BELEIU Gheorghe, Drepturile civile provizorii

Publicaţie: Revista Romana de Drept Privat 5 din 2008

Autor:
BELEIU Gheorghe
Tip:
Info

Drepturile civile provizorii

1. Preliminarii. În mai multe soluţii ale practicii noastre judiciare este cuprinsă, explicit ori
implicit, ideea unor drepturi civile cu caracter provizoriu, deşi în legislaţia civilă de drept
material nu este consacrată, in terminis, categoria drepturilor provizorii1).
1)
Se ştie că, în dreptul procesual civil, există instituţia „execuţiei vremelnice” – art. 278-
280 C. pr. civ.; pentru dezvoltări, v.: I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil.
Teoria generală. Judecata la prima instanţă. Hotărârea, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983, pp. 537-538 (autorii folosesc expresia „execuţia vremelnică
(provizorie)”; V. M. Ciobanu, Drept procesual civil, vol. I, Universitatea din Bucureşti,
1986, pp. 326-327 (autorul foloseşte denumirea de „execuţia vremelnică”).
De asemenea, în dreptul economic este întâlnită instituţia „executării provizorii”, în
condiţiile art. 72013 C. pr. civ. (text introdus prin Decretul nr. 81/1985); pentru
dezvoltări, v., spre exemplu, A. Pop, Gh. Beleiu, Drept economic socialist român, vol. III,
Universitatea din Bucureşti, 1985, pp. 429-430.
Tot astfel, în doctrină, nu a format obiectul unei cercetări, distincte şi detaliate, problema
drepturilor civile provizorii.
Pornind de la aceste împrejurări, considerăm că este necesară prezentarea aspectelor practice
şi teoretice pe care le comportă conceptul de drepturi civile provizorii.
2. Domenii ale dreptului civil în care practica judiciară a statuat existenţa unor drepturi
subiective cu caracter provizoriu. Fără a avea aceeaşi accepţie juridică, drepturile subiective
civile provizorii (temporare, condiţionale) apar în următoarele domenii, în care s-a pronunţat
practica noastră judiciară: drepturi izvorâte din antecontractul de vânzare-cumpărare; drepturi
locative; drepturi născute din contracte sinalagmatice; dreptul de retenţie; drepturi cuprinse
într-un act juridic civil anulabil; drepturile civile care, potrivit legii, sunt temporare şi, în
sfârşit, în alte cazuri.
a) Drepturi născute din antecontractul de vânzare-cumpărare a unui imobil. Pentru ilustrarea
drepturilor civile provizorii la care dă naştere, in genere, antecontractul de vânzare-cumpărare
a unui imobil, drepturi considerate astfel în practica noastră judiciară, vom enunţa două
exemple.
Astfel, Tribunalul Suprem s-a pronunţat în sensul că: „Partea care, în temeiul unui
antecontract de vânzare-cumpărare a unei locuinţe, a plătit preţul de vânzare, deşi dobândeşte
numai un drept provizoriu, are totuşi un titlu justificat şi suficient pentru a folosi locuinţa”2)
(s.n. – G.B.).
2)
T.S., s. civ., dec. nr. 963/1975, în RRD nr. 1/1976, p. 62. Ideea provizoratului este
reluată în cuprinsul deciziei, cu privire la obligaţia corelativă dreptului provizoriu, în
termenii următori: „Obligaţia promitentului de a pune la dispoziţia celeilalte părţi
(beneficiarul) folosinţa locuinţei este eficientă, chiar şi în cazul unui apartament nelocuit
de proprietar şi familia sa, dar ea este provizorie şi neopozabilă organului administrativ
(art. 969 C. civ.; art. 60, 61 şi 13 din Legea nr. 5/1973)”.
Al doilea exemplu este cuprins într-o altă decizie a supremei instanţe, în care se precizează că
în situaţia când cel căruia i s-a promis vânzarea, pe baza aşa-zisului antecontract de vânzare-
cumpărare, a intrat în posesia bunului cu acordul proprietarului, plătindu-i preţul, el are
dreptul să păstreze fructele culese anterior pronunţării rezoluţiunii.
