Sunteți pe pagina 1din 58

Prescripţia extinctivă în Noul Cod civil

1143

TITLUL III PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ ÎN NOUL COD CIVIL

CAPITOLUL I

NOŢIUNEA, REGLEMENTAREA ŞI EFECTUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

§ 1. Originea prescripţiei extinctive

591. Datele problemei. Noul Cod civil, adoptat prin Legea nr. 287/2009 1) , în pofida unor afirmaţii contrare, făcute în special de oponenţii schimbării ori cei de ocazie, va aduce schimbări majore în dreptul român, abandonând aşa-zisa concepţie dualistă a dreptului privat, bazată pe distincţia tradiţională profesionişti versus neprofesionişti, restructurează, în mod profund, raporturile juridice civile, fiind prima mare reformă legislativă după mai bine de un secol şi jumătate, de când au fost adoptate Codul civil şi Codul de procedură civilă. De la regimul bunurilor la statutul persoanelor, trecând prin regimul acţiunilor (care formal fac obiectul de reglementare al Noului Cod de procedură civilă, în curs de adoptare), instituţiile fundamentale ale dreptului privat sunt amplu şi profund revizuite, reconsiderate şi, în multe privinţe, remodelate, ţinând seama nu numai de nevoile actuale ale societăţii româneşti, dar şi de tendinţele şi aspiraţiile ei viitoare, precum şi de cerinţele de armonizare a legislaţiilor naţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene. Într-adevăr, statutul juridic al persoanelor fizice şi juridice, familia, filiaţia şi drepturile personalităţii nu numai că au fost revăzute, dar au fost, în multe privinţe, reformate în mod radical. Tot astfel, proprietatea şi drepturile reale limitate, moştenirea, obligaţiile, inclusiv raporturile de drept internaţional privat au fost serios amendate ori, după caz, restructurate, fiind aşezate pe noi baze, în care principiile preeminenţei dreptului şi securităţii juridice, garantarea şi ocrotirea, în mod

1) Publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009. În legătură cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil, v. art. 2.664: „(1) Prezentul Cod civil intră în vigoare la data care va fi stabilită în legea de punere în aplicare a acestuia. (2) În termen de 12 luni de la data publicării prezentului Cod civil, Guvernul va supune Parlamentului spre adoptare proiectul de lege pentru punerea în aplicare a Codului civil.” În doctrină, procedura de intrare în vigoare a viitorului Cod civil a fost deja criticată, ca fiind nefirească şi discutabilă faţă de procedeul adoptării sale, pe calea asumării răspunderii guvernamentale. V., în acest sens, I. Tr. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, Privire analitică asupra corelaţiei dintre Noul Cod civil şi Codul muncii, în RRDP nr. 6/2009, p. 14, nota 4.

1144

TRATAT DE PRESCRIPŢIE EXTINCTIVĂ

egal, a libertăţilor (sau drepturilor) fundamentale, apărarea proprietăţii private, garantarea libertăţii contractuale şi exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor subiective au constituit ideile călăuzitoare ale întregii reglementări. În materia apărării drepturilor subiective civile un loc esenţial revine instituţiei prescripţiei extinctive, care în Noul Cod civil este reglementată, pentru prima dată, distinct de uzucapiune şi în cadrul unei cărţi separate de sine stătătoare, deoarece domeniul său de acţiune vizează nu doar drepturile de creanţă, ci şi alte drepturi patrimoniale (drepturile reale, drepturile potestative etc.), dar chiar şi drepturile nepatrimoniale (ex., acţiune de filiaţie), iar pe de altă parte, obiectul prescripţiei nu este dreptul subiectiv primar, ci dreptul subiectiv secundar, respectiv dreptul la acţiune în sens material, adică, în alţi termeni, raportul de constrângere, generat de încălcarea dreptului subiectiv primar ori a unui interes legitim recunoscut de lege, după caz. Dar odată cu readucerea în Codul civil a dispoziţiilor generale privitoare la prescripţia extinctivă, s-a pus însă problema dacă reglementarea actuală cuprinsă în Decretul nr. 167/1958 este suficientă ori este depăşită sau, după caz, necorespunzătoare faţă de exigenţele şi necesităţile societăţii contemporane, astfel încât instituţia prescripţiei trebuie şi ea reformată, iar nu doar reamplasată din punct de vedere tehnic într-un alt act normativ. Într-adevăr, după cum am văzut (supra, nr. 72 şi urm. ), Decretul nr. 167/1958 a fost construit pe o concepţie, astăzi depăşită, în care normele privitoare la prescripţia extinctivă sunt norme imperative, deoarece instituţia prescripţiei este considerată o instituţie de ordine publică, iar raporturile civile trebuie supuse unor reglementări diferite, după, este vorba de raporturi stabilite „între organizaţiile socialiste” [art. 3, 4, 10, 16 lit. a), art. 20] ori de raporturi stabilite între celelalte persoane fizice sau juridice 1) . În afară de aceasta, întrucât prescripţia este o instituţie complexă, de drept pozitiv, însă contrară dreptului natural 2 , reglementarea acesteia a suscitat şi suscită o serie de interogaţii care nu pot fi ignorate ori de câte ori legiuitorul îşi propune să instituie ori să reformeze o astfel de instituţie. În esenţă, este vorba de următoarele probleme de principiu 3) :

1) V. şi Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a VII-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 235. 2) Deoarece ajunge uneori să priveze pe titular de dreptul său, ducând, practic, la îmbogăţirea altuia în detrimentul său. Într-adevăr, dacă debitorul nu plăteşte şi este liberat de obligaţie, creditorul va fi despuiat de bunul ori dreptul său. 3) V., de ex., pentru dreptul englez, N.H. Andrews, Reform of Limitation of Actions: the quest for sound poliy, Cambridge Law Journal 589 (1998). Conform autorului reforma prescripţiei extinctive (limitation of actions) comportă 4 probleme principale: durata prescripţiei, generalitatea sau nu a termenului de prescripţie fixat, criteriul determinării începutului prescripţiei şi înlăturarea efectului prescripţiei în cazul în care aplicarea acesteia s-ar dovedi ca inechitabilă.

„The English Law Commission’s Consultation Paper „Limitation of Actions” is a long study of a complex subject. The subject has produced a large and detailed literature. Reform is necessary. The occasion of a Consultation Paper should stimulate both substantive and procedural lawyers to think deeply about how this subject, which is truly the gateway to justice, might be re-built. The paper on which might draw up new plans is, however, not blank. It seems clear that there must be a law of limitation. Secondly, it seems obvious that a limitation regime must prescribe a fixed period of time, probably measured in years, during which litigation must be commenced. There are four main areas for debate within that essential framework.

Prescripţia extinctivă în Noul Cod civil

1145

(i) Prescripţia trebuie sau nu să fie o instituţie de aplicaţiune generală? Un

mod general de stingere a drepturilor subiective civile sau doar un mod special şi limitat?

