CURTEA INTERNAŢIONALĂ DE JUSTIŢIE ȘI INSTANŢELE

JURISDICŢIONALE CU COMPETENŢĂ SPECIALĂ

CURTEA INTERNAŢIONALĂ DE JUSTIŢIE. ORGANIZARE

Curtea Internaţională de Justiţie a fost creată în 1920, sub forma Curţii Permanente de
Justiţie Internaţională, care a primit, în 1946, denumirea actuală. Ideea unei jurisdicţii
internaţionale permanente datează însă de la Conferinţa de la Haga din 1907, când s-a propus
crearea unui astfel de tribunal pentru judecarea problemelor internaţionale. Propunerea nu s-a
materializat imediat, dar în 1920, în baza art. 14 al Pactului Ligii Naţiunilor, Consiliul Ligii a
numit un comitet consultativ de jurişti pentru elaborarea unui proiect de statut al unei Curţi
Permanente de Justiţie Internaţională. Proiectul, inspirat şi din propunerile formulate la Haga în
1907, prevedea o jurisdicţie obligatorie a Curţii, dar opoziţia statelor a dus la formula de
compromis a clauzei opţionale privind jurisdicţia. Statutul a intrat în vigoare în 1921, iar Curtea
a început să funcţioneze în 1922.
După cel de-al doilea război mondial, revizuirea statutului Curţii a devenit necesară, mai
ales din perspectiva relaţiei acesteia cu Naţiunile Unite. Potrivit art. 92 al Cartei ONU, Curtea
Internaţională de Justiţie a devenit unul din organele principale ale ONU şi toţi membrii acesteia
sunt ipso facto şi părţi la Statutul Curţii. Dincolo de aceste modificări de formă, inclusiv a
denumirii instanţei, noua Curte este succesoarea celei vechi: sub aspectul prevederilor Statutului,
al jurisdicţiei şi al jurisprudenţei.

COMPETENŢA CURŢII
Curtea Internaţională de Justiţie are două categorii de competenţe: competenţa
contencioasă şi competenţa consultativă.

PROCEDURA ÎN FAŢA CURŢII

Hotărârile CIJ sunt definitive şi obligatorii pentru părţile în litigiu. Ele se bucură de
autoritatea lucrului judecat. În cazul în care una din părţi nu-şi execută obligaţiile prevăzute de o
hotărâre a Curţii, cealaltă parte poate sesiza Consiliul de Securitate al ONU, care poate face
recomandări sau să decidă asupra măsurile necesare pentru aducerea la îndeplinire a hotărârii
(art. 94 al Cartei ONU).
 SOLUŢIONAREA PAŞNICĂ A DIFERENDELOR ÎN CADRUL ORGANIZAŢIEI
NAŢIUNILOR UNITE
Cum unul dintre scopurile majore ale ONU, prevăzut de art. 1 al Cartei, este de a înfăptui,
prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional,
aplanarea ori soluţionarea diferendelor internaţionale sau situaţiilor care ar putea duce la o
încălcare a păcii, organizaţia este datoare să se implice în procesul de soluţionare paşnică a
diferendelor dintre membrii săi. Carta ONU prevede, de altfel, atât mijloacele de soluţionare
paşnică a acestor diferende (Capitolul VI), cât şi pe cele bazate pe constrângere, mult mai
restrictiv reglementate (Capitolul VII). ONU poate interveni atât în soluţionarea unor diferende
între membrii săi, cât şi între aceştia şi alte state, cu condiţia acceptării de către acestea din urmă.
Carta ONU acordă în mod expres Adunării Generale a ONU şi Consiliului de Securitate
competenţe în materia soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale.