Cursul 2

LEGEA PENALĂ
NOŢIUNE, STRUCTURĂ, INTERPRETARE

I. Noţiune. Conceptul de lege penala este examinat in doctrina penala in

doua sensuri. Intr-un sens larg, de regula ori norma de drept penal, sens pe care
il are in vedere legiuitorul prin dispozitiile art. 173 C.P.
In alt sens, restrans, conceptul de lege penala, desemneaza actul normativ
emis de parlament, dupa o procedura speciala si care contine norme de drept
penal.
Spre deosebire de legile ordinare, legile organice se adoptă cu o procedură
mai exigentă, expres prevăzută în Constituţie sub aspectul majorităţii necesare în
fiecare din cele două Camere ale Parlamentului.
Criterii de clasificare a legilor penale- această clasificare se face în
raport de a) întinderea domeniului de reglementare, b) după caracterul
legilor şi c) în funcţie de durata lor de aplicare.

a) Legi penale generale şi legi penale speciale

Legea penală generală constituie cea ce se denumeşte în mod curent
dreptul penal comun, având ponderea cea mai mare în cadrul legislaţiei penale şi
reprezentând cel mai important instrument de luptă împotriva infracţionalităţii.
Unica lege penală generală în ţara noastră este Codul penal ce se
caracterizează printr-un sistem unitar de norme, cuprinzând dou părţi: una
generală şi alta specială.

Legile penale speciale au un câmp mai restrâns de acţiune, cuprinzând

norme ce reglementează instituţii speciale de drept penal sau incriminând ca
infracţiuni fapte săvârşite într-un anumit domeniu. Spre exemplificare Legea
31/1990.
Spre deosebire de legile generale, legile speciale nu au o structură
determinată, ele putând cuprinde, de la caz la caz, mai multe capitole, secţiuni
sau număr de articole.
Importanta distincţiei între legile generale şi cele speciale este legată de
interpretarea lor, în sensul că legea generală este de cea mai largă aplicaţiune,
însă în cazul unui concurs între o lege generală şi una specială care derogă de la
cea generală sau o completează pe aceasta, legea specială are prioritate.
Raporturile dintre aceste legi trebuie privite şi dintr-un alt punct de
vedere, în sensul că dispoziţiile din Partea generală a Codului penal se aplică şi
Părţi speciale, precum şi instituţiilor reglementate prin legi speciale.

1
 b) Legi penale ordinare şi legi penale excepţionale

Legile penale ordinare sunt cele ce sunt adoptate în condiţii normale,

obişnuite de luptă împotriva fenomenului infracţional. Din această categorie fac
parte Codul penal şi majoritatea legilor speciale.

Legile penale extraordinare sau exceptionale- sunt adoptate în situaţii de

excepţie (calamităţi, stare de război). Normele penale excepţionale derogă de la
dreptul comun.
Legile excepţionale sunt, de regulă, legi temporare, ele rămânând în
vigoare doar atâta timp cât situaţia excepţională o impune.
Între o lege generală, una specială şi una excepţională se aplică cu
prioritate legea excepţională, avându-se în vedere necesităţile unei unei acţiuni
eficiente în lupta antiinfracţională.

c) Legi penale cu durată nedeterminată şi legi cu durată determinată

Legi penale cu durată nedeterminată (permanente) sunt acelea în al

căror cuptins nu se stipulează perioada lor de aplicare. Legile permanente au o
stabilitate mai mare, ele fiind principalul instrument de luptă împotriva
infracţionalităţii. Sunt legi cu durată nedeterminată atât legile generale cât şi
legile speciale.

Legile penale cu durată determinată (temporare) sunt cele ce au o

aplicare limitată în timp, prevăzându-se din momentul adoptării lor până când
vor rămâne în vigoare. Aceste legi mai sunt denumite şi legi temporare deoarece
au o durată relativ scurtă de aplicare. Durata de aplicabilitate a legii temporare
poate rezulta fie din conţinutul ei (precizându-se că legea intră în vigoare la o
anumită data şi va ieşi din uz la altă data, care este stabilită în textul legii) sau
din împrejurările speciale care au impus adoptarea ei (cutremure, indundaţii
catastrofale, etc.)care, odată depăşite şi ridicată starea de necesitate, atrag în
mod automat autoabrogarea legii respective.

Normele juridice de drept penal

I. Definiţie: Normele juridice penale reprezintă o specie de norme

juridice care se caracterizează prin conţinutul şi structura lor specifică,
prescriind reguli de drept penal precum şi sancţiunile aplicabile în cazul
încălcării acestora.
Având o funcţie specifică şi anume reglementarea realţiilor de apărare
socială împotriva celor mai grave fapte, normele juridice penale îşi realizează
funcţia regulatoare prin prevederea tuturor faptelor ce sunt periculoase pentru