În mod corelativ, proprietarul imobilului este îndreptăţit să beneficieze, pe aceeaşi perioadă,
de folosinţa sumei primite, inclusiv dobânda aferentă3).
3)
T.S., s. civ., dec. nr. 457/1985, în RRD nr. 1/1986, p. 62 şi în Culegere de decizii 1985,
pp. 54-56.
În legătură cu această primă categorie de situaţii, în care sunt cuprinse drepturi civile
provizorii, s-ar părea că am fi în prezenţa unui singur act juridic civil: antecontractul de
vânzare-cumpărare a imobilului.
În realitate însă, există două asemenea acte, şi anume, pe de o parte, antecontractul de
vânzare-cumpărare (convenţia sinalagmatică), care dă naştere la obligaţii reciproce „de a
face” (de a întreprinde ceea ce este necesar, potrivit legii, pentru încheierea contractului de
vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul – construcţia – , respectiv, obţinerea autorizaţiei
administrative şi întocmirea actului în forma autentică, notarială)4); acest act nu presupune şi
remiterea lucrului „vândut”, respectiv a „preţului” datorat (în tot sau în parte).
4)
Pentru dezvoltări cu privire la antecontractul de vânzare-cumpărare, v., Fr. Deak,
Contractul de vânzare-cumpărare, în Drept civil. Contractele speciale – Dreptul de autor.
Dreptul de moştenire, de Fr. Deak, St. Cărpenaru, Universitatea din Bucureşti, 1983, pp.
14-15 (unde se face, justificat, distincţia între „promisiunea unilaterală de vânzare” şi
„promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare”).
Pe de altă parte, există convenţia, sinalagmatică, nenumită şi accesorie, prin care
promitentul-vânzător transmite beneficiarului-cumpărător dreptul de a folosi bunul (ceea ce
implică, jus posidendi şi jus furendi – reunite în jus utendi), asumându-şi obligaţia corelativă,
iar „cumpărătorul” (promitent) transmite „vânzătorului” proprietatea sumei de bani remise
efectiv (cu cele trei atribute: jus posidendi, jus fruendi şi jus abutendi), ştiut fiind că banii
sunt bunuri generice (res genera) şi, în acelaşi timp, îşi asumă obligaţia corelativă. Acest al
doilea act juridic civil este numit, de lege lata, dar a cărui valabilitate este neîndoielnică în
lumina art. 969 alin. 1 C. civ. (pacta sunt servanda) şi, în acelaşi timp, accesoriu, deoarece
existenţa şi soarta lui depind de existenţa şi soarta primului act arătat, care este actul
principal.
Primul act – antecontractul de vânzare-cumpărare – dă naştere la obligaţii reciproce „de a
face”, care sunt cu executare dintr-o dată (uno ictu), adică încheierea contractului de vânzare-
cumpărare, cu respectarea condiţiilor legale. Acest act este afectat de condiţia rezolutorie
existentă în orice convenţie sinalagmatică (art. 1021 C. civ.), dar şi de o a doua condiţie, tot
rezolutorie, care este obţinerea autorizaţiei administrative (prima condiţie este, în acelaşi
timp, simplă, iar a doua este mixtă).
Al doilea act – convenţia nenumită şi accesorie, de transmitere a „folosinţei” bunurilor
predate –, dă naştere la obligaţii de a căror esenţă este executarea succesivă (presupunând
scurgerea timpului).
Această caracterizare, diferită, sub aspectul menţionat, este importantă sub aspectul modului
în care se produc efectele rezoluţiunii antecontractului, respectiv ale rezoluţiunii celui de-al
doilea act; pe când, în primul caz efectele se produc retroactiv (ex tunc), acest lucru fiind
juridic posibil, în al doilea caz este vorba, în realitate, de o reziliere care, după cum se ştie,
produce efecte doar pentru viitor (ex nunc).
