Cursul II.

Izvoarele dreptului penal. Specificul normei juridice.

1. Noţiune

În doctrină, noţiunea de izvor de drept are mai multe accepţiuni:

– izvor natural sau sursa socială a dreptului. Este reprezentat de nevoile, cerinţele şi aspiraţiile vieţii
sociale;
– izvor constitutiv sau sursa politică a dreptului. Reprezintă voinţa puterii publice, în lipsa căreia orice
regulă de conduită nu poate dobândi caracterul unei reguli de drept;
– izvor formal sau sursa juridică a dreptului. Este actul în care se exprimă voinţa puterii publice, respectiv
actul prin care se adoptă regulile de drept;
– izvor istoric al dreptului. Este reprezentat de regulile juridice anterioare de la care s-a inspirat norma
actuală de drept. Acestea nu sunt, în realitate, izvoare propriu-zise, ci un material informativ (precedente
istorice).
În ştiinţa dreptului penal, noţiunea de izvor al dreptului este folosită în sensul de izvor formal, adică de
sursă juridică a dreptului.

2. Clasificare
Izvoarele dreptului penal se clasifică în: izvoare imediate şi izvoare mediate.
1. Izvoarele imediate sunt actele legislative în care este exprimată voinţa puterii publice.
Aceste acte legislative sau legi pot fi:
– perfecte sau propriu-zise (legi proprii);
– imperfecte, care sunt denumite, în mod impropriu, legi.
Legile proprii (perfecte sau propriu-zise) sunt acelea care au fost denumite de puterea legislativă, în mod
formal, legi. Ele conţin, din punct de vedere material, norme reale de conduită, iar din punct de vedere
funcţional, au aptitudinea de a asigura realizarea directă sau indirectă a ordinii publice. Exemple: Codul rutier;
Codul silvic; Codul penal etc.
Legile improprii sunt acelea care nu îndeplinesc cerinţele unei legi proprii, fie sub aspect formal, fie sub
aspect material sau funcţional. Legi improprii sunt, de exemplu, decretele, decretele legi, ordonanţele de
urgenţă etc.
 2. Izvoarele mediate sunt acele surse din care dreptul penal îşi extrage, în mod indirect, anumite reguli sau
norme de drept.
Sunt considerate izvoare mediate sau subsidiare ale dreptului penal consuetudinea (obiceiurile), tratatele
şi convenţiile internaţionale.
Izvoarele formale ale dreptului penal
Izvorul formal sau sursa juridică a dreptului reprezintă însuşi actul legislativ care conţine normele de drept
penal, aşa cum arătam mai sus.
Aşa se explică faptul că, în doctrină şi în jurisprudenţă, noţiunea de izvor de drept desemnează actele
normative care stabilesc faptele ce constituie infracţiuni, condiţiile răspunderii penale şi sancţiunile de drept penal,
adică legile penale.
În ceea ce urmează, vom prezenta izvoarele formale ale dreptului penal în accepţiunea de legi penale sau
legi care conţin dispoziţii penale.
Constituţia României
Este cel dintâi şi cel mai important izvor pentru toate ramurile dreptului şi, implicit, pentru dreptul penal.
În Constituţia României, sunt prevăzute norme cu valoare de principiu pentru dreptul penal. Astfel, în art.1 din
Constituţie, sunt arătate, printre valorile sociale fundamentale, anumite atribute ale statului român (stat naţional,
suveran, independent, unitar şi indivizibil), care apoi sunt preluate în art.1 din Codul penal actual, care defineşte
scopul legii penale, prevăzându-se că legea penală apără împotriva infracţiunilor, în primul rând România, ca
stat, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului.
Alte texte din legea fundamentală care se referă la reglementări de drept penal:
– art.15 alin.1 din Constituţie, care prevede principiul neretroactivităţii legii, şi art.15 alin.2, care se referă
la retroactivitatea legii penale mai favorabile;
– art.16 din Constituţie, care consacră egalitatea în faţa legii penale;
– art.19 din Constituţie, care prevede că cetăţeanul român nu poate fi extrădat şi că cetăţenii străini şi
apatrizii pot fi extrădaţi numai pe bază de convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate, iar expulzarea
sau extrădarea se hotărăşte de justiţie;
– art.23 din Constituţie, care garantează libertatea individuală;
– art.49 din Constituţie, care prevede situaţiile în care se poate restrânge exerciţiul unor drepturi sau al
unor libertăţi;
– art.72 lit.f, care prevede că reglementarea infracţiunilor, a pedepselor şi executarea acestora, acordarea
amnistiei şi graţierii colective se fac numai prin lege organică.
 Codul penal şi legile penale-principalul izvor de drept penal
Legea penală poate fi definită în două moduri: în sens larg şi în sens restrâns.
În sens larg, prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete.
Trebuie făcută observaţia că „decretele” la care se referă art.141 Cod penal nu mai emană de la puterea
legislativă, ci de la preşedintele României, potrivit art. 99 din Constituţie. Din acest motiv, ele nu mai pot avea
statut de lege penală. Decretele care conţin dispoziţii penale, emise înainte de adoptarea Constituţiei, rămân în
vigoare în măsura în care nu contravin acesteia.
În sens restrâns, prin lege penală se înţelege actul normativ emis de Parlament, în condiţiile art.72 lit.f din
Constituţie, adică prin lege organică. Aceasta este accepţiunea recunoscută şi acceptată, pentru că numai printr-
o asemenea lege se pot incrimina faptele ce constituie infracţiuni, se pot prevedea pedepsele şi regimul
executării acestora.
Trebuie făcută sublinierea că noţiunea de lege penală este mai restrânsă decât cea de normă penală,
deoarece normele penale sunt uneori cuprinse şi în legi extrapenale.

