Drept Penal Partea Generala

Semestrul 1

I. Introducere

Noțiunea de Drept Penal are două accepțiuni:

1. Ramură distinctă de drept - conține un complex de norme juridice ce au ca

obiect protecția valorilor sociale
2. Știința a Dreptului - grupul de discipline ce au studiat crima ca fenomen juridic
- infractiunea - conflictele de interese juridice produs de acte criminale -
consecințele juridice ale crime - pedeapsa si reparatiunea

● Definitie: Dreptul Penal este totalitatea normelor juridice ce stabilesc ce fapte

constituie infracțiuni, condițiile răspunderii penale, precum și sancțiunile ce
urmează a fi aplicate de către instanțele judecatoresti persoanelor ce au
savarsit infractiuni, în scopul apărării celor mai importante valori ale statului
de drept

● Obiectul Dreptului Penal este reprezentat de sfera de apărare socială,

protejand relațiile sociale prin existenta normelor juridice ce impun o conduită
de conformare și prin aplicarea sancțiunilor pentru încălcarea normelor,
existand un raport juridic de conflict

● Scopul Dreptului Penal este de a apăra societatea în ansamblu și membrii ei

în particular împotriva faptelor antisociale sub incidenta legii penale

Principii:

1. Principiul legalitatii

Își are originile în Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptata de Adunarea

Generala ONU la 10 decembrie 1948. Legea prevede pana unde se poate aplicarea
legii penale. Este consacrat în art.1 și 2 din CP, fiind punctate legalitatea incriminării
și a sancțiunilor de drept penal.

2. Principiul egalitatii în fata legii penale

Este expresia principiului constituțional prevăzut în art.16 (1) și (2) din Constituție și
prevede faptul ca orice persoana care a comis fapte ilicite va suporta consecințele,
fără privilegii și fără discriminări.

3. Principiul umanismului

Este consacrat în Cap II din Constituție pentru aplicarea sa în cadrul legii penale. Își
are originile în Declarația Universală a Drepturilor Omului, ce presupune respectarea
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, indiferent ca e vorba de persoane
aflate in urmarire penală sau în executarea unei pedepse.

4. Principiul personalității răspunderii penale

Principiul transpune ideea ca doar o persoana (fizica sau juridica), ce a incalcat

prevederile normelor penale, comitand o fapta sanctionata de acestea, poate fi trasa
la raspundere. Legea penală are un caracter personal și se adresează subiecților de
drept penal.

5. Principiul că infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale

Principiul este expres prevăzut în art.15 (2) din CP și transpune ideea ca

răspunderea penală este atrasa doar dacă fapta comisa este considerata infractiune
la momentul acțiunii/inacțiunii persoanei în cauză. Fapta trebuie sa indeplineasca
cumulativ condițiile infractiunii (vinovăție, tipicitate, imputabilitate, justificare).

6. Principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală

Poate fi analizat din 2 perspective: preventie generala si preventie speciala. Cea

generala se manifesta in momentul intrarii legii în vigoare, deoarece prevede o
conduită obligatorie. Cea speciala apare în momentul cand o persoana comite o
fapta prevazuta de legea penală și intra în raport de conflict cu statul, care este
nevoit sa ia măsuri pentru sancționarea comportamentului ilicit.

7. Principiul corespondentei normelor juridice penale cu realitatea obiectiva

Acest principiu își are fundamentul în sistemul de drept românesc. Normele juridice
penale au rolul de a proteja la un moment dat, în timp, valorile sociale fundamentale.
Data fiind dinamica realtiilor sociale, acestea trebuie sa corespunda necesități
obiective în orice moment, avand in vedere incriminarea de noi fapte ce aduc
atingere valorilor sociale protejate de legea penală.

Izvoare de Drept Penal:

 ● Izvoare formale de drept: acte normative ce stabilesc fapte ce constituie
infracțiuni, pedepsele aferente și alte sancțiuni
● Art.173 din CP: prin lege penală se înțelege orice dispoziție cu caracter penal
cuprinsă în legi organice, ordonante de urgenta sau alte acte normative care
la data adoptării aveau putere de lege

Clasificare izvoare:

1. Constituția României

Principalul izvor de drept penal este Constituția, în aceasta fiind statuate valorile
fundamentale ale statului român, ce beneficiază de protectie și prin mijloacele de
drept penal.

2. Legea Penală

Este pe același nivel cu Constituția și are 2 accepțiuni: ansamblul legilor penale (pe
larg) și sensul exprimat în dispozițiile art.173 din CP (pe scurt).
Legile penale se clasifica astfel:

A. După sfera de incidență

- generale - tragere la răspundere în condiții generale și reguli generale privind

infractiunea, răspunderea penală și pedeapsa (CP)
- complinitoare - completează dispozițiile legii penale generale (Legea
304/2004 privind cooperarea judiciara in materie penala)
- speciale - legea care deroga de la legea penala generala, dispoziții cu sfera
de aplicare restransa, norme de incriminare
- nepenale cu dispoziții penale - reglementează anumite domenii ale societății
și conțin și dispoziții penale (OUG 195/2005 protectia mediului, Legea
46/2008 Codul Silvic)

B. După criteriul perioadei de aplicabilitate

- cu durată nedeterminată de aplicare - adoptate în condiții normale de

desfășurare a activităților sociale
- cu durata temporara de aplicare - se caracterizeaza printr-o aplicare limitata,
al cărei punct final este ieșirea din vigoare (legi temporare) sau de încetarea
situației excepționale (legi excepționale)

C. După caracterul acestora

- penale ordinare - adoptate de Parlament în condiții normale de evoluție a

societății
 - penale extraordinare - adoptată în condiții deosebite (stare de revoluție, de
război) și are o durata limitata de aplicabilitate, cuprinde norme derogatorii de
la cele de drept comun

3. Ordonantele de Urgenta ale Guvernului

Guvernul conform prerogativelor sale și în baza art.115 din Constituție, are puterea
de a adopta ordonanțe simple și de urgență, astfel, Ordonantele de Urgenta
reprezinta izvoare de drept penal deoarece prin intermediul lor sunt reglementate
anumite relații de apărare socială.

4. Decretul Prezidențial

Gratierea individuala este atributul Presedintelui, in art.94 lit.d din Constituție este
menționată forma pe care aceasta manifestare de vointa trebuie sa o imbrace. Este
izvor de drept penal deoarece are rolul de a modifica sau stinge un raport juridic
penal.

5. Deciziile CCR

CCR este unică autoritate de jurisdictie constitutionala, pronuntandu-se asupra

exceptiilor aduse in fata sa de către cei interesați. Toate legile trebuie sa fie
conforme cu Constituția, CCR hotarand excepția de neconstituționalitate privind
legile și ordonanțele ridicate în fata instanțelor de judecată sau de arbitraj comercial.

6. Deciziile pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în

interesul legii

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă asupra recursului în interesul legii prin
decizie. Decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra
hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele
procese. Deciziile în recursul legii au drept efect interpretarea şi aplicarea unitară de
către instanţele de toate gradele a prevederilor din normele penale în vigoare.

7. Tratatele si conventiile internationale

Potrivit prevederilor art.12 din CP, legea penală română se aplica dacă nu se
dispune altfel într-un tratat internațional la care România este parte. Pentru a fi
aplicabile, acestea trebuie ratificate de Parlamentul României. Exista doua categorii
de tratate si conventii: cele care intra în sfera izvoarelor directe si cele care intra in
sfera izvoarelor indirecte, conform doctrinei.

8. Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului şi hotărârile Curţii

Internaţionale de Justiţie
În doctrină s-a afirmat aplicabilitatea directă în dreptul intern a prevederilor
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi necesitatea din ce în ce mai mare ca
practicienii dreptului penal să cunoască jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului şi a Curţii Internaţionale de Justiţie. Este izvor de drept penal deoarece face
parte din categoria tratatelor internaționale ratificate de Parlament și astfel este
inclusă în dreptul intern.

Norma juridica de drept penal:

● Definitie: Norma juridica de drept penal reprezinta o specie a normei juridice

ce se caracterizează prin conținutul și structura sa specifică, prescriind reguli
de drept penal și sancțiunile aplicabile în cazul incalcarii acestora

● Norma juridică conţine descrierea faptei incriminate de către legiuitor, regulile

după care se va proceda la tragerea la răspundere penală precum şi
sancţiunile aplicabile în mod obligatoriu, ca o consecinţă a comportamentului
ilicit avut

● Ipoteza este acea parte a normei juridice în care este descrisă fapta
incriminată. Dispoziţia se identifică în structura normei prin formula „se
pedepsește”, iar sancţiunea prevăzută este consecinţa directă a nesocotirii
preceptelor normei

Categorii de norme juridice de drept penal:

A. În funcție de aplicabilitate

- norme generale - prevăzute în Partea Generala, stabilesc conditii în care se

nasc, se modifica sau se sting raporturi juridice penale și reguli de aplicare a
instituțiilor fundamentale ale dreptului penal
- norme speciale - prevăzute în Parte Speciala, acestea incriminează anumite
fapte și prevăd sancțiuni aplicabile făptuitorului, se regasesc și în legi
extrapenale

B. După criteriul conduitei prescrise

- norme juridice prohibitive - existența unei interdicții

- norme juridice onerative - stabilește o obligație

C. În funcție de elementele ce fac parte din structura sa

 - norme juridice complete - existenţa celor trei elemente, cuprinzând astfel
descrierea faptei şi a condiţiilor tragerii la răspundere penală a persoanei care
a săvârşit-o, precum şi sancţiunea aplicabilă

- norme juridice divizate - au o structură incompletă, lipsindu-le fie ipoteza, fie

sancţiunea, şi care se completează preluând elementele lipsă fie de la alte
norme din cuprinsul aceluiaşi act normativ, fie din cuprinsul altui act normativ

Metode de interpretare:

A. Metoda literara (gramaticala) - presupune găsirea înţelesului normelor prin

realizarea unei interpretări etimologice, sintactice şi stilistice.
B. Metoda rationala (logica) - este aceea prin care se caută înţelesul unor
termeni utilizaţi de către legiuitor în normă cu ajutorul următoarelor
raţionamente (a fortiori, per a contrario, reductio ad absurdum, a pari)
C. Metoda istorică - presupune o raportare la evoluţia pe care norma respectivă
a avut-o în raport cu voinţa pe care legiuitorul a exprimat-o la momentul
elaborării
D. Metoda sistematică - are la bază interpretarea voinţei legiuitorului în contextul
normelor generale de drept şi a legăturii dintre acestea şi alte norme din
aceeaşi lege sau din alte legi în materie
E. Interpretarea prin analogie - prin care se lămureşte înţelesul unei norme, cu
ajutorul unei alte norme în care legiuitorul a fost clar şi explicit

Rezultatul și limitele interpretării:

- interpretarea declarativă, în sensul că legiuitorul şi-a transpus exact voinţa în

cuprinsul textului interpretat
- interpretarea extensivă, în sensul că legiuitorul a dorit să spună mai mult
decât a transmis prin norma interpretată, iar în această ipoteză, cel care
interpretează norma în cauză extinde sensul termenilor utilizaţi, întotdeauna
în favoarea autorului faptei prevăzute de legea penală
- interpretarea restrictivă, în sensul că interpretul va restrânge sensul unei
norme, deoarece a constatat că acestea transmit mai mult decât a dorit
legiuitorul din cauza lipsei de concordanţă dintre textul legal şi cazurile
practice la care se va aplica

Raportul juridic penal:

● Definitie: Reprezinta relatia de apărare socială reglementată prin norma de

drept penal, caracterizandu-se prin existenta elementelor clasice ale unui
raport juridic (subiecte, continut, obiecte)
 ● Subiectele raportului juridic sunt titularii unor drepturi sau obligaţii în cadrul
raportului juridic

● Drepturile şi obligaţiile pe care fiecare dintre aceste subiecte le are în cadrul

raportului juridic penal formează conţinutul raportului juridic

● Obiectul raportului juridic este reprezentat, în cazul raportului penal de

conformare, de conduita pe care trebuie să o aibă cetăţenii, iar în cazul
raportului juridic penal, de sancţiunea de drept penal, prevăzută de legiuitor,
pe care infractorul trebuie să o suporte

● Stingerea raportului juridic penal de conflict se realizează prin aplicarea unei

sancţiuni penale din partea statului persoanei care a săvârşit infracţiunea, prin
hotărâre judecătorească definitivă stabilită de către instanţa de judecată, cu
respectarea întotdeauna a tuturor prevederilor legale

● Persoana condamnată prin hotărâre judecătorească definitivă trebuie să

execute pedeapsa aplicată, însă şi în privinţa acesteia statul are obligaţia de
a-i asigura mereu respectarea drepturilor sale, ţinând cont de restrângerile
inerente executării pedepsei aplicate

II. Aplicarea Legii Penale

Aspecte generale:

Noțiunea aplicării legii penale:

Normele juridice isi gasesc aplicare concreta, forta si eficienta lor în prevenirea
combaterea faptelor antisociale derivand din aceasta aplicare constanta, care poate
fi voluntara (conformarea) sau silită (în cazul comiterii infracțiunii).