(ii) Prescripţia trebuie să fie de ordine publică sau de ordine privată? Ea

trebuie să fie guvernată de norme imperative ori dispozitive (supletive)? Prin norme legale sau şi prin norme convenţionale?

(iii) Prescripţia stinge dreptul subiectiv material primar ori numai dreptul la

acţiune (sau acţiunea civilă), i.e. dreptul subiectiv secundar? Obligaţia prescrisă este o

obligaţie naturală ori pur morală, de conştiinţă? Plata făcută după împlinirea

prescripţiei este o plată valabilă ori nedatorată şi, deci, supusă restituirii?

(iv) Este vorba de o instituţie de drept material ori procesual? Ea trebuie supusă

legii fondului dreptului subiectiv sau, dimpotrivă, legii forului, i.e. legii instanţei

învestite cu soluţionarea litigiului civil?

(v) Termenul general de prescripţie trebuie să fie lung, mediu ori scurt?

Trebuie să se aplice tuturor drepturilor şi oricăror titulari ai acestora ori, dimpotrivă, numai anumitor drepturi sau anumitor titulari? În alţi termeni, trebuie să existe sau nu termene speciale aplicabile anumitor drepturi subiective ori anumitor subiecte de

drept?

(vi) Prescripţia trebuie să cuprindă un singur termen, i.e. să fie unică, sau,

dimpotrivă, prescripţia ordinară să fie dublată de o prescripţie specială? În alţi termeni, trebuie instituit un termen minim şi altul maxim de prescripţie, după cum el

se calculează de la un moment subiectiv sau obiectiv, ori este suficient doar un termen de prescripţie, importantă fiind stabilirea momentului de la care acesta începe să curgă?

(vii) Prescripţia trebuie să înceapă să curgă de la data naşterii dreptului

subiectiv, a încălcării lui sau de la o altă dată, ulterioară?

(viii) Ea operează ipso iure, ope iudicii ori numai la cererea părţii interesate?

Prin efectul legii sau – în baza hotărârii organului de jurisdicţie, instanţa judecătorească ori arbitrală, după caz –, ori, în sfârşit, doar la cererea celui îndreptăţit (ope exceptionis)?

(ix)

Prescripţia trebuie aplicată din oficiu ori invocată de partea interesată?

(x)

Renunţarea la prescripţie este ori nu posibilă? Implică consolidarea

raportului juridic iniţial ori naşterea unui alt raport juridic, distinct de raportul juridic originar?

First, there is the question, „In general, how long should the limitation period be?” Secondly, there is the question, „Should the same period apply to all types of claim; it not, which types should receive special treatment?” The third question is, „What should be the starting-date for the effluxion of the relevant limitation period?” Here the choice is between the date when the cause of action first arises and the date when the prospective plaintiff either realises that there are material facts giving rise to a claim, or at least the has sufficient „constructive” knowledge of those facts so that he can be reasonably expected to consult and inquire. The Law Commission calls this compound of actual and constructive knowledge the „discoverability” starting-date. Finally, there is the question: „Should the hand of `equity` continue to bend the limitation rules in deserving circumstances?” (N.H. Andrews, op. cit., pp. 589-590).

Cu privire la modul de rezolvare, de lege ferenda, a acestor probleme în dreptul englez, v. Limitation Bill 2001, elaborat de Law Commission, prezidată de Robert Carnwath (disponibil la adresa:

www.law.com.gov.uk).

1146

TRATAT DE PRESCRIPŢIE EXTINCTIVĂ

O teorie a prescripţiei extinctive, ca şi o reglementare corespunzătoare a acesteia trebuie să furnizeze răspunsuri la toate aceste întrebări (şi la altele similare sau complementare). Care sunt însă răspunsurile Noului Cod civil? Vom încerca să le înfăţişăm în continuare şi să le însoţim, când este cazul, de explicaţiile corespun- zătoare. În acest scop vom analiza în acest prim capitol aspectele generale legate de noţiunea, natura juridică, delimitarea, caracterul normelor privitoare la prescripţia extinctivă şi efectul acesteia, în lumina Noului Cod civil, pentru ca apoi, în capitolele următoare, să ne ocupăm de chestiunile particulare, funcţionale ale acesteia, respectiv:

domeniul prescripţiei extinctive (cap. II), termenele legale de prescripţie extinctivă (cap. III), cursul prescripţiei extinctive (cap. IV) şi, în fine, repunerea în termenul de prescripţie (cap. V). Dar înainte de a aborda aceste chestiuni este util să amintim principalele surse legislative, interne şi externe, care au stat la baza noii reglementări a prescripţiei extinctive (nr. 592) şi a căror consultare este esenţială pentru a înţelege filosofia noii reglementări, precum şi răspunsurile legiuitorului român ori, dacă vrem, a redactorilor Codului civil la problemele de mai sus.

592. Sursele Noului Cod civil. În ce priveşte prescripţia extinctivă, la elaborarea principiilor şi regulilor cuprinse în Cartea VI „Despre prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul termenelor” au fost consultate cele mai importante şi moderne surse legislative ori nonlegislative, atât interne cât şi externe 1) .

Dintre sursele interne principale amintim (în ordine cronologică):

– Codul civil (1864): art. 1837-1911;

– Codul comercial (1887): art. 945-956;

– Codul civil Carol al II-lea (1940) 2) : art. 1418-1450;

– Codul familiei (1954): art. 21, 55, 60;

– Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă;

– Proiectul Codului civil al Republicii Socialiste România (1971): art. 135-165;

– Proiectul de Lege al Ministerului Justiţiei privind prescripţia extinctivă (1995);

– Proiectul de Lege al Ministerului Justiţiei de modificare şi completare a Codului

civil, a Codului de procedură civilă, a Legii cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996, precum şi a altor acte normative conexe (2000) 3) : art. I pct. 22;

– Proiectul Noului Cod civil (2004) 4) : art. 1928-1979.

Cât priveşte sursele externe principale 5) , amintim aici:

1) Cf. Expunerii de motive a Proiectului de Lege privind Codul civil (2009), la adresa www.just.ro, repro-

dusă şi în Codul civil (Legea nr. 287/2009), cu prefaţă de Fl.-Antonius Baias, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009. 2) Cu privire la soarta Codului civil Carol al II-lea (ca şi a Codului de procedură civilă şi Codului comercial din 1940), adoptate, însă amânate sine die, v. I. Tr. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, op. cit., p. 14, nota 17.

V. Supliment Juridica nr. 11-12/2000. 4) Adoptat de Senatul României la 13 septembrie 2004 (şi publicat în volum de Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006). 5) Cu privire la utilitatea, chiar necesitatea consultării surselor de drept comparat, v. G. Rouhette, Regard sur l’avant-projet de réforme du droit obligations; in Revue des contrat 2007/4, pp. 1378-1379.

