MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA „ȘTEFAN CEL MARE”

Catedra „Drept penal”
Cursul „Drept penal comunitar”

Lucrare de domiciliu
TEMA: Dreptul comunitar și tradiția constituțională

Coordonat:
V. Chirița, dr., conf.univ.
comisar-șef
A elaborat: Iuliana Calancea
Grupa MP120DP233
inspector

Chișinău 2023
Cuprins
1. Introducere
2. Capitolul I
1.1. Durata și limitele aplicării normelor de drept penal comunitar în timp…………….
1.2. Principiul aplicării legii penale în timp…………………………………...
1.3. Efectul retroactiv al legii
penale…………………………………………....
1.4. Aplicabilitatea imediată și efectul direct…………………………………..
3. Capitolul II
2.1. Interacțiunea cu legislațiile penale naționale……………………………….
2.2. Prioritatea ordinii juridice UE asupra dreptului national………………...
2.3. Poziția Curților Constituționale naționale…………………………………..
2.4. Poziţia Curţii de Justiţie în raport cu jurisprudenţa Curţilor
Constituţionale
naţionale…………………………………………………………....
4. Concluzie
5. Bibliografie

2
 Întroducere

Dreptul penal european (drept penal comunitar) este un drept convenţional,

or, el este bazat pe convenţii pe care au căzut de acord să le respecte statele. Cu
toate acestea, caracterul convenţional al dreptului penal european este asigurat de
anumite precizări şi limite. Precizia are la bază distincţia intre tratate-contracte şi
tratate-legi. Primele au realizat intre state o operaţiune juridică (tratate de comerţ
sau de alianţă), dar nu creează un drept nou. Celelalte creează reguli de drept şi au
deci un conţinut normativ. Deosebirea respectivă nu este doar de ordin teoretic, or
ea are importanţă in aplicareareciprocităţii. Principiul reciprocităţii nu vizează
tratatelelegi, dar numai tratatele-contracte.
După cum dreptul penal european este creat prin tratatele-legi, in cazul lui
nu se aplică reciprocitatea, deoarece „el se impune nu cu titilu de contraprestaţie a
drepturilor consimţite de către alte state semnatare, dar in baza aranjamentelor
asumate”. Dreptul penal european are un rol de virf in ierarhia izvoarelor naţionale
de drept, iar in calitate de sursă a dreptului se exprimă prin următoarele acte:
(a) Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. In unele state (Regatul Unit al
Marii Britanii, Irlanda şi Norvegia) convenţia nu este incorporată in ordinea
juridică internă. Aceste ţări au preluat un sistem dualist, nu monist, de unde reiese
că dreptul naţional şi dreptul european constituie sisteme diferite de drept, care
coexistă separat. La origini, dreptul european nu se putea aplica pe plan intern,
decit dacă a fost incorporat sau dacă legislaţia naţională a fost transformată: azi din
ce in ce mai mult insă există aplicabilitate directă a normei europene, in consecinţă
sistemul devenind monist.
În practica statelor cu un sistem dualist, convenţia europeană a drepturilor
omului are rolul de autoritate morală, uneori fiind citată in pledoarii. Aceste state
de facto sunt nevoite o dată cu condamnarea lor la CurteaEuropeană a Drepturilor
Omului să-şi modifice legislaţia.
(b) In cadrul dreptului comunităţii europene, principiul este superioritatea dreptului
comunitar asupra celui intern. Tratatul Comunităţii Economice Europene a instituit
o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre de la
intrarea in vigoare a tratatului şi care se impune jurisdicţiei lor. Art. 189 al
Tratatului de la Roma (249 CE Amsterdam) aminteşte că regulamentele au valoare
„obligatorie” şi sunt „direct aplicabile in orice stat membru”.
Această supremaţie a dreptului comunitar asupra dreptului naţional atrage
două efecte: - paralizia normei naţionale concrete; - obligaţia judecătorului naţional
de a prefera norma comunitară faţă de orice dispoziţie contrară dreptului naţional,
chiar şi posterioară. Dreptul penal asigură respectul drepturilor omului.
Prioritatea drepturilor omului in materie penală, se confirm şi prin
convenţiile de asistenţă juridică. Cu titlu de exemplu poate fi indicată Convenţia
Europeană de extrădare. Conform art. 9 al acesteia, extrădarea nu va fi acordată
atunci cind individul reclamat a fost judecat definitiv de către autorităţile statului
solicitat. Poate fi invocată Convenţia Europeană privind transferul persoanelor
condamnate după care in art. 3/1 (d) se stipulează că condamnatul trebuie să-şi dea

