1. Definiția și funcțiile nulității actului juridic civil.

Nulitatea este sancțiunea care lipsește actul juridic civil de efectele

contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

2 Functii: Preventiva, Functia sanctionatorie

2.Nulitatea absoluta-
acea nulitate care sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme care ocrotește
un interes general, obștesc.

3. Nulitatea Relativa

- acea nulitate care sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme care
ocrotește un interes particular, individual ori personal.

4. Enumerați principiile efectelor nulității.

Principiul retroactivitatii, principiul repunerii in situatia anterioara, principiul anularii actului

subsecvent ca urmare a anularii actului initial

5.Principiul retroactivitatii efectelor nulitatii

Potrivit acestui principiu, nulitatea nu produce efecte doar pentru viitor, ci si pentru trecut.

Aplicarea acsetui principiu presupune inlaturarea efectelor actului juridic care s-au produs intre
momentul incheieri acestuia si momentul anularii effective a actului.

6. Principiul repunerii în situația anterioară

Acest principiu este o consecință a principiului retroactivității efectelor nulității.Principiul este acea
regula de drept potrivit careia tot ce s-a executat in temeiul unui act anulat trebuie restituit, in asa fel, incat
partile raportului juridic sa ajunga in situatia in care ar fi fost daca Acel act nu s-ar fi incheiat.

7. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului initial

Este regula potrivit careia anularea actului initial atrage dupa sine si anularea actului subsecvent
datorita legaturii lor juridice. Acest principiu privește efectele nulității față de terți, nebucurându-se nici el
de o consacrare legală într-un text de principiu.

8. Delimitarea comparativă a prescripției extinctive de uzucapiune.

Codul civil reglementează atât uzucapiunea bunurilor mobile, cât și pe cea a bunurilor immobile.
 Uzucapiunea este de doua feluri, uzucapiunea extrabulara, atunci cand o alta persoana decat
posesorul a fost inscrisa ca titular de drept in cartea funciara sau cand posesia s-a exercitat asupra unui
imobil neinscirs.

Uzucapiunea tabulara, atunci cand posesorul a intabulat in cartea

funciara un drept real principal, in temeiul unui titlu inapt sa serveasca la dobandirea acestuia.

9. Delimitarea comparativă a prescripției extinctive de decădere

Decăderea reprezintă acea sancțiune de drept civil care, prin aplicarea sa pe cale judiciară,
conduce la stingerea dreptului subiectiv de natură civilă, dacă acesta nu a fost exercitat sau realizat în
intervalul de timp prevăzut de lege, interval de timp denumit termen de decădere. ( termen de 1 an, 3
luni, 30 zile)

10. Domeniul prescripției extinctive în cadrul drepturilor patrimoniale

1. Prescripția extinctivă și drepturile de creanță: In principiu, drepturile de creanță, indiferent de

izvorul lor (acte juridice, fapte juridice licite, fapte juridice ilicite), sunt supuse prescripției extinctive.
Această regulă rezultă din art. 2501 alin. (1) C.civ. potrivit căruia drepturile la acțiune având un obiect
patrimonial sunt supuse prescripției extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.

2. Prescripția extinctivă şi drepturile reale accesorii: Drepturile reale accesorii sunt supuse
prescripțieiextinctive, ca regulă, în aceleașicondițiica șidreptul de creanțăprincipal pe lângă care există

3. Prescripția extinctivă şi drepturile reale principale: În aplicarea art. 2501 alin. (1) C.civ. ar rezulta
că șidrepturile reale principale sunt supuse prescripțieiextinctive, dacă legea nu dispune altfel. Cu toate
acestea, în această materie există prevederi legale care declară anumite drepturi reale ca fiind
imprescriptibile extinctiv, astfel încât majoritare sunt acțiunilereale imprescriptibile extinctiv.

