UNITATEA DE ÎNVAŢARE NR.

Secţiunea 1. Norma juridică

Normele juridice sunt celulele din care este alcătuit dreptul obiectiv. De respectarea lor depinde buna
funcţionare a societăţii.Spre deosebire de normele morale, religioase, tehnice, de politeţe etc., normele
juridice au un caracter obligatoriu.
Normele juridice împreună cu relaţiile (raporturile) stabilite prin aplicarea acestor norme alcătuiesc
ordinea de drept.
Norma juridică se defineşte ca fiind o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie, care
poate fi îndeplinită, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Din această definiţie se desprind trăsăturile esenţiale ale normei juridice:
a) norma juridică are caracter general; ea prevede o conduită tipică ce se adresează tuturor
persoanelor care îndeplinesc condiţiile din ipoteza normei; de exemplu, Legea privind statutul
personalului didactic, Legea salarizării, Legea privind statutul studenţilor etc;
b) norma juridică are caracter impersonal, în sensul că ea nu se adresează direct unei persoane; chiar
şi atunci când vizează un organism unipersonal, norma juridică nu are în vedere persoana care,
vremelnic, ocupă funcţia respectivă, ci instituţia în sine; spre exemplu, atribuţiile Preşedintelui
României;
c) norma juridică are un caracter obligatoriu, ea putând fi impusă subiectului de drept prin
constrângere.
Structura logico-internă a normei juridice cuprinde următoarele elemente: ipoteza, dispoziţia şi
sancţiunea.
Ipoteza reprezintă acea parte a normei juridice care desemnează împrejurările concrete în care
urmează să se aplice norma, categoria de persoane cărora li se aplică, precum şi condiţiile care trebuie
îndeplinite pentru aplicarea normei.
Dispoziţia reprezintă cel mai importanat element al normei. Ea cuprinde conduita impusă subiectelor
de drept: ce trebuie să facă, ce nu trebuie să facă, ce anume pot să facă acestea.
Sancţiunea cuprinde consecinţele nerespectării prescripţiei din dispoziţie.
Sancţiunea poate fi absolut determinată, dacă organul de aplicare a dreptului nu are de făcut o
individualizare a sancţiunii (spre exemplu, cazul nulităţii, ca sancţiune de drept civil) sau relativ determinată, dacă
organul de aplicare a dreptului trebuie să aprecieze care este, în raport cu împrejurările concrete ale facptei,
sancţiunea potrivită – caz în care norma nu cuprinde decât limita minimă şi cea maximă a sancţiunii. De exemplu,
pedeapsa aplicabilă în cazul săvârşirii unei infracţiuni poate varia între doi şi cinci ani închisoare.
Sancţiunile pot fi alternative sau cumulative. În primul caz, organul de aplicare a dreptului are de ales
între două sau mai multe variante de sancţiuni, în funcţie de împrejurările concrete ale faptei. De exemplu,
închisoarea de la o lună la 3 luni sau amendă. În cazul sancţiunilor cumulative pentru aceeaşi faptă sunt
stabilite sancţiuni de categorii diferite. De exemplu, închisoare de la 10 la 20 de ani si interzicerea unor
drepturi.
Clasificări ale normelor de drept:
 După criteriul ramurii de drept din care fac parte, se disting norme de drept civil, de drept penal, de
drept administrativ, de drept comercial etc.
După felul conduitei pe care o prescriu, normele juridice pot fi imperative şi dispozitive.
Normele imperative sunt, la rândul lor de două feluri: norme onerative (care impun o anumită
acţiune) şi norme prohibitive (care interzic o anumită acţiune).
Normele dispozitive pot fi: permisive (fără a impune, ele permit săvârşirea unei acţiuni) şi supletive
(ele regelementează o anumită conduită, dar numai în mod subsidiar, dacă părţile nu şi-au determinat-o ele
însele).
O categorie aparte o formează normele de recomandare, prin care o anumită reglementare legală se
recomandă să fie preluată cu adaptări şi de alte sectoare care se caracterizează printr-o relativă autonomie
faţă de autoritatea statală.
După gradul lor de precizie, sunt norme determinate (care cuprind în structura lor toate elementele) şi
norme nedeterminate (care nu au în cuprinsul lor întreaga structură). În acest caz actul normativ face trimitere
la alte norme (norme de trimitere) sau precizează că se va completa norma în cauză prin acte normative
ulterioare (norme în alb).
După sfera aplicării lor, normele pot fi generale, speciale şi de excepţie. Dacă par susceptibile de
aplicare două norme, se aplică întotdeauna cea specială. Normele de excepţie se regăsesc expres în lege şi
sunt de strictă interpretare şi aplicare.
După ierarhia existentă între diferite izvoare de drept, putem avea norme cuprinse în: Constituţie, legi,
decrete, hotărîrri sau ordonanţe de guvern, ordine ministeriale, decizii ale organelor judeţene sau locale.
 Secţiunea 2. Izvoarele dreptului

Noţiunea de izvor de drept are două înţelesuri:

- în sens material, ea desemnează condiţiile materiale de existenţă care generează normele juridice;
- în sens formal, ea reprezintă forma de exprimare a normelor juridice, cu alte cuvinte unde anume
se găsesc normele juridice
într-un sistem de drept dat.
În analiza de mai jos vom folosi sensul formal al noţiunii de izvor de
drept. Sensul material al noţiunii de izvor de drept este folosit mai mult în teoria generală a statului şi
dreptului.

a) Principalul izvor de drept în sistemul nostru de drept, ca dealtfel în toate sistemele de drept care
aparţin familiei dreptului romanic (continental), este legea.

Conceptul de lege are două accepţiuni:

- în sens larg, prin lege înţelegem orice act normativ,
- în sens restrâns, prin lege se înţelege numai acel act normativ care este adoptat de Parlament,
după o procedură specifică. Potrivit legii, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi
legi ordinare.
Legile constituţionale cuprind Constituţia şi legile de modificare a acesteia.
Legile organice reglementează domeniile stabilite prin Constituţie, de mare importanţă pentru
societate şi ele se adoptă numai prin votul a două treimi din numărul membrilor Parlamentului.
Legile ordinare se adoptă în toate celelalte domenii, cu majoritatea voturilor parlamentarilor prezenţi.
Alături de legi în sens restrâns, decretele-lege, decretele, ordonanţele şi hotărârile Guvernului,
ordinele, instrucţiunile şi regulamentele miniştrilor ori deciziile administraţiei publice locale au, de
asemenea, valoare normativă, cuprinzând norme juridice şi constituind izvoare de drept.
Sistemul de drept are o structură piramidală, este supus principiului ierarhiei actelor normative,
potrivit căruia actele normative inferioare trebuie să fie conforme cu cele superioare şi toate cu prevederile
Constituţiei.

b) Un alt izvor de drept întâlnit în subsidiar este obiceiul sau cutuma.

Acesta cuprinde o regulă de conduită cristalizată în timp şi cu caracter de obligativitate.

Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept; importanţa lui variază de la un sistem de drept la altul.
În dreptul nostru, obiceiul este izvor de drept în măsura în care dreptul scris trimite la el. De exemplu,
art. 970 alin. 2 C. Civ. prevede: convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar şi la toate
urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.
c) Jurisprudenţa sau practica judiciară formată din hotărârile judecătoreşti date de instanţele de toate
gradele nu este admisă în sistemul nostru ca fiind izvor de drept. Dar ea constituie izvor de drept
în sistemul anglo-saxon, unde judecătorul este obligat să se conformeze precedentelor judiciare în
materie.
d) Doctrina sau literatura juridică, rod al preocupărilor teoreticienilor dreptului nu constituie izvor
de drept. Dar ea pote influenţa soluţiile judecătorilor sau, prin propunerile formulate, poate
conduce la adoptarea de noi norme juridice sau modificarea ori abrogarea celor existente.
Propunerile de lege ferenda (despre legea care urmează să fie elaborată) apărute în doctrină au o
importanţă deosebită. Ele apar prin contrast cu reglementarea de lege lata (despre legea în
vigoare).
 Secţiunea 3. Interpretarea normelor juridice

Scopul interpretării normelor juridice este identificarea voinţei reale a legiuitorului. Prin această
operaţiune raţională se apreciază sensul şi efectul exact al unei dispoziţii legale pentru a se vedea dacă se
poate aplica sau nu într-o ipoteză dată, într-un caz concret.
Necesitatea interpretării decurge şi din aceea că legiuitorul utilizează o serie de termeni specifici sau
care au în textul de lege un înţeles deosebit de cel uzual.
Clasificarea interpretării normelor juridice:
După organul care face interpretarea, aceasta poate fi oficială sau neoficială.
Interpretarea oficială este realizată de un organ de stat abilitat să realizeze respectiva interpretare. Ea
poate fi, la rândul ei, autentică sau jurisdicţională (cazuală).
Interpretarea autentică este cea realizată chiar de către organul de stat care a adoptat norma supusă
interpretării. Norma juridică interpretativă, prin excepţie de la principiul neretroactivităţii legii, poate
retroactiva, făcând corp comun cu norma interpretată.
Interpretarea jurisdicţională este opera organului jurisdicţional (instanţă judecătorească, organ arbitral
etc.) chemat să soluţioneze un caz concret, prin aplicarea normei juridice. Şi această interpretare este
obligatorie, ca şi cea autentică, dar numai pentru cauza respectivă. Uneori, interpretări constante ale
instanţelor judecătoreşti sunt preluate de către legiuitor, fiind însuşite de către acesta şi dobândind o
aplicabilitate generală.
Interpretarea neoficială este cea realizată de teoreticieni, avocaţi sau chiar de subiectele de drept
cărora norma juridică li se adresează. Ea nu este obligatorie, dar poate fi utilă organului jurisdicţional în
pronunţarea soluţiei.
După criteriul rezultatului interpretării, aceasta poate fi literală, extensivă sau restrictivă.
Interpretarea literală sau declarativă apare atunci când conţinutul literal coincide cu cel real al normei
juridice.
Suntem în prezenţa interpretării extensive atunci când conţinutul normei de drept este, în realitate,
mai întins decât cel formal literal.
Suntem în prezenţa unei interpretări restrictive atunci când aplicarea normei juridice se face, în
realitate, într-un domeniu mai restrâns decât cel formal literal.
După criteriul metodei de interpretare folosite, interpretarea poate fi gramaticală, sistematică, istorică,
teleologică, logică.
Aceste metode de iterpretare sunt utilizate în mod corelat, căutâdu-se a se evidenţia intenţia reală a
legiuitorului.
Metoda gramaticală constă în analiza semantică, sintactică şi morfologică a normei juridice. Termenii
utilizaţi vor fi interpretaţi în sensul lor juridic şi nu în cel uzual, adesea diferit.
Metoda sistematică presupune lămurirea textului de lege prin integrarea sa în sistemul actului
normativ căruia îi aparţine sau în sistemul mai larg al actelor normative din domeniul respectiv, aparteneţa la
o anumită ramură de drept, la un anumit sistem de drept, la o anumită familie de sisteme de drept.
Prin interpretarea istorică se analizează contextul istoric, condiţiile socio-economice şi politice de la
momentul adoptării normei, inclusiv lucrările preparatorii.
 Metoda teleologică (de la teleos-scop, în limba greacă) presupune analiza normei juridice cu luarea în
considerare a scopului urmărit de legiuitor. Această metodă va însoţi, dealtfel, utilizarea tuturor celorlalte,
deoarece obiectivul principal al operei de interpretare este punerea în lumină a scopurilor urmărite de
legiuitor prin adoptarea normei juridice respective.
Metoda logică presupune lămurirea înţelesului textului de lege prin apel la principiile logicii formale.
Există anumite reguli care cuprind interdicţii şi trasează limite ale interpretării, cum ar fi:
- excepţiile sunt de strictă interpretare,
- unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem,
- dispoziţiile legale trebuie interpretate în sensul în care să producă efecte juridice, nu în sensul în
care nu ar putea produce nici un efect,
- legea specială derogă de la legea generală.
Cu ajutorul metodei logice, norma juridică este analizată prin construirea unor raţionamente logice,
cum ar fi:
a) argumentul a fortiori (cu atât mai mult), prin care se ajunge la extinderea aplicării unei norme
juridice de la un caz reglementat la un caz nereglementat expres, dar în care raţiunile care au
impus reglementarea se justifică într-o şi mai mare măsură;
b) argumentul per a contrario (dimpotrivă...) se întemeiază pe principiul că atunci când se afirmă
ceva, se neagă contrariul;
c) argumentul a majori ad minus (cine poate mai mult poate şi mai puţin) care se verifică în întreaga
istorie a dreptului, cu o singură excepţie: pe vremea lui Justinian în Imperiul Roman, femeia
măritată putea să vândă imobilul dotal, dar nu putea să-l ipotecheze;
d) argumentul a pari (pentru situaţii identice se pronunţă soluţii identice);
e) argumentul de analogie, care se întemeiază pe principiul că interpretul poate să completeze
eventualele lacune ale legii deoarece unde există aceleaşi raţiuni, trebuie aplicată aceeaşi lege,
chiar dacă legiuitorul nu a precizat-o expres.
 Secţiunea 4. Raportul juridic civil

Orice raport juridic reprezintă o relaţie socială reglementată de o normă juridică.

Raportul juridic civil reprezintă relaţia socială cu caracter patrimonial sau nepatrimonial ce se încheie
între persoane fizice şi juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică, relaţie reglementată de o normă de drept
civil.
Raportul juridic civil are următoarele caractere juridice:
a) caracter social, deoarece el nu se poate ăncheia decât între persoane şi nu între oameni şi bunuri.
Chiar şi raporturile juridice născute din exerciţiul dreptului de proprietate se nasc tot între
oameni, şi anume între proprietar şi toţi ceilalţi membri ai societăţii cărora le revine obligaţia
generală negativă de a nu face nimic de natură să aducă atingere dreptului proprietarului.
b) caracter patrimonial, în măsura în care raportul juridic civil are un conţinut economic, ce poate fi
evaluat în bani;
c) caracter personal nepatrimonial, în cazul raporturilor juridice civile ce nu pot fi evaluate în bani;
d) poziţia de egalitate juridică a părţilor este caracteristica fundamentală ce deosebeşte un raport
specific dreptului privat de un raport de drept public, raport de autoritate;
e) caracter dublu voliţional, el presupune conjugarea a două voinţe:
- voinţa legiuitorului, care reglementează o anume relaţie între indivizi prin norme de drept,
- voinţa părţilor implicate, a subiectelor de drept între care se naşte raportul juridic respectiv.
Această a doua latură a caracterului voliţional se întâlneşte numai în cazul raporturilor
juridice născute din acte juridice civile, ştiut fiind că actul juridic civil este manifestarea de
voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice.

În structura oricărui raport juridic civil se regăsesc trei elemente: subiecte, obiect şi conţinut.

4.1 Subiectele sau părţile raportului juridic civil

Sunt subiecte ale raportului juridic civil persoanele fizice şi juridice, titulare de drepturi şi obligaţii.
Părţile raportului juridic pot avea:
- calitatea de subiect activ, dacă sunt titulare de drepturi,
- calitatea de subiect pasiv, dacă sunt titulare de obligaţii.
De asemenea, în cadrul unor raporturi obligaţionale ce îşi găsesc
izvorul în contracte civile specifice, părţile contractante, la rândul lor, poartă denumiri specifice:
- în cadrul contractului de locaţiune, locator şi locatar,
- în cadrul contractului de donaţie, donator şi donatar,
- in cadrul contractului de mandat, mandant şi mandatar etc.
Este posibil ca aceeaşi persoană să întrunească atât calitatea de subiect activ, cât şi pe cea de subiect
pasiv. Astfel, în contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul are calitatea de subiect activ, fiind
titularul dreptului de a pretinde de la cumpărător preţul bunului vândut, cât şi calitatea de subiect
pasiv, fiind titular al obligaţiei de predare a bunului către cumpărător.
La rândul său, cumpărătorul este subiect activ, deoarece este titular al dreptului de a pretinde bunul cumpărat,
dar, în acelaşi timp, este şi subiect pasiv, fiind titularul obligaţiei de plată a preţului.
În anumite raporturi juridice apare o pluralitate de subiecte. Pluralitatea de subiecte poate fi:
- activă, atunci când într-un raport juridic există mai mulţi creditori şi un singur debitor,
- pasivă, atunci când într-un raport juridic există mai mulţi debitori şi un singur creditor,
- mixtă, atunci când într-un raport juridic există mai mulţi debitori şi mai mulţi creditori.

4.1.1 Persoana fizică

Persoana fizică reprezintă omul, privit în individualitatea sa, ca titular de drepturi şi obligaţii, care se
identifică prin trei elemente: nume, domiciliu şi stare civilă.
Participarea sa la raporturile juridice este pusă în lumină de instituţia capacităţii civile. Capacitatea
civilă cuprinde două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă se defineşte ca fiind aptitudinea generală şi abstractă a persoanei fizice de a
avea drepturi şi obligaţii civile.
Din punct de vedere juridic, capacitatea de folosinţă se caracterizează prin următoarele:
- legalitate, ea fiind reglementată doar prin lege,
- generalitate, ceea ce presupune că fiecare persoană are aptitudinea de a avea toate drepturile şi
obligaţiile civile,
- inalienabilitate, ce presupune imposibilitatea de a fi înstrăinată,
- intangibilitate, deoarece nu i se pot aduce îngrădiri decât prin texte exprese de lege,
- egalitate, potrivit căreia toate persoanle au în mod egal capacitate de folosinţă, fără discriminări,
- universalitate, potrivit căreia capacitatea de folosinţă este recunoscută tuturor indivizilor.
În ceea ce priveşte începutul capacităţii de folosinţă, Decretul nr.
31/1954 privind persoana fizică şi persoana juridică stabileşte următoarea regulă: persoana fizică dobândeşte
capacitate de folosinţă la naştere. Din acel moment ea va putea lua parte la raporturile juridice civile.
Prin excepţie, în materie succesorală, Codul civil recunoaşte posibilitatea dobândirii anticipate a
capacităţii de folosinţă pentru copilul conceput, dar încă nenăscut, cu condiţia să se nască viu. Proba
docimaziei (prin care se atestă prezenţa aerului în plămâni) este cea prin care se dovedeşte că un copil s-a
născut viu. Copilul născut mort se consideră că nu există şi că nu a existat niciodată, astfel încât, în mod
retroactiv, capacitatea lui de folosinţă anticipată dobândită va fi anulată.

În privinţa sfârşitului capacităţii de folosinţă, regula consacrată de acelaşi Decret nr. 31/1954 este că
aceasta se pierde la moarte. Dacă moartea este fizic constatată, existând un cadavru, capacitatea de folosinţă
ia sfârşit la data trecută în certificatul de deces.
Dacă nu există corpul neînsufleţit al persoanei, ci persoana a dispărut, legea prevede procedura
declarării judecătoreşti a morţii. Aceasta este de două feluri: declararea judecătorească a morţii precedată de
declararea judecătorească a dispariţiei şi declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea
judecătorească a dispariţiei.
1) Declararea judecătorească a morţii precedată de declararea judecătorească a dispariţiei: pentru
aceasta trebuie să existe o hotărâre de declarare a dispariţiei. Condiţia de fond pentru declararea
dispariţiei este ca de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă trebuie să fi
 trecut cel puţin 1 an. În cadrul acestei proceduri de declare judecătorească a morţii este necesar ca
de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut cel puţin 4 ani. Data
încetării capacităţii de folosinţă este data stabilită ca fiind data morţii în hotărârea declarativă de
moarte.
2) Declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea dispariţiei. În ipoteza în care
persoana a dispărut în împrjurări excepţionale care lasă să se presupună că a murit: fapte de
război, accident de cale ferată, naufragiu etc., ea poate fi declarată judecătoreşte moartă dacă de
la data împrejurării excepţionale a trecut cel puţin un an, fără a fi declarată în prealabil dispărută .
Dacă cel declarat judecătoreşte mort se întoarce, este repus în toate
drepturile sale, hotărârea declarativă a morţii fiind anulată de urgenţă.
În ceea ce priveşte posibilitatea limitării capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, care intervine
numai în situaţii excepţionale, ca, de exemplu, când, prin hotărâre judecătorească se interzic anumite
drepturi. Într-o asemenea situaţie se consideră că persoana fizică este lipsită efectiv de drepturile respective şi
nu că este lipsită de exerciţiul drepturilor interzise.
Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-
şi asuma şi executa obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile.
Capacitatea de exerciţiu depinde de existenţa capacităţii de folosinţă (care este recunoscută tuturor
oamenilor), precum şi de existenţa calitatea discernământului.
Din punct de vedere juridic, discernământul este posibilitatea persoanei de a înţelege şi de a-şi
reprezenta efectele actelor pe care le încheie. Dobândirea discernământului este rezultatul unui proces treptat
de maturizare.
În funcţie de gradul de dezvoltare a discernământului, există trei ipostaze ale capacităţii de exerciţiu:
1. Lipsa capacităţii de exerciţiu – specifică minorilor sub 14 ani şi interzişilor judecătoreşti
(persoane care, din cauza unei boli psihice, în baza unei hotărâri judecătoreşti nu au aptitudinea
de a încheia acte juridice). Aceste persoane nu pot încheia acte juridice civile. Pentru încheierea
lor ei sunt reprezentaţi de părinte sau tutore. Prin excepţie, minorul sub 14 ani va putea încheia
singur actele juridice zilnice, mărunte (cum ar fi cumpărarea de alimente) şi acte de conservare.
Actele de conservare sunt cele prin care se preîntâmpină o pierdere; ele nu pot fi niciodată
prejudiciabile pentru cel care le încheie.
2. Capacitatea de exerciţiu restrânsă – specifică minorilor între 14 şi 18 ani. Pentru aceste persoane
există mai multe categorii de acte juridice:
a) acte juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani le poate încheia valabil, personal şi singur:
actele pe care le putea încheia singur şi înainte de a fi împlinit vârsta de 14 ani, depozitul
special le C.E.C., actele juridice de administrare prin care se pune în valoare un bun sau un
patrimoniu;
b) după împlinirea vârstei de 16 ani minorul poate încheia singur testament, în limita a jumătate
din ceea ce ar fi putut dispune dacă ar fi fost major;
c) acte juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani le poate încheia valabil numai cu încuviinţarea
prealabilă a ocrotitorului său legal: unele acte de administrare, cum ar fi închirierea unui bun,
repararea unui bun, precum şi actele de dispoziţie, cum ar fi vânzarea, ipotecarea, renunţarea
 la un drept – în cazul acestora din urmă minorul între 14 şi 18 ani va avea nevoie în plus şi de
încuviinţarea autorităţii tutelare;
d) acte juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani nu le poate încheia deloc: donaţiile şi
garantarea obligaţiei altuia. Această interdicţie se explică prin necesitatea ocrotirii minorului.
3. Capacitatea de exerciţiu deplină – specifică persoanelor majore, de peste 18 ani, dacă nu au
fost puse sub interdicţie. Ca principiu, majorii au posibilitatea de a încheia în concret toate
actele juridice, cu excepţia celor în privinţa cărora există îngrădiri ale capacităţii de folosinţă.

4.1.2 Persoana juridică

Persoana juridică reprezintă un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular
de drepturi şi obligaţii civile.
Prin excepţie, există şi persoane juridice care nu reprezintă colectivităţi de oameni. De exemplu,
societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, în spatele căreia stă o singură persoană fizică.
Persoana juridică se identifică prin denumire, sediu, firmă, emblemă, elemente de identificre fiscală
etc.
Potrivit Decretului nr. 31/1954 privind persoana fizică şi persoana juridică, elementele constitutive
ale oricărei persoane juridice sunt:
- o organizare de sine stătătoare (structuri specifice de conducere, de administrare etc.),
- un patrimoniu propriu, diferit atât de patrimoniul altor persoane, cât şi de patrimoniile
persoanelor care compun persoana juridică respectivă,
- un scop propriu, bine determinat, în acord cu interesul obştesc.
Ca şi în cazul persoanei fizice, persoana juridică este definită prin capacitate civilă – de folosinţă şi de
exerciţiu, capacitate care, de regulă, se dobândeşte din momentul înfiinţării sale legale.
Persoana juridică îşi desfăşoară întrega activitate cu respectarea principiului specialităţii capacităţii de
folosinţă. Conform acestui principiu, o persoană juridică nu poate avea decât acele drepturi şi obligaţii care
corespund scopului pentru care a fost constituită. Nerespectarea acestui principiu atrage nulitatea absolută a
actelor încheiate de persoana juridică.
 4.2 Conţinutul raportului juridic civil

Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor
lor corelative.

1.2.1 Dreptul subiectiv civil

Dreptul subiectiv civil se defineşte ca fiind posibilitatea subiectului activ de a avea o anumită
conduită sau de a pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare, în limita legilor şi a bunelor
moravuri, în caz de nevoie putând apela la forţa de constrângere a statului.
Drepturile subiective civile pot fi clasificate după mai multe criterii.
După criteriul opozabilităţii, drepturile subiective civile pot fi absolute sau relative.
Dreptul absolut este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia titularul său are posibilitatea de a-l
exercita singur, celelalte persoane având obligaţia generală de a nu face nimic de natură să aducă atingere
dreptului absolut.
Dreptul absolut este opozabil tuturor (opozabil erga omnes), deci tuturor persoanelor le este opozabil
dreptul absolut recunoscut subiectului activ.
Obligaţia corelativă unui drept absolut este o obligaţie generală negativă, în sensul că toate celelalte
persoane cu excepţia titularului dreptului sunt ţinute de obligaţia de a nu face nimic de natură a aduce o
atingere dreptului absolut.
Drepturile absolute pot fi atât drepturi patrimoniale, cum este dreptul de proprietate, cât şi drepturi
personal nepatrimoniale, cum este dreptul la nume.
Dreptul relativ este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia subiectul activ (numit creditor) are
posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv (numit debitor) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Raportul juridic în conţinutul căruia se găseşte un drept relativ poartă numele de raport juridic
obligaţional. Spre deosebire de cazul drepturilor absolute, de această dată sunt determinate de la bun început
atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv.
Drepturile relative sunt numai drepturi patrimoniale.
În funcţie de conţinut, dreptul subiectiv civil poate fi patrimonial sau personal nepatrimonial.
Drepturile patrimoniale sunt cele care au un conţinut evaluabil în bani. La rândul lor, ele se împart în
drepturi reale şi drepturi de creanţă.
Dreptul real este dreptul patrimonial în temeiul căruia titularul său îşi poate exercita prerogativele
asupra unui bun în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane.

Drepturile reale sunt drepturi absolute, ceea ce înseamnă că raportul juridic ce se naşte în temeiul lor
se încheie între titularul dreptului real şi subiectul pasiv nedeterminat.
Legea recunoaşte două categorii de drepturi reale: drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii.
Sunt drepturi reale principale: dreptul de proprieate, dreptul de administrare, dreptul de folosinţă,
dreptul de concesiune, dezmembrămintele dreptului de proprietate (uzufruct, uz, abitaţie, superficie şi
servitute).
Drepturile reale accesorii poartă şi denumirea de garanţii reale şi sunt drepturi care garantează un alt
drept de creanţă: ipoteca, gajul şi privilegiile.
 Dreptul de creanţă este dreptul subiectiv în virtutea căruia subiectul activ (creditorul) poate pretinde
subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Drepturile de creanţă se regăsesc întotdeauna în conţinutul unui raport juridic obligaţional. Ele sunt
drepturi relative.
Drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr, spre deosebire de drepturile reale care sunt enumerate
limitativ în lege.
În funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor, drepturile civile pot fi pure şi simple sau
afectate de modalităţi.
Dreptul subiectiv civil pur şi simplu conferă titularului său certitudine maximă, deoarece existenţa şi
exerciţiul lui nu depind de vreo împrejurare viitoare.
Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi depinde de o împrejurare viitoare, certă sau incertă.
Modalităţile de care poate fi afectat un drept subiectiv civil sunt termenul, condiţia şi sarcina. Ele vor fi
analizate în capitolul despre actul juridic civil.

4.2.2 Obligaţia civilă

Latura pasivă a conţinutului raportului juridic civil cuprinde obligaţiile ce revin subiectului pasiv.
Prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv de a avea o conduită corespunzătoare
cerinţei subiectului activ, conduită ce poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care poate fi impusă, la
nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Există mai multe clasificări ale obligaţiilor civile.
O primă clasificare a lor în funcţie de obiect, le împarte în obligaţii de a da, a face sau a nu face.
Obligaţia de a da în sens juridic reprezintă a constitui sau a transmite un drept real. De exemplu,
obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut.
Obligaţia de a face presupune prestarea unui serviciu, executarea unei lucrări sau predarea unui bun.
De exemplu, obligaţia vânzătirului de a preda cumpărătorului bunul vândut este o obligaţie de a face.
Obligaţia de a nu face are un conţinut diferit după cum este corelativă unui drept absolut sau unui
drept relativ. În primul caz este vorba de obligaţia generală negativă de abţinere, respectiv a nu face nimic de
natură să aducă atingere dreptului absolut. În al doilea caz este vorba de obligaţia debitorului de a nu face
ceve anume, ceea ce ar fi putut face în lipsa asumării obligaţiei. De exemplu, o persoană care a făcut o ofertă
de vânzare unei persoane îşi poate asuma obligaţia de menţinere a ofertei un anumit termen determinat.
A doua calsificare după obiect împarte obligaţiile în pozitive şi negative.
Obligaţiile de a da şi de a face sunt obligaţii pozitive, iar obligaţia de a nu face este o obligaţie
negativă deoarece constă într-o abstenţiune.
A treia clasificare după obiect creeată două categorii de obligaţiiŞ obligaţii de rezultat şi obligaţii de
mijloace.
Obligaţia de rezultat se consideră îndeplinită dacă debitorul ei a ajuns la un rezultat determinat. De
exemplu, obligaţia proiectantului de a realiza un proiect, obligaţia constructorului de a ridica o clădire,
obligaţia cărăuşului de a transporta un grup de persoane etc.
Obligaţia de mijloace constă în datoria debitorului de a depune toată stăruinţa sa pentru a atinge un
rezultat, dar fără a se obliga la însuşi rezultatul. De exemplu, obligaţia avocatului de a apăra un client,
obligaţia profesorului de a medita un elev, obligaţia medicului de a trata un pacient. În acest din urmă caz,
creditorul, dacă este nemulţumit, trebuie să dovedească că nu a fost atins rezultatul şi să mai dovedească că
debitorul nu a depus toate eforturile de care ar fi fost capabil pentru atingerea acelui rezultat.
În funcţie de gradul de opozabilitate, obligaţiile civile se împart în obligaţii opozabile între părţi,
obligaţii opozabile şi terţilor şi obligaţii reale.
Regula o constituie obligaţiile opozabile între părţi, ca şi drepturile de creanţă.
Prin excepţie, există obligaţii care sunt opozabile şi terţilor, adică persoanelor care nu au participat la
încheierea raportului juridic. De exemplu, dacă A este proprietarul unui apartament pe care îl închiriază lui B
pe termen de 1 an, iar înainte de expirarea acestui termen A vinde apartamentul său lui C, atunci C (care este
terţ faţă de contractul de locaţiune) va fi ţinut să respecte locaţiunea, în măsura în care aceasta este constatată
printr-un înscris cu dată certă.
Obligaţiile reale sunt atât de strâns legate de un bun, încât sunt adevărate sarcini reale. De exemplu,
obligaţia deţinătorului unui teren agricol de a-l cultiva, obligaţia deţinătorului unui bun din patrimoniul
cultural naţional de a-l conserva.
După criteriul sancţiunii, obligaţiile pot fi perfecte sau imperfecte.
Obligaţiile perfecte beneficiază de sancţiune, astfel încât creditorul poate să apeleze la forţe de
constrângere a statului pentru a-l determina pe debitor să-şi execute obligaţia.
În cazul obligaţiilor imperfecte sau morale apelul la forţa de constrângere a statului nu este posibil.
Dar dacă ele sunt executate de bună voie, nu se mai poate cere restituirea prestaţiei.
Din punt de vedere structural, obligaţiile sunt pure şi simple sau complexe.
Obligaţiile pure şi simple sunt cele născute între un creditor şi un debitor şi care nu sunt afectate de
termen, condiţie sau sarcină.
Obligaţiile complexe sunt cele cu pluralitate de subiecte sau cu pluralitate de obliecte.
 4.3 Obiectul raportului juridic civil

Obiectul raportului juridic civil îl reprezintă prestaţiile părţilor, respectiv acţiunile sau inacţiunile la
care este îndreptăţitit subiectul activ şi la care este obligat subiectul pasiv.
În raporturile patrimoniale această acţiune sau inacţiune este referitoare la un bun. Din cauza
caracterului social al raportului juridic, bunurile nu pot fi considerate un element al raportului juridic civil, ci
doar obiect derivat al acestora.
Bunul reprezintă o valoare economică necesară oamenilor şi susceptibilă de a fi însuşită prin
intermediul drepturilor patrimoniale.
Din punct de vedere juridic, bunurile pot fi clasificate după numeroase criterii.
În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile pot fi mobile sau imobile (mişcătoare
sau nemişcătoare).
Bunurile mobile se subîmpart, la rândul lor în:
a) bunuri mobile prin natura lor; acestea se pot transporta de la un loc la altul prin forţă proprie sau
printr-o forţă exterioară;
b) bunuri mobile prin determinarea legii; ele sunt considerate mobile prin obiectul la care se aplică;
în această categorie intră drepturile şi obligaţiile mobiliare, acţiunile în justiţie referitoare la un
drept mobiliar, drepturile de proprietate intelectuală, acţiunile şi părţile sociale din cadrul unei
societăţi comerciale;
c) bunuri mobile prin anticipaţie, adică acele bunuri imobile prin natura lor, dar care, în baza
înţelegerii între părţi, se consideră a fi bunuri mobile, anticipându-se astfel faptul că în viitor
aceste bunuri vor deveni mobile; de exemplu, recoltele şi fructele neculese încă dar înstrăinate
prin act juridic, cu anticipaţie, materialele rezultate din dărâmare şi produsul carierelor.
Bunurile imobile se subclasifică, la rândul lor:
a) bunuri imobile prin natura lor, acelea care nu pot fi deplasate, cele mai cunoscute fiind
construcţiile şi terenurile:
b) bunuri imobile prin determinarea legii sau prin obiectul la care se aplică, cum ar fi
dezmembrămintele dreptului de proprietate constituite asupra unui imobil (uzufructul, servitutea),
acţiunile în revendicarea unui imobil etc;
c) bunuri imobile prin destinaţie, acelea care prin natura lor sunt bunuri mobile, dar sunt considerate
imobile deoarece sunt destinate exploatării unui bun imobil; de exemplu uneltele agricole,
seminţele, cărămizile din ziduri şi prizele, tablourile, oglinzile şi statuile aşezate înadins.
După criteriul circulaţiei lor juridice, există bunuri aflate în circuitul
civil şi bunuri scoase din circuitul civil.
Bunurile aflate în circuitul civil pot fi dobândite şi înstrăinete în mod liber. Între acestea, o anumită
categorie de bunuri pot fi dobândite şi înstrăinate numai cu respectarea unor condiţii expres prevăzute de
lege, de exemplu, armele şi muniţiile, bunurile aflate în patrimoniul cultural naţional, medicamentele şi
substanţele toxice etc.
Bunurile scoase din circuitul civil nu pot forma obiect derivat al unui act juridic civil, categorie în
care intră bunurile aflate în domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale.
După modul în care sunt individualizate, există bunuri individual determinate şi bunuri determinate
generic.
 Bunurile individual determinate, numite şi bunuri certe (res certa) se individualizează prin însuşiri
proprii, specifice. În această categorie se încadrează unicatele, precum şi anumite bunuri care se pot
individualiza prin însuşiri specifice, cum ar fi o casă, individualizată prin stradă şi număr, o maşină
individualizată prin numărul de motor etc.
Bunurile determinate generic, numite şi bunuri de gen (res genera) se individualizează prin însuşirile
speciei sau categoriei căreia îi aparţin. Ele se individualizează în momentul predării prin măsurare, numărare,
cântărire.
Această clasificare prezintă importanţă juridică sub trei aspecte:
- în ceea ce priveşte transferul dreptului de proprietate; dacă obiectul contractului de vânzare-
cumpărare îl formează un bun individual determinat, dreptul de proprietate se va transfera de la
vânzător la cumpărător chiar din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost
efectiv predat; dacă bunul care formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare este un bun de
gen, transferarea dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător se va produce doar în
momentul predării, adică al individualizării bunului prin măsurare, numărare, cântărire;
- în ceea ce priveşte suportarea riscului contractului; în cazul bunurilor certe se aplică regula res perit
domino (bunul piere pe riscul proprietarului); în cazul bunurilor de gen se aplică regula res perit
debitori, considerâdu-se că riscul pieirii bunului revine debitorului obligaţiei de predare a bunului;
astfel bunurile de gen nu pier niciodată (genera non pereunt), ele sunt înlocuite cu altele;
- în privinţa locului predării; în cazul bunurilor certe locul executării obligaţiei de predare este
locul unde se află acel bun (plata este portabilă); în cazul bunurilor de gen obligaţia de predare se
execută la locul unde se află debitorul acestei obligaţii (plata este cherabilă, şi nu
portabilă).Aceste prevederi ale Codului civil au caracter dispozitiv, deoarece ele funcţionează
numai în măsura în care părţile nu se înţeleg altfel prin convenţie cu privire la locul predării
bunului.
În funcţie de posibilitatea înlocuirii unui bun cu altul de aceeaşi natură, bunurile pot fi fungibile şi
nefungibile.
Bunurile fungibile sunt acelea care pot fi înlocuite cu altele în executatea unei obligaţii civile. De
regulă, bunurile de gen sunt fungibile.
Bunurile nefungibile nu pot fi înlocuite cu altele în executarea unei obligaţii civile, de regulă, bunurile
certe.
În cazul stingerii obligaţiilor, compensaţia legală poate interveni numai în cazul bunurilor fungibile.
În funcţie de posibilitatea unui bun de a fi folosit în mod repetat, bunurile pot fi consumptibile şi
neconsumptibile.
Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care îşi consumă integral substanţa la prima întrebuinţare.
De exemplu, alimente, combustibili, bani etc.
Bunurile neconsumptibile pot fi folosite în mod repetat. De exemplu, mobilă, rechizite etc.
Importanţa acestei clasificări se manifestă mai ales în materia contractului de împrumut. Contractul
de împrumut care are ca obiect un bun neconsumptibil se numeşte împrumut de folosinţă, bunul împrumutat
trebuind să fie restituit în materialitatea lui. Dacă contractul de împrumut are ca obiect un bun consumptibil,
atunci poartă denumirea de împrumut de consumaţie. La scadenţă, împrumutatul va fi obligat să restituie alte
bunuri, de aceeaşi cantitate şi calitate.
În funcţie de posibilitatea lor de a produce sau nu fructe, bunurile pot fi frugifere şi nefrugifere.
 Bunurile frugifere sunt cele care, în mod periodic şi fără consumarea substanţei lor, dau naştere la alte
bunuri, numite fructe.
Bunurile nefrugifere sunt cele care nu pot produce periodic fructe.
Fructele sunt de trei feluri:
a) fructe naturale, care se produc fără intervenţia omului (mere pădureţe, urzici, sporul animalelor
etc.),
b) fructe industriale, produse ca urmare a activităţii omului (recolta),
c) fructe civile care au o exprimare bănească (chiriile, dobânzile).
Nu trebuie să confundăm fructele cu productele. Şi productele sunt
foloase extrase dintr-un bun, dar cu consumarea substanţei sale (minereul dintr-o mină, nisipul din albia
râului).
Această clasificare prezintă interes în ceea ce priveşte modul de dobândire a fructelor. Fructele
naturale şi cele industriale se dobândesc prin percepere, în timp ce fructele civile se dobândesc de la zi la zi,
prin simpla scurgere a timpului.
De asemenea, cel care a primit o plată nedatorată cunoscând caracterul nedatorat al plăţii, va trebui să
restituie nu numai obiectul plăţii primite, ci şi fructele pe care aceasta le-a produs.
După modul în care sunt percepute, există bunuri corporale şi bunuri incorporale.
Bunurile corporale pot fi percepute cu simţurile omului, în timp ce bunurile necorporale au un
caracter abstract, ele neputând fi percepute prin simţuri. În aceată ultimă categorie intră drepturile
patrimoniale, acţiunile în instanţă, care sunt considerate bunuri deşi nu au o existenţă concretă.
Proprietatea asupra bunurilor mobile se poate dobândi prin posesie de bună credinţă numai în măsura
în care este vorba de bunuri corporale.
După cum bunurile pot fi împărţite sau nu fără să-şi schimbe destinaţia economică, există bunuri
divizibile şi bunuri indivizibile. Banii sunt asimilaţi bunurilor divizibile.
Această clasificare prezintă importanţă în materia partajului sau împărţelii. Bunurile divizibile vor fi
împărţite în natură, iar bunurile indivizibile fie se atribuie unuia din coproprietari, cu obligarea acestuia la a
plăti o sultă celuilalt, fie vor putea fi înstrăinate, urmând ca preţul astfel obţinut să fie împărţit între
coproprietari.
După corelaţia existentă între ele, bunurile pot fi principale şi accesorii.
Bunurile principale pot fi folosite in mod independent, în timp ce cele accesorii folosesc la
întrebuinţarea unui alt bun, considerat principal. De exemplu, beţele la schiuri, arcuşul la vioară, rama la
tablou etc.
Potrivit acestei clasificări, se va aplica adagiul accesoriul urmează soarta principalului. Dacă părţile
nu au precizat în contractul încheiat care va fi soarta bunurilor accesorii, soluţia va consta în aplicarea
aceluiaşi regim juridic ca şi cel aplicabil bunurilor principale.
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 2

Actul juridic civil

Secţiunea 1 - Noţiune şi clasificare

Regăsim în actul juridic civil cel mai important izvor de drepturi şi obligaţii civile. „Actul juridic
exprimă voinţa subiectului de a participa liber la raporturile juridice. Manifestarea actului juridic este
expresia afirmării şi împlinirii personalităţii umane. Afirmaţia voinţei este expresia reală a libertăţii omului”. 1
a) Definiţie
Codul civil român nu dă o definiţie actului juridic civil. În literatura de specialitate s-au conturat două
categorii de definiţii ale actului juridic civil:
- prima categorie priveşte definirea speciilor de acte juridice civile (precum contractul de vânzare-
cumpărare, contractul de donaţie etc.);
- cealaltă categorie cuprinde definirea generală a actului juridic civil, surprinzând ceea ce este
esenţial pentru toate speciile de acte juridice civile.
În ceea ce ne priveşte, ne vom ocupa doar de a doua categorie de definiţii – definiţii generale ale
actului juridic civil, în care se are în vedere genul proxim, iar nu diferitele specii de acte juridice civile.
Şi în cadrul acestei a doua categorii de definiţii distingem după cum este vorba de:
- definirea tradiţională a actului juridic civil, în care se precizează că prin act juridic civil se
înţelege o manifestare de voinţă săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice, adică a crea,
modifica sau stinge un raport juridic;2
- definiţii realizate prin compararea actului juridic civil cu gestiunea de afaceri 3 care consideră
actul juridic civil ca fiind „o manifestare de voinţă – unilaterală, bilaterală sau multilaterală –
săvârşită cu intenţia de a stabili, modifica sau stinge, potrivit dreptului obiectiv, raporturi juridice,
cu condiţia ca, de existenta acestei intenţii, să depindă însăşi producerea efectelor juridice”. 4
Această ultimă definiţie a fost criticată în literatura juridică 5, ca fiind redundantă, chiar dacă este, pe
fond, corectă.
Definiţia pe care o reţinem pentru actul juridic civil este următoarea:
„Prin act juridic civil se intelege o manifestare de vointă facută cu intenţia de a produce efecte
juridice, respectiv de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil concret.” 6 Aşadar, cele trei elemente
definitorii ale actului juridic civil sunt:

a) este o manifestare de voinţă, rezultatul unui proces volitiv;

1
I. Urs, S. Angheni, Drept civil, vol. I, Bucureşti, Editura Oscar Print, p. 105.
2
Pentru acest tip de definiţie generală, A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagocică,
1963, p. 76; S. Brădeanu, V. D. Zlătescu, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, 1967, p. 240.
3
Vezi art. 987 C. civil.
4
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969, p. 14; vezi şi definiţia dată de C. Stătescu,
Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, Editura Academiei, 1981, p. 28.
5
Vezi Gh. Beleiu, Drept civil român, Bucureşti, Editura „Şansa” S.R.L., 1992,
pp. 113-114.
6
Ibidem, p. 114.
 b) scopul manifestării de voinţă îl constituie producerea de efecte juridice civile; acest element
diferenţiază actul juridic civil de faptul juridic civil, săvârşit fără intenţia de a produce efecte
juridice, efecte ce se produc, însă, în puterea legii;
c) aceste efecte juridice propuse trebuie să privească naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi
juridice civile concrete, element ce deosebeşte actul juridic civil de actele juridice din alte ramuri ale
dreptului.