3
acordul la transfer, ceea ce evocă garantarea principiului libertăţii care se găseşte
confirmat sub diferite forme in Convenţia CEDO.

Capitolul I

1.1.Durata și limitele aplicării normelor de drept penal comunitar în timp.

Aplicarea legii penale în timp implică soluţionarea prealabilă a unor

probleme, privind determinarea legii aplicabile în reglementarea relaţiilor sociale
la un moment dat.
1.Intrarea în vigoare a legii penale – conform art. 76 în Constituție,actele
normative intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al RM,sau la o
altă dată prevăzută în textul actului normativ. De la intrarea în vigoare a actului
normativ încep să se producă efectele juridice ale acestuia , i-au naștere se
modificică , încetează raporturile juridice, se exercită drepturile subiective, și se
execută îndatoririle juridice prevăzute de actul normativ. De la data intării în
vigoare a actului normativ,statul invocă prezumția absolută de cunoaștere a actului
normativ de către toata populația. Astfel de la data intrării în vigoare,nimeni nu se
poate scuza cu necunoașterea lui.
2.Ieşirea din vigoare a legii penale – ieșirea din vigoare a actului normativ
semnifică încetarea acțiunii acestora precum și incapacitatea actului normativ de a
reglementa relațiile sociale și de a produce efecte juridice.
Legea privind actele legislative legea.nr 780 prevede următoarele căi de
ieșire din vigoare:
 Abrogarea – ieșirea din vigoare a unui act normativ învechit parțial sau
total,prin substituirea acestuia cu un alt act normativ corespunzător
necesităților sociale. (scoaterea din circuit cu substituirea cu act
corespuzător).

- După volum deosebim abrogare totală și parțială.

 abrogare totală–scos din circuit și substituit complet.
 abrogare parțială – scos din circuit doar o parte a actului
normativ.

- După formula sau expresia de abrogare deosebim:

 abrogarea expresă directă–cînd se arată în text ceea ce se
abrogă.(actul în capitol,în ansamblu).
 abrogarea expresă indirectă–cînd se arată la general că actele
normative necorespunzătoare cu noul act normativ se abrogă.

4
  abrogarea tacită(implicită) – denotă absența unei expresii de
abrogare.
– Data expirării actului normativ,adică ajungerea la limita normei ,este
procedeul de eșire din vigoare a actelor normative temporare.
– Declararea nulității actului normativ – este calea de ieșire din viagoare
declarate nule prin
hotărîrea organelor competente de stat (curtea constituțională, judecătorești).
– Caducitatea – este o cale de ieșire din vigoare a actelor normative care își
pierd obiectul de reglementare.
– Consumarea actului normativ- procedeu de eșire a actului normativ,care
și-a atins scopul.

1.2.Principiul aplicării legii penale în timp.