Elementele aplicării legii penale:

a. Timp - activitatea legii este limitata între momentul intrării și cel al ieșirii din
vigoare

b. Spațiu - element obligatoriu, faptele penale fiind pozitionate in spațiu și

reprezentând totodată suveranitatea statului

c. Persoane - elemente de referinta, relațiile de apărare derulandu-se între

subiecți de drept

d. Fapte - acțiunea poate fi mai extinsă sau mai restransa în raport cu natura lor
Aplicarea legii penale în timp:

Principiul activității legii penale:

Este consacrat în art.3, avand la baza principiul legalitatii incriminarii și al legalității

sancțiunilor, neputand pedepsi decât faptele pe care le-a prevăzut înainte.

Consecințe:

- legea penală nu retroactiveaza, neputandu-se aplica pentru faptele săvârșite

înainte de intrarea ei în vigoare
- legea penală nu ultraactiveaza, neputandu-se extinde asupra faptelor
săvârșite după ieșirea ei din vigoare

Determinarea legii penale active:

A. Intrarea în vigoare a legii penale

Legea penală intra în vigoare la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial, conform

art.78 din Constituție, neluandu-se în calcul zilele libere, nici ziua publicării acesteia,
implinindu-se termenul în a 3 a zi, la ora 24, în cazul în care nu este specificat altfel
în lege, reprezentand o excepție.

Ordonantele de urgenta intra in vigoare dupa depunerea spre dezbatere in

procedura de urgență la Camera competentă să fie sesizată după publicare
(art.115). În cazul în care Parlamentul nu este în sesiune, se convoacă în termen de
5 zile, iar dacă nu se pronunța în termen de 30 de zile, se considera adoptata si
trimisa catre cealalta Camera.

● Sancțiunea nedepunerii la Camera competentă este caducitatea ordonantei

B. Ieșirea din vigoare a legii penale

1. Abrogarea

Abrogarea este:

a. expresa (explicită) - în mod explicit, printr-o dispoziție nouă, se prevede ca o

lege penală sau norme dintr-o lege penală sunt desființate, fiind precizat exact
care anume (expressis verbis)

b. tacită (implicită) - legea nouă reglementează aceleași relații de apărare

socială, legea veche nefiind menționată, dar se subînțelege ca este inlaturata,
mai ales dacă sunt incompatibile cu cea nouă (lex posteriori derogat priori)
 c. totală - legea penală este scoasă în întregime

d. parțială - doar anumite dispoziții sunt scoase din vigoare, fiind vorba de
modificări ale actelor normative

● Abrogarea este o operațiune cu caracter definitiv, abrogarea unui act de

abrogare nerezultand in repunerea vigoare a actului inițial, doar în cazul
ordonanțelor ce prevăd norme de abrogare care sunt respinse de Parlament.

● Dezincriminarea diferă de abrogare, aceasta referindu-se la o norma ce nu se

mai afla sub incidenta legii penale.

2. Modificarea legii penale

● Este cea mai frecventă modalitate de scoatere din vigoare.

● Modificarea consta în schimbarea expresă a textului articolelor ori alineatelor

unei legi penale, dându-le o nouă formulare, cele care nu se mai regasesc
incetandu-si activitatea.

3. Legile penale temporare

● Legile penale temporare și cele excepționale își încetează fie prin ajungerea
la termenul prestabilit, fie prin încetarea stării sau a circumstanțelor
excepționale (război, asediu, alertă)

4. Declararea neconstitutionalitatii

● Este stabilita de Curtea Constituțională ce emite o decizie de publicat în

Monitorul Oficial avand ca efect suspendarea și abrogarea normei în 45 de
zile, dacă nu este pusă în acord de constituționalitate.

Pentru ordonanțele de Guvern neaprobate de Parlament, acestea ies din vigoare la

data intrării în vigoare a legii de respingere.

Norme juridice penale incomplete:

● Definiție: Sunt norme divizate ce nu cuprind toate elementele în același

articol, unele fiind înscrise în alte articole ale normei respective sau în alte
norme

Tipuri de norme divizate:

1. Norme de trimitere
Trimiterea poate fi:

- integrala - privește întreg conținutul normei la care face trimitere

- parțială - privește doar unele elemente din cadrul normei la care face trimitere

● În cazul abrogării normei completatoare, cea incompletă pastreaza

elementele preluate în forma de la data abrogarii, dacă legea nu prevede
altfel

● Modificarea normei completatoare atrage și modificarea normei incomplete

2. Norme de referire

● Abrogarea sau modificarea normei complinitoare are efecte directe asupra

normei incomplete ce face referire la aceasta

3. Norme de incriminare-cadru (norme în alb)

● În acest caz apare o incetare temporara a activitatii cand norma

completatoare lipseste sau este abrogata, norma în alb neaplicandu-se, dar
nefiind abrogată, reintrand in functiune o data cu norma completatoare

● Atat normele de trimitere cât și cele de referire se completează în ceea ce

privește dispoziția sau sancțiunea prin trimitere/referire la o alta norma a
actului său la un alt act.

Determinarea momentului savarsirii faptei:

Efectele legii penale se produc pe perioada cat este activă, doar în legătură cu
faptele comise în acel interval de timp.

Pentru infracțiunile simple, acest moment este ușor de determinat, dificultățile

aparand în cazul infracțiunilor cu prelungire, trebuind stabilite momente în raport cu
care legea este aplicabilă, CP prevazand ca termenele de prescriptie încep a curge
din momentul savarsirii infractiunii, care este diferit in functie de tipologie, astfel:

- infractiuni continue - data savarsirii este cea a încetării acțiunii sau inacțiunii
- infracțiuni continuate - data savarsirii este cea a ultimei acțiuni sau inacțiuni
- infractiuni de obicei - data este cea a savarsirii ultimul act
- infractiuni progresive - data este cea a săvârșirii acțiunii sau inacțiunii
 ● Cand actele de executare au început sub imperiul unei legi și se prelungesc
sub o lege nouă, se aplica cea nouă, infractiunea fiind epuizată cand era
activa

Concursul de norme penale:

● Definiție: Situație în care fapta este incriminata atat în CP, cat si în legi
speciale cu incriminări și pedepse sau în mai multe dispoziții din CP sau din
legi speciale cu incriminări și pedepse

● Este o instituție diferită de cea a succesiunii legii penale sau a concursului de

infractiuni

În acest caz se face trimitere la:

- calificări alternative (cand exista opozitie între conținuturi)

- calificări incompatibile (infracțiunile sunt consecințe logice între ele)
- calificări redundante (se acoperă fapte deja acoperite de alte norme)
- calificări echivalente (aceasi fapta este incidenta in doua norme identice)

● Cea mai des utilizata ipoteza este cea a calificărilor redundante, fiind vorba de
concursul dintre o norma generală și una speciala, aplicându-se cea speciala
(specialia generalibus derogant)

Principiul neretroactivității legii penale:

Potrivit principiului activității legii penale se exclude retroactivitatea si ultraactivitatea,

cu toate ca exista excepții circumscrise conceptului de extraactivitate a legii.

Categorii de legi penale ce pot retroactiva:

a. Legea de dezincriminare

Legea penală nu se aplica faptelor savarsite sub legea veche, dar care nu mai sunt
prevăzute de legea nouă, executarea pedepselor și consecințele hotararilor
judecatoresti pronuntate incetand la intrarea acesteia în vigoare.

Dezincriminarea reprezinta excluderea faptei din sfera infractiunilor prin abrogarea

sau modificarea normei de incriminare în situațiile:

- fapta ce constituia infractiune a fost dezincriminata (prostutitutie, cersetorie)

- a fost restransa sfera de incidență sub aspectul laturii obiective, a obiectului

sau a subiecților (trădarea doar în cazul cetățenilor români)
 - nouă reglementare restrange forma de vinovăție cu care trebuie comisa fapta
(nedenuntarea)

Legea de dezincriminare trebuie analizata de la caz la caz, neexistand dacă este

incriminata de legea nouă sau de alta lege în vigoare, fie și sub o alta denumire.

Efectele dezincriminarii:

- dacă legea intra în vigoare înainte de începerea sau în cursul urmăririi penale,
se dispune solutia clasarii

- dacă intra în vigoare după ramanerea definitiva a hotararii de condamnare, se

aplica art.4, executarea pedepselor și consecințele hotararilor judecatoresti
incetand

- dacă cel condamnat nu a început executarea pedepsei aplicate, aceasta nu

se va mai executa

- dacă intra în vigoare în timpul executarii pedepsei, aceasta încetează,

persoana fiind pusă imediat în libertate, incetand și executarea oricăror alte
sancțiuni penale aferente faptei dezincriminate

● Dezincriminarea produce efecte doar pentru viitor, sancțiunile penale deja

executate nefiind afectate

b. Legea de amnistie sau legea (decretul) de grațiere

Amnistia este o cauza de drept ce inlatura raspunderea penala, după condamnare

inlaturand astfel și pedeapsa aferentă, aceasta avand permanent un caracter
retroactiv pentru unele infracțiuni. Efectele nu se extind asupra faptelor ce se
prelungesc în timp (continue, continuate, de obicei).

Legea de grațiere este un act de clemență ce modifica regimul de executare a

pedepselor aplicate, avand caracter retroactiv.

c. Legea interpretativa mai favorabila

Specificul acesteia este ca defineste anumite termeni sau expresii utilizate în lege.
Dacă norma este contextuala (inclusa in lege), este simplu de aplicat, intrând în
vigoare o data cu cea interpretată.

Dacă este ulterioară, dacă este mai favorabila, va retroactiva deoarece face corp
comun cu legea interpretată. Aceasta nu aduce modificări sau noutăți, ci exprimă
voința legiuitorului, explicând retroactivitatea.
 d. Legea nouă mai favorabila

Conform art.15 din Constituție, legea prevede doar pentru viitor, cu excepția legii
penale sau contraventionale mai favorabile. Dacă din interpretare rezultă că legea
este mai favorabila, devine retroactiva în mod obligatoriu.

Regula se regaseste în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ce

consolidează principiul aplicării legii penale ce prevede o pedeapsa mai
ingaduitoare.

Aplicarea legii penale mai favorabile:

Principiul mitior lex:

Principiul dispune ca legea se aplica pentru viitor, cu excepția legii penale si

contraventionale mai favorabile (art.15 din Constituție), aceasta gasindu-si temei in
doua principii ale dreptului penal, cel al legalitatii și cel al egalitatii în fata legii
penale.

În momentul schimbării legii cu una ce are dispoziții mai blande, este considerat că
pericolul social a scăzut, iar dacă este invers, se încalcă principiul legalitatii,
aplicandu-se o pedeapsa mai aspra decat era considerat necesar la momentul
comiterii faptei.