. 11. Domeniul prescripției extinctive în cadrul drepturilor nepatrimoniale

1. Principiul imprescriptibilității drepturilor nepatrimoniale: Prin acest principiu se desemnează

acea regulă de drept potrivit căreia protecția drepturilor nepatrimoniale, pe calea acțiunii în
justiție, nu este limitată în timp, putându-se obține oricând.
2. 2. Excepții de la principiul imprescriptibilității drepturilor nepatrimonialeUrmătoarele acțiuni,
deșiau un obiect nepatrimonial, sunt, prescriptibile extinctiv:-acțiunea în nulitatea relativă a
unui act juridic civil (acțiunea în anulabilitate) este prescriptibilă în termen de 3 ani [art.
1249 alin. (2) C.civ.];-acțiunea în nulitatea relativă a căsătoriei este prescriptibilă în termen de
6 luni [art. 301 alin. (1) C.civ.];

12. Termenul general de prescripție extinctivă.

Prin termen general de prescripție extinctivă înțelegem acel termen care se aplică practic ori de
câte ori nu își găsește aplicați eun termen special de prescripți eextinctivă într-un anume caz dat sau
părțile nu au convenit un alt termen. Potrivit art. 2517 C.civ., termenul de prescripție extinctivă este
de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen.

13. Termene speciale de prescripție extinctivă.

 Atât în Codul civil, cât șiîn alte acte normative, sunt instituite o serie de termene speciale de
prescripție
extinctivă. Codul civil stabilește, spre exemplu, următoarele termene speciale de prescripție
extinctivă: Termeni de 10 ani, 2 ani, 1 an, 18 luni

14. Începutul prescripției extinctive.

Spre deosebire de regula generală instituită prin reglementarea anterioară, potrivit căreia
prescripţia începea să curgă la data nașteriidreptului la acțiune, Codul civil din 2009 instituie o
regulă semnificativ diferită de aceasta.Potrivit art. 2523 C.civ., prescripţia extinctivă începe să curgă
de la data când titularul dreptului la acțiunea cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască
nașterealui.Se poate observacă această regulă stabileștedouă momente alternative de la care prescripţia
poate începe să curgă, anume, un moment subiectiv, principal, constând în data la care titularul a
cunoscut naștereadreptului la acțiune, precum şi un moment obiectiv, subsidiar, constând în data la care,
după împrejurări, titularul trebuia să cunoască naștereadreptului său la acțiune.

15. Suspendarea prescripției extinctive.

Prin suspendarea prescripțieiextinctive se înțelegeacea modificare a cursului acesteia ce
constă în oprirea de drept a curgerii termenului deprescripție, pe timpul cât durează situațiilecare îl pun pe
titularul dreptului la acțiuneîn imposibilitate de a acționa.Pentru ca prescripțiaextinctivă să îșiproducă
efectul său sancționator, este necesar, în ceea ce îlpriveștepe titularul dreptului la acțiune, să existe, pe
lângă voințade a acționa, şi posibilitatea reală,
Cauze generale de suspendare :
a. între soți, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separațiîn fapt; 7
b. între părinți, tutore sau curator şi cei lipsițide capacitate de exercițiusau cu capacitate de
exercițiurestrânsă ori între curatori şi cei pe care îi reprezintă, cât timp durează ocrotirea şi
socotelile nu au fost date şi aprobate;
c. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreștisau al unui act
juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp
administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate;

16. Cauzele speciale de suspendare a termenului de prescripție extinctivă.

1. prescriptia extinctivă nu curge contra creditorilor defunctului în privințacreanțelorpe care

aceștiale au asupra moșteniriicât timp aceasta nu a fostacceptată de către succesibili ori, în lipsa
acceptării, cât timp nu a fost numit un curator care să îi reprezinte

2. Prescripția nu curge nici contra moștenitorilor defunctului cât timp aceștianu au acceptat
moștenirea ori nu a fost numit un curator care să îi reprezinte

3. De asemenea, prescripția nu curge contra moștenitorilor, în privința creanțelor pe care

aceștiale au asupra moștenirii, de la data acceptării moștenirii şi până la data lichidării ei

17. Efectele suspendării prescripției extinctive

Sunt 2 efecte: general si special. Cel general,de la data când cauza de suspendare a încetat,
prescripţia îșireia cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului şi timpul scurs înainte desuspendare.
Pentru perioada anterioară cauzei,suspendarea nu produce niciun efect juridic, întrucât intervalul de
timp scurs între momentul la care se situează începutul cursului prescripţiei extinctive şi data
aparițieicauzei de suspendare va intra în calculul termenului de prescripţie extinctivă.Pe durata cauzei de
suspendare, efectul constă în oprirea cursului prescripţiei extinctive, deci intervalul de timp situat între
momentul apariţiei cauzei de suspendare şi momentul încetării cauzei de suspendare nu va intra în
calculul termenului de prescripţie extinctivă.

