 Importanța și trăsăturile legii penale

1. Asigură apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților ei, a mediului, a

proprietății, a intereselor statului și a societății, precum și a întregii ordine de
drept de orice atentat criminal
2. Este adoptată de către Parlament conform Constituției și actelor internaționale
3. Reprezintă mijlocul realizării politicii penale
4. Este unicul izvor de drept penal, întrucât normele penale se conțin doar în
Codul penal și numai aceasta determină prejudiciabilitatea și pasibilitatea de
pedeapsă a faptelor
5. Conține temeiul și principiile răspunderii penale, precum și
dispozițiile generale ale dreptului penal
6. Determină care fapte prejudiciabile constituie infracțiuni și determină
pedepsele, care pot fi aplicate persoanelor care au săvârșit infracțiuni, sau în
unele cazuri concrete, prevede posibilitatea aplicării instituțiilor liberării de
răspundere și pedeapsă penală
7. Corespunde condițiilor social-economice, politice și ideologice în care trăiește
societatea, intereselor și cerințelor acesteia, iar în cazul apariției
necorespunderii, legea penală sau unele norme din cadrul ei se modifică sau
sunt abrogate
8. Legea penală prin faptul aprobării și punerii în aplicare a ei contribuie la
respectarea Constituției RM și altor legi, precum și la prevenirea comiterii
infracțiunilor

 Clasificarea

- În funcție de întinderea domeniului de reglementare

Legile penale generale sunt reprezentate de codurile penale, care cuprind un
ansamblu complet și sistematizat de norme generale și speciale ce conțin
majoritatea instituțiilor de drept penal, atât norme cu valoare de principii, cât și
majoritatea normelor incriminatoare.

Legile penale speciale sunt legi care conțin dispoziții cu caracter penal, derogatorii
de la dreptul penal comun, privind situații deosebite, care necesită o reglementare
specială. Aceste legi conțin norme penale speciale, prin care sunt prevăzute și
sancționate ca infracțiuni unele fapte prejudiciabile, neprevăzute de Codul penal,
completând Partea Specială a Codului penal.
 - În funcție de caracterul legilor penale:
Legile penale ordinare sunt acele care au fost adoptate în condiții normale de
desfășurare a vieții economico-sociale și a evoluției fenomenului criminalității.
Legile penale extraordinare sunt cele care apar într-o situație extraordinară prin care
trece societatea (de ex. starea de război), aprobarea acestora fiind impusă de
necesitatea unei mai bune apărări a valorilor sociale. Aceste legi penale conțin reguli
derogatorii de la drept penal comun și privesc, fie includerea unor fapte care devin
periculoase în astfel de situații, fie că instituie pedepse mai grave pentru fapte deja
incriminate.
- În funcție de durata de aplicare a legii:
Legile penale permanente nu conțin o perioadă de aplicare determinată. Se aplică
chiar și atunci când în conținutul lor se produc careva modificări. Acestea urmează
să fie abrogate în totalitate dacă nu mai servesc necesităților timpului.
Legile penale temporare conțin o durată de aplicare în timp, prevăzută chiar din
momentul apariției lor, deoarece în cuprinsul acestei legi, de obicei, este stabilit și
momentul ieșirii din vigoare.
---------------------------------------------------------------------------
Norme juridice penale - reguli de conduită înscrise în legea penală, care
reglementează raporturile juridice de drept penal
 Normele penale generale sunt cuprinse în Partea Generală a Codului penal și
sunt de generală aplicabilitate. Ele stabilesc regulile de aplicare a instituțiilor
fundamentale de drept penal (infracțiunea, răspunderea și pedeapsa penală)
 Norme declarative (Stabilesc principiile fundamentale ale dreptului penal)
 Norme determinative (Stabilesc formularea instituțiilor fundamentale ale
dreptului penal, sau a unor noțiuni separate)

 Normele penale speciale sunt norme de incriminare, care prevăd condițiile în

care o anumită faptă constituie infracțiune și pedeapsa care urmează să fie
aplicată.
 Norme de interdicție (prohibitive) = Impun o interdicție, oprind săvârșirea unei
anumite fapte, prevăzute de legea penală, prin amenințarea aplicării sancțiunii
penale
 Norme de prescripție (onerative) = Stabilesc obligația cetățenilor de a săvârși
anumite fapte recunoscute social utile.
----------------------------------------------------------------------
Dispoziția- partea normei juridice penale, care determină faptele prejudiciabile
ce constituie infracțiune
 Tipuri de dispozitii:
 Dispoziția simplă conține doar descrierea faptei (numește infracțiunea) fără
dezvăluirea semnelor și elementelor ei
 Dispoziția descriptivă descrie desfășurat toate semnele infracțiunii
 Dispoziția de trimitere este aceea în cadrul căreia legiuitorul face trimtere la
un alt articol (normă) din conținutul Codului penal
 Dispoziția de blanchetă este aceea în cadrul căreia se face trimitere directă
sau indirectă la alte legi sau acte normative din afara Codului penal
 Dispoziția combinată cuprinde mai multe tipuri de dispoziții, arătate supra
-------------------------------------------------------------------------
Sancțiunea - partea normei juridice penale, care stabilește tipul și mărimea
pedepsei penale pentru infracțiunea comisă.
 Sancțiunea relativ determinată cuprinde limita minimală și maximală a unei
pedepse principale. În cazul în care este prevăzută doar limita maximală,
limita minimală va fi dedusă:
-pentru amendă (pers.fizică)- de la 500 u.c. (art.64 alin.(3) CP)
-pentru amendă (pers.juridică)- de la 1500 u.c. (art.64 alin.(4) CP)
-munca neremunerată în folosul comunității- de la 60 de ore (art.67 alin.(2)
CP)
-închisoarea- de la 3 luni (art.70 alin.(2) CP)
 Sancțiunea alternativă conține două și mai multe categorii de pedepse penale
principale, iar instanța de judecată are sarcina de a stabili infractorului doar
una dintre acestea
 Sancțiunea combinată prevede posibilitatea aplicării pedepsei penale
față de 2 subiecți (persoana fizică și persoana juridică)

 Aplicarea legii penale in spatiu si timp

Prin aplicarea legii penale se înțelege utilizarea acesteia la realizarea prin

constrângere a ordinii de drept, adică la soluționarea raporturilor de conflict, la
folosirea legii penale ca temei pentru tragerea la răspundere penală și pentru
sancționarea infractorului.
 Principiul teritorialității (art.11 alin.(1) CP) prevede ca toate persoanele, care
au săvârșit infracțiuni pe teritoriul RM urmează a fi trase la răspundere penală
în conformitate cu Codul penal al RM.
 Potrivit art. 120 CP al RM, prin teritoriul Republicii Moldova şi teritoriul ţării se
înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontierele Republicii
Moldova, cu subsolul şi spaţiul ei aerian. Totodată, potrivit art.11 alin. (5) CP,
se consideră teritoriul RM și nava maritimă sau aeriană militară, înregistrată
într-un port sau aeroport al Republicii Moldova şi aflată în afara spaţiului
acvatic sau aerian al Republicii Moldova
 Principiul personalității (art.11 alin.(2) CP) prevede ca cetăţenii Republicii
Moldova şi apatrizii cu domiciliul permanent pe teritoriul Republicii Moldova
care au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului ţării sunt pasibili de răspundere
penală în conformitate cu Codul penal al RM.
Excepțiile:
1. Atunci când infractorul este cetățean al RM sau apatrid, care domiciliază
permanent pe teritoriul RM, care a comis o infracțiune în străinătate și s-a
intors – acesta poate fi pedepsit penal pe teritoriul RM, pentru infracțiunea
comisă în străinătate, dacă nu a fost pedepsit pe teritoriul statului, unde a
comis infracțiunea.
2. Principiul realității. Cetățenii străini și apatrizii care nu domiciliază permanent
pe teritoriul RM și au săvârșit infracțiuni în afara teritoriului țării noastre,
poartă răspundere penală în conformitate cu CP al RM și sunt trași la
răspundere penală pe teritoriul RM, dacă infracțiunile săvârșite sunt
îndreptate împotriva intereselor
Republicii Moldova și dacă aceștia nu au fost condamnați în
statul străin.
3. Principiul universalității. Cetățenii străini și apatrizii care nu domiciliază
permanent pe teritoriul RM și au săvârșit infracțiuni în afara teritoriului țării
noastre, poartă răspundere penală în conformitate cu CP al RM și sunt trași la
răspundere penală pe teritoriul RM, dacă infracțiunile săvârșite sunt
îndreptate împotriva păcii şi securităţii omenirii sau constituie infracţiuni de
război, precum şi pentru infracţiunile prevăzute de tratatele internaţionale la
care Republica Moldova este parte, dacă aceştia nu au fost condamnaţi în
statul străin.
4. Potrivit art.11 alin.(4) CP sub incidența legii penale nu cad infracțiunile
săvârșite de reprezentanții diplomatici ai statelor
străine sau de alte persoane care, în conformitate cu tratatele
internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a Republicii Moldova.
Persoanele cu imunitate diplomatică sunt: șeful misiunii diplomatice și
membrii familiei acestuia, diplomații și membrii familiilor acestora, personalul
tehnico-administrativ și membrii familiilor acestora, precum și personalul de
deservire, care nu sunt cetățeni ai statului acreditat și se bucură de privelegii
și imunitate.
Statele sunt preocupate de organizarea în comun a luptei împotriva infractorilor,
pentru a exclude posibilitatea de a scăpa de la răspundere deplasându-se dintr-un
stat în altul. Este o formă a solidarității statelor împotriva infracțiunilor deosebit și
excepțional de grave.
5. Astfel apare instituția extrădării, reglementată de art.13 CP al RM.
Extrădarea este activă atunci când statul nostru solicită să i se predea un
infractor și pasivă atunci când statul nostru, RM primește o asemenea solicitare.
Se prevede că ori de câte ori se solicită extrădarea se aplică:
- dacă există o convenție între state – regulile din convenție;
- dacă nu există o asemenea convenție – pe bază de reciprocitate
sau potrivit legii.
----------------------------------------------------------------------------------
Caracterul infracţional al faptei şi pedeapsa pentru aceasta se stabilesc de legea
penală în vigoare la momentul săvârşirii faptei. (Art. 8 CP)
Timpul săvârşirii faptei se consideră timpul când a fost săvârşită acţiunea
(inacţiunea) prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor. (Art. 9 CP)
 Durata de aplicare a unei legi penale se consideră, intervalul de timp cuprins
între momentul intrării în vigoare și cel al pierderii puterii juridice a legii
respective.
 De regulă o lege intră în vigoare la data publicării ei în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, sau la data indicată în textul legii.