Activitatea legilor penale in afara modalităților de aplicare într-un anumit

spațiu,mai este caracterizată și de durata de “ființare” în simultaneitatea,
succesiunea sau retroactivitatea acestora.
Legea penala are o aplicare limitată în timp îș depinde de natura, structura și
evoluția relațiilor sociale reglementate. Modificarea și stingerea oricărui raport
juridic penal depinde in mod nemijlocit de durata activității de incriminare a
normei penale, aceasta avînd uneori legatura succesivă cu două legi penale. Durata
de aplicare a unei legi penale este intervalul de timp cuprins între momentul intrării
în vigoare şi cel al pierderii puterii juridice a legii respective. – implică
reglementarea relațiilor sociale prevăzute de actul normativ, de la intrarea în
vigoare și pînă la eșirea din vigoare.
Actul normativ cu o acțiune temporară, are o acțiune în timp determinată(de
ex. Legea bugetului de stat p/u anul 2015). Majoritatea actelor normative au o
acțiune nedeterminată în timp(știm data intrării în vigoare, nu știm data ieșirii).
Acțiunea propriu-zisă este subordonată principiului neretroactivității legii, potrivit
acestui principiu toate actele normative produc efecte juridice de la intrare în
vigoare și pînă la eșire din vigoare.
Principiul activitatii legii penale inseamna aplicarea ei imediata , obligatoriu,
integral si continua , fara a exista momente de discontinuitate sau suspendari cat
timp este in vigoare.
Timpul săvîrşirii infracţiunii – pe lîngă stabilirea momentului de intrarea şi
de eşire din vigoare a legii penale, este necesar de a determina şi timpul săvîrşirii
infracţiunii , fiindcă :
5
1) Trebuie de a fi cunoscut pentru a cunoaşte dacă infracţiunea se încadrează în
limitele de timp ,
în care a activat legea penală.
2) Este necesară pentru constatarea ilegalităţii faptei prejudiciabile.
3) Este necesară determinarea timpului pentru apariţia raportului juridic penal.
4) Pentru stabilirea premiselor răspunderii penale – responsabilităţii şi atingerii
vîrstei prevăzute de legea penală pentru a fi recunoscut subiect al infracţiunii.
5) Pentru stabilirea prescripţiei tragerii la răspundere penală.
Conform art. 9 „Timpul săvîrşirii faptei se consideră timpul cînd a fost săvîrşită
acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă , indiferent de timpul survenirii urmărilor.”

1.3. Efectul retroactiv al legii penale.

Extraactivitatea legii penale

Deşi principiul activităţii legii penale constituie regula generală ,există situaţii
tranzitorii determinate , de succesiuni a legilor penale , în care cu necesitate legea
penală extraactivează.Astfel, de ex. cînd o infracţiune este săvîrşită sub imperiul
unei legi penale ,dar urmările sau judecarea infractorului, ori executarea pedepsei,
are loc sub imperiul unei alte legi.
Extra activitatea legii penale este o derogare excepţională în materia aplicării legii
penale în timp şi constă într-o extindere a activităţii legii penale, fie înainte de
momentul intrării sale în vigoare, fie ulterior după ieşirea ei din vigoare.
Prin efectele pe care le produce , extraactivitatea legii penale, se manifestă în
două forme:
o Retroactivitatea legii penale - constă în faptul că în unele
împrejurări ,anumite legi penale îşi extind activitatea în trecut ,
asupra infracţiunilor săvîrşite înainte de intrarea lor în vigoare.
Conform, art.10 Cod penal al RM, efectul retroactiv al legii penale
este conceput astfel:
(1)Legea penală care înlătură carcterul infracţional al faptei , care uşurează
pedeapsa ori,în alt mod, ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea are
efect retroactive pînă la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv asupra
persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa,dar au
antecedente penale.
Astfel, în legislaţia penală a R.M. au efect retroactiv, doar legile penale mai blînde.
Şi anume :
1)Legile dezincriminatoare ,care exclud din sfera ilicitului penal anumite fapte.