Efectul special : Conform căruia prescripţia nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni
de la data când suspendarea a încetat, cu excepția prescripțiilor de 6 luni sau mai scurte, care nu se
vorîmplini decât după expirarea unui termen de o lună de la încetarea suspendării.Așadar, efectul
special al suspendării nu se produce în toate cazurile, ci numai atunci când până la împlinirea termenului
de prescripţie extinctivă au rămas: mai puținde 6 luni, dacă termenul de prescripţie extinctivă aplicabil
în spețăeste mai mare de 6 luni; mai puținde o lună, dacă termenul de prescripţie extinctivă aplicabil
în speța respectivă este de 6 luni ori mai scurt de 6 luni.

18. Întreruperea prescripţiei extinctive.

Modificarea cursului acesteia constând în înlăturarea prescripţiei scurse înainte de aparițiaunei

cauze întreruptive şi începerea unei alte prescripţii extinctive.

Pentru înțelegerea fundamentului întreruperii prescripţiei extinctive, trebuie pornit de la două

premise, anume, pe de o parte, lipsa de convingere a titularului dreptului în privința temeiniciei
pretenției sale, lipsă dedusă din starea sa de pasivitate, iar, pe de altă parte, prezumarea situațieide fapt
a celui în folosul căruia curge prescripţia extinctivă ca fiind conformă cu starea de drept, bazată pe
împotrivirea acestuia. Ori de câte ori aceste două premise nuse mai confirmă, în sensul că titularul
dreptului subiectiv prescriptibil părăseștestarea de pasivitate sau cel în folosul căruia curge
prescripţia extinctivă abandonează atitudineade împotrivire fatăde titularul dreptului, prin recunoașterea
datoriei sale, înseamnă că nu se mai justifică producerea efectului prescripţiei extinctive.

Cauze: a. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui
acțiunese prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia;

b. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanțeila
masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de intervențieîn cadrul urmăririi
silite pornite dealțicreditori ori prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptuluia cărui acțiunese
prescrie;

19. Efectele întreruperii.

-ștergerea prescripţiei extinctive începute înainte de aparițiacauzei de întrerupere;

-începerea, după întrerupere, a cursului unei noi prescripţii extinctive.

Felul (natura) noii prescripţii extinctive care începe să curgă după ce a operat întreruperea se
determină în raport de cauza de întrerupere a prescripţiei extinctive.Astfel, dacă întreruperea s-a
produs ca urmare a recunoașterii, va începe să curgă o prescripţie extinctivă de acelașifel cu cea
înlăturată [art. 2541 alin. (3) C.civ.], deci tot o prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune.
20. Repunerea în termenul de prescripție extinctivă.

Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă poate fi definită ca beneficiul recunoscut de lege

titularilor drepturilor subiective, în condițiileanume prevăzute, în temeiul căruia aceștiaîșipot valorifica
drepturilechiar dacă termenul de prescripţie extinctivă s-a împlinit.

21. Împlinirea prescripţiei extinctive.

Stabilirea momentului la care se împlineşteprescripţia extinctivă implică un calcul, care

presupune cunoaștereaurmătoarelor elemente:- termenul de prescriptive extinctive aplicabil in speta

-data la care incepe sa curga

-daca a fost supsendata

- Regulile in funcite de care se determina momentul la care se implineste.

22. Încetarea capacității de folosință a persoanei fizice. Stabilirea datei morții în ipoteza morții fizice
constatate

Capacitatea de folosinţăa persoanei fizice înceteazăodatăcu moartea acesteia –art. 5C. civ.
Dacă moartea este fizic constatată, adicădacăa fost identificat corpul neînsufleţit alpersoanei, capacitatea
de folosinţă ia sfârşit la data trecută în actul de deces.

23. Încetarea capacității de folosință a persoanei fizice. Stabilirea datei morții declarată printr-o
hotărâre judecătorească.