Clasificarea legilor penale

În doctrină, legile se clasifică după următoarele criterii:

A. După sfera de incidenţă sau domeniul de aplicare

În raport de acest criteriu, există următoarea împărţire: lege penală generală; lege penală specială; lege
nepenală cu dispoziţii penale; lege penală complinitoare.
a) Legea penală generală. Este acea lege care reglementează regulile cele mai generale privind instituţiile
fundamentale ale dreptului penal: infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal.
Legea penală generală, în dreptul nostru penal, este Codul penal. El cuprinde o parte generală şi o parte
specială.
În partea generală, sunt cuprinse normele penale cu caracter general, împărţite în capitole şi secţiuni,
referitor la aplicarea legii penale în spaţiu şi timp; la infracţiune şi la instituţiile legate de aceasta (tentativa,
participaţia, unitatea şi pluralitatea de infracţiuni, pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, răspunderea
penală a minorilor, cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării etc.).
În partea specială, divizată şi ea în mai multe titluri, sunt cuprinse norme speciale, sistematizate după
criteriul ştiinţific al valorilor sociale, vătămate sau puse în pericol, prin infracţiunile incriminate. A fost alcătuită
pe baza acestui criteriu, denumit al obiectului juridic generic, o împărţire pe grupe a infracţiunilor, şi anume:
infracţiuni contra siguranţei statului; infracţiuni contra persoanei; infracţiuni contra patrimoniului; infracţiuni
contra autorităţii; infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate
de lege; infracţiuni de fals; infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice; infracţiuni care
aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială; infracţiuni contra capacităţii de apărare a României;
infracţiuni contra păcii şi omenirii.
b) Legea penală specială. Este acea lege în care se prevăd numai dispoziţii penale speciale, care fie
completează Codul penal, fie modifică Codul penal (de exemplu, o lege care incriminează fapte penale noi care
până atunci nu au fost prevăzute ca infracţiuni sau o lege care modifică pedepsele pentru anumite infracţiuni).
Au existat şi legi penale speciale care au avut ca obiect reglementarea răspunderii penale a unei anumite
categorii de persoane.1
Trebuie făcută menţiunea că, ori de câte ori intervine o lege penală specială, care modifică o reglementare
penală din legea penală generală, suntem în prezenţa unui concurs între legea penală specială şi legea penală
generală. Acest concurs se rezolvă în sensul că, în asemenea cazuri, întotdeauna are prioritate de aplicare legea
penală specială, potrivit principiului specialia derogant generalium.
c) Legi nepenale cu dispoziţii penale. Aceste legi poartă şi denumirea de legi speciale cu dispoziţii penale.
Ele au ca obiect reglementarea unui anumit domeniu de activitate şi în cuprinsul unei asemenea legi, într-un
capitol sau într-o secţiune, sunt prevăzute norme penale care prevăd infracţiunile ce se pot săvârşi în acel
domeniu de activitate, prin încălcarea unor obligaţii impuse de legea specială (de exemplu, Codul vamal, Codul
fiscal, Codul rutier etc.).
Normele cu caracter penal din aceste legi nu au caracterul unor norme penale generale. Nu cuprind
principii şi nu se referă la instituţii cum ar fi infracţiunea, răspunderea penală ori sancţiunile de drept penal. Ele
sunt exclusiv norme speciale de incriminare a unor fapte care interesează obiectul acelui domeniu de activitate.

B. După durata de aplicare

În raport de acest criteriu, legile penale se clasifică în legi penale cu durată nedeterminată şi legi penale
temporare.
a) Legea penală cu durată nedeterminată. Legile cu durată nedeterminată, denumite şi legi permanente,
sunt acele legi în cuprinsul cărora nu este stabilită durata aplicării lor.

1
Codul justiţiei militare, publicat la 20 martie 1937 şi care s-a aplicat până la 31 decembrie 1968, când a intrat în vigoare
actualul Cod penal. Infracţiunile prevăzute în acest Cod al justiţiei militare au fost incluse în actualul Cod penal, în titlul X
„Infracţiuni contra capacităţii de apărare a României”.
 Caracteristicile acestor legi sunt următoarele:
– în cuprinsul lor este fixat doar momentul intrării lor în vigoare, nu şi cel al încetării acţiunii lor;
– au stabilitate şi durată îndelungată de activitate;
– adoptarea lor, de regulă, este impusă de anumite condiţii şi considerente social-economice importante
şi, drept urmare, sunt înlăturate prin abrogare sau înlocuite cu alte legi numai în momentul când se schimbă
structural şi fundamental condiţiile care au determinat adoptarea lor.
Edificator este, sub acest aspect, Codul penal, care reprezintă o lucrare legislativă stabilă şi de lungă
durată2.
b) Legea penală cu durată determinată (legea penală temporară). Sunt acele legi care au durată de
aplicare limitată.
Limitele duratei de aplicare pot rezulta, după cum urmează: în mod expres din lege, printr-o dispoziţie
care stabileşte limita finală de aplicare; din caracterul şi din împrejurările care au impus apariţia legii şi care,
atunci când nu mai subzistă, impun ieşirea din vigoare a legii.
Legile din prima categorie, a căror durată de aplicare rezultă expres din lege, sunt denumite legi formal
temporare. La expirarea datei stabilite expres, ele ies automat din vigoare.
Legile din cea de a doua categorie sunt denumite legi temporare prin conţinut. Stabilirea caracterului de
lege temporară prezintă importanţă în ceea ce priveşte aplicarea legii penale în timp, întrucât legea penală
temporară reprezintă o excepţie de la principiul activităţii legii penale. Ea ultraactivează, în sensul că produce
efecte şi după data ieşirii din vigoare, aplicându-se tuturor infracţiunilor care au fost săvârşite în intervalul de
timp cât a fost ea în vigoare, dar care nu au fost urmărite şi judecate în acea perioadă de timp.