«Sans céder à l’autodénigrement, nous avons tiré profit de récents développement du droit des obligations en dehors de nos frontières, la Convention de Vienne sur la vente internationale

3)

Prescripţia extinctivă în Noul Cod civil

1147

– Codul federal elveţian al obligaţiilor (1911): art. 127-142;

– Codul civil german (BGB), astfel cum a fost modificat în anul 2000: par. 194-218;

– Codul civil francez (1804): art. 2219-2282 (în vechea redactare, anterioară

reformei prescripţiei din anul 2008)

1) ;

– Codul civil italian (1942): art. 2934-2969;

– Codul civil olandez (1992): art. 3.11.10-3.11.21;

– Codul civil al provinciei Québec (1991): art. 2875-2933;

– Codul civil spaniol (1889): art. 1930-1975;

– Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri,

încheiată la New-York la 14 iunie 1974 şi Protocolul de modificare a Convenţiei, încheiat la Viena la 11 aprilie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 24/1992;

– Principiile Unidroit 2004 aplicabile contractelor comerciale internaţionale: art.

10.1-10.11;

– Principiile dreptului european al contractelor (1999), elaborate de Comisia

privind dreptul european al contractelor (Lando): art. 14:101-14:601;

– Anteproiectul Catala de reformă a Codului civil francez (2004) asupra dreptului obligaţiilor şi a materiei prescripţiei extinctive.

În afară de aceste surse, un aport important l-a avut doctrina, în principal contribuţiile de excepţie ale prof. Mihail Eliescu, redactorul (şi autorul) Decretului nr. 167/1958, şi ale prof. Gheorghe Beleiu, precum şi practica judiciară şi arbitrală relevantă, în special aceea creată în baza Decretului nr. 167/1958, aspecte care au fost semnalate de altfel, în diverse locuri, în cadrul tratatului de faţă, motiv pentru care socotim că este inutil a fi din nou aici amintite.

§ 2. Noţiunea prescripţiei extinctive

593. Definiţie şi terminologie. a) Definiţie. Deşi Noul Cod civil nu defineşte in terminis prescripţia extinctivă, reglementează, în mod expres, obiectul (şi, implicit, efectul) acesteia, ca şi Decretul nr. 167/1958 (art. 1 alin. 1). Într-adevăr, potrivit art. 2.500 – intitulat „Obiectul prescripţiei extinctive” –:

de marchandises occupant à cet égard une place à part, puisqu’elle constitue le droit français de la vente internationale. On n’a pas ignoré la Common Law d’Angleterre ni celle des États-Unis. Des codifications récentes, de l’aire romaniste, nous avons retenu en particulier le Code civil portugais, le Nouveau Code civil Néerlandais, le Code civil du Québec et la réforme du droit allemand et la réforme du droit allemand des obligations. Mais surtout, nous avons fait notre miel des solutions des codifications privées du droit des contrats qui couvrent également de larges pans du droit des obligations: Principes relatifs aux contrats du commerce international d’Unidroit, Principes du droit européen du contrat, Code européen des contrats, ainsi que de celle des Principes de droit européen de la responsabilité civile, non pour les confronter à des concepts ou principes, réels ou supposés, du droit français, avec lesquels il leur faudrait cadrer, mais pour bénéficier de la sagesse qu’ils ont pu amasser au terme de longues années de réflexions et discussions comparatives. Le fait que, sur une question, ils présentent des vues concordantes serait un indice sûr que la solution proposée vaut acutoritate rationis.» (G. Rouhette, loc. cit. supra).

1) Cu privire la regimul actual al prescripţiei extinctive şi uzucapiunii în Codul civil francez, v. Legea nr. 2008-561 sin 17 iunie 2008 (în vigoare de la 1 iunie 2009).

1148

TRATAT DE PRESCRIPŢIE EXTINCTIVĂ

„(1) Dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. (2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz”.

Pentru definirea corectă a prescripţiei, art. 2.500 alin. 1 NCC trebuie însă coroborat, în primul rând, cu prevederile art. 2.506 care reglementează, in terminis, efectele împlinirii termenului de prescripţie:

„(1) După împlinirea prescripţiei, cel obligat este îndreptăţit să refuze executarea prestaţiei. (2) Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce dreptul la acţiune s-a prescris nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit. (3) Recunoaşterea unui drept prescris, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescrisă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie” (s.n.).

Totodată, mai trebuie reţinut că, în sistemul noului cod, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, părţile pot să încheie convenţii privitoare la prescripţie, în special să modifice durata termenelor legale de prescripţie ori regulile de funcţionare a prescripţiei extinctive (începutul prescripţiei, suspendarea, întreruperea, calculul acesteia etc.), după cum le dictează interesele (art. 2.515 alin. 3 şi 4). Din ansamblul acestor dispoziţii legale, rezultă însă că prescripţia, ca şi în sistemul Decretului nr. 167/1958 (supra, nr. 10, 26, 236 şi urm. ), nu stinge dreptul subiectiv material, ci numai dreptul la acţiune corespunzător, astfel că putem în continuare defini prescripţia extinctivă ca fiind acel mod de înlăturare a răspunderii civile constând în stingerea dreptului material la acţiune neexercitat în termenul stabilit de lege ori de părţi, după caz.

b) Terminologie. Sub aspect terminologic, este de reţinut că expresia „prescripţia extinctivă” ori, după caz, termenul de „prescripţie” sunt întrebuinţate de Noul Cod civil în două accepţiuni diferite, dar complementare, şi anume:

1) instituţia de drept civil având această denumire, adică totalitatea normelor de drept civil care reglementează stingerea dreptului la acţiune în sens material în domeniul raporturilor civile lato sensu; 2) esenţa însăşi a instituţiei prescripţiei extinctive – stingerea dreptului material la acţiune neexercitat în termenul de prescripţie, adică exact sensul pe care l-am avut în vedere când am definit mai sus prescripţia extinctivă. Cât priveşte „dreptul material la acţiune”, acesta este definit, într-o manieră largă, cuprinzătoare, pentru prima oară în legislaţia română, ca fiind „dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.” (art. 2.500 alin. 2) şi înglobează, în conţinutul său, atât dreptul la acţiunea condamnatorie, adică dreptul de a

Prescripţia extinctivă în Noul Cod civil

1149

obţine condamnarea pârâtului, cât şi dreptul la acţiunea executorie, adică dreptul de a obţine executarea silită, deoarece ambele sale forme vizează realizarea, pe cale silită, a dreptului subiectiv material încălcat, nesocotit ori ignorat, după caz. Precizăm că, din considerente de ordin tehnic, Noul Cod civil reglementează „dreptul comun” al prescripţiei dreptului la acţiune, „prescripţia dreptului de a obţine executarea silită” fiind reglementată în Codul de procedură civilă, reglementare care se completează cu prevederile Codului civil (art. 2.513). Desigur, această opţiune a legiuitorului nu afectează unitatea prescripţiei extinctive şi nici „unitatea” dreptului material la acţiune, care, aşa cum am arătat cu altă ocazie (supra, nr. 440-443) comportă, în existenţa sa concretă, ambele forme: dreptul la acţiunea condamnatorie şi dreptul la acţiunea executorie şi îmbracă, în întregul său, trăsăturile unui drept subiectiv civil de natură substanţială, iar nu procedurală.