Dacă nu se poate realiza constatarea direct a decesului, ca urmare a lipsei

corpuluineînsufleţit al persoanei, legea reglementeazăo procedură special care trebuie parcursă pentru a
se constata încetarea din viaţă a persoanei a cărei moarte este prezumată: procedura declarării
judecătoreşti a morţii.

când o persoanăa dispărut şi existăindicii căaceasta a încetat din viaţă. Dupăoperioadă de 2 ani
de la data ultimelor informaţii sau indicii din care rezulta că persoanadispărută era în viaţă,
poate fi declaratămoartea acesteia prin hotărâre judecătorească, lacererea oricărei
persoane interesate –art. 49 C. civ.

24. Procedura de declarare a morții

Sunt 3 faze, prima faza este cea prealabila administrative(Cererea de declarare judecătorească
a morţii unei persoane dispărutepoate fi formulatăde orice persoană interesată, precum şi de către
procuror. Competenţa pentru soluţionarea unei astfel de cereri îi revine judecătoriei de la ultimul
domiciliu cunoscut alcelui ce urmeazăa fi declarat mort)

A doua faza este faza judecatii propiu zise

A treia faza este faza ulterioara judecatii

25. Atributele de identificare a persoanei fizice. Enumerare.

Numele, domiciliul si starea civila.

26. Numele ca atribut de identificare a persoanei fizice.

Numele plasează o fiinţă în univers; nu este vorba numai decât despre o persoană umană, ci
deorice existenţă animate. Numele, în sens larg, este un mijloc de individualizare care constă în folosirea
unui şir de cuvinte (vocabule) pentru a desemna o persoană. În acest sens, prinnume se desemnează
atât numele de familie, cât şi prenumele. Pentru dreptul civil, doar numele propiu al persoanelor are
importanta.

27. Dobândirea numelui de familie.

Numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei. Prin urmare, modul de dobândire a numelui
de familie este filiaţia, ceea ce înseamnă că numele de familie al părinţilor va fi dobândit şi de copil.

În situaţia în care filiaţia unei persoane nu poate fi determinată (copii care sunt găsiţi,
născuţi din părinţi necunoscuţi)numele de familie va fi stabilit pe cale administrativă.

28. Modificarea numelui de familie.

Modificarea numelui de familie a persoanei fizice reprezintă înlocuirea acestuia datorita unor
schimbări intervenite în starea civilă a persoanei respective.

Astfel, odată cu modificareastării civile a unei persoane se modifică de regulă şi numele de

familie.

-Cauze care pot duce la modificarea numelui de familie: Divort, adoptie, casatorie,

29. Procedura schimbării numelui.

Persoana interesată va depune o cerere la serviciu public comunitar de evidenţă a

persoanelor aflat în subordinea consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului
municipiului Bucureşti, unde îşi are domiciliul.Cererea trebuie să fie motivată (prin unul din cazurile
prevăzute de lege) va fi însoţită de anumite documente, prevăzute de lege.

In termen de 30 de zile de la publicarea în M. Of. a extrasului din cererea de schimbare

a numelui, orice persoană poate face opoziţie la cererea de schimbare a numelui, în scris şi motivat, care
se depune la aceeaşi primărie.

30. Prenumele persoanei fizice.

După cum am văzut, art. 83 din Codul civil dispune: „Numele cuprinde numele de familie şi
prenumele”.Prenumele este numele care se dă unui om la naştere şi care distinge pe fiecare dintre
membrii aceleiaşi familii (nume de botez).

Prenumele este o parte componentă a numelui (lato-sensu) care individualizează persoana fizică
în familie.Rolul prenumelui nu se limitează doar la identificarea persoanei în familie, ci alături de numele
de familie, el serveşte la identificarea persoanei fizice şi în societate.

31. Domiciliul persoanei fizice.

 Prin domiciliu se înţelege acel atribut de identificare a persoanei fizice care
oindividualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc, având această semnificaţie juridică.

Domiciliul persoanei fizice este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principal. Domiciliul
reprezintă şi o stare de fapt, fiind locul pe care persoana l-a ales pentru a-şiexercita drepturile şi
libertăţile civile, în care se prezumă că trăieşte în mod obişnuit şi undepoate fi găsită. Indicarea
loculuiunde se situează locuinţa principalăa persoanei se realizează prin adresa acestuia:
localitate,stradă, număr etc.

