I.

Introducere

Reglementarea generală a contractului în Codul civil cuprinde o secțiune care sintetizează soluțiile
legale, doctrinare și jurisprudențiale anterioare cu privire la nulitatea contractului. Sub acest aspect,
noua reglementare este evident superioară vechii reglementări, care era neunitară, nesistematizată și
lacunară, ceea ce a solicitat doctrinei și practicii judiciare eforturi de interpretare și de aplicare a
normelor juridice relevante pentru a se depăși aceste dificultăți[1].

Dispozițiile legale introduse în art. 1.246-1.265 C. civ. alcătuiesc un ansamblu coerent, sistematizat și
logic, reunind nu numai soluții existente în Codul civil din 1864, ci și soluțiile conturate și decantate
îndelung în doctrina și practica judiciară anterioare, de aproape un secol și jumătate. Deși aceste
dispoziții privesc contractul, ele sunt aplicabile, mutatis mutandis, tuturor actelor juridice de drept
privat. Altfel spus, ele reglementează nulitatea actului juridic de drept privat, în general, iar nu numai
nulitatea contractului.

Această judecată de valoare nu exclude însă critica unora dintre soluțiile adoptate în noua
reglementare a nulității contractului; niciun rezultat al minții și al lucrării omului nu poate fi perfect.
Intră în această categorie soluția înscrisă în art. 1.249 alin. (1) C. civ., care consacră, la nivel de
principiu, ideea imprescriptibilității dreptului material la acțiunea în constatarea nulității absolute a
unui act juridic, soluție care o repetă pe aceea cuprinsă în art. 2 din Decretul nr. 167/1958[2], precum
și soluția cuprinsă în art. 1.249 alin. (2) fraza a II-a C. civ., inexistentă în reglementarea anterioară și
care consacră adagiul que temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum[3]. Invocarea
nulității relative pe cale de excepție în toate situațiile și fără nicio barieră în timp este și ea o soluție
criticabilă, dar în cele ce urmează discuția va fi restrânsă la soluția imprescriptibilității dreptului
material la acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic[4].

Discuția nu pune sub semnul întrebării diferența de regim juridic dintre nulitatea absolută și nulitatea
relativă[5]. Această diferență rămâne relevantă, în mod justificat, în legătură cu sfera persoanelor care
pot invoca nulitatea, inclusiv cu atribuția invocării ei din oficiu de către instanța de judecată, precum
și cu posibilitatea confirmării actului juridic afectat de un motiv de nulitate absolută ori de unul de
nulitate relativă.

Cu caracter prealabil, vor fi prezentate, în mod succint, originea acestei soluții și câteva exemple din
dreptul străin privind chestiunea prescriptibilității dreptului material la acțiunea în nulitate, în funcție
de natura acesteia (II), iar apoi vor fi inventariate argumentele care sprijină, de lege ferenda, soluția
prescriptibilității acțiunii prin care se solicită constatarea nulității absolute a unui act juridic (III),
pentru a ajunge, la sfârșit, la o concluzie (IV).

II. Succinte considerații de ordin istoric privind chestiunea prescriptibilității dreptului material la
acțiunea în nulitate. Exemple din dreptul străin

În Codul civil român din 1864, care a urmat modelul său francez din 1804, nu au existat norme
specifice cu privire la chestiunea de principiu a prescriptibilității dreptului material la acțiunea în
nulitatea absolută a unui act juridic. Această chestiune a fost abordată în doctrină, dar soluțiile
propuse au fost divergente. Rezumând, într-o concepție, dreptul material la acțiune a fost considerat
prescriptibil, indiferent dacă era vorba de nulitatea relativă sau de nulitatea absolută a unui act
juridic[6]. În concepția contrară, s-a făcut distincție între aceste două tipuri de nulitate a actului
juridic, apreciindu-se că dreptul material la acțiune este prescriptibil numai când actul juridic este
afectat de o cauză de nulitate relativă, în timp ce nulitatea absolută poate fi invocată oricând, dreptul
material la acțiune fiind imprescriptibil[7]. Niciuna dintre aceste concepții nu a fost însă expusă în
doctrina de drept civil din România într-o manieră fundamentată și sistematică, până în al VII-lea
deceniu al secolului trecut, respectiv până la elaborarea teoriei nulității actului juridic de către Traian
Ionașcu și Eugen Barasch, care au îmbrățișat a doua concepție, în contextul politic, economic și social
al acelei perioade istorice.