Principiul neretroactivității legii penale. Legea penală nu se aplică faptelor săvârșite

până în momentul intrării în vigoare a legii penale sau după momentul abrogării
acesteia.
Retroactivitatea legii penale (ca excepție). Situațiile în cadrul cărora o lege penală se
aplică și faptelor trecute, adică anterior punerii în aplicare a ei. Conform art.10 CP al
RM, retroactivitatea legii penale se referă în exclusivitate la acele situații în cadrul
cărora legea penală nouă fie:
- dezincriminează totalmente o infracțiune
- uşurează pedeapsa
- abrogă pedeapsa facultativă
- introduce o pedeapsă alternativă, fapt care permite instanței să pronunțe o
pedeapsă penală mai blândă.
Ultraactivitatea legii penale (ca excepție). Situațiile în cadrul cărora o lege penală se
aplică asupra faptelor comise sub imperiul ei, chiar după ce aceasta a ieșit din
vigoare.
Cazurile în care legea penală poate fi ultraactivă, sunt:
- legile penale temporare sau extraordinare, care pot fi aplicate și după scoaterea lor
din uz
- aplicarea legii penale vechi mai favorabile
 Interpretarea Legii Penale
Tipuri:
1. dupa subiect
Legală- dată de către legiuitor; Este obligatorie pentru toți subiecți de drept
Judecătorească- dată de către instanța de judecată; Este obligatorie doar pentru
cazul concret
Doctrinară- dată de către instituțiile de cercetări științifice, de către teoreticienii
dreptului penal
2. dupa volum
Extensivă- se spune mai mult, decât a exprimat legea.
Astfel, se extinde conținutul normei penale.
Restrictivă- se spune mai puțin, decât a exprimat legea.
Astfel, se restrânge înțelesul normei penale.
3. dupa metoda
Gramaticală- însușirea conținutului normei penale cu ajutorul cuvintelor prin care
aceasta a fost exprimată.
Textul este analizat din punct de vedere etimologic, sintactic și stilistic.
Sistematică- elucidarea textului normei penale în corelație cu alte norme cuprinse în
legea penală sau cu alte legi ce fac parte din sistemul dreptului penal.
Istorică- însușirea înțelesului normei penale prin studierea condițiilor de ordin politic,
economic, social
sau juridic, care au condus la apariția acestei legi.
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
3. Infractiunea

Infracțiunea - fapta (acţiunea sau inacţiunea) prejudiciabilă, prevăzută de legea

penală, săvârşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală. (Art. 14 CP)
Nu constituie infracţiune acţiunea sau inacţiunea care, deşi, formal, conţine semnele
unei fapte prevăzute de Codul penal, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă
gradul prejudiciabil al unei infracţiuni.

 Semnele infracțiunii:
Gradul prejudiciabil
 În legea penală sunt cuprinse doar faptele care prezintă un grad de
prejudiciabilitate
  Prin faptă prejudiciabilă se înțelege orice acțiune sau inacțiune, prin care se
lezează una dintre valorile arătate în art.2 alin.(1) CP al RM și pentru
sancționarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse
 Conform art.15 CP al RM, gradul prejudiciabil al infracțiunii se determină
conform semnelor ce caracterizează elementele infracțiunii: obiectul, latura
obiectivă, subiectul și latura subiectivă
 Astfel, la determinarea gradului prejudiciabil al infracțiunii se va ține cont de
modul și instrumentele săvârșirii faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în
care a fost comisă faptă, de urmările produse ori care s-ar fi putut produce,
precum și de persoana și conduita făptuitorului

Ilegalitatea penală
 O faptă, cât de periculoasă nu ar fi, nu va constitui infracțiune, dacă nu este
prevăzută de legea penală
 Prin aceasta se recunoaște implicit că fapta comisă prezintă un grad
prejudiciabil, care nu ar putea fi combătut în alt mod, decât prin aplicarea unei
sancțiuni penale
 Totodată, aceasta reprezintă o garanție pentru cetățeni că ei nu vor fi trași la
răspundere pentru fapte, care în trecut nu au fost incriminate
 Întrucât Codul penal atribuie la categoria faptelor ilegale doar acțiunile sau
inacțiunile prejudiciabile, anume ilegalitatea penală reprezintă expresia
juridică a gradului prejudiciabil în legea penală
Vinovăția
 Acesta este un semn principal nu doar în cadrul infracțiunii, dar și un semn
obligatoriu în cadrul componenței de infracțiune (semn al laturii subiective a
infracțiunii)
 Conform art. 6 alin.(1) CP al RM, persoana este supusă răspunderii penale și
pedepsei penale numai pentru fapte săvârșite cu vinovăție
 Formele vinovăției sunt reglementate în art.17 și 18 CP al RM.
Astfel, se consideră că infracțiunea a fost săvârșită cu intenție dacă persoana
care a săvârșit-o își dădea seama de caracterul prejudiciabil al acțiunii sau
inacțiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în
mod conștient, survenirea acestor urmări.
Se consideră că infracţiunea a fost săvârşită din imprudenţă dacă persoana
care a săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau
inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod
uşuratic că ele vor putea fi evitate ori nu îşi dădea seama de caracterul
prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii
urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă.
Pasibilitatea de pedeapsă
 Aceasta este necesară pentru prevenirea și combaterea faptei incriminate,
fiind expresia prejudiciabilității faptei ca trăsătură a infracțiunii
 Aceasta se exprimă prin amenințare, adică prin posibilitatea aplicării pedepsei
pentru săvârșirea faptei prejudiciabile și ilegale
 Pot fi considerate infracțiuni doar faptele pentru a căror săvârșire legiuitorul
prevede aplicarea unei pedepse penale
 Pasibilitatea de pedeapsă, ca trăsătură a infracțiunii, decurge din conținutul
art.1 alin.(2) CP al RM, potrivit căruia, Codul penal determină faptele ce
constituie infracțiuni și prevede pedepsele ce se aplică infractorilor

 Clasificarea
Clasificarea infracțiunilor - împărțirea tuturor infracțiunilor pe categorii în funcție de
caracterul și gradul prejudiciabil al acestora:
 Infracțiunile ușoare – infracțiunile comise intenționat sau din imprudență,
pentru care legea penală prevede în calitate de pedeapsă maximă pedeapsa
închisorii pe un termen de până la 2 ani inclusiv sau o altă categorie de
pedeapsă penală mai blândă
 Infracțiunile mai puțin grave - infracțiunile comise intenționat sau din
imprudență, pentru care legea penală prevede pedeapsa cu închisoare pe un
termen de la 2 până la 5 ani inclusiv
 Infracțiunile grave - infracțiunile comise intenționat sau din imprudență, pentru
care legea penală prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen de la 5
până la 12 ani inclusiv
 Infracțiunile deosebit de grave - infracțiunile comise intenționat, pentru
care legea penală prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen ce
depășește 12 ani
 Infracțiunile excepțional de grave - infracțiunile comise intenționat, pentru care
legea penală prevede detențiunea pe viață.

Încadrarea faptei în una dintre categoriile de infracțiuni poate avea drept consecințe
juridice stabilirea categoriei penitenciarului în care se va executa pedeapsa închisorii
(art.72 CP al RM), influențează aplicarea condamnării cu suspendarea condiționată
a executării pedepsei (art.90 CP al RM), a liberării de răspundere penală (art. 53-60
CP al RM), a liberării condiționate de pedeapsă înainte de termen (art.91 CP al RM),
a înlocuirii părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă (art.92 CP al
RM).
 Deosebirea de alte fapte ilicite
  Semnul principal care delimitează infracțiunea de la alte încălcări de lege
constă în caracterul ilegal al acestora. Absolut toate infracțiunile sunt
prevăzute de Codul penal. Celelalte abateri sau delicte încalcă normele altor
ramuri ale sistemului de drept.
 Consecința comiterii unei infracțiuni este aplicarea celei mai grave pedepse
din partea statului, a pedepsei penale și apariția antecedentelor penale
 Infracțiunea atentează la astfel de valori sociale și relații sociale asupra cărora
alte încălcări de lege niciodată nu pot atenta, de pildă, viața persoanei,
securitatea statului, etc.
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
4. Componenta infracțiunii

Art.51 alin. (1) CP al RM: ,,...componenţa infracţiunii, …, reprezintă temeiul juridic al

răspunderii penale.”
Componența infracțiunii- totalitatea semnelor obiective si subiective, stabilite de
legea penală, ce califică o faptă prejudiciabilă drept o infracțiune concretă (art.52
alin.(1) CP al RM).

