Prescripția extinctivă

1. Noțiunea de prescripție extinctivă

Prescripția extinctivă este o sancțiune de drept civil, care stinge dreptul
(material) la acțiune care nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.
2. Efectul prescripției extinctive
Efectul prescripției extinctive este stingerea dreptului (material) la acțiune.
Apelând la definiția dreptului material la acțiune (art. 2.500 alin. (2) din Codul
civil), efectul prescripției este stingerea dreptului de a constrânge o persoană,
cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o
anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz.
Stingerea dreptului la acțiune prin prescripție are următoarele consecințe juridice:
F Nu se sting prin prescripție dreptul subiectiv civil și obligația corelativă.
Acestea se transformă din perfecte în imperfecte, adică:
– dreptul subiectiv poate fi apărat numai pe calea excepției, dacă debitorul și-a
îndeplinit obligația de bunăvoie (în mod voluntar);
– obligația civilă corelativă (dreptului subiectiv civil) nu mai poate fi asigurată a
se îndeplini pe calea acțiunii în justiție, respectiv creditorul nu îl mai poate
obliga pe debitor să își execute prestația, dar este permisă îndeplinirea de
bunăvoie a acesteia, ceea ce înseamnă că executarea voluntară a obligației după
stingerea prescripției, a dreptului la acțiune, este o executare permisă, deci
valabilă.
F În sens procesual, dreptul la acțiune este imprescriptibil extinctiv, adică titularul
dreptului la acțiune (creditorul) poate sesiza organul jurisdicțional pentru a verifica
dacă s-a împlinit termenul de prescripție, dacă nu există cauze de întrerupere sau
de suspendare a acesteia, care schimbă cursul prescripției1.
3. Domeniul prescripției extinctive
Domeniul prescripției extinctive este format din drepturile subiective civile
prescriptibile extinctiv. Din această perspectivă există două categorii de drepturi
subiective civile: prescriptibile extinctiv și imprescriptibile extinctiv.
„Drepturile la acțiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripției
extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel” (art. 2.501 alin. (1)
din Codul civil).

1
„De asemenea, în cazuri anume prevăzute de lege, sunt supuse prescripției
extinctive și alte drepturi la acțiune, indiferent de obiectul lor” (art. 2.501 alin. (2)
din Codul civil).
Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții rezultă următoarele:
1. Criteriul principal prin care se delimitează domeniul prescripției extinctive este
natura patrimonială a drepturilor subiective civile.
2. În principiu, drepturile patrimoniale sunt prescriptibile extinctiv, cu
anumite excepții prevăzute de lege; există deci, prin excepție, și drepturi
patrimoniale imprescriptibile extinctiv.
3. Sunt prescriptibile extinctiv și alte drepturi la acțiune, indiferent de obiectul
lor, deci și drepturi nepatrimoniale, dar prin excepție, în cazurile anume
prevăzute de lege.
F Prescripția extinctivă și drepturile patrimoniale – reale și de creanță
Regula este că drepturile patrimoniale sunt prescriptibile extinctiv, acestea
formând domeniul principal al prescripției extinctive.
a) Prescripția extinctivă și drepturile reale
Pentru a concretiza domeniul prescripției extinctive ce acoperă drepturile
patrimoniale reale scădem acțiunile corespunzătoare drepturilor imprescriptibile
extinctiv, pe care le delimităm cu ajutorul criteriilor utilizate la art. 2.502 alin. (1)
din Codul civil, și anume dreptul la acțiune este imprescriptibil:
– în cazurile prevăzute de lege, deci atunci când legea prevede expres acest
lucru, și
– ori de câte ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, are
caracter imprescriptibil.
Sunt imprescriptibile extinctiv, potrivit naturii și obiectului dreptului subiectiv
ocrotit, respectiv dreptului real principal:
– acțiunea în revendicare mobiliară și imobiliară întemeiată pe dreptul de
proprietate publică (art. 865 alin. (3), cu referire la art. 563 alin. (2) din Codul
civil), ținând seama de faptul că bunurile proprietate publică sunt
imprescriptibile (art. 861 alin. (1) din Codul civil);
– acțiunea în revendicare mobiliară și imobiliară întemeiată pe proprietatea
privată. Dreptul la acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, cu excepția
cazurilor în care prin lege se dispune altfel (art. 563 alin. (2) din Codul civil);
– acțiunea de partaj. Încetarea coproprietății prin partaj poate fi cerută oricând, în
afară de cazul în care partajul a fost suspendat prin lege, printr-un act juridic sau
prin hotărâre judecătorească (art. 669 din Codul civil);