Regimul totalitar comunist estompase până la dispariție interesele personale și supradimensionase

interesul general, imaginând o societate utopică, abstractă și sacrificând viața reală a oamenilor.
Normele juridice care protejau interesul general au devenit regula, iar normele juridice care protejau
un interes personal (particular, privat) au devenit excepția.

S-a ignorat, astfel, legătura indisolubilă care există între interesul general și interesele personale
(particulare, private): interesul general nu poate exista în mod autonom față de interesele personale.
În realitate, orice interes general se conturează prin agregarea intereselor personale. Chiar dacă
acestea nu sunt privite doar ca o sumă, existența fiecăruia dintre ele nu dispare prin agregarea lor în
interesul general, ci îi dă substanță acestuia. Așa fiind, normele juridice care protejează interesul
general, în principal, protejează și interesele particulare agregate în acesta, iar normele juridice care
protejează un interes particular exprimă, în subsidiar, un interes general, întrucât interesele personale
(particulare, private) sunt chiar motorul întregii activități culturale, sociale și economice.

Supralicitarea ideologică a interesului general în regimul totalitar comunist a fost absorbită în teoria
normei juridice civile și în teoria actului juridic civil. Ca urmare, nu numai că s-a cristalizat diferența
dintre noțiunea de nulitate absolută și noțiunea de nulitate relativă, pe temeiul distincției dintre
normele juridice care protejează interesul general și normele juridice care protejează interesele
personale (particulare, private), ci s-a și ridicat un zid conceptual între regimul juridic al nulității
absolute și regimul juridic al nulității relative[8]. Odată făcute aceste statuări de principiu, doctrina
ulterioară s-a raliat în mod unanim, iar elementele care alcătuiesc regimul juridic al celor două tipuri
de nulitate s-au transformat în tabuuri, deși, ori de câte ori legiuitorul nu a prevăzut expres că
încheierea unui act juridic cu încălcarea unei anumite norme juridice se sancționează cu nulitatea
absolută, practica judiciară a fost și a rămas ezitantă în privința distincției dintre normele juridice care
protejează un interes general și cele care protejează interese personale (particulare, private).

Dintre elementele care alcătuiesc regimul juridic al nulității absolute[9], imprescriptibilitatea

dreptului material la acțiune a primit o consacrare în art. 2 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia
„Nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție”.

Caracterul sacrosanct al acestei reguli nu a mai fost pus în discuție, ceea ce era firesc în condițiile
date, până la prăbușirea sistemului totalitar comunist. În mod surprinzător însă, această regulă nu
numai că nu a fost pusă ulterior sub semnul întrebării, dar a fost preluată ca atare în Codul civil în
vigoare. Astfel, potrivit art. 1.249 alin. (1), „Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută
poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție”.

Caracterul surprinzător al acestei soluții rezultă, pe de o parte, din faptul că nu se mai justifică, în
noile condiții ale democrației constituționale și ale economiei de piață liberă, bazată pe proprietatea
privată, continuarea inerției de gândire, care ignora, din considerente ideologice, legătura indisolubilă
dintre interesele generale și interesele personale (particulare, private). În plus, aceeași inerție de
gândire a pus și pune în pericol securitatea juridică, sub ambele ei aspecte, atât static, cât și dinamic.

Pe de altă parte, chiar Codul civil francez – care este modelul Codului civil român din 1864 – nu numai
că nu a consacrat niciodată regula imprescriptibilității dreptului material la acțiunea în nulitate
absolută, jurisprudența franceză aplicând termenul de prescripție de 30 de ani, prevăzut în art. 2262
C. civ. fr., în forma inițială, dar a fost drastic reformat, în mod succesiv, astfel încât în prezent se aplică
termenul general de prescripție de 5 ani, atât în cazul nulității absolute, cât și în cazul nulității relative,
cu excepția unor termene speciale prevăzute de lege[10].

Instituția prescripției extinctive din Codul civil german a fost supusă unei reforme profunde prin Legea
din 26 noiembrie 2001, cunoscută și sub numele de Legea modernizării dreptului obligațiilor[11]. Prin
această reformă, s-a stabilit că termenul general de prescripție (de drept comun) este de 3 ani (§
195). Termenul special de prescripție de 10 ani se referă la pretențiile privind transferul proprietății
unui imobil, crearea, transferul sau stingerea unui drept care poartă asupra unui imobil sau la
modificarea conținutului unui asemenea drept, precum și la pretențiile privind contraprestațiile
corelative prestațiilor respective (§ 196). Pretențiile enumerate în § 197 alin. (1) se prescriu în termen
de 30 de ani. Mai mult, în cazul în care se invocă dolul sau violența, termenul de prescripție pentru
acțiunea în anulare este redus la un an (§ 123 și § 124). Nulitatea absolută sancționează doar
declarația de voință a unei persoane incapabile să-și exercite drepturile și declarația de voință a unei
persoane în stare de inconștiență sau de tulburare mintală pasageră (§ 105).