Accepţiunile noţiunii de act juridic civil

În literatura juridică se întâlnesc expresiile „act juridic civil”, „act juridic” şi „act”, toateavând acelaşi
înţeles.
Acest înţeles poate fi:
1) act juridic civil în sens de negotium iuris sau negotium desemnează însăşi manifestarea de voinţă
intervenită în scopul de a produce efecte juridice civile, operaţiunea juridică însăşi (vânzare-
cumpărare, schimb, locaţiune etc.);
2) act juridic civil în sens de instrumentum probationis sau instrumentum se referă la înscrisul
constatator al manifestării de voinţă (al operaţiei juridice însăşi).

b) Clasificarea actelor juridice civile:

Prin stabilirea a ceea ce este esenţial şi comun pe grupe de acte juridice, potrivit unor criterii, se
ajunge la delimitarea diferitelor categorii de acte juridice civile.
„Este foarte important a se cunoaste, însă, că a încadra un act juridic civil într-o categorie sau alta nu
este numai o chestiune de ordin ştiinţific, ci şi, mai ales, una de ordin practic, pentru că, în funcţie de
categoria în care încadrăm un asemenea act, îi vom recunoaşte anumite consecinţe (efecte) juridice.” 7

Categorii de acte juridice civile:

1. După criteriul numărului părţilor, există acte juridice civile unilaterale, bilaterale şi multilaterale.
Este act juridic civil unilateral actul care este rodul unei singure voinţe, al voinţei unei singure părţi.
Exemple de acte civile unilaterale: testamentul, oferta, promisiunea publică de recompensă, acceptarea unei
succesiuni, renunţarea la o moştenire, denunţarea unui contract, confirmarea unui act anulabil etc.
Actele juridice unilaterale pot fi, la rândul lor: acte supuse comunicării (de exemplu, oferta); acte
nesupuse comunicării (de exemplu, testamentul).
Actul unilateral nu trebuie să se confunde cu contractul unilateral (împrumutul, depozitul, donaţia fără
sarcină, fidejusiunea etc.), contractul unilateral fiind cel care dă naştere la obligaţii numai pentru una din
părţi.
Este act juridic civil bilateral acela care este rezultatul acordului de voinţă a două părţi (reprezintă
voinţa concordantă a două părţi). Avem ca exemplu tipic de act civil bilateral contractul civil: vânzarea-
cumpărarea, mandatul, împrumutul, donaţia etc.
Astfel, art. 942 C. civ. dispune: „Contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a
constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic.”

7
I. Dogaru, Elementele dreptului civil român, vol. I, Bucureşti, Editura „Şansa”, 1993,
p. 138.
 Este act juridic civil multilateral acela care este rodul voinţei a trei sau mai multe părţi. De exemplu,
contractul civil de societate.
Această primă clasificare prezintă importanţă pe următoarele planuri:
- al aprecierii valabilitaţii actului juridic (în fiecare caz se apreciază numărul corespunzător de
voinţe);
- al regimului juridic – diferenţiat – pe care îl au viciile de consimţământ (aspect de care ne vom
ocupa separat, cu ocazia analizei viciilor de consimţământ).

2. După scopul urmărit la încheierea lor, actele civile pot fi: cu titlu oneros şi cu titlu gratuit.
Este act cu titlu oneros acela în care, în schimbul folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte,
se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial. În acest sens, art. 945 C. civ. precizează: „Contractul oneros
este acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj“. Sunt acte cu titlu oneros: contractul de
vânzare-cumparare, contractul de locaţiune, contractul de antrepriză, împrumutul cu dobândă etc.
În funcţie de cunoaşterea sau nu a întinderii exacte a obligaţiilor părţilor din momentul încheierii
actului juridic, actele cu titlu oneros se subclasifică în acte comutative şi acte aleatorii. Este comutativ acel
act cu titlu oneros la încheierea căruia părţile cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor lor, de exemplu,
contractul de vânzare-cumpărare, contractul de antrepriză, contractul de schimb etc.
Este aleatoriu actul cu titlu oneros la încheierea căruia părţile nu cunosc întinderea obligaţiilor lor,
ştiind că există şansa unui câştig sau riscul unei pierderi, ce depind de o împrejurare viitoare incertă (alea).
Sunt aleatorii: jocul sau prinsoarea, contractul de asigurare, contractul de rentă viageră etc.
Potrivit art. 947 C. civ., „Contractul cu titlu oneros este comutativ, atunci când obligaţia unei părţi
este echivalentul obligaţiei celeilalte. Contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una sau
toate părţile, de un eveniment incert”.
Această subclasificare este importantă, „mai ales, în privinţa câmpului de acţiune al dispozitiilor
legale care reglementează viciul leziunii: actele aleatorii nu pot fi lovite de nulitatea relativă pentru motivul
că şansele de câştig ar asigura uneia dintre părţi o prestaţie mult prea mare în raport cu ceea ce s-a obligat.” 8
Este act cu titlu gratuit acela prin care se procură un folos patrimonial, fără a se urmări obţinerea altui
folos patrimonial în schimb. Art. 946 C. civ. arată: „Contractul gratuit sau de binefacere este acela în care
una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte”. Ca exemple de acte cu titlu gratuit
menţionăm: donaţia, mandatul gratuit, împrumutul fără dobândă, depozitul neremunerat.
La rândul lor, actele juridice cu titlu gratuit se subclasifică în:
- liberalităţi (acte cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul prin folosul
patrimonial procurat; de exemplu, donaţia, legatul);
- acte dezinteresate (acele acte cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură un avantaj patrimonial fără
a-şi micşora patrimoniul; de exemplu, mandatul gratuit, depozitul neremunerat etc.).
Clasificarea actelor juridice civile în acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit prezintă importanţă
juridică sub mai multe aspecte:
- în ceea ce priveşte capacitatea părţii (părţilor) care încheie actul; în general, legea civilă este mai
pretenţioasă când este vorba de actele cu titlu gratuit;
- în privinţa condiţiilor de formă, de asemenea, legea civilă este mai exigentă în privinţa actelor cu
titlu gratuit;

8
I. Dogaru, Elementele dreptului civil român, vol. I, Bucureşti, Editura „Şansa”, 1993, p. 141.
 - regimul juridic al viciilor de consimţământ diferă de la o categorie juridică la alta (leziunea nu
priveşte actele cu titlu gratuit).

3. După efectele produse, actele civile pot fi: constitutive, translative şi declarative.
Este constitutiv acel act juridic civil care dă naştere unui drept subiectiv civil care n-a existat anterior.
În lipsa unui drept nu se poate constitui alt drept subiectiv în favoarea altei persoane deoarece nemo plus juris
ad alium transferre potest quam ipse habet (nimeni nu poate da altuia mai multe drepturi decât acelea pe care
el însuşi le are). Exemple de acte constitutive: constituirea unui uzufruct, constituirea unei ipoteci etc.
Este translativ acel act juridic civil ce are ca efect strămutarea unui drept subiectiv civil dintr-un
patrimoniu în alt patrimoniu. Exemple de acte translative: contractul de vânzare-cumpărare, cesiunea de
creanţă etc.
Este declarativ actul juridic civil ce are ca efect consolidarea sau definitivarea unui drept subiectiv
preexistent. Exemple de acte declarative: actul confirmativ, partajul (împărţeala), tranzacţia.
În ceea ce priveşte importanţa juridică a acestei clasificări, precizăm că: a) actul constitutiv şi actul
translativ produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), în timp ce actul declarativ produce efecte şi pentru
trecut (ex tunc); b) are calitatea de având-cauză numai dobânditorul unui drept sau bun printr-un act
translativ, nu şi partea dintr-un act declarativ; c) numai actele juridice translative pot să constituie just titlu
pentru uzucapiune (dobândirea unui drept real asupra unui bun ca efect al unei posesiuni îndelungate); d)
numai actele juridice translative sunt supuse rezoluţiunii;
e) publicităţii imobiliare, în principiu, îi sunt supuse numai actele constitutive şi cele translative.

4. După importanţa sau gravitatea lor, distingem acte juridice civile de conservare, de administrare şi
de dispoziţie.
Este de conservare actul juridic care are ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil.
Deci, cu o cheltuială mică, se salvează un drept a cărui valoare este mult mai mare, actul de conservare fiind
deosebit de avantajos pentru autorul său. Sunt acte de conservare, de exemplu, întreruperea unei prescripţii
prin intentarea acţiunii în justiţie, înscrierea unei ipoteci etc.
Este de administrare (şi nu administrativ sau de administraţie) actul juridic civil prin care se
realizează o normală punere în valoare a unui bun (ut singuli) sau a unui patrimoniu. Ca exemple de acte de
administrare reţinem: reparaţiile de întreţinere, asigurarea unui bun, culegerea fructelor, închirierea unui bun
în anumite condiţii etc.
Este de dispoziţie acel act juridic civil care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui bun sau a unui
drept sau grevarea unui bun cu o sarcină reală (gaj, ipotecă). Exemple de acte de dispoziţie: vânzarea-
cumpărarea, donaţia.
Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă sub următoarele aspecte:
- în materia capacităţii, unde regimul juridic diferă în raport de felul actului;
- în materia reprezentării;
- în materia efectelor faţă de terţi;
- în materia acceptării moştenirii etc.

5. În funcţie de conţinutul lor, actele juridice civile pot fi patrimoniale şi nepatrimoniale.

Se numeşte patrimonial acel act juridic civil ce are un conţinut evaluabil în bani.
 De regulă, fac parte din această categorie actele care privesc drepturi reale şi de creanţă (donaţie,
vânzare-cumpărare, împrumut etc.).
Se numeşte nepatrimonial acel act juridic civil ce are un conţinut neevaluabil în bani. De exemplu,
este act nepatrimonial înţelegerea părinţilor unui copil din afara căsătoriei, în sensul ca acesta să ia numele de
familie al unuia dintre ei.
Această clasificare este importantă în materia efectelor nulităţii deoarece, anulându-se un act
nepatrimonial, nu se pune problema „restituirilor”, precum şi în materia ocrotirii incapabilului.

6. După modul sau forma de încheiere, actele juridice civile pot fi consensuale, solemne şi reale.
În dreptul nostru civil este consacrat principiul consensualismului, potrivit căruia, pentru formarea
valabilă a unui act juridic civil este suficientă simpla manifestare de voinţă.
Deci, actele juridice civile consensuale sunt cele care se încheie prin simpla manifestare de voinţă a
părţilor (sau autorului lor).
Actele juridice solemne reprezintă o excepţie de la regula consensualismului, pentru încheierea lor
valabilă fiind necesară, pe lângă manifestarea de voinţă, respectarea unor cerinţe de formă, prevăzute anume
de lege. Forma solemnă pentru un astfel de act e o condiţie de validitate (spunem că forma este cerută ad
validitatem sau ad solemnitatem).
Ca exemple de acte solemne menţionăm: testamentul, donaţia.
Şi actul juridic real constituie o excepţie de la regula consensualismului, pentru încheierea sa valabiă
fiind necesară, pe lângă manifestarea de voinţă şi alături de aceasta, şi predarea sau remiterea bunului.
Sunt acte reale: împrumutul, gajul, depozitul, darul manual.
Acelaşi act juridic poate fi consensual, ca regulă, şi alteori solemn (de exemplu, vânzarea-cumpărarea
unui teren); sau un act poate fi, ca regulă, solemn (de exemplu, donaţia), iar uneori să fie act real (de
exemplu: darul manual, care este o specie de donaţie).
Importanţa juridică a acestei clasificări apare, mai ales, pe planul aprecierii valabilitaţii actelor
juridice civile, din punctul de vedere al respectării cerinţelor de formă impuse de lege.

7. În funcţie de momentul producerii efectelor lor, actele juridice civile sunt între vii (inter vivos) şi
acte pentru cauza de moarte (de mortis causa).
Este între vii (inter vivos) actul juridic civil care-şi produce efectele necondiţionat de moartea
autorului sau autorilor lui. Marea majoritate a actelor juridice civile intră în această categorie.

Este făcut pentru cauza de moarte (de mortis causa) actul juridic civil care nu-şi produce efectele
decât la moartea autorului sau. Testamentul este act pentru cauza de moarte.
Importanţa juridică a acestei clasificari apare pe planul:
- capacităţii de a încheia actele juridice civile;
- formei în care pot fi încheiate actele juridice civile.

8. În funcţie de rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului lor, actele juridice civile pot fi acte
subiective şi acte condiţie.
 Este act juridic civil subiectiv acel act al cărui conţinut este determinat prin voinţa autorului sau
autorilor lui. „Majoritatea contractelor (ca specie a actelor juridice civile) intră în această categorie.” 9
Este act juridic civil-condiţie acel act la a cărui încheiere părţile îşi exteriorizează voinţa doar în
privinţa naşterii actului, conţinutul acestuia fiind predeterminat de norme juridice imperative, de la care
părţile nu pot deroga. De exemplu: căsătoria, înfierea, contractul de închiriere tip a suprafeţelor locative de
stat.
Această clasificare este importantă în materia valabilitaţii actelor juridice, în special în privinţa
aprecierii condiţiilor de valabilitate.

9. Actele juridice civile se împart în: acte pure şi simple şi acte afectate de modalitaţi.
Este act pur şi simplu actul juridic civil care nu cuprinde o modalitate (termen, condiţie sau sarcină).
Unele acte juridice civile sunt incompatibile cu modalităţile, de exemplu actul de recunoaştere a filiaţiei sau
actul de opţiune succesorală.
Este act afectat de modalităţi actul juridic civil care cuprinde o modalitate. Există acte civile care sunt
esenţialmente afectate de modalităţi, cum sunt contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere,
contractul de împrumut, contractul de asigurare, contractul de donaţie cu sarcină.

Această clasificare este importantă din punctul de vedere al valabilităţii actelor juridice civile şi din
acela al producerii efectelor lor juridice.

10. După raportul existent între ele, actele juridice civile pot fi principale şi accesorii.
Este act juridic civil principal actul care are o existenţă de sine stătătoare, independentă, soarta sa
nedepinzând de soarta juridică a altui act juridic. Marea majoritate a actelor juridice civile sunt acte
principale.
Este act juridic civil accesoriu acel act care nu are o existenţă de sine stătătoare, soarta lui juridică
depinzând de soarta altui act juridic, principal. Din această categorie fac parte: ipoteca convenţională, gajul,
arvuna, clauza penală.
Importanţa distincţiei de mai sus apare atât în materia aprecierii valabilităţii şi eficacităţii actelor
juridice civile, cât şi în ceea ce priveşte raportul dintre ele, raport căruia i se aplică regula accesorium
sequitur principalem (accesoriul urmează soarta juridică a principalului).

11. În raport de legătura actelor juridice civile cu cauza (scopul), acestea pot fi cauzale şi abstracte.
Este cauzal actul juridic civil a cărui valabilitate implică analiza cauzei (scopului său); dacă scopul
este ilicit, imoral sau lipseşte, actul juridic este lovit de nulitate.
Numim abstract (sau necauzal) acel act juridic civil care este detaşat de elementul cauză, valabilitatea
sa neimplicând analiza valabilităţii cauzei. Sunt abstracte actele juridice constatate prin titluri de valoare.
Acestea din urmă sunt înscrisuri (instrumentum) care încorporează operaţiuni juridice (negotium). Ele pot fi
la purtător, nominative sau la ordin.
Această clasificare este importantă în materia probelor, a valabilităţii actelor juridice şi a titlurilor de
credit. În ceea ce priveşte titlurile de credit, executarea lor nu cere o analiză a scopului sau cauzei actului
juridic, debitorul neputând ridica excepţia nevalabilităţii cauzei pentru a refuza executarea.
9
I. Dogaru, Elementele dreptului civil român, vol. I, Bucureşti, Editura „Şansa”, 1993,
p. 145.
 12. În funcţie de modalitatea încheierii lor, distingem actele strict personale şi actele care pot fi
încheiate şi prin reprezentare.
Este strict personal acel act juridic civil care nu poate fi făcut decât personal, nu şi prin reprezentare.
De exemplu, testamentul. Marea majoritate a actelor juridice civile pot fi încheiate personal, dar pot fi
încheiate şi prin reprezentant (mandatar), acestea constituind, de fapt, regula. Deci, constituind excepţia de la
regulă, normele juridice ce reglementează actele strict personale sunt de strictă interpretare şi aplicare, ca
orice excepţie (exceptio est strictissimae interpretationis).

13. După reglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice civile pot fi tipice (numite) sau atipice
(nenumite).
Este tipic (sau numit) acel act juridic civil care are o denumire stabilită de legea civilă şi o
reglementare proprie. În această categorie intră majoritatea actelor juridice civile; deci actele juridice tipice
(numite) constituie regula, iar cele atipice (nenumite) constituie excepţia.
Este atipic (sau nenumit) acel act juridic civil care nu se bucură de o reglementare şi o denumire
proprii (de exemplu, vânzarea cu clauză de întreţinere).
În ceea ce priveşte importanţa juridică a acestei clasificări, aceasta este evidentă în determinarea
regulilor aplicabile actului juridic nenumit: unui astfel de act i se aplică regulile generale existente în materia
actelor juridice civile, iar nu cele edictate pentru un act numit (asemănător), întrucât acestea din urmă
formează excepţia în raport cu primele, iar excepţiile sunt de strictă interpretare (exceptio est strictissimae
interpretationis).

14. Din punct de vedere al modului de executare, actele juridice civile pot fi acte cu executare dintr-o
dată (uno ictu) şi acte cu executare succesivă.
Este act cu executare dintr-o dată (uno ictu) actul juridic a cărui executare implică o singură prestaţie
din partea debitorului. Ele se mai numesc şi acte cu executare instantanee. De exemplu, darul manual, ca
varietate de donaţie.

Este act cu executare succesivă acela a cărui executare implică mai multe prestaţii, eşalonate în timp.
De exemplu, contractul de locaţiune, vânzarea-cumpărarea în rate, donaţia cu sarcină de întreţinere.
Importanţa juridică a acestei clasificari se manifestă în ceea ce priveşte:
a) consecinţele neexecutării culpabile:
- contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o dată li se aplică rezoluţiunea (actul va fi desfiinţat
şi pentru trecut, ex tunc);
- contractelor cu executare succesivă li se aplică rezilierea (desfacerea actului numai pentru viitor,
ex nunc);
b) efectele nulităţii:
- nulitatea actului juridic cu executare dintr-o dată produce efecte şi pentru trecut (ex tunc),
considerându-se că actul n-a existat niciodată;
- nulitatea actului juridic cu executare succesivă produce efecte numai pentru viitor (ex nunc).
 Secţiunea 2. Condiţiile actului juridic civil

a) Definiţie, enumerare, terminologie:

Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele componente din care este alcătuit un
asemenea act.
Art. 948 C. civ. dispune: „Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: 1. capacitatea de a
contracta; 2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă; 3. un obiect determinat; 4. o cauză licită.”
Deşi textul se referă expres numai la convenţii, condiţiile enumerate sunt obligatorii pentru orice act
juridic, indiferent dacă este unilateral, bilateral sau multilateral.
Cu toate că textul mai sus citat consideră drept condiţie a actului juridic civil „consimţământul valabil
al părţii ce se obligă”, aşa cum se subliniază în literatura de specialitate, „orice participant la raporturile
juridice civile trebuie să exprime un consimţământ valabil.”10
Codul civil prevede numai cele patru condiţii de fond esenţiale pentru orice act juridic civil, dar, cum
s-a precizat în doctrină, există şi o condiţie de formă care este cerută pentru validitatea actelor formale sau
solemne; neîndeplinirea acesteia duce la nulitatea absolută a actelor juridice civile respective.
Termenul „condiţie” este „polivalent”.11 În afară de înţelesul arătat, acela de element al actului juridic
civil, el este primitor de încă două sensuri:
- condiţie = modalitate a actului juridic civil;
- condiţie = clauză a actului juridic civil.

b) Clasificarea condiţiilor actului juridic civil:

1. Din punctul de vedere al aspectului la care se referă, condiţiile actului juridic civil pot fi de fond
(care privesc conţinutul actului juridic civil) şi de formă (care se referă la exteriorizarea voinţei).
Ele se mai numesc şi condiţii intrinseci şi condiţii extrinseci.
2. în funcţie de obligativitatea sau neobligativitatea lor, avem condiţii esenţiale (cerute pentru
valabilitatea actului) şi condiţii neesenţiale (numite şi întâmplătoare, care pot lipsi fară să afecteze
valabilitatea actului juridic).
3. După criteriul sancţiunii care este aplicată în cazul nerespectării lor, condiţiile pot fi de validitate
(nerespectarea cărora atrage nulitatea actului juridic civil) sau de eficacitate (a căror neîndeplinire

10
I. Urs, S. Angheni, Drept civil, vol. I, Bucureşti, Editura Oscar Print, 1997, p. 109.
11
Gh. Beleiu, Drept civil român, Bucureşti, Editura „Şansa“ S.R.L., 1992, p. 123.
 nu atrage nulitatea actului juridic civil, ci o altă sancţiune mai blândă – de exemplu,
inopozabilitatea).
4. în funcţie de sfera actelor juridice civile pe care le au în vedere, există condiţii generale (care
privesc toate actele juridice) şi condţtii speciale (care au în vedere numai anumite categorii de acte
juridice civile – de exemplu, actele solemne).
Orice condiţie a actului juridic civil poate fi calificată din toate cele patru puncte de vedere.
c) Capacitatea de a încheia actul juridic civil:
„Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege acea condiţie de fond şi esentială care
constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea
actelor de drept civil.”12
Ea este o parte a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice sau a persoanei juridice si, totodată, o
premisă a capacitaţii de exerciţiu a persoanei fizice sau a persoanei juridice, (cealaltă premisă fiind
discernământul, pentru persoana fizică).

Potrivit art. 949 C. civ.: „Poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”, iar
art. 950 C. civ. precizează: „Necapabili de a contracta sunt:

1. minorii; 2. interzişii; ... 4. în genere toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte”.

Deci, regula sau principiul este capacitatea de a încheia actul juridic civil, incapacitatea fiind excepţia.
Ca orice exceţie şi aceasta trebuie să fie expres prevăzută de lege, iar textele care o conţin sunt de strictă
interpretare şi aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis).
Cu caracter general, principiul capacitaţii de a încheia actul juridic civil este prevăzut de art. 6 alin. 1
din Decretul nr. 31/1954 referitor la persoanele fizice şi juridice: „Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea
de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile
stabilite de lege”.
Acelaşi principiu este consacrat, cu caracter fragmentar, în art. 949 C. civ., precum şi în art. 856 C.
civ. şi art. 1306 C. civ.14
13

În ceea ce priveşte persoana juridică, principiul capacităţii de a încheia acte juridice civile are un
specific: este subordonat principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice, consacrat în
art. 34 din Decretul nr. 31 / 1954.15
Deci capacitatea de a contracta este o stare de drept (de jure), în timp ce discernământul este o stare
de fapt (de facto), acesta din urmă putând fi întâlnit, accidental, chiar şi la o persoană incapabilă, după cum
este posibil ca o persoană capabilă, după lege, să nu aibă, temporar, discernământ.
În ceea ce priveşte excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile, ea este prevazută de art. 6
alin.1 din Decretul nr. 31/ 1954 şi de art. 950 C. civ., precum şi de alte dispoziţii ale legilor civile, dispoziţii
ce vor fi studiate în contextul analizei conţinutului capacităţii de folosinţă.
12
Gh. Beleiu, Drept civil român, Bucureşti, Editura „Şansa“ S.R.L., 1992, p. 124.
13
Art. 856 C. civ.: „Orice persoană este capabilă de a face testament, dacă nu este poprită de lege.”
14
Art. 1306 C. civ.: „Pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin lege”.
15
„Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut.
Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul”.
 d) Consimţământul:

„Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială, de fond şi generală a actului juridic civil care
constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil manifestată în exterior.” 16
Termenul consimţământ poate avea înţelesul de voinţă exteriorizată a uneia din părţile actului juridic
bilateral sau a autorului actului juridic unilateral, sau înţelesul de acord de voinţă.
În analiza consimtământului, trebuie să ţinem seama că acesta „este rezultatul unor procese
psihologice interioare prin care subiectele receptează realitatea, îşi formulează mobilurile, apreciază în ce
măsură scopurile urmărite se vor realiza în cadrul legal.”17
Voinţa, ca fenomen complex de natură psihologică, constituie obiect de preocupare pentru psihologie,
dar interesează şi ştiinţa dreptului.
Din punct de vedere juridic, voinţa are o structură complexă, ce cuprinde două elemente:
consimţământul şi cauza (scopul).
Deci, între consimţământ şi voinţă există corelaţia parte-întreg.
Formarea voinţei, inclusiv a celei juridice, constituie un proces psihologic complex. Acest proces
cuprinde, în principal, patru etape:

I. Nevoia resimţită de om, pe care acesta tinde să o satisfacă, e reflectată în mintea umană. Se
ajunge la reflectarea mijlocului de satisfacere a nevoii respective, prinzând contur dorinţa
satisfacerii nevoii. Dar o dorinţă nu rămâne singură, ci se întâlneşte cu alte dorinţe ale aceleiaşi
persoane, acestea din urmă putând fi sau nu în acord cu prima.

II. A doua fază a procesului psihologic este deliberarea (cântărirea avantajelor şi dezavantajelor pe
care le au dorinţele şi mijloacele de realizare a lor, aflate în competiţie).
III. Urmare a apariţiei motivului determinant, persoana trece de la deliberare la luarea hotărârii
încheierii actului juridic civil, care apare ca un mijloc de realizare a scopului avut în vedere.

Fazele mai sus enunţate ale procesului de formare a voinţei juridice au un caracter intern, ele existând la
nivelul minţii umane.

IV. Pentru ca acest fapt psihologic să devină fapt social, trebuie ca hotărârea luată de persoana
respectivă să fie exteriorizată, putând ajunge la cunoştinţa altor persoane.

Din acest proces complex al formării voinţei, dreptul civil reţine două elemente:
- hotărârea exteriorizată şi
- motivul determinant.
Hotărârea exteriorizată este însuşi consimţământul, în timp ce motivul determinant este cauza sau
scopul actului juridic civil. Aceasta este „construcţia tehnică a voinţei”. 18

16
Gh. Beleiu, op. cit., p. 129.
17
D. Ştefănescu (coord.), Drept civil, Bucureşti, A.S.E., 1995, p. 85.
18
Tr. Ionaşcu, Tratat de drept civil, vol. I, 1967, p. 261.
 „Codul nostru civil consacră – chiar dacă nu in terminis, dar neîndoielnic – două principii” 19 care
cârmuiesc voinţa juridică, şi anume:
1 – principiul libertaţii actelor juridice civile, denumit şi principiul autonomiei de voinţă;
2 – principiul voinţei reale, denumit şi principiul voinţei interne.

1) Principiul libertaţii actelor juridice civile:

Conform acestui principiu, subiectele de drept civil sunt libere să încheie sau nu convenţii şi să facă
sau nu acte unilaterale, în condiţiile respectării legii şi a bunelor moravuri. Mai mult, părţile sunt libere să
stabilească conţinutul actului juridic civil aşa cum consideră de cuviinţă şi, de asemenea, sunt libere ca, prin
acordul lor, să modifice sau să pună capat actului civil pe care l-au încheiat.
Acest principiu este consacrat, indirect, în cel puţin două texte ale Codului civil, şi anume:
- alin. 1 ai art. 969: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”;
- art. 5: „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează
odinea publică şi bunele moravuri.”
Limitele principiului libertăţii actelor juridice civile sunt următoarele:
- ordinea publică (principiile şi normele juridice ce reglementează ordinea economică, socială şi
politică din statul de drept);
- bunele moravuri;
- normele imperative civile (de la care nu se poate deroga).

2) Principiul voinţei reale (interne):

Voinţa juridică este formată din elementul psihologic (intern) şi elementul social (extern). Atunci
când între cele două elemente există concordanţă, nu se pune problema determinării principiului aplicabil,
deoarece voinţa este aceeaşi.
Dar dacă voinţa declarată nu coincide cu vointă reală, căreia dintre acestea două îi dăm prioritate?
Rezolvarea acestei probleme se face în funcţie de concepţia cu privire la raportul dintre voinţa reală,
internă şi voinţa exteriorizată, declarată.
În acest domeniu, în literatura juridică de specialitate s-au conturat două concepţii:
a) concepţia subiectivă dă prioritate voinţei interne, reale;
b) concepţia obiectivă dă prioritate voinţei externe, declarate.

Fiecare dintre aceste concepţii are avantaje şi dezavantaje.

Concepţia subiectivă este consacrată de Codul civil francez de la 1804 şi satisface securitatea statică a
circuitului civil (se poate pune în discutie valabilitatea unui act translativ de drepturi din cauza
neconcordanţei dintre voinţa reală şi cea exprimată).

19
Gh. Beleiu, op cit., p. 127.
 Concepţia obiectivă este consacrată de Codul civil german de la 1900 (B.G.B.) şi are avantajul
asigurării securităţii dinamice a circuitului civil, ceea ce este de natură a încuraja încheierea de acte juridice
civile.
Codul civil român de la 1864, fiind de inspiraţie franceză, adoptă principiul voinţei reale, (interne) şi
admite, ca excepţie, şi sistemul voinţei declarate.20
Concepţia subiectivă este consacrată de art. 977 C. civ.: „Interpretarea contractelor se face după
intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”. De asemenea, art. 1175 C.
civ. prevede ca „Actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile
contractante şi succesorii lor universali …”
Admiterea, cu caracter de excepţie, a sistemului voinţei declarate (externe) rezultă din urmatoarele
aspecte:
„a) în materia probelor funcţionează regula potrivit căreia un înscris nu poate fi combătut, în principiu,
decât tot printr-un înscris;
b) dispoziţiile art. 1191 alin. 2 C. civ. prevăd că nu se poate primi niciodată o dovadă prin martori în
contra sau peste ceea ce cuprinde actul”21;
c) în materia simulaţiei, produce efecte faţă de terţi doar actul public, deşi acesta este un act fictiv
(art. 1175 C. civ. partea a doua).

Revenind la consimţământ, acesta pentru, a fi valabil, trebuie sa întrunească condiţiile urmatoare:

1. să provină de la o persoană cu discernământ;
2. să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
3. să fie exteriorizat;
4. să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
1. Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ.

Aşa cum am mai arătat, în timp ce capacitatea de a încheia actul juridic civil este o stare de drept (de
iure), prezenţa sau lipsa discernământului este o stare de fapt (de facto).
În ceea ce priveşte persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu, aceasta este prezumată că are
discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile; în timp ce persoana fizică lipsită de capacitate de
exerciţiu este prezumată a nu avea discernământ, fie din cauza vârstei fragede, fie din cauza stării de sănătate
mintală. Minorul între 14 şi 18 ani este considerat că are discernământul juridic în curs de formare.
În ceea ce priveşte persoana juridică, reprezentantul legal al acesteia este, întotdeauna, o persoană
fizică cu deplină capacitate de exerciţiu.
În afară de incapacităţile legale (acele situaţii în care legea prezumă că persoana este lipsită de
discernământ), în practică există şi incapacitaţi naturale (acele situaţii în care o persoană – capabilă, după
lege – în fapt este lipsită, temporar, de discernământ; de exemplu: hipnoza, beţia, somnambu-lismul, mânia
puternică).

2. Consimţământul trebuie să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice.

20
Vezi şi I. Dogaru, Valenţele juridice ale voinţei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1966, pp. 73-78.
21
I. Dogaru, Elementele dreptului civil, vol. I, Bucureşti, Editura „Şansa”, 1993,
pp. 158-159.
 Această condiţie ce trebuie îndeplinită de consimţământ decurge din însaşi esenţa actului juridic civil,
care este definit ca o manifestare de voinţă facută cu intenţia de a produce efecte juridice.
Consimţământul nu este exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice atunci când:
- manifestarea de voinţă a fost făcută fie în glumă (jocandi causa), fie din prietenie, curtoazie sau
din pură complezenţă;
- manifestarea de voinţă s-a făcut sub o condiţie pur protestativă din partea celui ce se obligă („mă
oblig dacă vreau” – si voluero);
- manifestarea de voinţă este prea vagă;
- manifestarea de voinţă a fost făcută cu o rezervă mintală (reservatio mentalis), cunoscută de
cocontractant.
3. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat – condiţie ce este impusă chiar de definiţia
consimţământului (hotărârea de a încheia actul juridic civil manifestată în exterior).

Potrivit principiului consensualismului, părţile sunt libere să-şi aleagă forma de exteriorizare a
voinţei; deci simpla manifestare de voinţă este necesară şi suficientă pentru ca actul juridic civil să fie valabil
din punct de vedere al formei.
Există şi excepţii de la principiul consensualismului; o astfel de excepţie o constituie actele solemne,
pentru încheierea cărora manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o anumită formă cerută de lege (forma
autentică, de regulă).
Pot exista următoarele modalităţi de exteriorizare a consimţământului:
- în scris;
- verbal;
- prin gesturi sau fapte concludente.
Deci manifestarea de voinţă se poate exterioriza fie într-o formă expresă, fie într-o formă tacită,
implicită.
În legătură cu exteriorizarea consimţământului se pune şi problema valorii juridice a tăcerii: tăcerea,
prin ea însăşi, nu valorează consimţământ decât în anumite cazuri de exceptie, şi anume:
- atunci când legea prevede expres aceasta (de exemplu, art. 1437 C. civ.);
- atunci când, prin voinţa părţilor, se atribuie o anumită semnificaţie juridică tăcerii;
- atunci când tăcerea valorează consimţământ, potrivit obiceiului.

4. Consimţământul nu trebuie să fie alterat de vreun viciu de consimţământ.

Aceasta este o condiţie negativă impusă de caracterul liber, conştient al actului juridic civil.
Sunt vicii de consimţământ:
- eroarea;
- dolul;
- violenţa;
- leziunea.
 e) Viciile de consimţământ:

Eroarea
Potrivit art. 953 C. civ. „Consimţământul nu este valabil, când este dat prin eroare ….”
Articolul următor din Codul civil, 954, prevede: „Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra
substanţei obiectului convenţiei.
Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când
consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia”.
În acord cu aceste reglementări, putem defini eroarea ca fiind falsa reprezentare a realităţii din mintea
uneia din parţi la încheierea actului juridic civil.
Clasificare:
1) După criteriul consecinţelor pe care le produc, erorile pot fi de trei feluri:
- eroarea-obstacol (denumită şi distructivă de voinţă) este cea mai gravă formă de eroare, falsa
reprezentare căzând fie asupra naturii actului care se încheie 22 (error în negotio), fie asupra
identităţii obiectului23 (error în corpore); sancţiunea ce intervine în cazul unei astfel de erori este
nulitatea absolută;

- eroarea-viciu de consimţământ constă în falsa reprezentare ce cade fie asupra calităţilor

substanţiale ale obiectului actului24 (error in substantiam), fie asupra persoanei cocontractante25
(error in personam); eroarea-viciu de consimţământ conduce la nulitatea relativă a actului juridic;
- eroarea-indiferentă e falsa reprezentare a unor imprejurări mai puţin importante la închierea
actului juridic; ea nu afectează valabilitatea actului, dar poate atrage o diminuare valorică a
prestaţiei.

2) În funcţie de natura realităţii falsificate, eroarea poate fi de două feluri:

- eroarea de fapt, când este vorba de falsa reprezentare a unei situaţii faptice existente la încheierea
actului juridic (tipurile de eroare mai sus prezentate, în prima clasificare) şi
- eroarea de drept, când falsa reprezentare poartă asupra existenţei sau conţinutului unui anumit act
normativ sau unei norme juridice, după caz, la încheierea actului juridic.
În ceea ce priveşte admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimţământ, aceasta a format obiect de
controversă în literatura de specialitate, existând atât teza inadmisibilităţii erorii de drept ca viciu de
consimţământ, cât şi teza admiterii acesteia ca viciu de consimţământ.
Teza inadmisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ se bazează pe prezumţia de cunoaştere
a legii exprimată de principiul nemo censetur ignorare legem (nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii).
22
Pentru un asemenea caz – în care o parte credea că a încheiat un contract de vânzare cu clauză de întreţinere – vezi dec. civ. nr.
370/1974 a Trib. Jud. Braşov, în R.R.D.
nr. 12/1975, p. 46.
23
De exemplu, o parte crede că va cumpăra un anumit bun, iar cealaltă parte vrea să vândă alt bun.
24
Calităţile substanţiale ale obiectului sunt acele calităţi ce au fost determinante pentru exprimarea consimţământului, calităţi în
lipsa cărora – dacă nu intervenea eroarea – actul nu ar fi fost încheiat; aprecierea acestor calităţi se face in concreto, după criterii
subiective.
25
Această eroare operează numai în contractele intuitu personae, adică acele contracte în care considerarea calităţilor persoanei
este cauza principală pentru care ele s-au încheiat (de exemplu, contractul de donaţie, contractul de mandat etc.).
Deci, în viziunea promotorilor acestei teze26 eroarea de drept nu poate constitui viciu de consimţământ şi, ca
atare, nu duce la anularea actului juridic civil.
Teza admiterii erorii de drept ca viciu de consimţământ 27 – exceptând normele imperative sau cele
care privesc ordinea publică – are ca argumente:
- interpretarea art. 953 C. civ., aricol ce admite că eroarea face consimţământul să nu fie valabil,
fără a distinge între eroarea de fapt şi cea de drept, situaţie în care operează regula ubi lex non
distinquit nec nos distinquere debemus28;
- atunci când legea doreşte, prevede că nu este admisă eroarea de drept (de exemplu, art. 1206 alin.
2 C. civ., referitor la mărturisire); deci, per a contrario, în celelalte cazuri eroarea de drept este
admisă;
- eroarea de drept, atunci când se produce, are acelaşi efect ca şi eroarea de fapt: falsa reprezentare
a realităţii; ori ubi eadem ratio ibi idem jus 29;
- jurisprudenţa admite eroarea de drept ca viciu de consimţământ.
Structura erorii-viciu de consimţământ:
Aceasta este alcatuită dintr-un singur element, de natură psihologică (falsa reprezentare a realităţii). De aici
rezultă şi dificultatea dovedirii erorii-viciu de consimţământ.
Condiţii cerute pentru ca eroarea să fie viciu de consimţământ:
Aceste condiţii sunt în număr de două şi ele trebuie întrunite cumulativ:
1) elementul asupra căruia poartă falsa reprezentare să fi fost determinant pentru încheierea actului
juridic; deci, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul nu s-ar fi încheiat; această apreciere a
caracterului determinant al elementului fals reprezentat se face de regulă, după un criteriu
subiectiv (de la caz la caz); prin excepţie, se poate realiza aprecierea şi pe baza unui criteriu
obiectiv, abstract30;
2) când este vorba de acte bilaterale cu titlu oneros, trebuie ca celălalt contractant să fi ştiut sau să fi
trebuit să ştie că elementul fals reprezentat este hotărâtor pentru încheierea actului juridic civil –
condiţie impusă de nevoia asigurării stabilităţii circuitului civil.