2
– acțiunea negatorie, potrivit căreia proprietarul bunului poate chema în judecată
orice persoană care pretinde că este titularul vreunui drept real, altul decât cel
de proprietate, asupra bunului său;
– acțiunea confesorie de superficie (art. 696 alin. (1) și (2) din Codul civil), de
uzufruct (art. 705), de servitute (art. 757). Acțiunea confesorie de
superficie/uzufruct/servitute poate fi intentată împotriva oricărei persoane care
împiedică exercitarea dreptului, chiar și a proprietarului terenului.
În afara acțiunilor imprescriptibile extinctiv după natura sau obiectul dreptului
subiectiv ocrotit, art. 2.502 alin. (2) din Codul civil prevede că sunt
imprescriptibile drepturile referitoare la:
– acțiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepția cazului în care
prin lege se dispune altfel;
– acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept;
– acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic;
– acțiunea în constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor, dacă
obiectul său îl constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral,
sub condiția acceptării moștenirii în termenul prevăzut de lege.
b) Prescripția dreptului la acțiune privind drepturile accesorii
Potrivit art. 2.503 alin. (1) din Codul civil, „odată cu stingerea dreptului la acțiune
privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile
accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel”. Această regulă este
consecința principiului „accesoriul urmează soarta principalului” (accesorium
sequitur principalem), de unde rezultă următoarele:
– imprescriptibilitatea dreptului subiectiv principal atrage după sine
imprescriptibilitatea dreptului subiectiv accesoriu;
– prescripția dreptului la acțiune privind un drept accesoriu nu atrage și
prescripția dreptului la acțiune privind un drept principal1.
c) Prescripția extinctivă și drepturile de creanță
Potrivit doctrinei, principalul domeniu al prescripției extinctive, în categoria
drepturilor patrimoniale, pornind de la art. 2.501 alin. (1) din Codul civil, care face
referire la „drepturile la acțiune având un obiect patrimonial”, îl constituie
drepturile de creanță, indiferent de izvorul lor1.
Exemplificăm în acest sens următoarele:
– În cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la
acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o
prescripție deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta

3
 dintre prestațiile datorate (art. 2.503 alin. (2) din Codul civil) (spre exemplu,
prescrierea succesivă a prestațiilor astfel datorate, cum ar fi: chirii, arende,
dobânzi, rente, indiferent de izvorul lor, contractual sau extracontractual2).
Cu toate acestea, atunci când prestațiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor,
rezultată din lege sau convenție, un tot unitar, dispozițiile cu privire la
prescrierea succesivă a prestațiilor astfel datorate nu sunt aplicabile (art. 2.503
alin. (3) din Codul civil) (spre exemplu, în cadrul contractului de antrepriză în
care sunt stabilite anumite termene de execuție a lucrărilor sau în cadrul
contractului de vânzare cu plata prețului în rate, în care părțile pot stipula
diferite modalități de plată, interesând în final să aibă loc achitarea integrală a
prețului3).
– Prescripția dreptului la acțiune privind creanța garantată. Prescripția
dreptului la acțiune privind creanța principală nu atrage și stingerea dreptului la
acțiune privind creanța ipotecară. În acest din urmă caz, creditorul ipotecar va
putea urmări, în condițiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate,
însă numai în limita valorii acestor bunuri (art. 2.504 alin. (1) din Codul civil).
În această situație suntem în prezența unei excepții de la principiul „accesoriul
urmează soarta principalului” (accesorium sequitur principalem).
Aceste dispoziții referitoare la prescripția dreptului la acțiune privind creanța
garantată nu se aplică „prescripției dreptului la acțiune pentru plata dobânzilor
și a altor accesorii ale creanței ipotecare, care, în afara capitalului, nu mai pot fi
acoperite după împlinirea prescripției din valorificarea, pe cale silită, a bunului
grevat” (art. 2.504 alin. (2) din Codul civil).
– Compensația și dreptul de retenție. Prescripția nu împiedică stingerea prin
compensație a creanțelor reciproce și nici exercitarea dreptului de retenție, dacă
dreptul la acțiune nu este prescris în momentul în care s-ar fi putut opune
compensarea sau dreptul de retenție, după caz (art. 2.505 din Codul civil).
d) Prescripția extinctivă și drepturile nepatrimoniale
Principiul imprescriptibilității drepturilor personal-nepatrimoniale presupune
că protecția acestor drepturi se poate obține oricând, în timp, fără a exista un
termen înăuntrul căruia acțiunea în justiție cu privire la protecția lor să se stingă.
Acest principiu rezultă din interpretarea per a contrario a art. 2.501 alin. (1) din
Codul civil, potrivit căruia „drepturile la acțiune având un obiect patrimonial sunt
supuse prescripției extinctive”. Cu toate acestea, potrivit alin. (2) al aceluiași
articol, „în cazurile anume prevăzute de lege sunt supuse prescripției și alte
drepturi la acțiune, indiferent de obiectul lor”, rezultând că legea prevede expres și
prescripția altor drepturi decât cele patrimoniale, respectiv cele