6
2)Legile penale, care prevăd condiţii de tragere la răspundere penală mai uşoare.
(de ex. Legea penală veche prevedea de la 2-5 ani, iar legea penală nouă de la 1-3
ani, în acest caz legea penală va retroactiva).
3)Legile penale mai favorabile după condiţiile de incriminare.
4)Legile penale care uşurează pedeapsa ,adică micşorează mărimea maximă sau
minimă a pedepsei principale sau complementare, stabilesc o pedeapsă alternativă
mai blîndă , abrogă pedepsele complementare care anterior erau obligatorii.
(prevede o pedeapsă alternativă mai blîndă)
5)Legea penală care ameliorează în alt mod situaţia persoanei ce a comis
infracţiunea . De ex. legile penale care uşurează regimul executării pedepsei
(categoria penetenciarului), extend posibilităţile liberării de răspundere şi pedeapsă
penală, reduc termenile de prescripţie etc.
Retroactivitatea legii penale mai blînde implică două modalităţi :
1)retroactivitatea simplă – aplicarea legii penale noi asupra infracţiunilor pentru
săvîrşirea cărora nu a fost pronunţată o sentinţă definitivă a instanţei de judecată.
2)retroactivitatea de revizie –aplicarea legii penale noi asupra infracţiunilor ,
pentru săvîrşirea cărora există o sentinţă definitivă a instanţei de judecată.
o Ultraactivitatea legii penale
În mod excepţional, legislaţia R.M. prevede situaţii în care legea
ultraactivează,adică se aplică asupra faptelor comise sub imperiul ei ,chiar după ce
a ieşit din vigoare.
Principiul ultaactivităţii legii penale nu este admis , decît în cazuri speciale şi
anume:
1)Au caracter ultraactiv legile penale temporare sau excepţionalecare pot fi
aplicate şi după scoaterea lor din uz.
2) O altă excepţie de ultraactivitate reiese din aplicarea legii penale mai
favorabile , în cazul cînd o infracţiune a fost săvîrşită sub imperiul legii vechi, care
prevedea o sancţiune mai uşoară ,dar pe parcusul urmăririi penale sau al judecării
cauzei ,ea a fost abrogată şi înlocuită cu o lege nouă care prevede o sancţiune mai
aspră.În acest caz se va aplica ultraactiv legea veche.
Justificarea ultraactivităţii legii penale constă în faptul că infractorul trebuie să
poartă răspundere penală ,conform condiţiilor sancţionatoare în vigoare la
momentul comiterii faptei, condiţii cunoscute de infractor.

1.4.Aplicabilitatea imediată și efectul direct.

Efectul negativ al dreptului comunitar asupra dreptului penal naţional prin

neutralizarea dreptului naţional de către dreptul comunitar, este un rezultat nu doar

7
al supremaţiei dreptului comunitar, dar şi al conceptelor de aplicabilitate imediată
şi efect direct. Efectul direct urmează a fi distins de aplicabilitatea imediată.
Dreptul comunitar, indiferent dacă are sau nu efect direct, este imediat aplicabil.
Nu este obligatorie incorporarea lui in dreptul naţional. El este imediat aplicabil şi
absolut integrat in sistemul de drept al Statelor Membre. Nu doar tratatele de
instituire dar şi normele care emană de la instituţiile comunitare vor trebui să
devină o parte integrantă a sistemului de drept al Statelor Membre. Curtea de
Justiţie menţionează că: „Tratatul privind instituirea Comunităţii Economice
Europene a creat propriul sistem de drept, care din momentul intrării in vigoare a
tratatului, a devenit o parte integrantă a sistemului de drept al Statelor Membre şi
urmează a fi aplicat de instanţele naţionale.”
Aplicabilitatea directă sau efectul direct al dreptului comunitar constă in
faptul că el poate fi invocat de către persoane impotriva jurisdicţiei lor naţionale.
Persoanele pot benefcia de drepturile individuale chiar dacă nu constituie obiectul
prevederilor comunitare. Efectul direct există in cazul in care prevederile dreptului
comunitar sunt considerate a fi necondiţionate şi suficient de precise. Acest fapt
insă nu exclude aplicarea puterii discreţionare de către judecător. Instanţa
dejudecată naţională, care este obligată să aplice norma comunitară trebuie să
interpreteze această normă şi poate cere in acest sens o decizie preliminară a Curţii
de Justiţie. Principiul supremaţiei dreptulu comunitar constă in faptul că normele
dreptului comunitar „trebuie să fie integral şi uniform aplicate in toate statele
membre de la data intrării lor in vigoare şi atata timp cat ele sunt in vigoare –
intrarea lor in vigoare face automat inaplicabilă orice prevedere conflictuală
naţională dar – fiind considerate părţi integrante şi avand prioritatea in sistemul de
drept al Statelor Membre - de asemenea, exclud adoptarea unor măsuri legislative
naţionale care vor fi incompatibile cu prevederile comunitare.”
Capitolul II