În actele bilaterale, nu e necesar ca fiecare parte să fie în eroare, pentru a fi în prezenţa viciului de
consimţământ. Dacă, printr-o simplă coincidenţă, ambele părti au fost în eroare, fiecare din ele poate cere
anularea actului pentru eroarea a cărei victimă este.

Dolul
Art. 953 C.civ. prevede „Consimţământul nu este valabil când este … surprins prin dol”, iar art. 960
C. civ. dispune „Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din
părţi, sunt astfel încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat.
Dolul nu se presupune”.

26
I. Urs, S. Angheni, op.cit., 1997, p. 116; D. Ştefănescu (coord.), op. cit., 1995, p. 90.
27
Această teză este susţinută şI de Gh. Beleiu, op. cit., p. 132 şi I. Dogaru,
op. cit., p. 161.
28
Unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem.
29
Pentru situaţii identice trebuie să se pronunţe soluţii identice.
30
Vezi Gh. Beleiu, op. cit., p. 132, nota 19.
 „Dolul, numit şi viclenie, este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei
persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic. În esenţă, deci,
dolul este o eroare provocată (iar nu spontană, ca eroarea propriu-zisă).”31
Clasificare:
1) în dreptul roman se distingea între:
- dolus bonus (dolul uşor) care constă în viclenii curente, uşor de dejucat;
- dolus malus (dolul grav) care atrăgea sancţiunea nulităţii relative a actului juridic.
2) în funcţie de consecinţele pe care le are sau nu asupra valabilităţii actului juridic, dolul poate fi:
- dol principal (dolus dans causam contractui) ce cade asupra unor elemente importante,
determinante la încheierea actului juridic civil; el atrage sancţiunea nulităţii relative a actului
juridic astfel încheiat şi
- dol incident (dolus incidens) numit şi secundar sau incidental, ce poartă asupra unor împrejurări
nedeterminante pentru încheierea actului juridic civil; acesta nu atrage nevalabilitatea actului
juridic, dar poate fi invocat drept temei pntru o reducere a prestaţiei.
Structura:
Dolul este alcătuit din două elemente de structură:
- un element material, obiectiv ce constă în utilizarea de mijloace viclene, maşinaţiuni etc. făcute în
scopul inducerii în eroare a persoanei;
- un element intenţional, subiectiv ce constă în intenţia de a induce în eroare o persoană în scopul
încheierii unui act juridic civil.
Elementul obiectiv poate să constea într-o acţiune pozitivă (fapt comisiv) sau într-o acţiune negativă
(fapt omisiv).
Faptul comisiv poate îmbrăca, în materia liberalităţilor, forma sugestiei sau captaţiei.
Pentru existenţa unui fapt omisiv se utilizează şi sintagma dol prin reticenţă ce constă în neinformarea
celeilalte părţi contractante asupra unor aspecte negative pe care aceasta ar fi trebuit să le cunoască.
În ceea ce priveşte elementul subiectiv al dolului, practica judiciară a făcut următoarele precizări:
- nu suntem în prezenţa dolului dacă cocontractantul cunoştea împrejurarea pretins ascunsă;
- dolul sub forma captaţiei şi lipsa discernământului se exclud.
Condiţii:
Dolul, pentru a fi viciu de consimţământ, trebuie să îndeplinească, cumulativ, urmatoarele două
condiţii:
1) să fie determinant pentru încheierea actului juridic civil;
2) să provină de la cealaltă parte.
Prima condiţie este prevăzută expres de art. 960 C. civ.; această problemă a caracterului determinant
al dolului se apreciază în concreto, de la caz la caz.

31
Gh. Beleiu, op. cit., p. 133.
 Şi cea de-a doua condiţie – dolul să provină de la cealaltă parte – este prevazută expres de art. 960 C.
civ. Deşi acest text legal lasa impresia că dolul este posibil doar în cazul actelor bilaterale, totuşi dolul sub
forma „sugestiei” poate fi întâlnit şi în cazul testamentului (de exemplu), care este act juridic unilateral.
În doctrină se admite că această a doua condiţie necesară pentru existenţa dolului este îndeplinită, în
actele bilaterale, şi atunci când:
- dolul provine de la un terţ, dar cocontractantul ştie despre aceasta;
- dolul provine de la reprezentantul cocontractantului.
Ca şi în cazul erorii, nu se cere condiţia ca dolul să fie comun, să existe pentru fiecare din părţile
actului bilateral.
Aşa cum am văzut (art. 960 alin. 2 C. civ.), dolul nu se presupune; deci cel ce invocă acest viciu de
consimţământ trebuie sa-l dovedească. Fiind un fapt juridic, ca şi eroarea, dolul poate fi dovedit prin orice
mijloc de probă, inclusiv martori sau prezumţii simple.

Violenţa
Cităm următoarele articole din Codul civil român referitoare la violenţă: art. 953 C.civ.:
„Consimţământul nu este valabil când este … smuls prin violenţă”; art. 955 C.civ.: „Violenţa în contra celui
ce s-a obligat este cauza de nulitate, chiar când este exercitată de altă persoană decât aceea în folosul căreia s-
a făcut convenţia”; art. 956 C.civ.: „Este violenţă totdeauna când, spre a face o persoană a contracta i s-a
insuflat temerea, raţionabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi
prezent. Se ţine cont în această materie de etate, de sex şi de condiţia persoanelor”; art. 957 C. civ.: „Violeţa
este cauza de nulitate a convenţiei şi când s-a exercitat asupra soţului sau a soţiei, asupra descendenţilor şi
ascendenţilor”; art. 958 C. civ.: „Simpla temere reverenţiară, fără violenţă, nu poate anula convenţia.”
Violenţa poate fi definită ca fiind acel viciu de consimţământ ce constă în ameninţarea unei persoane
cu un rău care îi provoacă o temere ce o determină să încheie un act juridic civil, act pe care altfel nu l-ar fi
încheiat.
Clasificare:
1. în funcţie de natura răului cu care se ameninţă, distingem între:
- violenţa fizică (vis) – apare atunci când ameninţarea cu răul priveşte fie integritatea fizică, fie
bunurile persoanei (de exemplu, prin conducerea forţată a mâinii pentru a semna; o astfel de
situaţie echivalează cu lipsa consimţământului, atragand sancţiunea nulităţii absolute);
- violenţa morală (metus) – apare atunci când ameninţarea cu răul se referă fie la onoarea sau cinstea,
fie la sentimentele persoanei.
2. După caracterul ameninţării, deosebim între:
- ameninţarea legitimă sau justă ca un rău (de exemplu, creditorul îl ameninţă pe debitor că îl va da în
judecată dacă nu-şi îndeplineşte obligaţia); acest tip de violenţă nu este viciu de consimţământ;
- ameninţarea nelegitimă sau injustă cu un rău; numai aceasta este viciu de consimţământ, atrăgând
anulabilitatea actului încheiat în astfel de condiţii.
Structura:
Violenţa – viciu de consimţământ este alcătuită, ca şi dolul, din două elemente de structură:
- un element exterior, obiectiv, ce constă în ameninţarea cu un rău;
 - un element subiectiv, ce constă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate;
tocmai această temere este cea care alterează consimţământul.
Condiţii:
Violenţa, pentru a fi viciu de consimţământ, trebuie să întrunească, cumulativ, două condiţii şi anume:
1) să fie determinantă la încheierea actului juridic civil;
2) să fie injustă sau nelegitimă (ilicită).
1. Pentru ca violenţa să fie determinantă la încheierea actului juridic trebuie ca:
a) temerea produsă să fie raţională după victima violenţei, ceea ce înseamnă că temerea trebuie
să fie suficient de puternică pentru a o face să încheie actul juridic;
b) temerea să se aprecieze în funcţie de vârstă, grad de cultură, sănătate etc.; deci, criteriul
aprecierii este unul subiectiv;
c) răul cu care se ameninţă să fie sau fizic, sau moral sau patrimonial;
d) răul cu care se ameninţă să privească fie persoana în cauză, fie soţul, soţia, ascendenţii sau
descendenţii, fie (aşa cum se consideră în doctrină, pentru identitate de raţiune) alte persoane
apropiate, ce sunt legate de victimă printr-o puternică afecţiune.
2. Violenţa trebuie să fie injustă sau nelegitimă; deci, nu orice ameninţare constituie violenţă – viciu
de consimţământ. Este necesar ca ameninţarea să constituie o încălcare a legii.
Aceasta a doua condiţie este susţinută şi de reglementarea cuprinsă de art. 958 C. civ.
În doctrină s-a precizat de asemenea, că starea de necesitate ce determină o persoană să încheie un
anumit act juridic trebuie asimilată violenţei – viciu de consimţământ.

Leziunea
Prevederile din Codul civil referitoare la leziune (art. 951; art. 1157-1160; art. 1162-1165) trebuie
raportate la dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Decretului nr. 31/1954
privind persoanele fizice şi juridice:
„De la data intrării în vigoare a decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, aplicarea
dispoziţiilor legale referitoare la acţiunea în anulare pentru leziune se restrânge la minorii care, având vârsta
de 14 ani împliniţi, încheie singuri fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror
validitate nu se cere şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo
vătămare.
Actele juridice ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt anulabile pentru
incapacitate, chiar dacă nu este leziune.
Minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund pentru fapta lor ilicită decât dacă se dovedeşte
că au lucrat cu discernământ.”
Porivit art. 1165 C. civ.: „Majorul nu poate, pentru leziune, să exercite acţiunea în resciziune.” 32
Putem defini leziunea ca fiind viciul de consimţământ ce constă în disproporţia vădită de valoare între
două prestaţii. Ea se sancţioneaza cu nulitatea realtivă a actului astfel încheiat.
Structura:

32
Se consideră totuşi, cu titlu de excepţie, că majorul poate invoca leziunea în două cazuri: 1) în aplicarea art. 66 din Decretul nr.
443/1972 privind navigaţia maritimă; 2) în temeiul art. 694 C. civ., ce se referă la posibilitatea atacării acceptării exprese sau
tacite a unei succesiuni de către major.
 Structura acestui viciu de consimţământ este diferită în funcţie de concepţia ce stă la baza
reglementării leziunii.
Potrivit concepţiei subiective, leziunea este compusă din două elemente: un element obiectiv, ce
constă în disproporţia de valoare dintre contraprestaţii şi un element subiectiv, ce constă în profitarea de
starea de nevoie în care se află cealaltă parte.
Conform concepţiei obiective, leziunea nu presupune decât un singur element, şi anume disproporţia
vădită de valoare ce există între contraprestaţii.
Dispoziţiile legale mai sus citate consacră concepţia obiectivă despre leziune, astfel încât cel ce o
invocă nu are de dovedit decât vădita disproporţie de valoare ce există între contraprestaţii.
Condiţii:
Pentru ca actul juridic civil să fie anulabil pentru leziune, trebuie să fie îndeplinite următoarele
condiţii:
1) leziunea trebuie să fie o consecinţa directă a actului respectiv (în condiţiile în care art. 1158 C.
civ. prevede că acţiunea în resciziune nu poate fi exercitată când leziunea rezultă din un
„eveniment cazual şi neaşteptat”);

2) leziunea trebuie să existe la momentul încheierii actului juridic;

3) disproporţia de valoare existentă între contraprestaţii trebuie să fie vădită.
Domeniul de aplicare:
Leziunea are un domeniu restrâns de aplicare, din punctul de vedere al persoanelor care o pot invoca,
precum şi din punctul de vedere al actelor juridice care pot fi anulate pentru leziune.
Leziunea poate fi invocată, de regulă, doar de minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă, având
vârsta între 14 şi 18 ani.
Sunt anulabile pentru leziune numai actele juridice civile care sunt, în acelaşi timp:
- acte de administrare ;
- încheiate de minorul între 14-18 ani singur, fără încuviinţarea ocrotitorului legal;
- comutative;
- lezionare pentru minor.33
f) Obiectul actului juridic civil
Prin obiect al actului juridic civil înţelegem „conduita părţilor stabilită prin acel act juridic civil,
respectiv acţiunile ori inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute.” 34
Art. 962 C. civ. prevede: „Obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai una din părţi se
obligă.”
Aşa cum bunurile sunt socotite obiect derivat al raportului juridic civil, ele pot fi considerate obiect
derivat şi al actului juridic civil.

33
Pentru o comparaţie a viciilor de consimţământ vezi G. Boroi, Drept civil. Teoria generală, Bucureşti, 1997, Editura ALL, p.
125.
34
Gh. Beleiu, op. cit., p. 138.
 Observăm că definiţia dată obiectului actului juridic civil „este identică cu definiţia obiectului
raportului juridic şi ni se pare firesc să fie aşa de îndată ce raportul juridic se naşte din actul juridic.” 35

Deşi sunt într-o strânsă legătură, obiectul actului juridic civil (acţiunile sau inacţiunile părţilor actului
juridic) şi conţinutul sau efectele actului juridic civil (drepturile şi obligaţiile civile la care dă naştere actul
juridic) nu trebuie să se confunde.
Condiţii de valabilitate:
Pentru ca obiectul actului juridic civil să fie valabil, trebuie să îndeplinească urmatoarele condiţii:
1. să existe;
2. să fie în circuitul civil;
3. să fie determinat sau determinabil;
4. să fie posibil;
5. să fie licit şi moral.
În afară de aceste condiţii generale, precizate mai sus, există şi condiţii speciale, ce trebuie îndeplinite
numai pentru anumite acte juridice:
a. cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului, în actele constitutive sau translative de drepturi
reale ;
b. obiectul să constea într-un fapt personal al celui ce se obligă, la actele intuitu personae;
c. să existe autorizaţie administrativă, în cazurile prevăzute de lege.
În ceea ce priveste condiţiile generale de valabilitate a obiectului actului juridic civil, considerăm că
acestea trebuie analizate fiecare în parte:
1. Obiectul actului juridic trebuie să existe.
Dacă această condiţie nu este îndeplinită, nu se mai pune problema realizării celorlalte condiţii.
Dacă obiectul actului juridic civil priveşte un bun, această condiţie implică respectarea următoarelor
reguli:
- bunul trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic civil sau să existe în viitor, cu o
singură exceptie: succesiunile viitoare nu pot forma obiectul actului juridic civil (art. 965 C. civ.);

- potrivit art. 1311 C. civ.: „Dacă în momentul vânzării, lucrul vândut era pierit în tot, vinderea este
nulă. Dacă era pierdut numai în parte, cumpărătorul are alegerea între a se lăsa de contract, sau a
pretinde reducerea preţului.”
2. Obiectul actului juridic civil trebuie să fie în circuitul civil.
Art. 963 C. civ. prevede: „Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract.”
Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare, art. 1310 C. civ. dispune că toate lucrurile care sunt în
comerţ pot fi vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta.
Deci bunurile inalienabile nu pot forma obiect al actului juridic civil. De aceea este necesară
cunoaşterea clasificării bunurilor după regimul circulaţiei lor.

35
I. Urs, S. Angheni, op. cit., p. 120.
 3. Obiectul actului juridic trebuie să fie determinat sau determinabil.
Art. 948 C. civ. enunţă printre condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiilor, la pct. 3, „un obiect
determinat”.
În acelaşi timp, art. 964 C. civ. prevede: „Obligaţia trebuie să aibă de obiect un lucru determinat, cel
puţin în specia sa.
Cantitatea obiectului poate fi necertă, de este posibilă determinarea sa”.
Când obiectul derivat al actului juridic constă într-un lucru cert (res certa), condiţia este îndeplinită
prin arătarea caracteristicilor acestuia.
Când obiectul derivat al actului juridic constă într-un lucru determinat generic (res genera), acesta se
defineşte prin cantitate, calitate, valoare sau prin stabilirea anumitor criterii de determinare ce vor fi
observate în momentul executării actului.
4. Obiectul actului juridic trebuie să fie posibil.
Condiţia aceasta este impusă, de regula, de drept: nimeni nu poate fi obligat la imposibil (ad
imposibilum nulla obligatio). Este vorba de o imposibilitate absolută (pentru oricine) şi nu de o imposibilitate
relativă (pentru un anumit debitor).
Imposibilitatea poate să fie de natură materială sau juridică.
5. Obiectul actului juridic trebuie să fie licit şi moral.
Actul va fi nul pentru obiect ilicit sau imoral atunci când obiectul acestuia este în contradicţie cu
legea sau morala.
g) Cauza sau scopul actului juridic civil.
Art. 948 C. civ. înscrie printre condiţiile esenţiale pentru validitatea actului juridic şi „o cauză licită”.
Cauza sau scopul este elementul actului juridic civil ce constă în obiectivul urmărit în momentul
încheierii unui astfel de act.
Cauza, împreună cu consimţământul formează vointă juridică.
Cauza este cea care răspunde la întrebarea „de ce”, „pentru ce s-a încheiat actul juridic?”
În Secţiunea IV „Despre cauza convenţiilor”, Codul civil român reglementează acest element esenţial
al actului juridic:
Art. 966 C. civ.: „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea niciun
efect”.
Art. 967 C. civ.: „Convenţia este valabilă, deşi cauza nu este expresă”.
Cauza este prezumată până la dovada contrarie”.
Art. 968 C. civ.: „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri
şi ordinii publice”.
Elementele cauzei actului juridic civil:
Noţiunea de cauză cuprinde în structura sa două elemente: scopul imediat şi scopul mediat.
1. Scopul imediat (causa proxima) este numit şi scopul obligaţiei.
Acesta este stabilit pe principalele categorii de acte juridice civile, astfel:
- în contractele sinalagmatice, cu titlu oneros, scopul imediat constă în consideraţia contraprestaţiei
cocontractantului;
 - în actele reale, scopul imediat constă în prefigurarea remiterii bunului;

- în actele cu titlu gratuit, scopul imediat constă în intenţia de a gratifica (animus donandi);
- în actele aleatorii, scopul imediat este riscul (prefigurarea unei imprejurări viitoare şi incerte,
împrejurare de care depinde şansa câştigului sau riscul pierderii).
Deci, scopul imediat este un element abstract şi invariabi, în cadrul unei anumite categorii de acte
juridice.

2. Scopul mediat (causa remota) este numit şi scopul actului juridic; el constă în motivul determinant
al încheierii unui anumit act juridic civil. Motivul determinant priveşte fie calitaţile prestaţiei, fie
însuşirile persoanei.

Scopul mediat este un element subiectiv, concret, variabil de la un act juridic la altul.
Condiţiile de valabilitate a cauzei, pe care le vom analiza în continuare, se raportează la scopul
mediat.

Condiţiile de valabilitate a cauzei actului juridic civil.

Cauza actului juridic civil, pentru a fi valabilă, trebuie să întrunească, cumulativ, condiţiile următoare:
1. să existe;
2. să fie reală;
3. să fie licită şi morală.

1) Cauza trebuie să existe. Această condiţie este consacrată expres de art. 966 C. civ.
Când cauza lipseşte ca urmare a lipsei discernământului, ambele componente ale cauzei (scopul
imediat şi scopul mediat) lipsesc, acestea presupunând existenta discernământului (a puterii de reprezentare a
consecinţelor manifestării de voinţă). În acest caz, lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic,
aceasta fiind sancţiunea lipsei de discernământ.
Când lipsa cauzei este urmarea lipsei scopului imediat (contraprestaţia, în contractele sinalagmatice
etc.), lipseşte un element esenţial al actului juridic civil, „iar lipsa scopului imediat ’absoarbe’ eroarea asupra
scopului mediat, astfel că sancţiunea aplicabilă este aceea a nulităţii absolute.” 36

2) Cauza trebuie să fie reală. Şi această condiţie este consacrată expres de art. 966 C. civ.
Când cauza nu este reală putem spune ca este falsă; cauza este falsă atunci când există eroare asupra
motivului determinant (care este chiar scopul mediat).
Deci, această condiţie de valabilitate a cauzei actului juridic civil pune în lumină legătura dintre
eroarea – viciu de consimţământ (fie asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului, fie asupra persoanei
cocontractantului) şi admiterea aşa-zisului „motiv determinant” ca scop mediat.
Cauza falsă atrage sancţiunea nulităţii relative a actului juridic civil.
3) Cauza trebuie să fie licită şi morală.
36
Gh, Beleiu, op.cit., p. 144.
Şi această condiţie este prevăzută expres de art. 966 C. civ. şi, de asemenea, conţinutul ei este precizat de art.
968 C. civ. „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii
publice.”
În cazul unei cauze ilicite, este ilicit scopul mediat.
Proba cauzei:
Potrivit art. 967 C. civ.: „Convenţia este valabilă cu toate că cauza nu este expresă.
Cauza este prezumată până la dovada contrarie”.
Textul citat conţine următoarele două prezumţii relative (juris tantum):
- prezumţia de existenţă a cauzei;
- prezumţia de valabilitate a cauzei.

Deci, cel ce invocă lipsa sau nevalabilitatea cauzei trebuie să dovedească susţinerile sale.
„Existenţa cauzei poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, iar inexistenţa şi falsitatea ei pot fi
probate prin dovedirea lipsei discernământului, lipsei unui element esenţial la încheierea actului juridic ori
erorii asupra mobilului determinant.
De asemenea, ilicietatea şi imoralitatea cauzei pot fi dovedite prin orice mijloc de probă”. 37

Secţiunea 3. Forma actului juridic civil

37
I. Dogaru, op. cit., p. 184.
 Prin „forma actului juridic civil «înţelegem» acea condiţie care constă în modalitatea de exteriorizare
a manifestării de voinţă făcută cu intenţia de a crea, modifica ori stinge un raport juridic civil concret.” 38
În sens restrâns (stricto sensu), prin forma actului juridic civil înţelegem modalitatea de exteriorizare
a voinţei reale; în acest sens, forma este inerentă oricărui act juridic civil şi este guvernată de principiul
consensualismului.
În sens larg (lato sensu), forma actului juridic civil se referă la aşa-numitel „condiţii de formă” ale
acestuia. Forma, privită în sens larg, are trei accepţiuni:
a) forma cerută ad validitatem sau ad solemnitatem – necesară pentru însăşi valabilitatea actului
juridic civil;
b) forma cerută ad probationem – necesară pentru probarea actului juridic civil;
c) forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic civil faţă de terţi.
Pentru ca un act juridic civil să fie valabil încheiat, simpla manifestare de voinţă este necesară şi
suficientă, fără a fi nevoie să fie exprimată într-o anumită formă – acesta este conţinutul principiului
consensualismului.
De lege lata, acest principiu nu e consacrat expres, cu caracter general, în Codul civil român, fiind o
creaţie a doctrinei.
Având în vedere că art. 948 C. civ. nu enumeră şi forma printre condiţiile esenţiale ale convenţiei şi
ale actului juridic civil, înseamnă că lipsa formei (în sens larg) constituie regula.
Pentru anumite acte juridice civile, consensualismul este consacrat de lege (de exemplu, art. 1295 C.
39
civ.).
Atunci când legiuitorul a vrut ca principiul consensualismului să nu se aplice, a consacrat expres
excepţiile de la acest principiu (excepţii care sunt, în esenţă, forma cerută ad validitatem, forma cerută ad
probationem şi forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi).
Clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil:
1. Din punctul de vedere al consecinţelor juridice ale nerespectării lor, clasificarea condiţiilor de
formă cuprinde:
- forma cerută pentru validitatea actului juridic (ad validitatem sau ad solemnitatem); nerespectarea
acestei forme atrage nulitatea absolută a actului (negotium);
- forma cerută pentru probaţiunea actului juridic civil
(ad probationem); nerespectarea ei atrage imposibilitatea dovedirii cu alt mijloc de probă a
existenţei şi conţinutului actului juridic – sancţiune aspră, prin consecinţele sale practice;
- forma cerută pentru opozabilitatea actului faţă de terţi; sancţiunea nerespectării acestei cerinţe este
inopozabilitatea – terţa persoană poate să facă abstracţie de actul juridic (negotium) care trebuia
adus la cunostinţa terţilor prin îndeplinirea acestei formalităţi.
2. În funcţie de izvorul care cere o anumită formă pentru un act juridic civil, distingem între:
- forma legală (cea impusă de norma juridică civilă);

38
Gh. Beleiu, op. cit., p. 145.
39
Conform alin. 1 art. 1295 C. civ.: „Vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în
privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul
încă nu se va fi numărat.”
 - forma convenţională sau voluntară (cea stabilită de părţi sau de autorul actului juridic civil).
Forma cerută ad validitatem:
„Forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem) este condiţia de formă a actului juridic civil care
constă în respectarea cerinţelor de formă impuse de lege sub sancţiunea nulităţii absolute (juris et de jure) a
operaţiei juridice (negotium juris)”40.
Legiuitorul a instituit această formă pentru însăşi valabilitatea actului juridic civil ţinând seama de
anumite raţiuni, cum sunt: prevenirea părţilor asupra importanţei unor acte juridice civile şi gravităţii acestora
pentru patrimoniul lor, exercitarea controlului societăţii asupra actelor de o importanţă juridică care depăşeşte
interesele părţilor (de exemplu, înstrăinarea terenurilor).
Acele acte juridice pentru care forma este cerută ad validitatem se numesc acte solemne sau formale.
Această formă are aplicaţii mai ales în dreptul civil41 şi în dreptul familiei.42
Forma cerută de ad validitatem are urmatoarele caractere juridice:
- este un element esenţial al actului juridic civil; astfel încât nerespectarea ei atrage nulitatea
absolută;
- pesupune manifestarea expresă de voinţă; aşadar, este incompatibilă cu manifestarea tacită a voinţei;
- este în principiu, exclusivă; deci, pentru un anumit act solemn trebuie să fie îndeplinită o anumită
formă, de regulă forma autentică (excepţie făcâd testamentul).
Condiţii care trebuie respectate pentru asigurarea formei ad validitatem:
- întregul act solemn (toate clauzele sale) trebuie să îmbrace forma cerută de lege;
- dacă există un alt act, aflat în interdependenţă cu actul solemn, şi acesta trebuie să îmbrace forma
specială; de exemplu, contractul de mandat necesar pentru încheierea unui act solemn trebuie să
fie constatat prin procură autentică;
- actul ce determină ineficienţa unui act solemn trebuie, în principiu, şi el să îmbrace forma
solemnă (face exceptie legatul – care poate fi revocat şi tacit).
Forma cerută ad probationem:
Această formă constă în „cerinţa impusă de lege sau de părţi ca actul juridic să fie făcut, de regulă, în
scris, fără ca lipsa formei să atragă nevalabilitatea operaţiei juridice (negotium juris), ci numai imposibilitatea
dovedirii lui cu un alt mijloc de probă”.43
Forma cerută ad probationem se justifică, de asemenea, prin importanţa anumitor acte juridice civile,
precum şi prin aceea că oferă securitate juridică circuitului civil.
Forma cerută ad probationem se caracterizează prin:
- este obligatorie; din acest punct de vedere se aseamănă cu forma cerută ad validitatem;
- nerespectarea ei este sancţionată cu imposibilitatea dovedirii actului juridic (negotium) cu un alt
mijloc de probă;
- constituie, şi ea, o exceptie de la principiul consensualismului.
40
I. Dogaru, op. cit., p. 188.
41
De exemplu, în dreptul civil, forma este cerută ad validitatem în materie de donaţie, testament, ipotecă convenţională, acceptarea
succesiunii sub beneficiul de inventar, renunţarea expresă la succesiune, înstrăinarea terenurilor, subrogarea în drepturile
creditorului consimţită de debitor, revocarea expresă a legatelor etc.
42
În dreptul familiei, forma solemnă este cerută, de exemplu, în cazul căsătoriei, înfierii, recunoaşterii filiaţiei copilului.
43
I. Dogaru, op. cit., p. 189-190.
 Art. 1191 alin. 1 C, civ. prevede: „Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte
suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub
semnătura privată”.
În afară de această reglementare generală există în legislaţia civilă şi alte reglementări care se referă
la anumite categorii de acte juridice civile44 şi pretind forma scrisă pentru dovedirea acestora.
Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi:
Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi se referă la formalităţile necesare, cerute de lege,
pentru a face actul juridic civil opozabil şi acelor persoane care nu au participat la încheierea lui, tocmai în
scopul ocrotirii intereselor acestor persoane.
Nerespectarea acestei condiţii de formă constă în inopozabi-litatea actului juridic civil şi, în cazul
când este respectată, intervine – de regulă – după naşterea valabilă a operaţiei juridice (negotium).

Aceste formalităţi se referă, în principal, la publicitatea imobiliară (care face actul juridic opozabil
erga omnes).
În România nu exista un regim unitar al publicităţii imobiliare: în Vechiul Regat exista sistemul
publicităţii personale (al registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni), în timp ce în Transilvania şi Bucovina
există sistemul publicităţii reale (al carţilor funciare). 45 În prezent, în materia publicităţii imobiliare se aplică
Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare (republicată în Monitorul Oficial nr. 201/3.03.2006)
– legea potrivit căreia se fac înscrierile în Cartea funciară.
În afară de publicitatea imobiliară, există şi alte aplicaţii ale formei cerută de lege pentru opozabilitate
faţă de terţi46.

Secţiunea 4. Modalităţile actului juridic civil

44
În materia: contractului de locaţiune (art. 1416 alin. 1 C. civ.), contractului de depozit (art. 1597 C. civ.), tranzacţiei (art. 1705
C. civ.), contractului de asigurare.
45
Pentru amănunte privind cele două sisteme de publicitate imobiliară, precum şi sistemele intermediare, vezi C. Stătescu, C.
Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale, Bucureşti, 1988, p. 289-293.
46
Publicitatea constituirii gajului (art. 1686 C. civ.); notificarea cesiunii de creanţă (art. 1393 C. civ.); darea de dată certă
înscrisului sub semnătură privată (art. 1182 C. civ.); înregistrarea, prevăzută de lege, pentru invenţii (Legea nr. 64/1991) etc.
 Aşa cum am văzut, actele juridice civile pot fi pure şi simple sau afectate de modalităţi.
Modalităţile sunt acele evenimente viitoare de care depinde existenţa sau executarea drepturilor
subiective civile şi obligaţiilor civile din actele afectate de modalităţi.
Termenul, condiţia şi sarcina sunt cele trei modalităţi ale actului juridic civil.
Termenul
Termenul (dies) este acel eveniment, viitor şi sigur ca realizare, care fie amână producerea efectelor
unui act juridic civil, fie determină încetarea efectelor acestuia.
Termenul poate fi indicat printr-o dată calendaristică, printr-o perioadă de timp sau printr-o
împrejurare viitoare (de exemplu, „începerea culesului viitor”).
Reguli generale privind termenul există în Codul civil, art. 1022-1025 47, iar reguli speciale privind
termenul găsim atât în Codul civil, cât şi în alte acte normative care sunt izvoare de drept civil.
Clasificare:
1. în funcţie de efectul său, termenul poate fi suspensiv sau extinctiv:
- termenul este suspensiv când el amână sau suspendă exerciţiul drepturilor subiective civile şi
executarea obligaţiilor civile (de exemplu, termenul la care trebuie restituită suma împrumutată);
- termenul este extinctiv când, la împlinirea lui, se sting efectele actului juridic civil (de exemplu,
data morţii credirentierului, în contractul de rentă viageră).
2. în funcţie de beneficiarul termenului:
- termen în favoarea debitorului, care constituie regula (potrivit art. 1024 C. civ.);
- termen în favoarea creditorului, de exemplu, în contractul de depozit (conform art. 1616 C. civ.);
- termen în favoarea ambelor părţi, de exemplu, termenul dintr-un contract de asigurare.
Numai titularul beneficiului termenului poate renunţa la acest beneficiu.

3. După izvorul său, termenul poate fi:

- termen legal, stabilit de lege;
- termen convenţional sau voluntar, stabilit de parţile actului juridic civil; majoritatea termenelor
sunt convenţionale;
- termen judiciar, acordat de instanţa debitorului (potrivit art. 1583 C. civ. şi 1101 C. civ.).

4. După cunoaşterea sau nu a momentului împlinirii sale la data încheierii actului juridic, distingem:
- termen cert, când momentul împlinirii sale este cunoscut la data încheierii actului juridic (de
exemplu, o dată calendaristică);

47
Art. 1022 C. civ.: „Termenul se deosebeşte de condiţie, pentru că el nu suspendă angajamentul, ci numai amână executarea.”
Art. 1023 C. civ.: „Aceea ce se datoreşte cu termen nu se poate cere înaintea termenului, dar ceea ce se plăteşte înainte nu se
mai poate repeta.” Art. 1024 C. civ.: „Termenul este presupus totdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului, dacă nu rezultă
din stipulaţie sau din circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului,” Art. 1025 C. civ.: „Debitorul nu mai poate reclama
beneficiul termenului, când este căzut în deconfitură (insolvabilitatea unui debitor care nu este comerciant – n.n.), sau când, cu
fapta sa, a micşorat siguranţele ce prin contract dăduse creditorului său.”
 - termenul incert, a cărui împlinire nu este cunoscută, ca dată calendaristică, deşi realizarea sa
este sigură (de exemplu,
„la seceriş”).
Efectele termenului:
Aşa cum am văzut, termenul influenţează doar executarea actului juridic civil, nu şi existenţa sa (art.
1022 C. civ.).
Deci, dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă, afectate de termenul suspensiv, există şi, ca
urmare:
- dacă debitorul îşi execută obligaţia înainte de scadenţă (adică înainte de împlinirea termenului
suspensiv), el va face o plată valabilă (ceea ce echivalează cu renunţarea la beneficiul termenului),
conform art. 1023 C. civ.;
- înainte de împlinirea termenului suspensiv, titularul dreptului poate face acte de conservare (de
exemplu, înfiinţarea unui sechestru);
- înainte de implinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere de la debitor plata, potrivit art.
1023 C. civ.;
- prescripţia dreptului la acţiune va începe să curgă la data împlinirii termenului suspensiv (art. 7
alin. 3 din Decretul nr. 167 / 1958);
- în actele translative de drepturi reale care au ca obiect derivat un bun cert (res certa), termenul
suspensiv nu suspendă transferul acestor drepturi, cu excepţia cazului în care parţile au prevăzut,
expres, contrariul;
- până la împlinirea termenului suspensiv, compensaţia între creditor şi debitor nu poate funcţiona,
întrucât una din obligaţii nu este exigibilă (aşa cum prevede alin. 1 al art. 1145 C. civ.).
În ceea ce priveşte termenul extinctiv, împlinirea acestuia înseamnă stingerea dreptului subiectiv civil
şi a obligaţiei corelative. De exemplu, împlinirea termenului contractului de închiriere marchează încetarea
dreptului de a folosi bunul închiriat şi a obligaţiei de a asigura folosinţa liniştită.
Condiţia
Această modalitate a actului juridic civil (condiţia) este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare,
eveniment de care depinde însăşi existenţa actului juridic civil.

Reglementări privind condiţia sunt cuprinse în Codul civil român în Titlul III (Despre contracte sau
convenţii), Capitolul VI (Despre deosebitele specii de obligaţii), Secţiunea I (Despre obligaţiile condiţionale, art.
1004-1021).
Clasificare:

1. În funcţie de efectul pe care îl produce, condiţia este suspensivă şi rezolutorie:

Condiţia suspensivă este cea care, până la realizarea ei, suspendă existenţa drepturilor subiective
civile şi a obligaţiilor corelative ale părţilor; de exemplu „îţi vând imobilul din Craiova, dacă voi fi transferat
la Bucureşti”.
 Art. 1017 C. civ. prevede: „Obligaţia sub condiţie suspensivă este aceea care depinde de un
eveniment viitor şi necert. Obligaţia condiţională nu se perfectează decât după îndeplinirea evenimentului”.
Condiţia rezolutorie este cea până la realizarea căreia drepturile subiective şi obligaţiile corelative ale
părtilor sunt considerate că există şi se execută; de exemplu, „prezentul contract de vânzare-cumpărare se
desfiinţează dacă vânzătorului i se naşte un copil”.
Art. 1019 C. civ. dispune: „Condiţia rezolutorie este aceea care supune desfiinţarea obligaţiei la un
eveniment viitor şi necert.
Ea nu suspendă executarea obligaţiei, ci numai obligă pe creditor a restitui aceea ce a primit, în caz de
îndeplinire a evenimentului prevăzut prin condiţie.”

2. În funcţie de legătura ei cu voinţa părţilor, a realizării sau nerealizării evenimentului, condiţia

poate fi: cazuală, mixtă şi potestativă.

Potrivit art. 1005 C. civ.: „Condiţia cazuală este aceea ce depinde de hazard şi care nu este nici în
puterea creditorului, nici într-aceea a debitorului.”
O astfel de condiţie este independentă de voinţa părţilor
(de exemplu, „dacă voi supravieţui fratelui meu”).

Art. 1007 C. civ. prevede: „Condiţia mixtă este aceea care depinde totodată de voinţa uneia din părţile
contractante şi de aceea a unei alte persoane” (determinate).
Un exmplu de condiţie mixtă este: „îţi vând imobilul meu, dacă mă voi căsători cu X”.
Condiţa potestativă, prevede art. 1006 C. civ., „este aceea care face să depindă perfectarea convenţiei
de un eveniment, pe care şi una şi alta din părţile contractante poate să-l facă a se întâmpla sau poate să-l
împiedice”.
Condiţia potestativă poate fi: potestativă pură şi potestativă simplă.
Este potestativă pură acea condiţie care depinde exclusiv de voinţa uneia din părţi. Angajamentul
făcut sub o condiţie pur potestativă nu este valabil. în acest sens, Art. 1010 C. civ. arată: „Obligaţia este nulă
când s-a contractat sub o condiţie potestativă din partea acelui ce se obligă.”
Este potestativă simplă condiţia a cărei realizare depinde de voinţa unei părţi şi de voinţa unei
persoane nedeterminate; de exemplu, „dacă mă voi căsători”.
Condiţia potestativă simplă este valabilă şi când depinde de voinţa debitorului, şi când depinde de
voinţa creditorului (cu excepţia donaţiei). Condiţia potestativă pură este valabilă numai când depinde
exclusiv de voinţa creditorului.
3. Din punct de vedere al modului de formulare, condiţia poate fi pozitivă şi negativă.48
De asemenea, distingem între: condiţia posibilă – condiţia imposibilă49 şi condiţia licită şi morală –
condiţia ilicită sau imorală50.
Efecte:
Principiile care guvernează efectele condiţiei sunt:

48
Vezi art. 1011-1014 C. civ.
49
Vezi art. 1008, 1009 C. civ.
50
Vezi art. 1008 C. civ.
 - condiţia pune în discuţie însăşi existenţa actului juridic civil, spre deosebire de termen, care numai
amână executarea (art. 100451 şi 1022 C. civ.);
- condiţia produce fecte retroactiv (ex tunc). Acest lucru este cuprins în prima parte a art. 1015 C.
civ. care prevede: „Condiţia îndeplinită are efect din ziua în care angajamentul s-a contractat.
Dacă creditorul a murit înaintea îndeplinirii condiţiei, drepturile sale trec erezilor săi.”
Prezentarea efectelor condiţiei presupune:

1) distincţia între condiţia suspensivă şi cea rezolutorie;

2) distincţia între perioada anterioară împlinirii condiţiei (pendente conditione) şi perioada ulterioară
împlinirii condiţiei (eveniente conditione).
Condiţia suspensivă, pendente condiţione, face ca efectele actului juridic să fie suspendate în
existenta lor. Ca urmare:
- creditorul nu poate cere executarea obligaţiei, deoarece debitorul încă nu-i datorează nimic;
- dacă debitorul totuşi plăteşte, el poate cere restituirea prestaţiei, pentru că a făcut o plată
nedatorată;
- în actele translative de drepturi reale, nu se produce efectul translativ, aplicându-se art. 1018 C.
civ.52;
- creditorul poate să ia măsuri de conservare a dreptului său (art. 1016 C. civ.)53;
- creditorul poate să transmită dreptul său prin acte între vii sau pentru cauză de moarte, dar ca
drept condiţional, deoarece nemo plus juris ad alium transsfere potest quam ipse habet (nimeni nu
poate transmite mai multe drepturi decât are el insuşi);
- pescripţia extinctivă nu începe să curgă, dreptul la acţiune nefiind născut;
- compensaţia nu poate opera.
Dacă condiţia suspensivă s-a împlinit, eveniente conditione: actul juridic este considerat, retroactiv,
că a fost un act pur şi simplu. Astfel:
- plata facută de către debitor rămâne valabilă;
- transmisiunea drepturilor reale facută de titularul dreptului condiţional se consolidează.
De la principiul retroactivităţii efectelor condiţiei suspensive, eveninte condiţione, există următoarele
excepţi:
- prescripţia extinctivă începe să curgă doar de la împlinirea condiţiei;
- actele de administrare făcute de înstrăinator rămân valabile;
- fructele culese de înstrăinător rămân ale sale, cu toate că dreptul său dispare cu efect retroactiv;
- riscurile cad în sarcina înstrăinătorului, aşa cum prevede art. 1018 alin. 1 C. civ.