4
nepatrimoniale. Dintre drepturile personal-nepatrimoniale prescriptibile extinctiv,
menționăm următoarele1:
– dreptul cu privire la acțiunea în tăgada paternității, care poate fi pornită de către
mamă sau de către soțul mamei în termen de trei ani de la data nașterii copilului
(art. 430 alin. (1) și 431 alin. (1) din Codul civil). Acțiunea în tăgada paternității
introdusă de copil este imprescriptibilă în timpul vieții copilului (art. 433 alin.
(1) și (2) din Codul civil);
– acțiunea în anularea adopției, care poate fi formulată în termen de șase luni de
la descoperirea erorii sau a dolului ori de la data încetării violenței, dar nu mai
târziu de doi ani de la încheierea adopției (art. 479 alin. (2) din Codul civil);
– acțiunea în anularea căsătoriei, care poate fi cerută în termen de șase luni (art.
301 alin. (1) din Codul civil).
4. Invocarea prescripției extinctive
Prescripția poate fi opusă (invocată, n.a.) numai de cel în folosul căruia curge,
personal sau prin reprezentant, și fără a fi ținut să producă vreun titlu contrar ori să
fi fost de bună-credință (art. 2.512 alin. (1) din Codul civil). Prin urmare,
prescripția nu operează de drept, ci trebuie invocată de cel în beneficiul căruia a
curs și s-a împlinit2. De asemenea, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, organul
jurisdicțional nu poate aplica prescripția din oficiu, indiferent de calitatea celui în
interesul căruia curge aceasta, și anume:
– persoană fizică sau juridică, ceea ce înseamnă că normele care reglementează
regimul prescripției extinctive sunt de ordine privată, dispozitive, deoarece
persoana în folosul căreia curge prescripția poate să execute voluntar obligația
după împlinirea termenului de prescripție 3. În acest sens, Codul civil prevede că
„după împlinirea termenului de prescripție, cel obligat poate să refuze
executarea prestației” (art. 2.506 alin. (2)) și că „cel care a executat de bunăvoie
obligația după ce termenul de prescripție s-a împlinit nu are dreptul să ceară
restituirea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul
prescripției era împlinit” (art. 2.506 alin. (3));
– stat (reprezentant al statului) sau unitate administrativ-teritorială. Sub
sancțiunea nulității absolute4, sunt interzise clauzele care direct sau indirect
declară o acțiune imprescriptibilă, deși potrivit legii aceasta este prescriptibilă,
sau, invers, o acțiune declarată de lege prescriptibilă ar fi considerată
imprescriptibilă (art. 2.515 alin. (2) din Codul civil).
Ceea ce pot face însă părțile cu capacitate deplină de exercițiu este ca prin acord
expres să modifice durata termenelor de prescripție sau cursul prescripției prin
fixarea începutului acesteia ori prin modificarea clauzelor legale de suspendare
ori de întrerupere a acesteia, după caz. Termenele de prescripție pot fi reduse
5
 sau micșorate, prin acordul expres al părților, fără însă ca noua durată a acestora
să fie mai mică de un an sau mai mare de 10 ani, cu excepția termenelor de
prescripție de 10 ani sau mai lungi, care pot fi prelungite până la 20 de ani.
De asemenea, pot invoca prescripția și alte persoane decât cea în folosul căreia
curge aceasta, respectiv orice altă persoană interesată, potrivit art. 2.514 din
Codul civil, și anume:
Ÿ codebitorii unei obligații solidare sau indivizibile;
Ÿ fideiusorii, chiar dacă unul dintre debitori a neglijat să o facă ori a renunțat
la ea;
Ÿ creditorii celui interesat să invoce prescripția.
Referitor la momentul până la care se poate invoca prescripția, aceasta poate fi
opusă pentru prima dată numai în primă instanță, prin întâmpinare sau cel târziu la
primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate (art. 2.513 din Codul
civil).
5. Renunțarea la prescripția extinctivă
Persoana în folosul căreia curge prescripția,â nu poate renunța la ea cât timp
aceasta nu a început să curgă, dar poate renunţa la prescripţia împlinită, precum şi
la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită.
Renunțarea este un act juridic care, pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească
toate condițiile de fond și de formă prevăzute de lege pentru validitatea oricărui act
juridic. Codul civil, ținând seama de faptul că actul de renunțare implică lipsirea de
un beneficiu (în cazul de față, termenul care curge în folosul unei persoane),
impune ca persoana care renunță să aibă capacitatea necesară pentru încheierea
actelor de dispoziție, în sensul că „cel lipsit de capacitatea de a înstrăina sau, după
caz, de a se obliga nu poate renunța la prescripție” (art. 2.509 din Codul civil).
Renunțarea la prescripție poate fi expresă sau tacită. Pentru a fi valabilă,
renunțarea tacită trebuie să fie neîndoielnică și să rezulte numai din manifestări
neechivoce.
În privința efectelor renunțării, la art. 2.510 din Codul civil distingem următoarele
situații:
– În cazul prescripției împlinite, după renunțare, începe să curgă o nouă
prescripție de același fel. În această situație se stinge dreptul material la acțiune,
subzistă dreptul subiectiv și obligația corelativă și începe să curgă un nou
termen de prescripție;
– În cazul prescripției neîmplinite se renunță la beneficiul termenului scurs până
la acea dată și se aplică dispozițiile privind întreruperea prescripției prin