C. După caracterul lor

În raport de caracterul lor, legile penale se împart în legi penale ordinare şi legi penale extraordinare.
Legile penale ordinare, denumite legi obişnuite, sunt adoptate în fluxul normal al activităţii Parlamentului
şi reglementează o problematică normală, în diverse domenii de activitate (de exemplu, Codul penal, Codul
silvic, Codul vamal, Codul rutier etc.).Aceste legi sunt, în majoritatea cazurilor, cu o durată nedeterminată.
Legile extraordinare, denumite şi excepţionale, sunt cele care se adoptă în situaţii deosebite, speciale,
neobişnuite, care impun incriminări în regim de urgenţă ale unei fapte periculoase, tocmai ca urmare a acestor

2
Codul penal din 1864 a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1865 şi a durat până la intrarea în vigoare a Codului penal din
1936 (1 ianuarie 1937), iar în cuprinsul acestuia nu s-a fixat durata de aplicare; Codul penal din 1936 a durat, apoi, până la 1
ianuarie 1969, când a intrat în vigoare actualul Cod penal, care este în vigoare şi în prezent, fără să se fi prestabilit durata lui de
aplicare şi care urmează să fie înlocuit cu noul Cod penal, a cărui punere în aplicare a fost amânată.
condiţii excepţionale ori impun agravări ale regimului sancţionator al unor fapte deja incriminate prin legile
ordinare.
Asemenea legi sunt, de obicei, cu caracter temporar, fiindcă apar şi se aplică într-un interval de timp
determinat de situaţiile excepţionale apărute şi acţionează numai atâta timp cât persistă aceste situaţii. Referitor
la aplicarea lor în timp, ele sunt guvernate de regula ultraactivităţii legii penale, în sensul că se aplică şi după
ieşirea lor din vigoare, cu privire la faptele săvârşite sub imperiul lor în acele condiţii speciale care au
determinat adoptarea lor.

3. Tratatele şi convenţiile internaţionale

Tratatele şi convenţiile internaţionale reprezintă o categorie de izvoare indirecte de drept penal. Ele sunt
denumite şi izvoare mediate, pentru că aceste tratate şi convenţii internaţionale incumbă o serie de obligaţii la
care s-a angajat statul român cu privire la incriminarea unor fapte periculoase referitor la care există un interes
de reprimare interstatal, uneori chiar al tuturor statelor, iar urmare a angajamentelor prin ratificarea convenţiei
sau tratatului, ele devin lege şi, deci, izvor indirect de drept penal pentru România.
Sunt denumite izvoare indirecte, întrucât nu se aplică în mod nemijlocit, ci în temeiul unei legi speciale,
prin care aceste convenţii şi tratate sunt introduse în ordinea internă a statului român. 3
Dintre izvoarele indirecte de acest fel, pot fi exemplificate următoarele:
– Decretul lege nr. 111 din 30 martie 1990, prin care România a aderat la Convenţia internaţională contra
luării de ostatici din 16 decembrie 1979, iar urmare a aderării, prin Decretul lege nr. 112 din 30 martie 1990, a
fost modificat şi completat art.189 Cod penal;
– Legea nr. 19 din 9 octombrie 1990, prin care România a aderat la Convenţia împotriva torturii şi a altor
pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, încheiată la New York, la 10 octombrie 1984, iar
ca efect al aderării, Legea nr. 20 din 9 octombrie 1990, a fost modificat art.117 din Codul penal, privind măsura
de siguranţă a expulzării şi s-a incriminat tortura prin art.2671 din actualul Cod penal.
O categorie specială de tratate şi convenţii sunt cele de asistenţă juridică internaţională în materie penală,
cum sunt, de exemplu, tratatele sau convenţiile României cu un alt stat, fie de asistenţă juridică, fie în materia
extrădării.

3
Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2001, p.34.
 Spre deosebire de prima categorie, care sunt izvoare indirecte, acestea sunt izvoare directe de drept penal,
întrucât ele, după ratificare, se aplică în dreptul intern fără să mai fie necesar un alt act normativ special de
introducere în ordinea internă a acestor dispoziţii şi tratate.4

4. Structura şi conţinutul legii penale

4.1. Structura legii penale

Studiul structurii legii penale trebuie să se raporteze la două aspecte:
– structura legii penale generale care este Codul penal;
– structura legii penale speciale.