32. Domiciliul de drept comun.

Titular al domiciliului de drept comun este persoana fizică cu capacitate deplină

deexerciţiu. Domiciliul de drept comun constituie regula în materie de domiciliu. Pentrustabilirea unui
anumit domiciliu este necesar ca persoana să-şi manifeste voinţa de a sestatornici într-un anumit loc în
care să deţină în condiţiile legii o locuinţă.

Dovada domiciliului se face cu cartea de identitate. Actul de identitate se

elibereazăpersoanelor care au împlinit vârsta de 14 ani pentru a face dovada identităţii şi a
adreseide domiciliu a titularului acestuia

33. Domiciliul legal.

Prin domiciliu legal se înţelege acel domiciliu stabilit de lege pentru ocrotireaanumitor categorii
de persoane fizice. Titularii domiciliului legal sunt: minorii, interzişiijudecătoreşti şi persoanele
ocrotite prin curatelă

Domiciliul minoruluieste la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care locuieştestatornic -art. 92
alin. (1) C. civ. Dacă părinţii au domicilii separate şi nu se înţeleg la caredintre ei va avea domiciliul
copilul, va hotărî instanţa de tutelă, în funcţie de intereselecopilului, după ce îi ascultă pe părinţi şi pe
copil, dacă a împlinit 10 ani –art. 92 alin. (2) C.civ. În anumite situaţii prevăzute de lege, domiciliul
minorului poate fi la bunici, la alte rudeori persoane de încredere, cu consimţământul
părinţilor, sau la o instituţie de ocrotire –art. 92alin. (3) C. civ.

34. Domiciliul convențional.

Prin domiciliu convenţional se înţelege, aşadar, locuinţa (adresa) stabilită potrivitacordului de

voinţă al părţilor actului, în vederea executării sale în acel loc, sau pentrusoluţionarea litigiului şi
comunicarea actelor de procedură.

Dovada domiciliului ales trebuie făcută prin înscris, deoarece acesta nu se prezumă -art. 97 alin.
(2) C. civ. Acest act poate fi încheiat concomitent cu actul principal sau ulteriorîncheierii acestuia.

35. Reședința persoanei fizice.

Reşedinţa este acel atribut de identificare în spaţiu a persoanei fizice, prin indicareaunei locuinţe
secundare şi de regulă temporare. Reşedinţa îndeplineşte un rol subsidiardomiciliului, ţinând locul
acestuia, atunci când acesta nu poate fi cunoscut –art. 90 alin. (1)C. civ., fie un rol alternativ
domiciliului.
 Astfel, dacă pârâtul nu are domiciliul cunoscut, cererea de chemare în judecatăse poate face la
instanţa reşedinţei sale –art. 108 C. pr. civ. În prezent, rolul reşedinţei s-amărit considerabil, deoarece
corespunde mai concret la dinamica vieţii cotidiene şi este maiflexibilă decât domiciliul.

Caracterele juridice ale reşedinţei nu sunt identice cu cele ale domiciliului (stabilitateşi
obligativitate), atributele specifice reşedinţei fiind vremelnicia şi caracterul facultativ.

36. Acțiunea în reclamație de stat.

Prin acţiuni de stare civilădesemnăm acele acţiuni în justiţie care au ca obiectelemente de stare
civilă.Acţiunile de stare civilă nu trebuie confundate cu acţiunile în justiţie ce privescanularea
(desfiinţarea), modificarea, rectificarea şi completarea actelor de stare civilă orimenţiunilor înscrise pe
marginea acestora.

acţiuni în reclamaţie de stat, adică acele acţiuni prin care se urmăreşte obţinereaaltei stări civile
(mai exact, altui element de stare civilă) decât cea existentă la dataintentării acţiunii. Sunt incluse
în această categorie acţiunea în stabilirea maternităţii (art.423-424 C.civ.) şi acţiunea în stabilirea
paternităţii (art. 424-428 C.civ.);

37. Acțiunea în contestație de stat.

acţiuni în contestaţie de stat,adică acele acţiuni prin care se urmăreşte înlăturareaunei stări civile
(mai exact, a unui element de stare civilă), pretins nereale, şi înlocuirea eicu alta, pretins reală, de
exemplu, acţiunea în tăgăduirea paternităţii (art. 429-433 C. civ.),acţiunea în contestarea recunoaşterii
voluntare de maternitate sau de paternitate,acţiunea în nulitatea căsătoriei, acţiunea în nulitatea adopţiei,
acţiunea în nulitatearecunoaşterii voluntare de maternitate sau de paternitate etc.;

38. Acțiunea în modificare de stat.

acţiuni în modificare de stat,adică acele acţiuni prin care se urmăreşte oschimbare, doar pentru
viitor, în starea civilă a persoanei, cea anterioară nefiindcontestată. Este cazul acţiunii de divorţ
(art. 379-404 C.civ.), al acţiunii în desfacereaadopţiei şi al acţiunii prin care se solicită
schimbarea sexului.