6
 recunoașterea dreptului. Astfel, potrivit art. 2.537 pct. 1 din Codul civil,
„prescripția se întrerupe (...) prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a
cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția”.
Fiind un act personal, renunțarea își produce efectele numai în privința celui care a
făcut-o. Ea nu poate fi invocată împotriva codebitorilor solidari ori ai unei obligații
indivizibile sau împotriva fideiusorilor (art. 2.511 din Codul civil).
6. Cursul prescripției extinctive
6.1. Regula generală privind începutul cursului prescripției
Prescripția începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a
cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui (art. 2.523 din
Codul civil). Nașterea dreptului la acțiune nu se identifică cu nașterea dreptului
subiectiv1. Codul civil pune în lumină, ca dată de început pentru cursul prescripției,
momentul în care a fost încălcat, nesocotit dreptul subiectiv, astfel încât, în
mod evident, titularul dreptului este direct interesat să cunoască această dată,
pentru a cere protecția lui pe calea justiției2.
6.2. Reguli speciale privind începutul cursului prescripției
a) Dreptul la acțiunea în executarea obligațiilor de a da sau de a face
În cazul obligațiilor contractuale de a da sau de a face, prescripția începe să curgă
de la data la care obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel să o execute
(art. 2.524 alin. (1) din Codul civil).
Dacă dreptul este afectat de un termen suspensiv3 sau de o condiție suspensivă4,
prescripția începe să curgă de la data la care termenul s-a împlinit sau condiția s-a
îndeplinit (art. 2.524 alin. (2) și (3) din Codul civil).
b) Dreptul la acțiunea în restituirea prestațiilor
Prescripția dreptului la acțiune în restituirea prestațiilor făcute în temeiul unui act
anulabil (lovit de nulitate relativă) ori desființat pentru rezoluțiune sau altă cauză
de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin
care s-a desființat actul, ori, după caz, de la data la care declarația de rezoluțiune
sau reziliere a devenit irevocabilă (art. 2.525 din Codul civil).
c) Dreptul la acțiunea în executarea prestațiilor succesive
În acest caz, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care
fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la
data ultimei prestații neexecutate (art. 2.526 din Codul civil). Este vorba despre
prescrierea chiriilor, arendelor, rentelor, dobânzilor, redevențelor, indiferent de
izvorul lor, contractual sau extracontractual.

7
d) Dreptul la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită
Art. 2.528 alin. (1) din Codul civil reglementează două momente de la care începe
să curgă prescripția în cazul dreptului la acțiunea în repararea pagubei cauzate
printr-o faptă ilicită, și anume:
– de la data la care păgubitul a cunoscut paguba (deci data încălcării dreptului
subiectiv1); sau
– de la data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care
răspunde de ea.
Prin această reglementare s-a realizat ceea ce în doctrină s-a afirmat a fi
„armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei (a păgubitului) faptei ilicite cu
necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive”2.
Dispozițiile art. 2.528 alin. (1) din același act normativ sunt aplicabile și acțiunii
în restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, pe plata nedatorată sau pe
gestiunea de afaceri.
e) Dreptul la acțiunea în anularea actului juridic
Potrivit art. 2.529 alin. (1) din Codul civil, „prescripția dreptului la acțiunea în
anularea unui act juridic începe să curgă:
– în caz de violență, din ziua când aceasta a încetat;
– în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;
– în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptățit,
reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să îi încuviințeze sau să îi
autorizeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a
18 luni din ziua încheierii actului juridic.
Codul civil reglementează și posibilitatea invocării nulității relative de către un
terț, în acest caz prescripția începând să curgă, dacă prin lege nu se prevede altfel,
de la data când terțul a cunoscut existența cauzei de nulitate (art. 2.529 alin. (3) din
Codul civil).
7. Suspendarea prescripției extinctive
Suspendarea prescripției extinctive reprezintă acea modificare a cursului
acesteia care constă în oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescripție
pe timpul cât durează situațiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun pe
titularul dreptului la acțiune în imposibilitatea de a acționa1.
În acest sens, art. 2.532 din Codul civil prevede că prescripția nu începe să curgă,
iar dacă a început să curgă, ea se suspendă:
– între soți, cât timp durează căsătoria și nu sunt separați în fapt;