Aceasta este, în opinia noastră, explicaţia juridică – şi fundamentarea –caracterului provizoriu
al dreptului care se nasc din operaţia juridică unitară (dar alcătuită din două acte juridice
civile, dintre care unul principal, iar celălalt accesoriu), avută în vedere în exemplele de mai
sus.
În esenţă deci, primul act este afectat de condiţii rezolutorii, iar al doilea, fiind accesoriu,
urmează soarta juridică a primului (accesorium sequitur principale).
b) Drepturi locative provizorii. Deşi Legea nr. 5/1973 nu consacră, expres, categoria
drepturilor locative în anumite situaţii.
Avându-se în vedere reglementarea din această lege, Plenul Tribunalului Suprem a consacrat
existenţa unor drepturi locative cu caracter provizoriu în următoarele ipoteze:
– În cazul locuinţelor aflate în clădiri ale unităţilor economice de stat, destinate a servi ca
locuinţe pentru persoanele încadrate în muncă la aceste unităţi, precum şi în acel al
locuinţelor construite din fondurile de investiţii centralizate şi nominalizate prin plan pe noile
obiective mai importante, „raportul de locaţiune este strâns legat de persoana titularului, iar
beneficiul contractului privitor la locuinţă se justifică pe baza raportului de muncă existent
între acele persoane şi unitatea respectivă, ceea ce înseamnă că, în principiu, atare suprafeţe
locative nu vor putea fi sustrase destinaţiei lor de a servi ca locuinţe pentru persoanele
încadrate în muncă la acele unităţi.
Dar şi în asemenea situaţii dacă, potrivit art. 22 din Lege, locuinţa ar urma să fie atribuită
celuilalt soţ, instanţa va fi îndreptăţită să dispună evacuarea necondiţionată a titularului
contractului de închiriere şi evacuarea condiţionată a celuilalt soţ, cu efectul ca locuinţei să i
se redea destinaţia arătată, după ce i se va închiria acestuia din urmă o altă locuinţă. Într-
adevăr, pe de o parte, soţului căruia ar urma să i se acorde beneficiul contractului de
închiriere nu i s-ar putea aplica măsura evacuării necondiţionate, iar, pe de altă parte, dacă nu
s-ar dispune evacuarea necondiţionată a titularului ar însemna ca, deşi s-a pronunţat divorţul,
foştii soţi să fie obligaţi a trăi mai departe în aceeaşi suprafaţă locativă, ceea ce este evident
că nu ar fi indicat. În cazul în care locuinţa poate fi împărţită, se va proceda la un partaj
provizoriu, dispunându-se, şi în acest caz, evacuarea condiţionată a soţului în favoarea căruia
operează criteriile de preferinţă prevăzute de art. 22 din Lege, dar fără a se dispune evacuarea
soţului titular al contractului de închiriere”5) (s.n. – G.B.).
5)
Plen. T.S., dec. îndrumare nr. 5/1975, pct. 8, în Culegere de decizii 1975, pp. 29-30.
– „Dacă locuinţa constituie proprietate comună a ambilor soţi, iar, în cadrul acţiunii de divorţ
nu s-a cerut şi împărţirea bunurilor, instanţa nu are a se preocupa de problema proprietăţii, cu
rezolvarea căreia nu a fost sesizată. La cererea soţilor ea va trebui să rezolve însă problema
folosinţei, în sensul de a dispune, pe calea unei măsuri provizorii, împărţirea sau atribuirea
locuinţei, după aceleaşi criterii, urmând ca rezolvarea definitivă a raporturilor patrimoniale
dintre soţi să aibă loc ulterior, în cadrul unei noi acţiuni separate de partaj”6) (s.n. – G.B.).
6)
Plen. T.S., dec. îndrumare nr. 5/1975, pct. 8, în Culegere de decizii 1975, p. 31.
– În cazul în care „conlocuirea copiilor şi a soţului căruia i-au fost încredinţaţi, împreună cu
soţul proprietar al apartamentului, nu ar fi posibilă în fapt sau nu ar fi indicată din cauza
relelor sale comportări, se va putea dispune, în mod provizoriu, evacuarea lui din apartament,
până ce le va asigura o altă locuinţă”7) (s.n. – G.B.).