2.1. Interacțiunea cu legislațiile penale naționale.

În ultimii ani în literatura de specialitate se discută din ce în ce mai mult de

un drept penal european, dezvoltat atât în cadrul Consiliului Europei cât şi în
cadrul Uniunii Europene.
Astfel, sub egida Consiliului Europei au fost adoptate numeroase convenţii
cu incidenţă în sfera dreptului penal, începând cu Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, continuând cu convenţiile de asistenţă judiciară în materie
penală deja evocate şi până la recentele convenţii privind protecţia mediului prin
intermediul dreptului penal (1998), corupţia (1999) sau cybercriminalitatea (2001)
care conţin la rândul lor dispoziţii cu caracter penal. La nivelul Uniunii Europene,
dacă în primele decenii de existenţă s-a considerat că dreptul penal trebuie să
8
rămână un apanaj exclusiv al legiuitorului naţional, în ultimii ani s-au intensificat
eforturile în vederea armonizării legislaţiilor penale naţionale şi adoptării unor acte
normative la nivel comunitar în domeniul dreptului penal.
Un aport substanţial la această evoluţie l-a constituit Tratatul de la
Amsterdam (1997), care, continuând evoluţia începută prin Tratatul de la
Maastricht (1992) a prevăzut o întărire a cooperării poliţieneşti şi judiciare în
materie penală. Astfel, în materia cooperării judiciare art.31 din tratat prevede
„facilitarea extrădării între statele membre, prevenirea conflictelor de competenţă
între state şi adoptarea progresivă a unor reguli minimale privind elementele
constitutive ale infracţiunilor şi sancţiunile Aplicabile în domeniul criminalităţii
organizate, terorismului şi traficului de droguri .” Pe linia acestei evoluţii se înscrie
şi proiectul Corpus Juris ce conţine dispoziţii penale privind protecţia intereselor
financiare ale Uniunii Europene, elaborat de un grup de experţi la iniţiativa
Parlamentului European. Fără a avea pretenţia unui cod penal model european,
proiectul conţine atât dispoziţii de parte generală - privind principiile generale,
tentativa, concursul de infracţiuni, participaţia penală, răspunderea penală a
persoanelor juridice, sancţiuni şi modul de individualizare a acestora - cât şi
încriminarea unor fapte ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii şi norme
de procedură. Chiar dacă în momentul intrării sale în vigoare aplicabilitatea Corpus
Juris va fi limitată la faptele incriminate de acesta, existenţa în cuprinsul său a
normelor de parte generală lasă deschisă calea extinderii ulterioare a aplicabilităţii
lui şi în cazul altor infracţiuni, putându-se transforma într-un nucleu al unui proiect
de mai mare anvergură privind elaborarea unui cod penal european. Astfel,
proiectul denumit Corpus Juris, elaborat la cererea instituţiilor comunitare de un
grup de experţi în vederea unificării dispoziţiilor de drept penal substanţial şi
procedural, este menit să asigure o represiune mai eficientă a faptelor care aduc
atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
În ciuda criticilor care s-au adus procesului de unificare a dispoziţiilor
penale la nivel european, susţinându-se că potrivit Tratatelor constitutive ale
Comunităţilor Europene, materia penală este de competenţa exclusivă a legislaţiei
naţionale şi că instituţiile comunitare nu pot impune statelor membre dispoziţii
penale unitare, fără o investire din partea Parlamentului European, în prezent se
manifestă o puternică tendinţă de uniformizare a legislaţiei penale la nivel
european, pentru a răspunde în mod eficient creşterii criminalităţii internaţionale, şi
chiar pentru ocrotirea intereselor Uniunii Europene.
Un al doilea proiect de unificare, rod al iniţiativei unui grup de oameni de
ştiinţă din ţările membre ale Uniunii Europene, cuprinde o parte generală (22
articole) şi o parte specială (35 articole), proiect prezentat la Simpozionul
internaţional de la Freiburg, 13-14 octombrie 2000, fiind intitulat „euro-delicte”.
9
 2.2. Prioritatea ordinii juridice UE asupra dreptului național.