8
– între părinți, tutore sau curator și cei lipsiți de capacitate de exercițiu sau cu
capacitate de exercițiu restrânsă;
– între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătorești sau al
unui act juridic, administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt astfel
administrate, cât timp administrarea nu a încetat și socotelile nu au fost date și
aprobate;
– în cazul celui lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu
restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în
care există o dispoziție legală contrară;
– cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existența datoriei sau
exigibilitatea acesteia;
– pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a
neînțelegerilor dintre părți, însă numai dacă acestea au fost ținute în ultimele
șase luni înainte de expirarea termenului de prescripție;
– în cazul în care cel îndreptățit la acțiune trebuie sau poate, potrivit legii, să
folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamația administrativă,
încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut și nici nu
trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de trei luni de
la înregistrarea cererii, dacă legea nu a stabilit un alt termen;
– în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forțele
armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de
război;
– în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripția este
împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a
încetat această împiedicare; forța majoră, când este temporară, nu constituie o
cauză de suspendare a prescripției, decât dacă survine în ultimele șase luni
înainte de expirarea termenului de prescripție;
– în alte cazuri prevăzute de lege.
Efectul general al suspendării prescripției este oprirea cursului acesteia pe durata
suspendării. Astfel, „de la data când cauza de suspendare a încetat, prescripția își
reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului și timpul scurs înainte de
suspendare” (art. 2.534 alin. (1) din Codul civil).
Efectul special al suspendării este prevăzut de art. 2.534 alin. (2), potrivit căruia
„prescripția nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de șase luni de la
data când suspendarea a încetat, cu excepția prescripțiilor de șase luni sau mai
scurte, care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la
încetarea suspendării”, și la art. 2.535, care prevede că „suspendarea prescripției

9
poate fi invocată numai de către partea care a fost împiedicată să facă acte de
întrerupere, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel”.
8. Întreruperea prescripției extinctive
Întreruperea prescripției extinctive poate fi definită ca modificarea cursului
acesteia și constă în înlăturarea prescripției scurse înainte de apariția unei
cauze întreruptive și începerea unei alte prescripții extinctive 1. Cauzele de
întrerupere a prescripției își produc efectele doar dacă au intervenit după ce a
început să curgă prescripția.
Dacă aceste cauze se produc înainte de a începe prescripția, ea va fi amânată. Dacă
intervin după împlinirea termenului de prescripție, problema întreruperii nu se mai
pune, dreptul la acțiune fiind deja stins.
Prescripția se întrerupe în următoarele situații:
– printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a
dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge
prescripția;
– prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau arbitrale, prin
înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin
depunerea cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori
ori prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie;
– prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fața
instanței de judecată până la începerea cercetării judecătorești; în cazul în care
despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale
întrerupe cursul prescripției, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă;
– prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în
întârziere;
– în alte cazuri prevăzute de lege.
În principiu, efectul întreruperii prescripției constă în ștergerea prescripției
începute înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere. Prin urmare, întreruperea
prescripției determină:
– ștergerea prescripției scurse anterior datei cauzei de întrerupere;
– începerea unei noi prescripții.
Efectele întreruperii prescripției sunt, de asemenea, în funcție de cauzele care au
determinat această modificare a cursului prescripției, astfel:
– recunoașterea dreptului de către cel în folosul căruia curge determină începutul
cursului unei noi prescripții de același fel;

