privind intrarea şi
şederea pe teritoriul său a unor persoane de altă cetăţenie, care sunt supuse în ţara de origine
unor persecuţii pentru activităţi politice, religioase.
Dreptul de a acorda sau de a refuza acordarea azilului teritorial este o manifestare a
suveranităţii statului.
La baza acordării azilului stau, de regulă, raţiuni umanitare.
De aceea, această acordare nu poate fi considerată un act inamical faţă de statul de
origine al celui care solicită azilul.
17. NOȚIUNE ŞI NATURA JURIDICĂ A TERITORIULUI DE STAT
Teritoriul de stat este partea globului pământesc asupra căruia un stat îşi exercită suveranitatea
sa, în mod exclusiv şi deplin.Potrivit teoriei competenţei, teritoriul de stat este suprafaţa terestră pe
care sunt aplicate şi executate un anumit sistem de reguli juridice.

Competenţa teritorială a statului este exclusivă şi deplină.

10
 18.Dreptul internaţional al mării face parte din dreptul internaţional public, și poate fi definit
ca ansamblul normelor de drept internaţional (convenţionale şi cutumiare), care reglementează
regimul juridic al spaţiilor maritime, raporturile de colaborare dintre state în folosirea acestor spaţii şi a
resurselor lor.

Marea teritorială poate fi definită ca fâşia de apă adiacentă ţărmului, măsurată de la liniile de
bază ale ţărmului până la 12 mile marine în larg, asupra căreia statul riveran exercită suveranitate
deplină şi exclusivă.

Zona contiguă reprezintă spaţiul maritim, care se află dincolo de limita exterioară a mării teritoriale,
adiacent acesteia, şi care se întinde în larg, până la o anumită distanţă.

Platoul continental reprezintă prelungirea naturală a ţărmului care se poate întinde până la
limita externă a marginii continentale, sau până la 200 mile marine „de la linia de bază a mării
teritoriale.”

Zona economică exclusivă a mării este zona situată dincolo de marea teritorială, adiacentă ei,
care se poate întinde până la 200 mile marine, de la linia de bază a mării teritoriale,a statului riveran.

Marea liberă este acea parte a mării care nu aparţine mării teritoriale sau apelor interioare ale
unui stat.

APELE MARITIME INTERIOARE. MAREA TERITORIALĂ

Marea teritorială reprezintă fâşia de mare adiacentă litoralului, până la o anumită lăţime
în larg.
Fiind supus suveranităţii exclusive a statului riveran, reglementarea regimului juridic al
mării teritoriale este de competenţa statului riveran, aceasta făcându-se, însă, cu respectarea unor
norme speciale de drept internaţional.
Jurisdicţia asupra navelor aflate în marea teritorială diferă după cum este vorba de nave
comerciale sau de nave militare.
Jurisdicţia asupra navelor comerciale aparţine, de regulă, statului pavilionului navei. În
unele situaţii, se poate impune şi jurisdicţia statului riveran.
Astfel, în materie penală, statul riveran are competenţa de a interveni: dacă la bordul unei
nave comerciale s-a săvârşit o infracţiune prin care se aduce atingere ordinii sale publice sau
ordinii publice din marea teritorială; dacă actele de urmărire penală sunt necesare în vederea
reprimării traficului de stupefiante; dacă se solicită sprijinul autorităţilor sale de către căpitanul
navei sau de reprezentantul diplomatic al statului pavilionului. În materie civilă, statul riveran
poate lua unele măsuri asiguratorii sau de executare silită, pentru executarea unor obligaţii
contractuale sau în virtutea răspunderii pentru activităţi care au legătură cu trecerea prin marea
teritorială.
Navele militare şi alte nave de stat beneficiază de imunitatea statului străin. În consecinţă,
asupra lor nu pot fi efectuate acte de urmărire penală, de executare silită sau măsuri asiguratorii.

ZONA CONTIGUĂ. ZONA ECONOMICĂ EXCLUSIVĂ. PLATOUL CONTINENTAL

ZONA CONTIGUĂ reprezintă fâşia de mare adiacentă mării teritoriale, dincolo de limita exterioară a
acesteia, până la o lăţime de maximum 24 de mile marine.

ZONA ECONOMICĂ EXCLUSIVĂ este aşa-numita "mare patrimonială", în care statele au dreptul de a
dispune de resursele naturale ale mării adiacente ţărmului, ca şi ale solului şi subsolului acesteia,
"pentru a încuraja la maximum dezvoltarea economică şi ridicarea nivelului de trai".

În cadrul zonei economice exclusive, statul riveran are:

 drepturi suverane în scopul explorării, exploatării, conservării şi gestiunii

resurselor naturale
 jurisdicţia, în conformitate cu prevederile relevante ale Convenţiei, asupra:
 instalării de insule artificiale, de alte instalaţii şi structuri;
 cercetării ştiinţifice marine;
 protecţiei şi menţinerii mediului marin.
 alte drepturi şi obligaţii prevăzute de Convenţie.