Principiul supremaţiei dreptului UE, prefigurat încă din 1962 , a fost statuat
de Curtea de
Justiţie prin hotărârea 6/64 Costa c./ENEL, cu privire la conflictul dintre dreptul
comunitar (în prezent, dreptul UE) şi o lege italiană posterioară, referitoare la
naţionalizarea electricităţii. Curtea Constituţională italiană, care se pronunţase
asupra acestui conflict de legi cu câteva săptămâni înainte, aplicase teza dualistă,
specifică dreptului internaţional clasic şi ordinii juridice italiene, soluţionând
conflictul în favoarea normei celei mai recente, în speţă, legea naţională.
Potrivit hotărârii pronunţate în cauza 6/64 Costa c./ENEL: „întrucât provine
dintr-un izvor autonom, dreptului născut din tratat nu i s-ar putea opune, aşadar, în
considerarea naturii sale specifice, originale, pe cale judiciară, un text intern,
indiferent de natura acestuia, fără a-şi pierde caracterul comunitar şi fără a fi pus în
discuţie fundamentul juridic al Comunităţii înseşi”. Raţionamentul Curţii de
Justiţie în această cauză se bazează pe trei argumente complementare:
aplicabilitatea directă şi imediată a dreptului Uniunii, atribuirea de competenţe
Uniunii, atribuire prin care se limitează în mod corespunzător drepturile suverane
ale statelor membre şi necesitatea asigurării uniformităţii aplicării dreptului UE în
întreg spaţiul acesteia.
În mod concret, conflictul între o normă de drept al UE şi o normă naţională
este soluţionat în mod sistematic de către Curtea de Justiţie în favoarea dreptului
UE, după cum urmează: Aplicarea dreptului UE nu este condiţionată de abrogarea
formală a normei naţionale contrare: chiar dacă abrogarea, care face să dispară din
ordinea juridică internă textul incompatibil, apare ca fiind utilă şi uneori chiar
obligatorie, pentru raţiuni ce ţin de asigurarea certitudinii juridice , aceasta este
considerată de Curtea de Justiţie o simplă formalitate, fără efecte proprii.
Inaplicabilitatea normei naţionale nu se subordonează abrogării sale prealabile şi se
mpune de îndată tuturor autorităţilor naţionale.
Dreptul UE, înzestrat sau nu cu efect direct, poate fi invocat de către
particulari înaintea judecătorului naţional, care este obligat să ia în considerare
dreptul UE când pronunţă hotărârea sa. Astfel, judecătorul naţional este obligat să
interpreteze dreptul naţional în conformitate cu dreptul UE, lăsând, dacă este cazul,
neaplicată
norma naţională contrară. În plus, potrivit hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie
în cauzele conexate 6/90 şi 9/90, Francovich şi Bonifaci: „dreptul comunitar
impune principiul potrivit căruia statele membre sunt obligate să repare prejudiciile
cauzate particularilor ca urmare a încălcărilor dreptului comunitar care le sunt
10
imputabile.” Obligaţia de reparare a prejudiciului astfel constatat există indiferent
dacă norma în discuţie se bucură sau nu de efect direct.
2.3. Poziția Curților Constituționale naționale.

Pana acum s-au remarcat două tendinţe generale în jurisprudenţa Curţilor

Constituţionale naţionale:
- o primă tendinţă, caracteristică perioadei de început a dialogului dintre Curtea de
la Luxembourg şi jurisdicţiile constituţionale naţionale (anii 1960-1970), în cadrul
căreia instanţele naţionale manifestau o rezistenţă bazată pe necesitatea de a
asigura protecţia drepturilor fundamentale, domeniu în care dreptul UE era
considerat, la acea vreme, deficitar.
- o a doua tendinţă, manifestă după intrarea în vigoarea a Tratatului de la
Maastricht (anii 1992 – 2000) în care accentul în raporturile dreptul UE – ordinea
juridică naţionale cade pe delimitarea între competenţele atribuite UE şi protejarea
suveranităţii naţionale.
În raport cu aceste tendinţe, instanţa jurisdicţională a Uniunii s-a pronunţat
sistematic în favoarea supremaţiei totale şi necondiţionate a întregului drept al UE
asupra ansamblului normelor juridice naţionale.