2
valorile sociale ce formează obiectul dreptului penal şi interzicerea lor sub
sancţiune penală.
II. Structura normei penale
Norma penală generală conţinând precepte cu valoare de principiu, nu se
deosebeşte, prin structura ei, de alte norme de drept.
Normele penale speciale prezintă unele particularităţi în structura lor care
derivă din faptul că ele sunt norme incriminatorii.
Structura normei penale -norme penale generale
-norme penale speciale
Norme penale generale sunt acele norme care prevăd condiţiile în care se
nasc, modifică ori sting raporturile juridice penale, au o structură asemănătoare
tuturor celorlalte norme juridice care aparţin altor ramuri de drept şi anume:
ipoteză, dispoziţie şi sancţiune.
Norme penale speciale prezintă unele particularităţi în structura lor care
derivă din faptul că ele sunt norme incriminatorii.
Structura normei penale, fie că este o normă generală sau una specială,
cuprinde elemente indispensabile din care să rezulte, direct sau indirect,
conduita impusă participanţilor în cazul realizării situaţiei de fapt îndicate în
ipoteză şi sancţiunea care intervine ca element de constrângere în caz de
nerespectare a dispoziţiei din normă, de natură să asigure o eficientă acţiune a
legii penale în lupta împotriva criminalităţii.
Categorii de norme penale - norme penale generale
- norme penale speciale
Normele penale generale sunt cuprinse de regulă, în partea generală a
Codului penal şi, rareori în legile speciale.
Aceste norme cuprind dispoziţii cu caracte general privind condiţiile în care
se nasc, se modifică şi se sting raporturile juridice penale.
Normele generale sunt de cea mai largă aplicaţiune, fiind incidente în
raport cu toate normele speciale.
Normele speciale,sunt înscrise de regulă în Partea specială a Codului penal,
dar în multe situaţii și în unele legi speciale.
Normele speciale indică condiţiile în care o anumită faptă constituie
infracţiune şi pedeapsa care se poate aplica în cazul săvârşirii unei astfel de
fapte.
- norme penale prohibitive
- norme penale onerative
Norme penale prohibitive sunt normele corespunzătoare infracţiunilor
comisive, stabilesc ca regulă de conduită, abţinerea de a săvârşi fapta care este
scrisă în conţinutul textului respectiv (art. 228 alin. 1 C. pen.).
Norme penale onerative sunt normele specifice infracţiunilor omisive, are
ca regulă de conduită obligaţia de a face sau de a acţiona, inacţiunea
făptuitorului fiind de natură să producă urmări periculoase (art. 266 C. pen.).

3
 - norme penale complete (unitare)
- norme penale divizate
Normele penale complete (unitare) cuprind în conţinutul lor atât dispoziţia
cât şi sancţiunea, aşadar toate elementele ce sunt necesare incriminării şi
sancţionării unei fapte ca infracţiune (art. 228 alin. 1 c. pen.).
Normele penale divizate sunt acele norme care au o structură incompletă,
dispoziţia sau sancţiunea fiind formulate într-un alt articol al aceleaşi legi sau
chiar în alt act normativ (art. 3 si 12 din Legea 143/2000 privind Prevenirea și
Combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, sau art. 60 raportat la art. 5
alin. 1 din Legea 21/1996 a Concurenței în forma in vigoare până la
01.02.2014).
Normele penale divizate se împart la rândul lor în:
- norme de incriminare cadru sau norme în alb
- norme de trimitere sau referire
Norme de incriminare cadru sau norme în alb au în structura lor o
dispoziţie de incriminare cadru şi o sancţiune corespunzătoare, urmând ca
prevedrea faptelor interzise să se facă ulterior, prin alte acte normative.
Norme de trimitere sau referire sunt norme divizate incomplete cât priveşte
dispoziţia sau sancţiunea, pentru care se face trimitere sau referire la o normă
complinitoare care este cuprinsă în aceeaşi lege ori în alta.

III. Interpretarea legii penale

Este o operatiune logico-rationala de lămurire a conţinutului unei legi
penale, pentru aflarea şi explicarea înţelesului real al legii, potrivit voinţei
legiuitorului care a adoptat legea respectivă.
Unele texte de lege nu sunt suficiente de clare, situatie ce poate rezulta din
folosirea unor termeni sau expresii cu intelesuri multiple, ori redactarii
neglijente.
Formele interpretării :
După organul sau persoana care face interpretarea acesta poate fi :
- Interpretare legală – este efectuată de legiuitor în momentul când adoptă
o anumită lege penală şi constă în explicarea, în conţinutul acesteia, a anumitor
termeni, expresii sau situaţii juridice care impun o interpretare unitară. A se
vedea în acest sens deosebirea între sensul noțiunii de funcționar public stabilit
art. 175 C. Pen, și cel stabilit prin art. 2 alin. 2 din Legea 188/1999 privind
Statutul Funcționarilor Publici
- Interpretare judiciară apare cel mai frecvent în practica, deoarece
rezolvarea oricărui caz presupune o activitate permanentă de interpretare a
prevederilor legale care au incidenţă în acea cauză.
Un rol important în activitatea de interpretare juridică îl are Înalta Curte
de Casație și Justiţie care asigură o interpretare unitară a legilor penale prin orice
fel de decizie (art. 471-474 CPP).