594. Natura juridică a prescripţiei extinctive. În ce priveşte natura juridică a prescripţiei extinctive, această chestiune a fost controversată atât sub imperiul vechiului Cod civil (1864), cât şi a Decretului nr. 167/1958 (supra, nr. 23-26 ), dar credem că ea a fost tranşată de Noul Cod civil în sensul faptului că, sub acest aspect, prescripţia extinctivă nu stinge dreptul subiectiv civil primar, ci afectează doar dreptul subiectiv secundar, adică dreptul la acţiune (art. 2.500 şi 2.506, precitate), astfel încât putem spune, din nou, că prescripţia extinctivă este doar un mod sau o cauză legală de înlăturare (stingere) a răspunderii civile (lato sensu), iar nu un mod de stingere a dreptului subiectiv civil. Aşadar, prescripţia este şi rămâne o instituţie de drept material, substanţial, iar nu de drept procesual. Într-adevăr, din dispoziţiile legale mai sus citate, rezultă, indubitabil, că prescripţia extinctivă, ca sancţiune juridică, priveşte numai dreptul material la acţiune, adică posibilitatea subiectului activ de a pretinde şi obţine, pe cale judiciară, protecţia unui drept al său încălcat sau contestat (ori a unui interes legitim, în cazurile anume prevăzute de lege), iar nu (şi) dreptul subiectiv civil primar încălcat sau contestat, care supravieţuieşte efectului extinctiv al prescripţiei, nefiind în sine afectat. Totuşi, prin împlinirea (şi invocarea) prescripţiei extinctive o „transformare” ori „schimbare” juridică a dreptului subiectiv (şi a obligaţiei corelative) se produce, căci, din acest moment dreptul subiectiv civil nu mai poate fi apărat pe calea ofensivă a acţiunii în justiţie, ci numai pe calea defensivă a excepţiunii, atunci când subiectul pasiv şi-a executat de bunăvoie obligaţia solicitând restituirea prestaţiei făcute ori pretinzând titularului dreptului subiectiv să execute o prestaţie corelativă (de ex., să predea bunul, deşi dreptul la acţiunea în anularea vânzării nu mai poate fi exercitat, fiind stins prin prescripţie); în mod corespunzător, nici obligaţia civilă corelativă nu mai poate fi dusă la îndeplinire pe calea executării silite, dar este permisă şi deschisă executarea sa voluntară (art. 2.506 alin. 2). În consecinţă, prin obiectul şi efectul său, prescripţia extinctivă este un veritabil mod sau mijloc de înlăturare (încetare) a răspunderii civile, în sensul că după împlinirea termenului de prescripţie subiectul pasiv al raportului de constrângere nu mai poate fi constrâns, prin acţiune condamnatorie ori executorie, să execute prestaţia datorată sau să suporte orice altă sancţiune civilă, însă acesta nu este liberat de obligaţia ce îi incumbă, deoarece raportul juridic primar nefiind stins, el continuă să fie ţinut de obligaţia ce-i incumbă şi pe care o poate executa oricând de bunăvoie. După cum s-a spus, în mod sugestiv, prin efectul său, «prescripţia extinctivă metamor-

1150

TRATAT DE PRESCRIPŢIE EXTINCTIVĂ

fozează, transformă dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă corelativă, „retrogra- dându-le”, din perfecte (asigurate prin „acţiune”), în imperfecte (naturale, asigurate doar prin „excepţiune”)» 1) .

595. Delimitarea prescripţiei extinctive. După cum am arătat pe larg (supra, nr. 33 şi urm. ), prescripţia extinctivă se aseamănă dar nu se confundă cu alte instituţii de drept civil, precum: prescripţia achizitivă (uzucapiunea), decăderea şi termenul extinctiv. Noul Cod civil conservă şi chiar întăreşte autonomia prescripţiei extinctive faţă de aceste instituţii, reglementând în mod separat uzucapiunea, ca mod de dobândire a drepturilor reale prin posesia exercitată asupra unui bun în tot timpul cerut de lege (art. 930 şi urm.), decăderea, ca mod de stingere a unui drept subiectiv civil neexercitat în termenul stabilit de lege (art. 2.545) 2) , inclusiv termenul extinctiv, ca modalitate ce afectează existenţa unei obligaţii civile (art. 1.412 alin. 2). De reţinut, că regulile de la prescripţie constituie reguli de drept comun, astfel încât dispoziţiile în materie de uzucapiune, de ex., se completează cu cele de la prescripţia dreptului la acţiune 3) , după cum în materie de decădere, „dacă din lege (sau din convenţia părţilor – n.n.) nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de prescripţie” (art. 2.547) 4) , care, fiind mai puţin riguroase, permite judecătorului să trateze cu mai multă flexibilitate regimul unui asemenea termen 5) .

§ 3. Reglementarea prescripţiei extinctive

596. Sedes materiae. a) Reglementarea generală. Noul Cod civil reglementează prescripţia extinctivă în cartea VI „Despre prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul termenelor”, la art. 2.500-2.543. Aceste texte cuprind reglementarea generală, de drept comun, a instituţiei, deoarece dispoziţii cu caracter special există în numeroase alte texte ale codului, pe care aici le vom aminti doar (b), fără a intra în analiza acestora, care va fi făcută cu altă ocazie. În afară de aceasta, mai trebuie amintit că norme privitoare la prescripţia dreptului

1) Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 238. Reamintim că, sub aspectul naturii juridice, prescripţia dreptului la acţiune este, pentru prof. Beleiu, „un mod de transformare a conţinutului raportului juridic civil” (ibidem, iar pentru dezvoltări, v. Gh. Beleiu, Natura juridică a prescripţiei extinctive, III, în SCJ nr. 4/1985, pp. 335-341). 2) Decăderea, ca şi prescripţia de altfel, poate avea atât natură legală, cât şi convenţională, fiind însă o sancţiune mixtă, aplicabilă nu numai pentru neexercitarea unui drept subiectiv într-un termen prefixat (de forcluziune), dar şi pentru neefectuarea unui act juridic unilateral într-un termen imperativ (ex., denunţarea unilaterală a unui contract ori rezoluţiunea unilaterală a acestuia) atrăgând inadmisibilitatea (ori nulitatea) acelui act, dacă a fost săvârşit cu nesocotirea acelui termen. Într-adevăr, conform art. 2.545 NCC:

„(1) Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale. (2) Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor.”

3) V., în acest sens, art. 934: „Dispoziţiile prezentei secţiuni (privitoare la uzucapiunea imobiliară – n.n.) se completează, în mod corespunzător, cu cele privitoare la prescripţia extinctivă.” 4) Pentru discuţii şi dificultăţile privind criteriile de calificare a unui termen ca fiind de decădere (forcluziune), v. supra, nr. 37 lit. c), text şi notele de subsol. Cu privire la posibilitatea completării regimului termenului de decădere cu regulile de la prescripţie, v. art. 934, pentru ipoteza termenului de opţiune succesorală.