2.4. Poziţia Curţii de Justiţie în raport cu jurisprudenţa Curţilor

Constituţionale naţionale.

Răspunsul pe care Curtea de Justiţie îl aduce acestei serii de hotărâri ale

Curţilor Constituţionale naţionale rămâne fidel jurisprudenţei sale consacrate. Prin
hotărârea pronunţată în cauza 314/85, Foto Frost, Curtea de Justiţie a reiterat
principiul potrivit căreia este singura competentă să se pronunţe cu privire la
validitate actelor instituţiilor UE, potrivit necesităţii aplicării uniforme a dreptului
UE, exigenţă care se impune cu deosebită forţă atunci când este pusă în discuţie
validitatea unui act al UE.
În lumina jurisprudenţei Curţii de Justiţie invocată în prezentul material, în
raport cu poziţia Curţilor Constituţionale naţionale, putem afirma că, în practică,
asistăm la un compromise între competenţele judecătorului UE şi cele ale
judecătorului naţional. Astfel, jurisprudenţa Curţii de justiţie va avea întotdeauna
întâietate şi se va bucura de o prezumţie de interpretare autentică a dreptului UE.
Curţile Constituţionale, pe de altă parte, vor păstra o competenţă reziduală, care nu
va putea fi activată decât în cazuri excepţionale în care ar fi puse în pericol
principiile fundamentale ale ordinii constituţionale naţionale sau atribuirea de
competenţe între Uniunea Europeană şi statele sale membre. Avantajul unei astfel
de concluzii este că ţine seama atât de natura specifică, proprie a dreptului UE cât

11
şi de tradiţiile constituţionale ale statelor membre care fac parte din patrimonial
comun de valori europene.
În ce privește ordinea juridica din Republica Moldova, după semnarea
Acordului de Asociere cu Uniunea Europeana, si o data cu începerea negocierilor
de aderare la UE, aceasta va trebui sa integreze treptat parți din legislația
europeana. Prin urmare, in măsura in care parcursul european al Republicii
Moldova va continua, ordinea juridica a UE va dobândi treptat prioritate asupra
ordinii juridice interne. Acest proces va fi desavarsit in măsura in care Republica
Moldova va deveni stat membru al Uniunii Europene. In consecința, toate
instituțiile, inclusive Curtea Constituționala prin jurisprudența sa vor fi obligate sa
tina cont de ordinea juridica a UE si sa-i dea prioritate.
Concluzie

Crearea şi consolidarea Dreptului Penal al UE este influenţată de dreptul

naţional al statelor membre atît în aspectele de drept material (traficul de droguri,
crimele cibernetice, traficul de fiinţe umane, crimele organizate, pornografia
infantilă), cît şi prin elemente de drept procedural penal (stabilirea criteriilor
minime pentru dreptul de interpretare şi traducere, dreptul la informare şi de a
dispune de un apărător în procesele penale), precum şi de cooperare judiciară în
materie penală (mandatul de arest european, recunoaşterea şi punerea în executare
a hotărîrilor
penale străine). Dreptul Penal al UE influenţează drepturile penale naţionale prin
armonizarea în baza Tratatelor Uniunii Europene şi Funcţionării Uniunii Europene
prin actele de drept derivat. Aceste acte facilitează cooperarea transnaţională prin
reducerea procedurilor, reducerea timpului pentru recunoaşterea şi punerea în
executare a sentinţelor penale.
În acest context, se impune delimitarea unor ramuri de distincţie ale
Dreptului Penal al UE, care să reglementeze principiile Dreptului Penal al UE,
metodele de aplicare ale acestuia, cadrul normativ, instituţional şi jurisdicţional atît
la nivelul UE, cît şi al statelor membre.
IV. Bibliografie

1. MANUAL DE DREPT PENAL PARTEA GENERALA, Costica Bulai

2. Manual de drept al Uniunii Europene, Razvan Horatiu Radu
3. Drept comunitar European, Fuerea A
4. Studii de drept penal, drept penal comunitar si administrative, Gheorghe
Coca.

12