 Fapta prejudiciabilă reprezintă ceea ce se petrece în realitatea obiectivă, iar

componența infracțiunii este o noțiune juridică despre aceasta ca infracțiune
care se conține în dispoziția normei penale
 Pentru ca o faptă să constituie o infracțiune, ea trebuie să întrunească toate
condițiile și semnele prevăzute în dispoziția incriminatorie
 Absența în faptele persoanei măcar a unui semn al componenței de
infracțiune concrete are drept consecință imposibilitatea tragerii persoanei la
răspundere penală
 De calificarea justă a faptei, conform alineatului/punctului respectiv al
articolului din Partea Specială a Codului penal, depinde alegerea, stabilirea
de către instanța judecătorească a tipului și termenului pedepsei pentru
infracțiunea săvârșită

 Importanța:
 Componența infracțiunii reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale
 Este o condiție pentru justă calificare a faptei
 Este temeiul stabilirii de către instanța de judecată a tipului și termenului
pedepsei penale
  Constituie o garanție a respectării drepturilor și libertăților persoanei,
contribuind la respectarea legalității și ordinii de drept în societate
 Componența infracțiunii
Elementele componenței de infracțiune - părți componente ale unui sistem
integral, ce include grupuri de semne care corespund diferitelor laturi ale infracțiunii:
 Obiectul infracțiunii– valoarea socială și relațiile sociale create în jurul acestei
valori, care sunt prejudiciate ori vătămate prin fapta infracțională
 Latura obiectivă a infracțiunii- totalitatea condițiilor cerute de norma de
incriminare privitoare la actul de conduită pentru existența infracțiunii
 Subiectul infracțiunii – persoana, care săvârșește nemijlocit latura obiectivă a
infracțiunii
 Latura subiectivă a infracțiunii- atitudinea psihică a făptuitorului față de fapta
săvârșită și urmările ei, motivul și scopul infracțiunii

Semnele componenței de infracțiune - caracteristica concretă, legislativă a celor

mai importante trăsături/elemente ale infracțiunii.
Sunt clasificate în 4 grupuri:
 Care caracterizează obiectul
 Care caracterizează latura obiectivă
 Care caracterizează subiectul
 Care caracterizează latura subiectivă

 Semnele componenței infracțiunii:

 Principale
Caracterizează toate componențele infracțiunii.
Dacă măcar unul dintre aceste semne lipsește în realitatea obiectivă, fapta nu va
putea fi încadrată într-o componență concretă de infracțiune.
 Facultative
Caracterizează doar unele componențe de infracțiunii.
Ele sunt arătate suplimentar de legiuitor în cadrul unor componențe de infracțiune
concrete. Acestor semne li se atribuie deja rolul de semn principal atunci când
sunt arătate în dispoziția unei norme penale

 Componența infracțiunii
1. Obiectul
Obiectul juridic general este format din totalitatea relațiilor și valorilor sociale
ocrotite prin normele de drept penal
Obiectul juridic generic (de grup) este constituit dintr-un grup de valori sociale de
aceeași natură, ocrotite prin normele de drept penal, care poate fi lezat numai
prin anumite acțiuni (inacțiuni)
Obiectul juridic special (specific) constă în valoarea contra căreia se îndreaptă
nemijlocit acțiunea (inacțiunea) prevăzută de legea penală.
Obiectul material constă în lucrul, bunul sau persoana fizică contra cărora
s-a îndreptat acțiunea sau inacțiunea incriminată
2. Latura obiectivă a infracțiunii
Elementul material (fapta prejudiciabilă) este constituită din acțiunea sau
inacțiunea care lezează o valoare apărată de legea penală.
Acțiunea constă în săvârșirea a ceea ce legea interzice, încălcându-se o normă
prohibitivă.
Inacțiunea constă în abținerea de a efectua o acțiune pe care legea pretinde să
fie comisă, încălcându-se în acest fel o normă onerativă.
Urmarea prejudiciabilă desemnează rezultatul faptei care trebuie să se producă
în realitatea obiectivă. În funcție de faptul dacă urmarea este prevăzută de norma
de incriminare, infracțiunile se clasifică în:
Materiale - în conținutul cărora legea a prevăzut urmarea
Formale - în conținutul cărora este prevăzută doar fapta, fără includerea urmării
produse.
Legătura cauzală constă în legătura de la cauză la efect ce trebuie să existe între
fapta prejudiciabilă și urmarea pe care aceasta o produce .
Locul, timpul, modul, instrumentele și mijloacele de săvârșire a faptei sunt
semnele facultative, care nu sunt prevăzute în majoritatea dispozițiilor Părții
speciale. Acestea, însă, devin obligatorii pentru calificarea faptei, în cazul în care
sunt prevăzute în norma de incriminare.
3. Subiectul infracțiunii
Subiect general al infracțiunii este persoana fizică, care întrunește cumulativ
condițiile privind vârsta și responsabilitatea.
Vârsta generală a răspunderii penale este de 16 ani. (art.21 alin.(1) CP)
Persoana care a depășit vârsta de 14 ani, dar nu a împlinit vârsta de 16 ani este
pasibilă de răspundere penală doar pentru săvârșirea în stare de responsabilitate
a infracțiunilor, prevăzute de art.21 alin.(2) CP al RM.
Responsabilitatea este starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a
înțelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum și capacitatea de a-și manifesta
voința și a-și dirija acțiunile.
 Persoana juridică cu excepția autorităților publice, este pasibilă de răspundere
penală pentru o faptă prevăzută de legea penală dacă aceasta nu a îndeplinit
sau a îndeplinit necorespunzător dispozițiile directe ale legii ce stabilesc îndatoriri
sau interdicții privind efectuarea unei anumite activități și se constată cel puțin
una din circumstanțele enumerate în art.21 alin. (3) CP al RM
În cazul unor infracțiuni se cere o calitate specială a subiectului care devine astfel
un semn constitutiv al componenței de infracțiune respective (de ex. art.208 CP
al RM)
4. Latura subiectivă a infracțiunii
Vinovăția reprezintă atitudinea psihică a persoanei față de fapta prejudiciabilă
săvârșită și urmările prejudiciabile ale acesteia, ce se manifestă sub formă de
intenție sau imprudență.
Motivul infracțiunii- impulsul interior care determină hotărârea infracțională și,
implicit, comiterea infracțiunii.
Scopul infracțiunii – finalitatea urmărită prin săvârșirea faptei ce constituie
elementul material al infracțiunii, obiectul propus și reprezentat de făptuitor ca
rezultat al faptei sale.
----------------------------------------------------------------------
 Noțiunea de infracțiune prevăzută în art.14 alin. (1) CP al RM și cea a
componenței de infracțiune elaborată de știința dreptului penal și care se
conține în art. 52 alin.(1) CP al RM, sunt strâns legate între ele, deoarece
exprimă esența unuia și aceluiași fenomen care este infracțiunea.
 Infracțiunea prezintă o faptă concretă, prejudiciabilă a unei persoane,
săvârșită într-un loc determinat, la o oră fixă, ce se caracterizează și cu alte
trăsături individuale ale persoanei. Componenta infracțiunii este o noțiune
juridică prevăzută în dispoziția normei concrete din Partea Specială a Codului
penal, care se referă nu la o infracțiune concretă, ci la o infracțiune de un
anumit tip, gen, prin intermediul descrierii semnelor esențiale ale ei.
 Gradul prejudiciabil al infracțiunii este determinat de obiectul atentatului- cu
cât obiectul este mai important, cu atât mai periculoasă/prejudiciabilă este
infracțiunea
 În calitate de categorie abstractă, componența infracțiunii există și atunci când
în realitatea obiectivă nu a fost săvârșită nici o faptă, care ar nimeri sub
incidența acesteia

 Componențele infracțiunii se clasifică:

În funcție de gradul prejudiciabil al faptei
  Componența de bază este formată dintr-un minim de semne subiective și
obiective, stabilite de legea penală, care sunt necesare pentru existența unei
anumite infracțiuni (alin.(1) al oricărei componențe de infracțiune).
 Componența cu circumstanțe agravante este formată din componența de
bază, la care se adaugă anumite condiții, împrejurări, circumstanțe agravante,
care se referă la latura obiectivă sau subiectivă, la obiectul ori subiectul
infracțiunii.
 Componența cu circumstanțe deosebit de agravante este acea care stabilește
în calitate de pedeapsă posibilitatea aplicării detențiunii pe viață.
 Componența cu circumstanțe atenuante este alcătuită din componența de
bază, căreia i se atașează o împrejurare atenuantă de natură să micșoreze
gradul prejudiciabil al faptei
În funcție de modul de descriere
 Componența simplă cuprinde descrierea doar a unei fapte infracționale. În
asemenea componențe de infracțiune toate semnele se manifestă o singură
dată.
 Componența complexă include descrierea a două sau mai multe fapte
infracționale, a două obiecte la care se atentează sau mai multe urmări
prejudiciabile care trebuie realizate cumulativ. (de ex. art.188 alin.(1) CP al
RM)
 Componența alternativă prevede în textul de incriminare două sau mai multe
modalități de comitere alternative sau urmări alternative. (de ex.
art. 216 CP al RM)
În funcție de specificul structurii
 Componența materială este acea în descrierea căreia legiuitorul arată nu
numai fapta infracțională, dar și urmarea prejudiciabilă în calitate de semn
principal al acesteia. Astfel, urmările sunt incluse în dispoziția normei și devin
semne principale ale componenței respective.
 Componența formală este acea în cadrul descrierii căreia legiuitorul arată
doar fapta prejudiciabilă ca semn principal al componenței infracțiunii.
 Componența formal- redusă este acea în cadrul căreia caracteristica laturii
obiective are loc prin descrierea semnelor nu numai ale faptei prejudiciabile,
dar și a pericolului real de apariție a urmării prejudiciabile.
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
5. Temeiul răspunderii penale