4.1.1. Structura legii penale generale

Codul penal, care reprezintă legea penală generală a României, conţine totalitatea normelor juridice cu
privire la cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal: infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de
drept penal (în prima parte, denumită Partea generală) şi normele incriminatoare şi sancţionatoare din Partea
specială, aşezate pe capitole după criteriul ştiinţific al obiectului juridic generic (al unui anumit grup de valori
sociale ocrotite prin incriminările fiecărui capitol).
Aşadar, studiul structurii legii penale generale trebuie realizat cu privire la cele două părţi ale Codului penal, şi
anume: a) partea generală; b) partea specială.
a) Partea generală a Codului penal este grupată în mod sistematic, pe cele trei instituţii fundamentale:
infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal.

Această grupare au fost realizată pe titluri, după cum urmează:

 Legea penală şi limitele ei de aplicare (titlul I, care cuprinde art. 1-16 şi se referă la norme ce
reglementează scopul legii penale, legalitatea incriminării şi aplicarea legii penale în spaţiu şi timp);
 Infracţiunea (titlul II, care cuprinde art. 16-51 şi se referă la dispoziţiile generale cu privire la trăsăturile
esenţiale ale infracţiunii, tentativa, participaţie, pluralitatea de infracţiuni şi cauzele care înlătură caracterul
penal al faptei);
 Pedepsele (titlul III, care cuprinde art. 52-89 şi se referă la dispoziţii generale cu privire la pedeapsă şi
scopul ei, categoriile şi limitele generale ale pedepselor, individualizarea acestora);
 Înlocuirea răspunderii penale (titlul IV, care cuprinde art. 90-98);

4
George Antoniu, Legislaţia comunitară şi legea penală, în „Revista de drept penal” nr.2/2000, p. 9-16.
  Minoritatea (titlul V, care cuprinde art. 99-110 şi se referă la particularităţile răspunderii penale ale
minorilor infractori şi la sistemul sancţionator diferenţiat al acestora faţă de infractorii majori, constând în
prioritatea măsurilor educative, ca sancţiuni specifice de drept penal);
 Măsurile de siguranţă (titlul VI, care cuprinde art. 111-1181);
 Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării (titlul VII, care cuprinde art.
119-139);
 Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală (titlul VIII, care cuprinde art. 140-154 şi care
reprezintă un titlu final explicativ al unor noţiuni, termeni şi expresii folosite în conţinutul Codului penal).
b) Partea specială a Codului penal actual este structurată pe grupuri de infracţiuni, aşezate pe titluri, în
raport de criteriul obiectului juridic generic, după cum urmează:
 infracţiuni contra siguranţei statului (titlul I, de la art. 155 la art. 173);
 infracţiuni contra persoanei (titlul II, de la art. 174 la art. 207);
 infracţiuni contra patrimoniului (titlul III, de la art. 208 la art. 222);
 infracţiuni contra autorităţii (titlul V, de la art. 236 la art. 244);
 infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege
(titlul VI, de la art. 246 la art. 281);
 infracţiuni de fals (titlul VII, de la art. 282 la art. 294);
 infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice (titlul VIII, de la art. 295 la art. 3022);
 infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială (titlul IX, de la art. 303 la art.
330);
 infracţiuni contra capacităţii de apărare a României (titlul X, de la art. 331 la art. 335);
 infracţiuni contra păcii şi omenirii (titlul XI, de la art. 336 la art. 363).