Criterii de determinare a legii penale mai favorabile:

Identificarea legii penale mai favorabile se bazează pe criterii provenite din doctrina
de specialitate și nu din norme, astfel:

a. Condițiile de incriminare

Criteriul are în vedere faptul că va fi identificată ca avand caractere de lege mai

favorabilă cea care incriminează fapta sub anumite condiții, nu în orice ipoteza sub
un aspect general, legile deosebindu-se sub aspectul conținutului calificat (furtul si
furtul calificat).

b. Condițiile de tragere la răspundere

Criteriul permite considerarea mai favorabila legea succesiva la care punerea in

miscare a actiunii penale este condiționată (legea ce condiționează punerea în
mișcare de formularea unei plângeri prealabile în termen). Este mai favorabila legea
ce prevede o cauză de stingere a acțiunii penale (inselaciunea fiind rezolvata prin
impacare), dar și cea care prevede termene de prescripție mai mici.
 c. Natura și durata sancțiunilor

Criteriul permite observarea particularităților referitoare la sancțiunile prevăzute de

legile succesive, avand in vedere atat pe cele principale, cât și pe cele
complementare și accesorii. Dacă o lege prevede sanctionarea faptei cu amenda, iar
cealalta cu inchisoarea, mai favorabila este cea ce prevede amenda. Dacă ambele
prevăd același tip de pedeapsa, de exemplu închisoarea, trebuie ținut cont de
cuantumul prevăzut cu raportare la minimul și maximul aplicabil.

Conceptul de lex tertia:

Identificarea legii penale mai favorabile se realizeaza în baza a două sisteme:

A. Sistemul aplicării globale a legii mai favorabile

Acest sistem presupune aprecierea raportata la împrejurările specifice ale faptei,

observandu-se modul în care se încadrează situația concreta, dobandind prioritate in
aplicare legea care ofera o situație mai favorabilă făptuitorului, fiind interzisă
combinarea prevederilor.

Din combinarea prevederilor rezulta o lex tertia, ce inseamna sustragerea voinței

legiuitorului, fiind emanația magistratului, incalcand astfel principiile legalității și
egalitatii.

B. Sistemul aplicării legii mai favorabile pe instituții autonome

Acest sistem presupune ca aplicarea sa se faca în raport de fiecare institutie juridica

incidenta, care se poate aplica autonom (incadrarea juridica, recidiva, concursul de
infractiuni).

● Definiție: Lex tertia este o constructie juridica interzisa ce consta in

combinarea prevederilor mai favorabile ale legilor succesive aplicabile unei
situații tranzitorii.

Aplicarea legii penale mai favorabile pentru infractiunile nedefinitiv judecate:

Conform art.5, dacă în cazul în care de la savarsirea unei infractiuni pana la

judecarea definitiva a cauzei au intervenit mai multe legi penale, se aplica cea mai
favorabila.

Condiții:
 - sa existe o succesiune de legi penale care sa prevada aceeasi fapta ca
infractiune - se aplica doar dacă este prevăzută și în legea nouă, iar în cazul
acesta se aplica legea de dezincriminare, fiind mai favorabila

- succesiunea de legi sa intervina intre momentul comiterii faptei și cel al

judecării definitive - dacă intervine după momentul definitivării, este posibila
doar în condițiile art.6, dar în cazul infracțiunilor cu prelungire se aplica doar
legea activa

● Este cazul de succesiune a legii și în cazul neconstitutionalitatii și în cel al

actelor aprobate cu modificări ori completări neaprobate, avand aplicabilitate
dacă faptele s-au săvârșit cat erau în vigoare și au cuprins dispoziții mai
favorabile.

Aplicarea legii penale mai favorabile pentru pedepsele definitive:

Exista trei condiții de aplicare a legii mai favorabile dupa judecarea definitiva:

a. existența unei hotărâri definitive de condamnare, care nu poate fi atacată,

avand aplicabilitate dacă aceasta este desființată printr-o cale extraordinara
de atac si cauza rejustificata

b. intervenirea unei legi noi după ramanerea definitiva a hotararii, fiind necesara
constatarea ca legea ce a generat situația tranzitorie a intrat în vigoare după
ramanerea definitiva a hotararii

c. regimul sancționator prevăzut de legea nouă să fie mai bland, precizand ca

după ramanerea definitiva a hotararii si pana la executarea pedepsei intervine
o lege cu pedeapsa mai ușoară, dacă depășește maximul special, se reduce
la acest maxim

Aplicarea prevederilor pentru pedepse mai aspre:

a. pedeapsa detentiunii pe viața se înlocuiește cu maximul închisorii, daca legea

noua prevede doar pedeapsa cu inchisoarea

b. pedeapsa aplicata se înlocuiește cu amenda, daca legea noua prevede doar

pedeapsa cu amenda, fără a se depăși maximul special, ținându-se cont de
pedeapsa executata, putandu-se înlătura în totalitate sau parțial executarea
amenzii

c. măsurile educative neexecutate și neprevăzute de legea nouă nu se mai

executa, iar dacă au corespondent în legea nouă, se execută în conținutul și
în limitele acesteia
 d. măsurile de siguranță și pedepsele complementare sunt reglementate în doua
ipoteze:

- cand legea este mai favorabila în contextul pedepselor principale sau a

măsurilor educative, cele neexecutate și neprevăzute nu se mai executa, iar
cele cu corespondent se execută în conținutul și în limitele legii noi

- cand legea este mai favorabila în contextul acestora, se execută în conținutul

și în limitele prevăzute de aceasta

● Art.7 are în vedere cazul aplicării legii penale mai favorabile asupra
pedepselor deja executate, raportul penal de conflict neincetand la încheierea
executării pedepsei, fiind active o serie de interdicții și decăderi ce durează
pană la intervenția reabilitării, aplicându-se mai ales dacă se reduce
obligatoriu cuantumul pedepsei deja executate, neconstituind primul termen al
recidivei în cazul unei noi condamnari.

Aplicarea legii penale faptelor săvârșite pe teritoriul României:

Principiul teritorialității legii penale:

Este consacrat în art.8 din CP, legea penală aplicându-se infracțiunilor comise pe
teritoriul României, aceasta aplicabilitate obligand incidența legii penale în toate
cazurile, indiferent de persoana făptuitorului.

● Străinul este orice persoana ce nu are cetatenia romana, a unui stat din
Uniunea Europeană sau din Spațiul Economic European ori a Confederatiei
Elvetiene, apatridul fiind persoana care nu are nicio cetatenie, ambii fiind
obligați sa respecte legislația română, dacă nu exista situații de excepție ce
duc la înlăturarea jurisdicției naționale.

● Statul român ia parte la tratate si conventii internationale, astfel, acestea

putand înlătura incidența principiului teritorialitatii în acord cu art.12.

Noțiunea de teritoriu în sensul legii penale:

Conform art.8, teritoriul este definit ca fiind întinderea de pământ, marea teritorială și
apele cu solul, subsolul și spațiul aerian cuprinse între frontierele de stat.

Elemente componente:

a. suprafața terestra - intinderea de pamant cuprinsa intre frontierele

politico-geografice ale statului
 b. mare teritoriala

- fasia de mare adiacenta tarmului, ori pentru marile interioare, fasia cu latimea
de 12 mile marine (22,224 metri), măsurată de la linia de bază (linia
refluxului), limita exterioară fiind linia cu punctele situate la 12 mile marine de
linia de baza

- zona contiguă este zona în care statul își exercită controlul pentru prevenirea
și reprimarea încălcărilor reglementărilor de ordin vamal, fiscal, sanitar sau al
trecerii frontierei de stat, fiind fasia adiacenta marii teritorial ce se intinde pana
la 24 de mile de linia de baza

- zona economica exclusiva a României este zona situată dincolo de limita

apelor mării teritoriale și adiacente lor unde statul își exercită suveranitatea și
jurisdicția asupra resurselor naturale ale fundului marii, subsolului și al
coloanei de apa

c. apele interioare - ape situate în interiorul graniței, statul avand jurisdictie

asupra oricărui lac sau curs de apa din interiorul frontierei, pentru cele care
formează însăși frontieră, se stabilesc conventii bilaterale, iar în lipsa lor,
jurisdicția se stabilește pe baza liniei celei mai mari adancimi (talvegului - ape
curgatoare) sau a liniei mediane (ape stătătoare)

d. subsolul - zona subterană cu întindere coincidență cu frontierele și o

adancime limitata de posibilitatea de explorare a omului

e. spațiul aerian - spațiul de deasupra frontierelor, marilor si apelor teritoriale,

pana la limita spațiului cosmic, fiind coloana de aer delimitată vertical de
altitudinea celui mai jos perigeu ce permite menținerea pe orbită a sateliților

Noțiunea de infracțiune săvârșită pe teritoriul țării:

Definirea infractiunii savarsita pe teritoriul țării:

- infracțiunea este săvârșită în întregime pe teritoriul definit la art.8 alin.2

- infracțiunea este săvârșită în întregime pe o nava sau aeronava romana în

afara spațiului marilor sau apelor teritorial sau al spațiului aerian roman

- pe teritoriul sau pe o nava sau aeronava romana în străinătate s-a efectuat

numai un act de executare ori s-a produs rezultatul infractiunii, aplicându-se
regula ubicuitatii, infractiunea producându-se în spațiul respectiv
 - în zona economica exclusiva, statul are drepturi de amplasare și jurisdicție
asupra insulelor artificiale, instalațiilor și lucrărilor, instituindu-se zone de
securitate și protecție care se întind până la 500 de metri de la limitele
exterioare

Excepții de la principiul teritorialitatii:

1. Imunitate de jurisdictie diplomatică:

Conform art.13, legea nu se aplica infractiunilor savarsite de reprezentanții

diplomatici ai altor state sau persoane nesupuse jurisdictiei romane (șefii statelor, ai
guvernelor, al unor delegații civile sau militare). Persoana agentului diplomatic este
inviolabila, neputand fi arestat sau deținut, locuința sa bucurandu-se de inviolabilitate
și ocrotire. Totodată se bucura de imunitate fata de jurisdicție penală a statului
acreditar, neputand fi obligat sa depună mărturie, dar nu este imun fata de jurisdicția
penală a statului acreditant.

În categoria reprezentanților diplomatici intra ministrii plenipotentiari, ambasadorii,

consilierii, secretarii, secretarii sau atașații de ambasada sau legație și orice alt
detinator de pașaport diplomatic. Deși nu poate fi urmărit sau judecat, acesta poate fi
declarat persona non grata, cerandu-i părăsirea teritoriului și judecarea sa în statul
acreditant.

2. Infractiuni savarsite la bordul unor nave sau aeronave străine:

a. Infractiuni comise la bordul navelor sau aeronavelor militare sau oficiale

străine:

Navele militare străine, submarinele și celelalte vehicule submersibile, precum și

navele sub pavilion străin folosite pentru servicii guvernamentale pot intra în marea
teritorială, în porturi si rade doar cu aprobarea prealabilă a Guvernului solicitată cu
minim 30 de zile înainte de data trecerii sau vizitării.

Acestea au obligația de a naviga la suprafață și de a arbora pavilionul național.

Răspunderea pentru orice prejudicii create îi revine statului sub a cărui pavilion se
afla.