7)
Ibidem, p. 30.
Ulterior acestei decizii de îndrumare, secţia civilă a Tribunalului Suprem, s-a pronunţat,
constant, în sensul celor de mai sus8).
8)
A se vedea, de exemplu: T.S., s. civ., dec. nr. 1775/1976, în Culegere de decizii 1976, pp.
114-116; dec. nr. 132/1982, în Culegere de decizii 1982, pp. 72-73; dec. nr. 1280/1984, în
Culegere de decizii 1984, pp. 108-111.
Dacă în cele trei situaţii menţionate, nota comună a drepturilor locative pe care le cuprind este
aceea că ele sunt provizorii, este de observat că acest „provizorat” nu are aceeaşi determinare
juridică.
Într-adevăr:
– În prima situaţie, dreptul locativ devine un drept subiectiv civil afectat de condiţia
rezolutorie a atribuirii, în condiţiile legii, a altei suprafeţe locative.
– În a doua situaţie, „dreptul locativ” înseamnă atributul posesiei şi cel al folosinţei din
dreptul de proprietate, atribute care, din pure şi simple (dacă nu ţinem seama de varietatea
proprietăţii comune care este devălmăşia), devin afectate de condiţia rezolutorie a căderii, în
lotul său, a locuinţei atribuită temporar, „în folosinţă” (devălmăşia prefăcându-se în
proprietate comună pe cote-părţi, pe data rămânerii definitive a hotărârii de divorţ).
– În a treia situaţie, dreptul locativ al minorului, în locuinţa proprietate personală a părintelui
căruia nu a fost încredinţat, este un drept subiectiv civil supus unei duble condiţii rezolutorii,
din care una pozitivă: părintele să-i procure altă locuinţă, şi una negativă: între timp, să nu fie
schimbată măsura judecătorească a încredinţării.
În legătură cu această a treia „situaţie locativă”, două sublinieri se impun a fi făcute, şi
anume:
Pe de o parte, „dreptul locativ” al minorului este, în realitate, o parte a dreptului său, mai larg,
care este „dreptul de întreţinere”, căruia îi corespunde „obligaţia legală de întreţinere”,
reglementată de Codul familiei, pentru ambii părinţi. Aşa fiind, „scindarea” dreptului locativ
al copilului, din proprietatea părintelui, nu este decât un mijloc juridic de îndeplinire, în
natură, a obligaţiei legale de întreţinere. Pe de altă parte, prin soluţia dată, suprema noastră
instanţă a ajuns, practic, la consacrarea unui „drept locativ provizoriu” pentru fostul soţ, faţă
de care soţul proprietar al locuinţei nu are obligaţia legală de întreţinere. Acest drept este
impus însă de dreptul copilului la creştere şi educare, care se realizează, în principal, de către
părintele căruia a fost încredinţat. De utilitate practică incontestabilă, acest drept locativ
provizoriu al fostului soţ este totuşi o creaţie a practicii judecătoreşti, deşi de lege ferenda,
apreciem că el ar putea fi consacrat şi legislativ.
c) Drepturile născute din contracte civile sinalagmatice. Este ştiut, că, spre deosebire de
termen, care afectează exercitarea dreptului subiectiv civil, condiţia afectează însăşi existenţa
dreptului (naşterea lui, în cazul condiţiei suspensive, respectiv stingerea lui, în cazul condiţiei
rezolutorii – art. 1017 şi art. 1019 alin. 1 C. civ.). Potrivit alin. 2 al art. 1019 C. civ., condiţia
rezolutorie „nu suspendă executarea obligaţiei, ci numai obligă pe creditor a restitui ceea ce a
primit, în caz de îndeplinire a evenimentului prevăzut prin condiţie”.
Este cunoscut că, de natura contractului civil sinalagmatic este prezenţa, în conţinutul lui, a
condiţiei rezolutorii, art. 1020 C. civ. prevăzând că: „Condiţia rezolutorie este subînţeleasă
totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul
său”9).