5)

Prescripţia extinctivă în Noul Cod civil

1151

la acţiune există şi în alte acte normative, care, în măsura în care vor fi păstrate de legea de punere în aplicare a Noului Cod civil, ele vor întregi reglementarea din cod, fie ca norme speciale, fie ca norme complementare (în această din urmă categorie urmând să intre dispoziţiile privitoare la prescripţia dreptului de a obţine executarea silită din viitorul Cod de procedură civilă). Este inutil să amintim că în ce priveşte raportul dintre cele două categorii de norme – generale şi speciale –, el va fi guvernat de bine cunoscutele reguli: generalia specialibus non derogant şi, respectiv specialia generalibus derogant.

b) Reglementări speciale cuprinse în Codul civil. După cum am menţionat, în afara normelor cuprinse în Cartea VI, noul cod conţine şi alte reguli speciale care se regăsesc în diverse materii şi se referă la diferite aspecte ale instituţiei prescripţiei precum:

– imprescriptibilitatea unor drepturi la acţiune [art. 216 alin. 6, art. 423 alin. 4, art.

427 alin. 1, art. 432 alin. 2, teza I, art. 433 alin. 2, art. 563 alin. 2, art. 564 alin. 2, art.

669, 696 alin. 2, art. 909 alin. 1, art. 911 alin. 2, teza a doua, art. 1130, art. 2.237];

– imprescriptibilitatea unor excepţii (art. 1.095 alin. 3, art. 1.249 alin. 2, teza a doua);

– prescriptibilitatea unor drepturi la acţiune având un obiect patrimonial (art. 253

alin. 4, art. 270, art. 638 alin. 2, in fine, şi alin. 3, art. 896 alin. 1, teza a doua) sau nepatrimonial (art. 419, 423 alin. 5, 427 alin. 5, art. 432 alin. 2, teza a doua, art. 433 alin. 3, art. 1.415 alin. 3, art. 2.010 alin. 3, art. 2.071, art. 2.499 alin. 2), după caz;

– termenele de prescripţie (art. 270, 301, 316 alin. 2, art. 428 alin. 3, art. 695

alin. 3, teza I, art. 892 alin. 3, art. 897 alin. 2, art. 915 alin. 2, teza I, art. 951 alin. 1, art. 990 alin. 5, art. 1.027 alin. 3, art. 1.070, 1.124, 1.223, art. 1.329 alin. 4, art. 1.564, art. 1.669 alin. 2, art. 1.933 alin. 3, art. 1.936 alin. 1, art. 2.190 alin. 1);

– prorogarea prescripţiei (art. 1.394);

– începutul prescripţiei (art. 990 alin. 4, art. 1.076 alin. 2, art. 1.880, art. 2.163);

– suspendarea prescripţiei (art. 695 alin. 3, teza a doua, art. 915 alin. 2, teza a

doua, art. 1.395, art. 1.433 alin. 1., art. 1.441 alin. 1, art. 1.449 alin. 1)

– întreruperea prescripţiei (art. 20 alin. 4, art. 1.433 alin. 2, art. 1.441 alin. 2, art. 1.449);

– legea aplicabilă prescripţiei (art. 2.663).

597. Caracterul normelor care reglementează prescripţia extinctivă. a) Sistemul Decretului nr. 167/1958. O problemă strâns legată de „reglementarea prescripţiei extinctive” este aceea a caracterului – imperativ ori dispozitiv – al normelor ce formează această instituţie. După cum am arătat (supra, nr. 74-77), atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară s-a admis, în mod constant, că, în sistemul Decretului nr. 167/1858, normele care formează instituţia prescripţiei extinctive sunt imperative, întrucât aceasta este o instituţie de ordine publică, destinată ocrotirii unui interes general, obştesc:

înlăturarea incertitudinii din raporturile juridice civile şi asigurarea stabilităţii lor. În doctrină, se mai precizează şi faptul că natura obştească ar fi dedusă tocmai din rosturile sau funcţiile prescripţiei extinctive 1) : 1) funcţia educativă şi mobilizatoare; 2) funcţia sancţionatoare (când prima n-a dat rezultate); 3) funcţia de consolidare a raporturilor juridice şi de înlăturare a dificultăţilor în administrarea probelor.

1) V., de ex., Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 235. Pentru amănunte cu privire la funcţiile prescripţiei extinctive, v. supra, nr. 19-22.

1152

TRATAT DE PRESCRIPŢIE EXTINCTIVĂ

şi două

consecinţe juridice importante impuse de caracterul imperativ al normelor care

reglementează prescripţia extinctivă 1) :

Ca

urmare

a

acestei

concepţii,

Decretul

nr.

167/1958

a

consacrat

1) inadmisibilitatea derogării, prin convenţie, de la normele prescripţiei extinctive (art. 1 alin. final: „Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă”); 2) obligativitatea aplicării, din oficiu, de către organul de jurisdicţie a normelor privind prescripţia extinctivă (art. 18: „Instanţa judecătorească şi organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris”).

Este însă de observat că această din urmă soluţie este opusă aceleia consacrată de art. 1841 C. civ.: „În materie civilă, judecătorii nu pot aplica prescripţia, dacă cel interesat nu va fi invocat acest mijloc”. Această concepţie asupra prescripţiei extinctive a fost considerată ca depăşită, fiind necorespunzătoare cu caracterul privat al raporturilor civile, astfel încât, de lege ferenda, scrie prof. Beleiu, „soluţia potrivită – impusă de principiul disponibilităţii, aplicabil în dreptul civil, în general – este aceea de a reveni la sistemul Codului civil:

prescripţia trebuie aplicată dacă cel interesat (de regulă, pârâtul) o invocă. Propunând această soluţie, nu scăpăm din vedere că, prin dispoziţie expresă, se poate consacra, în continuare, inadmisibilitatea derogării, prin act juridic civil, de la normele ce reglementează prescripţia extinctivă, deoarece soluţiile în prezenţă: aplicarea efectului prescripţiei numai dacă este invocat, de o parte, şi inadmisibilitatea derogării de la normele ce reglementează prescripţia extinctivă, de cealaltă parte nu sunt ireconciliabile dimpotrivă, ele pot foarte bine coexista, dând satisfacţie unor interese diferite: cel general şi cel individual; aceste interese trebuie armonizate, iar nu unul să fie anihilat de celălalt, de plano. Cu alte cuvinte, păstrând caracterul imperativ al normelor care reglementează prescripţia extinctivă, caracter dedus din natura obştească, generală a interesului asigurării certitudinii în raporturile juridice civile, prin înlăturarea unor litigii care să aibă originea în situaţii juridice prea învechite, ar trebui trasă o singură consecinţă: inadmisibilitatea derogării, iar nu şi cea de a doua:

obligativitatea aplicării, din oficiu, a prescripţiei extinctive de către organul de jurisdicţie.” 2) Aceste propuneri au fost avute în vedere de redactorii Noului Cod civil, care au abandonat concepţia caracterului imperativ, de ordine publică, al normelor care reglementează prescripţia extinctivă, optând pentru un caracter preponderent dispozitiv (recte, supletiv) al acestora (b).