51
Art. 1004 C. civ. prevede: „Obligaţia este condiţională când perfectarea ei depinde de un eveniment viitor şi necert.”
52
Art. 1018 C. civ.: „Când obligaţia este contractată sub o condiţie suspensivă, obiectul convenţiei rămâne în rizico-pericolul
debitorului, care s-a obligat a-l da, în caz de îndeplinire a condiţiei.
Dacă obiectul a pierit, în întregul său, fără greşeala debitorului, obligaţia este simplă.
Dacă obiectul s-a deteriorat, fără greşeala debitorului, creditorul este obligat
a-l lua în starea în care se găseşte, fără scădere de preţ.
Dacă obiectul s-a deteriorat, prin greşeala debitorului, creditorul are dreptul să ceară desfiinţarea obligaţiei sau să ia lucrul în
starea în care se găseşte, cu daune interese.
53
Art. 1016 C. civ.: „Creditorul poate, înaintea îndeplinirii condiţiei, să exercite toate actele conservatoare dreptului său.”
 În cazul în care condiţia suspensivă nu este îndeplinită, părţile sunt în situaţia anterioară încheierii
actului juridic civil. Deci:
- prestaţiile executate trebuie să fie restituite;
- garanţiile constituite trebuie să fie desfiinţate;
- acele drepturi constituite de debitor se consolidează.
În ceea ce priveşte condiţia rezolutorie, pendente condiţione, ea nu produce nici un efect; actul juridic
civil se comportă ca un act pur şi simplu, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Deci, cine datorează sub
condiţie rezolutorie, datorează pur şi simplu (pura est sed sub conditione resolvitur).
Efectul condiţiei rezolutorii, evenimente conditione, este desfiinţarea retroactivă a actului (vezi art.
1019 C. civ.). Ca atare:
- părţile îşi vor restitui una alteia prestaţiile primite;
- drepturile ce au fost constituite de dobânditor pendente condiţione se desfiinţează cu efect
retroactiv, conform regulii rezoluto iure dantis resolvitur ius accipientis (anularea actului iniţial
atrage anularea actului subsecvent).
Şi după îndeplinirea condiţiei rezolutorii, există excepţii de la retroactivitate:
- riscul realizat pendente conditione e suportat de dobânditor, ca proprietar sub condiţie rezolutorie;
- actele de administrare făcute de dobânditor rămân valabile;
- fructele culese de dobânditor rămân ale sale;
- în actele cu executare succesivă, efectele se produc numai pentru viitor (ex nunc).
În cazul în care condiţia rezolutorie nu s-a realizat, suntem în prezenţa consolidării retroactive a
actului juridic.

Sarcina
Sarcina este acea modalitate a actului juridic civil care constă intr-o obligaţie de a da, a face sau a nu
face ceva, impusă de dispunător gratificatului, în actele cu titlu gratuit – liberalităţi.
În Codul civil nu există o reglementare generală a sarcinii, dar există aplicaţii ale acesteia în materia
donaţiei şi a legatului (art. 828-830 C. civ. şi art. 930 C. civ.).
Art. 829 C. civ. dispune: „Donaţiunea între vii se revocă pentru neîndeplinirea condiţiilor cu care s-a
făcut, pentru ingratitudine şi pentru naştere de copii în urma donaţiunii.”
Portivit art. 830 C. civ.: „Când donaţiunea este revocată pentru neîndeplinirea condiţiilor, bunurile
reintră în mâna donatorului, libere de orice sarcină şi ipotecă.”
Clasificare:
În doctrină se fac mai multe clasificari ale sarcinii:
Din punctul de vedere al persoanei beneficiarului, sarcina poate fi:
- în favoarea dispunătorului54;
- în favoarea gratificatului55;
- în favoarea unei terţe persoane56.

54
De exemplu, sarcina impusă de donator donatarului de a plăti o datorie a sa faţă de o terţă persoană.
55
De exemplu, dispunătorul obligă pe legatar să folosească suma de bani lăsată pentru realizarea unei lucrări ştiinţifice.
56
De exemplu, A lasă lui B casa drept moştenire, cu îndatorirea lui B de a plăti rentă viageră unei rude a lui A.
 Din punctul de vedere al valabilităţii lor, sarcinile pot fi: imposibile (care nu pot fi îndeplinite), ilicite
(care contravin dispoziţiilor legale), imorale (care încalcă bunele moravuri) sau sarcini posibile, licite şi
morale.

Efecte:
Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic ce o conţine; ea afectează numai eficacitatea actului
juridic. Deci, neîndeplinirea sarcinii poate constitui motiv de revocare a actului juridic civil.
Sarcina este aceea care conferă actelor gratuite caracter sinalagmatic (pro parte).
Neexecutarea sarcinii dă un drept la obţiune între a cere rezoluţiunea pentru neexecutare sau a cere
obligarea debitorului la executarea obligaţiei sale.

Secţiunea 5. Efectele actului juridic civil

a) Definiţie; reglementare; determinarea efectelor actului juridic civil:

Înţelegem prin efectele actului juridic civil drepturile subiective şi obligaţiile civile la care acesta dă
naştere, pe care le modifică sau le stinge.
Deci, în esenţă, efectele actului juridic civil reprezintă tocmai conţinutul raportului juridic civil pe
care-l generează, adică drepturile şi obligaţiile părţilor.
Reglementarea principală a efectelor actului juridic civil este cuprinsă în Codul civil. Acestea sunt
reglementate, în mod general, în capitolul „Despre efectul convenţiilor” (art. 969-985 C. civ.). De asemenea,
sunt reglementate efectele diferitelor contracte civile: vânzarea (art. 1294-1404
C. civ.); schimbul (art. 1405-1409 C. civ.); locaţiunea (art. 1410-1490
C. civ.); mandatul (art. 1532-1559 C. civ.); împrumutul (art. 1576-1590
C. civ.); depozitul (art. 1591-1634 C. civ.) etc., precum şi efectele testamentului ca act unilateral (art. 856-
931 C. civ.).
Efectele altor contracte civile sunt reglementate de alte acte normative-izvoare de drept civil, cum ar
fi Legea 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale;
Operaţia de determinare a efectelor actului juridic înseamnă stabilirea sau fixarea drepturilor
subiective şi obligaţiilor civile pe care un astfel de act le-a generat, modificat sau stins.
O asemenea operaţie juridică este necesară deoarece, uneori, conţinutul actului juridic civil este
obscur, cel puţin la prima vedere.
Determinarea efectelor actului juridic civil se realizează în anumite etape:
1. Prima etapă este prealabilă şi obligatorie şi ea constă în dovedirea actului juridic (negotium iuris). În
această etapă se aplică regulile privind proba actului juridic civil.
Importanţa practică a acestei etape este incontestabilă, deoarece, dacă nu se dovedeşte existenta
actului, nu se mai pune problema determinării efectelor sale, pentru că, aşa cum ştim, idem est non esse et
non probari (ceva nedovedit este ca şi când n-ar exista).

2. În ipoteza în care existenţa actului juridic este neîndoielnică, dar efectele acestuia nu apar cu
claritate, se trece la cea de-a doua etapă a determinării efectelor actului juridic civil. Aceasta
constă în interpretarea clauzelor actului.
 Interpretarea urmăreşte, în primul rând, calificarea juridică a actului. În urma calificării, se poate
ajunge la una din următoarele concluzii:
- este vorba de un act numit (tipic), caz în care se aplică regulie ce reglementează actul respectiv;
- este vorba despre un act nenumit (atipic); în acest caz se aplică regulile generale privind
convenţiile, şi nu regulile de la un act numit înrudit (acestea din urmă având un caracter special,
iar specialia generalibus derogant – legea specială derogă de la legea generală).
După stabilirea calificării corecte a actului juridic civil, urmează interpretarea propriu-zisă a clauzelor
actului. Aceasta se face porivit urmatoarelor reguli:
- actul juridic civil se interpretează ţinând cont de voinţa reală a părţilor, şi nu de sensul literal al
termenilor (potrivit art. 977
C. civ.);
- potrivit art. 970 alin. 2 C. civ., convenţiile „obligă nu numai la ceea ce este expres întrânsele, dar
la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”;
- ţinând cont de art. 982 C. civ.: „Toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele,
dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg”;
- conform art. 979 C. civ.: „Termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul ce
se potriveşte mai mult cu natura contractului”.
- potrivit dispoziţiilor art. 978 C. civ.: „Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se
interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul”, cu
alte cuvinte este valabil adagiul actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat;
- in dubio pro reo sau, în termenii art. 983 C. civ.: „Când este îndoială, convenţia se interpretează în
favoarea celui ce se obligă”;
- conform prevederilor art. 984 C. civ.: „Convenţia nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se
pare că părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat”;
- în acord cu art. 985 C. civ.: „Când într-un contract s-a pus anume un caz pentru a se explica
obligaţia, nu se poate susţine că printr-aceasta s-a restrâns întinderea ce angajamentul ar avea de
drept în cazurile neexprese”.
b) Principiile efectelor actului juridic civil şi excepţiile de la ele:
„Principiile efectelor actului juridic civil sunt regulile de drept civil care arată cum şi faţă de cine se
produc aceste efecte”.57
Excepţiile de la aceste principii sunt acele situaţii în care principiile nu se aplică.
Principiile care guvernează efectele actului juridic civil sunt:
1- principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda);
2- principiul irevocabilităţii;
3- principiul relativităţii (res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest).
57
Gh. Beleiu, Drept civil român, Bucureşti, Editura „Şansa” S.R.L., 1992, p. 163.
 Ele sunt reglementate de Codul civil astfel: art. 969 C. civ.: „Convenţiile legal făcute au putere de
lege între părţile contractante. Ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de
lege”; art. 970 alin. 1: „Convenţiile trebuie executate cu bună credinţă”; art. 973
C. civ.: „Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante.”
Principiul forţei obligatorii – pacta sunt servanda.
Acest principiu este consacrat de art. 969 alin. 1 C. civ.
Deci, actul juridic civil este obligatoriu şi nu facultativ. În ceea ce priveşte actele bilaterale
(contractele), acest principiu se exprimă şi prin sintagma „contractul este legea părţilor”.
Principiul forţei obligatorii este impus de necesitatea asigurării stabilităţii raporturilor juridice
generate de actele juridice civile şi, prin aceasta, a siguranţei circuitului civil.
Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a actului juridic civil sunt acele situaţii în care efectele
actului nu se produc aşa cum au dorit părţile, la încheierea lui; aceste efecte sunt fie mai restrânse, fie mai
întinse decât cele prevăzute şi dorite de parţi.
Sunt cazuri de restrângere a forţei obligatorii acele ipoteze în care actul juridic civil încetează înainte
de termen, din cauza dispariţiei unui element al său. De exemplu, încetarea, în anumite cazuri, a contractului
de mandat (art. 1552 pct. 3 C. civ.), desfiinţarea contractului de locaţiune în cazul prevăzut de art. 1439 C.
civ.
Ca exemple de cazuri de extindere a forţei obligatorii amintim situaţia în care actul juridic este
prorogat (prelungit) prin lege sau cazul suspendării efectelor actelor cu executare succesivă, ca urmare a unui
caz fortuit sau a unui caz de forţă majoră.
Principiul irevocabilitaţii actului juridic civil.
Acest principiu este prevăzut, expres, de art. 969 C. civ. alin 2, în ceea ce priveşte convenţiile.
Deşi pentru actele unilaterale nu există un text, cu caracter general, care să consacre acest principiu,
legea civilă prevede expres excepţiile de la irevocabilitatea actelor unilaterale, consacrând implicit, dar
neîndoielnic, principiul irevocabilităţii şi pentru această categorie de acte civile.
Definim principiul irevocabilităţii ca fiind „regula de drept potrivit căreia actului bilateral nu i se
poate pune capăt prin voinţa numai a uneia din părţi, iar actului unilateral nu i se poate pune capăt prin
manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea autorului actului.”58
Principiul irevocabilităţii este o consecinţă a principiului forţei obligatorii a actului juridic civil.
De la principiul irevocabilităţii există două categorii de excepţii:
- excepţii de la irevocabilitatea actelor bilaterale (sau multilaterale)
- excepţii de la irevocabilitatea actelor unilaterale.
Excepţiile de la irevocabilitatea convenţiilor apar în situaţiile când convenţiile se revocă, asa cum
prevede art. 962 alin. 2 C. civ. : „… din cauze autorizate de lege.”
Precizăm că în cazul revocării convenţiei prin consimţământul mutual al părţilor nu suntem în
prezenţa unei excepţii de la principiul irevocabilităţii, deoarece – potrivit principiului libertăţii actelor
juridice civile – părţile care au încheiat convenţia prin acordul lor de voinţă (mutuus consensus), tot prin
voinţa lor comună pot desfiinţa actul (mutuus disensus).
Excepţile de la irevocabilitatea actelor bilaterale sunt:
58
Gh. Beleiu, Drept civil român, Bucureşti, Editura „Şansa” S.R.L., 1992, p. 165.
 - orice donaţune între soţi, în timpul căsătoriei, este revocabilă59;
- contractul de locaţiune fără termen poate fi denunţat de oricare dintre părţi 60;
- societatea poate înceta în condiţiile prevăzute de art. 1523 pct. 5 C. civ.61;
- restituirea de îndată a depozitului, potrivit art. 1616 C. civ.62;
- stingerea mandatului, în anumite împrejurări, conform art. 1552 pct. 1si 2 C. civ.63;
- denunţarea contractului de închiriere a unei suprafeţe locative,
- denunţarea contractului de asigurare,
- încetarea contractului de concesiune.
Excepţii de la irevocabilitatea actelor unilaterale sunt:
- testamentul este esenţialmente revocabil, potrivit art. 922 C. civ. care prevede:
„Revocarea făcută prin testamentul posterior va avea toată validitatea ei, cu toate că acest act a
rămas fără efect din cauza necapacităţii eredelui, sau a legatarului, sau din cauză că aceştia nu au
voit a primi ereditatea”;
- retractarea renunţării la moştenire, reglementată în art. 701 C. civ. astfel: „în tot timpul în care
prescripţia dreptului de a accepta nu este dobândită în contra erezilor ce au renunţat, ei au încă
facultatea de a accepta succesiunea, dacă succesiunea nu este deja acceptată de alţi erezi. Nu se
pot vătăma însă drepturile care ar fi dobândite de alte persoane asupra bunurilor succesiunii, sau
prin prescripţie, sau prin acte valabile, făcute de curatorele succesiunii vacante”;
- oferta de a contracta poate fi revocată, până în momentul ajungerii ei la destinatar.
La aceste excepţii adăugăm particularităţile principiilor obligativităţii şi relativităţii actelor bilaterale.64
Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil (res inter alios acta aliis neque nocere neque
prodesse potest).
Consacrarea legală a acestui principiu este cuprinsă în
art. 973 C. civ.
Acest principiu este regula potrivit căreia actul juridic civil produce efecte numai faţă de autorii sau
autorul lui, neputând să profite sau să dăuneze terţilor.
Principiul relativităţii este impus, în primul rând, de însăşi natura voliţională a actului juridic civil, iar,
în al doilea rând, o soluţie contrară ar aduce atingere libertăţii persoanei.

59
Art. 937 alin. 1 C. civ.: „Orice donaţiune făcută între soţi în timpul maritagiului este revocabilă”.
60
Art. 136 alin. 2 C. civ.: „Dacă contractul a fost fără termen, concediul (denunţarea – n. n.) trebuie să se dea de la o parte la alta,
observându-se termenele defipte de obiceiul locului.”
61
Potrivit art. 1523 pct. 5 C. civ. societatea încetează „prin voinţa expresă de unul sau mai mulţi asociaţi de a nu voi a continua
societatea.”
62
Art. 1616 C. civ.: „Depozitul trebuie să se restituie deponentului îndată ce s-a reclamat, chiar când s-ar fi stipulat prin contract
un anumit termen pentru restituirea lui; se exceptează însă cazul când în formele legale s-a notificat depozitarului un act de
sechestru sau de opoziţie la restituirea sau la strămutarea lucrului depozitat.”
63
Art. 1552 C. civ. pct. 1 şi 2: „Mandatul se stinge:
1. prin revocarea mandatarului;
2. prin renunţarea mandatarului la mandat.”
64
Pentru aceste particularităţi vezi C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, Editura
Academiei, 1981, p. 96-107.
 Studierea conţinutului acestui principiu impune clarifcarea noţiunilor de părti, avânzi-cauză şi terţi; în
raport de un anumit act juridic, toate subiectele de drept civil fac parte din una din aceste trei categorii.
Prin parte întelegem persoana ce încheie (personal sau prin reprezentare) actul juridic civil; în
patrimoniul acestei persoane sau faţă de această persoană se produc efectele actului juridic civil, tocmai în
virtutea principiului relativităţii.
Numim „parte” şi pe autorul actului unilateral, precum şi pe fiecare din părţile actului bi- sau
multilateral.
Sunt avânzi-cauză acele persoane care nu sunt nici părţi, nici terţi şi care suportă efecte ale actului
juridic civil din cauza legăturii existente între ei şi părţi.
Există urmatoarele trei categorii de avânzi-cauză: succesorii universali şi succesorii cu titlu universal;
succesorii cu titlu particular; creditorii chirografari.

1) Succesorii universali şi succesorii cu titlu universal fac parte, împreună, din prima categorie de
avânzi-cauză.

Succesor universal este persoana fizică ce dobândeşte un patrimoniu, o universalitate (universitas

bonorum) la decesul altei persoane fizice, cum sunt moştenitorul legal unic sau legatarul universal sau este
persoana juridică dobânditoare a unui patrimoniu prin efectul comasării (prin fuziune sau absorbţie).
Succesor cu titlu universal este persoana fizică ce dobândeşte o fracţiune dintr-un patrimoniu la
decesul altei persoane fizice, precum moştenitorul legal, legatarul cu titlu universal sau este persoana juridică
dobânditoare a unei părţi din patrimoniul altei persoane juridice divizate (total sau parţial).
Succesorii universali şi cei cu titlu universal preiau, în principiu, toate drepturile şi obligaţiile autorului
lor, respectiv o parte a lor; drepturile strâns legate de persoana autorului sunt incesibile.

2) Cea de a doua categorie de avânzi-cauză o formează succesorii cu titlu particular. Aceştia sunt
persoane ce dobândesc un anumit drept, individual (ut singuli).

În actul juridic prin care dobândesc acel drept sau bun ei au calitatea de parte, dar în raport cu alte
acte ale autorului lor, anterioare, referitoare la acelaşi drept sau bun şi încheiate cu alte persoane, ei au
calitatea de avânzi-cauză în măsura în care sunt ţinuţi să respecte actul anterior (de exemplu, situaţia
prevăzută de art. 1441 C. civ.65).

3) A treia categorie de avânzi-cauză e formată de creditorii chirografari – acei creditori ce nu dispun

de o garanţie reală pentru creanţa lor (ipotecă, gaj), dar se bucură de dreptul de gaj general asupra
patrimoniului debitorului lor (art. 1718 C. civ.).

Art. 1718 C. civ. dispune: „Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu
toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare.”
Ca avânzi-cauză, creditorii chirografari suportă influenţa actelor patrimoniale încheiate de debitor cu
alte persoane, acte care pot mări sau micşora activul patrimonial; dar creditorul chirografar nu poate interveni
în actele debitorului său.
65
Art. 1441 C. civ.: „Dacă locatorul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută
înainte de vânzare, întrucât a fost făcută prin un act autentic sau prin un act privat, dar cu dată certă, afară numai când
desfiinţarea ei din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în însuşi contractul de locaţiune.”
 În raport cu acele acte încheiate de debitor în frauda creditorului chirografar, acesta din urmă încetează să
mai aibă calitatea de având-cauză, devenind terţ. Astfel, el poate intenta acţiunea pauliană, numită şi revocatorie66
sau acţiunea în declararea simulaţiei67.
Terţii (penitus extranei) sunt acele persoane străine de actul juridic civil şi de părţile acestuia. Ei sunt
desemnaţi şi prin expresia „cei de-al treilea”.
Între avânzi-cauză şi terţi nu există bariere de delimitare rigide; una şi aceeaşi persoană poate să fie
având-cauză în raport cu un act juridic al autorului sau şi să fie terţ în raport cu alt act juridic al aceluiaşi
autor.
Excepţii de la principiul relativităţii:
Sunt astfel de excepţii acele cazuri în care actul juridic civil produce efecte şi faţă de alte persoane
decât părţile, ca o consecinţă a voinţei părţilor ce au încheiat actul.
Excepţiile pot fi aparente (cazuri care numai la prima vedere par că se abat de la principiul
relativităţii, în realitate efectele actului subordonându-se acestui principiu) şi excepţii reale.
Sunt excepţii aparente de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice civile:
1) situaţia avânzilor-cauză. Considerăm succesorii universali şi pe cei cu titlu universal ca fiind
„continuatori” ai autorilor lor; pentru succesorii cu titlu particular, dobândirea calităţii de având-
cauză se face cu voia lor; pentru creditorii chirografari dreptul de a ataca actul fraudulos izvorăşte
din lege, şi nu din actul încheiat între debitor şi terţ;
2) promisiunea faptei altuia, care este numită şi convenţia de porte fort; ea este convenţia prin care o
parte (promitent) se obligă faţă de cealaltă parte (creditorul promisiunii) să determine un terţ să
ratifice actul încheiat în absenţa sa. în realitate, ceea ce se promite este fapta promitentului: de a
depune stăruinţe pentru a determina terţul să adere la un act;

3) simulaţia. Aceasta este cladită pe două operaţii juridice: una sinceră, dar secretă; alta publică, dar
mincinoasă. Simulaţia poate avea una din următoarele trei forme:
a) actul fictiv (când actul public este încheiat doar de formă, el fiind contrazis de actul secret, numit
şi „contraînscris”);
b) actul deghizat (când în actul public se vorbeşte de un anumit act juridic – de exemplu, vânzare-
cumpărare – iar prin actul secret se arată adevaratul act dorit de părţi – de exemplu, donaţie);
c) interpunerea de persoane (prete-nomme), în situaţia în care adevăratele părţi rezultă doar din actul
secret.
Între părţi produce efecte actul adevărat, secret, real (potrivit art. 1175 C. civ.). Dar, faţă de terţul de
bună credinţă produce efecte actul public (tot potrivit art. 1175 C. civ.). Deoarece dreptul terţului de a invoca
actul public sau dreptul de opţiune între actul public şi actul secret izvorăşte din lege, şi nu din convenţia
părţilor participante la simulaţie, am inclus această situaţie în rândul excepţiilor aparente de la principiul
relativităţii;

66
În legătură cu acţiunea revocatorie, art. 975 C. civ. prevede: „Ei pot asemenea, în numele lor personal, să atace actele viclene
făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor.”
67
Potrivit art. 1175 C. civ., referitor la simulaţie: „Actul secret, care modifică
un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea
niciun efect în contra altor persoane.”
 4) reprezentarea. Este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană (reprezentant) încheie un act
juridic în numele şi pe seama altei persoane (reprezentat), efectele actului respectiv producându-se
direct în persoana reprezentatului. După izvorul ei, reprezentarea poate fi convenţională (cea care
rezultă din contractul de mandat) sau legală (cea care izvorăşte din lege).
Reprezentarea este doar o excepţie aparentă de la principiul relativităţii deoarece: dacă reprezentarea
este convenţională, reprezentatul este considerat parte a actului juridic civil; dacă reprezentarea este legală,
dreptul de a reprezenta izvorăşte din lege;
5) acţiunile directe. „Acestea constau în dreptul unei persoane de a intenta acţiune în justiţie contra
unei persoane cu care nu este în raport contractual, dar este o altă persoană, cu care prima este în
legatură contractuală.”68.
Astfel, potrivit art. 1488 C. civ.: „Zidarii, lemnarii şi ceilalţi lucrători întrebuinţaţi la clădirea unui
edificiu sau la facerea unei alte lucrări date în apalt (în întreprindere – n.ns.), pot reclama plata lor de la
comitent, pe atât pe cât acesta ar datora întreprinzătorului în momentul reclamaţiei.”
În acelaşi sens, art. 1542 alin. 2 prevede că: „în toate cazurile, mandantul poate să intenteze direct
acţiunea contra persoanei ce mandatarul şi-a substituit.”
Acţiunile directe sunt şi ele excepţii aparente de la principiul relativităţii, întrucât deptul la acţiune
izvorăşte din lege.
Este excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil stipulaţia pentru altul,
care este numită şi contractul în favoarea unei a treia persoane: acel contract prin care promitentul se obligă
faţă de stipulant să execute o prestaţie în favoarea terţului beneficiar (care nu participă la încheierea actului
juridic). De exemplu, contractul încheiat cu o societate de asigurări în beneficiul unei terţe persoane.
Codul civil nu reglementează stipulaţia pentru altul, dar există aplicaţii ale acesteia în materia rentei
viagere (art. 1642 C. civ.69) şi în materia donaţiei cu sarcină (art. 828 şi 830 C. civ.70).

Secţiunea 6. Nulitatea actului juridic civil

a) Noţiune şi delimitare:

În legislaţia civilă nu există o definiţie a nulităţii actului juridic civil. Dar în literatura juridică s-au
formulat mai multe astfel de definiţii.
Putem defini nulitatea ca fiind acea sancţiune de drept civil ce lipseşte actul juridic de acele efecte
contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
Deci, nulitatea intervine în cazul când, la încheierea actului juridic, nu se respectă condiţiile sale de
validitate.

68
Gh. Beleiu, op. cit., p. 170.
69
Art. 1642 C. civ.: „Rendita pe viaţă se poate înfiinţa în favoarea persoanei ce a plătit preţul sau a altei a treia ce n-are niciun
drept la rendită.
În cazul din urmă, deşi întruneşte însuşirile unei liberalităţi, totuşi nu este supusă formelor stabilite pentru donaţiune; însă este în
totul supusă dispoziţiilor articolului precedent.”
70
Art. 828 C. civ.: „Donatorul nu este responsabil de evicţiune către donatar pentru lucrurile dăruite.
Donatorul este responsabil de evicţiune când el a promis expres garanţia.
Este asemenea responsabil când evicţiunea provine din faptul său, când este în chestiune o donaţiune care impune sarcini
donatarului; într-acest caz însă, garanţia este obligatorie numai până la suma sarcinilor”.
Art. 830 C. civ.: „Când donaţiunea este revocată pentru neîndeplinirea condiţiilor, bunurile reintră în mâna donatorului, libere
de orice sarcină şi ipotecă.”
 De lege lata (potrivit dreptului în vigoare), instituţia nulităţii este reglementată printr-o serie de norme
juridice ce se găsesc raspândite în întreg Codul civil 71, precum şi în alte izvoare de drept civil, cum sunt
Decretul nr. 31/195472, Legea nr. 18/199173 etc.
Funcţiile nulităţii:
Nulitatea îndeplineşte atât o funcţie preventivă, cât şi una sancţionatorie.
Funcţia preventivă constă în efectul inhibitoriu pe care il are nulitatea asupra subiectelor de drept civil
care sunt tentate să încheie actul juridic cu nerespectarea condiţiilor de validitate ale acestuia.
Funcţia sancţionatorie intervine dacă funcţia preventivă nu s-a dovedit eficientă; ea constă tocmai în
înlăturarea efectelor contrare legii şi bunelor moravuri.
Concepţia despre nulitate:
Concepţia despre nulitatea actului juridic civil a cunoscut în timp o anumită evoluţie:
În trecut, concepţia asupra nulităţii era cuprinsă în regula quod nullum est nullum producit effectum
(ceea ce este nul nu produce nici un efect). În această concepţie, considerată ulterior ca fiind rigidă, nulitatea
este, în principiu, totală şi iremediabilă. Această concepţie a fost denumită, de doctrina ulterioară, a actului-
organism (în sensul că nulitatea era comparată cu boala organismului uman).
Mai târziu, a apărut teza proporţionalităţii efectelor nulităţii cu finalitatea legii, ţinând cont că
nulitatea este doar mijlocul juridic prin care se restabileşte legalitatea încalcată în momentul încheierii actului
juridic. Potrivit acestei a doua concepţii, nulitatea este, în principiu, parţială şi remediabilă, astfel încât
trebuie înlăturate numai acele efecte ale actului juridic ce contravin legii, celelalte efecte menţinându-se.
Această ultimă concepţie, numită şi „noua concepţie a dreptului civil despre nulitatea actului juridic”
este aplicabilă şi în prezent în ţara noastră, ea fiind întemeiată pe argumente de text (art. 1008 C. civ. 74; art. 1
alin. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă75), de cazuistică şi de drept comparat.
Nu este admisă confuzia între nulitate şi rezoluţiune, reziliere, caducitate, revocare, inopozabilitate,
fiecare dintre aceste noţiuni presupunând un regim juridic propriu, autonom.
Raportul nulitate-rezoluţiune:
„Rezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic, cu executare uno ictu, pentru
neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi”.76
Între nulitate şi rezoluţiune există următoarele asemănări:
- sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil;
- produc efecte retroactiv (ex tunc);
- sunt, în principiu, judiciare (deci presupun o hotărâre a organului jurisdicţional competent).

Între nulitate şi rezoluţiune există urmatoarele deosebiri principale:

71
Art.: 5, 790 alin. 1, 803, 822-823, 839, 886, 910 alin. 2, 953, 961, 965-966, 1008, 1010, 1067, 1157, 1167-1168, 1190, 1308-
1309, 1211, 1689 alin. 2, 1712-1716, 1774-1776, 1897, 1900.
72
Dispoziţiile art. 20 şi 34.
73
Dispoziţiile art. 46 şi 49.
74
Art. 1008 C. civ.: „Condiţia imposibilă sau contrarie bunelor moravuri, sau prohibită de lege, este nulă şi desfiinţează convenţia
ce depinde de dânsa.”
75
Art. 1 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958: „Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă.”
76
Gh. Beleiu, Drept civil român, Bucureşti, Editura „Şansa” S.R.L., 1992, p. 175.
 - în timp ce nulitatea presupune un act nevalabil, rezoluţinea presupune un act juridic valabil
încheiat;
- nulitatea se poate aplica oricărui act juridic civil, pe când rezoluţiunea se poate aplica doar
contractelor sinalagmatice, cu executare dintr-o dată (uno ictu);
- în timp ce cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente încheierii actului juridic, cauza
rezoluţiunii (neexecutare culpabilă de către una din părţi) este ulterioară momentului încheierii
contractului,
Raportul nulitate – reziliere:
Rezilierea este încetarea sau desfacerea unui contract sinalagmatic, cu executare succesivă, pentru
neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una dintre părţi.
În cazul acestor contracte (cu executare succesivă), nici nulitatea şi nici rezilierea nu sunt retroactive,
ci au efecte numai pentru viitor (ex nunc). De asemenea, cauza rezilierii este ulterioară încheierii
contractului, spre deosebire de cauza nulităţii.
Raportul nulitate – caducitate:
Caducitatea are ca efect ineficacitatea actelor juridice care nu şi-au produs încă efectele, din cauza
unei împrejurări survenite ulterior încheierii valabile a actelor şi independent de voinţa părţilor sau autorului
lui. De exemplu, legatul devine caduc dacă legatarul predecedează testatorului său.
Nulitatea şi caducitatea sunt ambele cauze de ineficacitate, dar între ele există următoarele deosebiri:
- nulitatea presupune un act nevalabil, în timp ce caducitatea presupune un act valabil încheiat;
- nulitatea retroactivează (ex tunc), pe când caducitatea produce efecte numai pentru viitor (ex
nunc), deoarece pentru trecut nu s-au produs efecte ale actului juridic;

- nulitatea presupune cauze anterioare sau concomitente încheierii actului juridic, iar caducitatea
presupune o cauză ulterioară încheierii actului şi straină de voinţa autorului sau autorilor.
Raportul nulitate-revocare:
Revocarea are mai multe înţelesuri în dreptul civil, dar aici ne referim la revocare ca sancţiune civilă
ce constă în înlăturarea efectelor actului juridic din cauza ingratitudinii gratificatului sau neexecutării
culpabile a sarcinii.
Atât nulitatea, cât şi revocarea sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil; ele se deosebesc, în
principal, prin:
- nulitatea presupune un act juridic nevalabil, în timp ce revocarea presupune un act valabil
încheiat;
- cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente încheierii actului juridic; cauzele revocării sunt
ulterioare încheierii actului juridic;
- nulitatea se aplică oricărui act juridic civil; revocarea e aplicabilă, în principiu, actelor cu titlu
gratuit (liberalităţi).
Raportul nulitate-inopozabilitate:
 „Inopozabilitatea este sancţiunea aplicabilă în cazul nesocotirii unor cerinţe de publicitate faţă de terţi
sau al lipsei ori depăşirii puterii de a reprezenta”.77
Nulitatea şi inopozabilitatea se deosebesc, în principal, prin următoarele:
- nulitatea presupune un act nevalabil; inopozabilitatea presupune un act încheiat valabil;
- în cazul nulităţii, efectele se răsfrâng atât asupra părţilor, cât şi asupra terţilor; în cazul
inopozabilităţii, actul juridic produce efecte faţă de părţi, dar nu şi faţă de terţi;

- cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente încheierii actului juridic, în timp ce
inopozabilitatea, de regulă, se referă la neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare încheierii actului
juridic.
- nulitatea relativă poate fi „confirmată”, iar inopozabili-tatea poate fi înlăturată prin „ratificare”;
aceste două modalităţi de remediere nu se confundă.

b. Clasificare, cauze; regim juridic:

Clasificare:

1. Din punct de vedere al naturii interesului ocrotit (general sau individual) prin dispoziţia legală
care a fost încălcată la încheierea actului juridic, nulitatea poate fi absolută şi relativă.

Nulitatea absolută este acea sancţiune ce intervine în cazul nerespectării, cu prilejul încheierii unui act
juridic, a unei norme ce ocroteşte un interes general, public.
Nulitatea relativă este acea sancţiune ce intervine în cazul nerespectării, cu prilejul încheierii unui act
juridic civil, a unei norme ce ocroteşte un interes particular, privat.
Nulitatea absolută e desemnată în legislaţie, practica sau doctrina prin expresiile: actul este „nul de
drept” sau „nul de plin drept”, iar nulitatea relativă e indicată prin expresiile; „actul este anulabil”sau „poate
fi anulat”.

2. După întinderea efectelor sale, nulitatea este parţială şi totală.

Este parţială nulitatea care desfiinţează doar o parte din efectele actului juridic civil, celelalte efecte
ale acestuia producându-se, în măsura în care nu contravin legii.
Este totală nulitatea ce desfiinţează actul juridic civil în întregul său.
Nulitatea parţială reprezintă regula, iar nulitatea totală este excepţia. De exemplu, nerespectarea
formei cerute ad validitatem va atrage sancţiunea nulităţii totale.

De asemenea, precizăm că doar în cazul unui act juridic civil cu mai multe clauze (şi, deci, efecte) se
poate aplica sancţiunea nulităţii parţiale. De exemplu, în cazul unui împrumut cu dobândă, mai mare decât
dobânda permisă de lege, poate fi aplicată nulitatea parţială, desfiinţându-se clauza privitoare la dobândă, dar
menţinându-se restul efectelor actului.

77
Gh. Beleiu, Drept civil român, Bucureşti, Editura „Şansa” S.R.L., 1992, p. 177.
 3. În funcţie de modul de consacrare legislativă, nulitatea poate fi expresă (sau textuală) şi virtuală
(sau implicită).

Nulitatea este expresă (explicită sau textuală) atunci când este prevazută ca atare, într-o dispoziţie
legală. Majoritatea nulităţilor sunt exprese, fiind prevăzute fie în Codul civil, fie în alte izvoare de drept civil.
De exemplu, art. 822 C. civ. prevede: „Este nulă orice donaţiune făcută cu condiţii a căror îndeplinire atârnă
numai de voinţa donatorului.”
Este virtuală (implicită, tacită) nulitatea care nu este prevăzută expres de lege, dar ea rezultă în mod
neîndoielnic fie din exprimarea normei legale, fie din scopul acesteia. De exemplu, art. 813 C. civ. prevede:
„Toate donaţiunile se fac prin act autentic.” Deşi textul nu prevede, consecinţa nerespectării formei
înscrisului autentic este nulitatea.
4. În funcţie de felul condiţiei de validitate nerespectate, distingem: nulitate de fond şi nulitate de
formă.
Nulitatea de fond intervine în cazul lipsei sau nevalabilităţii unei condiţii de fond a actului juridic:
capacitate, consimţământ, obiect, cauză.
Nulitatea de formă intervine în cazul nerespectării formei cerute ad validitatem.
Cauze de nulitate absolută:
Sunt cauze ce atrag nulitatea absolută a actului juridic civil:
1. lipsa unei condiţii esenţiale a actului juridic:
a) lipsa consimţământului;
b) lipsa capacităţii de folosinţă; nerespectarea unei incapacităţi speciale instituită pentru
ocrotirea unui interes social general sau acea lipsă a capacităţii de folosinţă care are drept cauză
nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă de către persoanele juridice;
c) lipsa obiectului; obiect ilicit sau imoral;
d) lipsa cauzei; cauza falsă, ilicită sau imorală;
e) lipsa formei cerută ad validitatem.
2. încheierea actului juridic civil cu încălcarea normelor imperative ale legii, ale ordinii publice sau
bunelor moravuri;
3. lipsa sau nevalabilitatea autorizaţiei administrative;
4. frauda legii (fraus omnia corrumpit).
Cauze de nulitate relativă :
Sunt cauze ce atrag nulitatea relativă a ctului juridic civil:
1. existenţa unui viciu de consimţământ (eroare, dol, violenţă sau leziune);
2. lipsa discernamantului unei părţi în momentul încheierii actului juridic civil;
3. încheierea actului juridic de către persoane lipsite de capacitate de exerciţiu (minorul sub 14 ani şi
interzisul judecătoresc) sau de către persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fără încuvi-inţările
legale (actul este lezionar pentru minorul de 14-18 ani şi este încheiat fără încuviinţarea ocrotitorului
legal sau actul este încheiat fără încuviinţarea autorităţii tutelare); încheierea actului în lipsa sau cu
depăşirea puterilor, în cazul persoanelor juridice; nerespectarea unor incapacităţi instituite pentru
 ocrotirea unor interese individuale, personale (cum este, de exemplu, cea prevazută de art. 1307 C.
civ. privind interdicţia vânzării-cumpărării între soţi);
4. nerespectarea dreptului de preemţiune, prevăzut de Legea nr.
18 / 1991.
Regimul juridic aplicabil nulităţilor are în vedere regulile care guvernează nulitatea absolută şi
nulitatea relativă.
Regimul juridic aplicabil nulităţii absolute:
a) nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată şi poate fi invocată şi din oficiu,
de către organul juridicţional;
b) nulitatea absolută poate fi invocată oricând, acţiunea în nulitatea absolută fiind imprescriptibilă;
c) nulitatea absolută nu poate fi, în principiu, confirmată.
Regimul juridic aplicabil nulităţi relative:
a) nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana în interesul căreia a fost prevăzută această
acţiune.
Există câteva excepţii de la această regulă, printre care cea prevăzută de art. 45 din Codul de
procedură civilă: „Procurorul poate să porneasca orice acţiune, în afară de cele strict personale şi să participe
la orice proces, în oricare fază a acestuia, dacă socoteşte că aceasta este necesar pentru apărarera intereselor
statului, ale organizaţiilor obşteşti sau ale oamenilor muncii”;
b) acţiunea în anulabilitate este prescriptibilă; deci nulitatea relativă poate fi invocată în temenul de
prescriţie extinctivă (termenul general de prescripţie fiind de 3 ani, iar începutul prescripţiei
acestei acţiuni fiind reglementat în art. 9 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia
extinctivă78);
c) nulitatea relativă poate fi confirmată, fie printr-o confirmare expresă, fie printr-o confirmare
tacită.
Confirmarea expresă se face sub forma unui act juridic întocmit în acest scop şi trebuie să cuprindă,
potrivit art. 1190 C. civ., şi cauza nulităţii şi intenţia de a renunţa la acţiunea în anulare.
Confirmarea tacită poate rezulta fie din executarea actului anulabil, fie din neinvocarea nulităţii
relative înăuntrul termenului de prescripţie.
În timp ce nulitatea absolută poate fi invocată printr-o acţiune în constatarea nulităţii (nulitate ce
operează, în puterea legii, chiar din momentul încheierii actului), acţiunea în nulitate relativă este o acţiune în
pronunţare, actul juridic anulabil trebuind să fie desfiinţat de instanţă.
d) Efectele nulităţii:
Prin efectele nulităţii întelegem acele cosecinţe juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii (lipsirea
actului juridic civil de efectele contrarii normelor ce reglementează încheierea sa valabilă).
78
Art. 9 din Decretul nr. 167/1958 prevede: „Prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic pentru violenţă începe să
curgă de la data când aceasta a încetat.
În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit,
reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu la
împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului.”
 Deci, ca efect al nulităţii, se desfiinţează raportul juridic născut în temeiul actului juridic lovit de
nulitate, sau a clauzei (clauzelor) nule a acestuia, după caz, ajungându-se prin aceasta, la restabilirea
legalităţii.
Această desfiinţare a actului juridic şi, respectiv, a raportului juridic născut din el, produce drept
consecinţe:
a) actul juridic ce nu şi-a produs încă efectele, nu şi le va mai produce;
b) dacă actul juridic a fost executat total sau parţial, până la pronunţarea hotărârii de anulare, efectele
nulităţii vor fi:
1) desfiinţarea, cu caracter retroactiv, a actului;
2) restituirea prestaţiilor ce au fost efectuate în temeiul actului anulat;
c) acele acte juridice încheiate de părţi cu terţii în baza unui act juridic nul sau anulabil, acte prin
care s-au constituit sau transmis drepturi faţă de terţi, vor fi desfiinţate în baza anulării (nulităţii)
actului iniţial.
Deci, putem spune că efectele nulităţii se exprimă, în esenţă, în adagiul quod nullum est nullum
producit effectum.
Pentru a opera această regulă, trebuie să fie aplicate principiile efectelor nulităţii, şi anume:
- retroactivitatea nulităţii;
- restabilirea situaţiei anterioare (restitutio in integrum);
- anularea nu doar a actului iniţial, ci şi a actului subsecvent (resoluto iure dantis resolvitur ius
accipientis).
De lege lata, nu există texte de principiu privind efectele nulităţii dar există texte legale ce
reglementează nulitatea în anumite cazuri (inclusiv cele ce reglementează excepţiile de la principiile efectelor
nulităţii).