9)
Face excepţie contractul de rentă viageră (art. 1047 C. civ.).
Din aceste dispoziţii legale se poate trage concluzia că dreptul dobândit ca urmare a
executării contractului sinalagmatic (de exemplu, dreptul de proprietate rezolutorie, ceea ce îi
conferă, într-un sens specific, caracter provizoriu. Caracterul iniţial condiţional, provizoriu, al
dreptului este întărit de încă o condiţie, rezolutorie: admiterea acţiunii în rezoluţiunea
contractului, în baza art. 1021 C. civ.10), cu efectul restitutio in integrum.
10)
Potrivit art. 1021 C. civ. „Într-acest caz, contractul nu este desfiinţat de drept. Partea
în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă
parte a executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea, cu daune
interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care după circumstanţe,
poate acorda un termen părţii acţionate”.
Practica noastră judiciară, cu deosebire cea a Tribunalului Suprem, a făcut o constantă
aplicare a acestor reguli în materie11), fără a se vorbi, in terminis, de drepturi civile
„provizorii”; ideea însă e implicit admisă.
11)
Pentru practica mai recentă a aplicării art. 1020-1021 C. civ., v. Repertoriu de
practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti
pe anii 1980-1985, de I. Mihuţă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 83.
Cu privire la rezoluţiunea contractului sinalagmatic, în general (inclusiv problema
pactelor comisorii exprese), v., spre exemplu, C. Stătescu, Efectele specifice ale
contractelor sinalagmatice, în Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, C.
Stătescu şi C. Bîrsan, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, p. 99 şi urm.
d) Dreptul de retenţie. Deşi neconsacrat expres de lege, cu caracter general, dreptul de
retenţie este recunoscut de practica judiciară şi în doctrină, ca o garanţie reală12).
12)
Pentru trimiteri bibliografice, v., Gh. Beleiu, Drept civil. Teorie generală,
Universitatea din Bucureşti, 1987, p. 97.
Dacă menţionăm dreptul de retenţie (debitum cum re junctum) în acest cadru, o facem pentru
că acest drept subiectiv civil este, neîndoielnic, un drept provizoriu,în afară de a fi, în acelaşi
timp, un drept civil real şi accesoriu.
„Provizoratul” dreptului de retenţie decurge din cele două trăsături caracteristice ale lui, şi
anume, de a fi, pe de o parte, un drept accesoriu (în consecinţă existenţa şi valabilitatea lui
depind de existenţa şi valabilitatea creanţei garantate în acest mod), iar, pe de altă parte, un
drept imperfect, în sensul că este o garanţie reală pur pasivă, fără a conţine prerogativa
urmăririi bunului de la alte persoane13). Prin urmare, caracterul provizoriu al dreptului de
retenţie reuneşte, în realitate, două trăsături ale sale: aceea că este un drept temporar şi aceea
că este condiţional.
13)
Cu privire la caracterele juridice ale dreptului de retenţie, v. C. Stătescu, op. cit., pp.
409-410.
Există o bogată practică judiciară care ilustrează ideea provizoratului dreptului de retenţie14).
14)
Pentru practica mai recentă, v. cazurile menţionate în Repertoriu... 1980-1985, cit.
supra, pp. 84-85, precum şi T.S., s. civ., dec. nr. 1982/1985, în RRD nr. 9/1986, p. 62;
dec. nr. 1386/1986, în RRD nr. 3/1987, pp. 67-68.
e) Drepturi cuprinse într-un act juridic civil anulabil. Drepturile care se nasc dintr-un act
juridic civil lovit de nulitate relativă au însăşi soarta acelui act şi anume: dacă se cere
anularea, înăuntrul termenului de prescripţie, şi se obţine, drepturile se desfiinţează, deci sunt
înlăturate cu efect retroactiv; dacă nu se cere anularea actului în termenul de prescripţie,
drepturile născute din el se consolidează, odată cu consolidarea actului însuşi.
Incertitudinea şi deci provizoratul drepturilor civile la care dă naştere un act juridic civil
anulabil constituie expresia incertitudinii actului însuşi.