În art. 1304 din Codul civil belgian se prevede că acțiunea în anularea sau resciziunea unei convenții
se prescrie în termen de 10 ani, cu excepția cazului în care legea specială prevede un termen mai mic.

Un termen de 3 ani pentru prescrierea dreptului la acțiunea în anularea unui act juridic este prevăzut
în art. 3:52 din Cartea a III-a a Codului civil olandez.

În Codul elvețian al obligațiilor nu sunt prevăzute termene speciale de prescripție pentru nulitatea
unui act juridic, astfel încât se aplică regulile generale din materia prescripției extinctive[12].

Deși în Codul civil spaniol nu există un text care să consacre imprescriptibilitatea dreptului material la
acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului, totuși, atât jurisprudența, cât și doctrina din
Spania au apreciat că o asemenea acțiune este imprescriptibilă. Cât privește acțiunea în anulare, în
art. 1301 C. civ. sp. este prevăzut un termen de 4 ani.
Regula imprescriptibilității dreptului material la acțiunea în declararea nulității absolute este însă
înscrisă în art. 1422 C. civ. it., cu precizarea că acțiunea în anularea actului juridic se prescrie în
termen de 5 ani (art. 1442 C. civ. it.)[13].

Rezultă că tendința generală în dreptul străin este aceea de a reduce termenele de prescripție
extinctivă, pe de o parte, iar pe de altă parte, de a supune prescripției extinctive dreptul material la
acțiune întemeiat pe o cauză de nulitate, indiferent de natura nulității. Când imprescriptibilitatea
dreptului material la acțiunea în nulitatea absolută a unui act juridic este menținută, soluția este
restrânsă la câteva cazuri expres prevăzute de lege. Codul civil italian face excepție de la această
tendință, dar este de observat că materia prescripției din acest cod nu a fost supusă unei reforme în
ultima perioadă de timp.

* Articolul este extras din Revista Română de Drept Privat nr. 3/2020. Anterior, a fost publicat în
lucrarea colectivă Actul juridic în Noul Cod civil. Probleme teoretice cu implicații practice, coord. M.
Nicolae, Ed. Solomon, București, 2020.

[1] În legătură cu vechea reglementare a nulității actului juridic și cu critica acesteia, a se vedea
doctrina citată de R.M. Oprea, D.N. Petrescu Reglementarea clauzelor nescrise în Codul civil – un prim
pas spre recunoașterea nulităților de plin drept în dreptul civil român?, în RRDP nr. 1/2019,

p. 450, nota 1.

[2] Abrogat prin art. 230 lit. p) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii

nr. 287/2009 privind Codul civil.

[3] Pentru discuția privind aplicarea soluției exprimate în acest adagiu înainte de intrarea în vigoare a
Codului civil actual, a se vedea: M. Nicolae, Prescripția extinctivă, Ed. Rosetti, București, 2003, nr. 257,
pp. 435-438; idem, Tratat de prescripție extinctivă, Ed. Universul Juridic, București, 2010, nr. 145-146,
pp. 417-424.

[4] Pentru sensul propriu al noțiunii de acțiune civilă, a se vedea art. 29 C. pr. civ. Pentru delimitarea
noțiunilor de drept material la acțiune, drept procesual la acțiune, acțiune civilă și cerere de chemare
în judecată, a se vedea: V. Stoica, Dreptul material la acțiune în materia drepturilor reale principale, în
RRDP nr. 4/2018, pp. 33, 34 și 41; V. Stoica, R. Bădescu, Distincția dintre acțiunea pauliană și acțiunea
în nulitate pentru cauză ilicită, în RRDP nr. 1/2019, pp. 490-492, text și notele 7-9.
[5] Pentru regimul juridic al nulității absolute, regimul juridic al nulității relative și comparația între
aceste două regimuri juridice, a se vedea M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală. Vol. II. Teoria
drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, pp. 557-564.