Răspunderea penală - condamnarea publică, în numele legii, a faptelor

infracționale și a persoanelor care le-au săvârșit, condamnare ce poate fi precedată
de măsurile de constrângere prevăzute de lege. (Art. 50 CP al RM)
  În sens restrâns, prin răspundere penală înțelegem obligația unei persoane
de a suporta o sancțiune penală pentru faptul că a săvârșit o infracțiune
 În sens larg, prin răspundere penală se înțelege însuși raportul juridic penal
de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii, între stat, pe de o
parte, și infractor, pe de altă parte
 Răspunderea penală presupune cu necesitate existența unei infracțiuni, care
reprezintă elementul ce generează raportul juridic penal. Anume în momentul
săvârșirii faptei infracționale ia naștere răspunderea penală.
 Din definiția răspunderii penale am constatat că subiectele acesteia sunt
statul și infractorul, care apar și ca subiecte ale raportului juridic penal. Statul
reprezintă subiectul activ, care exercită constrângerea sa pentru aplicarea și
asigurarea realizării sancțiunii juridice, iar infractorul care este denumit
subiect pasiv, trebuie să suporte consecințele faptei penale, adică aplicarea și
executarea pedepsei penale.

Conținutul răspunderii penale este identic cu conţinutul raportului juridic penal de

conflict şi constă în dreptul statului de a aplica pedeapsa şi a dispune executarea ei
şi obligaţia infractorului de a suporta consecinţele faptei sale prevăzute de lege.
Obiectul răspunderii penale este identic cu cel al raportului juridic penal de conflict
şi anume – sancţiunile penale – pedepsele principale, complementare, măsurile de
siguranţă.
Prin realizarea obiectului răspunderii penale se urmăreşte corectarea şi reeducarea
condamnaţilor având ca finalitate reîncadrarea lor în societate, asigurarea unei
conduite viitoare conformă cu normele juridice în vigoare.

 Temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvârşită, iar

componenţa infracţiunii, stipulată în legea penală, reprezintă temeiul juridic al
răspunderii penale. (Art. 51 alin.(1) CP al RM)

 În sistemul dreptului penal al RM, răspunderea penală nu poate exista decât

pentru persoana, care a săvârșit o faptă ce constituie, în condițiile legii
penale, o infracțiune
 Răspunderea penală se întemeiază pe vinovăția persoanei respective pentru
săvârșirea actului său de conduită. Astfel, se consideră, că răspunderea
penală are un temei obiectiv în fapta săvârșită și un temei subiectiv în
vinovăția făptuitorului.
 Răspunderea penală survine pentru toate formele infracțiunii incriminate și
sancționate de legea penală. Se are în vedere atât infracțiunea consumată,
cât și cea neconsumată (pregătirea și tentativa de infracțiune), precum și
 infracțiunile săvârșite prin participație de către organizatori, instigatori, autori
și complici.
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
6. Obiectul infracțiunii
Obiectul infracțiunii - valorile sociale și relațiile sociale create în jurul acestor valori,
ocrotite de legea penală, care sunt prejudiciate ori vătămate prin fapta infracțională.
(art. 2 CP)
 Nu poate exista o infracțiune, care să nu fie îndreptată efectiv împotriva unei
valori sociale, ocrotite de legea penală
 Simpla credință a unei persoane, că ea prin activitatea sa cauzează daune
valorilor sociale, ocrotite de legea penală, nu este suficientă pentru atribuirea
caracterului penal faptei comise
 Obiectul infracțiunii preexistă săvârșirii faptei. Fapta nu lezează norma juridică
penală, care prin incriminarea faptei asigură protecție valorilor sociale, ci
aduce atingere valorilor nemijlocit
 Obiectul infracțiunii este cunoscut sub denumirea de obiect social-juridic, dat
fiind faptul că acesta constă din valorile sociale (aspectul social al categoriei
de obiect) și valori ce sunt ocrotite de legea penală (aspectul juridic al
obiectului)
 Importanța
1. Determină necesitatea incriminării infracțiunii
2. Prezintă interes pentru determinarea gravității infracțiunii, care este în funcție
de importanța valorii sociale vătămate sau periclitate. Gradul prejudiciabil al
faptei diferă de la o infracțiune la alta în funcție de importanța valorii sociale
lezate prin săvârșirea faptei ilicite concrete
3. Determină gravitatea pedepsei aplicate pentru fapta incriminată, prin care se
va putea preveni săvârșirea de noi infracțiuni
 Clasificarea
În funcție de natura obiectului:
 Obiect juridic
Este constituit din valoarea socială, împotriva căreia se îndreaptă acțiunea sau
inacțiunea criminală și relațiile sociale corespunzătoare acesteia
 Obiect material
Constă în entitatea materială asupra
căreia se îndreaptă nemijlocit fapta infracțională, prin al cărei intermediu se
aduce atingere obiectului juridic al infracțiunii
În funcție de ierarhizarea valorilor sociale, care fac obiectul infracțiunii
 Obiectul juridic general – ansamblul relațiilor sociale privitoare la ordinea de
drept, adică privitoare la totalitatea valorilor sociale apărate de legea penală
împotriva infracțiunilor.
Această categorie de obiect juridic este comună pentru toate infracțiunile
prevăzute de legea penală
 Obiectul juridic generic(de grup) desemnează un grup de valori sociale de
aceeași natură, vătămate sau lezate de către un grup de infracțiuni.
Reprezintă acea grupă de valori, care au ceva comun.
După obiectul generic comun (după valoarea socială fundamentală)
infracțiunile sunt sistematizate în grupuri mari (capitole din Partea Specială a
Codului penal)
 Obiectul juridic special constă într-o anumită valoare socială și relația cu
privire la aceasta, lezate prin comiterea unei sau a mai multor infracțiuni
concrete.
Acesta prezintă importanță pentru determinarea gradului prejudiciabil al
infracțiunii, astfel fiind posibilă calificarea justă a faptei.
În funcție de numărul obiectelor asupra cărora atentează infracțiunea:
 Obiectul juridic simplu – este acel care constă dintr-o singură valoare socială
și relațiile sociale corespunzătoare acesteia.

 Obiectul juridic complex este alcătuit din două sau mai multe valori sociale,
fiecare cu relațiile sociale aferente.
Atunci când printr-o faptă infracțională sunt lezate concomitent două sau mai
multe valori sociale ocrotite de legea penală, doar cea mai importantă dintre
aceste valori determină grupul (Capitolul Părții Speciale a Codului Penal) din
care face parte infracțiunea respectivă. Astfel, din două obiecte, unul este
principal, iar altul – secundar.

Obiectul juridic principal este format din relațiile sociale referitoare la o

anumită valoare socială individuală.
Obiectul juridic secundar sau adiacent reprezintă valoarea socială și
relațiile sociale corespunzătoare acesteia, împotriva cărora se îndreaptă fapta
criminală și care sunt apărate prin incriminarea acțiunii secundare sau
adiacente din cadrul unei infracțiuni complexe.
 Obiectul material
 Toate infracțiunile presupun existența obiectului juridic, în lipsa căruia
incriminarea faptelor nu este posibilă. Unele infracțiuni presupun pe lângă
obiectul juridic și existența unui obiect material.
  Obiectul material este lucrul corporal fizic sau persoana asupra cărora se
îndreaptă în mod direct fapta criminală (de ex. în cazul infracțiunii contra vieții
sau sănătății persoanei, obiectul material este corpul persoanei)
 Inexistența obiectului material în cadrul infracțiunii caracterizate printr-un
asemenea obiect are drept urmare inexistența infracțiunii, întrucât prin fapta
prejudiciabilă nu este lezat un obiect social-juridic
 Obiectul material nu trebuie confundat cu obiectele care au servit la
săvârșirea infracțiunii fie în calitate de instrument de comitere, fie în calitate
de mijloc de săvârșire a faptei
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
7. Latura obiectivă a infracțiunii

Latura obiectivă a infracțiunii – totalitatea condițiilor cerute de norma de

incriminare privitoare la actul de conduită pentru existența infracțiunii
1. Fapta prejudiciabilă
2. Urmarea prejudiciabilă
3. Legătura de cauzalitate
4. Semnele facultative
(locul, timpul, modul, instrumentul și mijlocul comiterii faptei)