39. Conținutul autorității părintești.

Art. 483 C.civ. prevede: „(1) Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri, care
privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egalambilor părinţi.

Autoritatea părintească are în conţinutul ei drepturile părinteşti cu privire la persoana

copilului şi drepturile şi îndatoririle părinteşti privitoare la bunurile copiilor.

a) părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, de a îngriji de sănătatea şi dezvoltarea

fizică, psihică şi intelectuală;
b) părinţii au îndatorirea de a asigura educaţia copiilor, învăţătura şi pregătirea lor
profesională, potrivit propriilor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului;
c) părinţii au dreptul de a-şi creşte personal copiii, de a stabili locuinţa copilului şi de a-l ţine;
d) părinţii au dreptul de a avea legături personale cu copiii lor, în situaţii legale în care copiii nu
se aflaualături de ei;
 Părinţiisunt obligaţi:

a) să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea;

b) să prezinte şi să permită informarea şi lămurirea copilului despre toate actele şi faptele care l-
ar putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia;

c) să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului;

40. Exercitarea autorității părintești.

În regulă generală, dacă părinţii nu se înţeleg cu privire la exercitarea drepturilor şi

îndatoririlor părinteşti; potrivit dispoziţiilor art. 486 C. civ. hotărăşte instanţa de tutelă, după ce îi ascultă
pe părinţi şi analizează interesul acestuia. În mod excepţional, autoritatea părintească se execută de
către un singurpărinte dacă celălalt a decedat, este decăzut din drepturile părinteşti, este pus sub
interdicţie judecătorească sau se află, din orice motiv, în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa.

În situaţia în care părinţii au divorţat, copilul este încredinţatspre creştere şi educare unuia dintre
ei. În această situaţie se vorbeşte de o scindare a ocrotirii părinteşti, în sensul că ea nu revine în mod
egal ambilor părinţi.

Neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti poate să atragă

sancţionarea părinţilor. Legea prevede nu doar sancţiuni de dreptul familiei (decăderea din
drepturile părinteşti), dar şi sancţiuni civile, administrative şi chiar penale.

41. Cazurile de instituire a tutelei.

Prin tutela copilului se înţelege mijlocul juridic de ocrotire a minorului lipsit de ocrotirea
părintească. Ca regulă, tutela se deschide când o persoană fizică nu a împlinit 18 ani şi este lipsită de
ocrotirea părintească.

Tutela se instituie în următoarele situaţii:

-ambii părinţi sunt decedaţi;

-ambii părinţi sunt necunoscuţi;

-ambii părinţi sunt decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa penală a
interzicerii drepturilor părinteşti;

-ambii părinţi sunt puşi sub interdicţie judecătorească;

-ambii părinţi sunt dispăruţi ori declaraţi judecătoreşte morţi;

42. Tutorele.

Poate fi tutore o persoană fizică sau soţul şi soţia, împreună, dacă nu se află în vreunul dintre
cazurile de incompatibilitate prevăzute de prezentul cod. (2) În cazul în care, în situaţia prevăzută la
art.110 se află mai mulţi minori care sunt fraţi sausurori, se numeşte, de regulă, un singur tutore.

Art. 113 C. civ. prevede că nu poate fi tutore:

a) minorul, persoana pusă sub interdicţie judecătorească sau cel pus sub curatelă;
b) cel decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore;

c) cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre
judecătorească, precum şi cel cu rele purtări reţinute ca atare de către o instanţă judecătorească;

Părintele poate desemna, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formă
autentică, ori, după caz, prin testament, persoana care urmează a fi numită tutore al copiilor săi.” Această
desemnare poate fi revocată oricând de părinte, chiar şi printr-un înscris sub semnătură privată. Înscrisul
prin care se revocă persoana desemnată pentru a fi numită tutore se va înscrie în registrul naţional
notarial.