4.1.2. Structura legii penale speciale

Legile penale speciale au o structură care diferă în raport de caracterul fiecărei legi în parte. Majoritatea
sunt legi care incriminează noi fapte şi prevăd pedepse sau alte sancţiuni corespunzătoare. În acest caz,
structura lor este asemănătoare cu cea din partea specială a Codului penal (de exemplu, Codul silvic, Codul
vamal, Codul fiscal, Codul rutier etc.).
Există însă şi legi speciale care introduc noi forme de tentativă, care prevăd noi pedepse sau care modifică
termenele de prescripţie. Asemenea legi vor conţine, aşadar, norme penale care ţin de instituţiile fundamentale
ale Părţii generale a dreptului penal.
 Normele juridice şi specificul lor.
I. Caracterizări:
Se ştie că, din momentul apariţiei în societate a unei autorităţii publice conducătoare,
aceasta a încercat continuu să se consolideze şi să-şi mărească sfera de influenţare a grupului
social. Vintilă Dongoroz arata că puterea publică nu putea să realizeze acest ţel decât impunând
reguli de conduită membrilor colectivităţii şi asumându-şi rolul de arbitru în caz de conflict. La
început privind raporturile acestora cu puterea publică apoi raporturile lor cu colectivitatea, iar mai
târziu chiar privind relaţiile dintre aceştia. Acestor reguli de conduită li s-a dat numele de reguli
de drept sau norme juridice5.
Ceea ce deosebeşte în special normele juridice de celelalte reguli de conduită (morală
cutumiare) este forma lor explicită şi gradul lor de eficienţă.
Într-adevăr, normele juridice sunt proclamate şi impuse de puterea publică, de aceia ele sunt
explicite, obligatorii şi irefragabile. Aceste norme sunt în mod precis aduse la cunoştinţă
membrilor grupului social, iar aceştia trebue să li se supună şi nu au dreptul să le respingă.
Sub raportul mecanismului funcţional realizarea normelor juridice este asigurată prin
tripla intervenţie a puterii publice; ca putere legiuitoa re pentru edictarea normelor juridice; ca
putere judecătorească pentru aplicarea concretă a acestor nor me şi ca putere executivă pentru a
veghea la respectarea acestor norme şi la executarea sancţiunilor lor.
Putem spune că „Dreptul”, adică normale juridice constituesc cea mai explicită, mai certă
şi mai eficace categorie de reguli de conduite.
Din perspectiva teoriei generale a dreptului orice normă juridică cuprinde în structura sa
elementele: ipoteza (legiuitorul descrie în cuprinsul acesteia în mod necesar o anumită conduită
care este cerută destinatarilor în anumite circumstanţe date şi în anumite împrejurări); preceptul
sau dispoziţia (ordinul ca destinatarul să aibă comportarea impusă sau interzisă de lege. Ca atare,
preceptul poate consta în comanda de a nu face (normă prohibitivă), de a face ceva (normă
onerativă), sau de a face numai în anumite condiţiuni (normă restrictiv-permisivă); şi sancţiunea
(încălcarea dispoziţiei atrăgând o anumită formă de reacţie).
5
Vintilă Dongoroz, Tratat 1939, p. 7-8.
 Sancţiunea nomelor juridice este asigurată (certă), întrucât, pentru aplicarea ei, intervine
puterea publică. Aşadar, sub raportul conţinutului lor, normele juridice au un precept (praeceptum
juris) categoric şi obligator şi o sancţiune (sanctio juris) de terminată în substanţa ei şi certă în
realizarea sa. Sancţiunea, la rândul ei, poate consta fie în simpla reintegrare a situaţiunii
anterioare faptului prin care s-a nesocotit preceptul (reparaţiune), fie în ispăşirea unei suferinţe
(retribuţiune), fie, în fine, într-o măsură de siguranţă, adică o îngrădire chezăşuitoare
(prevenţiune).
În literatura juridică penală nu există o unitate de vederi cu privire la structura normei
juridice de incriminare.
De pildă, în concepţia autorului Traian Pop, norma penală de incriminare ar cuprinde două
componente: actul constitutiv reprezintă aşa numita normă de acţiune, (norma agendi) care obligă
pe destinatari să facă ceva sau să se abţină de la anumită conduită, sens în care norma poate fi
imperativă sau prohibitivă, adică preceptum legis) şi sancţiunea penală disciplinează modul în
care se reacţionează în cazul încălcării normei de conduită.
În acelaş sens, şi-au exprimat şi autorii Ioan Tanoviceanu şi Vintilă Dongoroz care au
arătat că norma penală are două elemente: preceptul şi sancţiunea, fără de care nu se poate concepe
nici o normă indiferent de natura acesteia, morală, religioasă, cutumiară etc.
În literatura penala română, care au abordat în mod direct problema structurii normei de
incriminare, s-au emis, de asemenea, păreri diferite cu privire la conţinutul dihotomic sau
trihotomic al structurii normei penale de incriminare.
Unii autori au considerat ca în structura normei penale de incriminare, ca de altfel şi în
structura celorlalte norme juridice distingem trei părţi componente (structură trihotomică):
ipoteza, în care se determină împrejurările şi condiţiile cerute pentru aplicarea normei; dispoziţia,
prin care se indică acea conduită obligatorie impusă subiectului şi sancţiunea, care asigură
aducerea la îndeplinire a dispoziţiei cuprinsă în normă. în această viziune dispoziţia, adică acea
conduită pe care trebuie să o urmeze destinatarii normei, nu este prevăzută explicit ci, se
subînţelege din cuprinsul ipotezei.6

6
Ludovic Biro „Contribuţii la studiul structurii normei penale de incriminare” R.R.D. nr. 9/1968, p. 147; Ioan Ceterchi. op,
cit., p. 57; Matei Basarab, op. cit., vol. I, p. 27
 Potrivit unei alte opinii,7 deşi structura normei este trihotomică, ipoteza nu este necesar să
fíe relevată deoarece în toate situaţiile (ipotezele) preceptul normei trebuie respectat. În, cadrul
dispoziţiei norma arată regula de conduită pe care trebuie să o respecte părţile participante la
raportul juridic penal de conflict. Altfel zis, dispoziţia din norma de incriminare prescrie
dreptul statului faţă de infractor şi obligaţa infractorului faţă de stat. Sancţiunea, al
treilea element ar consta în consecinţa pe care o atrage nerespectarea dispoziţiei din norma penală;
sancţiune care s-ar aplica în situaţia în care dreptul şi obligaţia statului de a aplica pedeapsa şi
obligaţia infractorului de a suporta şi executa pedeapsa nu ar fi respectate. Într-o asemenea viziune
sancţiunea pentru nerespectarea dispoziţiei penale s-ar adresa judecătorului care nu a aplicat
legea penală8 şi prin urmare ea nu se confundă cu pedeapsa care se aplică infractorului
pentru infracţiunea săvârşita.9
Alţi autori consideră că norma penală de incriminare are o structură dihotomică datorită
specificului său, cuprinzând doar dispoziţia şi sancţiunea. Dispoziţia constă în interzicerea unei
anumite acţiuni sau inacţiuni, iar sancţiunea constă în pedeapsa care urmează să se aplice în cazul
nerespectării dispoziţiei, aceste două elemente fiind necesare şi suficiente în structura normei
penale de incriminare: dispoziţia pentru a disciplina conduita membrilor societăţii şi sancţiunea
pentru a disciplina reacţia faţă, de încălcarea dispoziţiei.
Spre deosebire de normele juridice nepenale, la care preceptul este explicit formulat şi
numai pe cale de deducţie se poate stabili ilicitul corespunzător acestuia, la normele penale de
incriminare ilicitul este formulat explicit şi numai pe cale de deducţie se poate stabili care este
preceptul normei.10 Ca atare, descrierea faptei şi a condiţiilor în care aceasta este considerată