 Determinarea corectă a laturii obiective a componenței infracțiunii reprezintă o

premisă absolut necesară a temeiului răspunderii penale (art.51 CP al RM)
 Procesul calificării infracțiunii începe cu determinarea corespunderii exacte a
semnelor laturii obiective conținute în dispozițiile normelor Părții Speciale a
Codului penal cu semnele faptei prejudiciabile săvârșite.
 Semnele laturii obiective a infracțiunii, fiind reglementate deosebit de complex în
legea penală, devin, de cele mai dese ori, criterii de delimitare a componențelor
de infracțiune adiacente, care se deosebesc numai printr-un singur semn ce le
caracterizează (de ex., furtul- art. 186 CP al RM si jaful -187 CP al RM)
 Latura obiectivă constituie criteriul de delimitare a comportamentului criminal de
cel necriminal
 În funcție de semnele laturii obiective se stabilește gradul și caracterul
prejudiciabil al infracțiunii, deci sunt luate în seamă și la stabilirea categoriei și a
termenului pedepsei pentru infracțiunea săvârșită

 Fapta (acțiunea/inacțiunea) prejudiciabilă

Fapta - actul de condută al persoanei, manifestat sub forma de acțiune sau
inacțiune, împreună cu rezultatul produs.
  Acțiunea (O comportare pozitivă prin care se face ceva de natură să producă
o schimbare în sfera relațiilor sociale)
Formele prin care se manifestă acțiunea:
> Prin cuvinte
> În forma scrisă
> Prin acte fizice (materiale)
 Inacțiunea (Comportamentul pasiv, care înseamnă a nu face ceea ce este
ordonat prin lege)
Tipurile inacțiunii:
> Absolute - Făptuitorul în general nu-și execută obligația (de ex. art.313 CP
al RM)
> Mixte - Făptuitorul își execută obligațiile incomplet (de ex. art.226 CP al
RM)

 Cele mai multe infracțiuni sunt săvârțite prin acțiune, care poate să constea
dintr-un singur act sau din mai multe acte, fără ca prin aceasta să-și piardă
unitatea infracțională
 Acțiunea diferă în funcție de obiectul infracțiunii spre care este îndreptată,
deoarece un anumit obiect nu poate fi lezat, sub diversele lui aspecte, prin
orice acțiune (de ex. viața nu poate fi lezată prin cuvinte)
 Inacțiunea este legată, de regulă, de o normă, care pune obligația de a face
ceva, obligând destinatarul spre un anumit comportament în scopul apărării
unor valori sociale
 Infracțiunea ce se manifestă sub formă de inacțiune poate fi săvârșită doar
de către persoana, care are obligația legală de a face ceva.
----------------------------------------------------------------
 Urmarea prejudiciabilă (consecințele criminale)
Urmarea prejudiciabilă – lezarea obiectului sau crearea unei stări de pericol pentru
acesta prin săvârșirea infracțiunii
1. Devin semne obligatorii ale laturii obiective în toate componențele materiale
de infracțiune
2. În unele componențe de infracțiune materiale urmările apar ca semne
calificante ale componenței infracțiunii (de ex. art.186 alin. (2) lit.b) CP al RM)
3. Prezența sau absența urmărilor prejudiciabile în cazul în care acestea nu
reprezintă semnul principal sau calificativ al componenței concrete de
 infracțiune trebuie să fie luate în seamă de către instanța judecătoarească în
procesul individualizării pedepsei penale
4. În funcție de faptul dacă urmarea este sau nu prevăzută în componența de
infracțiune, infracțiunile sunt clasificate în infracțiunile materiale (este
prevăzută urmarea) și infracțiunile formale (nu este prevăzută urmarea)
Tipuri:
 Materială
Modificarea suferită de obiectul material, schimbarea efectivă materială
 Formală
Există în cazul infracțiunilor al căror obiect constă într-o valoare socială nematerială

• Urmările materiale:
Patrimoniale Art. 186, 191, 197 CP al RM
Fizice Art. 146, 151, 157 CP al RM

• Urmările formale:
 Care au dus la apariția
unor daune intereselor persoanei, drepturilor și
libertăților acesteia
 Care au dus la apariția
unor daune activității aparatului de stat și organizațiilor obștești
--------------------------------------------------------------------------------------
 Legătura cauzală
Cauza este fenomenul care determină apariția unui alt fenomen
Efectul este fenomenul determinat, rezultatul

Legătura cauzală trebuie să fie stabilită între acțiunea (inacțiunea) persoanei,

prevăzută de legea penală și săvârșită cu vinovăție,
care constituie cauza, și urmarea prejudiciabilă, ca efect al acestei fapte
 O faptă, pentru a constitui cauza unei urmări, trebuie să o preceadă în timp și
să o determine
 Fapta trebuie să genereze urmarea prejudiciabilă, în sensul că fără intervenția
acesteia, în anumite condiții concrete, urmarea nu s-ar fi produs
  Trebuie să facem distincție între acțiunea- cauză și acțiunea- condiție.
Acțiunea- condiție – favorizează producerea în realitatea obiectivă a unei
urmări. Aceasta acționează pe lângă acțiunea-cauză, fiind precedentă,
concomitentă sau subsecventă cauzei.
Acțiunea-condiție niciodată nu poate genera apariția unei urmări.
*Conf. practicii judiciare
1. În cazul identificării mai multor acțiuni, va trebui să se stabilească care a avut
rolul de contribuții determinante, ce au generat producerea urmării, și care au
avut rol de ajutor, facilitând, contribuind în calitate de condiție favorabilă
pentru producerea rezultatului
2. Legătura va exista și atunci când urmarea prejudiciabilă nu s-a produs imediat
după săvârșirea faptei, ci după un interval de timp
3. Legătura cauzală va exista chiar și atunci când acțiunea săvârșită de făptuitor
a provocat apariția urmării prejudiciabile în comun cu alte împrejurări
preexistente, concomitente sau ulterioare, dacă fără intervenția acțiunii,
consecința nu s-ar
fi produs
--------------------------------------------------------------------
 Semnele facultative ale laturii obiective
Aceste semne ale laturii obiective devin principale atunci,
când sunt indicate într-o dispoziție a normei penale speciale concrete
 Locul comiterii faptei se consideră locul unde a fost săvârşită acţiunea
(inacţiunea) prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor
 Timpul comiterii faptei se consideră timpul când a fost săvârşită acţiunea
(inacţiunea) prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor
 Metoda comiterii faptei – totalitatea de procedee și moduri, aplicate de
făptuitor în procesul săvârșirii infracțiunii
 Mijlocul și instrumentul comiterii faptei – obiectele materiale cu ajutorul cărora
este săvârșită fapta prejudiciabilă
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
8. Subiectul infracțiunii

Subiectul infracțiunii - persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală și

care, în baza faptului că posedă toate semnele prevăzute de lege pentru aceasta
categorie de subiect, este pasibilă de răspundere penală
Art.21 alin.(1) - ,,Sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice, responsabile
care, în momentul săvârşirii infracţiunii, au împlinit vârsta de 16 (14) ani.
• Semnele generale ale subiectului general al infracțiunii:
 Responsabilitatea - starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a
înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta
voinţa şi a-şi dirija acţiunile. (Art. 22 CP al RM)

 Responsabilitatea este capacitatea individului de a înțelege caracterul

prejudiciabil al faptei sale în scopul de a se abține de la săvârșirea acesteia
 Este necesar ca persoana să fie responsabilă în momentul săvârșirii faptei
 Responsabilitatea este premisa vinovăției, respectiv și a tragerii persoanei la
răspundere și pedeapsă penală
 Fapta comisă cu responsabilitate este caracterizată prin criteriile:
- juridic (psihologic) – capacitatea persoanei de a înțelege caracterul faptei
și posibilitatea de a conduce acțiunile sau inacțiunile sale
- medical – lipsa bolilor psihice, dezvoltarea psihică normală

Iresponsabilitatea - situația în cadrul căreia în timpul săvârşirii unei fapte

prejudiciabile, persoana nu putea să-şi dea seama de acţiunile ori inacţiunile sale
sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări
psihice temporare sau a unei alte stări patologice. Faţă de o asemenea persoană, în
baza hotărârii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu
caracter medical, prevăzute de Codul penal.
 Nu este pasibilă de răspundere penală persoana care a comis fapta fiind
responsabilă, dar înainte de pronunțarea sentinței s-a îmbolnăvit de o boală
psihică (a devenit iresponsabilă).
 Dacă făptuitorul comite infracțiunea fiind responsabil, rămâne responsabil
până și la momentul pronunțării sentinței, iar în momentul executării pedepsei
se îmbolnăvește de o boală psihică, în acest caz, persoana este internată
într-o instituție medicală specială cu statut de închisoare și dacă se
însănătoșește, revine pentru executarea pedepsei rămase neexecutate.
Iresponsabilitatea include:
Criteriul juridic
 Factorul intelectiv
 Factorul volitiv
Criteriul medical
Boală psihică sau tulburările temporare ale activității psihice
• Responsabilitatea redusă - situația în cadrul căreia persoana a săvârşit o
infracţiune ca urmare a unei tulburări psihice, constatată prin expertiza medicală
efectuată în modul stabilit, din cauza căreia nu-şi putea da seama pe deplin de
caracterul şi legalitatea faptelor sale sau nu le putea dirija pe deplin.
 În acest caz, persoana care a săvârșit infracțiunea este pasibilă de
responsabilitate penală redusă.
 Instanţa de judecată, la stabilirea pedepsei sau a măsurilor de siguranţă, ţine
cont de tulburarea psihică existentă, care însă nu exclude răspunderea
penală.
 În conformitate cu prevederile art. 76 alin.(1) lit. d) săvârșirea faptei
de către o persoană cu responsabilitate redusă reprezintă o circumstanță
atenuantă
 Vârsta răspunderii penale
- Biologică
- Social- psihologică
- Medicală
- Calendaristică
Vârsta generală a răspunderii penale, stabilită expres în dispoziția art.21 alin.(1)
CP al RM, este de 16 ani.
Excepție de la regula generală:
1) Vârsta răspunderii penale este de 14 ani, în exclusivitate doar pentru
infracțiunile prevăzute de art.21 alin.(2) CP al RM

2) Vârsta răspunderii penale este de 18 ani, pentru infracțiunile prevăzute de art.