[6] În perioada interbelică s-a precizat că „jurisprudența nu admite că acțiunea în nulitate este
imprescriptibilă, și decide că această acțiune se prescrie prin treizeci de ani, deoarece art. 1890
declară prescriptibile prin treizeci de ani toate acțiunile pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile
sau pentru care s-au fixat termene de prescripție diferite. Art. 1890 conține deci o regulă generală, de
la care acțiunea în nulitate nu poate fi sustrasă, în lipsa unui text expres. În consecință, când un act
lovit de nulitate absolută a fost executat, nicio persoană interesată nu mai poate cere anularea sa
dacă au trecut treizeci de ani” (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil
român, vol. 1, Ed. „Naționala” S. Ciornei, București, 1928, p. 188; este de observat că acești autori nu
au în vedere termenul special de prescripție de 10 ani, care era prevăzut în

art. 1900 C. civ. 1864). În același sens, în doctrina franceză s-a observat, în legătură cu perioada
anterioară reformelor introduse prin Legea din 17 iunie 2008 și prin Ordonanța din 10 februarie 2016,
că „Acțiunea în nulitate absolută este supusă prescripției de 30 de ani, care este prescripția de drept
comun aplicabilă acțiunilor în justiție (art. 2262 C. civ.). Această soluție a fost criticată; trecerea unei
anumite perioade de timp n-ar trebui, s-a spus, să dea viață unui act care nu mai există. Acest
argument n-a reținut atenția Curții de Casație, care a aplicat acțiunii în nulitate absolută prescripția
de treizeci de ani din art. 2262” (H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil, Tome
II, Premier volume, Obligations, théorie générale, 9e éd. par Fr. Chabas, Montchrestien, Paris, 1998, p.
316, nr. 316, text și nota 1, trad. ns.). În același sens, a se vedea:

Th. Genicon, Nullité, annulation, în „Dictionnaire du contrat”, sous la direction de D. Mazeaud,

R. Boffa, N. Blanc, LGDJ, Paris, 2018, p. 764; M. Fabre-Magnan, Les obligations, PUF, Paris, 2004,

p. 408.

[7] În acest sens, a se vedea: M. Planiol, G. Ripert, Traité élémentaire de droit civil, 11e éd., tome
premier, LGDJ, Paris, 1928, 134; B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Obligations, 2, Contrat, 5e éd., Litec,
Paris, 1995, p. 377 (autorii trimit la adagiul quod nullum est nullo lapsu temporis convalescere
potest). În doctrina română din perioada interbelică s-a afirmat că, „În principiu, nulitățile… abso-
lute… nu sunt susceptibile… a se stinge prin prescripția specială din art. 1900” (M.B. Cantacuzino,
Elementele dreptului civil, Ed. All Educational, București, 1998, p. 65; autorul nu face referire însă la
termenul de prescripție de 30 de ani, prevăzut în art. 1890 C. civ. 1864); pe de altă parte, s-a apreciat
că legiuitorul din 1864 nu a avut o concepție clară despre tipurile de nulitate și despre regimul lor
juridic (a se vedea I. Micescu, Curs de drept civil, Ed. All Beck, București, 2000,

pp. 139-142).

[8] A se vedea: Tr. Ionașcu, E. Barasch, Concepția dreptului civil al Republicii Socialiste România asupra
nulității actului juridic, în SCJ nr. 2/1966, p. 223 și urm.; SCJ nr. 1/1967, p. 19 și urm.; Nulitatea actului
juridic civil, în „Tratat de drept civil”, vol. I, „Partea generală”, Ed. Academiei, București, 1967, pp.
317-388.
[9] Orice persoană interesată poate invoca nulitatea absolută, pe cale de acțiune sau de excepție;
instanța de judecată are nu doar prerogativa, ci și datoria de a invoca din oficiu nulitatea absolută
(este specificul oricărei puteri speciale, de drept public sau de drept privat, de a include în conținutul
său juridic nu doar prerogative, ci și datoria de a le exercita; a se vedea, în acest sens, V. Stoica,
Despre puterea de reprezentare, în RRDP nr. 2/2019, pp. 31 și 32); actul juridic afectat de o cauză de
nulitate absolută nu se poate confirma decât în cazurile prevăzute de lege; dreptul material la
acțiunea în nulitatea absolută a unui act juridic este imprescriptibil, nulitatea putând fi invocată
oricând, pe cale de acțiune sau de excepție.