Acestea beneficiază de imunitate de jurisdicție penală pe timpul cat se afla în porturi,

în apele maritime interioare și în apele marea teritorială a României.

b. Infractiuni comise la bordul navelor și aeronavelor comerciale:

Jurisdicția penală română nu se aplica la bordul unei nave străine folosite în scopuri
comerciale, cu excepția:
 - infracțiunea este săvârșită de un cetățean român sau apatrid cu domiciliul în
România

- infractiunea este îndreptățită asupra intereselor României sau împotriva unui

cetățean român sau rezident pe teritoriul României

- infractiunea este de natură să tulbure ordinea și liniștea publica

- exercitarea jurisdictiei este necesara pentru reprimarea traficului ilicit de

stupefiante sau substanțe psihotrope

- asistență statului român a fost cerută de căpitanul navei sau de un diplomat

ori funcționar consular al cărui pavilion îl arborează nava

3. Infractiuni savarsite de personalul armatelor străine în timpul stationarii sau

trecerii pe teritoriul statului român:

Aceste situații sunt analizate în funcție de existență stării de pace sau de război.
Faptele comise de personalul armatelor străine nu li se va aplica legea penală
română, aceasta fiind o instituție aparte a unui stat, fiind subiect al aplicării legii
penale a statului de care face parte.

4. Imunitate prezidentiala, guvernamentală și parlamentară:

Președintele se bucura de imunitate, neputand fi tras la răspundere juridica pentru

voturile si opiniile exprimate în exercitarea mandatului. Cand Camera Deputatilor si
Senatul, in sedinta comuna, voteaza cu doua treimi din numarul fiecăruia, pot hotărî
punerea Președintelui sub acuzare de înaltă trădare. Acesta este suspendat de
drept, competenta aparținând Înaltei Curți, aceasta putand sa-l demita de drept.

Deputații și senatorii, prin art.72 din Constituție, beneficiază de imunitate

parlamentară, neputand sa fie trași la răspundere pentru voturile sau opiniile politice
exprimate în executarea mandatului, ci doar pentru fapte ce nu au legătură cu
acestea, dar nu pot fi perchezitionati, arestati sau retinuti fără încuviințarea Camerei,
inafara de cazurile de flagrant, când Ministrul Justiției informeaza neintarziat
președintele Camerei, care poate dispune revocarea măsurii dacă nu e întemeiată.

Doar Camera Deputaților, Senatul și Președintele pot cere urmărirea penală a

membrilor Guvernului, care de altfel se bucura de imunitate. În legea nr.115/1999
(Legea privind responsabilitatea ministerială) sunt enumerate cazurile în care se
angajează răspunderea acestora și cele de înlăturarea a imunității lor. Dezbaterea
propunerii de începere a urmăririi penale a lor se face pe baza raportului unei comisii
permanente. În cazul de flagrant, ei pot fi retinuti si perchezitionati, Ministrul Justiției
îl informeaza neîntârziat pe președintele Camerei sau Președintele. În cazul în care
acesta este făptuitorul, sesizarea se face de către Prim-ministru.

Aplicarea legii penale române unor infractiuni savarsite în străinătate:

Elementele de extraneitate pot fi reprezentate de locul comiterii faptei sau de

interesul afectat, astfel legea penală română se poate activa în străinătate conform
principiilor subsidiare ale personalității, realitatii si universalitatii.

1. Principiul personalității:

Prevăzut în art.9, spune ca legea penală se aplica infracțiunilor savarsite in afara

țării de către un cetățean român sau o persoana juridica romana. Dacă făptuitorul a
condamnat și a executat pedeapsa (parțial sau total) în străinătate, îi este dedusa
din pedeapsa aplicata de instantele romane. Se permite urmarirea si judecarea
faptei și cand acesta nu se află pe teritoriul național.

Condiții:

a. Infractiunea să fie săvârșită în întregime în străinătate, inclusiv din

perspectiva criteriului ubicuitatii, altfel aplicându-se principiul teritorialitatii

b. Fapta sa constituie infractiune potrivit legii penale romane, analizandu-se

indeplinirea conditiei în baza gravității abstracte a faptei:

- cand pedeapsa este detentiune pe viata sau minim 10 ani, conditia dublei
incriminari (fapta e prevăzută și în legea penală străină) este irelevanta

- pentru celelalte, exista doua situatii, una cand se impune condiția dublei
incriminări, normele de incriminare netrebuind a fi identice, ci doar sa
incrimineze comportamente comparabile, cealalta fiind cand infractiunea este
comisa pe un teritoriul lipsit de jurisdicția unui stat anume, nefiind necesara
conditia dublei incriminari, aceste teritorii avand regim special în baza
tratatelor si conventiilor internationale

c. Infractorul să fie cetățean român sau persoana juridica romana, aceste calități
fiind dobandite anterior comiterii faptei, legea penală aplicându-se indiferent
ca faptuitorul este în țară și indiferent ca a fost judecat sau condamnat de o
instanță străină, pedeapsa deducandu-se

d. Sa existe autorizare prealabilă (30 de zile, prelungibila pana la 180 de zile)a

procurorului general al Parchetului de pe langa Curtea de Apel în a cărei raza
se afla Parchetul mai întâi sesizat
 e. Sa nu existe prevederi contrare în tratatele sau conventiile internationale

2. Principiul realității:

Prevăzut în art.10, spune ca legea penală se aplica infracțiunilor din strainatate

direcționate împotriva statului român, a unui cetățean român sau unei persoane
juridica romane.

Condiții:

a. Infractiunea să fie savarsita total în străinătate, niciun act material nefiind

comis pe teritoriul României

b. Infractiunea să fie indreptata împotriva statului român, a unui cetățean român

sau a unei persoane juridice romane

c. Fapta sa constituie infractiune potrivit legii penale romane

d. Sa existe autorizare prealabilă din partea Procurorului General al Parchetului

de pe langa Inalta Curte de Casație și Justitie

e. Sa nu existe prevederi contrare în tratatele sau conventiile internationale

3. Principiul universalitatii:

Prevăzut în art.11, spune ca legea penală se aplica si altor infractiuni decat cele din
art.10, săvârșite în afara teritoriului de un străin sau apatrid ce se afla de bunăvoie în
România în cazurile:

a. Statul român și-a asumat reprimarea infractiunii conform tratatelor, deși nu e

prevăzută de legea penală română

b. S-a cerut extrădarea sau predarea infractorul, care a fost refuzata

Condiții:

a. Infractiune savarsita in strainatate, neprevazuta de legea penală română care

afectează comunitatea internațională sau în cazul în care s-a refuzat
colaborarea (extrădarea, predarea), excepție de neaplicare în cazul în care nu
s-a putut începe/continua urmărirea sau condamnarea sau a fost pronunta o
pedeapsa sau a fost executată parțial in strainatate.

b. Infractiunea să fie savarsita complet în străinătate, neaplicandu-se

teritorialitatea
 c. Fapta sa fie savarsita de un strain sau apatrid ce se afla de bunăvoie pe
teritoriul României

d. Tratatele internaționale nu dispun altfel

III. Infractiunea

● Definiție: Infractiunea este o fapta (actiune sau inactiune) cu o existenta

obiectiva, capabila de a fi percepută și caracterizată și presupune mai multe
aspecte (material - act de conduită exterioară, social - săvârșită de o
persoana, moral-politic - da expresie atitudinii etice și politice, juridic -
comporta interes pentru dreptul penal)

● Art.15 - Infracțiunea este fapta prevazuta de legea penală, săvârșită cu

vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a savarsit-o

Trăsăturile infractiunii:

- din definiție - prevederea în legea penală, vinovăția, caracterul nejustificat și

imputabilitatea
- din doctrina - prevederea în legea penala (tipicitatea), caracterul nejustificat
(antijuridicitatea) și caracterul imputabil (vinovăția)
- din doctrina - doua trăsături pozitive - prevederea în legea penală și vinovăția
și două condiții negative - cauzele justificative și de imputabilitate

1. Tipicitatea
● Definiție: Tipicitatea este caracteristica unei fapte savarsite de a corespunde
unui model (tipar de comportament) creat de legiuitor.

● Tipicitatea se regaseste în primele elemente ale art.15 (prevederea în legea

penală și vinovăția), aceasta trebuind a fi constatată atat obiectiv, cât și
subiectiv.

Tipicitatea obiectiva consta in cerinta ca fapta trebuie sa corespundă cu reperele

obiective create de legiuitor (prevederea în legea penală), asigurandu-se principiul
legalității și al minimei intervenții (prevederea doar a faptelor suficient de periculoase
incat sa necesite interventia prin sancțiuni - cele mai severe).

Se respecta caracterul de ultima ratio, cand celelalte instrumente juridice au eșuat

sau sunt insuficiente raportat la gravitatea faptei. Verificarea cerinței de tipicitate se
face prin compararea elementelor concrete ale faptei cu cele abstracte indicate de
legiuitor.
Tipicitatea subiectiva trebuie avuta în vedere în procesul de analizare, deoarece o
fapta poate corespunde mai multor tipare legale. Fapta comisa trebuie caracterizata
atat prin tipicitate obiectiva, cat si subiectiva, in sensul comiterii acesteia cu forma de
vinovăție cerută pentru respectivă infractiune.

● Trebuie ținut cont de art.16, faptele constau în infracțiuni cand sunt comise cu
intenție, iar cele comise din culpă sunt infractiuni doar cand legea le prevede
în mod expres.

2. Antijuridicitatea

Faptele din afara ordinii publice sunt considerate antijuridice și se transpun astfel
prin utilizarea trăsăturii “nejustificată”. O fapta tipica (obiectiv si subiectiv) putand sa
nu fie în contradicție cu ordinea juridica, avand un caracter permisiv, in conditii in
care se poate justifica legal fapta prin conditii de neimputabilitate.

3. Imputabilitatea

Imputabilitatea nu are o definiție legală, fiind situația în care se regaseste o persoana

careia i se atribuie savarsirea unei fapte penale de care se face vinovată.

Imputabilitatea materială presupune constatarea ca fapta a fost comisă de o anumită

persoana, iar imputabilitatea morala are în vedere dovedirea capacității de a înțelege
și de a voi nealterate ale persoanei (consimtamant si discernamant).

Pentru a fi imputabila, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a. faptuitorul sa fi avut reprezentarea faptei sale și să aibă discernământ (sa nu

fie intoxicat involuntar, iresponsabil sau minor)
b. faptuitorul sa fi avut posibilitatea sa actioneze legal (sa nu fi fost constrans)
c. faptuitorul sa fi avut reprezentarea caracterului ilicit al faptei (sa nu se fi aflat
în eroare)

● În art.22-31 sunt prezentate cauzele de neimputabilitate ce trebuie avute în

vedere la verificarea condițiilor de imputabilitatea ale faptei, deoarece în
prezența acestora, fapta nu poate fi pedepsita, chiar daca este tipică și
antijuridica.

Conținutul infracțiunii:

Noțiune, clasificare și conținut:

 ● Definiție: Conținutul infracțiunii este totalitatea condițiilor obiective și
subiective cerute de norma de incriminare pentru ca un tip de fapta sa
constituie o infractiune.

● Fiecare conținut are inclus condițiile pentru observarea tipicității prin care se
particularizează anumite elemente de structura.