208, 208² și 209 CP al RM, iar prin interpretarea legii penale și pentru alte
infracțiuni, de pildă infracțiunile în domeniul justiției, cele militare, etc.
Este important în cazul tragerii la răspundere penală a unui minor de a stabili
exact vârsta acestuia – anul, luna, data nașterii. Conform Hotărârii Plenului CSJ
a RM nr.37 din 12.11.1997 ,,se consideră că o persoana a atins o vârstă anumită
nu în ziua nașterii, ci începând cu ziua următoare”

 Săvârșirea infracțiunii de către un minor se consideră săvârșită cu circumstanțe

atenuante (art.76 alin.(1) lit.b CP al RM)
 Față de minorii, care nu au atins vârsta de 18 ani, termenul închisorii se
stabileşte din maximul pedepsei, prevăzute de legea penală pentru infracţiunea
săvârşită, reduse la jumătate
 Față de persoanele care au atins vârsta de 18 ani, dar nu au atins vârsta de 21
de ani, care au săvârşit infracţiunea la vârsta de la 18 până la 21 de ani,
maximul pedepsei cu închisoare se reduce cu o treime
  La stabilirea pedepsei definitive în caz de concurs de infracţiuni, pedeapsa
închisorii nu poate depăşi 20 de ani pentru persoanele care au atins vârsta de
18 ani, dar nu au atins vârsta de 21 de ani, şi 12 ani şi 6 luni pentru minori, iar în
caz de cumul de sentinţe - 25 de ani pentru persoanele care au atins vârsta de
18 ani, dar nu au atins vârsta de 21 de ani, şi 15 ani pentru minori
 Minorii își execută pedeapsa cu închisoare în penitenciarul pentru minori
 La stabilirea stării de recidivă nu se ține cont de antecedentele penale pentru
infracțiunile săvârșite în timpul minoratului
 Față de minori nu poate fi aplicată detențiunea pe viață
 Munca neremunerată în folosul comunităţii nu poate fi aplicată persoanelor care
nu au atins vârsta de 16 ani
 Persoana juridică - subiect al infracțiunii
O persoană juridică, cu excepția autorităților publice, este pasibilă de răspundere
penală pentru o faptă prevăzută de legea penală dacă aceasta nu a îndeplinit sau a
îndeplinit necorespunzător dispozițiile directe ale legii ce stabilesc îndatoriri sau
interdicții privind efectuarea unei anumite activități și se constată cel puțin una din
următoarele circumstanțe: (art. 21 [3] CP)
a) fapta a fost săvârșită în interesul persoanei juridice respective de către o
persoană fizică împuternicită cu funcții de conducere, care a acționat independent
sau ca parte a unui organ al persoanei juridice;
b) fapta a fost admisă sau autorizată, sau aprobată, sau utilizată de către persoana
împuternicită cu funcții de conducere;
c) fapta a fost săvârșită datorită lipsei de supraveghere și control din partea
persoanei împuternicite cu funcții de conducere.

 O persoană fizică se consideră împuternicită cu funcții de conducere dacă are

cel puțin una din următoarele funcții:
a) de reprezentare a persoanei juridice;
b) de luare a deciziilor în numele persoanei juridice;
c) de exercitare a controlului în cadrul persoanei juridice.
 Persoanele juridice, cu excepţia autorităţilor publice, răspund penal pentru
infracţiunile pentru săvârşirea cărora este prevăzută sancţiune pentru
persoanele juridice în partea specială a Codului penal al RM
 Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea persoanei
fizice pentru infracţiunea săvârşită
---------------------------------------------------------
 Subiectul special al infracțiunii
Subiectul special - acea persoană, care pe lângă semnele subiectului general este
caracterizată cumulativ în momentul săvârșirii faptei printr-o anumită calitate
prevăzută nemijlocit în norma juridică penală.
 După situația juridico-statală
(cetățean al RM, cetățean străin, apatrid)
 După situația demografică
(femeie, persoană care a împlinit 18 ani)
 După legătura de rudenie
(părinte, membru de familie)
 După obligațiile de serviciu
(medic, judecător, etc.)
-------------------------------------------------------
 Starea de ebrietate și influența ei asupra răspunderii penale a
făptuitorului
Starea de ebietate - starea de dereglare psihofuncţională a organismului survenită
în urma consumului de alcool, droguri și/sau alte substanțe cu efecte similare
Art. 24 alin. (1) CP al RM: ,,Persoana care a săvârşit o infracţiune în stare de
ebrietate, produsă de alcool sau de alte substanţe, nu este liberată de răspundere
penală.
Caracterele:
1. Lipsește criteriul medical al iresponsabilității
2. Lipsește criteriul psihologic al iresponsabilității
Starea de ebrietate poate fi:
 Fiziologică
Nu exclude răspunderea penală, deoarece nu conține caracterul medical al
iresponsabilității. Această stare survine treptat prin consumul conștient de băuturi
alcoolice
 Patologică
Reprezintă o tulburare psihică temporară. Astfel, este recunoscută în calitate de
criteriu medical al iresponsabilității. Aceasta duce la excluderea răspunderii
penale
*Grade de ebrietate alcoolică Conform Codului Penal al RM:
Minim: concentraţia de alcool în sânge de la 0,3 până la 0,5 gr/l sau concentraţia
vaporilor de alcool în aerul expirat de la 0,15 până la 0,3 mg/l.
Avansat: concentraţia de alcool în sânge de la 0,5 gr/l şi mai mult sau concentraţia
vaporilor de alcool în aerul expirat de la 0,3 mg/l şi mai mult.
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
 9. Latura subiectivă a infracțiunii
Poziția psihică, care însoțește fapta (elementul intelectiv și volitiv) acordă un anumit
conținut vinovăției și formelor sale.
Atitudinea psihică a făptuitorului față de faptă și urmările ei împreună cu motivul și
scopul infracțiunii formează latura subiectivă a infracțiunii.
Vinovăția, fiind semnul obligatoriu al componenței de infracțiune, demostrează
poziția negativă a celui vinovat.
Este necesar să constatăm, că infractorul a avut reprezentarea faptelor și urmărilor
lor, precum și atitudinea volitivă față de acestea.
1. Delimitează comportamentul criminal de cel noncriminal
2. Determină temeiului răspunderii penale
3. Determină calificarea infracțiunilor
4. Delimitează componențele de infracțiune omogene
5. Apreciază caracterul prejudiciabil al faptei și infractorului
6. Criteriul aplicării răspunderii și pedepsei penale echitabile
--------------------------------------------------------
 Vinovăția și formele acesteia
Vinovăția - atitudinea psihică (conștientă și volitivă) a făptuitorului față de fapta
prejudiciabilă săvârșită și urmările ei
 Factorul intelectiv
Reprezentarea deplină a sensului și consecințelor urmărite sau acceptate prin
săvârșirea faptei penale, precum și prevederea întregii desfășurări cauzale ale ei
 Factorul volitiv
Facultatea psihică prin care sunt mobilizate ori orientate conștient energiile fizice
ale omului în vedea săvârșirii actului infracțional

Formele de manifestare a vinovăției:

 Intentia
Se consideră că infracţiunea a fost săvârşită cu intenţie dacă persoana care a
săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a
prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în mod conştient,
survenirea acestor urmări.
  Intenția directă- făptuitorul își dădea seamă de caracterul prejudiciabil al
faptei, a prevăzut survenirea urmării (elementul intelectiv) și a dorit apariția
acestor urmări (elementul volitiv)
 Intenția indirectă- făptuitorul își dădea seama de caracterul prejudiciabil al
faptei, prevedea urmările (elementul intelectiv), și cu toate că nu le dorea,
conștient admitea apariția acestora, manifestând o atitudine indiferentă față
de apariția lor (elementul volitiv).
1. Intenția directă prevede inevitabilitatea apariției urmărilor prejudiciabile, iar
intenția indirectă- inevitabilitatea posibilității apariției urmărilor
2. În cazul intenției directe există dorința conștientă de a produce urmările
prejudiciabile, iar în cazul intenției indirecte- admiterea conștientă a apariției
urmărilor prejudiciabile
3. Infracțiunile comise cu intenție directă sunt cu un grad mai sporit de
prejudiciabilitate
4. Intenția indirectă este imposibilă :
- în componențele infracțiunilor formale
- la infracțiunile, componența infracțiunii cărora include un scop
special al faptei
- în cazul pregătirii și tentativei de infracțiune
- în acțiunile organizatorului, instigatorului și complicelui.