[10] Pentru chestiunea prescripției în Codul civil francez, înainte de intrarea în vigoare a Legii din 3
ianuarie 1968, a Legii din 17 iunie 2008 și a Ordonanței din 10 februarie 2016, precum și după aceste
reforme succesive, a se vedea Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Fr. Chénedé, Droit civil. Les obligations,
12e éd., Dalloz, Paris, 2018, pp. 632-638.

[11] A se vedea M. Pédamon, Notice sur la Partie générale du BGB, în „Code civil allemand.
Bürgerliches Gesetzbuch. BGB”, coordination R. Legeais et M. Pédamon, Juriscope/Dalloz, Paris, 2010,
p. 21.

[12] A se vedea P. Engel, Traité des obligations en droit suisse. Dispositions générales du CO,

2e éd., Stæmpfli SA, Berne, 1997, pp. 91-368, 806-810.

[13] A se vedea D. Barbero, Il sistema del diritto privato, seconda edizione rielaborata da

A. Liserre, G. Floridia, UTET, Torino, 1993, pp. 155-158, 305-312.

III. Argumente în favoarea soluției prescriptibilității dreptului material la acțiunea în nulitatea

absolută a unui act juridic

Pe lângă argumentul care rezultă chiar din succinta privire asupra dreptului străin, mai există câteva
argumente care ar justifica, de lege ferenda, soluția prescriptibilității dreptului material la acțiunea în
nulitatea absolută a unui act juridic, cu unele excepții.

Cel mai important argument rezultă din examinarea fundamentului și a funcțiilor prescripției
extinctive, pe de o parte, și a justificării imprescriptibilității anumitor drepturi materiale la acțiune, pe
de altă parte.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Sub primul aspect, cum este cunoscut, prescripția extinctivă are o întemeiere multiplă, reunind ideea
de securitate a raporturilor juridice, ideea de prezumție de plată, ideea de evitare a sarcinii probatorii
prea oneroase pentru dovedirea unor acte și fapte juridice încheiate sau săvârșite cu mai mult timp în
urmă, ideea de sancționare a titularilor drepturilor subiective pentru pasivitatea lor în exercitarea
acestor drepturi, ideea de beneficiu pentru persoanele care au datoriile corelative[14].

De regulă, drepturile subiective civile nu sunt perpetue, mai ales când este vorba despre drepturi
patrimoniale. Cu excepția dreptului de proprietate, care se bucură de perpetuitate, celelalte drepturi
patrimoniale, reale sau de creanță, sunt temporare, iar exercitarea lor este necesară pentru realizarea
finalității lor economice și sociale. Ca urmare, neexercitarea acestor drepturi pe o durată îndelungată
împiedică realizarea finalității lor. Din perspectiva datoriilor corelative drepturilor subiective
neexercitate timp îndelungat, titularii acestora rămân într-o situație incertă, ceea ce afectează securi-
tatea raporturilor juridice. Trecerea timpului are, în acest context, efecte diferite, dar convergente
pentru a da expresie principiului securității raporturilor juridice. Prescripția extinctivă operează ca o
sancțiune pentru titularii drepturilor subiective neexercitate pe o durată mai mică sau mai mare de
timp, dar și ca un beneficiu pentru persoanele care sunt ținute de datoriile corelative acestor
drepturi. Ambele efecte ale prescripției extinctive pun în lumină virtutea timpului de a consolida o
anumită stare de fapt printr-un anumit corespondent în drept, adică de a pune dreptul de acord cu
faptele[15].

Sub al doilea aspect, sunt situații în care trecerea timpului nu poate determina schimbarea hainei
juridice a unei anumite stări de fapt. Astfel, de regulă, drepturile personalității sunt imprescriptibile.
Chiar și în sfera drepturilor patrimoniale, în cazul cărora dreptul material la acțiune este, de regulă,
prescriptibil, există exemple de imprescriptibilitate. Dreptul de proprietate publică și dreptul de
proprietate privată sunt imprescriptibile sub aspect extinctiv, după cum dreptul material la acțiunea
în constatarea existenței sau a inexistenței oricărui drept patrimonial este imprescriptibil.

Ce determină imprescriptibilitatea dreptului material la acțiune în aceste cazuri? De ce trecerea

timpului nu are ca efect stingerea dreptului material la acțiune, ca sancțiune pentru titularul dreptului
subiectiv și ca beneficiu pentru persoana care este ținută de datoria corelativă?