Clasificare generala:

a. După criteriul elementului la care se referă:

- condiții privitoare la latura obiectiva

- condiții privitoare la latura subiectiva
- condiții privitoare la obiectul infractiunii
- condiții privitoare la subiecții infracțiunii
- condiții privitoare la locul savarsirii
- condiții privitoare la timpul savarsirii
- condiții privitoare la modul savarsirii

b. După relevanță pentru existenta infractiunii:

- condiții esențiale/constitutive (conturează configurația tipică)

- condiții accidentale/circumstantiale (contribuie la definirea conținutului)

c. După criteriul momentului în care intervin:

- preexistente (referitor la obiect/subiecți)

- concomitente (referitor la locul/timpul/momentul savarsirii)
- subsecvente (referitor la producerea unui rezultat)

d. După cum privesc fapta sau infractorul:

- reale (referitor la fapta)

- personale (referitor la infractor)

Clasificare a conținutului privit ca suma de condiții:

a. După structura:

- conținut juridic (toate condițiile cerute pentru existenta infractiunii)

- conținut constitutiv (parte a conținutului are în vedere condițiile
referitoare la actul interzis și la atitudinea subiectiva)
- conținut simplu (condiții specifice unei infractiuni)
 - conținut complex (infractiunea e reglementată în mai multe variante
sau este conturată sub mai multe modalități)

b. După criteriul variantelor de incriminare:

- conținuturi de baza/tipice (referitoare la forma de baza a infracțiunii)

- conținuturi calificate (care pot fi atenuate sau agravate)

c. După criteriul formelor infractiunii:

- conținuturi integrale (include toate elementele din definiție)
- conținuturi trunchiate/atipice (nu contine toate condițiile prevăzute de
lege)

Structura infractiunii:

Elementele principale ale infractiunii:

a. actul de conduită caracterizat de tipicitatea obiectiva si subiectiva, fie ca este

un comportament comisiv sau omisiv
b. valoarea socială și relațiile afectate ce constituie obiectul juridic al infracțiunii
c. consecințele produse ca urmare a faptei (efectele)
d. subiecții actului de conduită, orice acțiune din sfera penalului fiind intreprinsa
de o persoana (subiect activ), efectele fiind resimtite de alte persoane
(subiecți pasivi)
e. locul, timpul, modul și mijloacele de savarsire

În general, structura infractiunii include:

1. Condiții preexistente (contine obiectul și subiecții infracțiunii) - numit și

situația-premisă, sunt reprezentate de stări, situații și împrejurări ce trebuie sa
preexiste celelalte elemente și fără de care infractiunea nu exista

2. Conținut constitutiv (contine latura obiectiva si subiectiva a infracțiunii) -

infractiunea este comportamentul unui individ, în cadrul căruia, peste
componenta subiectiva se suprapune componenta obiectiva (fapta penala)

Condițiile preexistente infractiunii:

1. Obiectul infractiunii:

● Trebuie analizata distincția între obiectul juridic și obiectul material

a. Obiectul juridic:
 ● Definitie: Obiectul reprezinta valoarea sociala si relatiile sociale generate
vătămate sau periclitate de infractiunea savarsita. Orice infractiune are un
obiect juridic deoarece toate normele de incriminare protejează o valoare
socială.

Forme ale obiectului juridic:

- generic/de grup - format din valori sociale de aceeași natura aparate printr-un
grup de norme, folosit la clasificarea infracțiunilor din partea specială a CP
- special - valoare socială afectată ca urmare a comiterii faptei, componenta a
obiectului juridic generic (persoana cu toate atributele sale în contrast cu
dreptul său la viața)
- complex - pentru infractiuni complexe (talharia - furt prin violenta), existand un
obiect juridic principal (patrimoniul) și unul secundar (persoana)

b. Obiectul material:

● Definiție: Obiectul material este reprezentat de bunul, lucrul sau valoarea

periclitata de fapta comisa.

● Acesta nu se regaseste in toate infracțiunile, avand la baza consecința

faptului că este materializarea obiectului juridic (a valorii sociale), iar nu toate
acestea se pot materializa.

● Infracțiunile ce au obiect material sunt numite infractiuni materiale, iar

celelalte sunt infractiuni formale.

● Sunt infractiuni ce se caracterizează prin existența a două obiecte materiale

(principal și secundar), clasificate în funcție de importanța valorilor ocrotite
(infractiuni complexe).

● Exista situații cand obiectul material determina incadrarea juridica. Acesta nu

trebuie confundat cu produsul infractiunii și nici cu mijloacele de savarsire.

2. Subiecții infracțiunii:

● Definiție: Subiecții infracțiunii sunt persoanele implicate în săvârșirea unei

infracțiuni, fie prin comiterea actului de executare, fie prin suportarea
consecințelor acestuia.

Comiterea infracțiunii presupune existența a unui subiect activ și a unuia pasiv.

A. Subiectul activ:
 ● Definitie: Subiectul activ este persoana fizica sau juridica ce a savarsit fapta
penala. Pentru a fi clasificat astfel, aceasta trebuie sa indeplineasca niște
condiții generale (varsta, capacitate) și condiții speciale (subiect activ calificat)

Subiect activ persoana fizica:

1. Condiții generale:

Pentru a răspunde penal, făptuitorul trebuie sa fie responsabil, adică fapta să-i poată
fi imputata. Pentru a fi corect tras la răspundere pe baza tipicității și al
nejustificabilitatii, acesta trebuie sa aiba capacitate juridica si sa nu se afle intr-o
cauză de neimputabilitate.

a. Capacitatea juridica penala:

Pentru a fi tras la răspundere, o persoană trebuie sa fie conștientă de faptele sale și

de urmările acestora, adică să fi îndeplinit condițiile de varsta și de responsabilitate.

În cazul minorilor s-au instituit doua prezumtii absolute și una relativă:

1. prezumtia absoluta de neresponsabilitate penala pentru minorul sub 14 ani,

care nu poate fi tras la raspundere, fapta sa nefiind considerata infractiune
prin cauza de neimputabilitate, putandu-se lua doar măsuri de ocrotire
conform legii 272/2004 pentru protectia și promovarea drepturilor copiilor

2. prezumtia relativa de neresponsabilitate penală pentru minor cu varsta între

14 și 16 ani, acesta raspunzand penal doar în cazul în care se determina ca a
avut discernamant (capacitatea de a constata caracterul social periculos al
faptei și de a manifesta conștient vointa raportat la fapta concret savarsita),
existenta acestuia fiind selectiva, dovada facandu-se de la caz la caz cu
ajutorul expertizei medical si al evaluarii serviciului de probatiune.

3. prezumtia absoluta de responsabilitate pentru persoanele de peste 16 ani,

care răspund penal pentru faptele comise, suportând consecințele (minorilor li
se pot aplica măsuri educative)

b. Responsabilitatea:

Aceasta condiție completeaza condiția de existență a capacității. deoarece o

persoana iresponsabila (alienata) nu poate face obiectul urmăririi penale, aceasta
neputand avea o reprezentare corectă a faptelor sale, iresponsabilitatea fiind cauza
de neimputabilitate.
Avand caracter general, se presupune ca orice persoana deține aceasta
caracteristica, contrariul fiind dovedit printr-o expertiză psihiatrică.

Iresponsabilitatea se diferențiază de lipsa de discernamant prin faptul ca aceasta se

bazează pe factori patologici, pe cand cealalta bazandu-se pe nivelul de dezvoltare
ce nu permite reprezentarea corectă a elementelor din viața socială.

Iresponsabilitatea vizează toate faptele comise în perioada în care persoana este

afectată, pe cand lipsa de discernamant a minorului este selectiva.

c. Inexistența oricărei alte cauze de neimputabilitate:

Deși poate îndeplini condițiile de tipicitate și antijuridicitate, o fapta comisa sub

umbrela neimputabilitatii nu poate fi considerată o infractiune, cauze pentru
asemenea situații fiind minoritatea sau iresponsabilitatea.

Ipoteze de imputabilitate:

- fapta sa fi fost comisa in conditii de libertate de voință și de acțiune, fiind

consecința liber determinată a persoanei de a comite fapta interzisa de lege,
nefiind constransa fizic sau moral
- fapta sa se fi comis in afara unei stări de temere sau tulburare creata de
pozitionarea sa in ipostaza de subiect al unui atac ce determina persoana sa
depaseasca neimputabil limitele legitimei aparari sau ale stării de necesitate
- fapta sa fie comisă in conditiile cunoasterii corecte a oricărei stări, situații,
împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei, nefiind in eroare de
drept sau de fapt, conform art.30

2. Condiții speciale:

Exista fapte pentru care este nevoie de îndeplinirea și unor condiții speciale de către
subiectul activ sa fie considerata infractiune, fără aceste conditii fapta incadrandu-se
în afara penalului sau reprezentand conținut constitutiv pentru o alta infractiune. În
aceasta categorie intra infractiuni ca delapidarea (calitatea de funcționar gestionar
sau administrator), abuzul în serviciu (calitatea de funcționar), mărturie mincinoasă
(calitatea de martor). În aceste cazuri, subiectul activ este numit subiect activ
calificat.

Subiect activ persoana juridica:

Până în 2006, doar persoanele fizice puteau fi trase la răspundere, conform

principiului tradițional societas delinquere non potest, persoanele juridice neputand fi
trase la răspundere penală. O data cu dezvoltarea economie de piata și apariția
multor persoane juridice, au fost create premise pentru ca acestea sa savarseasca
infractiuni grave prin reprezentanți, care, în numele și cu fondurile instituției, comit
încălcări ale legii în domeniul fiscal, vamal, comercial și al protectiei mediului

S-a apreciat ca după sanctionare, exista pericolul repetarii faptei sub o noua
denumire sau cu alți conducători, administratori sau consiliu de administrație. Asta a
determinat schimbări în modul de abordare a răspunderii penale pentru acestea.

Condițiile răspunderii penale a persoanei juridice:

a. Personalitate juridica

Este o condiție primordială, persoana, juridica privită ca entitate abstractă, fiind

obligată sa intruneasca niște condiții legale și, în același timp, fiind titulara de
drepturi și obligații civile.

Acestea dobandesc personalitate juridica in functie de specificul lor, fiind clasificate

în doua mari categorii:

- persoane juridice cu scop lucrativ

- persoane juridice fără scop lucrativ

Ele dobandesc aceasta personalitate de la înmatricularea în Registrul Comerțului, iar

cele nelegal constituite, dar inmatriculate în Registrul Comerțului pot fi subiecți activi
în infracțiuni, cu toate acestea, persoana juridica neraspunzand penal deoarece nu
are personalitate juridica.

Persoanele juridice de drept privat fără scop lucrativ sunt cele înființate cu finalitate
nonprofit, fiind constituite pentru desfășurarea de activități de interes nepatrimonial
general.

Asociatiile si fundatiile dobândesc personalitate în momentul înscrierii în registrul

asociatiilor si fundatilor ținut la grefa judecătoriei, iar federatiile din momentul
înscrierii în registrul federațiilor ținut la grefa tribunalului. Pierdere personalității are
loc în momentul dizolvarii acestora. Personalitatea subzista pe timpul procedurii de
dizolvare sau lichidare, până la finalizarea dizolvarii.

Personalitatea juridica se poate pierde si prin fuziune, absorbție sau divizare,

răspunderea penală și consecințele transferandu-se:

- în sarcina persoanei juridice create prin fuziune

- în sarcina persoanei juridice absorbante
- în sarcina persoanei juridice create prin divizare sau care a dobândit fracțiune
din patrimoniu
 b. Persoana juridica nu este exceptata de la responsabilitate

Datorită specificului activității, exista persoane juridice a căror responsabilitate nu

poate fi adusă în discuție. Din aceasta categorie fac parte statul, autoritățile și
instituțiile publice, doar pentru infracțiuni ce nu pot face obiectul domeniului privat.

Statul este exclus deoarece în cazul unei amenzi penale, acesta si-ar face singur o
plata, iar celelalte pedepse complementare nu-si pot găsi aplicare, activitatea statului
neputand a fi suspendata, aceste neputand fi dizolvat și nici nu participă la licitații
publice.

Autoritățile publice sunt prevăzute în Constituție (Parlamentul, Presedintele,

Guvernul, Administratia Publica si Autoritatea Judecatoreasca). Acestea pot fi
centrale sau locale (consilii locale, primării, prefecturi, consilii judetene).

Instituțiile publice nu răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în exercitarea unei

activități ce nu poate face obiectul domeniului privat, adică sunt excluse în cazul
activităților ce nu pot fi desfășurate de persoane fizice sau juridice de drept privat.

Persoanele juridice de drept privat pot răspunde penal indiferent de tipul de activitate
pe care-l desfășoară, cu excepții (dizolvarea, suspendarea activității).

c. Persoana juridica a savarsit o infractiune

Pentru angajarea răspunderii penale trebuie constatată comiterea unei infractiuni. Se

constata astfel doar dacă fapta a fost comisă în realizarea obiectului de activitate
sau în numele său interesul persoanei juridice.