Cu toate că între nulitate, de o parte, şi rezoluţiune, de cealaltă parte, există deosebiri în ce
priveşte domeniul de aplicare, cauzele şi regimul juridic al acţiunilor ce le însoţesc, totuşi,
sub raportul efectelor lor, există o mare asemănare, mergând până la identitate: astfel, de
pildă, se aplică, deopotrivă, cele două reguli de drept: restitutio in integrum, şi resoluto jure
dantis, resolvitur jus accipientis, care cunosc, la fel, aceleaşi excepţii, în principiu. Iată de ce,
drepturile civile născute dintr-un act anulabil se înfăţişează ca şi drepturile condiţionate
(afectate de o condiţie rezolutorie). Cu astfel de semnificaţie juridică, aceste drepturi le
trecem în categoria drepturilor civile provizorii. Este ideea care se regăseşte şi în bogata
practică judiciară în materie15).
15)
A se vedea, pentru practica mai recentă, soluţiile menţionate în Repertoriu... 1980-
1985, cit. supra, p. 19 şi pp. 48-50. În general, cu privire la cazurile, efectele şi regimul
juridic al nulităţii relative, v. Gh. Beleiu, op. cit., p. 257 şi urm.
f) Drepturi civile care, potrivit legii, sunt temporare. Există un număr de situaţii în care însăşi
legea civilă ţărmuieşte durata drepturilor subiective civile; în cazul acestor drepturi,
„provizoratul” lor este egal cu vremelnicia lor; aşadar, la expirarea duratei prevăzută de lege
ele încetează, se sting. În cele ce urmează, vom evoca doar cazurile în legătură cu care există
o bogată practică judiciară, şi anume:
– cazul prevăzut de art. 52 din Legea nr. 4/1973; dreptul de a înstrăina una din locuinţe, în
condiţiile dorite de proprietar, are o durată de un an; acest drept este dublat de obligaţia (faţă
de stat) a înstrăinării; considerăm că termenul în discuţie este un termen de decădere16);
16)
Pentru practica în materie, v. Repertoriu ... 1980-1986, cit. supra, p. 68 şi p. 77.
Precizăm că, în soluţii mai recente, Tribunalul Suprem neagă termenului de 1 an din
art. 52 al Legii nr. 4/1973 atât caracterul de termen de prescripţie (soluţie cu care
suntem de acord), cât şi caracterul de termen de decădere (fără a preciza natura acestui
termen).V., în acest sens: T.S., s. civ., dec. nr. 561/1986, în RRD nr. 11/1966, p. 65; dec.
nr. 822/1986, în RRD nr. 1/1987, pp. 64-65.
– cazul prevăzut de art. 19 din Legea nr. 5/1973: dreptul asupra locuinţei se păstrează 6 luni,
în caz de neuz (cu excepţiile expres prevăzute); şi în acest caz este vorba, în opinia noastră,
de un termen de decădere17).
17)
Pentru practica aplicării art. 19, v. Fr. Deak, op. cit., pp. 160-161: Repertoriu ... 1980-
1985, cit. supra, pp. 109-110.
O categorie întinsă de drepturi care, potrivit legii, sunt temporare, este aceea din
domeniul creaţiei intelectuale (drept de autor, drept de inventator, drept de inovator),
în condiţiile Decretului nr. 321/1936 şi Legii nr. 62/1974.
g) alte cazuri de drepturi civile provizorii. La categoriile de drepturi provizorii menţionate
până aici mai pot fi adăugate şi alte ipoteze în care, cu mai mare ori mai mică evidenţă, apare
ideea de provizorat.
Într-o enunţare succintă, asemenea „alte cazuri” sunt următoarele:
– Drepturile generate de construirea pe terenul altuia (art. 494 şi urm. C. civ.). Aceste drepturi
sunt „provizorii” în înţelesul că sunt afectate de condiţie ori termen18).
18)
Pentru o prezentare mai recentă a problematicii, v. D. Chirică, Natura juridică şi
valorificarea drepturilor constructorului pe terenul unui terţ, în RRD nr. 1/1987, pp. 3-12;
v. şi T.S., s. civ., dec. nr. 1803/1982, în Culegere de decizii 1982, pp. 45-48.