b) Sistemul Noului Cod civil. Într-adevăr, în sistemul Noului Cod civil, prescripţia extinctivă, deşi rămâne o instituţie de interes general, prin rosturile ori funcţiile pe care le deserveşte, totuşi, este şi rămâne o instituţie de drept privat, astfel încât beneficiul prescripţiei extinctive este rezervat, în principiu, doar celui direct interesat, iar părţile,

1)

În acest sens, Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 236. 2) Ibidem. Pentru criticile aduse acestei soluţii, v. Ş. Beligrădeanu, Cu privire la aplicabilitatea art. 18 din Decretul nr. 167/1958, în situaţia litigiilor patrimoniale prin arbitraj, în Dreptul nr. 8/1995, pp. 18- 20; V. D: Zlătescu, Consideraţii în legătură cu instituţia prescripţiei, în Dreptul nr. 2/1999, p. 20, nota 13.

Prescripţia extinctivă în Noul Cod civil

1153

în vederea soluţionării mai rapide ori, după caz, în condiţii specifice, a unui eventual diferend, pot amenaja, în anumite limite, inclusiv regulile privitoare la prescripţia

dreptului la acţiune, născut din raporturile lor civile. Aceste interese preponderent private conduc spre o reglementare mult mai flexibilă, liberală, a instituţiei prescripţiei, bazată pe două principii fundamentale:

1) necesitatea asigurării certitudinii şi stabilităţii raporturilor juridice civile; 2) respectarea principiului libertăţii contractuale în materia prescripţiei extinctive, cu condiţia ca aceasta să nu aducă atingere ordinii publice (e.g. principiului garantării dreptului de liber acces la justiţie), normelor imperative şi bunelor moravuri.

În consecinţă, deşi se admite, cu valoare de principiu, că „prescripţia extinctivă este

reglementată prin lege” (art. 2.515 alin. 1), părţile care au capacitatea deplină de exerciţiu,

pot încheia, în mod valabil, convenţii privitoare la prescripţie (art. 2.514 alin. 3 şi 4). De asemenea, dacă în ce priveşte renunţarea la prescripţia care n-a început încă să curgă, este nulă, în schimb, o astfel de renunţare este valabilă dacă are ca obiect fie beneficiul termenului scurs, în cazul prescripţiei începute şi neîmplinite, fie beneficiul prescripţiei împlinite (art. 2.507). Cât priveşte invocarea şi aplicarea prescripţiei extinctive, în acord cu art. 1841 din vechiul cod, citat mai sus, „prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge” (art. 2.512 alin. 1), astfel încât „organul de jurisdicţie nu poate aplica prescripţia din oficiu” (art. 2.512 alin. 1), indiferent dacă pârâtul este un simplu particular ori, după caz, statul sau însuşi o unitate administrativ-teritorială.

598. Convenţiile privitoare la prescripţia extinctivă. a) Reglementare. În acord cu caracterul preponderent dispozitiv al normelor privitoare la prescripţie, Noul Cod civil admite, aşa cum am arătat, posibilitatea încheierii de convenţii (pacte) privitoare la prescripţie, cu respectarea anumitor condiţii sau limite. Astfel, potrivit art. 2.515, precitat:

„(1) Prescripţia extinctivă este reglementată prin lege. (2) Este interzisă orice clauză prin care fie direct, fie indirect o acţiune ar fi declarată imprescriptibilă, deşi, potrivit legii, aceasta este prescriptibilă, sau invers, o acţiune declarată de lege imprescriptibilă ar fi considerată prescriptibilă. (3) Cu toate acestea, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, părţile care au capacitatea deplină de exerciţiu pot, prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripţie sau să modifice cursul prescripţiei prin fixarea începutului acesteia ori prin modificarea cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a acesteia, după caz. (4) Termenele de prescripţie pot fi reduse sau micşorate (recte, mărite – n.n.), prin acordul expres al părţilor, fără însă ca noua durată a acestora să fie mai mică de un an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de prescripţie de 10 ani sau mai lungi care pot fi prelungite până la 20 de ani. (5) Dispoziţiile alin. (3) şi (4) nu se aplică în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună şi nici acţiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului. (6) Orice convenţie sau clauză contrară dispoziţiilor prezentului articol este lovită de nulitate absolută.”

O scurtă analiză a acestui articol este utilă, cel puţin dacă avem în vedere faptul că

este vorba de o reglementare absolut nouă pentru dreptul românesc.

1154

TRATAT DE PRESCRIPŢIE EXTINCTIVĂ

b) Condiţii de validitate. Din articolul citat, rezultă că, pentru a fi valabile,

convenţiile trebuie încheiate de persoane care au capacitate deplină de exerciţiu şi să aibă un obiect licit, respectiv să privească:

– drepturi la acţiune prescriptibile şi disponibile (cesibile);

– durata termenelor de prescripţie;

– începutul prescripţiei;

– modificarea (nu suprimarea) cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a prescripţiei.

A contrario, nu sunt admisibile convenţiile care au ca obiect:

– drepturile la acţiune imprescriptibile şi/sau indisponibile (incesibile), precum

acţiunile reale imprescriptibile (e.g. art. 563 alin. 3, art. 564 alin. 2, art. 696 alin. 2, art.

861 alin. 1 etc.), acţiunea în constatarea nulităţii absolute (art. 2.502 alin. 2, pct. 3), acţiunile derivând din starea şi capacitatea persoanelor (cf. art. 29 privitor la limitele capacităţii civile; art. 437 referitor la inalienabilitatea acţiunilor de filiaţie etc.); interdicţia este expresă (art. 2.515 alin. 2 şi 5, teza I);

– drepturile la acţiune derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele

supuse legislaţiei consumatorului, indiferent dacă pactul este încheiat înainte sau după încheierea unor asemenea contracte; această interdicţie este de asemenea expresă (art. 2.515 alin. 5, teza a doua);

– fixarea unor termene de prescripţie cu nerespectarea duratei minime sau maxime

legale (de ex., termenele de prescripţie de cel mult un an nu pot fi micşorate, dar pot fi mărite până la 10 ani, după cum termenele de 10 ani sau mai lungi pot fi prelungite până la 20 de ani; v., în acest sens, art. 2.515 alin. 4); aceste limite se explică prin necesitatea existenţei unui termen minim suficient pentru asigurarea unei acţiuni utile şi efective, pe de o parte, dar şi a unui termen care să nu fie excesiv de lung astfel încât să facă acţiunea practic imprescriptibilă ori să creeze dificultăţi de judecată sau de

administrare a probelor pe care legiuitorul a voit să le preîntâmpine, chiar şi împotriva voinţei părţilor, pe de altă parte;