7
„Unele consideraţii cu privire la raportul juridic penal” în „Studii şi cercetări
. Ion Oancea.
juridice” nr. 2/1958, p. 184-188; Ion Oancea. „ Tratat de drept penal. Partea generala”, Ed. ALL. Bucureşti,
1994, p. 46-48; o opinie asemănătoare a fost exprimata şi de câtre profesorul ALEXANDRU BOROI în „Drept
penal.Partea generală”, ALL BECK, 1999, p. 39
8
. Ibidem, Ion Oancea, „Tratat de drept penal. Partea generală”, op. cit., p. 46
9
. Ibidem

10
. V. Dongoroz. „Tratat”, „Manual de drept penal. Parte
Ed. Academiei, Bucureşti, 1939. p. 15-16; C.Bulai,
generală”,Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 78, Unele probleme teoretice privind cunoaşterea legii penale ca
infracţiune nu reprezintă o ipoteză în care intervine obligata de a respecta regula de conduită, ci
este însăşi descrierea ilicitului din care se deduce preceptul Dispoziţia normei de drept penal, adică
preceptul sau regula de conduită pretinsă destinatarilor legii penale nici nu ar putea fi exprimată
altfel decât prin prevederea acţiunii sau inacţiunii interzise în legătură cu o anumită valoare
socială. Descrierea faptei interzise nu reprezintă ipoteza după care ar interveni dispoziţia legii, ci
însăşi dispoziţia exprimată într-un mod specific.
În fine, o poziţie interesantă susţine şi profesorul Ludovic Biro. În concepţia sa, norma
penală cuprinde numai două componente şi anume: o dispoziţie (precept) care se adresează
destinatarilor normei şi o sancţiune care se adresează, de asemenea, destinatarilor normei. Pe de
altă parte, există o dispoziţie şi o ipoteză, când norma se adresează organelor de justiţie. 11 Prin
urmare, norma penală de incriminare nu are ipoteză dacă socotim că ea se adresează cetăţenilor,
iar dacă o normă se adresează organelor de justiţie, nu are sancţiune. Acelaşi autor consideră că,
atunci când norma penală de incriminare este examinată ţinând seama de dubla sa destinaţie, în
cuprinsul ei se pot distinge trei părţi componente12: ipoteza, care descrie trăsăturile constitutive ale
unei infracţiuni determinate şi se adresează atât cetăţenilor cât şi organelor de justiţie - sub forma
unei ipoteze propriu - zise; dispoziţia, care prescrie conduita cetăţenilor sau a organelor de justiţie
şi este cuprinsă implicit - fie în ipoteză (dacă dispoziţia priveşte pe cetăţeni), fie în sancţiune (dacă
dispoziţia priveşte organele de justiţie); sancţiunea, care reprezintă o ameninţare cu aplicarea unei
pedepse pentru cetăţeni şi cuprinde, implicit, o dispoziţie dată organelor de justiţie, de a aplica o
sancţiune persoanei care încalcă regula de conduită.
În realitate norma penală este trihotomică, privită dintr-o perspectivă logico-juridică
deoarece dispoziţia (preceptul) fiind răspunsul la o ipoteză, aceasta din urmă în mod logic nu poate
lipsi din structura normei penale (preceptul afirmă „să nu ucizi” dar nu adaugă „când nu trebuie să
ucizi”, „în ce ipoteze trebuie să nu ucizi?” sau altfel zis, în ce situaţii ar trebui să te afli ca să

mijloc de prevenire a infracţiunilor. Studii şi cercetări juridice nr. 3/1978, p. 229; Constantin Mitrache, Cristian
Mitrache, „Drept penal. Partea generală, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 2002, p. 45

11
L.Biro, op. cit.p.153

12
Ibidem
găseşti în precept răspunsul cu privire la conduita pe care trebuie să o adopţi?). Norma penală
poate face însă abstracţie de ipoteză deoarece destinatarilor normei li se cere să nu ucidă în nici o
situaţie (de pildă, nici dacă vecinul l-ar provoca prin insulte sau loviri nici când s-ar afla într-o
situaţie tensionată în raport cu o persoană, cu o rudă, şi nici în vreo altă ipoteză).
Prin urmare, ipoteza, ca element din structura normei care arată în ce condiţii devine
operaţional preceptul, există ca o cerinţă logică a oricărei norme inclusiv a normei penale.
Norma penală este în acelaşi timp dihotomică în măsura în care poate face abstracţie de
ipoteză din perspectiva tehnicii de redactare a normei. Aşa cum am arătat, norma penală are la
bază ideea că în orice ipoteză, în orice condiţii operează interdicţia din normă sau obligaţia
prescrisă de normă.