Ne aflăm într-una dintre ipotezele în care valorile și principiile care fundamentează sistemul de drept
în general și dreptul civil în special acționează într-un sens divergent, astfel încât restabilirea armoniei
juridice este posibilă prin recunoașterea priorității unora dintre acestea.

Forța trecerii timpului de a schimba situațiile juridice pentru a le pune de acord cu situațiile de fapt
nu operează întotdeauna.

Pe de o parte, anumite drepturi subiective sunt perpetue, cum sunt drepturile personalității, iar între
drepturile patrimoniale, dreptul de proprietate privată și dreptul de proprietate publică. Rațiunea
perpetuității acestor drepturi decurge fie din legătura lor indisolubilă cu persoana umană, fie din
funcția pe care o au în ordinea juridică. Ca urmare, ele sunt imune în fața trecerii timpului, inclusiv
sub aspectul dreptului material la acțiune care le asigură protecția juridică. Trecerea timpului nu
stinge dreptul material la acțiune. În dialectica securității statice și a securității dinamice a raporturilor
juridice, cea din urmă este, de regulă, prevalentă când intră în conflict cu prima. Această prevalență
decurge din virtutea trecerii timpului de a consolida situațiile de fapt prin recunoașterea unui
veșmânt juridic corespunzător. Totuși, însăși securitatea ordinii juridice în ansamblu depinde de
perpetuitatea unor drepturi subiective, care trebuie să fie apărate printr-un drept material la acțiune
imun față de trecerea timpului. În aceste ipoteze, securitatea statică prevalează asupra securității
dinamice.

Pe de altă parte, securitatea juridică, în ambele ei dimensiuni, statică și dinamică, depinde de

înlăturarea incertitudinilor care afectează, din varii motive, drepturile subiective și situațiile juridice.
Iată de ce dreptul material la acțiunea în constatarea existenței sau a inexistenței unui drept subiectiv
este imprescriptibil. Acest drept material la acțiune nu se întemeiază pe ideea de perpetuitate a
drepturilor sau a situațiilor juridice. De altfel, chiar atunci când dreptul material la acțiunea în
realizare este prescriptibil, tocmai pentru că dreptul subiectiv apărat nu este perpetuu, nefiind imun
la trecerea timpului, dreptul material la acțiunea în constatarea dreptului subiectiv respectiv rămâne
imprescriptibil. Nevoia de înlăturare a incertitudinilor care tulbură ordinea juridică justifică această
imprescriptibilitate. În mod simetric, acțiunea în constatarea inexistenței unui drept are aceeași
finalitate, chiar dacă în acest caz dreptul material la acțiune nu mai apără un anumit drept subiectiv,
ci doar un interes legitim, adică tocmai interesul înlăturării incertitudinilor[16]. În aceste cazuri, nu
perpetuitatea drepturilor subiective a căror existență sau inexistență se cere a fi constatată justifică
imprescriptibilitatea dreptului material la acțiune, ci perpetuitatea nevoii de înlăturare a
incertitudinilor și de clarificare a situațiilor juridice existente.

Pe temeiul considerațiilor de mai sus, se poate găsi un răspuns rezonabil la întrebarea dacă se justifică
întotdeauna imprescriptibilitatea dreptului material la acțiunea în constatarea nulității absolute a
unui act juridic. Altfel spus, există în acest caz un principiu care este întotdeauna mai puternic decât
forța timpului de a consolida situațiile de fapt, dându-le o expresie juridică adecvată?

Revenind la temeiul distincției dintre nulitatea absolută și nulitatea relativă a unui act juridic, rezultă
că interesul general apărat prin norma juridică încălcată prin încheierea unui anumit act juridic ar fi
principiul mai puternic decât forța timpului de a stinge dreptul material la acțiunea în nulitatea
absolută a acelui act juridic. Or, cum s-a subliniat mai sus, interesul general nu are o existență
autonomă față de interesele particulare, el rezultând din agregarea specifică a acestora la un moment
dat. În plus, noțiunea de interes, fie el general sau particular, este variabilă în timp și în spațiu,
lipsindu-i tocmai dimensiunea perpetuității. Într-adevăr, indiferent de natura interesului, acesta nu
este doar expresia intrinsecă a unei anumite nevoi umane, ci și expresia posibilităților pe care le oferă
societatea, într-o anumită configurație temporală și locală, pentru satisfacerea acestei nevoi. Ca
urmare, interesul este legat de complexul de activități necesare pentru realizarea acestor posibilități,
deci implicit și de alegerile și actele de voință care pun în mișcare aceste activități.