Principiul retroactivităţii. Excepţii

Potrivit acestui principiu, nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), ci şi pentru trecut
(ex tunc).
Deci aplicarea principiului retroactivităţii nulităţii presupune înlăturarea efectelor actului juridic care s-
au produs între momentul încheierii acestuia şi momentul anulării efective a actului. Astfel se ajunge în
situaţia în care ar fi fost părţile dacă n-ar fi încheiat actul juridic.
Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii decurge din principiul legalităţii.
Numim excepţii de la retroactivitate, acele cazuri în care, pentru motive temeineice, efectele care s-au
produs între momentul încheierii actului şi momentul anulării sale sunt menţinute. în aceste cazuri, nulitatea
produce efecte numai ex nunc, nu şi ex tunc.
Sunt astfel de excepţii:
- menţinerea efectelor produse, în trecut, de un contract cu executare succesivă (de exemplu,
contractul de închiriere sau contractul de vânzare cu clauză de întreţinere, caz în care
retroactivitatea efectelor nulităţii este, în mod obiectiv, imposibilă);
 - păstrarea fructelor care au fost culese anterior anulării (în temeiul art. 485 C. civ. 79), caz în care
neretroactivi-tatea efectelor nulităţii are la bază ideea de protecţie a posesorului de bună credinţă.
Principiul repunerii în situaţia anterioară (restitutio în integrum). Excepţii.

Acest principiu este o consecinţa a principiului retroactivităţii efectelor nulităţii.

Principiul restitutio in integrum este acea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în temeiul
unui act anulat trebuie restituit, în aşa fel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care ar fi fost
dacă acel act nu s-ar fi încheiat.
Restitutio în intergum (ca şi retroactivitatea) priveşte efectele nulităţii actului juridic civil între părţile
raportului juridic, şi nu faţă de terţi.
Sub aspect procesual, există două acţiuni: acţiunea în anularea actului (care este imprescriptibilă sau
prescriptibilă, după caz) şi acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în executarea actului anulat (care este
prescriptibilă).
Numim excepţii de la restitutio in integrum situaţiile în care, pentru motive temeinice, prestaţiile
efectuate în temeiul actului anulat nu se restituie, ci se menţin.
Aceste excepţii de la principiul restitutio in integrum sunt, în acelaşi timp, excepţii de la
retroactivitatea efectelor nulităţii.
Este o astfel de execepţie nu numai menţinerea tuturor efectelor actului juridic anulat, ci şi menţinerea
lor parţială.
Sunt considerate excepţii de la principiul restitutio in integrum, în doctrină şi practică, următoarele
cazuri:
- persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă restituie
prestaţia pe care au primit-o în temeiul unui act juridic nul, doar în măsura îmbogăţirii lor, potrivit
prevederilor art. 1164 C. civ.80; această excepţie e justificată de principiul ocrotirii minorului în
raporturile juridice civile, luând în considerare lipsa sa de experienţă;

- în cazul în care se aplică principiul nemo auditur propriam turtitudinem allegans (numănui nu-i
este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obţine protecţia
unui drept).
Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto iure dantis
resolvitur ius accipientis).

Excepţii

Acest principiu se referă la efectele nulităţii faţă de terţi.

79
Art. 485 C. civ.: „Posesorul nu caştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credinţă; la cazul contrariu, el este dator
de a înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică.”
80
Art. 1164 C. civ. dispune: „Când minorii, interzişii sau femeile măritate sunt admişi, în această calitate, a exercita acţiune în
resciziune contra angajamentelor lor, ei nu întorc ceea ce au primit, în urma acestor angajamente, în timpul minorităţii, interdicţiei
sau maritajului, decât dacă se probează că au profitat de aceea ce li s-a dat.” (Această dispoziţie a devenit inaplicabilă în privinţa
femeilor măritate, prin efectul Legii privitoare la ridicarea incapacităţii civile a femeii măritate, promulgată prin Decretul nr.
1412/1932 – n. n.).
 Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial este o consecinţă a:
- celorlalte două principii ale efectelor nulităţii: retroactivităţii şi repunerii în situaţia iniţială ;
- unui alt principiu mare de drept: nemo dat quod non habet sau nemo plus juris ad alium transffere
potest quam ipse habet (numeni nu poate transmite un drept pe care nu-l are sau nimeni nu poate
transmite mai multe drepturi decât are el însuşi).
Acest al treilea principiu al efectelor nuliăţtii poate fi definit ca fiind regula juridică în virtutea căreia
anularea actului primar atrage şi anularea actului subsecvent, ca urmare a legăturii sale cu primul.
Aplicarea acestui principiu în practică se concretizează şi în două situaţii specifice:
1) pentru „actele autorizate”, anularea autorizaţiei administrative ce precede actul juridic civil,
conduce şi la anularea actului care avea la bază acea autorizaţie;
2) pentru cazul a două acte: unul principal şi celalalt accesoriu, anularea actului principal atrage şi
anularea actului accesoriu, prin aplicarea adagiului accesorium sequitur principalem.
Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial nu se bucură, nici el, de o
consacrare legală, cu caracter general. Art. 1770 C. civ., ce se referă la ipotecă, prevede: „Acei care au asupra
unui imobil un drept suspens prin o condiţie, sau rezolubil în oarecare cazuri, sau supus la o acţiune în
resciziune, nu pot consimţi decât o ipotecă supusă aceloraşi condiţii sau aceloraşi resciziuni.”
Constituie excepţii de la principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis acele cazuri în care,
deşi actul iniţial se anulează, actul subsecvent este totuşi menţinut, din cauza unor motive temeinice.
Menţinerea actului subsecvent, în aceste situaţii de excepţie, este justificată de două mari principii de
drept:
1) cel al ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului, cu titlu oneros, al unui bun;
2) cel al asigurării stabiliăţtii circuitului civil.
Sunt excepţii de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial:
- terţul dobânditor al unui bun mobil, cu bună credinţă, de la un detentor precar căruia adevăratul
proprietar i l-a încredinţat de bună voie, păstrează bunul, în temeiul art. 1909 C. civ. alin. 1 81,
coroborat cu art. 972 C. civ.82;
- art. 20 din Decretul nr. 31/1954 prevede: „Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere,
oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea.
Cel declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale.
Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se face dovada că la
data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă”;
- subdobânditorul, de bună credinţă şi cu titlu oneros al unui bun imobil îl păstrează, deşi titlul de
proprietate al transmiţătorului a fost declarat nul sau anulat.
Principii de drept care înlătură regula quod nullum est nullun producit effectum:

81
Potrivit art. 1909 alin. 1, „Lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de
timp.”
82
Cf. art. 972 C. civ.: „Dacă lucrul ce cineva s-a obligat succesiv a da la două persoane este mobil, persoana pusă în posesiune
este preferită şi rămâne proprietară, chiar când titlul său este cu dată posterioară, numai posesiunea să fie de bună credinţă.”
 Acele principii de drept care, aflate în concurs cu regula quod nullum est nullum producit effectum, o
înlătură, sunt:
1) principiul conversiunii actului juridic;
2) principiul validităţii aparenţei în drept (error communis facit ius);
3) principiul răspunderii delictuale.
1. Principiul conversiunii actului juridic.
Efectul acestui principiu este înlocuirea (substituirea) actului juridic nul cu alt act juridic valabil.
Deci, manifestarea de voinţă valabilă într-un act juridic nul poate avea o valoare independentă de soarta
acelui act.
Temeiul conversiunii îl constituie regula de interpretare logică consacrată de art. 978 C. civ.: „Când o
clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela
ce n-ar putea produce niciunul”, regulă ce se regăseşte în adagiul actus interpretandus est potius ut valeat
quam ut pereat.
Pentru a putea opera conversiunea trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- cele două acte juridice să fie încheiate între aceleaşi părţi;
- să existe un element care să diferenţieze actul nul de cel valabil (să fie de natură diferită;
conţinutul lor să fie diferit; să producă efecte diferite; condiţiile de formă să fie diferite pentru
fiecare din cele două acte);
- unul din cele două acte să fie anulat total şi efectiv;
- actul valabil să întrunească toate condiţiile de validitate, iar aceste condiţii să se regasească în
cuprinsul actului anulat;
- din manifestarea de voinţă a părţilor (părţii) să nu rezulte imposibilitatea conversiunii.

Rezultă, deci, că nu va exista conversiune în următoarele cazuri:

a) când este vorba de nulitate parţială: unele clauze ale actului sunt anulate, iar altele menţinute;
b) când actul nu este încă anulat, operând prezumţia de validitate;
c) când este doar o problemă de calificare, din cauza denumirii greşite date de părţi actului juridic;
d) cazul validării actului prin confirmare sau prin îndeplinirea ulterioară a cerinţei legale
nerespectate la încheierea actului juridic.
Menţionăm ca aplicaţii ale conversiunii actului juridic civil:
- manifestarea de voinţă care, nulă ca vânzare-cumpărare, valorează antecontract de vânzare-
cumparare;
- actul de înstrăinare este lovit de nulitate, dar e valabil ca revocare a legatului care avea ca obiect
bunul ce forma obiect şi al actului de înstrăinare anulat – caz prevăzut expres de art. 932 C. civ.:
„Orice înstrăinare a obiectului legatului, făcută cu orice mod sau condiţie, revocă legatul pentru
 tot ce s-a înstrăinat, chiar când înstrăinarea va fi nulă, sau când obiectul legat va fi reintrat în
starea testatorului”;
- cazul moştenitorului care înstrăinează un bun din masa succesorală; cu toate ca actul de
înstrăinare este nul, manifestarea de voinţă pe care o conţine valorează ca acceptare a succesiunii
– caz prevăzut de art. 689 C. civ.: „Acceptarea poate fi expresă sau tacită. Este expresă când se
însuşeşte titlul sau calitatea de erede într-un act autentic sau privat; este tacită când eredele face
un act, pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede, şi care lasă a se presupune
neapărat intenţia sa de acceptare.”
2. Principiul validităţii aparenţei în drept (error communis facit ius) înlătură nulitatea unui act
încheiat într-o situaţie de eroare comună, obştească.

O aplicaţie a acestui principiu este consacrată cu privire la actele de stare civilă: atunci când
înregistrările în registrul de stare civilă au fost făcute de o persoană necompetentă, dar care a exercitat public
atribuţia sa de delegat de stare civilă, sunt valabile, chiar dacă persoana respectivă nu avea, în realitate,
această calitate.

3. Principiul răspunderii civile delictuale.

Între principiul ocrotirii minorului, consacrat de art. 1159

83
C. civ. şi principiul răspunderii civile delictuale (nemini laedere), cel care are câştig de cauză este principiul
răspunderii civile delictuale, ceea ce echivalează cu menţinerea actului anulabil, ca fiind cea mai bună
reparare a prejudiciului ce s-ar produce părţii cocontractante prin fapta ilicită a minorului; în acest context,
art. 1162 C. civ. dispune:
„Minorul n-are acţiunea în resciziune contra obligaţiilor ce rezultă din delictele sau cvasidelictele
sale.”

UNITAREA DE ÎNVĂŢARE NR. 3

Secţiunea 1. Faptele de comerţ

1.1 Definiţie

Aşa cum s-a arătat în literatura juridică 84, ansamblul regulilor care compun dreptul comercial este
determinat de trei noţiuni: cea de act de comerţ, cea de comerciant şi cea de fond de comerţ.
Codul comercial român nu dă o definiţie a faptei de comerţ, ci enumeră doar acte şi operaţiuni pe care
le consideră fapte de comerţ.
Termenul juridic utilizat – fapte de comerţ – este propriu numai Codului comercial român, care, în
această privinţă, se delimitează atât de modelul italian, cât şi de cel francez, ambele folosind termenul de act
83
Art. 1159 C. civ.: „Minorul ce face o simplă declaraţie că este major are acţiunea în resciziune.”
84
R. Houin, R. Radiere, Droit comercial, Sirey, Paris, 1971, Quatrieme edition, p. 23 şi
M. L. Belu Magdo, Drept comercial, Editura HG, Bucureşti, 2003, p. 26.
(acte de commerce, atti di comercio). Întrebarea care s-a pus în literatura juridică 85 este dacă această
deosebire este numai rodul întâmplării, fiind o simplă scăpare lingvistică. Răspunsul care s-a dat de către cea
mai mare parte a doctrinei a fost că folosirea expresiei fapte de comerţ nu este o simplă întâmplare. Aşa cum
se ştie, în teoria dreptului, actele juridice se disting de faptele cu semnificaţie juridică prin aceea că primele
sunt manifestări de voinţă făcute cu scopul de a produce efecte juridice, pe când cele din urmă produc efecte
juridice prin voinţa legii, independent de voinţa autorilor. Legiuitorul român a vrut să supună legilor
comerciale nu numai raporturile rezultate din actele juridice, ci şi raporturile juridice izvorâte din faptele
juridice86. Deci, potrivit Codului comercial, intră sub incidenţa legilor comerciale nu numai contractele
comerciale, dar şi faptele licite (îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată şi gestiunea de afaceri) şi
faptele ilicite, săvârşite de comercianţi în legătură cu activitatea lor comercială. Alăturându-ne opiniei
majoritare, folosim terminologia legii – fapte de comerţ – deoarece ea exprimă concepţia legiuitorului român
şi nu termenul acte de comerţ – folosit de unii autori.
Pe plan mondial, în diverse sisteme de drept există două concepţii fundamentale pentru definirea
comercialităţii:
1. Concepţia obiectivă de definire a comercialităţii, care este de inspiraţie franceză şi care porneşte
de la obiect (actul, faptul de comerţ) spre subiect (comerciant), considerând că anumite operaţiuni
au caracter comercial prin însăşi natura lor, indiferent dacă persoana care le săvârşeşte este
comerciant sau necomerciant,
2. Concepţia subiectivă de definire a comercialităţii, care este de inspiraţie germană şi care
porneşte de la subiect (comerciant) spre obiect (actul, faptul de comerţ), considerând că suntem în
prezenţa unui fapt de comerţ atunci când acesta este săvârşit de un comerciant, prin comerciant
înţelegând persoana fizică sau juridică recunoscută ca atare (ca şi comerciant) şi înmatriculată în
registrul comerţului.
În concepţia subiectivă, înmatricularea în registrul comerţului are un caracter constitutiv de drepturi,
spre deosebire de concepţia obiectivă, în care înmatricularea în registrul comerţului are doar un caracter
declarativ de drepturi.
Dreptul român consacră, în principal, concepţia obiectivă de definire a comercialităţii – ilustrată prin
art. 3 C. com. şi, în subsidiar, concepţia subiectivă de definire a comercialităţii – ilustată de art. 4 şi 7 C. com.
Art. 3 C. com. cuprinde o enumerare a 20 de fapte de comerţ. Legiuitorul român, neavând o concepţie
proprie asupra faptelor de comerţ nu le-a definit, ci a preferat să enumere 20 de opraţiuni sau activităţi pe care
le-a declarat fapte de comerţ obiective87.

Problema care s-a pus în literatura juridică a fost dacă această enumerare este limitativă, exhaustivă
sau, dimpotivă, exemplificativă – putându-se adăuga la ea.
Opinia cea mai veche considera că această enumerare este limitativă 88. Chiar şi această opinie
precizează că enumerarea limitativă nu suprimă discuţiile ce s-ar putea face în legătură cu încadrarea unor
acte sau poeraţiuni în una din cele 20 de fapte de comerţ prevăzute de art. 3 C. com.
85
I. Turcu, Dreptul afacerilor, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993, p. 13 şi următoarele.
86
Vezi I. N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Bucuresti, 1929, p. 32 şi
S. Cărpenaru, Drept comercial român, vol. I, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1993, p. 31.
87
M. L. Belu Magdo, Drept comercial, Editura HG, Bucureşti, 2003, p. 29.
88
C. A. Arion, Elemente de drept comercial, Editura Socec, Bucureşti, 1920, p. 86.
 Opinia dominantă este cea porivit căreia enumerarea făcută de art. 3 C. com are un caracter
enunţiativ, exemplificativ, ea referindu-se la cele mai frecvente acte juridice sau operaţiuni comerciale de la
data adoptării codului89.
Aşa cum s-a scris în literatura juridică 90, interesul practic al delimitării faptelor de comerţ de cele cu
caracter civil constă în:
- definirea comerciantului se face, în principal, în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară (a se
vedea art. 7 C. com.),
- dispoziţiile legale care reglementează faptele de comerţ sunt, adesea, diferite de cele care
reglementează actele civile.
În doctrina dreptului comercial au fost propuse mai multe criterii pentru caracterizarea faptelor de
91
comerţ :
1) Criteriul speculaţiei, potrivit căruia actul de comerţ este un act de speculaţie deoarece este făcut
în scopul obţinerii de profit, speculând asupra transformării unor materii prime, materiale etc. în
produse de o valoare superioară sau asupra schimbului de produse. Aşa cum s-a subliniat în
doctrină92, termenul de speculaţie nu are sensul peiorativ din limbajul curent, de înşelătorie în
afaceri, ci acela de activitate prin care se urmăreşte obţinerea de beneficii, de profit.
2) Criteriul circulaţiei, care consideră actul de comerţ un act de circulaţie, de intermediere, având
în vedere drumul parcurs de marfă de la producător la consumator.
3) Criteriul întreprinderii, potivit căruia actul de comerţ este actul îndeplinit într-o întreprindere,
adică o activitate metodic organizată şi nu un act juridic izolat.
Fiecare dintre autorii care au propus aceste criterii au considerat că acel criteriu propus de ei este
suficient, singur, pentru definirea comercialităţii. Dar practica judiciară a infirmat aceasta. Au fost totuţi
reţinute primele două criterii, întrunite cumulativ, pentru definirea faptei de comerţ, iar criteriul întreprinderii
a fost utilizat pentru subclasificarea faptelor de comerţ obiective.
Astfel, faptul de comerţ este definit ca fiind orice activitate care dă naştere la raporturi juridice
guvernate de legea comercială şi care se întemeiază pe ideea de schimb sau intermediere şi care
urmăreşte obţinerea de profit.
Art. 4 C. com – ce ilustrează aplicarea în dreptul nostru, în subsidiar, a concepţiei subiective de
definire a comercialităţii – instituie o prezumţie de comercialitate, potrivit căreia orice alte contracte sau
obligaţii ( în afară de cele enumerate de art. 3 C. com) ale unui comerciant au caracter comercial, dacă nu
sunt de natură civilă sau dacă nu rezultă contrariul – caracterul lor necomercial – din însuşi actul. Aceasta
este o prezumţie legală relativă, ea putând fi răsturnată prin proba contrară.
Legiuitorul român foloseşte şi criteriul negativ, în art. 5
C. com., arătând faptele care nu pot fi calificate fapte de comerţ.

1.2 Clasificare

89
S. Cărpenaru, op. cit., p. 32, M. L. Belu Magdo, op. cit., p. 30. Pentru o opinie contrară vezi S. Angheni, M. Volonciu, C.
Stoica, Drept comercial, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 23.
90
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 21-22.
91
Pentru o expunere mai amplă vezi I. L. Georgescu, Drept comercial român, vol. I, Editura Socec, Bucuresti, 1946, p. 169-180
şi S. Cărpenaru, op. cit., p. 34-36.
92
S. Cărpenaru, op. cit., p. 34, nota 3.
 În doctrina clasică a dreptului comercial, faptele de comerţ au fost clasificate în trei categorii
principale:
- fapte de comerţ obiective, care, potrivit concepţiei obiective de definire a comercialităţii, au un
caracter comercial prin însăşi natura lor şi sunt supuse legii comerciale, indiferent dacă persoana
care le săvârşeşte este comerciant sau necomerciant,
- fapte de comerţ subiective, care, potrivit concepţiei subiective de definire a comercialităţii,
capătă caracter comercial în virtutea faptului că sunt săvârşite de un comerciant,
- fapte de comerţ mixte sau unilaterale, care pentru una din părţi au caracter comercial, iar pentru
cealaltă parte au caracter civil. De exemplu, cumpărarea, de către un elev, a unor dulciuri de la un
comerciant sau încheierea, decătre un particular – persoană fizică a unui contract de asigurare de
viaţă sau de bunuri. Un alt exemplu de faptă de comerţ mixtă sau unilaterală este cumpărarea, de
către un comerciant – pentru aprovizionarea comerţului său – a unor fructe şi legume de la un
producător agricol.
La rândul lor, faptele de comerţ obiective se subclasifică în trei grupe:
- operaţiuni de intermediere în schimb asupra mărfurilor şi titlurilor de credit, denumite şi fapte
obiective constitutive de comerţ,
- acte de intermediere în operaţiunile de schimb purtând asupra muncii oragnizate (întreprinderile),
- fapte de comerţ conexe (accesorii).
Din prima grupă fac parte cumpărarea şi vânzarea comercială şi operaţiunile de bancă şi schimb.
Potrivt doctrinei93, deşi sub aspectul structurii cumpărarea şi vânzarea comercială se aseamănă cu
contractul de vânzare-cumpărare din dreptul civil, funcţia economică diferită a celor două contracte le
deosebeşte.
În cazul vânzării-cumpărării comerciale, intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să existe la
momentul cumpărării, să privească bunul cumpărat şi să fie adusă la cunoştinţa celeilalte părţi contractante.
Operaţiunile de bancă sunt operaţiuni asupra numerarului, creditelor şi titlurilor negociabile.

Operaţiunile de schimb se referă la schimbul monedelor sau biletelor de bancă naţionale sau străine,
sub formă obişnuită când se schimbă imediat monedă contra monedă, fie la operaţiuni de transmitere de
fonduri prin evitarea transferului de numerar94.
Din a doua grupă de fapte de comerţ obiective fac parte activităţile organizate sub forma unei
întreprinderi.
În absenţa unei definiţii legale a întreprinderii, doctrinei i-a revenit sarcina să o definească. Potrivit
concepţiei clasice a dreptului comercial, care are în vedere sensul economic al noţiunii de întreprindere,
aceasta este definită ca un organism în fruntea căruia se află o persoană numită întreprinzător, care combină
forţele naturii cu capitalul şi munca proprie şi a altora în scopul de a produce bunuri economice 95.
Art. 3 C. com enumeră o serie de activităţi organizate sub formă de întreprinderi. Ele pot fi grupate în
două categorii96:

93
M. L. Belu Magdo, op. cit., p. 31.
94
Codul comercial adnotat, Editura Tiparul românesc, 1994, p. 19.
95
I. N. Finţescu, op. cit., p. 44.
96
Vezi M. L. Belu Magdo, op. cit., p. 36.
 - din prima fac parte întreprinderile de construcţii şi întreprinderile de fabrici şi manufacturi,
- din a doua categorie fac parte întreprinderile de prestări de servicii, cum ar fi întreprinderile de
furnituri, întreprinderile de spectacole publice, întreprinderile de comision, agenţii şi oficii de
afaceri, întreprinderile de editură, imprimerie, librărie şi obiecte de artă, întreprinderile de
transport de persoane sau lucruri, întreprinderile de asigurare, întreprinderile de depozit în docuri
şi antrepozite.
Din grupa a treia, a faptelor de comerţ conexe sau accesorii fac parte operaţiunile care prin natura lor
nu sunt comerciale, dar dobândesc comercialitate datorită raportului de dependenţă cu actele sau operaţiunile
pe care legea le califică fapte de comerţ, cum ar fi contractele de report asupra titlurilor de credit, cumpărările
şi vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale societăţilor comerciale, operaţiunile de mijlocire în afaceri, contul
curent şi cecul, cambia şi ordinele în producte, contractele de mandat, comision şi consignaţie, contractele de
gaj şi fidejusiune, operaţiuni privind navigaţia pe apă.

Secţiunea 2. Calitatea de comerciant

În acord cu concepţia obiectivă de difinire a comercialităţii, care este consacrată, în principal, în

dreptul nostru, activitatea comercială este desfăşurată, în primul rând, de comercianţi, dar şi de necomercianţi ce
săvârşesc, în mod accidental, fapte de comerţ obiective.
Dobândirea calităţii de comerciant se face în mod diferit după cum este vorba, pe de-o parte, de
comercianţi persoane fizice, întreprinderi familiale sau asociaţii în participaţiune (reglementate de Codul
comercial român art. 251-256), iar pe de altă parte, de comercianţi colectivi cu personalitate juridică (societăţi
comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990 cu modificările şi completările ulterioare, regii autonome 97 şi
organizaţii cooperatiste, reglementate prin legislaţia specifică sau grupuri de interes economic cu caracter
comercial, reglementate prin Legea nr. 161/2003 – după modelul francez).

1.1 Comerciantul persoană fizică98

Potrivit art. 7 C. com., sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca o
profesiune obişnuită.

97
Spre deosebire de opinia dominantă in doctrina ce consideră regiile autonome comercianti, există opinii ce consideră ca
acestea nu sunt comercianti deoarece desfasoara o activitate de interes public. În acest sens, a se vedea
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, Editura All Beck, Bucuresti, 2004, p. 36.
98
Pentru întreprinderea individuală fără personalitate juridică organizată de un întreprinzător persoană fizică, a se vedea
dispoziţiile OUG nr. 44/2008.
 Observăm că această reglementare consacră concepţia obiectivă cu privire la calitatea de comerciant,
potrivit căreia această calitate poate fi definită pornind de la natura faptelor pe care le săvârşeşte acea
persoană.
Cele două condiţii cerute de lege pentru ca o persoană fizică să dobândească statutul de comerciant
sunt săvârşirea de fapte de comerţ şi cu titlul de profesiune.
În legătură cu profesiunea comercială s-au făcut precizări în doctrină 99 cum că profesiunea comercială
nu trebuie înţeleasă ca o activitate exclusivă a persoanei în cauză şi nici ca o activitate principală, dar este
necesar ca principalele mijloace de subzistenţă ale persoanei să provină din activitatea comercială.
Rezultă că săvârşirea faptelor de comerţ obiective are caracterul unei profesiuni dacă există două
elemente:
- un element de fapt (factum), care constă în exerciţiul sistematic şi repetat al unor fapte de comerţ
obiective şi
- un element psihologic (animus), care se referă la intenţia de a deveni comerciant, de a dobândi o
anumită condiţie socială.
La aceste două condiţii prevăzute de lege, doctrina a adăugat (deşi facultativă, această condiţie este,
de cele mai multe ori îndeplinită), o a treia condiţie şi anume ca săvârşirea de fapte de comerţ obiective, cu
titlu de profesiune să se facă în nume propriu. Adăugarea acestei condiţii a fost motivată în doctrină prin
aceea că şi auxiliarii comercianţilor săvârşesc fapte de comerţ obiective, cu titlu de profesiune, dar în numele
altuia (nomine alieno), în numele comerciantului pe care îl ajută.
Potrivit principiului simetriei juridice, dacă dobândirea calităţii de comerciant a persoanei fizice are
lor prin îndeplinirea unor elemente de fapt, şi dovada calităţii de comerciant se face, în acest caz, prin
dovedirea sau probarea aceloraşi elemente de fapt, şi anume săvârşirea de fapte de comerţ obiective, cu titlu
de profesiune. Înmatricularea în registrul comerţului a persoanei fizice creează doar o prezumţie de
comercialitate, ce trebuie completată cu dovada elementelor de fapt arătate.
Calitatea de comerciant a persoanei fizice încetează atunci când aceasta încetează să săvârşească fapte
de comerţ, cu titlu de profesiune, având intenţia de a renunţa la activitatea comercială.

1.2 Limitele principiului libertăţii comerţului

Potrivit principiului libertăţii exercitării comerţului, accesul la profesiunea comercială este liber, în
funcţie de dorinţele şi interesele fiecăruia. Legea sau convenţia părţilor stabilesc anumite limite ale acestui
principiu, a căror raţiune este protejarea unor interese generale, obşteşti ale societăţii sau a unor interese
particulare, private.
Astfel, în literatura de specialitate100, sunt menţionate două categorii de limite ale principiului
libertăţii exercitării comerţului:
- limite legale, care au ca scop atât protejarea persoanei care face comerţ, cât şi protejarea
intereselor generale, ale terţilor ce ar putea fi prejudiciaţi prin activitatea acestor persoane. Astfel,
legiuitorul reglementează:
99
S. Cărpenaru, Drept comercial român, Vol. I, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1993, p. 82.
100
M. Pedamon, Droit commerciel, Dalloz, 1994, p. 106-128 şi S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 38-39.
 a) incapacităţi generale, în cazul minorilor sau al persoanelor aflate sub interdicţie
judecătorească, ce nu pot începe un comerţ şi nu pot dobândi calitatea de comerciant deoarece
nu au capacitate de exerciţiu deplină101,
b) interdicţii, decăderi sau incompatibilităţi sau stabilirea unor reglementări speciale în acest
sens, în scopul apărării intereselor generale ale societăţii.
Interdicţiile legale se referă la anumite activităţi care nu pot face obiectul comerţului
particular şi care sunt monopol de stat (ex. prelucrarea tutunului, prospectarea şi extracţia
cărbunelui, a minereurilor feroase) sau activităţi care sunt considerate infracţiuni (ex.
fabricarea sau comercializarea de droguri sau narcotice în alt scop decât de medicament).

Interdicţiile convenţionale sunt stabilite sub forma clauzelor inserate în contract şi produc
efecte numai între părţile contractante (exemplu: vânzătorul fondului de comerţ se obligă ca, o
anumită perioadă de timp să nu facă acelaşi gen de comerţ).
Decăderile se referă la personele care au făcut comerţ în trecut şi au săvârşit fapte grave în
legătură cu activitatea comercială – infracţiuni economice, cum ar fi bancruta frauduloasă,
falsul – care îi fac nedemni de a mai exercita comerţ în viitor.
În ceea ce priveşte incompatibilităţile, datorită caracterului speculativ al activităţii
comerciale, anumite funcţii sau profesii sunt incompatibile cu aceasta. Astfel, nu pot fi
comercianţi parlamentarii, funcţionarii publici, magistraţii, militarii etc. De asemenea, nu pot
fi comercianţi persoanele care exercită profesii liberale, cum ar fi notari, avocaţi, medici,
arhitecţi etc.
- limite convenţionale, cum ar fi obligaţia de non-concurenţă prevăzută în contractul de muncă,
obligaţia de garanţie contra evicţiunii ce aparţine vânzătorului sau locatorului unui fond de comerţ
etc.

1.3 Delimitarea calităţii de comerciant de alte profesiuni

Delimitarea se referă la meseriaşi, agricultori şi profesiunile liberale.

a) Meseriaşii
Activitatea meseriaşului se referă la executarea operaţiunilor de prelucrare şi transformare a obiectului
muncii sau la prestarea de servicii, pe baza cunoştinţelor dobândite prin şcolarizare şi practică.
Activitaea sa este civilă atunci când se limitează la exerciţiul meseriei sale pe baza comenzilor
clienţilor şi cu materialele acestora.

În cazul în care meseriaşul cumpără el materialele şi execută produsele pe care le vinde clienţilor sau
atunci când meseriaşul îşi organizează activitatea sub forma unei mici întreprinderi, fiind ajutat de alte

101
Deşi atât minorii, cât şi interzişii judecatoreşti nu pot începe un comerţ, totuşi, situaţia minorilor este ceva mai bună deoarece
în cazul în care un minor a mostenit un fond de comerţ, reprezentantul legal al minorului poate continua comertul în numele şi
în interesul acestuia, cu intenţia de a i-l preda când va împlini 18 ani. Dacă interzisul judecătoresc mosteneşte un fond de
comerţ, reprezentantul legal al acestuia va fi obligat să vândă fondul de comert, să-l lichideze, considerându-se că această
soluţie corespunde cel mai bine interesului interzisului.
persoane se pune problema dacă nu cumva el devine comerciant, îndeplinind condiţiile prevăzute de art. 7 C.
com., şi anume săvârşirea de fapte de comerţ obiective, cu titlu de profesiune.

b) Agricultorii

Art. 5 C. com. nu consideră fapte de comerţ vânzarea produselor pe care proprietarul sau cultivatorul
le are de pe pământul său sau de pe cel cultivat de el. Nefiind comerciant, proprietarul sau arendaşul care
vinde produsele obţinute de pe pământul său sau cel cultivat de el săvârşeşte un act juridic civil.

Agricultorul care nu se limitează la a vinde propriile produse, ci cumpără şi alte produse pentru a le
revinde sau a le prelucra şi apoi a le revinde, săvârşeşte acte de comerţ, cu titlu de profesiune, fiind ţinut de
toate obligaţiile profesionale ale comercianţilor.

c) Profesiunile liberale

Persoanele care exercită profesiuni liberale nu au calitatea de comercianţi (medici, arhitecţi, notari,
avocaţi, artişti, experţi contabili etc.). Ei îşi pun la dispoziţia celor interesaţi cunoştinţele şi competenţa lor în
schimbul unui onorariu. O caracteristică a profesiunilor liberale este relaţia de ataşament fondată pe
încrederea clienţilor faţă de aceia ce le exercită.102
Aşa cum am arătat, profesiile liberale sunt incompatibile cu activitatea comercială.
În cazul în care cel care exercită o profesiune liberală cumpără şi foloseşte anumite materiale (de ex.
medicul stomatolog), se consideră că aceste acte sunt accesorii profesiunii şi persoana în cauză nu devine
comerciant.
1.4 Calitatea de comerciant a persoanei juridice

Comercianţii colectivi cu personalitate juridică sunt societăţile comerciale (reglementate de Legea nr.
31/1990 republicată şi care vor fi studiate separat, la disciplina drept societar), regiile autonome (deşi există
opinii în literatura juridică potrivit cărora regiile autonome nu ar fi comercianţi deoarece desfăşoară o
activitate de interes public103), organizaţiile cooperatiste, precum şi grupurile de interes economic cu caracter
comercial (reglementate în România prin Legea nr. 161/2003, după modelul francez). Regiile autonome şi
organizaţiile cooperatiste sunt reglementate prin legi speciale.
Aşa cum s-a spus în literatura juridică, spre deosebire de persoanele fizice care devin comercianţi,
societăţile comerciale se nasc comercianţi104.
Astfel, pentru ca o persoană juridică să dobândească statutul de comerciant este suficientă simpla ei
constituire, în condiţiile legii.
De asemenea, dovada calitaţii de comerciant a personei juridice se face foarte simplu, prin
prezentarea unei simple copii după certificatul de înmatriculare în registrul comerţului.

102
M. L. Belu Magdo, Drept comercial, Editura HG, Bucureşti, 2003, p. 63.
103
Vezi în acest sens S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 36.
104
S. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 65.
 Această calitate se pierde în momentul în care societatea comercială îşi încetează existenţa ca
persoană juridică. Personalitatea juridică încetează pe data ultimului act de lichidarea, iar societatea este
radiată din registrul comerţului.
Art. 8 C. com. prevede că statul român, ca persoană juridică, precum şi unităţile administrativ-
teritoriale nu pot dobândi calitatea de comerciant, chiar dacă, în mod accidental, intră în raporturi juridice
comerciale – supuse legii comerciale. Aceasta deoarece scopul pentru care au fost create aceste persone
juridice nu este comerţul, ci desfăşurarea unor activităţi de interes public ale comunităţii respective.

Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 26/2001, asociaţiile şi fundaţiile nu au calitatea de comerciant,

scopul înfiinţării lor fiind desfăşurarea unei activităţi dezinteresate, în diverse domenii (cultural, artistic,
sportiv etc.). Dar, acelaşi act normativ prevede că asociaţiile şi fundaţiile pot înfiinţa întreprinderi economice,
dar numai dacă acestea sunt în legătură cu scopul lor (ex. o asociaţie culturală poate înfiinţa o editură).
Această posibilitate conferită de lege asociaţiilor şi fundaţiilor nu le permite însă să dobândească statutul de
comerciant, chiar dacă raporturile juridice izvorâte din săvârşirea faptelor de comerţ la care aceste asociaţii
sau fundaţii participă, sunt supuse legilor comerciale.

1.5 Obligaţiile profesionale ale comerciantului

Comerciantul beneficiază de drepturi şi are obligaţii, care, împreună, formează conţinutul statutului
juridic al comerciantului.
Principalele obligaţii profesionale ale unui comerciant sunt:
- înregistrarea în Registrul comerţului la începutul activităţii sale, înscrierea de menţiuni în registrul
comerţului privind anumite acte şi fapte cerute de lege, pe parcursul desfăşurării activităţii,
precum şi radierea din Registrul comerţului, la încetarea activităţii comerciale (obligaţie ce este
reglementată de Legea
nr. 26/1990 privind registrul comerţului republicată),
- întocmirea registrelor de contabilitate şi a bilanţului contabil (obligaţie reglementă de Codul
comercial român şi de Legea contabilităţii nr. 82/1991 cu modificările şi completările ulterioare),
- respectarea regulilor concurenţei licite, pe parcursul desfăşurării activităţii (obligaţie
reglementată, pe de o parte, de Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale modificată
şi completată de Legea nr. 298/2001 şi, pe de altă parte, de Legea concurenţei nr. 21/1996 modificată
şi completată de Legea nr. 184/2004).

1.6 Ordonanţa de urgenţă nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către
persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale

Această ordonanţă reglementează accesul la activitatea economică, procedura de înregistrare în

registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării şi regimul juridic al persoanelor fizice autorizate să
desfăşoare activităţi economice, precum şi al întreprinderilor individuale şi familiale.
O.U.G. nr. 44/2008 nu se aplică profesiilor liberale, precum şi acelor activităţi economice a căror
desfăşurare este organizată şi reglementată prin legi speciale. De asemenea, ordonanţa nu se aplică acelor
activităţi economice pentru care legea a instituit un regim juridic special, anumite restricţii de desfăşurare sau
alte interdicţii. Prezenta ordonanţă de urgenţă nu se aplică în cazul serviciilor prestate în contextul libertăţii
de prestare transfrontalieră a serviciilor, astfel cum este ea prevăzută la art. 49 din Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene.
În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
a) întreprindere economică – activitatea economică desfăşu-rată în mod organizat, permanent şi
sistematic, combinând resurse financiare, forţa de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice şi
informaţie, pe riscul întreprinzăto-rului, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege,
b) întreprindere individuală – întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un
întreprinzător persoană fizică,
c) întreprindere familială – întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un
întreprinzător persoană fizică împreună cu familia sa,
d) persoană fizică autorizată – persoana fizică autorizată să desfăşoare orice formă de activitate
economică permisă de lege, folosind în principal forţa sa de muncă,
e) patrimoniu de afectaţiune – totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor persoanei fizice
autorizate, titularului întraprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, afectate
scopului exercitării unei activităţi economice, constituite ca o fracţiune distinctă a patrimoniului
persoanei fizice autorizate, titularului întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii
familiale, separată de gajul general al creditorilor acestora.
Dacă până la O.U.G. 44/2008 reglementarea română în materia fondului decomerţ îmbrăţişa teoria
existentă în doctrina franceză, conform căreia fondul de comerţ este o universalitate de fapt şi fiecare element
îşi păstrează individualitatea proprie (mărcile, licenţele de export, bunurile mobile corporale), putând fi
transmise separat de fondul de comerţ, după reglementarea cuprinsă în ordonanţa din 2008 se conturează o
nouă concepţie.105
Pornind de la teoria patrimoniului de afectaţiune asistăm la concentrarea unor bunuri într-un
patrimoniu comercial distinct, reprezentat prin fondul de comerţ.
Art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 instituie răspunderea titularului întreprinderii individuale cu
patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi cu întreg patrimoniul, în completare.
Potrivit art. 3 din ordonanţă, în temeiul dreptului la liberă iniţiativă, al dreptului la liberă asociere şi al
dreptului de stabilire, orice persoană fizică, cetăţean român sau cetăţean al unui stat membru al Uniunii
Europene ori al Spaţiului Economic European, poate desfăşura activităţi economice pe teritoriul României, în
condiţiile prevăzute de lege. Activităţile economice pot fi desfăşurate în toate domeniile, meseriile, ocupaţiile
sau profesiile pe care legea nu le interzice în mod expres pentru libera iniţiativă.
Persoanele fizice prevăzute la art.3 alin. 1 pot desfăşura activităţile economice după cum urmează:
a) individual şi independent, ca persoane fizice autorizate,
b) ca întreprizători titulari ai unei întreprinderi individuale,
c) ca membri ai unei întreprinderi familiale.
Regimul juridic al persoanei fizice autorizate (PFA)

105
S. Cristea, Dreptul afacerilor, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008, pag. 83.
 Regimul juridic al PFA este reglementat în ordonanţă în
articolele 16-21.
Astfel, în scopul exercitării activităţii pentru care a fost autorizată, PFA poate colabora cu alte
persoane fizice autorizate ca PFA, întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau
reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale ori cu alte persoane fizice sau juridice, pentru efectuarea unei
activităţi economice, fără ca aceasta să-i schimbe statutul juridic.
PFA nu poate angaja cu contract de muncă terţe persoane pentru desfăşurarea activităţii pentru care a
fost autorizată şi nici nu va fi considerată un angajat al unor terţe persoane cu care colaborează, chiar dacă
colaborarea este exclusivă.
Cu toate acestea, o persoană poate cumula calitatea de PFA cu cea de salariat al unei terţe persoane
care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate economică decât cel pentru
care PFA este autorizată.
PFA îşi desfăşoară activitatea folosind în principal forţa de muncă şi aptitudinile sale profesionale. Ea
nu poate cumula şi calitatea de întreprinzător persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale.
PFA răspunde pentru obligaţiile sale cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în
completare, cu întreg patrimoniul său, iar în caz de insolvenţă, va fi supusă procedurii simplificate, dacă are
calitatea de comerciant.
Regimul juridic al întreprinzătorului persoană fizică titular al întreprinderii individuale:
Regimul juridic al întreprinderii individuale este reglementat de art. 22-27 din ordonanţă.
Întreprinderea individuală nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în registrul
comerţului.
Titularul întreprinderii individuale este comerciant persoană fizică de la data înregistrării sale în
registrul comerţului.
Pentru organizarea şi exploatarea întreprinderii sale, întreprinzătorul persoană fizică, în calitate de
angajator persoană fizică, poate angaja terţe persoane cu contract individual de muncă şi poate colabora cu
alte PFA, cu alţi întreprinzători persone fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai
unor întreprinderi familiale ori cu alte persoane juridice, pentru efectuarea unei activităţi economice, fără ca
aceasta să îi schimbe statutul juridic.
Întreprinzătorul personă fizică titular al unei întreprinderi individuale nu va fi considert un angajat al
unor terţe persoane cu care colaborează, chiar dacă colaborarea este exclusivă.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale poate cumula şi calitate de
salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de
activitate economică decât cel în care şi-a organizat întreprinderea individuală.
Persoana fizică titulară a întreprinderii individuale răspunde pentru obligaţiile sale cu patrioniul de
afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul, iar în caz de insolvenţă va fi
supusă procedurii simplificate.
În cazul decesului titularului întreprinderii individuale, moştenitorii pot continua întreprinderea, dacă
îşi manifestă voinţa, printr-o declaraţie autentică, în termen de şase luni de la data dezbaterii succesiunii.
Când sunt mai mulţi moştenitori, aceştia îşi vor desemna un reprezentant, în vederea continuării activităţii
economice ca întreprindere familială. Activitatea va putea fi continuată sub aceeaşi firmă, cu obligaţia de
menţionare în cuprinsul acelei firme a calităţii de succesor.
Regimul juridic al întreprinderii familiale:
 Acesta este reglementat de articolele 28-34 din ordonanţă.
Întreprinderea familială este constituită din doi sau mai mulţi membri ai unei familii.
Membrii unei întreprinderi familiale pot fi simultan PFA sau titulari ai unor întreprinderi individuale.
Ei pot cumula calitatea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-
un alt domeniu de activitate aconomică decât cel în care şi-au organizat întreprinderea familială.
Întreprinderea familială nu poate angaja terţe persoane cu contract de muncă.
Reprezentantul întreprinderii familiale desemnat prin acordul de constituire va gestiona interesele
întreprinderii familiale în temeiul unei procuri speciale, sub forma unui înscris sub semnătură privată.
În scopul exercitării activităţii pentru care a fost autorizată, întreprinderea familială, prin
reprezentantul său, poate colabora cu PFA, întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi
individuale sau reprezentanţi ai altor întreprinderi familiale ori cu alte persoane fizice sau juridice, fără ca
aceasta să îi schimbe statutul juridic dobândit.
Întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu şi nu dobândeşte personalitate juridică prin
înregistrarea în registrul comerţului.
Membrii întreprinderii familiale sunt comercianţi persoane fizice de la data înregistrării acesteia în
registrul comerţului şi răspund solidar şi indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant în exploatarea
întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg
patrimoniul, corespunzător cotelor de participare.
Deciziile privind gestiunea curentă a întreprinderii familiale se iau de către reprezentantul desemnat al
acesteia.
Actele de dispoziţie asupra bunurilor afectate activităţii întreprinderii familiale se vor lua cu acceptul
majorităţii simple a membrilor întreprinderii, cu condiţia ca această majoritate să includă şi acordul
proprietarului bunului care va face obiectul actului.
Odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 44/2008 se abrogă Legea nr. 300/2004 privind autorizarea
persoanelor fizice şi a asociaţiilor familiale care desfăşoară activităţi economice în mod independent, precum
şi alte dispoziţii contrare O.U.G. 44/2008.