Tutore este persoana fizică numită prin hotărârea instanţei de tutelă competentă pentru a
îndeplini, sub supravegherea, controlul şi îndrumarea instituţiilor publice abilitate, sarcinatutelei cu privire
la un minor, sau cu privire la o persoană pusă sub interdicţie.

43. Consiliul de familie.

Rol: Consiliul de familie se poate constitui pentru a supraveghea modul în care tutorele îşi
exercită drepturile şi îşi îndeplineşte îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile minorului.

Membri: Consiliul de familie se constituie de către instanţa de tutelă şi este compusă din 3
membri având calitatea de rude sau afini (instanţa ţine seama de gradul de rudenie şi de
relaţiilepersonale cu familia minorului. În lipsă de rude sau afini instanţa poate numi şi alte persoane care
au avut legături de prietenie cu părinţii minorului sau care manifestă interes pentru situaţia acestuia. Soţul
şi soţia nu pot fi, împreună, membri ai aceluiaşi consiliu de familie.

Functionare: Consiliul de familie este convocat cu cel puţin 10 zile înainte de data întrunirii, la
solicitarea oricăruia dintre membrii acestuia, a minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, a tutorelui sau a
instanţei de tutelă

44. Curatela copilului, definiție și instituire.

Definitie: Curatela este o instituţie de drept civil având drept scop ocrotirea juridică a persoanelor
fizice în anumite situaţii speciale prevăzute de lege, care le împiedică sa-şi execute drepturile şi să-şi
apere interesele.

Instituire: Ca şi tutela, curatela copilului se instituie prin numirea de către instanţa de tutelă de la
domiciliul acestuia, fie din oficiu, fie la cererea unei persoane din cele menţionate de art. 111 C. civ., a
unei persoane numite curator, având misiunea de a reprezenta interesele celui aflat în această nevoie
(numit reprezentat).

Codul civil reglementează patru cazuri de instituire a curatelei copilului.

-Cazul contrarietăţii de interese (art. 150 alin (1) C.civ.);

-Cazul înlocuirii unui tutore (art. 159 C.civ.);

-Cazul punerii sub interdicţie a minorului (art. 167 C.civ.);

-Cazul împiedicării vremelnice a părintelui ori a tutorelui minorului de a-l ocroti (art. 150 alin (2)
C.civ.).
45. Încetarea curatelei copilului.

Incetarea curatelei se face de către organul care a instituit-o la cererea curatorului, a celui
reprezentat, a oricăreia dintre persoanele fizice sau juridice îndreptăţite să ceară instituirea acestei
măsuri, sau chiar din oficiu atunci când au încetat cauzelecare au determinat-o.

Art. 185 C.civ. prevede cu privire la încetarea curatelei „Dacă au încetat cauzele care au provocat
instituirea curatelei, aceasta va fi ridicată de instanţa de tutelă la cererea curatorului, celui reprezentat, a
oricăruia din cei prevăzuţi în art. 111 C. civ.”

46. Procedura punerii sub interdicție a interzisului judecătoresc.

În doctrină, interdicţia judecătorească este definită ca fiind „măsura de ocrotire, de drept civil,
care se ia de către instanţă faţă de persoana fizică lipsită de discernământul necesar pentru a se îngriji de
interesele sale datorită alienaţiei sau debilităţii mintale, constând în lipsirea de capacitate de exerciţiu şi
instituirea tutelei”.

Instanţa competentă în soluţionarea cererii de punere sub interdicţie este Judecătoria de la

domiciliul pârâtului.

Cererea de punere sub interdicţie judecătorească poate fi făcută, potrivit art. 165 dinC.civ. de
către persoanele prevăzute în art. 111 din acelaşi act normativ şi anume:

a) persoanele apropiate persoanei în cauză şi administratorii şi locatarii casei în care

locuieşte aceasta;

b) serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, precum şi notarul public,
cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale;

c) instanţele judecătoreşti, cu prilejul condamnării la pedeapsa penală a interziceri

drepturilor părinteşti;

d) organele administraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă

persoană.