4
 - Interpretare doctrinară sau ştiinţifică este făcută de teoreticienii
dreptului penal care prin tratatele, cursurile sau articolele publicate, fac un
examen teoretic al normelor penale şi implicaţiilor practice care apar în procesul
de aplicare a acestora.
Interpretarea doctrinară este de natură să orienteze interpretarea judiciară,
dar poate constitui şi un preţios material documentar pentru eventualele
iniţiative legislative.
După metodele folosite, interpretarea poate fi:
- Interpretare literală sau textuală constă în analiza conţinutului şi
sensului legii penale cu ajutorul textului în care este exprimată aceea normă
penală.
Atunci când apar unele imperfecţiuni ce pot determina înţelegeri diferite
ale aceluiaşi text, este necesar să se efectueze o asemenea interpretare literală
sau gramaticaşă, pe baza unui studiu etimologic, stilistic şi sintactic.
- Interpretare logică sau raţională
Interpretarea logică se realizează prin descoperirea înţelesului unei norme
sau legi penale cu ajutorul elementelor şi procedeelor logice: noţiuni, judecăţi,
raţionamente, analiză, sinteză, inducţie, deducţie.
În cazul interpretării logice se iau în discuţie mai multe elemente şi
anume: care este cauza (împrejurările care au determinat elaborarea şi adoptarea
legii penale) şi scopul (ce a urmărit legiuitorul prin adoptarea acelei legi). Din
cunoaşterea acestor elemente esenţiale, pe cale de raţionament se poate deduce
care a fost voinţa reală a legiuitorului şi sensul pe care el a urmărit să-l dea
normelor pe care le-a adoptat.
Interpretarea logică se face după anumite reguli, apelând la unele
raţionamente.
Raţionamente folosite :
a) ,, A fortiori “-dacă legea penală permite mai mult, implicit permite şi
mai puţin şi invers, dacă legea penală interzice mai puţin (a minori ad minus),
implicit ea interzice şi mai mult (a minori ad majus)
b) ,,Per a contrario”- se bazează pe argumentul că acolo unde există o
altă motivare, obligatoriu trebuie să existe şi o altă rezolvare juridică.
c) ,,Reductio ad absurdum”- reducerea la absurd
d) ”A pari” – pentru situaţii identice soluţia juridică trebuie să fie aceeaşi,
legea penală se aplică şi în cazurile neprevăzute în norma interpretată, dar care
sunt identice cu cele formulate în mod expres de lege.
- Interpretare istorico-juridică
Această interpretare presupune analiza istoricului legii sau normei ce se
interpretează.

- Interpretare sistematică

5
 Interpretarea sistematică constă în studierea normei ce se interpretează în
corelaţie cu alte norme ce sunt cuprinse în aceeaşi lege sau cu alte legi ce fac
parte din sistemul de drept pozitiv.
- Interpretarea legii prin analogie
Interpretarea prin analogie este o metodă de interpretare care se foloseşte
în mai mică măsură în dreptul penal şi care constă în explicarea sensului unei
legi penale cu ajutorul altor norme care sunt asemănătoare.
Interpretare după rezultat :
- Interpretare declarativă
Este întâlnită atunci când se constată că textul interpretat exprimă exact
ceea ce legiutorul a vrut să reţină prin acea lege, în consecinţă, textul nu
cuprinde nici mai mult, nici mai puţin decât a dorit puterea legislativă (lex dixit
quam voluit).
Concluziile oricărei interpretări declarative sunt că legea este valabilă,
asigurând condiţii pentru o apărare socială eficientă în lupta infracţionalităţii.
- Interpretarea restrictivă
Apare atunci când în urma procesului de interpretare se constată că legea
spune mai mult decât a voit legiutorul (lex dixit plus quam voluit).
- Interpretarea extensivă
Este o altă situaţie care poate apărea în finalul procesului de interpretare
atunci când se constată că norma juridică interpretată exprimă mai puţin în
raport cu intenţiile legiuitorului (lex dixit minus quam voluit).
Acest gen de interpretare se foloseşte rar în domeniul dreptului penal şi
doar atunci când nu defavorizează pe cel ce cade sub incidenţa legii penale.
- Limitele interpretării
În mod întemeiat legea penală este de strictă interpretare, ceea ce
presupune că limitele interpretării se găsesc acolo unde se termină normele
penale ce-au fost interpretate.
Interpretarea legii penale se efectuează nu pentru a crea noi norme de
drept, ci ea trebuie să fie amintită de dorinţa cunoaşterii, cercetării şi elucidării
înţelesului real al normei de drept, înlăturării unor lacune ale legii, cu ajutorul
altor norme în materie, pentru realizarea scopului legii penale şi promovarea
principiilor fundamentale ale dreptului penal. Atunci când, însă, în procesul de
interpretare se constată lacune grave ale legii, persoana sau instituţia care a
realizat interpretarea poate face propuneri motivate de „lege ferenda” care, fiind
înaintate puterii legislativ, vor determina promovarea unor proiecte de
modificare a legii care a făcut obiectul interpretării.