Secţiunea 3. Fondul de comerţ –

instituţie fundamentală a dreptului afacerilor

1.1 Noţiunea de fond de comerţ

În literatura de specialitate fondul de comerţ a fost definit ca ansamblul bunurilor pe care

comerciantul le grupează, afectându-le exercitării propriului comerţ 106, iar jurisprudenţa a definit fondul de
comerţ drept o universalitate, de fapt de bunuri corporale şi incorporale, active şi pasive 107.
106
În acest sens, vezi I. Turcu, Dreptul afacerilor, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993, p. 226, I. L.Georgescu, Drept
comercial român, vol. I, Bucureşti, 1946, pp. 512-521,
I. N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 163, O. Căpăţână, Caracteristici generale ale societăţilor
comerciale în „Dreptul” nr. 9-12/1990, p. 23,
R. Houin, N. Pedamon, Droit commercial, Dalloz, Paris, 1985, p. 164, Y. Guyon, Droit des affaires, Economica, Paris, 1990, p.
641.
107
Curtea de Casaţie, S. I, dec. 277/1946, citată în Practica judiciară în materie comercială, vol. I, Editura Lumina, Bucureşti,
1991, p. 228.
 În dreptul român, legiuitorul foloseşte în mod incidental termenul de fond de comerţ. Totuşi, în unele
norme juridice privind activitatea contabilă (Regulamentul privind aplicarea Legii contabilităţii aprobat prin
HG nr. 704/1993) se foloseşte expresia fond de comerţ, apreciindu-se că este o parte a fondului comercial.108
Legiuitorul român a definit fondul de comerţ abia prin Legea nr. 298/2001 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale. Potrivit art. 1 lit. c) din acest act
normativ, constituie fond de comerţ ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci,
firme, embleme, brevete de invenţie, vad comercial) utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării
activităţii sale. Această definiţie include printre elementele fondului de comerţ şi bunurile imobile,
inspirându-se din sistemele de drept de common-law. În literatura juridică a fost exprimată opinia potrivit
căreia această definiţie a fondului de comerţ este incompletă109.
Necesităţile de ordin practic care au impus instituţia fondului de comerţ sunt:
- pe de o parte, comercianţii doreau să-şi protejeze clientela împotriva actualilor şi potenţialilor
concurenţi,
- pe de altă parte, recunoaşterea fondului de comerţ a fost reclamată de către creditorii
comercianţilor.

1.2 Delimitarea noţiunii fond de comerţ de alte noţiuni

Fondul de comerţ fiind greu de stabilit, de multe ori se confundă cu unele instituţii apropiate.
a) Fondul de comerţ nu se confundă cu magazinul în care îşi desfăşoară activitatea comerciantul.
Noţiunea de magazin este specifică comerţului en detail, în timp ce în fondul de comerţ se pot
cuprinde uzine, birouri, magazine amplasate pe spaţii întinse.
b) Fondul de comerţ nu trebuie confundat cu clientela.
Clientela este un element esenţial al fondului de comerţ deoarece fără clientelă comerciantul nu ar
putea face comerţ.
Totuşi, în regimul liberei concurenţe comerciantul nu are un drept propriu asupra clientelei deoarece
clientela poate să aparţină, în acelaşi timp, mai multor comercianţi. De aceea, clientela este considerată, mai
degrabă, o componentă a unei alte noţiuni, aceea de vad comercial110.
c) Fondul de comerţ nu se confundă cu imobilul în care îşi desfăşoară activitatea. Imobilul
respectiv este doar un element al fondului de comerţ, indiferent dacă aparţine titularului fondului
de comerţ sau acesta este doar locatar al imobilului în cauză. Atât imobilul ce constituie sediul
comerţului, cât şi fondul de comerţ care îl include sunt afectate unui scop economic, lucrativ –
desfăşurarea comerţului.
d) Fondul de comerţ trebuie delimitat de noţiunea de întreprindere.

108
Pentru detalii în legătură cu fondul de comerţ în dreptul comparat a se vedea
S. Angheni, Les fonds de commerce en droit roumain et en droit francais, în „Revue Internationale de Droit Economique”,
Bruxelles, 1996, nr. 2, pp. 237-255, J. Derrupe,
Le fonds de commerce, Dalloz, 1994, pp. 1-9.
109
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 63.
110
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 65.
 În sensul dreptului comercial sau al dreptului afacerilor, întreprinderea a fost definită ca fiind o
organizare sistematică de către comerciant a factorilor de producţie, între care se află şi bunurile afectate
desfăşurării activităţii comerciale. Dar, organizarea priveşte nu numai aceste bunuri, ci şi capitalul şi munca –
elemente care nu fac parte din fondul de comerţ111.
e) Noţiunea de fond de comerţ este distinctă faţă de noţiunea de patrimoniu.
Spre deosebire de fondul de comerţ, care este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi
incorporale, afectate de comerciant desfăşurării unei activităţi comerciale, patrimoniul reprezintă totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor comerciantului, care au o valoare economică. Deci, fondul de comerţ nu cuprinde
creanţele şi datoriile comerciantului, cu toate că ele fac parte din patrimoniul acestuia 112. În doctrină, fondul
de comerţ este denumit uneori patrimoniu comercial. Noţiunea de patrimoniu comercial are o accepţiune
exclusiv economică, ea se referă la bunurile destinate desfăşurării activităţii comerciale. Această noţiune nu
poate avea nici o semnificaţie juridică, deoarece, în sistemul nostru de drept, o persoană nu poate avea două
patrimonii, unul civil şi unul comercial, ci un singur patrimoniu (teoria unicităţii patrimoniului). Potrivit art.
1718 C. civ., oricine este obligat personal este ţinut a îndeplini obligaţiile sale cu toate bunurile sale, mobile
şi imobile, prezente şi viitoare (articol ce reglementează gajul general al creditorilor chirografari asupra
patrimoniului debitorului).

1.3 Natura juridică a fondului de comerţ113 şi trăsăturile acestuia

În legătură cu această problemă au fost emise mai multe teorii în literatura de specialitate.
Aşa cum s-a spus, teoria personificării fondului de comerţ, ca subiect de drept autonom nu a fost reţinută
deoarece contravine principiului unităţii patrimoniului, a legăturii indisolubile a acestuia cu persoana fizică sau
juridică. De altfel, patrimoniul constituie obiectul dreptului de gaj general al creditorilor.
De asemenea, teoria universalităţii de drept a fondului de comerţ a fost respinsă deoarece efectele sale
juridice sunt aceleaşi cu cele ale personificării fondului de comerţ, cu excepţia faptului că fondul de comerţ
ca universalitate de fapt nu este consacrat prin lege în categoria universalităţilor juridice.
Nici teoria patrimoniului de afectaţiune (ce califică fondul de comerţ ca un patrimoniu afectat
realizării unui scop – exerciţiul comerţului) nu a fost reţinută, deoarece aceasta reprezintă o altă faţetă a
teoriei universalităţii.
Majoritatea autorilor consideră fondul de comerţ ca fiind un drept de proprietate incorporală, ca şi dreptul
de creaţie intelectuală. Unii autori au mers mai departe considerând fondul de comerţ ca un drept de clientelă, iar
organizarea elementelor fondului de comerţ în vederea atragerii clientelei ca o creaţie intelectuală asemănătoare
celei ştiinţifice, literare sau artistice. De altfel, Legea nr. 298/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, prin prevederile sale (art. 5 pct. g): … alte tipuri de proprietate
intelectuală cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel vestimentar al personalului, mijloacele
publicitare şi altele asemenea…) consacră această concepţie privind fondul de comerţ.

111
S. Cărpenaru, Drept comercial român, vol. I, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1993, p. 133.
112
S. Cărpenaru, op. cit., p. 133.
113
M. L. Belu Magdo, Drept comercial, Editura HG, Bucureşti, 2003, p. 69 şi
S. Cărpenaru, op. cit., pp. 134-136.
 Există opinii114 ce califică fondul de comerţ ca un bun mobil incorporal, întrucât în ansamblul
elementelor acestuia prevalează bunurile mobile, iar dintre ele, cele incorporale. Ne raliem opiniei acestor
autori.
O dată stabilită natura juridică a fondului de comerţ, deducem următoarele caracteristici ale acestuia:
- fondul de comerţ este un bun unitar, distinct de elementele care îl compun, astfel încât pot fi
încheiate acte juridice privind fondul de comerţ în ansamblu. Caracterul de bun unitar al fondului
de comerţ nu înlătură individualitatea elementelor componente, care îşi păstrează regimul lor
juridic,
- fondul de comerţ este un bun mobil, supus regimului juridic al bunurilor mobile. Executarea
silită asupra fondului de comerţ va urma regulile prevăzute de Codul de procedură civilă pentru
bunurile mobile, dar se admite că – în absenţa unor dispoziţii legale – dacă fondul de comerţ
cuprinde şi bunuri imobile, urmărirea acestora în justiţie are loc în condiţiile prevăzute de lege
pentru executarea silită a bunurilor imobile,
- fondul de comerţ este un bun mobil incorporal.
Ca atare, acestui bun nu îi este aplicabilă prescripţia instantanee reglementată de art. 1909 C. civ.
(posesia de bună credinţă valorează titlu de proprietate) deoarece această regulă se aplică numai
bunurilor mobile corporale, dar fondul de comerţ poate face obiectul unui drept de uzufruct şi i se
aplică teoria accesiunii – deşi este un bun incorporal.

1.4 Elementele fondului de comerţ

Fondul de comerţ nu are o compoziţie unitară, ci una variată, în funcţie de specificul activităţii
comerciantului. Totodată, compoziţia fondului de comerţ nu este fixă, ci variabilă în timp (elementele
fondului de comerţ se pot modifica, în funcţie de nevoile comerţului, însă fondul de comerţ continuă să
subziste).
Oricare ar fi obiectul activităţii comerciale, în general, fondul de comerţ cuprinde două categorii de
bunuri: bunuri corporale şi bunuri incorporale. Fiecare categorie cuprinde anumite bunuri care au un regim
juridic propriu.
Elementele corporale ale fondului de comerţ pot fi bunuri imobile sau bunuri mobile.
În privinţa bunurilor imobile, acestea sunt imobile prin natura lor, respectiv construcţii sau terenuri
afectate desfăşurării comerţului.
Potrivit Codului comercial, actele de vânzare-cumpărare privind bunurile imobile sunt de natură
civilă şi nu comercială. Privind bunurile imobile ca elemente ale fondului de comerţ, în literatura juridică s-a
apreciat că delimitarea tradiţională făcută de Codul civil, în bunuri mobile şi imobile pare a fi depăşită 115.

114
În acest sens S. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a 5-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 114, S. Angheni, M.
Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 69, D. Guevel, Droit des affaires, ediţia
a 2-a, LGDJ, Paris, 2001, p. 67.
115
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 65 şi Blaise, Les rapports entre le fonds de commerce et l’immeuble, dans
lequel il est exploaté în „Revista trimestrială de comerţ”, 1966, p. 827.
 Opinia potrivit căreia operaţiunile comerciale asupra imobilelor făcând parte din fondul de comerţ
sunt supuse regimului juridic de drept comercial a căpătat girul instanţei supreme 116, deşi este lipsită de
suport legal.
Bunurile mobile corporale cuprind: mobilier, aparatură, materii prime, materiale etc. destinate a fi
prelucrate, precum şi produsele (mărfurile) rezultate din activitatea comercială.
În ceea ce priveşte mărfurile rezultate din activitatea comerciantului ori achiziţionate de acesta pentru
a fi revândute, trebuie observat că ele au o legătură mai slabă cu fondul de comerţ, deoarece sunt destinate
valorificării prin vânzare către clientelă.
Întrucât fondul de comerţ este o universalitate şi, deci, cuprinde toate bunurile afectate activităţii
comerciale, mărfurile trebuie considerate elemente ale fondului de comerţ. În consecinţă, actele juridice
privind fondul de comerţ privesc şi mărfurile, afară de stipulaţie contrară117.
Elementele incorporale ale fondului de comerţ au ponderea şi importanţa cea mai mare în cadrul
acestuia.
În categoria elementelor incorporale ale fondului de comerţ sunt cuprinse drepturile care privesc:
firma, emblema, clientela şi vadul comercial, brevetele de invenţii, mărcile, dreptul de autor etc.
Aceste drepturi, numite şi drepturi privative, conferă comerciantului dreptul exclusiv de a le exploata
în folosul său, în condiţiile stabilite de lege.
Deoarece drepturile privative sunt menite să asigure realizarea activităţii comerciale, ele au o valoare
economică şi sunt ocrotite de lege.

A. Firma
Firma sau firma comercială este un atribut de identificare a unui comerciant faţă de alţi comercianţi.
Sub o anumită firmă comerciantul este înmatriculat în registrul comerţului, îşi exercită comerţul şi semnează.
Noţiunea de firmă o regăsim doar în dreptul român şi în dreptul german. Deşi Codul comercial român
din 1887 a avut ca model Codul comercial italian din 1882, iar acesta din urmă este de inspiraţie franceză,
totuşi în dreptul comercial francez nu întâlnim noţiunea de firmă, ci pe cea de nume comercial – noţiune ce este
puţin reglementată. Jurisprudenţa franceză tratează numele comercial ca pe un atribut patrimonial, în opoziţie
cu numele patronimic, considerat ca un element de identificare a persoanei fizice.118
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, cu modificările şi completările ulterioare conţine
reglementări diferite pentru stabilirea firmei, în funcţie de tipul de comerciant.
Astfel, în cazul comerciantului individual (persoană fizică), firma se compune din numele
comerciantului, respectiv numele de familie şi prenumele sau numele şi iniţiala prenumelui. Aplicarea acestei
reguli consacră teoria veracităţii în domeniul stabilirii firmei comerciantului persoană fizică, firma fiind
compusă din numele său patronimic. Deci, în dreptul român, firma comerciantului persoană fizică coincide,
în principiu, cu numele civil al comerciantului.
În cazul societăţilor comerciale, firma are un conţinut diferit, în funcţie de forma juridică a societăţii.

116
Decizia nr. 10/1994 comentată de R. Petrescu, Drept comercial român, Editura Oscar Print, 1996, p. 89 citată de M. L. Belu
Magdo în op. cit., p. 69.
117
S. Cărpenaru, op. cit., p. 137.
118
M. Menjucq, Droit des affaires, ediţia a 3-a, Ed. Gualino, Paris, 2003, p. 53.
Ca o consecinţă a acestei deosebiri între legislaţia franceză şi cea română, Legea
nr. 79/1998 privind regimul juridic al francizei, care este de inspiraţie franceză, prevede, în mod greşit, că se transmite de la
francizor la beneficiar dreptul la firmă.
 Firma unei societăţi în nume colectiv se compune din numele cel puţin unuia dintre asociaţi, la care se
adaugă menţiunea societate în nume colectiv scrisă în întregime.
Firma unei societăţi în comandită simplă se compune din numele cel puţin unuia dintre asociaţii
comanditaţi, însoţit de menţiunea societate în comandită scrisă în întregime.
În scopul protejării terţilor, Legea nr. 26/1990 cu modificările şi completările ulterioare prevede că
dacă numele unei persoane străine de societate figurează, cu consimţământul său, în firma unei societăţi în
nume colectiv sau în comandită simplă, această persoană devine răspunzătoare nelimitat şi solidar de toate
obligaţiile societăţii. Aceeaşi soluţie se aplică şi în cazul asociatului comanditar al cărui nume figurează în
firma unei societăţi comerciale în comandită. Obsevăm că legea română consacră în privinţa stabilirii firmei
societăţilor de persoane aceeaşi teorie a veracităţii, adică a concordanţei firmei cu numele real.
Potrivit aceleiaşi legi, firma unei societăţi pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere
limitată se compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi, denumire ce va fi
însoţită de menţiunea privind forma de societate, scrisă în întregime sau prescurtat. Deci, firma societăţilor de
capitaluri şi a societăţii cu răspundere limitată se stabileşte potrivit teoriei libertăţii, constând într-o denumire
aleasă în mod liber de comerciant.
Până în anul 1997, când Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 a modificat Legea Registrului
comerţului în sensul arătat mai sus, stabilirea firmei societăţii cu răspundere limitată se făcea potrivit teoriei
realităţii, în sensul că firma trebuia să constea într-o denumire care să arate obiectul de activitate, respectiv
tipul de comerţ desfăşurat în realitate.
Prin înmatricularea unei firme în Registrul comerţului, comerciantul dobândeşte un drept exclusiv
asupra ei. Acest drept de proprietate incorporală dobândit de comerciant asupra firmei poate fi transmis în
condiţiile legii.
Dată fiind legătura foarte strânsă între firmă şi fondul de comerţ din care face parte, Legea nr.
26/1990 cu modificările şi completările ulterioare prevede că firma nu poate fi înstrăinată separat de
fondul de comerţ la care este întrebuinţată.
Aceeaşi lege prevede că, în cazul înstrăinării fondului de comerţ, cu orice titlu, dobânditorul va putea
să continue activitatea sub firma anterioară, dacă transmiţătorul (proprietarul sau moştenitorii săi) consimte la
aceasta în mod expres. În acest caz, se cere ca în conţinutul firmei să se adauge calitatea de succesor a
dobânditorului fondului de comerţ.
În cazul încălcării dreptului asupra firmei, prin înmatricularea în registrul comerţului a unui
comerciant cu aceeaşi firmă, titularul dreptului se poate adresa instanţei judecătoreşti şi poate cere radierea
înmatriculării în cauză. Pentru eventualele prejudicii, titularul dreptului încălcat poate cere despăgubiri,
potrivit dreptului comun119.
Folosirea unei firme care ar avea drept consecinţă producerea unei confuzii cu firma folosită legitim
de alt comerciant constituie obiectul unei infracţiuni de concurenţă neloială şi se sancţionează potrivit
prevederilor Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale modificată şi completată prin Legea
nr. 298/2001.

B. Emblema

119
S. Cărpenaru, op. cit., p. 140.
 Emblema constituie un element de identificare, alături de firma comercială. Potrivit aceleiaşi legi
privind registrul comerţului, emblema120 este semnul sau denumirea ce deosebeşte un comerţ de alt comerţ de
acelaşi gen sau de pe aceeaşi piaţă.
Emblema îşi justifică recunoaşterea ca supliment de individualizare, între comercianţii care exercită
activitatea comercială în acelaşi domeniu.
Spre deosebire de firmă, care are un caracter obligatoriu, emblema este facultativă.
Potrivit legii, conţinutul emblemei poate fi un semn sau o denumire.
Semnul poate fi o figură grafică având orice obiect (un utilaj, un animal, o figură geometrică etc.),
mai puţin reproducerea obiectului unei activităţi comune.
Denumirea poate fi fantezistă sau un mune propriu, dar nu poate fi o denumire generică, fără niciun
fel de specificitate.

Emblema, ca şi firma, pentru a fi recunoscută şi ocrotită de lege, trebuie să aibă caracter de noutate.
Legea prevede în legătură cu mărimea emblemei că aceasta trebuie să fie de dublul literelor firmei, iar
emblema va putea fi folosită de comerciant pe panouri de reclamă oriunde ar fi aşezate, pe facturi, scrisori, note
de comandă, afişe, publicaţii şi în orice alt mod, cu condiţia să fie însoţită în mod vizibil de firma comerciantului.
Prin înscrierea emblemei în registrul comerţului, comerciantul dobândeşte un drept de proprietate
incorporală asupra acesteia, care poate fi exercitat în condiţiile legii.
Spre deosebire de firmă, emblema poate fi înstrăinată şi separat de fondul de comerţ din care face
parte.
Şi folosirea fără drept a unei embleme constituie faptă de concurenţă neloială, Legea nr. 11/1991
privind combaterea concurenţei neloiale cu modificările şi completările ulterioare conţinând prevederi
similare celor referitoare la folosirea, fără drept, a unei firme.

C. Clientela şi vadul comercial

Aceste două noţiuni se află în strânsă legătură şi de aceea se studiază împreună.
Cu toată importanţa clientelei în activitatea comercială, nu există o definiţie legală a clientelei.
În doctrină, clientela a fost definită ca totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod
obişnuit la fondul de comerţ al unui comerciant, pentru procurarea de mărfuri şi/sau servicii.
Deşi clientela este o masă de persoane neorganizată şi variabilă, ea constituie o valoare economică
datorită relaţiilor ce se stabilesc între comerciant şi clienţii săi.
Clientela se află într-o strânsă legătură cu vadul comercial, care este definit ca o aptitudine a fondului
de comerţ de a atrage publicul.
Vadul comercial este rezultatul unor factori multipli, cum sunt:
- locul unde este amplasat comerţul,
- calitatea mărfurilor şi serviciilor oferite,
- preţurile practicate de comerciant,
- comportarea personalului comerciantului în raporturile cu clienţii,
- abilitatea în realizarea reclamei etc.
120
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, cu modificările şi completările ulterioare, creează o confuzie între firmă şi
emblemă deoarece definiţia dată emblemei este greşită.
 Prin natura sa, vadul comercial nu este un element distinct al fondului de comerţ, ci numai împreună
cu clientela.
În ceea ce priveşte relaţia dintre clientelă şi vadul comercial 121, în doctrină nu există un punct de
vedere unitar.
În concepţia tradiţională, clientela şi vadul comercial erau considerate elemente identice, erau privite
ca două aspecte ale aceluiaşi fenomen, având aceleaşi cauze de formare.
După o altă concepţie, clientela şi vadul comercial sunt două elemente distincte. Clientela este o
consecinţă a vadului comercial, ea reprezintă o manifestare a potenţialităţii vadului. În consecinţă, pentru
dezvoltarea activităţii comerciantului, prin mărirea clientelei, vadul comercial are un rol hotărâtor.
Această ultimă concepţie este exprimată şi în opinia potrivit căreia noţiunea de clientelă înglobează
două laturi:
- factorul personal, adică grupul uman fidel unui comerciant,
-
şi factorul obiectiv – vadul comercial, ce constă în aptitudinea fondului de comerţ de a atrage
publicul.
Unii autori au considerat că titularul fondului de comerţ ar avea un adevărat drept de clientelă, care ar
corespunde unei obligaţii ce revine celorlalţi comercianţi de a respecta dreptul titularului fondului de comerţ.
Dar această opinie nu a fost reţinută, deoarece concurenţa fiind liberă, nu poate fi recunoscut un drept de
clientelă exclusiv, aparţinând unui anumit comerciant.
Totuşi, comerciantul are un anumit drept incorporal asupra clientelei, care este un element al fondului
de comerţ. El se poate apăra împotriva actelor şi faptelor ilicite de sustragere a clientelei, având la dispoziţie
mijloacele de apărare prevăzute de Legea nr. 11/1991 cu modificările şi completările ulterioare – lege privind
combaterea concurenţei neloiale.
Întrucât clientela este strâns legată de fondul de comerţ, dreptul la clientelă nu poate fi transmis
separat, ci numai împreună cu fondul de comerţ.

D. Drepturile de proprietate industrială

Fondul de comerţ poate cuprinde şi anumite drepturi de proprietate industrială.
În doctrină, obiectele dreptului de proprietate industrială se împart în două categorii: creaţii noi şi
semne noi122.
Din categoria creaţiilor noi fac parte: invenţiile, know-how-ul, desenele şi modelele industriale şi
modelele de utilitate.
Din categoria semnelor noi fac parte: mărcile, denumirile de origine şi indicaţiile de provenienţă.
Drepturile asupra invenţiei sunt recunoscute şi apărate prin brevetul de invenţie, eliberat de Oficiul de
Stat pentru Invenţii şi Mărci, potrivit Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie. Ca titlu de protecţie a
invenţiei, brevetul de invenţie conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare pe durata de valabilitate
a brevetului.

Mărcile sunt semne distinctive folosite de agenţii economici pentru a deosebi produsele, lucrările şi
serviciile lor de cele identice sau similare ale altor agenţi economici. Actul normativ aplicabil în materie este

121
S. Cărpenaru, op. cit., pp. 143-144.
122
S. Cărpenaru, op. cit., p. 144, Y. Eminescu, Tratat de proprietate industrială, vol. I, „Creaţii noi”, Editura Academiei, Bucureşti,
1982, p. 17 şi urm.
Legea nr. 84/11998 privind mărcile. Titularul dreptului la marcă are dreptul exclusiv de a folosi sau exploata
semnul ales ca marcă, precum şi dreptul de a interzice folosirea aceluiaşi semn de către alţii.
În ceea ce priveşte modelele şi desenele industriale se aplică Legea nr. 129/1992.
Drepturile de proprietate industrială sunt recunoscute şi ocrotite în condiţiile stabilite de lege. În acest
scop, comercianţii au obligaţia să ceară înscrierea în registrul comerţului a menţiunilor privind brevetele de
invenţii, mărcile, denumirile de origine, indicaţiile de provenienţă, potrivit Legii nr. 26/1990 privind registrul
comerţului cu modificările şi completările ulterioare.
Spre deosebire de celelalte obiecte ale dreptului de proprietate industrială, know-how-ul (savoir-faire)
nu este reglementat printr-o lege specială. Doctrina consideră know-how-ul un set de cunoştinţe privind un
anumit proces tehnologic, reţetă de fabricaţie etc. ce se caracterizează prin aceea că sunt nebrevetate (pot
constitui o etapă în realizarea unei invenţii) şi, de regulă, sunt nebrevetabile (nu pot fi încredinţate hârtiei, se
învaţă practic).
Drepturile de proprietate industrială pot fi transmise separat de fondul de comerţ din care fac parte.

E. Dreptul de autor
Fondul de comerţ poate să cuprindă şi anumite drepturi de autor rezultate din creaţia artistică, literară,
ştiinţifică.
Valorificarea drepturilor patrimoniale de autor se face în condiţiile prevăzute de Legea nr. 8/1996
privind dreptul de autor, cu modificările şi completările ulterioare.
Titularul fondului de comerţ, în calitate de autor sau dobânditoral drepturilor patrimoniale de autor,
are dreptul de reproducere şi difuzare, de reprezentare sau folosire în alt mod a operei şi, deci, dreptul la
foloasele patrimoniale corespunzătoare.

1.5 Acte juridice privind fondul de comerţ

Fondul de comerţ, ca bun unitar, precum şi unele din elementele sale componente pot face obiectul
unor acte juridice, cum ar fi vânzare-cumpărare sau locaţiune. Datorită obiectului lor, actele juridice privind
fondul de comerţ sunt fapte de comerţ obiective conexe (accesorii) şi, deci, supuse regimului juridic al
faptelor de comerţ.123

Fiind considerat un bun mobil, fondul de comerţ poate fi transmis pe cale succesorală sau poate fi
donat, în condiţiile dreptului comun.
De asemenea, fondul de comerţ poate fi adus ca aport în natură la constituirea unei societăţi
comerciale sau poate face obiectul unui contract de garanţie reală mobiliară 124.
Dar cele mai importante şi frecvente acte juridice privind fondul de comerţ rămân vânzarea-
cumpărarea şi locaţiunea.
În principiu, vânzarea-cumpărarea priveşte fondul de comerţ ca bun mobil unitar. În privinţa creanţelor
şi datoriilor titularului fondului de comerţ, în lipsa unei stipulaţii contractuale în acest sens, ele nu se transmit ce
urmare a înstrăinării fondului de comerţ.

123
S. Cărpenaru, op. cit., p. 147.
124
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., pp. 82-84.
 Vânzarea fondului de comerţ dă naştere unei obligaţii speciale în sarcina vânzătorului, şi anume
obligaţia de a nu face concurenţă cumpărătorului prin deschiderea unui comerţ de acelaşi gen la mică distanţă
de acesta – obligaţie ce este considerată o manifestare a obligaţiei de garanţie a vânzătorului.
Vânzarea fondului de comerţ constituie un act juridic care trebuie înregistrat în registrul comerţului.
Menţiunea devine opozabilă terţilor de la data efectuării ei în registrul comerţului.
Contractul de vânzare-cumpărare poate avea ca obiect şi înstrăinarea separată a unora din elementele
fondului de comerţ, în funcţie de specificul acestora şi de prevederile legale.
În ceea ce priveşte locaţiunea fondului de comerţ, prin aceasta proprietarul fondului, în calitate de
locator, transmite locatarului folosinţa fondului de comerţ, în schimbul unei chirii. În lipsa unei stipulaţii
contrare, dreptul de folosinţă priveşte, ca şi în cazul vânzării, toate elementele fondului de comerţ.
Ca efect al contractului, locatarul are dreptul să continue exercitarea comerţului sub firma proprie.
Locatarul va putea să continue activitatea şi sub firma anterioară, menţionând în cuprinsul ei calitatea de
sussesor, dacă locatarul a consimţit expres.

Locatarul are obligaţia să respecte destinaţia economică şi funcţională dată de locator. Orice
modificare este condiţionată de acordul locatorului.
Ca şi în cazul vânzării, locatorul are obligaţia să nu facă locatarului concurenţă, prin desfăşurarea
unui comerţ de acelaşi gen, la mică distanţă de locatar.
Locaţiunea fondului de comerţ trebuie menţionată de comerciantul-locator în registrul comerţului, ca
şi vânzarea şi celelalte acte juridice privind fondul de comerţ.
În concluzie, fondul de comerţ reprezintă o instituţie fundamentală a dreptului afacerilor, instituţie a
cărei reglementare a continuat să suscite controverse în doctrină, cu importante consecinţe practice.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 4

Secţiunea 1. Obligaţii. Clasificări.

Contractul ca izvor de obligaţii civile
şi comerciale

1.1 Obligaţii – noţiune şi clasificare

În desfăşurarea activităţii sale, comerciantul încheie o serie de acte juridice sau săvârşeşte fapte
juridice de comerţ prin intermediul cărora se nasc, se modifică ori se sting drepturi şi obligaţii.
În sens larg, prin obligaţie se înţelege raportul juridic în conţinutul căruia intră atât latura activă, care
este dreptul de creanţă ce aparţine creditorului, cât şi corelativul acestui drept, adică latura pasivă a
raportului, care este datoria ce incumbă debitorului.
În sens restrâns, prin obligaţie se înţelege numai latura pasivă a raportului juridic (fiind sinonimă cu
datoria ce revine debitorului) – datorie ce poate fi adusă la îndeplinire, la nevoie, prin forţa coercitivă a
statului.
 Astfel, obligaţia a fost definită ca fiind raportul juridic civil în temeiul căruia una din părţi, numită
creditor, este îndreptăţită să pretindă celeilalte părţi, numită debitor, săvârşirea unei prestaţii determinate (de
a da, de a face sau de a nu face ceva), putând apela, la nevoie, la forţa de constrângare a statului.
Privită unilateral, din unghiul de vedere al fiecăreia din părţi, obligaţia reprezintă, pentru creditor, o
creanţă (un drept de creanţă), iar pentru debitor o datorie.
În contractele sinalagmatice, fiecare dintre părţi este, în acelaşi timp, atât creditor, cât şi debitor,
având unul faţă de celălalt atât drepturi de creanţă, cât şi datorii corelative.
Din punct de vedere al faptului juridic generator de obligaţii, acestea (obligaţiile) pot să se nască din
contracte, acte juridice unilaterale, fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, îmbogăţire fără just temei, gestiune
de afaceri, plata unei prestaţii nedatorate.
Obligaţiile în dreptul afacerilor sau în dreptul comercial urmează regimul juridic de drept comun
prevăzut de Codul civil pentru obligaţiile civile, cu precizarea că există anumite reguli speciale consacrate de
Codul comercial, reguli speciale care privesc formarea şi executarea obligaţiilor comerciale, precum şi
anumite contracte comerciale speciale.

Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor

Pornind de la natura prestaţiei datorate de subiectul pasiv (debitor) se pot face mai multe clasificări.

A. O primă clasificare distinge trei categorii de obligaţii, avându-se în vedere, în mod analitic,
obiectul fiecăreia. Există obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face.
Obligaţia de a da reprezintă obligaţia subiectului pasiv de a transfera sau a constitui un drept real. De
exemplu, obligaţia vânzătorului de a transfera cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut.
Obligaţia de a face reprezintă a desfăşura o acţiune în favoarea subiectului activ, o prestaţie pozitivă
de orice natură.125
De exemplu, obligaţia prestatorului de servicii de a executa o lucrare. Trebuie să observăm că, în limbaj
juridic, predarea unui bun reprezintă executarea unei obligaţii de a face şi nu de a da (spre deosebire de
limbajul curent).
Obligaţia de a nu face are un conţinut diferit, după cum este corelativă unui drept absolut sau unui
drept relativ (cum e cel de creanţă).
A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept absolut 126, înseamnă îndatorirea generală de a nu face
nimic de natură să aducă atingere acelui drept. De exemplu, obligaţia pe care o au toate celelalte persoane, cu
excepţia titularului dreptului, de a nu face nimic de natură să aducă atingere dreptului de proprietate asupra
unui imobil.
A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept relativ 127, înseamnă a nu face ceva ceea ce ar fi putut face
debitorul, dacă nu s-ar fi obligat la abţinere. De exemplu, obligaţia pe care şi-o asumă autorul unei piese de
teatru de a nu ceda dreptul de reprezentare în public, a piesei sale, timp de cinci ani de la prima reprezentaţie
realizată de teatrul căruia I-a transmis dreptul de a fi jucată piesa, către vreun alt teatru. 128

125
R. Dimitriu, Curs de drept civil, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002, p. 91.
126
Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept in virtutea caruia titularul sau poate avea o anumita conduita, fara a face apel la
altcineva pentru a-si realiza dreptul.
127
Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept in virtutea caruia titularul poate pretinde subiectului pasiv o conduita determinata,
fara care dreptul nu se poate realiza.
128
G. Beleiu, Drept civil român, Editura „Şansa”, Bucureşti, 1992, p. 80.
 Clasificarea prezintă interes deoarece, în funcţie de obiectul astfel definit, se vor aplica, după caz,
unele reguli distincte.

B. O altă clasificare, ce reprezintă în fond o variantă a celei anterioare, este aceea în obligaţii
pozitive (obligaţiile de a da şi obligaţiile de a face) şi obligaţii negative (obligaţiile de a nu face).

Această clasificare prezintă utilitate practică în ceea ce priveşte punerea în întârziere a debitorului. În
principiu, încălcarea unei obligaţii de a nu face îl pune în întârziere pe debitor de drept, pe cand în cazul unei
obligaţii pozitive este necesară o punere formală în întârziere a debitorului.
C. În sfârşit, există şi o treie clasificare a obligaţiilor după obiectul lor. Deşi contestată de unii autori,
această clasificare reţine două categorii de obligaţii. Obligaţii determinate sau de rezultat şi
obligaţii de prudenţă şi diligenţă sau obligaţii de mijloace.
Este de rezultat (numită şi determinată) acea obligaţie care constă în îndatorirea debitorului de a
obţine un rezultat determinat. De exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul vândut.
Este de diligenţă (numită şi de mijloace) acea obligaţie care constă în îndatorirea debitorului de a
depune toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultatul. De exemplu,
obligaţia medicului de a vindeca pacientul de o anumită maladie.
Această clasificare prezintă utilitate practică în ceea ce priveşte proba culpei debitorului. Astfel, în
cazul obligaţiei de rezultat, neatingerea rezultatului dorit constituie, prin ea însăşi, o prezumţie de vinovăţie a
debitorului, pe când, în cazul unei obligaţii de mijloace, neatingerea rezultatului preconizat nu reprezintă o
asemenea prezumţie, ci creditorul are sarcina de a dovedi în mod direct împrejurarea că debitorul nu a depus
toată stăruinţa pentru îndeplinirea obligaţiei asumate.

Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor

Numim obişnuită acea obligaţie civilă care incumbă debitorului faţă de care s-a născut. Este obligaţia
opozabilă între părţi, ca şi dreptul de creanţă. Majoritatea obligaţiilor civile sunt de acest fel.
Este obligaţie opozabilă şi terţilor (numită şi scriptae in rem) acea obligaţie care este strâns legată de
un bun, astfel încât creditorul nu-şi poate realiza dreptul său decât cu concursul titularului actual al dreptului
real asupra acelui bun, care este ţinut, şi el, de îndeplinirea unei obligaţii născută anterior, fără participarea
sa. Exemplul clasic îl constituie cel al obligaţiei unui locator de a asigura locatarului folosinţa lucrului
închiriat. În ipoteza în care, înainte de expirarea contractului de închiriere, locatorul înstrăinează lucrul, noul
proprietar, deşi nu a fost parte în contractul de închiriere, va fi obligat totuşi să respecte drepturile ce revin
locatarului. Obligaţia născută din acest contract este, aşadar, opozabilă faţă de un terţ, străin de contract. 129
Este obligaţie reală (numită şi propter rem) îndatorirea ce revine, potrivit legii, deţinătorului unui bun,
în considerarea importanţei deosebite a unui astfel de bun pentru societate. De exemplu, obligaţia
deţinătorului unui teren agricol de a-l cultiva sau obligaţia deţinătorului unui bun din patrimoniul cultural
naţional de a-l conserva.

Clasificarea obligaţiilor după sancţiune

129
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generala a obligaţiilor, ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 10.
 Majoritatea obligaţiilor civile sunt perfecte. Este perfectă acea obligaţie civilă a cărei executare este
asigurată, în caz de neexecutare de către debitor, printr-o acţiune în justiţie şi obţinerea unui titlu executoriu
ce poate fi pus în executare silită.
Este imperfectă (numită şi naturală) acea obligaţie juridică a cărei executare nu se poate obţine pe
cale silită, dat odată executată de bună voie de către debitor, nu este permisă restituirea ei. Astfel, sancţiunea
juridică a obligaţiei naturale nu o constituie calea ofensivă a acţiunii, ci aceea pasivă a excepţiunii.