– Dreptul dobândit de cumpărător de la vânzătorul unui bun care formează obiectul
coproprietăţii ori indiviziunii (fără acordul celorlalţi); acest drept este afectat de o condiţie
rezolutorie, ceea ce-i „împrumută” caracterul provizoriu19).
19)
A se vedea, Repertoriu ... 1980-1985, cit. supra, p. 87.
– Dreptul prevăzut de art. 18 din Legea nr. 63/1974, şi anume, dreptul prioritar al statului de a
cumpăra bunul din patrimoniul naţional cultural (textul fixează un termen de 60 de zile); dacă
dreptul statului de a cumpăra este afectat de un termen legal, dreptul proprietarului bunului de
a-l înstrăina este afectat de o condiţie suspensivă negativă20).
20)
V., pentru practică: T.S., s. civ., dec. nr. 158/1982, în Culegere de decizii 1982, pp. 53-
54; T. Jud. Dolj, dec. civ. nr. 1332/1985 (cu note de: I–Gh. Farcu, N. Şchiopu; II–T.
Simbrian; III–G. I. Chiuzbaian, în RRD nr. 7/1986, pp. 51-58).
– Dreptul la domiciliu stabilit într-un oraş care, potrivit legii, este oraş mare, în condiţiile
Decretului nr. 68/1976. Acest drept este afectat de condiţia rezolutorie negativă constând în:
nedesfacerea contractului de muncă, din vina încadratului, înainte de expirarea a 5 ani şi
neanularea căsătoriei, ca fictivă21).
21)
Pentru practică, v. trimiterile făcute în Repertoriu ... 1980-1985, cit. supra, p. 66.
3. Concluzii. Din cele de mai sus putem desprinde câteva idei, cu valoare de concluzii.
În dreptul socialist român, categoria drepturilor civile provizorii are o existenţă neîndoielnică.
Credem că, de lege ferenda, s-ar putea ajunge la o consacrare expresă, de principiu, a acestei
categorii de drepturi subiective.
Din practica judiciară în materie, pe care am avut-o în vedere, rezultă că „provizoratul”
drepturilor civile se datorează celor mai diverse cauze; din punct de vedere teoretic, sunt
„provizorii” drepturile subiective civile care nu sunt „pure şi simple”, ci „afectate de
modalităţi” (termen, condiţie, sarcină). Prin urmare, într-o clasificare a drepturilor subiective
civile, în funcţie de criteriul siguranţei conferite titularului, am putea distinge între drepturi:
pure şi simple (definitive) şi cele provizorii (este clasificarea care, în prezent, cuprinde
subcategoriile: „drepturi pure şi simple” şi „drepturi afectate de modalităţi”)22).
22)
Cu privire la clasificarea drepturilor civile, pe care o avem aici în vedere, v.: A.
Ionaşcu, Drepturile eventuale în concepţia lui Nicolae Titulescu, în Studii şi cercetări
juridice nr. 2/1986, pp. 170-177; Gh. Beleiu, op. cit., pp. 97-98.
Drepturile subiective provizorii, cu înţelesul atribuit în cele de mai sus, nu se confundă cu
„drepturile eventuale” care, în opinia noastră, nu sunt drepturi subiective civile, ci elemente
ale capacităţii de folosinţă (aptitudine generală şi abstractă), adică premise ale dobândirii de
drepturi subiective civile, care pot fi, după caz, pure şi simple ori afectate de modalităţi23).
23)
Pentru această distincţie teoretică, cu aplicaţie practică, v.: T.S., s. civ., dec. nr.
832/1979, în Culegere de decizii 1979, pp. 101-102; dec. nr. 1524/1982, în Culegere de
decizii 1982, pp. 69-71.
dr. GHEORGHE BELEIU
Lector – Facultatea de Drept Bucureşti
Publicat în Revista Română de Drept Privat cu numărul 5 din data de 31 mai 2008.