5. - Licitul si ilicitul în genere.

Regulile de conduită, prescriind ceea ce trebue să facem şi ceea ce trebue să ne abţinem
de a face, implicit, impun o limită libertăţii de acţiune şi reacţiune.
Tot ceea ce este conform cu regulile de conduită, constitue sfera permisului, licitului
(adică ceea ce este îngăduit).
Dimpotrivă, tot ceea ce este contrariu unei reguli de conduită constituie sfera
nepermisulul, ceea ce este neîngăduit).
Regula de conduită prin conţinutul ei (substanţa sa normativă) nu determină, decât în
mod ideo logic (în abstract), ceea ce este ilicit. În regula de conduită nu găsim decât
noţiunea (conceputul ilicitului), adică ilicitul abstract (obiectivitatea formală a faptului).
Când însă regula de conduită a fost în mod efectiv călcată (nesocotită) de cineva
faptul (activitatea), prin care s-a înfrânt regula de conduită, conduită,
constituie ilicitul concret (obiectivitatea reală a faptului).
Ilicitul concret, pentru a fi privit ca atare trebuie să corespundă
noţiunii ilicitului abstract, să se încadreze în această noţiune, cu alte
cuvinte, să constituie în realitatea faptelor exact aceiaşi situaţiune, pe
care regula de conduită o definte.
 Ilicitul juridic concret există, aşa dar, din momentul în care preceptul unei norme
juridice a fost nesocotit (încălcat, violat, transgresat), în mod efectiv, prin activitatea sau
atitudinea vreunui membru al colectivităţii.
B. Deosebiri: Dreptul având de obiect disciplinarea vieţii de relaţiune şi realizarea
ordinei sociala în vederea conservării şi propăşirii grupului social (Societăţii), el nu şi-ar
atinge scopul dacă pa de o parte preceptele regulelor de drept nu ar viza (prevedea) toate
acţiunile neconvenabile, care constituesc o sursă de desordine şi dacă, pe de altă parte
sancţiunea regulilor de drept nu ar conduce, în caz de violarea legii, la o reacţiune eficace,
adică aptă să restabilească ordinea.
De aci o îndoită consecinţă:
Mai întâi, nevoia de a deosebi (diferenţia) faptele neconvenabile după natura şi
gravitatea dezordinei pe care o pricinuiesc. Sunt unele fapte neconvenabile, care produc o
dezordine cu o mică rezonanţă: socială, cu un mic ecou în mediul social, cu afecte
localizate în sfera raporturile particulare dintre indivizi. Sunt alte fapte neconvenabile,
care produc din contră o dosordine cu puternică rezonanţă socială cu efecte ce se răsfrâng asupra
întregului grup social sau a unei importante fracţiuni a acestuia.
În al doilea rând, ca un corolar al diferenţierii faptelor neconvenabile, se impune
nevoia de a diferenţia şi modul de reacţiune în contra lor adică necesitatea de a recurge la
sancţiuni deosebite.
Sancţiunile juridice pot fi de trei categorii:
Sancţiunile reparatorii (restitutive), care atrag o restabilire a situaţiunii anterioara
faptului ilicit, fie prin restituirea unul lucru, fie prin anulare a unui act, fie prin
despăgubirea unei vătămări; sancţiunile represive (retributive ), care atrag pentru cel ce a
încălcat regula de drept, o suferinţă, o ispăşire, ce se poate resfrînge asupra persoanei,
avutului sau drepturilor acestuia şi sancţiuni preventive (chezăşuitoare), care atrag
impunerea unor îngrădiri, unor măsuri de natură să preîntâmpine repetarea ilicitului.
Sancţiunile represive fiind mai grave, mai severe, sunt destinate acţiunilor
naconvenabile, care produc o dezordine cu puternică rezonanţă socială.
 Sancţiunilor represive li s-a dat numele de pedepse; sancţiunile preventive au fost
numite măsuri de siguranţă; iar la un loc se numesc sancţiuni de drept penal. în punere cu
sancţiunile reparatorii, cărora li se mai spune şi sancţiuni de drept civil sau sancţiuni extra-
penale.

Ilicitul penal şi specificului său.