Întrucât interesul, nici cel general și nici cel particular (altfel spus, interesul public și interesul privat),
nu se bucură de perpetuitate, ci variază în funcție de timp și loc, nu se poate accepta că forța timpului
de a stinge dreptul material la acțiunea în nulitatea absolută a unui act juridic este înfrântă de un
principiu mai puternic.
Această concluzie este valabilă însă numai în ipoteza actelor juridice care nasc, modifică sau sting
drepturi patrimoniale și prin care se încalcă o anumită normă legală. În ipoteza actelor juridice care
privesc drepturi personal nepatrimoniale, din categoria drepturilor personalității, o asemenea
concluzie nu se mai verifică. De exemplu, un contract care ar avea ca obiect vânzarea unei persoane
ca sclav poate fi desființat oricând prin exercitarea dreptului material la acțiunea în constatarea
nulității absolute. Imprescriptibilitatea dreptului material la acțiune nu se întemeiază însă pe criteriul
distincției dintre nulitatea absolută și nulitatea relativă, respectiv pe criteriul naturii interesului
protejat de norma juridică încălcată, ci pe ideea că libertatea personală este un principiu natural
perpetuu, care nu poate fi înfrânt de trecerea timpului. S-ar putea spune că și libertatea personală
este un interes general, dar formularea ar fi improprie, pentru că libertatea nu este doar expresia
interacțiunii dintre o anumită nevoie umană și posibilitățile pe care societatea le poate oferi pentru
satisfacerea ei, ci este o valoare care transcende orice formă de organizare socială, fiind imună la
trecerea timpului.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor
liberale

Această concluzie și precizarea sferei ei de aplicare pun însă în discuție nu numai chestiunea
imprescriptibilității dreptului material la acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic, ci
însuși criteriul distincției dintre nulitatea absolută și nulitatea relativă, respectiv criteriul naturii
interesului protejat prin normele juridice.

Fără a contesta întru totul importanța acestui criteriu, totuși el nu este suficient pentru a justifica în
toate cazurile de nulitate absolută soluția imprescriptibilității dreptului material la acțiunea în
constatarea nulității absolute. Această soluție este judicioasă în cazul în care norma juridică încălcată
protejează mai mult decât un interes general, în accepția precizată mai sus, respectiv o valoare a cărei
existență nu este rezultatul voinței legiuitorului, ci transcende această voință, întrucât rezultă din
natura lucrurilor, impunându-se deci cu forța rațiunii.

În celelalte cazuri, când norma juridică protejează un interes general, iar nu o asemenea valoare,
încălcarea normei juridice poate atrage nulitatea absolută, dar nu întregul regim juridic al acesteia, ci
numai parțial, sub aspectul sferei persoanelor care o pot invoca și sub aspectul posibilității de
confirmare, iar nu și sub aspectul imprescriptibilității dreptului material la acțiune. Aceasta rămâne
operantă numai în cazul în care norma juridică protejează o valoare perenă, perpetuă, care
fundamentează sistemul de drept. Chiar și în cazurile în care nu se justifică imprescriptibilitatea
dreptului material la acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic, diferența dintre
regimul juridic al nulității absolute și regimul juridic al nulității relative s-ar putea păstra în privința
duratei termenului de prescripție, acesta putând să fie mai mare în cazul nulității absolute.

Restrângerea sferei de aplicare a soluției imprescriptibilității dreptului material la acțiunea în

nulitatea absolută a unui act juridic este justificată și de compararea cu modul în care operează
prescripția extinctivă în alte ramuri de drept.
În dreptul penal, prescripția înlătură răspunderea penală și executarea pedepsei, numai cu excepția
infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, indiferent de data la care au fost comise, și a
infracțiunilor de omor și de omor calificat, precum și a infracțiunilor intenționate care au avut ca
urmare moartea victimei (art. 153 și 161

C. pen.). Or, dacă prescripția răspunderii penale și prescripția executării pedepsei operează aproape
pentru toate infracțiunile, unele foarte grave, este foarte greu de înțeles de ce, în materia dreptului
civil, să existe o sferă foarte largă a imprescriptibilității dreptului material la acțiunea în nulitatea
absolută a unui act juridic. Într-adevăr, uneori încheierea unui act juridic constituie și infracțiune,
astfel încât, chiar dacă s-a încălcat o normă juridică prin care se protejează un interes general, nu se
justifică soluția imprescriptibilității dreptului material la acțiunea în nulitate absolută, de vreme ce
pentru infracțiunea respectivă poate opera fie prescripția răspunderii penale, fie prescripția executării
pedepsei. Tratamentul mai sever în materie civilă decât în materie penală sub aspectul modului în
care operează prescripția extinctivă este, în mod vizibil, inechitabil.