STRÂMTORILE INTERNAŢIONALE
Strâmtorile internaţionale sunt acele întinderi de apă situate între porţiuni de uscat, în care
este posibilă navigaţia.
Aceste zone fac legătura între marea liberă sau o parte a zonei economice exclusive cu o
altă parte a acestora.
 19. SPAŢIUL AERIAN AL STATULUI
Fiecare stat are suveranitate completă şi exclusivă asupra spaţiului aerian de deasupra
teritoriului său.(Convenţia de la Chicago, asupra aviaţiei civile internaţionale din 1944)

Cele cinci libertăţi ale aerului

1) libertatea de survol;

2) dreptul de escală tehnică pe teritoriul unui stat;

3) libertatea de a debarca pasageri, corespondent şi mărfuri provenind din statul a cărui naţionalitate
o are aeronava, pe teritoriul oricărei părţi contractante la convenţie;

4) libertatea de a îmbarca pasageri, corespondenţă şi mărfuri cu destinaţia statului ei de

înmatriculare;

5) libertatea de a debarca şi îmbarca pasageri, corespondenţă şi mărfuri pe teritoriul oricărui stat

parte contractantă a convenţiei.

20. SPAŢIUL COSMIC

Preocupările pentru stabilirea unui regim juridic al spaţiului cosmic au apărut odată cu progresul
tehnic şi ştiinţific al activităţilor legate de acesta. În dreptul intern al statelor capabile să susţină din
punct de vedere tehnic şi financiar astfel de activităţi au apărut treptat reglementări ale acestora, iar la
nivel internaţional au fost adoptate unele documente în acest domeniu, sub egida ONU.

Aceste tratate guvernează regimul juridic al spaţiului cosmic, stabilind în primul rând
principiile fundamentale ale acestuia:
- principiul explorării şi utilizării spaţiului cosmic în interesul tutror statelor;
- principiul neaproprierii;
- principiul utilizării în scopuri paşnice a spaţiului cosmic;
- principiul cooperării statelor în utilizarea şi explorarea spaţiului cosmic.
Principiile de bază ale dreptului internaţional spaţial

• principiul folosirii cosmosului exclusiv în scopuri paşnice

• principiul explorării şi folosirii cosmosului spre binele şi în interesul tuturor ţărilor al întregii
omeniri
 • principiul libertăţii de exploatare şi folosire a cosmosului de către toate statele

• principiul neadmiterii apropriaţiunii cosmosului

• principiul păstrării jurisdicţiei şi proprietăţii statului de lansare asupra obiectelor spaţiale şi a

echipajelor lor

• principiul cooperării internaţionale în activitatea spaţială

• principiul interzicerii contaminării cosmosului şi de a produce schimbări nocive în mediul

terestru

• principiul răspunderii internaţionale a statelor pentru întreaga activitate spaţială

• principiul considerării astronauţilor ca trimişi ai omenirii

Statutul juridic al spaţiului cosmic şi corpurilor cereşti este guvernat de principiul libertăţii
preluat din dreptul mării.

21. DREPTUL TRATATELOR

Este un acord încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este
consemnat într-un instrument unic sau în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi
denumirea sa [definiţie dată de
El se poate încheia însă şi între state şi alte subiecte de dreptinternaţional şi între acestea din
urmă.
Scopul încheierii sale este de a produce efecte juridice (a crea,modifica sau stinge drepturi şi
obligaţii în raporturile dintre subiecte de drept internaţional) 174 MANUAL

24 SOLUŢIONAREA PAŞNICĂ A DIFERENDELOR INTERNAȚIONALE

NOŢIUNEA DE DIFEREND INTERNAŢIONAL
Noţiunea de diferend internaţional a fost definită, în jurisprudenţa Curţii Permanente de Justiţie,
ca fiind "un dezacord asupra unei chestiuni de drept sau de fapt, un conflict de opinii juridice sau de
interese între state".

PRINCIPII APLICABILE SOLUŢIONĂRII DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE

Principiul fundamental aplicabil în materia diferendelor internaţionale este principiul
soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale.
 Principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa, cu caracter de normă imperativă a
dreptului internaţional.

Art. 33 al Cartei ONU: mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor:

 mijloacele non-jurisdicţionale sau diplomatice: negocieri, anchetă, mediere, conciliere;

 mijloace jurisdicţionale: arbitrajul şi soluţionarea judiciară.
Acestor mijloace li se adaugă procedurile de soluţionare a diferendelor prin organizaţii
internaţionale sau acorduri regionale.