Importanța
1. Reprezintă hotarul subiectiv ce delimitează comportamentul criminal de cel
necriminal
2. Determină calificarea infracțiunii în componențele de infracțiuni, care se
aseamănă după latura obiectivă, dar se deosebesc după forma vinovăției
3. Reprezintă unul din criteriile individualizării răspunderii și pedepsei penale
4. Forma vinovăției împreună cu caracterul și gradul prejudiciabil al infracțiunii
constituie temeiul legal al clasificării infracțiunilor
5. Determină condițiile executării pedepsei penale
Forme ale intenției:

 Simplă / Calificată
 Determinată / Nedeterminată
 Inițială / Supravenită
 Spontană / Premeditată
 Unică / Complexă
 Imprudența
Se consideră că infracţiunea a fost săvârşită din imprudenţă dacă persoana care a
săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a
prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi
evitate ori nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii
sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi
putea să le prevadă.
 Încredere exagerată- făptuitorul a prevăzut posibilitatea apariției urmărilor
prejudiciabile(elementul intelectiv), dar considera în mod ușuratic că ele vor
putea fi evitate(elementul volitiv)
 Neglijența penală- făptuitorul nu conștientiza caracterul prejudiciabil al faptei
sale, nu prevedea posibilitatea apariției urmărilor prejudiciabile (elementul
intelectiv), deși putea și trebuia să le prevadă(elementul volitiv)

Semnele caracteristice neglijenței penale:

1. Negativ:
a) lipsa conștientizării caracterului prejudiciabil al faptei
b) lipsa prevederii urmărilor prejudiciabile
2. Pozitiv:
-subiectul trebuia și putea să prevadă apariția urmărilor prejudiciabile.
Acest fapt se stabilește cu ajutorul criteriului obiectiv (obligația) și criteriului
subiectiv (posibilitatea reală să prevadă posibilitatea apariției urmărilor)
*În cazul în care lipsesc criteriul negativ sau pozitiv, suntem în prezența
cazului fortuit (art.20 CP al RM)
------------------------------------------------------------
 Motivul și scopul infracțiunii
Motivul și scopul infracțiunii – elementele psihice, care împreună cu vinovăția
formează latura subiectivă a infracțiunii
Motivul – fenomenul reflectat în conștiința omului, care
îl determină să comită infracțiunea
Scopul – reprezentarea urmărilor spre a căror realizare tinde persoana

 În cadrul infracțiunilor comise din imprudență, motivul și scopul nu este inclus,

acestea sunt semne caracteristice doar infracțiunilor intenționate
 De obicei motivul și scopul sunt arătate în Partea Specială a Codului penal
  Motivul și scopul prezintă importanță, dacă sunt incluse în componența
infracțiunii concrete ca o condiție de tragere la răspundere penală, astfel
devenind semne obligatorii ale componenței date de infracțiune
 Totodată, motivul și scopul pot schimba calificarea faptei, deoarece în
prezența acestora se poate forma componența aceleiași infracțiuni, dar cu
circumstanțe calificante (de ex. art.164 alin.(2) lit.f) CP al RM)
 Dacă motivul și scopul nu sunt arătate în dispoziția componenței de bază a
infracțiunii și nu reprezintă semne calificante, acestea pot constitui
circumstanțe atenuante sau agravante
 Acestea pot prezenta circumstanțe excepționale ale cauzei
----------------------------------------------------------
 Vinovăția dublă
Dacă, drept rezultat al săvârşirii cu intenţie a infracţiunii, se produc urmări mai
grave care, conform legii, atrag înăsprirea pedepsei penale şi care nu erau
cuprinse de intenţia făptuitorului, răspunderea penală pentru atare urmări survine
numai dacă persoana a prevăzut urmările prejudiciabile, dar
considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate sau dacă persoana nu a
prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări, deşi trebuia şi putea să le
prevadă. În consecinţă, infracţiunea se consideră intenţionată.
Art.19 CP al RM Infracțiunea săvârșită cu două forme de vinovăție

 Temeiul legal al vinovăției duble reprezintă o singură componență de

infracțiune, în care sunt unite două infracțiuni, unde prima este intenționată,
iar a două imprudentă, care pot exista independent, dar care în comun
formează o infracțiune calitativ nouă cu un conținut subiectiv specific
 Imprudentă în cadrul infracțiunilor cu vinovăție dublă poate fi doar atitudinea
făptuitorului față de consecințele calificante
 Două forme de vinovăție pot exista doar în cadrul componențelor de
infracțiune calificante
 Infracțiunile cu două forme de vinovăție, în general, sunt atribuite la categoria
infracțiunilor intenționate, fapt determinat de forma intenționată a vinovăției în
componența de bază a infracțiunii
--------------------------------------------------------
 Eroarea și influența ei asupra răspunderii penale a făptuitorului
Eroarea - reprezentarea greșită de către făptuitor a realității din momentul săvârșirii
faptei, reprezentare determinată de necunoașterea sau cunoașterea greșită a unor
date ale realității obiective, fie a unor dispoziții legale
- Eroarea de drept
 Constă în necunoașterea sau cunoașterea greșită a prevederilor legii penale.
Făptuitorul admite o eroare cu privire la caracterul legal sau ilegal al faptei, în
sensul că nu cunoaște dacă fapta comisă este sau nu incriminată de lege
 Făptuitorul are reprezentarea clară a tuturor împrejurărilor faptei sale, fiind în
eroare cu privire la aspectul juridico-penal al acesteia, neștiind dacă fapta
este incriminată de legea penală
 Astfel de eroare nu liberează persoana de răspundere penală, deoarece
necunoașterea legii penale nu reprezintă un temei al liberării persoanei
de răspundere, ci dimpotrivă, cinoașterea acesteia este o obligație a tuturor
persoanelor aflate pe teritoriul Republicii Moldova
 Atribuirea faptei la categoria infracțiunilor, în realitate, însă, legea
nereglementând- o ca atare. În asemenea caz fapta nu atentează asupra
valorilor sociale protejate de Codul penal, deci nu este caracterizată cu un
grad prejudiciabil, ceea ce duce la inexistența infracțiunii și, respectiv, la
excluderea răspunderii penale
 Aprecierea greșită a faptei săvârșite ca fiind lipsită de pericol social, în
realitate aceasta reprezentând o infracțiune. O astfel de eroare nu exclude
răspunderea penală a persoanei
 Reprezentarea greșită a făptuitorului despre urmările juridice ale infracțiunii
săvârșite, despre calificarea acesteia, despre tipul și
mărimea pedepsei. Această apreciere greșită nu influențează forma vinovăției
și nu exclude răspunderea penală.

- Eroarea de fapt - necunoașterea sau cunoașterea greșită a împrejurprilor în

care a fost săvârșită fapta

 Eroarea în obiectul infracțiunii

1. Subiectul infracțiunii crede că atentează la un obiect, însă în realitate, din
eroare, atentează la un alt obiect juridic generic ocrotit de lege. În acest caz,
fapta se va califica ținând cont de intenția subiectului – tentativă la
infracțiunea pe care a dorit să o comită făptuitorul
2. Necunoașterea circumstanțelor, care schimbă aprecierea socială și de drept a
obiectului infracțiunii. Dacă subiectul nu cunoaște existența acestor
circumstanțe, dar ele există în realitate, infracțiunea va fi calificată ca fiind
săvârșită fără circumstanțe agravante. Atunci când subiectul are o
presupunere greșită, privind existența circumstanțelor agravante, în realitate
ele fiind absente, fapta va fi calificată ca tentativă de infracțiune în prezența
circumstanțelor agravante
 3. Eroarea în obiectul atentatului și persoana victimei nu influențează forma
vinovăției, calificarea faptei și răspunderea penală

 Eroarea în caracterul acțiunii/inacțiunii săvârșite

1. Persoana apreciază greșit fapta săvârșită ca fiind prejudiciabilă, în realitate
însă aceasta neconstituind o infracțiune. Această formă a erorii nu
influențează forma vinovăției, infracțiunea rămâne a fi calificată ca
intenționată. Răspunderea penală va surveni pentru tentativă de infracțiune.
2. Persoana apreciază greșit fapta ca fiind legală, în realitate aceasta însă
constituie o infracțiune. Această modalitate a erorii exclude intenția infracțională,
înlăturând răspunderea penală pentru o infracțiune intenționată.