S-a optat pentru sistemul răspunderii generale a persoanei juridice, ce presupune ca

aceasta răspunde pentru orice infractiune în care sunt îndeplinite condițiile de
răspundere penală.

O infracțiune este comisă în realizarea obiectului de activitate cand un organ, prepus

sau reprezentant comite o infractiune cu prilejul transpunerii în practică a activităților
acesteia. Infracțiunea este comisă în interesul sau în cazurile în care folosul
(material sau moral) obținut îi revine (în totalitate sau parțial) acesteia, chiar și atunci
cand e vorba de evitarea unei pierderi.

Comiterea în numele persoanei juridice este situația când persoana fizica acționează
ca reprezentant și fapta nu este comisa in folosul sau în realizarea obiectivului de
activitate.
 d. Persoana juridica a savarsit infractiunea cu forma de vinovăție cerută de lege

Este o conditie generala ce impune ca forma de vinovăție imputabila sa fie cea

cerută de conditia tipicitatii subiective. Răspunderea penală a persoanei juridice se
poate cumula cu cea a persoanei fizice, dar nu o presupune.

B. Subiectul pasiv:

● Definitie: Subiectul pasiv este titularul valorii sociale ocrotite prin norma de
incriminare, împotriva căruia s-a îndreptat infractiunea și asupra căruia se
rasfrang efectele acesteia.

● Calitatea de subiect pasiv poate fi deținută de orice persoana (fizica, juridica,

iresponsabila, minor sub 14 ani)

● În general, subiectul pasiv este și persoana care suferă o pagubă ca urmare a

producerii efectelor infractiunii. Aceasta identitate este intalnita în cazurile de
distrugere, înșelăciune, furt.

● Exista infractiuni în care acestia diferă, spre exemplu în cazurile de omor,

ucidere din culpă, infracțiuni ce au avut ca urmare moartea victimei,
persoanele vatamate fiind mostenitorii.

● Exista cazuri în care subiectul pasiv trebuie sa indeplineasca o anumită

calitate (ultraj).

Situatia premisa:
La unele infractiuni, norma de incriminare defineste o situatie premisa, ce este o
preexistenta unei realități (situație, stare, calitate, raport) pe care trebuie sa o
grefeze savarsirea faptei.

Conținutul constitutiv al infracțiunii:

Structura conținutului constitutiv al infracțiunii se bazează pe doua elemente, latura

obiectiva si latura subiectiva.

A. Latura obiectiva

Aceasta corespunde componentei obiective a tipicitatii și include elementul material

sub forma de actiune-inactiune, urmarea periculoasă, legătura de cauzalitate și
uneori condiții de loc, mod, timp și împrejurări.

1. Elementul material
Acesta este reprezentat de comportamentul interzis prin norma de incriminare,
manifestat sub forma acțiunii sau inacțiunii și este redat printr-o expresie verbum
regens.

Acțiunea (comisiunea) consta într-un comportament activ ce poate avea mai multe
forme (adresare de cuvinte, gesturi, deplasări), cele mai multe infracțiuni fiind comise
prin acțiune.

Inactiunea (omisiunea sau abstentiunea) consta în rămânerea în pasivitate în

condițiile în care norma obliga la acțiune (lăsarea în dificultate a persoanei în
dificultate, nedenunțarea).

● Unele infracțiuni se caracterizează prin existența unui singur act ce reprezinta

elementul material, in timp ce la altele, acesta poate fi format din mai multe
acțiuni alternative sau cumulative.

Clasificare în funcție de tipul elementului material:

- infractiuni comisive - elementul este reprezentat de o acțiune, un

comportament activ
- infractiuni omisive proprii - elementul consta intr-o inactiune
- infractiuni omisive improprii (comisive prin omisiune) - elementul consta în
omisiunea de a împiedica producerea unei anumite consecințe pe care avea
obligația sa o inlature

● Cea din urma se numește “săvârșirea infracțiunii comisive prin omisiune”,

pentru care exista doua ipoteze:
- când există o obligatie legala sau contractuala de a actiona - legatura
natura (mama), legatura stransa de comunitate (comunitatea de viață
sau de risc) sau asumarea voluntară a obligației (medic)

- când autorul omisiunii, printr-o acțiune sau inacțiune anterioara, a creat

o stare de pericol pentru valoarea socială ce a dus la producerea
rezultatului

● La unele infractiuni sunt observate anumite cerințe esențiale necesare pentru

existența obiectului material ce pot privi modul de comitere sau elemente de
timp

2. Urmarea imediată

● Definiție: Urmarea periculoasă este modificarea negativă a realității

înconjurătoare produsă de fapta savarsita sau susceptibila de a fi produsă și
exprimată prin periclitarea sau vătămarea valorilor sociale aparate.
 ● Comiterea unei fapte penale produce fie o stare de pericol, fie un rezultat
material vatamator, clasificand infracțiunile in infractiuni de pericol și de
rezultat.

Infracțiunile de rezultat pot fi evaluate în raport cu dimensiunile acestora, existand

consecințe concrete, rezultatul lor fiind descris în normală cu toate elementele
componente.

Infracțiunile de pericol au ca efect amenințarea valorilor sociale și se clasifica în

infractiuni de pericol abstract (se prezuma starea de pericol) și de pericol concret
(exista cerința ca pericolul faptei sa fie dovedit).

3. Legătură de cauzalitate

● Definiție: Legătura de cauzalitate reprezinta relatia de la cauză la efect ce

exista între acțiunea/inacțiunea ce formează elementul material și rezultatul
produs de aceasta. Aceasta trebuie sa existe la toate infracțiunile.

În funcție de tipologia infractiunii, aceasta va trebui sau nu dovedita. Pentru

infracțiunile de rezultat, aceasta trebuie dovedita prin probe din care sa rezulte ca
urmarea imediată a infracțiunii este consecința a comportamentului autorului. Pentru
infracțiunile de pericol abstract, aceasta nu trebuie dovedita, rezultand din simplă
comitere a comportamentului, dar pentru cele de pericol concret trebuie dovedita.

Teorii privind raportul de cauzalitate:

Au fost formulate două curente cu teorii:

- curentul monist
- curentul pluralist

Teoriile moniste susțin că, dintre acțiunile precedate rezultatului, doar una este
cauza pentru acesta, celelalte având semnificația unor condiții. În schimb, teoriile
pluraliste accepta o pluralitate de cauze ce concura la producerea rezultatului.

a. Teoria cauzei preponderente - cauză a rezultatului este energia care a

contribuit cel mai mult la producerea acestuia

b. Teoria cauzei eficiente - cauză este doar condiția care a creat capacitatea
celorlalte de a produce un rezultat

c. Teoria cauzei proxime - cauză este doar ultima condiție precedenta

rezultatului
 d. Teoria cauzei adecvate (tipice) - cauză este condiția care, potrivit experientei
dobandite, este adecvata sa producă rezultatul

e. Teoria însumării condițiilor - toate componentele din antecedenta rezultatului

trebuie cumulate într-o cauză unică generatoare a rezultatului, dand valoare
cauzala tuturor condițiilor

f. Teoria echivalentei condițiilor (condiție sine qua non) - cea mai cunoscută,
toate condițiile sunt considerate cauza dacă fără intervenția lor, rezultatul nu
s-ar mai fi produs; pentru verificare, trebuie eliminată ipotetic, observandu-se
dacă rezultatul se mai produce, adoptatorul comportamentului fiind
responsabil în dimensiunea sa completa

Din cauza existenței punctelor slabe, doctrina a propus mecanismul de stabilire a

legăturii de cauzalitate astfel:

- se considera mereu cauza ca fiind o fapta constienta si voluntara, efectul fiind

rezultatul periculos prevăzut de norma de incriminare
- fapta poate fi comisiva sau omisiva
- cauza trebuie sa preceada în timp și să determine rezultatul
- cand este antecedenta complexa (concomitenta sau succesiva), sa se
diferentieze intre contributiile esentiale si cele cu rol de inlesnire a producerii
rezultatului

B. Latura subiectiva

● Definitie: Latura subiectiva este atitudinea voinței și conștiinței făptuitorului

față de componentele laturii obiective, din aceasta facand parte vinovăția,
mobilul și scopul.

1. Vinovăția

● Definiție: Vinovăția exprimă atitudinea psihică periculoasă a infractorului fata

de fapta, constituind infractiune doar dacă este sub forma cerută de norma.

● Vinovatia exista cand fapta a fost săvârșită cu intenție, din culpă sau cu
intenție depasita. Aceasta presupune și existența concomitentă a doi factori
inerenti vieții psihice:

- factorul intelectiv (de conștiința) - reprezentarea faptelor, condițiilor de

comitere, a urmărilor și a raportului de cauzalitate între fapta si rezultat

- factorul volitiv (de voință) - elementul fizic ce impulsioneaza, analizat

atât în raport cu acțiunea sau inacțiunea (dorința de manifestare
 printr-o acțiune sau abținerea de la o acțiune), precum și cu rezultatul
(finalitatea dorită), fiind considerată savarsire cu voința cand s-a
acționat liber fără constrângere exterioară

Formele vinovăției:

A. Intenția
● Definiție: Intenția este forma de vinovăție în care infractorul fie prevede
rezultatul și urmărește producerea sa, fie il prevede, neurmărindu-l, dar
acceptand posibilitatea producerii lui.

Intenția are doua modalități de manifestare:

1. Intenția directă (doi direct) - infractorul prevede și urmărește producerea

rezultatului, fiind caracterizată de existența elementului intelectiv și volitiv,
existand cand este se actioneaza în scopul producerii rezultatului

2. Intenția indirectă (doi eventual) - caracterizată de un factor intelectiv,

făptuitorul prevazand elementele de tipicitate obiectiva si de unul volitiv,
acceptand producerea rezultatului, deși nu era scopul urmărit, nefacand nimic
în sensul împiedicării producerii

3. Alte modalități ale intenției:

- intenție calificată - se actioneaza în realizarea unui scop special prevăzut de

norma de incriminare

- intenția determinată - infractorul are reprezentarea urmărilor periculoase

precise, pe care le urmărește sau doar accepta producerea lor, actionand in
consecinta

- intenția nedeterminata (alternativa) - infractorul are reprezentarea urmărilor

periculoase și îi este indiferent care și dacă se vor produce

- intenția inițială - infractorul a prevăzut rezultatul faptei de la momentul

executarii

- intenția supravenita - cand infractorul aflat în executarea unei infractiuni

prevede un alt rezultat decât cel inițial

- intentia spontana (repentina) - hotararea de comitere a infractiunii se întâmplă

într-un timp foarte scurt, în general sub umbrela provocării
 - intenția premeditată - presupune meditarea, planuirea prealabilă și
desfășurarea actelor de pregatire pentru savarsirea faptei

B. Culpă

● Definiție: Este considerată astfel fapta savarsita a cărui rezultat a fost

prevăzut, dar nu și acceptat, considerandu-se ca nu se va produce sau chiar
nu a fost prevăzut deloc, deși trebuia.
Culpa are doua modalități de manifestare:

1. Culpa cu prevedere (usurinta): - este caracterizată de existența elementului

intelectiv, prevazand elementele de tipicitate obiectiva, dar lipsindu-i
elementul volitiv, neactionandu-se in scopul urmării imediate și
neacceptandu-se survenirea rezultatului

● Diferenta intre usurinta și intenția indirectă este faptul ca primei îi lipsește

conștientizarea posibilității producerii urmărilor periculoase prevăzute datorită
unor elemente de natură să împiedice asta (cunoștințele, încrederea în
propria indemanare, perspicacitatea, forța sa fizică, rezistenta materialelor,
intervenția altor persoane). Dacă speranta neproducerii urmărilor sta într-un
hazard, atunci este considerată intenție indirectă.