47. Cazuri de instituire a curatelei pentru ocrotirea persoanei fizice.

Curatela are drept scop ocrotirea juridică a persoanelor fizice aflate în situaţii speciale,
prevăzutede lege, care le împiedică să-şi exercite drepturile şi să-şi apere interesele.

În afară de cazurile prevăzute de lege, instanţa de tutelă poate institui curatela în următoarele
cazuri reglementate de art. 178 C.civ.: Curatela Batraniilor, bolnaviilor sau a persoanelor cu dizabilitati,
Curatela pentru rezolvarea unor situatii urgente, Curatela celui disparut
48. Elementele constitutive ale persoanelor juridice.

Sunt persoane juridice entităţile prevăzute de lege, precum şiorice alte organizaţii legal înfiinţate
care, deşi nu sunt declarate de legepersoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la art.
187C.civ.

Elementele caracteristice care constituie conţinutul noţiunii depersoană juridică sunt:

a) organizarea proprie de sine stătătoare;

b) scopul propriu în acord cu interesul general;

c) patrimoniul propriu distinct;

d) individualitatea juridică distinctă.

Aceste elemente trebuie întreţinute în scopul precis de a facedin această organizare un subiect
distinct de drept. Elementul central nueste aici patrimoniul distinct, ci calitatea, de subiect distinct de
drept.

49. Categorii de persoane juridice. Persoane juridice publice.

Înfiinţarea prin lege a persoanelor juridice este specifică persoanelor juridice de drept public (art.
191 C.civ.).

Este vorba mai întâi de stat, constituit în baza Constituţiei, ca subiect de drept în

-relaţiile internaţionale;-

relaţiile de drept intern.

Personalitatea juridică este recunoscută şi organelor statului, în exercitarea puterii de drept ( a

celor trei funcţii ale statului: legislativă, executivă şi judiciară); Parlamentul, Ministerele, organele
puterii judecătoreşti.

B. Colectivităţile locale formează alte persoane juridice de drept public: comune, oraşe, municipii,
judeţe.

50. Modurile de înființare a persoanei juridice.

Personificarea” (înfiinţarea) persoanei juridice, în sistemul naţional de drept român se

poate înfăptui, conform art.194 C.civ. pe următoarele căi:

a) Prin actul de infintare al organului competent

b) Prin actul de înfiinţare a celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii

c) In orice alt mod prevăzut de lege.

Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege actul de constituire a persoanei
juridice şi, după caz, statutul acesteia.
51. Înregistrarea persoanei juridice.

Art. 200 C.civ. prevede: “

(1) Persoanele juridice sunt supuse înregistrării, dacă legile care le sunt aplicabile prevăd această
înregistrare.
(2) Prin înregistrare se înţelege înscrierea, înmatricularea sau, după caz, orice altă
formalitate de publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul dobândirii personalităţii juridice sau
al luării în evidenţă a persoanelor juridice legal înfiinţate, după caz.
(3) Înregistrarea se face la cerere sau, în cazurile anume prevăzute de lege, din oficiu.”

52. Atributele de identificare a persoanei juridice.

Ca noţiune, identificarea persoanei juridice constă în individualizarea persoanei ca subiect

distinctin raporturile juridice la care participă persoana.

Atribute: Nume, Sediul Social, Nationalitatea, Codul fiscal, Contul bancar, Firma si marca,
Telefon.

53. Reorganizarea persoanei juridice. Definiție și moduri de reorganizare.

Reorganizarea persoanei juridice este operaţiunea juridică în care pot fi implicate

una sau mai multe persoane juridice şi care are ca efecte înfiinţarea, modificarea ori
încetarea acestora.

(1) Reorganizarea persoanei juridice se realizează prin fuziune, prin divizare sau prin
transformare.
(2) Reorganizarea se face cu respectarea condiţiilor prevăzute pentru dobândirea
personalităţii juridice, în afară de cazurile în care prin lege, actul de constituire sau
statut se dispune altfel.
54. Încetarea persoanei juridice.
Modurile de încetareÎn temeiul art. 244 C.civ. „Persoana juridică încetează, după caz, prin:
-constatarea ori declararea nulităţii;
-prin fuziune;-divizare totală;
-transformare;
-dizolvare sau desfiinţare;
-alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege.”