Clasificarea obligaţiilor din punct de vedere structural

Din acest punct de vedere, obligaţiile sunt pure şi simple sau complexe (afectate de modalităţi).
Obligaţiile pure şi simple sunt cele aflate în conţinutul unui raport juridic născut între un creditor, un
debitor şi care nu sunt afectate de termen, condiţie sau sarcină.
Obligaţiile complexe sunt cele cu pluralitate de subiecte ori cu pluralitate de obiecte.
Dacă este vorba de o obligaţie cu pluralitate de obiecte, aceasta se caracterizează prin aceea că
debitorul datorează mai multe prestaţii. Obligaţia este alternativă dacă obiectul ei constă în două sau mai
multe prestaţii, dintre care, la alegerea uneia din părţi, executarea unei singure prestaţii duce la stingerea
obligaţiei. Obligaţia facultativă este aceea în care debitorul se obligă la o singură prestaţie, cu facultatea
pentru el de a se libera, executând o altă prestaţie determinată.
În ceea ce priveşte pluralitatea de subiecte, aceasta poate fi pluralitate activă – mai multi creditori şi
un singur debitor, pluralitate pasivă – mai mulţi debitori şi un singur creditor sau pluralitate mixtă – mai
mulţi creditori şi mai mulţi debitori. La obligaţiile cu pluralitate de subiecte, divizibilitatea drepturilor şi
obligaţiilor constituie regula, în dreptul civil român. Excepţia de la această regulă o constituie obligaţiile
solidare şi obligaţiile indivizibile, în cazul cărora datoriile sau creanţele nu se mai divid între subiectele
pasive sau active ale acelui raport juridic obligaţional.
Potrivit Codului comercial român, în obligaţiile comerciale codebitorii sunt ţinuţi solidar, afară de
stipulaţie contrară (spre doesebire de obligaţiile civile care sunt divizibile). Această derogare de la dreptul
comun este justificată de nevoia protejării creditului şi a creditorilor – care este un imperativ al comerţului.
Clasificarea obligaţiilor după izvoare

Din punctul de vedere al faptului juridic generator de obligaţii, acestea pot fi născute din contracte,
acte juridice unilaterale, fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte şi cvasidelicte civile), îmbogăţirea fără
just temei, gerarea de către o persoană a intereselor altei persoane, plata unei prestaţii nedatorate (plata
nedatoratului).
Primele două categorii menţionate sunt obligaţii născute din acte juridice. Celelalte sunt obligaţii
născute din fapte juridice stricto sensu.130
Natura izvoarelor generatoare de obligaţii prezintă interes, sub anumite aspecte, în privinţa regimului
juridic aplicabil. Dintre toate izvoarele enumerate, contractul este cel mai important izvor de obligaţii civile
şi comerciale.

1.2 Contractul ca izvor de obligaţii civile şi comerciale

130
Faptul juridic în sens larg include atât actele juridice, cât şi faptele juridice în sens restrans.
 Art. 942 C.civ. defineste contractul ca fiind acordul între doua sau mai multe persoane, pentru a
constitui sau a stinge între dânsii raporturi juridice.
În legislaţia noastră, termenul de contract este sinonim cu acela de convenţie.
Factorul esenţial al contractului este acordul de voinţă al părţilor – voinţa lor juridică. În principiu,
încheierea oricărui contract este liberă. În acest sens se vorbeşte de principiul libertăţii de voinţă în materia
contractelor. Dar nu este vorba de o libertate în sensul unui desăvârşit liber arbitru, ci de libertatea pe care o
condiţionează şi o determină viaţa socială, precum şi normele legale. Astfel, art. 5 C. civ. arată că nu se poate
deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare 131 de la legile care interesează ordinea publică şi bunele
moravuri. De asemenea, art. 966 C. civ. prevede că obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau
nelicită nu poate avea nici un efect. Iar art. 968 C. civ. precizează cauza este nelicită când este prohibită de
legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice. De altfel, încheierea unui contract cu încălcarea
oricărei norme juridice imperative, chiar dacă acea normă nu ar avea, la prima vedere, o legătură directă cu
ordinea publică, este sancţionată cu nulitatea absolută.132

Clasificarea contractelor

Categoria juridică pe care o cuprindem sub denumirea de contract are o sferă foarte bogată. Ea
înglobează o varietate deosebită de specii de contracte.
În literatura juridică au fost identificate mai multe criterii de clasificare a contractelor, printre care
modul de formare, conţinutul contractelor, scopul urmărit de părţi, efectele produse, modul de executare,
nominalizarea în legislaţia civilă etc.

Clasificarea contractelor după modul de formare

Sunt contracte consensuale acele contracte care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor.
Contractele solemne sunt acelea pentru a căror încheiere valabilă se cere respectarea unei anumite
forme, care, ca regulă, este forma autentică.
Contractele reale se caracterizează prin aceea că pentru formarea lor nu este suficientă simpla
manifestare a voinţei părţilor, ci trebuie să aibă loc şi remiterea materială a bunului.

Clasificarea contractelor după conţinutul lor

Când ne referim la conţinutul contractelor avem în vedere repartizarea obligaţiilor între părţile
contractante.
Contractele sinalagmatice (bilaterale) se caracterizează prin interdependeţa şi reciprocitatea
obligaţiilor părţilor. De exemplu, contractul de vânzare, de închiriere, de transport etc.

Contractele unilaterale sunt acele contracte care dau naştere la obligaţii în sarcina uneia din părţi,
cealaltă parte având numai calitatea de creditor.
Nu trebuie să se confunde contractul unilateral cu actul juridic unilateral. Din punctul de vedere al
formării lor, toate contractele, inclusiv cele unilaterale, fac parte din categoria actelor juridice de formaţie bi-
sau multilaterală. Actele juridice unilaterale nu sunt contracte, întrucât caracteristica lor esenţială o constituie
131
Acte juridice unilaterale.
132
Caracterul imperativ al normelor juridice decurge uneori expres din modul lor de formulare. Dar, cel mai adesea, acest
caracter urmează a fi dedus prin interpretarea textului, în strânsă corelaţie cu principiile fundamentale ale dreptului nostru.
faptul că nu sunt rodul unui acord de voinţe, ci sunt rezultatul manifestării unilaterale, a unei singure voinţe
(de exemplu, testamentul).
În categoria contractelor unilaterale menţionăm împrumutul, depozitul gratuit, gajul etc.
În literatura de specialitate se vorbeşte şi despre categoria contractelor sinalagmatice imperfecte – acele
contracte concepute iniţial drept contracte unilaterale, când pe parcursul existenţei lor se naşte o obligaţie şi în
sarcina creditorului faţă de debitorul contractual.

Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi

După art. 945 C. civ. contractul cu titlu oneros este acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un
avantaj patrimonial, iar după art. 946 C. civ. contractul cu titlu gratuit sau de binefacere este acela în care una
din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte.
Contractele cu titlu oneros se subclasifică în contracte comutative şi contracte aleatorii.
Se consideră contract comutativ acela în care întinderea obligaţiilor părţilor este cunoscută din
momentul încheierii contractului. Marea majoritate a contractelor sunt comutative.
Contractul este aleatoriu în cazul în care existenţa şi întinderea prestaţiilor părţilor sau numai ale
uneia dintre ele depind de un eveniment incert, existând şansa unui câştig sau riscul unei pierderi. Spunem că
depind de hazard (alea).
Contractele cu titlu gratuit se subclasifică în liberalităţi şi contracte dezinteresate.
În cazul liberalităţilor, o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul fără a se urmări un
contraechivalent. Este cazul contractului de donaţie.
Prin contractele dezinteresate se urmăreşte a se face un serviciu cuiva, fără a se micşora nici un
patrimoniu. De exemplu, mandatul gratuit sau împrumutul fără dobândă.

Clasificarea contractelor după efectele produse

Din acest punct de vedere există contracte constitutive sau translative de drepturi şi contracte
declarative de drepturi.
Contractele constitutive sau translative se caracterizează prin aceea că produc efecte din momentul
încheierii lor în viitor, întrucât creează între părţi o situaţie juridică nouă, necunoscută anterior. Majoritatea
contractelor sunt constitutive sau translative de drepturi.
Contractele declarative de drepturi se caracterizează prin aceea că recunosc, consfinţesc între părţi
raporturi juridice preexistente. Ele au nu numai efecte pentru viitor, dar şi efecte retroactive, deci anterioare
încheierii lor. De exemplu, tranzacţia, prin care se pune capăt sau se preîntâmpină un litigiu între părţi, prin
recunoaşterea unor drepturi preexistente.

Clasificarea contractelor după modul de executare

La contractele cu executare imediată executarea se produce într-un singur moment, este instantanee.
Contractele cu executare succesivă se execută treptat, în timp, prin mai multe prestaţii din partea
debitorului.
În cazul neexecutării sau al executării necorespunzătoare de către o parte a obligaţiei ce-i revine,
sancţiunea va fi rezoluţiunea – care desfiinţează contractul cu efect retroactiv – în cazul contractului cu
executare imediată, în timp ce în cazul contractului cu executare succesivă sancţiunea va fi rezilierea – care
are ca efect desfacerea contractului numai pentru viitor.
 De asemenea, este cunoscut că nulităţile actelor juridice operează cu efect retroactiv. Dar, în ipoteza
contractelor cu executare suucesivă, atunci când executarea este ireversibilă, trebuie să remarcăm că şi efectele
nulităţilor se aplică numai pentru viitor.
În sfârşit, numai în ipoteza contractelor cu executare succesivă se poate pune problema unei
suspendări a executării, din motive de forţă majoră, pe toată durata imposibilităţii de executare.

Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu sunt nominalizate în legislaţia civilă

Sunt numite acele contracte care corespund unei operaţiuni juridice determinate şi care sunt
nominalizate în legislaţia civilă. De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, de mandat, de locaţiune etc.
Sunt nenumite acele contracte care nu sunt nominalizate, ca figuri juridice distincte, în legislaţie. În
virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile pot imagina între ele felurite tipuri de contracte, fără a fi
ţinute să se adapteze neapărat la vreunul din tipurile de contracte numite.
Importanţa acestei clasificări o regăsim în faptul că pentru prima categorie există o reglementare completă
în legislaţie, astfel încât părţile nu au nevoie întotdeauna să prevadă întregul conţinut al lor, toate clauzele şi
implicaţiile, ci, în măsura în care nu au derogat de la reglementarea legală, aceasta li se va aplica în mod automat
şi complet. Alta este situaţia în cazul contractelor numite. Părţile pot să-şi exprime voinţa ca acestor contracte să li
se aplice, parţial sau total, singure sau în mod combinat, normele unor contracte numite. În măsura în care din
voinţa părţilor nu rezultă o astfel de indicaţie se vor aplica principiile generale, care cârmuiesc contractele şi
obligaţiile.133

Clasificarea contractelor după unele corelaţii existente între ele

Această clasificare se face în contracte principale şi contracte accesorii.

Se numesc principale acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare şi a căror soartă nu este
legată de aceea a altor contracte încheiate de părţi.
Contractele accesorii însoţesc unele contracte principale, de a căror soartă depind, potrivit principiului
accesoriul urmează soarta principalului.

Contracte negociate, contracte de adeziune şi contracte obligatorii

Această clasificare se face după modul în care se exprimă voinţa părţilor în contracte.
Contractele negociate sunt cele pe care le numim tradiţionale şi în cadrul cărora părţile discută,
negociază toate clauzele contractului, fără ca din exteriorul lor să li se impună ceva.
Contractele de adeziune sunt cele redactate în întregime sau aproape în întregime numai de către una
din părţile contractante. Celălalt contractant nu poate practic să modifice aceste clauze. El poate să le accepte
şi să semneze contractul (aderând la contract) sau să nu le accepte. Ca regulă generală, oferta de a încheia
asemenea contracte este unilaterală şi se adresează publicului, iar cel care o face are o poziţie economică
privilegiată, puternică sau chiar monopolul unor prestaţii.
Contractele obligatorii se aseamănă cu cele de adeziune, numai că, în timp ce în cazul contractelor de
adeziune condiţiile contractuale sunt impuse de una din părţile contractante, la contractele obligatorii (pe care
unii autori le numesc chiar contracte forţate), condiţiile încheierii lor sunt impuse, delimitate de lege.

133
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 38.
 De exemplu, asigurarea de răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule, conform Legii nr.
136/1995.134

1.3 Încheierea contractelor

Acordul de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale se formează prin întâlnirea ofertei cu
acceptarea ei.
Mecanismul întâlnirii ofertei cu acceptarea este foarte complex şi, de regulă, este precedat de
negocieri.
Însă un număr considerabil de contracte sunt încheiate fără negociere prealabilă.

În timp ce actul juridic civil este izolat şi rectiliniu, actul juridic comercial este multiplu şi
circulatoriu. De pildă, în dreptul civil vânzarea este perfectă, de regulă, din momentul transmiterii dreptului
de proprietate dintr-un patrimoniu în altul şi al preţului de la cumpărător la vânzător. În dreptul comercial,
suntem în prezenţa unei vânzări numai dacă a fost precedată de o cumpărare cu intenţia de revânzare. 135
Propunerea de a contracta se numeşte ofertă sau policitaţiune. Ea trebuie să îndeplinească anumite
condiţii. Să fie fermă, să fie precisă şi completă, să fie neechivocă şi să fie o manifestare de voinţă reală,
serioasă, conştientă şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic.
Oferta poate fi adresată publicului sau unei (unor) persoane determinate.
Oferta poate fi cu termen sau fără termen. Dacă oferta este cu termen, ea trebuie menţinută în limita
termenului respectiv. Termenul poate fi expres, dar el poate rezulta implicit din natura contractului şi din
timpul necesar de gândire şi de acceptare de către destinatar, termen numit termen rezonabil.
Acceptarea ofertei, acceptarea care provine de la destinatarul ofertei, este tot un act unilateral de
voinţă, ca şi oferta.
Acceptarea trebuie să îndeplinească mai multe condiţii. Să fie clară, pură şi simplă, liberă (neviciată),
să fie expresă (scrisă sau verbală) sau tacită.
Acceptarea ofertei trebuie să se facă înainte ca oferta să fi fost revocată sau să fi devenit caducă
(perimată, învechită).
În literatura juridică s-a pus problema valorii juridice a tăcerii persoanei căreia i s-a adresat oferta.
Principiul recunoscut în legislaţia noastră, precum şi în alte legislaţii de tradiţie romanistă, este că acceptarea
nu poate să rezulte din tăcere. Cu toate acestea, legiuitorul şi practica judecătorească admit unele excepţii
de la acest principiu (de exemplu, tacita reconducţiune sau relocaţiune prevăzută de Codul civil).

1.4 Momentul încheierii contractului

Acest moment este acela în care acceptarea întâlneşte oferta.

Dacă părţile nu sunt prezente, contractul se poate încheia prin corespondenţă, existând un decalaj de
timp între cele două laturi ale formării acordului de voinţă (oferta şi acceptarea). Cunoaşterea momentului
încheierii contractului este foarte importantă şi pentru aceasta au fost expuse mai multe sisteme sau teorii.

134
Astfel, art. 3 din această lege dispune ca în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat şi asigurator, drepturile şi
obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin prezenta lege.
135
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 327.
 Un prim sistem este acela al emisiunii (declaraţiunii), conform căruia acordul de voinţă al părţilor se
formează din momentul în care destinatarul ofertei şi-a manifestat acordul cu privire la oferta primită, chiar
dacă nu a expediat încă acceptarea.
Cea de-a doua teorie este aceea a expediţiunii, potrivit căreia contractul se consideră încheiat din
momentul în care destinatarul ofertei a acceptat-o şi a expediat răspunsul său afirmativ.
A treia teorie este cea a recepţiunii, conform căreia contractul se consideră încheiat din momentul în
care acceptarea a fost primită de ofertant, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de conţinutul ei.
Cea de-a patra teorie este teoria informaţiunii, întemeiată pe dispoziţiile art. 35 C. com., potrivit
căruia contractul se consideră încheiat dacă acceptarea a ajuns la cunoştinţa ofertantului. Se impune o
precizare, şi anume contractul se consideră încheiat numai dacă acceptarea a ajuns la ofertant înainte de
expirarea termenului prevăzut în ofertă.

1.5 Efectele contractului

Studierea efctelor contractului implică abordarea următoa-relor aspecte:

a) stabilirea cuprinsului contractului, prin interpretarea corectă a clauzelor sale,
b) principiul obligativităţii contractului, privit din două puncte de vedere (obligativitatea
contractului în raporturile dintre părţile contractante şi obligativitatea contractului în raporturile
cu alte persoane, care nu au calitatea de părţi contractante),
c) efectele specifice contractelor sinalagmatice, efecte derivate din interdependenţa obligaţiilor
generate de aceste contracte (principiul executării concomitente a obligaţiilor reciproce, excepţia
de neexecutare a contractului, suportarea riscului contractului, rezoluţiunea şi rezilierea
contractului).

1.6 Interpretarea contractului

Este operatia prin care se determina întelesul exact al clauzelor contractului, prin cercetarea
manifestării de voinţă a părţilor în strânsă corelaţie cu voinţa lor internă.
Interpretarea corectă a contractului permite o corectă determinare a însăşi forţei obligatorii a acestuia.
Interpretarea contractului nu se confundă cu proba acestuia. Astfel, se trece la interpretare după ce, în
prealabil, contractul a fost probat prin mijloacele prevăzute de lege.
Interpretarea contractului apare, adeseori, în strânsa legatura cu operatia de calificare juridica a
contractului, calificarea juridica fiind un prim rezultat al interpretarii. Astfel, studierea clauzelor unui contract
ne permite sa definim acel contract din punct de vedere juridic (vânzare, schimb etc.).
Există reguli generale şi reguli speciale de interpretare a contractelor.
Dintre regulile generale amintim prioritatea voinţei reale a părţilor sau regula potrivit căreia
contractul produce, pe lângă efectele expres arătate, şi alte efecte.
Dintre regulile speciale de interpretare menţionăm interpretarea coordonată a clauzelor contractului.

1.7 Obligativitatea contractului

În conformitate cu art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
 Între modul de încheiere a contractului şi modul de modificare, desfacere ori desfiinţare a acestuia există
o simetrie. Art. 969 alin. 2 precizează, referindu-se la convenţii, că ele se pot revoca prin consimţământul
mutual sau din cauze autorizate de lege.

1.8 Principiul relativităţii efectelor contractului

Art. 973 C. civ. instituie principiul potrivit căruia convenţiile n-au efect decât între părţile
contractante. Acesta este principiul relativităţii efectelor contractului. Semnificaţia lui este că nimeni nu
poate fi obligat prin voinţa altei persoane. Delimitarea principiului relativităţii efectelor contractului
presupune precizarea noţiunilor de părţi, terţi şi avânzi-cauză.
Părţile sunt persoane fizice sau juridice care au încheiat, direct sau prin reprezentare, contractul.
Terţii – penitus extranei – sunt persoanele stăine de contract, care nu au participat, nici direct şi nici
prin reprezentare, la încheierea contractului.
Între aceste două categorii extreme, există o categorie intermediară de persoane, care, deşi nu au
participat la încheierea contractului, date fiind anumite raporturi în care se află cu părţile contractuale,
suportă efectele contractului asemenea părţilor. Aceste persoane se numesc avânzi-cauză sau succesori ai
părţilor.136 În această a treia categorie de persoane sunt cuprinşi succesorii universali şi succesorii cu titlu
universal, succesorii cu titlu particular şi creditorii particulari ai părţilor.
Succesorii universali şi succesorii cu titlu universal sunt acele persoane care au dobândit, în tot sau în
parte, patrimoniul – privit ca universalitate de drepturi şi obligaţii – al uneia dintre părţile contractante.
Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care dobândesc un drept anumit, care este privit de
sine stătător şi nu ca parte a patrimoniului.
Creditorii chirografari sunt creditorii care nu se bucură de o garanţie reală. Prin art. 1718 C. civ. este
instituit gajul general al creditorilor chirografari, conform căruia patrimoniul debitorului, privit ca
universalitate, constituie garanţie pentru satisfacerea creanţei.
Principiul relativităţii efectelor contractului comportă excepţii, aşa cum se va vedea mai jos.
Astfel, dacă nu este posibil ca o persoană străină de contract să fie obligată printr-un contract la care
nu a fost parte, în schimb, este posibil ca o persoană, total străină de contract, să dobândească direct şi
nemijlocit drepturi, pe baza unui contract la care nu a fost parte. Este cazul contractului în folosul unui terţ,
denumit şi stipulaţia pentru altul, care constituie o veritabilă excepţie de la principiul relativităţii efectelor
contractului.

1.9 Efectele specifice contractelor sialagmatice

Caracteristica esenţială a contractelor sinalagmatice o constituie reciprocitatea şi interdependenţa

obligaţiilor părţilor. Fiecare dintre părţi are, concomitent, atât calitatea de debitor, cât şi pe cea de creditor.
Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor decurg anumite efecte specifice, ce se afirmă în trei
situaţii:
1. O primă situaţie este aceea în care, deşi una dintre părţi nu şi-a executat propria obligaţie,
pretinde totuşi celeilalte să şi-o execute pe a sa. Partea căreia i se pretinde executarea va putea să
se opună, invocând excepţia de neexecutare a contractului.

136
Noţiunea de succesor este luată aici într-un sens larg, care nu se confundă cu cel folosit în dreptul succesoral.
 2. O a doua situaţie este aceea în care, deşi una dintre părţi este gata să-şi execute propria obligaţie
sau chiar şi-a executat-o, cealaltă parte refuză, în mod culpabil, să-şi execute obligaţia sa. Partea
gata să-şi execute obligaţia sau care şi-a executat-o va avea de ales între a pretinde executarea
silită a contractului sau a cere desfiinţarea ori încetarea contractului, în toate cazurile putând cere
şi despăgubiri. Desfiinţarea contractului cu efect retroactiv poartă numele de rezoluţiune.
Încetarea contractului, care produce efecte numai pentru viitor, poartă denumirea de reziliere.
3. O a treia situaţie este aceea în care una dintre părţi se află în imposibilitate fortuită de a-şi executa
obligaţia ce-i revine. Va avea dreptul această parte să pretindă totuşi celeilalte să-şi execute
obligaţia? Este aşa-numita problemă a riscului contractului, adică problema de a şti care dintre
părţi va suporta consecinţele imposibi-lităţii fortuite de executare a uneia dintre cele două
obligaţii reciproce. Regula este că riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei
imposibil de executat.
1.10 Determinarea preţului şi locului plăţii în obligaţiile comerciale

Potrivit dreptului civil, în cazul contractului de vânzare-cumpărare preţul trebuie să fie determinat de
părţi, adică trebuie să fie cert. Se poate accepta şi preţul determinabil, de exemplu preţul supus arbitrului.
Codul comercial, adaptând dispoziţiile civile la traficul comercial, permite ca preţul să fie stabilit şi
ulterior, prevăzându-se în contract o indicaţie abstractă şi impersonală (preţul just sau preţul curent), în
funcţie de locul plăţii sau de cotele oficiale ale bursei (art. 40 C. com.).
În ceea ce priveşte locul executării obligaţiilor, potrivit Codului civil, plata se face la locul arătat în
contract. Dacă este vorba de un bun cert şi determinat, plata trebuie făcută la locul unde se găseşte acel bun.
În materie de vânzare, plata trebuie să se facă la locul predării. În toate celelalte cazuri, plata se face la
domiciliul debitorului, ceea ce înseamnă că este cherabilă şi nu portabilă (art. 1104 C. civ.)
În dreptul comercial, această regulă a suferit modificări impuse de nevoile, tradiţia şi uzurile traficului
comercial.137
Astfel, art. 59 C. com. prevede că obligaţiile comerciale trebuie executate fie la locul arătat expres în
contract, fie la locul rezultat din intenţia părţilor, fie la locul unde, potrivit materiei contractului, apare
firească executarea.
Potrivit art. 59 alin. 2 C. com., în cazul în care în contract nu s-a precizat în mod expres locul
executării obligaţiilor şi acest lucru nu rezultă din natura operaţiunii, executarea obligaţiilor se va face la
sediul comerciantului, domiciliul sau reşedinţa sa, existent la data încheierii contractului.

137
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 334.
 Secţiunea 2. Particularităţi ale obligaţiilor comerciale

2.1 Solidaritatea138

Solidaritatea presupune existenţa unei pluralităţi de subiecte active sau pasive ale unei obligaţii.
Scopul său este să împiedice diviziunea unei obligaţii.
Spre deosebire de dreptul civil, în care se află sediul general al materiei, dreptul comercial se ocupă
numai de solidaritatea pasivă. Reglementează numai obligaţiile solidare, din punctul de vedere al debitorilor.
Solidaritatea pasivă reprezintă, în esenţă, o derogare de la principiul divizibilităţatii obligaţiilor între
mai mulţi codebitori. Ea are drept scop să permită creditorului, sau creditorilor în caz de pluralitate activă, să
ceară executarea integrală a creanţelor oricărui debitor. Creditul îşi vede astfel sporită posibilitatea de a fi
acoperit, adăugând la gajul general asupra patrimoniului unuia dintre debitori şi patrimoniul celorlalţi. El este
pus, astfel, la adăpost de eventualele riscuri ale insolvabilităţii unuia dintre debitori, putând alege debitorul
împotriva căruia să-şi îndrepte executarea.
Debitorul solidar pierde deci facultatea de a opune creditorului beneficiul de discuţiune (îndatorirea
creditorului de a urmări mai întâi pe debitorul principal) şi beneficiul de diviziune (în virtutea căruia debitorul
are dreptul să fie urmărit numai pentru cota ce rezultă din împărţirea cuantumului creanţei la numărul
debitorilor).
Ansamblul efectelor juridice născute din solidaritate, în raporturile dintre codebitorii solidari şi
creditor sau creditori, precum şi raporturile dintre codebitori aparţin dreptului civil la care trimitem (art.
1035-1056
C. civ.).

În dreptul comun, divizibilitatea creanţei este regula, iar solidaritatea excepţia. Ea nu se prezumă.
În afara unor cazuri puţin numeroase de solidaritate pasivă legală, aplicarea solidarităţii necesită o
stipulare expresă a părţilor.
Pentru a asigura o mai deplină ocrotire a creditorului şi a asigura securitatea trazacţiilor, legiuitorul
comercial a respins soluţia dreptului civil, inversând-o. Regula este deci solidaritatea, părţile putând să o
înlăture prin stipulaţie expresă. Art. 42 C. com. consacră această regulă formal, dispunând că „în obligaţiunile
comerciale, codebitorii sunt ţinuti solidariceşte, afară de stipulaţie contrară”.
Legiuitorul comercial mai prevede un tip de solidaritate legală sau esenţială care nu permite
înlăturarea sa, pe calea voinţei părţilor, din pricina caracterului său de ordine publică. Legiuitorul a dorit ca,
în aceste cazuri, codebitorii să fie constrânşi la o prestaţie unitară, asemănător cu situaţia codebitorilor unei
obligaţii indivizibile prin natura sa. Aceste cazuri sunt urmatoarele: solidaritatea asociaţilor din societăţile în
nume colectiv şi a comanditaţilor din societăţile în comandită (art. 2 lit. a-c L.S.C.); a administratorilor
societaţilor comerciale (art. 41, 42, 43, 102, 146 L.S.C.); a comanditarilor care contravin dispozitiei art. 59
L.S.C. facând acte de administraţie ce nu le sunt îngăduite, din pricina răspunderii lor limitate pentru
obligaţiile societăţii; a lichidatorilor care contravin regulilor lichidării şi întreprind efectuarea de operaţiuni
138
S. Cărpenaru, „Drept comercial român”, vol. III, Editura Atlas Lex, Bucuresti, 1994,
p. 18 şi M. Marian, „Discuţii în legătură cu răspunderea solidară în materia obligaţiilor comerciale” în RDC nr. 12/1997, p.
112.
noi, incompatibile cu starea de lichidare (art. 178 L.S.C.); a mandatarilor comerciali când sunt mai mulţi
(pluralitate de mandatari – art. 389 C. com.); în caz de pluralitate de patroni în materia prepuşeniei (art. 393
C. com); a prepuşilor şi patronilor în cazurile menţionate de art. 398 C. com., în ce priveşte răspunderea
stabilită de legiuitor pentru observarea îndatoririlor cuprinse în titlul III şi IV al cărţii I – a C. com.; a
cărăuşilor din transporturile cumulative (art. 436 C. com.); a codebitorilor unei cambii, unui bilet la ordin sau
cec (legea din 1 mai 1934).
În toate aceste cazuri, date fiind motivele care au determinat solidaritatea, părţile nu pot renunţa la
aceasta.

Condiţiile de aplicare a solidarităţii în materie comercială:

a) Obligaţia trebuie să fie comercială pentru debitori.

Din combinaţia primului alineat al art. 42 C. com. conceput în termeni generali şi a alineatului ultim,
potrivit căruia „solidaritatea nu se aplică la necomercianţi, pentru operaţiuni care, în cât îi priveşte, nu sunt
fapte de comerţ”, rezultă că regimul de severitate al tratamentului codebitorilor solidari este aplicabil numai
în cazurile în care obligaţia are caracter comercial pentru debitori. Numai în acest caz îşi găseşte justificare
derogarea de la regimul dreptului comun al diviziunii creanţei.
Legiuitorul a derogat, consacrând acest sistem, de la principiul aplicării normei de drept comercial, în
caz de pluralitate de subiecte cu poziţii diferite – de drept civil şi comercial – prevăzut de art. 56 C. com.
Potrivit acestui din urmă text „dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, totuşi
contractanţii sunt supusi, în cât priveşte acest act, legii comerciale, afară de dispoziţiile privitoare la persoana
chiar a necomercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel”. Ipoteza reglementarii solidarităţii este
tocmai unul din aceste cazuri, când legea dispune inaplicabilitatea dreptului comercial şi în care nu-şi mai are
raţiunea aplicarea aceluiaşi regim tuturor contractanţilor.
Obligaţia este comercială ori de câte ori îşi are izvorul într-o operaţiune comercială pentru debitor.
Obligaţia este comercială atunci când codebitorii sunt comercianţi şi deci operaţiunea va fi subiectiv
comercială pentru toţi sau când debitorii participă la efectuarea unei fapte de comerţ obiective, de exemplu o
operaţiune de cumpărare în scop de revânzare.
Nu va fi însă comercială obligaţia unui necomerciant care contractează cu un comerciant, în cadrul
unei operaţii ce nu este obiectiv comercială, adică enumerată de art. 3 C. com., fiindcă pentru necomerciant
operaţia rămâne civilă, prezumţia art. 4 operând numai pentru contractele si obligaţiile comerciantului
profesionist.
Deci, dacă sunt mai mulţi codebitori şi dacă obligaţia este comercială numai pentru unii dintre ei,
solidaritatea se va aplica numai acestora, iar datoria va fi divizibilă pentru ceilalţi. Aceştia din urmă vor
beneficia de facultatea de a opune excepţia diviziunii si discuţiunii, potrivit dreptului comun (art. 1662, 1667
C. civ.). Se admite în general că solidaritatea nu se transmite erezilor.
Principiul solidaritatii rămâne integral aplicabil nu numai în ipotezele în care pluralitatea debitorilor
îşi găseşte izvorul într-o obligaţie simultană unică, comercială pentru toti, ci şi atunci când o nouă obligaţie
comercială, cu acelaşi caracter comercial, se grefează pe prima, în mod succesiv, fără ca primii debitori să fie
liberaţi.
 b) Fiind de natura obligaţiilor comerciale, solidaritatea nu trebuie să fie stipulată în materie
comercială. Pentru a fi însă înlăturată şi restabilit dreptul comun, este necesară manifestarea
contrară a voinţei părţilor, care va putea să rezulte din împrejurările pricinei, din natura operaţiei,
fără să fie indispensabilă o prevedere formală.
c) Termenul „stipulaţie contrară” folosit de art. 42 pentru a sublinia modul în care se poate face
înlăturarea solidarităţii, după o doctrină unanimă, nu trebuie înţeles în sensul că numai în
raporturile contractuale poate fi posibil aceasta şi că pentru obligaţiile care îşi au izvorul în
raporturi extracontractuale, înlaturarea ar fi exclusă.
Prezumţia de solidaritate se aplică şi fidejusorului care garantează o obligaţie comercială. Dacă în
ipoteza codebitorilor necomercianţi a fost înlăturată solidaritatea, restrângându-se câmpul de aplicare al
prezumţiei, în cazul când obligaţia este garantată de fidejusori, legiuitorul a restabilit aplicarea art. 56,
efectuând o extindere a solidaritaţii, care cuprinde fără distincţie pe toti fidejusorii, independent de calitatea
de comerciant sau necomerciant (Aceeaşi prezumţie, spune cel de-al doilea alineat al art. 42, „există şi contra
fidejusorului, chiar necomerciant, care garanrează o obligaţie comercială”.).
2.2 Dobânzile curg de plin drept în obligaţiile comerciale

Problema dobânzilor în materie comercială reglementată de art. 43 C. com., în spirit de derogare de la

dreptul civil, nu poate fi înţeleasă fără evocarea regimului acestui din urmă drept.
Ea este intim legată de materia daunelor pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale. Când obligaţia
contractuală constă în facere sau dare a altui bun decât o sumă de bani, regula dominantă, izvorâtă dintr-un
sentiment de integrală despăgubire a creditorului, este că acesta din urmă are dreptul să reclame debitorului,
potrivit art. 1084 C. civ. atât pierderea suferită (damnum emergens), cât şi câştigul nerealizat (lucrum
cessans), cu condiţia să facă dovada existenţei şi întinderii lor.
Pentru obligaţiile având ca obiect sume de bani, regula de mai sus nu mai este valabilă. Legiuitorul a
creat un regim special, caracterizat prin următoarele elemente:
a) Existenţa daunelor este prezumată astfel încât creditorul nu este obligat să facă dovada lor (art.
1088 C. civ., al. 2).
b) Cuantumul lor este fixat de legiuitor, în sensul că ele nu pot cuprinde decât dobânda legală, în
afară de cazul când părţile au stipulat o sumă mai mare, însă în limitele legilor speciale.
c) Curg din ziua cererii în judecată (art. 1088 al. 2 C. civ.). Simpla ajungere la scadenţă a obligatiei
nu are drept obiect să producă curgerea dobânzilor.
d) Dobânzile reprezintă echivalentul daunelor provocate creditorilor prin neexecutare şi, în
consecinţă, sunt daune compensatorii şi nu moratorii, căci ele corespund folosirii de către debitor
a capitalului altuia.
Dreptul comercial derogă de la regulile dreptului civil pentru raţiuni proprii acestui drept. În materie
comercială se prezumă întotdeauna: capitalurile sunt productive, pot fi investite în variate operatiuni
comerciale şi industriale. Ele nu sunt imobilizate şi moarte ca în mâna necomercianţilor, ci sunt apte să
producă beneficii. Despăgubirea este însă evaluată de lege sub forma dobânzii.
 În comercial, legiuitorul a menţinut principiile ce guvernează daunele compensatorii pentru sume de
bani, cu o derogare însă, de ordin general, şi consacrarea unor excepţii la regula limitării daunelor la dobânzi
compensatorii şi înlăturarea daunelor corespunzatoare pagubei reale şi câştigului nerealizat.
Derogarea constă în afirmarea regulei contrare aceleia consacrată de art. 1088 alin. 2 privitor la
momentul de la care curg dobânzile. Acestea sunt datorate nu de la data chemării în judecată ca în materie civila,
ci din ziua când devin exigibile. Potrivit art. 372 alin. 2 C. com. asupra diferenţei rezultând din încheierea
contului curent curg dobânzi de la data lichidării, iar potrivit art. 380 C. com. „mandatarul este ţinut a plăti
dobânda de bani cuvenită mandantului, din ziua în care era dator a le trimite sau a le consemna”.
Condiţiile de aplicare a dobânzii comerciale:
a) Datoria trebuie sa fie comercială. Conform principiilor care guvernează actele de comerţ, datoria
este comercială ori de câte ori obligaţia sau raportul juridic însuşi din care izvorăşte este
comercial.
Va fi deci comercială:
- atunci când îşi are sursa într-o faptă de comerţ obiectivă, comercială pentru ambele părţi,
- atunci când obligaţia este comercială numai pentru una dintre părţi, iar pentru cealaltă este
civilă,
- atunci când intervine între comercianţi, în acest caz fiind comercială pentru ambele părţi, ca
faptă de comerţ subiectivă.
Deci, norma trebuie interpretată restrictiv şi literal, în sensul că datoria trebuie să fie
comercială pentru debitor.
Datoriile pot izvorâ din orice altă sursă, nu numai din contracte, deci şi dintr-un delict sau cvasidelict
de natura comercială, adică din fapte generatoare de daune, care sunt savârşite în cadrul exerciţiului unui
comerţ sau cu prilejul executării unei operaţiuni comerciale obiective.
b) Datoria trebuie să fie lichidă, adică determinată în cuantumul său, fie pe cale convenţională, fie
judecătorească. Când însă părţile n-au stabilit aceasta şi trebuie să recurgă la justiţie – de pildă
pentru stabilirea daunelor şi a cuantumului lor – dobânzile curg de la data ramânerii definitive a
hotărârii.
c) Datoria trebuie să fie exigibilă. În alţi termeni, dreptul părţii de a reclama prestaţiunea trebuie să
fie născut şi actual; să nu fie deci afectat de un termen sau de o condiţie nerealizată.
Dacă părţile nu au prevăzut un termen contractual – o scadenţă – în acest caz neexistând un punct
de plecare contractual cert pentru curgerea dobânzilor, acestea nu sunt exigibile si dispozitia art.
43 C. com. nu este aplicabilă. De aceea dobânzile vor fi calculate numai din momentul când
debitorul a fost pus în întârziere, fie printr-o cerere formală de plată, fie prin chemarea în judecată
a datornicului.
Condiţiile enunţate la punctele a, b, si c trebuie să fie întrunite cumulativ, pentru a pune în mişcare
dispoziţia art. 43, adică curgerea de plin drept a dobânzilor la scadenţă.
 De regulă, dispoziţiile aplicabile materiei comerciale se completează cu cele aplicabile raporturilor de
drept civil; totuşi, în Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, cu modificările ulterioare legiuitorul stabileşte un
raport invers, adică de la comercial către civil.139
Deci, pentru determinarea dobânzii legale aplicabile raporturilor juridice de drept civil trebuie să se
determine în prealabil dobânda aplicabilă raporturilor juridice de drept comercial.
Potrivit art. 3 alin. 1 din O.G. nr. 9/2000, dobânda legală se stabileşte în materie comercială, când
debitorul este comerciant, la nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României.
Exista o singură exceptie prevazută în art. 4 din O.G. nr. 9/2000: în relaţiile de comerţ exterior sau în
alte relaţii economice internaţionale, atunci când legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în
monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an.
Nivelul taxei oficiale a scontului în funcţie de care se stabileşte dobânda legală este cel din ultima zi
lucrătoare a fiecărui trimestru, valabil pentru întregul trimestru următor. Nivelul taxei oficiale a scontului se
publică în Monitorul Oficial, prin grija Băncii Naţionale a României.
Potrivit art.1 din O.G. nr. 9/2000, părţile sunt libere să stabilească în convenţii rata dobânzii pentru
întârzierea în plata unei obligaţii băneşti.
În cazul în care părţile nu au prevăzut în contract rata dobânzii, se va aplica dobânda legală dacă,
potrivit legii sau clauzelor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi.

Anatocismul
Conform art. 1089 C. civ. capitalizarea dobânzilor sau anatocismul este permis în materie civilă numai în
anumite condiţii arătate de lege. În primul rând, ele trebuie să fie stipulate, în al doilea rând să privească numai
dobânzi la dobânzi, datorate pe cel putin un an împlinit. Face excepţie cazul când este vorba de unele venituri pe
trecut ca arenzi, chirii, rente viagere, restituiri de fructe, care produc dobâzi din ziua cererii sau a convenţiei.
Clauza prin care se va stipula dobânda la dobânda datorată, pentru un an sau mai puţin sau la alte venituri
viitoare se va declara nulă (art. 1089 alin. 2 C. civ.).
În materie comercială, regulile de drept comun sunt înlăturate, cosacrâdu-se libertatea convenţiilor.
Făcând aplicaţia acestei dispoziţii, jurisprudenţa noastră admitea anatocismul în toate convenţiile
comerciale şi, a fortiori, în contractul de cont curent, în care curgerea dobânzii la dobânda este de esenţa acestui
contract.
Decretul-lege pentru stabilirea dobânzilor şi înlaturarea cametei din 5 mai 1938 a prevăzut, însa,
anulând regimul mai sus expus, că anatocismul este oprit chiar în materie comercială, cu excluderea
contractului de cont curent, care, prin însăşi structura sa, nu poate fi conceput fără o capitalizare a dobânzilor.
Interzicerea dobânzilor la dobânzi a fost menţinută şi de noul act normativ (Decretul nr. 311/1954
pentru stabilirea dobânzii legale), care a abrogat decretul din 1938 şi care a fixat dobânda legala la 6% pe an,
precizând că ea se va calcula numai asupra cuantumului sumei împrumutate.
Prin Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 au fost abrogate dispozitiile art. 1089 alin. 2 Cod civil si orice
dispoziţii contrare ordonanţei, reintroducându-se anatocismul.
Potrivit art. 8 al O.G. nr. 9/2000, dobânda se va calcula numai asupra cuantumului sumei
împrumutate. Cu toate acestea, dobânzile se pot capitaliza şi pot produce dobânzi în temeiul unei convenţii
speciale încheiată în acest sens, dupa scadenţa lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe timp de cel putin un
an.140
Aceste dispozitii nu se aplica contractului de cont curent, atunci când prin lege nu s-ar dispune altfel.
139
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 342.
140
M. L. Belu Magdo, Drept comercial, Editura HG, Bucureşti, 2003, p. 318.
 Daune interese suplimentare

Preocupat să realizeze o severitate cât mai deplină a obligaţiilor, legiuitorul a prevăzut că debitorul
mai datorează, cu titlu de dezdăunări, pe lângă dobânzi, şi alte sume care corespund conceptului general al
daunelor (damnum emergens şi lucrum cesans). De altfel, însuşi legiuitorul civil, prevăzând regula limitării
daunelor la dobânzi, in obligaţiile care au drept obiect o sumă determinată, a făcut aluzie „la unele reguli
speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate” (art. 1088 C. civ. alin. 1).
Regulile care consacră aceste excepţii sunt următoarele:
a) asociatul care întârzie să depună aportul în numerar, datorează nu numai dobânda legală, din ziua
când trebuia să facă vărsământul, dar răspunde şi de daunele pricinuite (art. 35 L.S.C.);
b) asociatul care a depus ca aport o creanţă, iar valoarea acesteia nu a fost realizată de societate,
răspunde de suma datorată, cu dobânda legală, din ziua scadenţei creanţei, deosebit de daunele-
interese ce s-ar cuveni (art. 54 L.S.C.);
c) mandatarul care dă alte întrebuinţări sumelor primite pe contul mandantelui datorează, în afară de
dobânzi, despăgubire pentru daune (art. 383 C.com.).