 Eroarea în urmările infracționale

Calitativă
1. Prevederea unor urmări care de fapt nu au survenit. Această eroare nu
exclude răspunderea penală, fapta fiind calificată corespunzător intenției
făptuitorului
2. Neprevedera unor urmări, care de fapt au survenit. Această eroare exclude
răspunderea penală pentru provocarea intenționată a urmărilor survenite de
fapt, fapta fiind calificată ca fiind săvârșită din imprudență
Cantitativă
1. Reprezentarea greșită a făptuitotului privind gradul de prejudiciabilitate a
urmărilor. În acest caz făptuitorul va purta răspundere potrivit orientării
intenției sale infracționale

 Eroarea în raportul de cauzalitate

1. Înțelegerea greșită a legăturii între faptă și urmările ei prejudiciabile. Dacă în
urma faptei comise survine urmarea care a fost prevăzută inițial de subiect –
eroarea admisă nu va influența forma vinovăției
2. Acest tip de eroare exlude intenția, dar rezultă răspunderea pentru
provocarea din imprudență a urmărilor, numai dacă se va constata, că
subiectul a admis posibilitatea și a avut obligația să prevadă parcurgerea
reală a raportului cauzal
3. Dacă urmarea prevăzută intenționat apare în realitatea obiectivă, dar nu
reprezintă rezultatul acelor acțiuni pe care infractorul dorea să le săvârșească
pentru atingerea scopului urmărit – eroarea atrage o altă calificare a faptei
  Eroarea în circumstanțele agravante
1. Făptuitorul crede că circumstanțele care agravează răspunderea nu există,
însă în realitatea obiectivă acestea sunt prezente. În astfel de caz, persoana
va răspunde penal în baza componenței infracțiunii de bază, fără
circumstanțele agravante respective
2. Făptuitorul crede eronat că sunt prezente careva circumstanțe, care
agravează răspunderea acestuia, acestea lipsind în realitate. Astfel,
făptuitorul va răspunde penal pentru tentativă la infracțiunea cuprinsă de
intenția acestuia (cu circumstanțe agravante)
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
10. Formele infracțiunii intenționate
Etapele de desfășurare a infracțiunii intenționate sunt acele faze pe care le
parcurge activitatea infracțională din momentul conceperii sale până în momentul
producerii urmărilor prejudiciabile
Etapele desfășurării activității infracționale sunt prezente doar în cadrul infracțiunilor
intenționate, de aceea, etapa nu este altceva decât nivelul realizării intenției
infracționale de către vinovat
 Perioada internă
Perioada internă – intervalul în care
în conștiința făptuitorului au loc procese psihice, care caracterizează
atitudinea psihică față de săvârșirea faptei și urmările acesteia
1. Conceperea 2. Deliberarea 3. Decizia
activității infracțională
infracționale

 Totodată, uneori în perioada internă poate fi inclusă și

faza oratorie, în care cel care a luat hotărârea de a săvârși fapta infracțională
o face cunoscută
 Aceste procese interne, deși reale, nu constituie obiectul legislației penale,
pentru că ele nu influențează existența răspunderii penale a subiectului, ci
numai explică fenomenele interne, psihice, care conduc la producerea
rezultatului ilicit
 Faza internă este o perioadă a dezvoltării potențiale a infracțiunii, în cadrul
căreia subiectul își creează premisele necesare, psihologice și intelectuale,
pentru săvârșirea acțiunilor infracționale ulterioare

 Perioada externă
 Perioada externă – cuprinde toate acțiunile și actele efectuate în vederea
realizării hotărârii de a săvârși infracțiunea, constituind deci aspectul exterior
al comportării ilicite a persoanei
1. Etapa 2. Etapa 3. Etapa
actelor actelor urmărilor
preparatorii de executare prejudiciabile

 Etapa actelor preparatorii – etapa în care se trece de la adoptarea hotărârii

infracționale la executarea ei prin acte care numai pregătesc, din punct de
vedere moral și material, săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, fără să
se treacă la executarea propriu-zisă a acesteia
 Etapa actelor de executare – etapa în desfășurarea activității infracționale,
care se caracterizează prin săvârșirea actelor de natură să realizeze însăși
acțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii
 Etapa urmărilor prejudiciabile – producerea rezultatului necesar pentru
realizarea laturii obiective a infracțiunii și dorite de făptuitor, deci întrunirea în
fapta concretă a cerințelor normei de incriminare
---------------------------------------------------------
 Formele infracțiunii intenționate în raport cu etapele de desfășurare
Formele infracțiuni - formele pe care infracțiunea le poate îmbrăca în ceea ce
privește latura sa obiectivă în raport cu etapele de desfășurare a activității
infracționale
Fiecare etapă în desfășurarea infracțiunii intenționate va determina în mod
corespunător o formă a infracțiunii, care va reprezenta o variantă a aceleiași fapte
penale.
1. Pregătirea de infracțiune - toate actele prin care se pregătește săvârșirea
acțiunii- elementul material al infracțiunii
Actul de pregătire nu poate să constituie un început de executare a infracțiunii
proiectate, deoarece în cazul acesta ar urma să vorbim deja despre o tentativă,
care este o formă mai avansată a materializării. Actul de pregătire trebuie să fie
de așa natură, încât prin el să nu se înceapă actul de executare prevăzut în actul
constitutiv al infracțiunii proiectate, acesta nu numai să nu lezeze obiectul
infracțiunii proiectate, dar nici să nu-l pună în pericol.
Actele de pregătire pot fi concepute doar dacă realizarea hotărârii
infracționale durează o anumită perioadă de timp.
Actele de pregătire a infracțiunii:
- Materiale
Crearea condițiilor materiale favorabile, care ușurează săvârșirea infracțiunii (de ex.
procurarea instrumentelor și mijloacelor cu care va fi comisă infracțiunea).
- Morale
Constă în: culegerea informației despre presupusa victimă, obținerea datelor ce
privesc obiectul material asupra căruia se va atenta ulterior, etc.
- Organizatorice
Au menirea de a recruta complici, de a realiza înțelegeri între mai multe persoane în
vederea săvârșirii în comun a infracțiunii sau, uneori, crearea de grupuri cu un
număr mai mare de persoane.
Formele pregătirii de infracțiune (art. 26 CP al RM)
1. Înțelegerea prealabilă de a săvârși infracțiunea
2. Procurarea mijloacelor și instrumentelor necesare pentru săvârșirea
infracțiunii
3. Fabricarea mijloacelor și instrumentelor necesare pentru săvârșirea
infracțiunii
4. Adaptarea mijloacelor și instrumentelor procurate pentru săvârșirea infracțiunii
5. Crearea intenționată, pe altă cale, de condiții pentru săvârșirea infracțiunii.

2. Tentativa de infracțiune - acţiunea sau inacţiunea intenţionată îndreptată

nemijlocit spre săvârşirea unei infracţiuni dacă, din cauze independente de
voinţa făptuitorului, aceasta nu şi-a produs efectul.
 Acțiunea (inacțiunea) făptuitorului este îndreptată nemijlocit spre comiterea
unei infracțiuni concrete
 Acțiunea (inacțiunea) a cărei executare a fost întreruptă nu și-a produs efectul
 Producerea efectului infracțiunii este împiedicată de cauze independente de
voința făptuitorului
 Tentativa este posibilă doar în cazul unor infracțiuni intenționate, comise doar
cu intenție directă. (semnul subiectiv)
Formele tentativei de infracțiune
 După principiul realizării sau nerealizării tuturor faptelor infracționale
1. Neterminată (întreruptă)
Executarea faptei a fost împiedicată să se desfășoare până la capăt din cauze
independente de voința făptuitorului.
2. Terminată (fără efect)
Sunt săvârșite toatele acțiunile pe care persoana le-a considerat necesare și care în
realitate au fost necesare pentru săvârșirea infracțiunii, dar, din cauze independente
de voința făptuitorului, rezultatul dorit nu s-a produs.
  După natura cauzelor care determină împiedicarea consumării
1. Tentativa la un obiect nul
Persoana atentează asupra valorii ocrotite de legea penală, care există în realitate,
dar acțiunile comise nu creează pericol real și nu pot pricinui vreo daună din cauza
erorii făptuitorului

2. Tentativa cu instrumente sau mijloace nule

Subiectul folosește instrumente sau mijloace inapte, după calitățile lor fizice,
obiective, să provoace survenirea rezultatului dorit.
Mijloace insuficiente Mijloace defectuoase

• Infracțiuni la care tentativa nu este posibilă:

1. Infracțiunile săvârșite din imprudență

2. Infracțiunile cu două forme de vinovăție
3. Infracțiunile cu componențe formal- reduse
4. Infracțiunile omisive
5. Infracțiunile de execuție promtă
6. Infracțiunile de obicei
-------------------------------------------------------------------------
 Infractiunea consumata
Infracțiunea este consumată atunci când activitatea infracțională a dus până la
producerea rezultatului infracțional urmărit și prezintă toate condițiile cerute de lege
pentru existența infracțiunii, si anume daca:
 Urmarea prejudiciabilă survenită este prevăzută de lege
 Anume această urmare a fost scopul activității infracționale al subiectului
infracțiunii

Momentul consumării infracțiunii:

- Infracțiunea materială
Consumarea are loc în momentul producerii urmării
- Infracțiunea formală
Consumarea are loc în momentul în care a luat sfârșit executarea acțiunii
prejudiciabile (infr.comisivă) / neîdeplinirii obligației (infr.omisivă)
 - Infracțiunea formal-redusă
Consumarea are loc în momentul în care apare pericolul provocării unei daune
valorii sociale ocrotite de legea penală

Infracțiunea este consumată atunci când după momnetul consumării faptei apar
urmări noi, fie prin amplificarea rezultatului produs inițial, fie prin continuarea
activității infracționale
 Infracțiunea continuă se caracterizează prin continuitatea în timp a
elementului material (acțiunii/inacțiunii), precum și a urmării prejudiciabile,
până la data intervenției făptuitorului sau a altei persoane, care o curmă.
Astfel elementele constitutive ale infracțiunii se prelungesc în continuare,
până la încetarea activității infracționale sau datorită survenirii unor
evenimente, care împiedică această activitate.
 Infracțiunea prelungită este compusă dintr-un șir de acțiuni infracționale
asemănătoare, îndreptate spre un scop unic și care constituie în totalitatea lor
o infracțiune unică. Această categorie de infracțiune se consumă în momentul
săvârșirii celui de-al doilea act din componența activității infracționale
În cazul dat, fapta ia sfârșit odată cu comiterea ultimei acțiuni/inacțiuni și
producerea urmărilor ei, când infracțiunea prelungită se epuizează.