10
– cererea de chemare în judecată sau cererea arbitrară determină ca noua
prescripție să nu înceapă să curgă cât timp hotărârea de admitere nu a rămas
definitivă;
– intervenția făcută în procedura insolvenței sau a urmăririi silite determină ca
prescripția să reînceapă să curgă de la data la care există din nou posibilitatea
legală de valorificare a creanței rămase neacoperită1.
De efectele întreruperii prescripției beneficiază cel de la care emană actul
întreruptiv. Aceste efecte nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost
îndreptat un astfel de act, în afară de cazul în care prin lege se prevede altfel. De
asemenea, dacă prescripția a fost întreruptă prin recunoașterea dreptului de cel în
folosul căruia curgea, de efectele întreruperii profită cel împotriva căruia a curs și
aceste efecte nu pot fi opuse decât autorului recunoașterii. (art. 2.542 din Codul
civil)
9. Termenele de prescripție extinctivă
Termenul de prescripție extinctivă este intervalul de timp, stabilit de lege,
înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens material, sub
sancțiunea pierderii acestui drept2.
Termenul de prescripție extinctivă are caracter legal, pornind de la art. 2.515 alin.
(1) din Codul civil, care prevede că „prescripția extinctivă este reglementată de
lege”. Cu toate acestea, după cum am arătat, părțile pot modifica durata termenelor
ori cursul prescripției (în condițiile art. 2.515 alin. (3) și (4) din Codul civil).
Termenele de prescripție se pot clasifica după cum urmează3:
– în funcție de sfera de aplicare, termenele pot fi generale și speciale;
– în funcție de izvorul normativ (actul normativ) al acestora, distingem
termene instituite de Codul civil și termene instituite de alte acte normative
(spre exemplu, Legea societăților nr. 31/1990, Legea nr. 26/1990 privind
registrul comerțului, OUG nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților
economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și
întreprinderile familiale, Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a
insolvenței și de insolvență etc.);
– în funcție de mărimea sau întinderea lor, termenele speciale se împart în:
Ÿ termene mai mari decât termenul general4,
Ÿ termene egale cu termenul general5;
Ÿ termene mai mici decât termenul general.

11
ü Termenul general de prescripție este de trei ani, dacă legea nu prevede un alt
termen (art. 2.517 din Codul civil). Acesta se aplică tuturor raporturilor juridice
obligaționale, dacă legile (speciale) nu prevăd pentru acestea alte termene.
ü Termenele speciale de prescripție sunt de 10 ani (art. 2.518 din Codul civil),
doi ani (art. 2.519)1 sau un an (art. 2.520).
10. Repunerea în termen
Repunerea în termen este un beneficiu acordat de lege titularului dreptului la
acțiune care, din motive temeinice, nu a putut formula acțiunea în justiție
înăuntrul termenului de prescripție, motiv pentru care organul jurisdicțional are
dreptul să soluționeze în fond cererea de chemare în judecată, deși a fost introdusă
după împlinirea termenului de prescripție2.
Potrivit jurisprudenței în materie au fost considerate cauze de repunere în
termen3:
– existența unor împrejurări speciale în care s-a găsit moștenitorul care l-au
împiedicat să afle despre deschiderea unei moșteniri la care era chemat;
– spitalizarea îndelungată sau repetată;
– părăsirea minorului.
Dintre cauzele care nu justifică repunerea în termen au fost menționate de
jurisprudență4:
– eroarea de drept invocată de titularul dreptului la acțiune;
– absența ori aglomerarea cu probleme a conducătorului persoanei juridice sau
juristului acesteia;
– depășirea, culpabilă, a termenului de acceptare a moștenirii5.
Efectul repunerii în termen constă în aprecierea că prescripția este neîmplinită,
chiar dacă termenul de prescripție a expirat.
11. Împlinirea sau calculul prescripției extinctive
Calculul prescripției extinctive determină momentul la care termenul de
prescripție s-a împlinit (sau a expirat).
Termenul de prescripție se stabilește:
– pe săptămâni, luni sau ani;
– pe zile;
– pe ore.