2. Culpa simpla (neglijența) - consta în atitudinea faptuitorului care nu a prevăzut

urmările periculoase ale faptelor sale, deși avea capacitatea și toate
împrejurările necesare pentru a prevedea asta

Culpa simpla este caracterizată de lipsa elementului intelectiv (lipsa de prevedere a

elementelor de tipicitate obiectiva) si a elementului volitv (neactionarea în scopul și
nereprezentarea producerii rezultatului)

Pentru stabilirea culpei simple se folosesc doua criterii:

a. Criteriul obiectiv - presupune verificarea tuturor condițiilor comiterii faptelor și

dacă rezultatul trebuia prevăzut

b. Criteriul subiectiv - presupune verificarea posibilitatilor reale ale făptuitorului

de a prevederea rezultatul, în raport cu abilitățile sale personale

● Dacă se concluzioneaza ca putea și trebuia sa prevada rezultatul, este culpa

simpla, dacă se concluzionează opusul, nu exista vinovăție, și este caz fortuit

1. Alte modalități ale culpei:

 a. culpa in agendo - usurinta sau neglijenta se refere la fapte constand intr-o
actiune

b. culpa in omittendo - cand se refere la fapte constand intr-o inactiune

c. culpa comuna - cand rezultatul este urmarea culpabilă atat a făptuitorului, cât
și a victimei, neoperand o compensare a culpelor, răspunderea penală a
unuia neinlaturand-o pe a celuilalt

d. culpa concurentă - cand la producerea rezultatului contribuie activitatea mai

multor persoane, toți raspunzand penal

C. Praeterintentia

● Definiție: Este fapta ce consta intr-o actiune sau inactiune intentionata, cu

urmări periculoase acceptate sau dorite ce produce un rezultat mai grav,
datorat culpei făptuitorului, pe care nu l-a prevăzut sau a considerat ca nu se
va intampla.

● Se observa existența unui primum delictum comis cu intenție, dar și un maius

delictum, fata de care atitudinea subiectiva este specifica culpei.

4. Condiții de loc, timp, mod și împrejurări

Datorită specificului unor infracțiuni, sunt și astfel de conditii ce reprezinta cerinte

esentiale ce ajuta sau favorizează săvârșirea infracțiunii.

2. Mobilul

● Definiție: Mobilul (cauza internă) a actului de conduită este sentimentul ce a

creat în mintea făptuitorului ideea de a comite infractiunea, fiind impulsul
generator pentru fapta, consistand in sentimente, pasiuni, resentimente sau
vicii.

● Existența sa este obligatorie pentru infracțiunile comise cu intenție, o

persoana capabila și cu discernamant avand nevoie de un mobil pentru
comiterea faptei.

● Acesta ajută la stabilirea gradului de pericol social, fiind un element pentru

individualizarea pedepsei, dar putand fi și un element special particularizat de
norma, efectul fiind încadrarea diferită a faptei (interesul material transforma
omorul în omor calificat).

3. Scopul
 ● Definiție: Scopul reprezinta finalitatea urmarita prin savarsirea infractiunii,
obiectivul dorit a fi realizat de faptuitor.

● În funcție de durata de timp de la comitere până la atingerea scopului acesta

poate fi îndepărtat (final) - intrarea în posesia moștenirii victimei - și apropiat
(nemijlocit) - suprimarea victimei.

● Scopul trebuie stabilit cert dacă norma de incriminare indica unul expres.
Pentru unele infracțiuni, acesta plasează fapta sub un regim mai grav,
circumscriind fapta la forma agravata (corupere sexuala a minorilor, vatamare
corporala, santaj).

IV. Formele Infractiunii

Savarsirea unei infractiuni înseamnă ca persoana comporta o conduită ce încalcă

normele penale, aducand atingere valorilor sociale protejate. În doctrina se disting
doua perioade în desfășurarea infracțiunii:

1. Perioada internă

Se referă la ce are loc în psihicul făptuitorului, cu privire la săvârșirea infracțiunii.

Momentul inițial este cel al conceperii ideii, urmat de momentul deliberarii, în care se
analizează, încheindu-se cu momentul luării deciziei de savarsire, marcând
momentul formării laturii subiective.

Aceasta perioada apare doar la infracțiunile săvârșite cu intenție și nu are relevanță

penală, neaducand modificări realității. Poate totuși cunoaște și o latura externă,
faza oratorie, în care se comunica altor persoane luarea hotararii, tot fără relevanță
penală, în afara de cazurile de determinare a altor persoane la comitere sau de
amenințare.

2. Perioada externă

Reprezinta materializarea hotararii, debutand cu efectuarea de acte pregătitoare,

urmate de comiterea infracțiunii și obținerea rezultatului periculos.

Se distinct trei faze:

- faza actelor pregătitoare - cuprinde activitățile ce au ca scop pregatirea

savarsirii infractiunii
- faza actelor de executare - comiterea în sine a infracțiunii
 - faza urmărilor - producerea rezultatului dorit sau acceptat, cuprinsa intre
terminarea activității și producerea în întregime a rezultatului

● Din perioada externa se realizeaza latura obiectiva a infractiunii

Formele ale infracțiunii intenționate sunt cele care corespund perioadei externe,
reprezentand felurile sub care se pot manifesta infracțiunile, și anume:

- acte de pregatire
- tentativa
- faptul consumat
- faptul epuizat

A. Actele de pregatire

Sunt situații în care, de la momentul hotararii pana la efectuarea actelor de

executare, persoana desfășoară activități de pregatire, premergătoare comiterii
efective a infracțiunii.

Acesta constau în procurarea, confecționarea sau adaptarea mijloacelor ori

instrumentelor folosite la savarsire (acte de pregatire materială) ori în crearea de
condiții favorabile comiterii (acte de pregatire morale).

Condiții cumulative:

- sa fie desfasurate cu intenția săvârșirii infracțiunii

- sa nu facă parte din sfera de cuprindere a elementului material al laturii
obiective
- sa fie univoce, din realizarea lor rezultând fără dubiu pregatirea pentru
savarsire
- sa aiba o existenta obiectiva, reprezentand o manifestare capabilă de a crea
condiții favorabile executarii infracțiunii

Incriminarea și sancționarea actele de pregatire

Teza incriminării are la bază specificul lor, de a fi anterioare executarii elementului

material și realizate în sensul creării de condiții favorabile, conturandu-se astfel doua
opinii:
- incriminarea limitata - faptele reprezinta un anume grad de pericol social, se
impune incriminarea în cazul infracțiunilor grave

- incriminarea nelimitată - aceste fapte trebuie mereu sancționate, precedand

executarea unei infractiuni
Teza neincriminarii este imbratisata de doctrina, deoarece acestea au caracter
echivoc și nu au aptitudinea de a pune în pericol valoarea socială afectată de
săvârșirea infracțiunii, in Partea Generala a CP neregasindu-se dispoziții relative la
incriminarea și sancționarea actelor de pregatire.

În Partea Specială a CP sunt sancționate anumite acte de pregatire, fiind asimilate

tentativei, conform art.412 (2) și le sunt aplicabile dispozițiile relative la desistarea și
împiedicarea producerii rezultatului.

În cazul actului de pregatire asimilat tentativei, urmat de executarea propriu-zisă a

infracțiunii, nu se reține în sarcina faptuitorului concurs între actele pregătitoare
comise și infracțiunea consumată, acesta fiind incident doar cand actele de pregatire
sunt sancționate ca infracțiune distinctă.

B. Tentativa

● Definitie: Tentativa consta în punerea în executare a intenției de a savarsi

infractiunea, executare care a fost întreruptă sau nu și-a produs efectul. Nu
exista tentativa cand imposibilitatea de consumare a infracțiunii este
consecința modului de concepere a executarii

Tentativa este compatibila din perspectiva vinovăției atat cu intenția directă, cât și cu
cea indirectă, deoarece s-a acceptat rezultatul ca fiind posibil, dar nu a avut loc din
cauze independente de voința făptuitorului.

Tentativa este o forma atipica a infracțiunii și beneficiază de toate trăsăturile

esențiale, și anume: tipicitate (obiectiva - prevederea faptei in lege și subiectiva -
savarsirea cu vinovatie), antijuridicitatea (nejustificată) și imputabilitatea. Tentativa se
deosebește de forma tipică a infractiunii consumate sub aspectul urmării imediate a
laturii obiective.

Conditiile generala de existenta a tentative

1. Existența intentiei de a savarsi fapta

Tentativa este un început de executare orientat spre obținerea unui rezultat, forma
de vinovăție fiind intenția care precede începerea executarii. Intenția poate fi atat
directă, cat si indirecta.

2. Punerea în executare a intenției de savarsire a faptei

Intenția, componenta a părții interne, este exteriorizata prin efectuarea actelor ce

constituie elementul material al laturii obiective. Aceasta trebuie sa releve începutul
executarii faptei, aceasta situându-se între actele de pregatire și infracțiunea
consumată.

Pentru distincția între tentativa și acte de pregatire s-au formulat teoriile

a. Teoria subiectiva - constituie inceput de executare activitatea desfasurata de

faptuitor ce trădează intenția cu care a fost executată, tinandu-se cont de
legătura intrinsecă

b. Teoria obiectiva - constituie tentativa activitatea ce are aptitudinea de a

produce rezultatul descris în norma de incriminare, fara a mai fi necesara o
alta actiune ulterioara

c. Teoria formala - constituie tentativa activitatea care realizează acțiunea tipică

descrisă în norma de incriminare

În doctrina s-a propus folosirea cumulativa a criteriului obiectiv și formal, legiuitorul

valorificand opinia specialistilor prin modalitatea de reglementare pe baza acestor
criterii evaluate în strânsa lor interacțiune și interdependență.

3. Punerea în executare să fi fost întreruptă sau efectul să nu se fi produs

Aici trebuie observată diferenta dintre tentativa și fapt consumat, tentativa putand fi
comise atat cu intenție directă, cât și indirectă, deosebirea fiind doar de ordin
cantitativ și nu calitativ.

În cazul tentativei, activitatea de executare este fie întreruptă din motive

independente de voința făptuitorului, fie este dusă pana la capat, dar nu produce ca
efect rezultatul prevăzut în normele de incriminare.

Modalitățile tentativei

a. Tentativa întreruptă

Aceasta consta în punerea în executare a intenției de savarsire a infractiunii,

executare care este întreruptă, nemaiproducandu-se efectul. Cauzele de întrerupere
trebuie sa apară ulterior momentului începerii executării, acestea putand fi foarte
variate și provocate de o persoana, un animal, de către obiecte sau de forțe ale
naturii.

O alta categorie de cauze sunt cele provocate de făptuitor, aici fiind doua situații,
când încetarea activității este anterioara producerii rezultatului drept urmare a
accidentarii făptuitorului și cand este întrerupere de bunăvoie și definitiva a
infracțiunii. Aici exista diferenta din perspectiva sanctiunii, prima fiind sancționată
conform prevederilor legale deoarece infractiunea a încetat ca urmare a unui factor
oarecum extern făptuitorului, iar cea de-a doua nu va fi sancționată, deoarece a
intervenit desistarea, infractiunea incetand a fi produsă din voia făptuitorului.

b. Tentativa perfectă

Tentativa perfectă sau fără efect este punerea în executare a intenției de savarsire a
unei infractiuni, care este dusă pana la capat, acțiunea realizându-se în integralitatea
sa, dar al cărui efect nu se produce. Este posibila doar la infracțiunile de rezultat
(spre deosebire de tentativa întreruptă).

Ceea ce interesează în caracterizarea tentativei perfecte este aptitudinea acțiunii

executate de a produce rezultatul descris în norma de incriminare.

Tentativa relativ improprie este o simpla tentativă fără efect sau întreruptă, iar atata
timp cat motivul neproducerii rezultatului este irelevant, reglementarea distinctă a
acesteia nu se justifica, renuntandu-se astfel la clasificare pe criteriul cauzelor
neproducerii rezultatului în tentativa proprie si improprie (relativ și absolut).