În materie fiscală, dreptul organului fiscal de a stabili creanțe fiscale se prescrie,

de regulă, în termen de 5 ani. În mod excepțional, când creanța fiscală rezultă din săvârșirea unei
fapte prevăzute de legea penală, termenul de prescripție este de 10 ani. Același argument de echitate
arată că nu ar trebui să fie un regim juridic mai sever pentru prescripția extinctivă în dreptul civil în
raport cu dreptul fiscal.

Mai mult, recent, prin Legea nr. 151/2019 pentru completarea Legii nr. 350/2001 privind amenajarea
teritoriului și urbanismul, s-a introdus un nou alineat la art. 64, prin care s-a precizat că dreptul de a
ataca hotărârile de aprobare a documentațiilor de amenajare a teritoriului și de urbanism se prescrie
în termen de 5 ani de la data aprobării. Și în acest caz este ușor de observat că regimul juridic al
prescripției extinctive în domeniul dreptului administrativ este mai puțin sever decât cel al
prescripției extinctive în dreptul civil.

IV. Concluzie

În raport cu toate aceste argumente, se justifică o soluție de lege ferenda privind regimul juridic al
nulității reglementat în Codul civil. Este adevărat că trebuie să fie privite cu mare rezervă tentativele
de modificare a acestui opus legislativ, care, prin natura și prin scopul său, se caracterizează prin
stabilitate. Este firesc ca el să rămână protejat de pericolul tentației legiuitorului de a legifera în
funcție de circumstanțe și de impulsuri de moment ori de un partizanat politic arbitrar. Totuși, oricât
de importantă este stabilitatea Codului civil, regimul juridic al nulității ar putea fi ajustat în viitor sub
câteva aspecte.

Mai întâi, ar trebui să fie exclusă categoria nulităților absolute virtuale. Acestea ar trebui să fie
întotdeauna exprese. Interdicția ar trebui să fie introdusă în art. 1.253 C. civ., prin înlocuirea
actualului conținut normativ. Până la adoptarea acestei soluții de către legiuitor, instanțele de
judecată ar trebui să fie foarte rezervate în constatarea unor cazuri de nulitate absolută virtuală.
Apoi, caracterul imprescriptibil al dreptului material la acțiunea în nulitate absolută ar trebui să fie
păstrat numai în cazurile, expres și limitativ prevăzute, în care prin încheierea actului juridic se încalcă
o normă legală care protejează o valoare fundamentală a sistemului de drept; în cazurile în care se
încalcă o normă legală care protejează un interes general, cazuri care trebuie să fie și ele expres și
limitativ prevăzute de legiuitor, dreptul material la acțiunea în nulitatea absolută a unui act juridic ar
trebui să fie prescriptibil.

În fine, în această ultimă ipoteză, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune ar putea să
aibă o durată mai mare (10 ani sau 5 ani, după caz) decât termenul de prescripție de drept comun,
care se aplică și dreptului material la acțiunea în nulitatea relativă a unui act juridic.

[14] A se vedea: M. Planiol, G. Ripert, op. cit., 10e éd., tome deuxième, LGDJ, Paris, 1926, p. 214; D.
Barbero, op. cit., p. 156; P. Engel, op. cit., p. 797; M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 492; H. et L. Mazeaud,
J. Mazeaud, Fr. Chabas, op. cit., pp. 1201 și 1202; A. Sériaux, Droit des obligations, 2e éd. mise à jour,
PUF, Paris, 1998, p. 714 (potrivit autorului, prescripția extinctivă decurge din natura lucrurilor, deci
este de drept natural, numai stabilirea termenelor de prescripție și cursul lor fiind de drept pozitiv);
M. Nicolae, op. cit., 2010, pp. 47-56 și 92.

[15] A se vedea M. Nicolae, op. cit., p. 50, text și nota 3.

[16] Pentru diferența dintre dreptul material la acțiunea în constatare pozitivă și dreptul material la
acțiunea în constatare negativă, sub aspectul dreptului subiectiv, respectiv al interesului legitim
protejat, a se vedea V. Stoica, Dreptul material la acțiune în materia drepturilor reale principale, loc.
cit., p. 38, nota 62.