12
F Termenul stabilit pe săptămâni, luni sau ani. Potrivit art. 2.552 din Codul
civil, dacă termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el se împlinește în ziua
corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an. Dacă ultima lună
nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul se
împlinește în ultima zi a acelei luni. Mijlocul lunii este considerat a cincisprezecea
zi. Dacă termenul este stabilit pe o lună și jumătate sau pe mai multe luni și
jumătate, cele 15 zile se vor socoti la sfârșitul termenului.
F Termenul stabilit pe zile (art. 2.553 din Codul civil). Dacă termenul se
stabilește pe zile, nu se iau în calcul prima și ultima zi a acestuia. Termenul se va
împlini la ora 24,00 a ultimei zile. Cu toate acestea, dacă este vorba despre un act
ce trebuie îndeplinit într-un loc de muncă, termenul se va împlini la ora la care
încetează programul de lucru. Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare,
termenul este prorogat (prelungit), considerându-se a se împlini la sfârșitul
primei zile lucrătoare care urmează.
F Termenul stabilit pe ore (art. 2.555 din Codul civil). Dacă termenul se
stabilește pe ore, nu se iau în calcul prima și ultima oră a acestuia. Codul civil
instituie o prezumție a efectuării în termen a actelor, inclusiv a actelor ce
trebuie îndeplinite într-un loc de muncă. Astfel, „actele de orice fel se socotesc
făcute în termen dacă înscrisurile care le constată au fost predate oficiului poștal
sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a termenului, până la ora când încetează în
mod obișnuit activitatea la acel oficiu” (art. 2.556 din Codul civil).
12. Decăderea
12.1. Noțiune și reglementare
Prin decădere se înțelege stingerea dreptului subiectiv în cazul neexercitării
acestuia înăuntrul termenului stabilit prin lege sau prin voința părților (art.
2.545 alin. (1) din Codul civil). Termenele de decădere1 privesc exercitarea unui
drept sau săvârșirea unor acte unilaterale. Acestea își au izvorul în lege sau în
voința părților.
Stingerea dreptului subiectiv ca efect al decăderii înseamnă pierderea acestuia,
iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor.
Codul civil instituie o limitare a stabilirii termenelor de decădere, în sensul că
„este lovită de nulitate absolută clauza prin care se stabilește un termen de
decădere ce ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau săvârșirea
actului de către partea interesată” (art. 2.546).
Termenul este de decădere dacă rezultă neîndoielnic din lege acest lucru, altfel
fiind aplicabile regulile privind prescripția.

13
12.2. Regimul juridic al decăderii
Spre deosebire de termenele de prescripție, termenele de decădere nu sunt
supuse suspendării și întreruperii, dacă legea nu dispune altfel (art. 2.548 alin.
(1) din Codul civil). Cu toate acestea, termenele de decădere sunt afectate dacă
intervine un caz de forță majoră sau introducerea unei cereri de chemare în
judecată.
Prin urmare:
– forța majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă acesta a
început să curgă, el se suspendă, dispozițiile referitoare la efectele suspendării,
regăsite la art. 2.534 alin. (1) din Codul civil, aplicându-se întocmai. Termenul
de decădere nu se socotește împlinit decât după cinci zile de la data când
suspendarea a încetat (art. 2.548 alin. (2) din Codul civil);
– de la data introducerii unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare se
întrerupe termenul de decădere sau, după caz, se întârzie. Dispozițiile cu
privire la întreruperea prescripției se aplică și în astfel de situații (art. 2.548
alin. (3) din Codul civil).
F Deoarece termenele de decădere pot fi instituite și prin voința părților, este și
firesc să se poată renunța la beneficiul acestora. Renunțarea din partea celui în
favoarea căruia a fost stipulat ori instituit termenul de decădere poate interveni
dacă termenul a fost stabilit prin contract sau printr-o dispoziție care ocrotește un
interes privat (art. 2.549 alin. (1) din Codul civil). Pentru a produce efecte juridice,
renunțarea trebuie să intervină după împlinirea termenului, iar dacă a intervenit
anterior acestei împliniri se aplică regulile referitoare la întreruperea prescripției
prin recunoașterea dreptului subiectiv.
F Termenele de ordine publică sunt instituite prin norme imperative, protejând
interese generale. La aceste termene părțile nu pot renunța, nici anticipat și nici
după începerea cursului lor, și nici nu le pot modifica, micșorându-le sau mărindu-
le, după caz (art. 2.549 alin. (2) din Codul civil).

14