A. Ilicitul născut din călcarea (violarea) unei reguli de drept care conţine ca sancţiune o
pedeapsă, i s-a dat nunele de ilicit penal în o-punere cu ilicitul născut din călcarea unei reguli
de drept care prevede numai o sancţiune reparatorie şi căruia, i se spune: ilicit civil sau extra-
penal.
Toate normele juridice, care au ca sancţiune o pedeapsă aparţin dreptului penal, şi se
numesc norme sau reguli de drept penal.
Aşa dar: Dreptul penal este alcătuit din , toata acele reguli de drept care prevăd sau privesc
fante ilicite sancţionate cu pedeapsă.
Acesta este conţinutul primar al dreptului penal, fiindcă vom arăta, mai târziu, că acestui
conţinut de bază i se mai adaugă şi un conţinut secundar (derivat).
Normele de drept penal statornicesc deci ilicitul penal abstract. Ilicitul penal concret se
înfăpueşte prin căldarea efectivă a unei reguli de drept penal.
Dreptul penal cuprinzând sancţiunile cele mai severe, el se înfăţişeeză ca fiind cea mai
energică formă de reglementare juridică a ordinei sociale.
B. Când puterea publică statorniceşte o re gulă de drept, ea poate să asigure respectul
acelei reguli, fie printr-o sancţiune extra-penală (reparatorie), fie printr-o sancţiune penală
(represivă). Se pune întrebarea însă, pe baza cărui criteriu se face această alegere a sancţiunii?
Cu alta cuvinte, există vreo deosebire substanţială, calitativă (intrinsecă) care să indice ce
anume fapte trebuesc să fie sancţionate cu pedeapsă şi ce fapte trebuesc, din contră, să fie supuse
numai sancţiunilor reparatorii?
Două păreri diametral opuse există, îu şţiinţa dreptului penal:
 I.- Teoria deosebirii cantitative: După care între ilicitul penal şi între ilicul extra-penal, nu
există deosebiri substanţiale, calitative, ci numai o deosebire cantitativă (de gravitate). Faptele
penale sunt considerate ca atare, fiindcă sunt mai dăunătoa sau mai periculoase decât cele extra-
penale.
În susţinerea acestei păreri se invoacă, argumentul că ideia de ilicit este indivizibilă, fiind că
un fapt sau este licit sau este ilicit, o situaţiune intermediară (genus tertium) nu există. Cantitativ, nu
se poate concepe deci, decât împărţirea faptelor în licite şi ilicite.
În al doilea rând, se invoacă ca argument împrejurarea că foarte multe fapte, care au fost
socotite, cândva, ca aparţinând ilicitului penal, astăzi sunt aşezate în cadrul ilicitului extra-panal şi
viceversa; ba ceva mai mult, chiar în aceiaşi epocă, dreptul dintr-o ţară priveşte un fapt ca ilicit
penal, iar dreptul dintr-o altă ţară consideră a celaş fapt ca un ilicit extra-penal.
II. Teoria deosebirii calitative: În care se susţine că, există o deosebire calitativă
(substanţială, intrinsecă) între ilicitul penal şi ilicitul extra-penal.
În susţinerea acestei teze se arată că nu trebue să confundam caracterul faptelor ilicite cu
substanţa lor; dacă ideia de ilicit apare indivizibilă în opunere cu licitul, faptele care crează ilicitul
pot însă să se deosebească calitativ. De ex: X nu plăteşte o datorie, iar Y ucide un om; desigur fie
care a săvârşit o acţiune ilicită, dar cum s-ar putea spună că aceste două acţiuni sunt intrinsec
asemănătoare?!
Deosebirile dintre dreptul de altă dată şi dreptul de astăzi, ca şi deosebirile dintre dreptul
existent în diferite ţări, pot proveni fie din imperfecţiunea legiuirilor (nu totdeauna dreptul a fost
elaborat pe bază de criterii corect ştiinţifice), fie din cauza condiţiunilor sociale care au prezidat la
elaborarea dreptului (deosebiri de nivel moral, de trebuinţe şi aspiraţiuni sociale, etc), încât nu pe
baza unor atari variaţiuni se poate discuta deosebirea intrinsecă dintre ilicitul penal şi ilicitul extra-
penal.
Autorii, care admit deosebirea calitativă, nu sunt încă de acord asupra elementului, care
marchează această deosebi:
Unii autori cred că această deosebire trebua căutată în atitudinea sufletească a celor care
săvârşesc faptele ilicite (criterii subiective). Alţii, dimpotrivă, sunt de părere că deosebirea trebuie
să fie căutată în însăşi natura intrinsecă a faptului material (criterii obiective).
 Noi credem că elementele susceptibile (apte) de a caracteriza ilicitul penal sunt: substanţa
neconvenabilă a faptelor şi rezonanţa lor socială.
Substanţa neconvenabilă a faptelor ilicite penale se deosebeşte de aceia a faptelor ilicita
extra-penale prin aceea că cele penale se săvârşesc cu violenţă, fraudă sau indisciplină socială.
Acest element de caracterizare este general; orice fapt penal implică fie violenţa (de ex:
omor, lovire, viol, tâlhărie, etc), fie frauda (de ex: fals, furt, excrocherie, sperjur, etc.), fie
indisciplina socială (de ex.: refuz de servicii legalmente datorate de corupere de minori, abandonul
familiei, etc).
Rezonanţa socială a faptelor ilicite penale se deosebeşte de aceea a faptelor extra-penale,
întrucât primele produc, atunci când sunt săvârşite, o stare de nelinişte şi nesiguranţă în spiritul
membrilor grupului. Această rezonanţă socială, reclamă o reacţiune puternică, care să redea
colectivităţii liniştea şi siguranţa şi de aceea este firesc şi necesar ca sancţionarea lor să treacă
dincolo de simpla reparaţiune şi să urce la represiune.
Aşa dar, ilicitul penal se deosebeşte substancial de ilicitul extra-penal, această deosebire se
poate face pe baza a două elemente de caracterizare şi anume: pe de o parte, ilicitul penal implică
existente unei activităţi de violenţă, fraudă sau indisciplină socială, iar pe de altă parte, faptele
penale au aptitudinea de a produce nelinişte şi nesiguranţă socială.