Tentativa proprie (idonee) este cea în care fapta este apta sa produca rezultatul
descris în norma, astfel tentativă întreruptă și perfectă fiind proprii, executarea
putand duce la producerea de urmări periculoase.

Tentativa improprie (neidonee) se clasifica în relativ improprie și absolut improprie.

Tentativa relativ improprie este imposibilitatea consumarii infractiunii datorată
insuficientei sau defectuozitatii mijloacelor sau imprejurarii lipsei obiectului de la locul
presupus. Aceasta putea fi săvârșită fără producerea rezultatului (tentativă perfecte
relativ improprie) sau putea fi întreruptă conform cauzelor de întrerupere (tentativă
întreruptă relativ improprie), justificand astfel reglementarea distinctă a acesteia.

c. Tentativa absolut improprie

● Definiție: Nu exista tentativa atunci când imposibilitatea de consumare a

infracțiunii este consecința modului cum a fost concepută executarea, aceasta
nefiind practic incriminata, deoarece s-au utilizat mijloace improprii prin natura
lor de a produce rezultatul prevăzut de norma de incriminare.

● Tentativa absolut improprie este denumită și tentativa imposibilă sau absurdă

● Definiție: Fapta putativa este fapta savarsita de o persoana care are impresia
ca a comis o infractiune, dar fapta respectivă nu este prevazuta de legea
penale, aceasta fiind doar o reprezentare greșită a realității în mintea
făptuitorului, neavând relevanță penală.
Infractiuni la care tentativa nu este posibila

În funcție de specificul elementului subiectiv, aceasta nu este posibila la infracțiunile

din culpă și cele cu intenție depasita.

1. Infractiuni savarsite din culpă

Nu este posibila tentativa în acest caz deoarece ambele forme ale culpei (usurinta și
neglijența) exclud ideea de intenție, nefiind vorba de punerea în executare a intenției
de savarsire a infractiunii.

2. Infractiunile savarsite cu intentie depasita

Intenția depasita exista cand fapta consta într-o acțiune sau inacțiune intentionata ce
produce un rezultat mai grav din cauza culpei. Infracțiunea complexă săvârșită cu
intenție depasita, dacă s-a produs doar rezultatul mai grav al acțiunii secundare, se
sancționează cu pedeapsa aferentă pentru infracțiunea complexă consumată,
neavând relevanță dacă acțiunea principala s-a consumat sau a rămas la forma de
tentativa.

În funcție de specificul elementului material, tentativa nu este posibila pentru:

1. Infracțiunile omisive proprii

Sunt infracțiunile al cărui element material sunt reprezentate de o inactiune,

de rămânerea în pasivitate. Pentru infracțiunile comisive prin omisiune trebuie
analizată posibilitatea existenței tentativei.

Acest tip de infractiune apare atunci cand exista o obligatie legala sau
contractuala de a actiona sau cand este creata o stare de pericol pentru
valoarea socială printr-o acțiune sau inacțiune anterioara, astfel tentativă fiind
posibila, putand fi încălcate norme ce interzic sau obliga la o anume conduită.

2. Infracțiunile de obicei

Acestea nu sunt reglementate in Partea Generala a CP, dar fiind prezente astfel de
infractiuni în Partea Speciala, în descrierea lor fiind utilizată sintagma “în mod
repetat”. Doctrina considera acest tip a fi infracțiunile care se repeta, relevand un
caracter de obisnuinta.

3. Infracțiunile cu execuție promptă

Sunt infractiuni care nu beneficiază de o desfășurare în timp, deoarece momentul

realizării elementului material este echivalent cu cel al consumarii infractiunii,
acestea suprapunandu-se. Este cazul și al infracțiunilor în care actele de pregatire
sunt incriminate ca infractiuni de sine stătătoare.

4. Infracțiunile continue sau continuate

Exista o multitudine de infractiuni ce pot avea forma continua, datorită specificului

elementului material. Acestea presupun o prelungire în timp a activității, dincolo de
momentul consumării. La infractiunea simpla putem avea tentativa, iar dacă aceasta
capătă caracter continuu, aceasta devine act pregatitor.

Infracțiunea continuată este cea în care se savarsesc aceleași acțiuni/inacțiuni, la

intervale de timp, asupra aceluiași subiect de drept, care formează conținutul
aceleiași infracțiuni, consumarea avand loc după executarea celei de-a doua fapte.

Incriminarea tentativei

Exista doua teorii privind acest fapt, cea a incriminării nelimitate (tentativa este
incriminata acolo unde este posibil) și cea a incriminării limitate (tentativa este
incriminata doar pentru infracțiunile cu grad mare de pericol social), care este
utilizata în cadrul dreptului penal, legiuitorul facand clar precizare acolo unde
tentativa este considerată fapta penala.

Sancționarea tentativei

Exista doua teorii, cea a parificarii pedepselor (tentativa se sanctioneaza intre

aceleasi limite de pedeapsa ca si infractiunea consumata) si cea a diversificarii
pedepselor, astfel tentativa se sanctioneaza cu aceeasi pedeapsa ca și infractiunea,
dar limitele se reduc la jumătate pentru pedepsele principale.

Pedepsele complementare nu se reduc deoarece au limite generale (1-5 ani) și sunt

decise de către instanța în funcție de materialul probator administrat.

Pedepsele accesorii nu se reduc deoarece se executa o data cu pedeapsa

principala, de la momentul ramanerii definitive a hotararii pana cand aceasta este
executată sau considerată executată.

Pentru sancționarea cu detentiunea pe viața, cand instanta s-ar orienta spre o astfel
de pedeapsa, tentativa se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani.

C. Infractiunea fapt consumat

Este o forma tipica de infractiune, prin săvârșirea ei realizându-se toate cerințele

normei de incriminare. Nu se face referire la aceasta in Partea Generala, dar in
Partea Speciala fiecare fapta are în vedere forma sa consumată, momentul realizării
acțiunii sau inacțiunii ce reprezinta elementul material al laturii obiective, rezultand
astfel urmarea imediată.

Pentru infracțiunile ce au ca urmare producerea unei stări de pericol, infractiunea se

consuma la momentul realizării elementului material, urmarea imediată
producandu-se implicit, rezultand legătura de cauzalitate din materialitatea faptei.

Pentru infracțiunile ce au ca urmare producerea unui rezultat vatamator, infractiunea

se consuma la momentul producerii acestuia. Legătură de cauzalitate dintre
elementul material și urmarea imediată trebuie demonstrată.

D. Infractiunea fapt epuizat

Momentul epuizării apare distinct, dincolo de momentul consumării, reprezentand

momentul de la care nu se mai poate produce nicio amplificare a rezultatului.

Pentru infracțiunile fapt epuizat, după consumare apar urmări noi, fie amplificarea
rezultatului produs, fie continuarea activității infracționale, pana la momentul
definitivării acesteia, reprezentand momentul epuizarii.

Sunt susceptibile de epuizare:

1. Infractiunea continua, al cărei element material se prelungește până când

activitatea încetează, fie din inițiativa făptuitorului, fie prin intervenția unei forțe
contrare

2. Infracțiunea continuată, ce este savarsirea mai multor acțiuni identice asupra

aceleiași persoane la un interval de timp, momentul epuizării este cel al
incetarii ultimei fapte

3. Infractiunea de obicei, care reprezinta o multitudine de acte repetate, care

capătă caracter de obisnuinta, momentul epuizării fiind cel al savarsirii
ultimului act

4. Infractiunea progresiva, la care dupa consumare se amplifica rezultatul inițial

în timp, corespunzand unei infracțiuni mai grave, momentul consumării fiind
cel al producerii primului act, cel al epuizarii fiind marcat de producerea
actului mai grav

● Data consumarii si epuizarii (savarsirii) sunt foarte importante, astfel

stabilindu-se legea penală aplicabilă în caz de succesiune sau incidența
legilor de amnistie sau gratiere și data de la care curge termenul de
prescripție pentru răspundere penală
Desistarea și împiedicarea producerii rezultatului

Conform art.34, nu se pedepsește autorul, care înainte de descoperirea faptei, s-a

desistat ori a incunostintat autoritățile de comiterea acesteia, astfel incat
consumarea să poată fi impiedicata sau a împiedicat el însuși consumarea.

● Definiție: Desistarea consta în renunțarea de bunăvoie de a duce pana la

capat executarea inceputa, desi exista posibilitatea reala de a o continua,
faptuitorul fiind constient de asta

● De aceasta cauza de nepedepsire profita autorul, iar în cazul tentativei

comise în participație penală, ei vor beneficia de aceasta cauza daca, înainte
de descoperirea faptei, denunță săvârșirea infracțiunii, astfel consumarea fiind
impiedicata sau dacă împiedica ei înșiși consumarea

Condiții:

a. Desistarea trebuie sa intervina după punerea în executare a intenției de

savarsire a infractiunii (limita inferioară), dar până în momentul finalizării
acțiunii tipice (limita superioară)

b. Trebuie sa existe o manifestare din care sa rezulte voința autorului de a

renunța la săvârșirea infracțiunii

c. Renuntarea la continuare executarii activității infracționale sa se faca de

bunăvoie de către făptuitor, care, deși era conștient ca putea continua, nu a
făcut acest lucru

d. Renuntarea la continuarea executării activității sa se faca definitiv, nerevenind

asupra faptei, altfel fiind doar întrerupere a executării

e. Desistarea trebuie sa se producă înainte de descoperirea faptei de către

autorități sau alte persoane ce ar putea înștiința autoritățile

Impiedicarea producerii rezultatelor

Aceasta reprezinta zadarnicirea de bunavoie de catre autor a producerii urmărilor

periculoase, după executarea în întregime a acțiunii tipice, înainte de descoperirea
faptei.

Autorul are doua opțiuni pentru aceasta, fie incunostintarea autorităților despre
comiterea faptei, fie împiedicarea de către el însuși a consumarii. Acestea pot
interveni doar la infracțiunile de rezultat, legea nespecificand prin ce mijloace se
poate face împiedicarea, doar ca acestea trebuie sa fie licite pentru operarea cauzei
de nepedepsire, fiind astfel tras la răspundere pentru mijlocul ilicit utilizat si nu pentru
fapta.

Condiții:

a. Activitatea infractionala să se fi realizat în întregime, dar sa nu se fi produs

rezultatul descris în norma de incriminare, altfel infractiunea fiind consumată

b. Autorul sa actioneze de bunăvoie (din inițiativa pur internă) pentru

împiedicarea producerii rezultatului, nu determinat de cauze exterioare voinței
acestuia

c. Autorul sa actioneze în sensul împiedicării producerii rezultatului înainte de

descoperirea faptei

d. Consumarea infracțiunii sa fi fost efectiv impiedicata prin incunostintarea

autorităților de fapta comisa sau de impiedicarea consumarii, neavând valoare
acțiunile comise după consumare, putand fi considerate doar circumstanțe
atenuante

Efectele desistarii și împiedicării producerii rezultatului

Acestea au natura juridica a unor cauze de nepedepsire, rezultand chiar din

formularea legiuitorului, chiar dacă activitatea ramane la stadiul de tentativă, cu
respectarea tuturor condițiilor impuse de norma. Acestea profita doar autorului, nu și
participanților.

Tratamentul sancționator al actelor îndeplinite până în momentul desistării sau

împiedicării producerii rezultatului

Dacă aceste acte constituie o altă infracțiune, distinctă, se aplica pedepsa aferenta.

● Definiție: Actele de executare calificate sunt cele care au o dubla natura,

adică sunt realizate pentru comiterea unei infractiuni care nu se finalizează
prin producerea rezultatului (tentativă), dar privite individual, realizează
conținutul constitutiv al unei infractiuni autonome, distincte, astfel
aplicându-se sancțiunea pentru acestea

V. Unitatea și Pluralitatea
VI. Cauzele Justificative
VII. Cauze de Neimputabilitate