– stabilirea momentului începutului prescripţiei (şi implicit al împlinirii ei) la o

dată în raport de care prescripţia ar fi socotită împlinită, ceea ce echivalează, implicit,

cu suprimarea dreptului la acţiune;

– suprimarea cauzelor legale de suspendare ori întrerupere a prescripţiei; legea

admite doar modificarea acestora, iar nu şi înlăturarea lor, ceea ce ar conduce, indirect, fie la imprescriptibilitatea dreptului la acţiune, fie la suprimarea acestuia şi exonerarea de răspundere a debitorului (cf. art. 2.512 alin. 2);

– înlăturarea posibilităţii repunerii în termen, atunci când depăşirea termenului de

prescripţie a fost cauzată de existenţa unor motive temeinic justificate (art. 2.521), o astfel de clauză este de asemenea prohibită, deoarece este abuzivă sau contrară echităţii şi bunelor moravuri (v. art. 15. privitor la abuzul de drept, art. 1.169 referitor la limitele libertăţii de a contracta).

Exempli gratia, dintre convenţiile privitoare la prescripţie care ar fi principial valabile, pot fi citate următoarele:

– cele care stabilesc un termen mai scurt ori mai lung de prescripţie decât cel general

de 3 ani (de ex., 1 an, pentru răspunderea pentru viciile aparente ale lucrului ori lucrării, ori

Prescripţia extinctivă în Noul Cod civil

1155

5 ani, pentru viciile ascunse) sau, după caz, decât cel special (de ex., 1 an, în cazul acţiunii în anulare sau reducerea obligaţiilor pentru leziune, fixat la 2 ani de art. 1.223); – cele care fixează începutul prescripţiei, altul decât cel prevăzut de lege, în regulă generală, ori printr-o dispoziţie particulară (de ex., stabilirea că prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile lucrului sau lucrării nu începe să curgă decât după consultarea unui expert, ori că începutul prescripţiei dreptului la acţiune pentru penalităţi curge nu de la exigibilitatea creanţei, ci de la împlinirea termenului de 30 de zile, în care aceasta putea fi achitată, fără a antrena plata penalităţilor aferente etc.); – cele prin care se modifică (nu suprimă) cauzele legale de suspendare ori întrerupere a prescripţiei (de ex., stabilirea faptului că între soţi prescripţia este suspendată chiar dacă sunt separaţi în fapt, ori că forţa majoră suspendă cursul prescripţiei, indiferent de data survenirii ei; stipularea că punerea în întârziere nu întrerupe prescripţia decât dacă este făcută prin executorul judecătoresc ori într-o anumită formă, ori că plata parţială nu constituie în sine recunoaştere tacită a prescripţiei, sau, în fine, că întreruperea, survenită prin cererea de chemare în judecată, va fi urmată de prescripţia cea mai lungă, de 10 ani, a dreptului de a obţine executarea silită etc.) şi, a fortiori, se suplimentează 1) aceste cauze de suspendare ori de întrerupere (de ex., prevederea în sensul căreia consultarea unui expert care să stabilească cauza deficienţelor calitative ale unui lucru suspendă prescripţia dreptului la acţiune ori stipularea faptului că încercarea de conciliere prealabilă a oricărui litigiu ivit între părţi, atrage suspendarea cursului prescripţiei).

c) Sancţiune. Orice convenţie sau clauză contrară dispoziţiilor art. 1.215 este lovită de nulitate absolută (art. 2.115 alin. 6), fiind, aşadar, nulă de drept.

599. Legea aplicabilă prescripţiei extinctive. În dreptul nostru, prescripţia extinctivă este o chestiune de fond, iar nu de procedură, astfel încât legea aplicabilă prescripţiei este legea care guvernează fondul dreptului, iar nu lex fori. Această soluţie prevăzută, de altfel, la art. 147 din Legea nr. 105/1992 privitoare la raporturile de drept internaţional privat („Prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuşi”) este menţinută de art. 2.663 NCC:

„Prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuşi.” 2)

Prin urmare, în funcţie de natura dreptului subiectiv civil primar, legea aplicabilă prescripţiei poate fi, după caz, lex personalis, lex contractus, lex loci delicti commissi, lex loci laesionis, lex rei sitae etc. 3) În final, precizăm că, în această materie, legea aplicabilă trebuie să fie unică, în sensul că trebuie să se aplice atât prescripţiei dreptului la acţiunea condamnatorie, cât şi prescripţiei dreptului la acţiunea executorie (v. pentru amănunte, supra, nr. 430, lit. c).

1) Cf. art. 2254 alin. 2 C. civ. fr. (L. n o 2008-561 du 17 juin 2008): «Les parties peuvent également, d’un commun accord, ajouter aux causes de suspension ou d’interruption de la prescription prévues par la loi. » (s.n.).

V., deja în acelaşi sens, art. 147 din Legea nr. 105/1992: „Prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuşi.”

Pentru amănunte, inclusiv unele soluţii nuanţate cuprinse în regulamentele comunitare, v. supra,

nr. 99.

2)

3)

1156

TRATAT DE PRESCRIPŢIE EXTINCTIVĂ

§ 4. Efectul prescripţiei extinctive

600. Ce se stinge prin prescripţie în lumina Noului Cod civil? a) Sistemul Decretului nr. 167/1958. După cum am văzut (supra, nr. 263 şi urm.), în doctrină – mai ales – a existat o controversă cu privire la ce se stinge prin prescripţia extinctivă, în lumina Decretului nr. 167/1958, controversă care îşi are originea în dispoziţiile – contradictorii – ale Codului civil din 1864 privitoare la acelaşi aspect (art. 1091 şi 1837, care evocă stingerea prin prescripţie a obligaţiei civile, versus art. 1890, 1900, 1903, 1904 etc., care se referă la prescripţia acţiunilor în justiţie) şi care, finalmente, a fost tranşată, cu argumente de text, de legislaţie şi jurisprudenţă (ibidem), în sensul stingerii prin prescripţie doar a dreptului la acţiune în sens material, iar nu a însuşi dreptului subiectiv.

b) Sistemul Noului Cod civil. În ce priveşte Noul Cod civil, soluţia stingerii doar a

dreptului material la acţiune este neîndoielnică, deoarece art. 2.500 se referă, expressis verbis, la dreptul material la acţiune ca obiect al prescripţiei, în timp ce art. 2.506, reglementând efectele prescripţiei împlinite, dispune următoarele:

„(1) După împlinirea prescripţiei, cel obligat este îndreptăţit să refuze executarea prestaţiei. (2) Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce dreptul la acţiune s-a prescris nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit. (3) Recunoaşterea unui drept (la acţiune – n.n.) prescris, făcută prin act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiunea este prescrisă sunt valabile, chiar dacă cel care a făcut-o nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie.” (s.n.).