25MIJLOACE NON-JURISDICŢIONALE DE SOLUŢIONARE PAŞNICĂ A DIFERENDELOR

INTERNAŢIONALE

a.. Negocierea sau tratativele este cel mai popular mijloc de soluţionare a diferendelor între
state.

b. Bunele oficii sunt acel mijloc de soluţionare paşnică a diferendelor care presupune implicarea
unui terţ: persoană sau stat.

c. Medierea este o variantă mai complexă a bunelor oficii. Dacă în cazul bunelor oficii, implicarea
terţului este minimă şi la nivelul stabilirii de contacte între părţi, în cadrul medierii, acesta joacă un rol
mai mare, prin implicarea sa în soluţionarea pe fond a diferendului.

d. Ancheta presupune şi ea implicarea unui terţ în soluţionarea unui conflict, dar cu scopul de a
verifica starea de fapt care stă la baza acestuia.

e Concilierea presupune de asemenea implicarea unui terţ, numit şi conciliator. Acesta se

implică în investigarea cauzelor disputei dintre părţi şi prezintă propuneri de soluţionare.

MIJLOACE JURISDICŢIONALE DE SOLUŢIONARE A DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE

Mijloacele jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor internaţionale cuprind procedurile
desfăşurate în faţa unor organe jurisdicţionale permanente sau temporare, create fie prin tratate
internaţionale, fie prin acordul părţilor la litigiu, la nivel universal sau regional, organe ce sunt abilitate
să rezolve litigiile cu caracter internaţional. Unele instanţe au o competenţă generală, altele sunt
specializate într-un anumit domeniu.

Astfel de instanţe sunt:

 instanţele arbitrale ad-hoc;

 Curtea Internaţională de Justiţie;
 Curtea Europeană de Justiţie;
 Curtea Europeană a Drepturilor Omului;
26Arbitrajul internaţional

Arbitrajul are un caracter jurisdicţional, deoarece implică o procedură cu caracter contradictoriu

(procedură contencioasă) care se finalizează printr-o hotărâre pronunţată de un organ independent faţă
de părţi, hotărâre obligatorie pentru acestea din urmă.

Potrivit art. 37 al Convenţiei de la Haga din 1907, recurgerea la arbitraj implică angajamentul de
a se supune sentinţei cu bună credinţă.

Potrivit doctrinei, singura diferenţă dintre arbitraj şi soluţionarea judiciară provine din
modul de selectare a membrilor organelor jurisdicţionale: "în timp ce în procedura arbitrală
aceasta are loc prin acordul părţilor, soluţionarea judiciară presupune existenţa unui tribunal
stabil cu proprii judecători şi propriile reguli de procedură, pe care părţile trebuie să le accepte."
Răspunderea juridică internațională a statelor este o temă vastă, în prezentul articol fiind surprinse
aspectele esențiale ale temei într-o prezentare ce nu este exhaustivă. Importanța temei rezidă din
actualitatea ei. Considerăm necesar a clarifica supozițiile prin invocarea unor cazuri practice. Una din
supoziții este aceea că că sancțiunile sunt pur punitive,practica ne arată contrariul astfel există măsuri
stabilite pentru a sprijini guvernele și regiunile care urmăresc o pentru o tranziție pașnică. Un exemplu în
acest sens îl constitue regimurile de sancțiuni din Libia și Guineea-Bissau. 11

Prin intermediul conceptului de răspundere juridică internațională înțelegem fie antrenarea

răspunderii statului pentru fapte ilicite generatoare de prejudicii fie răspunderea persoanelor pentru
faptele pe care s-au angajat să le pedepsească. Aceste două situații deși implică elemente disticte trebuie
să fie analizate simultan în scopul de a conchide asupra drepturilor și obligațiilor ce incumbă atât statului
cât și persoanelor. De asemenea se pune în discuție și acea situație a răspunderii pentru riscurile sau
consecințele prejudiciabile ale unor activități care nu sunt interzise de Dreptul internațional public. 12

11
http://www.onpcsb.ro/sanctiuni-internationale-onpcsb/libia
12
As se vedea I.Diaconu, Răspunderea internațională în dreptul internațional,Editura Pro Universitaria, București,
2013, p.7
 Așadar elementul esențial al răspunderii pentru fapte ilicite este faptul ilicit generator de consecințe
juridice prin intermediul căruia se încalcă o obligație ce decurge din prevederile dreptului internațional
public.

Condițiile necesare pentru atragerea răspunderii juridice internaționale sunt: faptul ilicit, prejudiciul
cauzat prin faptul ilicit, vinovăția precum și raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciul cauzat.Este
suficientă încălcarea unei obligații internaționale, nefiind eminamente necesar producerea unui
prejudiciu.13

Pentru a putea cataloga un fapt ca fiind ilicit trebuie avută în vedere necesitatea existenței acelei
obligații în momentul producerii lui.

Există posibilitatea ca în momentul producerii faptului ori obligația să nu fie născută pentru acel
subiect de drept, ori să fi încetat situații în care nu se poate afirma că acel fapt este ilicit. O altă condiție
esențială este aceea ca si conduita ilicită să fie imputabilă statului respectiv organelor sale
reprezentative.14

13
A.Năstase, B.Aurescu, Drept internațional public, Editura C.H.Beck, București, 2018,p.378
14
Ibidem