Prin urmare, prescripţia extinctivă stinge numai dreptul la acţiune, iar nu şi dreptul subiectiv substanţial primar, ceea ce antrenează anumite consecinţe juridice specifice (c).

c) Consecinţele juridice ale stingerii, prin prescripţie, numai a dreptului material

la acţiune. Din faptul că prin prescripţie se stinge numai „dreptul la acţiune” (în sens material), adică posibilitatea titularului dreptului subiectiv civil de a obţine, la nevoie,

protecţia statală a dreptului său, decurge o importantă consecinţă juridică:

supravieţuirea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative; după cum am precizat la „natura juridică” a prescripţiei extinctive (supra, nr. 26), practic însă dreptul subiectiv şi obligaţia corelativă sunt transformate, deoarece pot fi considerate acum doar imperfecte, incomplete, ocrotite numai pe calea defensivă a excepţiunii, iar nu şi a acţiunii civile. În afară de aceasta, întrucât prescripţia afectează doar dreptul material la acţiune, iar nu şi „dreptul procesual la acţiune” – drept autonom şi distinct de dreptul la acţiune (în sens material) –, adică dreptul de a sesiza instanţa şi de a solicita soluţionarea cauzei, printr-o hotărâre rămasă definitivă, acesta este şi rămâne neatins, fiind practic

Prescripţia extinctivă în Noul Cod civil

1157

imprescriptibil extinctiv; într-adevăr, chiar dacă s-a împlinit termenul de prescripţie extinctivă, titularul dreptului subiectiv civil (neafectat de împlinirea acestui termen) poate sesiza oricând organul de jurisdicţie şi exercita, în continuare, celelalte drepturi procesuale, pentru a-şi apăra dreptul său, solicitând condamnarea pârâtului; dacă n-ar exista această posibilitate, nu s-ar putea verifica – jurisdicţional – nici faptul dacă prescripţia este sau nu efectiv împlinită, iar reclamantul n-ar putea dovedi ori demonstra că prescripţia nu s-a împlinit încă, existând, de pildă, o cauză de suspendare ori de întrerupere a cursului său.

601. Principiile efectului prescripţiei extinctive. Ca şi în actuala reglementare cuprinsă în Decretul nr. 167/1958 (art. 1 alin. 2 şi art. 12), efectul prescripţiei extinctive – stingerea dreptului material la acţiune – este cârmuit de două principii, şi anume (art. 2.503):

odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi

dreptul la acţiune privind un drept accesoriu (art. 2.503 alin. 1);

– în cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune

cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta din prestaţiile datorate (art. 2.503

alin. 2).

De la ambele principii, există însă excepţii, necunoscute în dreptul actual:

– în cazul creanţelor garantate cu o ipotecă sau altă garanţie reală (gaj 1) ), prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară (sau pignorativă); în această din urmă situaţie, creditorul ipotecar (sau gajist) va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile garantate, însă numai în limita valorii acestor bunuri şi doar în vederea acoperirii debitului principal (iar nu şi a accesoriilor acestuia) – art. 2.504; această excepţie este justificată de caracterul real, opozabil erga omnes, al ipotecii sau gajului, precum şi de faptul că aceste garanţii au un caracter relativ autonom faţă de creanţa garantată, astfel încât pot fi supuse unor reguli distincte de existenţă şi stingere (în cazul ipotecii imobiliare, dreptul de ipotecă se stinge numai prin radiere din cartea funciară, creditorul ipotecar putând opune oricând, pe cale de excepţie, neplata creanţei ipotecare, refuzând astfel, în chip legitim, să consimtă la radiere; în cazul ipotecii mobiliare, de asemenea, creditorul ipotecar se poate opune la radierea acesteia din arhivă, câtă vreme creanţa garantată, nestinsă prin prescripţie, nu a fost achitată; în fine, creditorul gajist, aflat în posesia bunului gajat, este pe deplin îndreptăţit să refuze restituirea bunului cât timp creanţa nu a fost achitată, de vreme ce, pe de o parte, prescripţia afectează doar dreptul la acţiune, iar lăsarea bunului în mâinile sale echivalează, pe de altă parte, cu recunoaşterea – continuă – a acestui drept, cel puţin în cazul în care constituitor este însuşi debitorul gajist, iar nu un terţ garant) 2) ;

1) Cf. art. 2.494 (Aplicarea regulilor privitoare la ipotecă): „Dispoziţiile privitoare la publicitatea, prioritatea, executarea şi stingerea ipotecilor mobiliare se aplică în mod corespunzător” (s.n.). Aşadar, dacă acţiunea ipotecară nu se stinge prin prescripţia acţiunii principale, mutatis mutandis, nici acţiunea creditorului gajist nu se stinge prin prescripţia creanţei principale garantate. 2) Prescripţia separată a creanţei garantate faţă de prescripţia (stingerea) garanţiilor reale este întâlnită şi în alte legislaţii, în special cele de inspiraţie germanică. V., în afara Codului civil german (art. 216),

1158

TRATAT DE PRESCRIPŢIE EXTINCTIVĂ

– în cazul în care prestaţiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din lege sau din convenţia părţilor, un tot unitar, dreptul la acţiune se va stinge printr-o singură prescripţie, iar nu prin prescripţii deosebite (art. 2.503 alin. 2); această excepţie, care înseamnă întoarcerea la regulă, se justifică prin caracterul unitar al obligaţiei, chiar dacă executarea ei este eşalonată, în virtutea legii ori a voinţei părţilor, deoarece această eşalonare a fost concepută pentru a facilita îndeplinirea obligaţiei, iar nu pentru a fi considerată ca fiind generatoare de prestaţii distincte, de sine stătătoare (de ex., în cazul vânzării cu plata preţului în rate, plata ratelor, fiind simple modalităţi de achitare a preţului, iar nu prestaţii de sine stătătoare, nu dă loc la drepturi la acţiune distincte şi, prin urmare, nici la prescripţii deosebite).

Tot în aplicaţia efectului extinctiv al prescripţiei – stingerea doar a dreptului material la acţiune –, art. 2.505 mai prevede, în mod firesc, că „prescripţia nu împiedică stingerea prin compensaţie (legală, dar mai ales judiciară – n.n.) a creanţelor reciproce şi nici exercitarea dreptului de retenţie 1) , dacă dreptul la acţiune nu era prescris în momentul în care s-ar fi putut opune compensarea sau dreptul de retenţie, după caz“ (s.n.). Soluţia este pe deplin justificată, deoarece la data când putea fi opusă, pentru prima dată, compensaţia ori dreptul de retenţie, dreptul la acţiune nu era prescris, astfel încât titularul său a socotit că nu mai e cazul să acţioneze din moment ce creanţele reciproce sunt (ori trebuie considerate) stinse până la concurenţa celei mai mici ori, după caz, se bucură de o garan