2.3 Executarea obligaţiilor comerciale

Drepturile creditorului în caz de neexecutare din partea debitorului.

Efectul natural al unei obligaţii este executarea sa. Dacă aceasta nu intervine, partea care nu este în
culpă are dreptul să ceară judecatoreşte fie executarea, când aceasta este posibilă potrivit regulilor prevăzute
de art. 1075-1077 C. civ., fie rezoluţia contractului cu dreptul la daune în ambele cazuri (art. 1073 C. civ.).
Legiuitorul prevede cazuri când executarea în natură a obligaţiei nu este posibilă şi se transformă
întotdeauna într-o executare prin echivalent.
„Orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea
debitorului” (art. 1075 C. civ.), iar potrivit art. 1078 C. civ. „dacă obligaţia constă în a nu face, debitorul care
a călcat-o este dator de a da despăgubire pentru simplul fapt al contravenţiei”.
Fundamentul acestui drept, care operează numai în contractele bilaterale sau sinalagmatice,
caracterizate de principiul echivalenţei prestaţiilor este prezumţia legală, consacrată de art. 1020 C. civ.
potrivit căruia „condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în cazul când
una dintre părţi nu îndeplineşte angajamentul său”.
Condiţia rezolutorie tacită, prevăzută de textul de mai sus, produce aceleaşi efecte juridice ca şi
condiţia rezolutorie expresă, definită de art. 1019 C. civ., ca o modalitate contractuală. Ea produce, când este
inserată, desfiinţarea contractului. Evenimentul viitor şi incert este înfăţişat în acest caz prin neexecutarea din
partea uneia dintre părţile contractante.
Condiţiile de exerciţiu şi efectele juridice produse de invocarea condiţiei rezolutorii tacite, ca temei al
desfiinţării contractului şi dreptului la daune, provocat de neexecutare, sunt prezentate mai jos.
Potrivit art. 1021 C. civ. dacă una dintre părţi nu-şi îndeplineşte obligaţia, contractul nu este desfiinţat
de drept. Partea în privinţa căreia nu s-a executat obligaţia are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa
convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea cu daune interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară
înaintea justiţiei, care, după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate. Rezultă deci că rezoluţia
cerută în virtutea clauzei rezolutorii tacite nu operează de plin drept, ci trebuie pronunţată de justiţie, părţile
putând să o discute. Instanţa nu are deci numai rolul de a constata existenţa unei situaţii de drept, ci trebuie să
se pronunţe asupra temeiniciei cererii făcute de una dintre părţi.
Rezoluţia nu operează în cazurile în care partea care nu şi-a executat obligaţia dovedeşte ca aceasta se
datoreşte unei cauze străine, neimputabile (caz fortuit, forţă majoră).
Rezoluţia produce efecte numai după rămânerea definitivă a hotărârii judecatoreşti, ea fiind urmarea
intervenţiei justiţiei.
Rezoluţia are efect retroactiv. Cu alte cuvinte consecinţele sale lovesc contractul şi pentru trecut, de
acord cu principiile care guvernează condiţia rezolutorie, ca modalitate contractuală, repunând părţile în
starea anterioară contractării.
Până la rămânerea definitivă a hotărârii, pârâtul, partea în culpă prin nexecutarea obligaţiei poate
efectua prestaţia şi înlătura astfel rezoluţia, cu toate efectele sale. Executarea prestaţiei se poate, deci efectua
în tot cursul procesului până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Instanţa poate, totuşi, să nu pronunţe rezoluţia şi, făcând uz de dispoziţiile art. 1021 C. civ. în urma
unei aprecieri suverane a împrejurărilor pricinei, să-i acorde un termen de executare, pe care legea îl
denumeşte termen de graţie.
În materie comercială, termenul de graţie nu poate fi acordat. Art. 44 C. com. interzice judecătorului
să se prevaleze de facultatea pe care legiuitorul i-a conferit-o în materie civilă.
Termenul de graţie permis de art. 1021 C. civ. nu poate fi acordat de judecător în obligaţiile
comerciale.
Necesitatea apărării creditului şi a circulaţiei bunurilor cer ca obligaţiile să se execute întocmai şi la
termenul stipulat. Obligaţiile comerciale sunt, în general, înlănţuite, neexecutarea uneia atrăgând, în mod fatal, pe
aceea a celorlalte şi adeseori insolvabilitatea, cu consecinţa falimentului.
a) Prin expresia „în obligaţiile comerciale” trebuie să înţelegem toate raporturile juridice care au
natură comercială, deci şi pe acelea care sunt comerciale numai pentru o parte, potrivit art. 56 C.
com.
b) Obligaţia trebuie să fie bilaterală sau sinalagmatică, întrucât mecanismul rezoluţiei tacite operează
numai în contractele în care există interdependenţă de prestaţii, una fiind cauza celeilalte, iar
ruperea echilibrului, care justifică rezoluţia si repunerea părţilor în stare de egalitate, are ca
fundament şi explicaţie existenta unor obligaţii reciproce.
c) Obligaţia trebuie să aibă un termen de executare. În lipsa unui asemenea termen, dacă judecătorul,
la cererea părţii, fixează un termen, acesta nu poate fi socotit termen de graţie, ci pur şi simplu
termen de executare, instanţa nefăcând decât să suplinească tăcerea părţilor.
d) În obligaţiile comerciale, în care termenul nu este esenţial, aplicarea art. 44 nu împiedică partea în
culpă să execute tardiv chiar în instanţă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, ca
şi în obligaţiile civile, de vreme ce, până la acea dată, are fiinţă contractul. Judecătorului nu îi este
permis să acorde termene de graţie în obligaţiile comerciale, dar nimic nu-l autorizează să
respingă o executare legitimă.
e) În obligaţiile comerciale în care termenul este însă esential, el operează ca o clauză rezolutorie
expresă. Efectele sale se produc automat, iar judecătorul nu pronunţă rezoluţia, ci numai o constată.
Partea în culpă nu mai poate înlătura consecinţele neexecutării la termen printr-o executare
 posterioară termenului, până în momentul rămânerii definitive a hotărârii respective. Pe de altă parte,
judecătorul, aflându-se în faţa unui raport juridic desfiinţat prin voinţa părţilor, puterea sa fiind
limitată la simpla constatare a rezoluţiei operată prin voinţa părţilor, nu mai poate acorda termen de
graţie. Caracterul esenţial al termenului este un obstacol.
Dacă în intenţia părţilor, o prestaţie satisface interesele creditorului numai atunci când este executată
în limitele termenului stipulat, după expirarea căruia ea nu mai are nici o valoare pentru acesta sau nu mai
poate fi executată, termenul este esential.

Termenul poate fi esenţial fie în raport cu intenţia părţilor, fie cu scopul operaţiei, fie cu natura
prestaţiei şi a contractului.
În dreptul în vigoare nu există o dispoziţie cu caracter general privitoare la termenul esenţial.

Clauza solve et repete

În strânsă legatură cu efectele juridice ale neexecutarii contractelor stă clauza solve et repete (plăteşte
şi cere înapoi ceea ce ţi se cuvine). Sub dublul aspect – practic si juridic – ea constă în aceea că debitorul nu
poate pune în mişcare o acţiune rezolutorie sau opune excepţii izvorând din neîndeplinirea obligaţiei
celeilalte părţi, mai înainte de a fi plătit integral preţul, sau de a fi îndeplinit, folosind o formulă mai generală,
prestaţia la care era obligat prin contract.
Astfel, în unele contracte de comerţ exterior se include o clauză potrivit căreia o reclamaţie de calitate
sau de cantitate a cumpărătorului nu poate fi invocată ca temei al refuzării sau amânării plăţii preţului. În
prezenţa unei asemenea clauze, termenul şi condiţiile de plată a preţului trebuiesc respectate urmând ca, dacă
reclamaţia este întemeiată, să se aplice remediile specifice (înlocuirea mărfii, înlăturarea de către vânzător
sau pe contul lui a defectelor, acordarea unei bonificaţii etc.).
În doctrină, clauza solve et repete face obiect de controversă, autorii de drept comercial aprobând-o,
cei de procedură civilă contestându-i, dimpotrivă, validitatea pe motive mai ales de ordin procedural. Se
invocă, de pildă, argumentul că această clauză ar rupe în mod inechitabil echilibrul dintre cele două părţi
contractante şi ar încuraja la neexecutare partea în favoarea căreia este stipulată.
De aceea, această clauză ar fi nulă întrucât ea se reduce, în ultimă analiză, la o reglementare
convenţională a drepturilor de decizie aparţinând judecătorului, care, prin efectul clauzei, se află constrâns să
separe excepţia de acţiune, lucru pe care numai legea îl poate prevedea printr-o normă expresă şi pentru
raţiuni particulare – de exemplu, în favoarea fiscului, pentru apărarea titlului cambial etc.
S-a răspuns însă cu drept cuvânt acestor susţineri, că nulitatea clauzei nu este nicăieri prevăzută de
lege; dimpotrivă, valabilitatea ei se deduce din spiritul acesteia, dominat de principiul autonomiei de voinţă.
Se susţine că, după cum nu este nevalabi pactul privind plata anticipată a preţului, tot astfel nu este ilicit să se
plătească mai înainte de a se constata că s-a comis o neexecutare.
Clauza are avantajul de a preveni contestaţiile capricioase ale părţilor şi nu înlătură, ci numai amână
soluţia conflictului dintre părţi. În toate actele juridice se poate reglementa ordinea efectuării prestaţiilor. În
ipoteza existentei clauzei se plăteşte anticipat, însă sub rezerva repetiţiei şi cu condiţia ca neexecutarea să fie
efectiv dovedită. Nu s-ar putea susţine că existenţa clauzei ar implica renunţarea preventivă la mijloacele
conferite de lege şi nici nu se renunţă prin aceasta la excepţiile fundamentale, care pot fi ridicate cu toate că
rezoluţia contractului urmează într-un moment ulterior.
 Clauza solve et repete îşi are originea în dreptul fiscal, unde legiuitorul a prevăzut-o pentru a asigura
încasarea promptă a drepturilor fiscului. Din dreptul fiscal ea a trecut în dreptul obligaţiilor, sub formă de
clauză contractuală.
Efecte şi limite
Clauza sove et repete trebuie ţărmurită în limite raţionale, pentru a nu o transforma într-un privilegiu
exorbitant al uneia dintre părţi, punând-o pe cealaltă la discreţia sa.
a) Pentru ca o parte contractantă să o poată invoca este indispensabil ca aceasta sa fie în ordine cu
executarea propriei sale prestaţii. Deci, dacă partea care invocă aplicaţia clauzei solve et repete nu
a îndeplinit propria sa obligaţie, de exemplu obligaţia de livrare a mărfii, ea nu poate beneficia de
efectele clauzei.
b) Neexecutarea de către partea care se prevalează de existenţa clauzei solve et repete, invocată ca
obstacol la plata prealabilă, trebuie să fie evidentă, să nu fie şicanatorie şi de rea-credinţă şi pe cât
posibil întemeiată pe mijloace probatorii de grabnică soluţie.
c) Prin inserarea clauzei, obligaţia nu a devenit abstractă. Discuţia asupra fondului litigiului şi, în
consecinţă, asupra clauzei este permisă, însă numai după efectuarea plăţii sau a unui alt
aranjament purtând asupra plăţii, înlocuindu-se de pildă plata efectivă cu titluri cambiale.
d) Izvorând din contract şi având valoarea unei stipulaţii de asemenea natură, clauza nu poate fi
ridicată din oficiu şi, în consecinţă, nici nu va putea fi ridicată pentru prima oara în instanţa de
casare.
e) Instanţa va trebui să interpreteze clauza restrictiv. Ea nu îşi găseşte aplicarea faţă de excepţiile
relative la nulitatea sau anulabilitatea contractului. Dacă partea împotriva căreia s-a stipulat clauza
ridică excepţii întemeiate pe vicii de consimţământ sau incapacitate, instanţa va putea să judece
fundamentul juridic al acestora, fără a se putea spune că prin aceasta efectele clauzei au fost anulate.
Într-adevăr, dacă prin efectul acestor vicii contractul este anulat, clauza însăşi rămâne fără
eficacitate, ca una ce nu avea o existenţă de-sine-stătătoare, ci se sprijinea pe contract. Dacă,
dimpotrivă, excepţia este respinsă, clauza îşi va relua vigoarea.

2.4 Retractul litigios141

Condiţiile de exerciţiu în dreptul civil

Codul civil francez (art. 1699) şi, apoi, urmându-l pe acesta, Codul civil român prevăd că, în cazul în
care se cedează drepturi litigioase, debitorul cedat va putea să se libereze valabil, plătind nu valoarea
creanţei, ci suma reală, cu care a fost cesionată, plus spezele şi dobânda de la
data plăţii cesiunii. În felul acesta, dobânditorii de creanţe litigioase
sunt loviţi în interesele lor speculative, nemaiavând motiv să se substituie unor creditori în jenă sau
înfricoşaţi de perspectiva pierderii procesului
(art. 1402-1404 C. civ.).

141
D. M. Sandru, M. D. Vlad, „Retractul litigios în dreptul civil şi în dreptul comercial. Condiţiile neaplicării în dreptul
comercial” în Dreptul privat al afacerilor nr. 3/2003,
p. 64.
 Dat fiind caracterul său excepţional şi prohibitiv, chiar în dreptul civil, pentru a avea loc aplicaţia
retractului litigios este necesară îndeplinirea urmatoarelor condiţii:
a) Dreptul cedat trebuie să fie litigios. Potrivit art. 1403 C. civ. dreptul se socoteşte litigios când
asupra fondului său există proces sau contestaţie. Din interpretarea jurisprudenţială, atât la noi cât
şi în Franţa, rezultă că procesul poate fi pendinte în faţa oricărei instanţe.
b) Cesiunea trebuie să aibă caracter oneros, nu gratuit, căci în acest caz lipseşte raţiunea
determinantă a voinţei legiuitorului, posibilitatea de a specula între diferenţa preţului plătit si
valoarea reală a creanţei.
c) Potrivit literei art. 1403 C. civ., litigiul pendinte în faţa justiţiei trebuie să poarte asupra fondului,
adică asupra existenţei însăşi a dreptului şi nu asupra unor modalităţi sau asupra executării
obligaţiei.
d) Procesul asupra fondului trebuie să existe în chiar momentul când s-a făcut transmisia. Dacă la
acea dată nu exista litigiu în faţa unei instanţe judecătoreşti, dreptul nu poate fi socotit litigios şi
nici dobânditorul nu poate fi supus regimului de favoare al creanţelor litigioase. Este deci necesar
ca litigiul – procesul asupra dreptului să fie anterior cesiunii. Contestaţiile născute posterior
cesiunii sau acele anterioare, faptul că procesul este în acel moment solutionat definitiv şi
irevocabil sau prescris, nu pot conferi calitate litigioasă dreptului.
e) Forma în care trebuie imbrăcat retractul litigios nu este arătată de lege. Pentru a fi reală si sinceră,
va trebui să constea într-o notificare extrajudiciară, însoţită de oferta reală a sumei, reprezentând
valoarea reală a cesiunii, plus spezele contractului de cesiune, dobânda din momentul efectuării
cesiunii şi cheltuielile procesului.
f) Prin efectul exercitării retractului, cel care se prevalează de aplicarea sa se substituie în toate
drepturile cesionarului evins.
Retractul litigios nu poate fi exercitat când se cedează un drept derivând dintr-un fapt comercial.
Având drept consecinţă o îngrădire a circulaţiei bunurilor şi o limitare a câştigului firesc, rezultat din
diferenţa între preţul de cumpărare şi cel de vânzare, retractul litigios nu putea fi acceptat de legiuitorul
comercial, care l-a respins, negându-i aplicarea.
La condiţiile prevăzute de art. 1402-1404 C. civ. pentru existenţa retractului litigios, legiuitorul n-a
mai adăugat nimic. Prin urmare, dispoziţia negativă a art. 45 C. com. poartă asupra retractului, aşa cum el
este cristalizat în articolele amintite din Codul civil.
Pentru ca să nu se aplice dispoziţiile art. 1402-1404 C. civ. şi, în consecinţă, pentru ca debitorul cedat
să nu poată exercita retractul, legiuitorul comercial pune o singură condiţie, aceea ca dreptul care a făcut
obiectul cesiunii să izvorască dintr-un fapt comercial.
Imposibilitatea de a exercita dreptul prevăzut de art. 1402-1404
C. civ. este circumscrisă la drepturile care îşi au izvorul într-o faptă de comerţ în înţelesul larg de materie
comercială, constând în actele de comerţ obiective şi subiective. Aplicarea art. 56 C. com. va supune
aceluiaşi regim şi datoriile izvorâte dintr-o operaţie care este faptă de comerţ numai pentru una dintre părţi.
 UNITAREA DE ÎNVĂŢARE NR. 5

Secţiunea 1. Contractul de vânzare-cumpărare comercială

1.1 Noţiune şi caractere juridice

Codul comercial nu dă o definiţie a contractului de vânzare-cumpărare comercială. De aceea,

făcându-se aplicarea art. 1 C. Com. (conform căruia normele dreptului civil constituie un izvor de drept
subsidiar pentru dreptul comercial şi, implicit, pentru dreptul afacerilor), contractul de vânzare-cumpărare
comercială poate fi definit pe baza dispoziţiilor art. 1294 C. Civ.
Astfel, contractul de vânzare-cumpărare comercială este contractul prin care o parte (vânzătorul) se
obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unui bun către cealaltă parte (cumpărătorul), care se obligă
să plătească o sumă de bani drept preţ.
Ca şi în dreptul civil, contractul de vânzare-cumpărare comercială are următoarele caractere juridice:
a) este un contract bilateral sau sinalagmatic, deoarece este caracterizat prin reciprocitatea şi
interdependenţa obligaţiilor părţilor,
b) este un contract cu titlu oneros, întrucât ambele părţi urmăresc realizarea unui folos patrimonial,
c) este un contract comutativ, deoarece existenţa şi întinderea obligaţiilor părţilor sunt cunoscute din
momentul încheierii contractului,
d) este un contract consensual, de regulă, întrucât se încheie valabil prin simplul acord de voinţă al
părţilor,
e) de regulă, este un contract translativ de proprietate.

Vânzarea-cumpărarea comercială este asemănătoare vânzării-cumpărării civile. În ambele cazuri este

vorba de un contract prin intermediul căruia se transmite proprietatea unui lucru, în schimbul unui preţ. Ceea
ce le deosebeşte este funcţia economică a vânzării-cumpărării comerciale şi anume, interpunerea în schimbul
mărfurilor. Această funcţie conferă vânzării-cumpărării caracter comercial. 142 Determinarea comercialităţii
unui contract de vânzare-cumpărare se face, fie în funcţie de criteriul pozitiv, prevăzut în art. 3 pct. 1 şi 2 C.
Com., fie potrivit criteriului negativ, prevăzut în art. 5 C. Com. 143 Din dispoziţiile art. 3 pct. 1 şi 2 rezultă că
trăsătura caracteristică a vânzării-cumpărării comerciale o constituie intenţia de revânzare. Astfel,
cumpărarea este făcută în scop de revânzare sau închiriere, iar vânzarea este precedată de o cumpărare făcută
în scop de revânzare.
„Deosebirile de ordin economic, funcţional, care conferă contractului de vânzare-cumpărare
comercială un caracter particular, se reflectă într-un mănunchi de dispoziţii legale speciale, derogatorii de la
cele civile, cuprinse în Codul Comercial în art. 60-73.”144 Aceste dispoziţii se referă la:
- obiectul vânzării comerciale faţă de reglementarea de drept comun,
- aplicarea legii comerciale necomercianţilor, în cadrul faptelor de comerţ mixte sau unilaterale,

142
S. Cărpenaru, Drept comercial român, editia a 6-a revăzută şi adaugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 447.
143
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 365.
144
M. L. Belu Magdo, Drept comercial, Editura HG, Bucureşti, 2003, p. 328.
 - derogări de la regula strămutării de drept a proprietăţii şi a transmiterii riscurilor,
- posibilitatea vânzării lucrului altuia,
- obligaţiile părţilor la contract, măsurile de executare coactivă etc.

1.2 Condiţiile de validitate a contractului

de vânzare-cumpărare comercială

În această privinţă se aplică art. 948 C. civ. ce reglemen-tează condiţiile generale de validitate ce trebuie
îndeplinite de orice contract. Aceste aspecte au fost analizate în vol. I, capitolul I – Actul juridic civil. De aceea,
vom examina acum numai unele aspecte ce interesează activitatea comercială.

Consimţământul
Încheierea contractului de vânzare-cumpărare comercială implică un acord de voinţă al părţilor – în
sensul transmiterii de la vânzător la cumpărător a dreptului de proprietate asupra unui bun, în schimbul unui
preţ.
Situaţia contractelor sinalagmatice încheiate între persoane aflate faţă în faţă este reglementată de
regulile dreptului civil, neexistând dificultăţi din punctul de vedere al momentului şi locului încheierii lor.
Totuşi, se impun câteva precizări în legătură cu viciile de consimţământ, mai precis în legătură cu dolul.
Astfel, potrivit uzanţelor comerciale, dolul în materie comercială nu se apreciază cu aceeaşi rigurozitate ca în
dreptul civil deoarece este o obişnuinţă pentru comercianţi a-şi vinde marfa apelând la o serie de mijloace
exagerate, în raport cu calitatea mărfii.145 Deoarece majoritatea vânzătorilor apelează la tehnici de comercializare
care sunt, uneori, la limita dolului, cumpărătorii trebuie să se informeze singuri cu privire la calitatea mărfurilor pe
care doresc să le cumpere, iar instanţa de judecată va aprecia în ce măsură mijloacele folosite de vânzător pentru
a-şi vinde marfa sunt dolosive. Dar, aşa cum s-a spus în doctrină, concepţia asupra dolului a fost substanţial
modificată în ultimele decenii, avându-se în vedere reglementările adoptate în diverse ţări pentru protecţia
consumatorilor.
Contractul de vânzare-cumpărare comercială este perfect din momentul în cre părţile au căzut de
acord asupra obiectului şi preţului, afară dacă, din interpretarea voinţei lor nu reiese că acestea au considerat
perfect contractul din momentul în care au reglementat toate modalităţile practice de execuţie. 146
În ceea ce priveşte încheierea contractului de vânzare-cumpărare între absenţi sau între persoane
aflate la distanţă, momentul realizării acordului de voinţă este mai dificil de stabilit din cauza distanţei dintre
părţi, care implică existenţa unui interval de timp pentru ca declaraţia de voinţă a unei părţi să ajungă la
cealaltă parte. În această materie, dispoziţiile Codului Civil se completează cu prevederile Codului Comercial
(art. 35 C. Com.).
Oferta de a contracta este un act juridic unilateral destinat sa producă anumite efecte juridice. Ea
trebuie sa fie completă, precisă, neîndoielnică adică făcută intenţia de a se obliga juridic. Ea poate fi adresată
unei persoane determinate sau publicului. Oferta trebuie să aibă forma cerută de lege pentru existenţa sau
probaţiunea operaţiunii juridice pentru care este făcută, iar în situaţia când considerarea calitaţilor unei
anumite persoane este determinantă, acceptarea ofertei ce i-a fost adresată trebuie să provină de la acea
persoană.

145
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 376.
146
M. L. Belu Magdo, op. cit., p. 334.
 La rândul ei, acceptarea ofertei este tot un act juridic unilateral, ce trebuie să concorde cu oferta. În
caz contrar, nu ne aflăm în faţa unei acceptări propriu-zise, ci a unei contraoferte. Şi acceptarea trebuie să fie
neîndoielnică – făcută cu intenţia de a se obliga din punct de vedere juridic.
Tăcerea destinatarului ofertei, neînsoţită de alte manifestări, nu semnifică acceptare, cu excepţia
cazului în care oferta este făcută exclusiv în interesul destinatarului, ori dacă între părţi există uzanţa
acceptării tacite a facturilor.
Art. 35 C. Com. dispune: contractele sinalagmatice între absenţi se socotesc încheiate din momentul
în care acceptarea a ajuns la cunoştinţa ofertantului. Aceasta înseamnă consacrarea, în dreptul nostru, a
teoriei informaţiunii, potrivit căreia contractul este valabil încheiat în momentul în care ofertantul s-a
informat cu privire la conţinutul acceptării. În priviţa momentului încheierii contractului între absenţi,
diversele sisteme de drept au soluţii variate, mergând de la teoria declaraţiunii (contractul se consideră
încheiat în momentul în care acceptantul se declară de acord cu oferta) şi de la teoria expediţiunii (contractul
se consideră încheiat în momentul în care acceptantul expediază ofertantului acceptarea sa), pâna la teoria
recepţiunii (contractul se consideră încheiat în momentul în care ofertantul recepţionează, primeşte
acceptarea) şi la teoria informaţiunii, consacrată şi în dreptul nostru. Locul încheierii contractului între
persoane aflate la distanţă se apreciază în funcţie de momentul încheierii acestuia. Astfel, în cazul în care se
aplică teoria informaţiunii (contractul se consideră încheiat în momentul în care ofertantul ia cunoştinţă de
conţinutul acceptării), locul încheierii contractului este sediul sau domiciliul ofertantului, unde acesta ia
cunoştinţă de conţinutul acceptării.
La oferta cu termen, contractul se perfectează, dacă acceptarea a ajuns la cunoştinţa ofertantului în
termenul stipulat, în timp ce la oferta fără termen de acceptare, contractul se perfectează dacă acceptarea
ajunge la cunoştinţa ofertantului într-un termen rezonabil, necesar schimbului ofertei şi acceptării, termen
care variază după natura contractului.147
Derogându-se de la regula perfectării contractului între persoane neprecizate în momentul cunoaşterii
acceptării de către destinatar (prevăzută de art. 35 C. Com.), art. 36 C. Com. înlocuieşte acceptarea
contractului cu executarea acestuia, moment în care are loc şi încheierea acestuia. Pentru a deveni aplicabil
art. 36 C. Com, trebuie îndeplinite cumulativ cele trei condiţii prevăzute de text:
- ofertantul să fi cerut executarea imediată a conractului,
- ofertantul să nu fi cerut un răspuns prealabil,
- acest răspuns să nu fie necesar după natura contractului.
O altă derogare de la regula instituită de art. 35 C. Com, este cea prevăzută de art. 38 C. Com, privind
contractele unilaterale. În cazul acestora, perfectarea contractului intervine la momentul şi locul în care
destinatarul ia cunoştinţă de ofertă, acceptarea destinatarului care are numai avantaje fiind prezumată.
Între persoane aflate la telefon, nu se vor aplica prevederile art. 35 C. Com. deoarece un asfel de
contract se consideră încheiat între persoane prezente, şi nu aflate la distanţă. În cazul acetor contracte
încheiate la telefon, în dreptul nostru locul încheierii contractului se consideră a fi sediul sau domiciliul
ofertantului, adică al celui care a iniţiat convorbirea.

Cunoaşterea momentului încheierii contractului are importanţă din următoarele considerente 148:

147
M. L. Belu Magdo, op. cit., pp. 335-336.
148
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 333.
 - în raport de acest moment se apreciază posibilitatea revocării ofertei sau dacă ea a devenit
caducă,
- în cazul conflictelor de legi în timp, se va aplica legea existentă la momentul încheierii
contractului,
- consimţământul şi celelalte condiţii de validitate se apreciază la momentul realizării acordului de
voinţă; în măsura în care acestea nu sunt respectate, cauzele de nulitate se stabilesc în funcţie de
acest moment,
- efectele contractului se produc, de regulă, din momentul realizării acordului de voinţă, dacă nu
există stipulaţie contrară. Aşadar, în cazul ontractelor translative de drepturi reale, acestea se
transmit (pentru bunurile individual-determinate) din momentul încheierii contractului, cu excepţia
imoblelor (mai precis a terenurilor), caz în care acordul de voinţă al părţilor trebuie să îmbrace
forma autentică.

Capacitatea părţilor
Condiţiile de capacitate pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare comercială sunt cele
prevăzute de lege pentru încheierea oricărui act juridic: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
De asemenea, Codul civil stabileşte anumite reguli specifice contractului de vânzare-cumpărare
civilă, care sunt deopotrivă aplicabile şi contractului de vânzare-cumpărare comercială, potrivit art. 1 C. Com
(unde legea de faţă nu dispune se aplică Codicele civil).
Art. 1306 C. Civ. Stabileşte principiul potrivit căruia pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit
prin lege.

Obiectul contractului
Contractul de vânzare-cumpărare este un contract bilateral (sinalagmatic), ce dă naştere la obligaţii în
sarcina ambelor părţi. Astfel vânzătorul este obligat să predea lucrul vândut, iar cumpărătorul să plătească
preţul. Aceste două prestaţii formează obiectul contractului. Bunul vândul şi suma de bani – preţul –
constituie obiect derivat al contractului.
Bunul vândut, pentru a fi considerat obiect derivat al contractului de vânzare-cumpărare, trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- să se afle în circuitul civil;
- să existe în momentul încheierii contractului ori să poată exista în viitor;
- să fie determinat sau determinabil.
Lucrul trebuie să se fle în comerţ sau în circuitul civil.
Potrivit art. 1310 C. Civ., toate lucrurile care sunt în comerţ pot fi vândute, afară numai dacă vreo
lege a oprit aceasta. Sunt oprite de lege de la vânzare anumite bunuri considerate, din diferite motive, extra
commercium.
Lucrul trebuie să existe.
 Pentru a fi valabilă vânzarea, lucrul trebuie să existe în momentul încheierii contractului sau să poată
exista în viitor. În caz contrar, contractul este lovit de nulitate absolută.
Dacă este vorba de vânzarea unui bun ce va fi fabricat în viitor, contractul este valabil. Dar, în cazul
în care fabricarea bunului promis nu s-a mai realizat, contractul este totuşi valabil încheiat, dar nu a fost
executat din vina vânzătorului (cu excepţia cazului în care cumpărătorul îşi asumă riscul de a nu mai primi
bunul contractat).
Lucrul să fie determinat sau deteminabil.
Bunurile individual determinate se individualizează prin adresă, schemă cadastrală etc. (dacă sunt
imobile prin natura lor) sau, în general, prin însuşiri proprii, specifice. Bunurile determinate generic, care se
individualizeză prin însuşirile speciei căreia îi aparţine, se determină la momentul predării (prin măsurare,
numărare, cântărire).

Dacă bunul este doar determinabil, sunt precizate în contract condiţiile sau elementele determinării lui
viitoare.

Preţul vânzării
Este elementul care diferenţiază contractul de vânzare-cumpărare de cel de schimb, atât în dreptul
civil, cât şi în dreptul comercial, deoarece constă într-o sumă de bani şi nu într-un alt bun.
Preţul reprezintă obiectul prestaţiei cumpărătorului.
Preţul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie determinat sau determinabil;
- să fie real.
Preţul să fie determinat sau determinabil
Este determinat preţul care este prevăzut în contract printr-o sumă de bani.
Este determinabil preţul în legătură cu care s-au prevăzut în contract condiţiile determinării lui în
viitor. Potrivit art. 1303 C. Civ, preţul vânzării trebuie să fie serios şi determinat de părţi.
Spre deosebire de Codul civil, Codul Comercial prevede, în art. 60 că vâzarea pe un preţ nedeterminat
în contract este valabilă dacă părţile au convenit asupra unui mod de a-l determina ulterior.
Art. 61 C. Com. prevede că vânzarea făcută pe adevăratul preţ sau pe preţul curent este, de asemenea,
valabilă. În acest caz preţul se determină conform art. 40.
Art. 40 C. Com. arată: când urmează a se hotărâ adevăratul preţ sau preţul curent al productelor,
mărfurilor, transporturilor, navlului, al primelor de asigurare, cursul schimbului, al efectelor publice şi al
titlurilor industriei, el se ia după listele bursei sau după mercurialele locului unde contractul a fost încheiat sau,
în lipsă după acelea ale locului celui mai apropiat sau după orice fel de probă.
Preţul să fie real.
Aceasta presupune ca preţul să nu fie simulat, derizoriu. În materie comercială, caracterul real al
preţului este apreciat cu mai multă toleranţă, dat fiind specificul comerţului.

1.3 Efectele contractului

Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială sunt obligaţiile vânzătorului şi obligaţiile

cumpărătorului.
 Pricipalele obligaţii ale vânzătorului sunt obligţia de a transmite dreptul de proprietate asupra
lucrurilor vândute în patrimoniul cumpărătorului, obligaţia de a preda cumpărătorului bunurile vândute şi,
eventual de a-i remite documentele referitoare la acestea, precum şi obligaţia de a asigura comformitatea
mărfurilor, ce include garanţia pentru vicii şi garanţia pentru evicţiune.
Principala obligaţie ale cumpărătorului este cea de a plăti preţul, la care se pot adăuga şi alte obligaţii
suplimentare (de exemplu, obligaţia cumpărătorului de a prelua bunurile cumpărate).

1.4 Varietăţi ale contractului de vânzare-cumpărare

Vânzarea pe gustate constisuie o varietate de vâznare prin care cumpărătorul consimte plata preţului
în momentul gustării produsului.
Vânzarea pe încercate – ce constituie o altă varietate de vânzare permite cumpărătorului să se
hotărască asupra preţului, numai după încercarea produsului. Această varietate de vânzare se aplică bunurilor
mobile corporale neconsumptibile.
Vânzarea după mostră este o vânzare pură şi simplă, perfectă din momentul acordului de voinţă.
Funcţia juridică a mostrei este de a pune la dispoziţia părţilor mijlocul de a controla dacă marfa ce a făcut
obiectul vânzării corespunde cu aceea predată. Condiţiile vânzării şi calitatea mărfii se determină după
mostră. De regulă, mostra este furnizată de vânzător.
Ea poate fi propusă şi de cumpărător sau poate fi executată de vânzător după prescripţiile cumpărătorului şi
supusă în prealabil omologării cumpărătorului, ori unei livrări de probă. Mostra acceptată de părţi cu ocazia
încheierii contractului, devine mostră contractuală, ea având o altă semnificaţie decât mostrele de reclamă
sau prezentete la târguri. Spre deosebire de vânzarea după mostră contractuală, care are un caracter rigid,
deoarece orice neconcordanţă între marfă şi mostră, echivalează cu o neexecutare a contractului, generând
rezoluţiunea acestuia, mostra tip de produs este mai puţin rigidă. Se presupune că părţile au înţeles să permită
o anumită toleranţă în aprecierea corespondenţei dintre marfă şi mostra tip. Vânzarea după mostră este o
vânzare tipic comercială.
Vânzarea după catalog este o nouă modalitate de vânzare şi determinare a calităţii mărfii. Cataloagele
editate pentru o gamă largă de produse cuprind caracteristicile mărfii, preţul şi alte date necesare. Catalogul
trebuie să fie clar, precis şi exact. El este însoţit de formulare, de scrisori sau de bonuri de comandă.
Contractul se încheie prin corespondenţă, fiind supus regurilor generale ale contractului de vânzare-
cumpărare comercială. Deşi prin acest tip de contract se evită deplasarea cumpărătorului, există şi
dezavantaje legate de faptuul că, uneori, menţiunile din catalog sunt depăşite ori mărfurile alese nu mai există
în stoc – ceea ce implică un termen de livrare destul de lung.
Vânzarea la bursă presupune aplicarea legii în vigoare la sediul bursei.
Bursa este o instituţie speculativă aflată sub controlul statului. Există două feluri de burse. Burse de
mărfuri şi burse de valori. Specific vânzării la bursă este absenţa mărfii, rezultând faptul că, în cazul în care
bursa în cauză nu are propriile stasuri de calitate, nu se pot formula pretenţii asupra calităţii mărfii. Vânzările
la bursă se fac prin intermediari. Intermediarul poartă denumirea de curtier în dreptul continental şi broker în
dreptul anglo-american. Curtierii sunt obligaţi să respecte secretul tranzacţiilor, să nu tranzacţioneze în nume
sau în interes propriu şi să se supună indicaţiilor date de sindicul bursei.
Vânzarea la licitaţie se organizează în toate statele lumii, spre deosebire de vânzarea la bursă.
Achiziţiile publice, procurarea de utilaje şi instalaţii din fonduri avansate de ONU se fac, fără excepţie, pe
bază de licitaţie. Licitaţiile sunt de două feluri. Licitaţii închise – situaţie în care numai un anumit număr de
comercianţi sunt invitaţi la licitaţie, şi licitaţii deschise – la care participă orice porsoană interesată care
achiziţionează caietul de sarcini şi plăteşte taxa de participare. Specific vânzării la licitaţie este faptul că
marfa este întotdeauna prezentă. Marfa se prezintă sub două moduri. Ori sub formă de mostre, caz în care
marfa trebuie să răspundă condiţiilor de calitate pe care le prezintă mostra, cu consecinţa că nu se pot formula
pretenţii de calitate pentru viciile aparente ale mostrei, ori sub formă de documentaţie tehnică, caz în care
partea care a luat cunoştinţă de conţinutul documentaţiei, chiar dacă nu a adjudecat, este obligată să păstreze
confidenţialitatea asupra mărfii respective. Legea aplicabilă vânzării de mărfuri la licitaţie este legea în
vigoare la locul licitaţiei.

Vânzarea de mărfuri în consignaţie

Potrivit unei părţi a doctrinei, contractul de vânzare în consignaţie este o varietate a contractului de
vânzare. În doctrină există şi opinia contrară, potrivit căreia acest contract este o varietate a contractului de
intermediere.
Contractul de vânzare în consignaţie este încheiat între doi comercianţi, consignant şi consignatar.
Este contractul prin care, în schimbul unui comision, consignatarul se obligă să vândă, pe contul
consignantului, marfa predată lui de acesta în depozit.149
Contractul de consignaţie este reglementat în dreptul român de Legea nr. 137/1934 modificată prin
Legea nr. 34/1936.
Contractul de consignaţie este un contract complex deoarece presupune un depozit, un comision şi o
vânzare.

Secţiunea 2. Contractul de leasing

1.1 Leasingul în România

149
Pentru amănunte privind efectele contractului de consignaţie vezi Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, Editura
Universul juridic, Bucureşti, 2007, pp. 523-523.
 Leasingul în România este reglementat de Legea nr.90/1998 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului
nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing (textul legii este publicat în M. Of. nr.
170/
30 aprilie 1998 ).
Operaţiunile de leasing sunt acele operaţiuni prin care o parte, denumită locator-finanţator, transmite
pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părţi,
denumită locatar-utilizator, la solicitarea acestuia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing. 150

1.2 Contractul de leasing

Contractul de leasing este un contract cu titlu oneros, comutativ, cu executare succesivă, numit, având
un caracter bilateral (sinalagmatic). El este, totodată un contract complex, cuprinzând o locaţiune, o vânzare,
un mandat şi o promisiune unilaterală de vânzare.151
Părţile contractante sunt societatea de leasing, în calitate de finanţator şi utilizatorul-beneficiar, în
calitate de locatar.
Rata de leasing (sau plata – în cazul contractului de leasing) constă într-o prestaţie succesivă, de
natură financiară sau patrimonială.
Cuantumul ratei de leasing nu poate fi modificat decât prin acordul părţilor.
Leasingul mobiliar sau al bunurilor de echipament se clasifică în leasing finaciar şi leasig operaţional.
Leasingul financiar este acea opearaţiune de leasing care îndeplineşte una sau mai multe din următoarele
condiţii:
- riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul
încheierii contractului de leasing;
- părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se transferă utilizatorului dreptul
de proprietate supra bunului;
- utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va reprezenta cel mult
50% din valoarea de intrare (de piaţă) pe care acesta o are la data la care opţiunea poate fi
exprimată;
- perioada de folosire a bunului în sistem leasing acoperă cel puţin 75% din durata normală de
utilizare a bunului, chiar dacă, în final, dreptul de proprietate nu este transferat.
Leasingul operaţional este acea operaţiune de leasing care nu îndeplineşte niciuna din condiţiile
prevăzute pentru leasingul financiar.
Rata de leasing reprezintă:
- în cazul lesingului financiar, cota-parte din valoarea de intrare a bunului şi a dobânzii de leasing,
în condiţiile în care dobânda de leasing reprezintă rata medie a dobânzii bancare pe piaţa
românească;
150
Pentru detalii privind istoricul reglementării leasingului în România vezi S. Angheni,
M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008.
151
Pentru detalii privind efectele contractului de leasing vezi S. L. Cristea, Dreptul afacerilor, Editura Universitară, 2008, pp.
291-294.
 - în cazul leasingului operaţional, cota de amortizare este calculată în conformitate cu actele
normative în vigoare şi un beneficiu stabilit de către părţile contractante.
Valoarea totală reprezintă valoarea totală a ratelor de leasing la care se adaugă valoarea reziduală.
Valoarea reziduală reprezintă valoarea la care, la expirarea contractului de leasing, se face transferul
dreptului de proprietate asupra bunului către utilizator.152

Contractul de leasing cuprinde mai multe acte juridice marcate de interdependenţa dintre ele: o
vânzare, un mandat, o locaţie şi o promisiune unilaterală de vânzare.
a) Contractul de vânzare-cumpărare se încheie între producătorul-vânzător şi finanţatorul-cumpărător,
purtând asupra bunului ales de către utilizator, care tratează cu vânzătorul toate elementele vânzării.
Finanţatorul va plăti preţul pe baza procesulului verbal de predare încheieat între vânzător şi
utilizator. Acest contract prezintă unele particularităţi faţă de vânzarea uzuală. Astfel, vânzătorul are
obligaţia să livreze şi să instaleze bunul faţă de utilizator, cu alte cuvinte faţă de un terţ în raport cu
contractul de vânzare, terţ care suportă, el, cheltuielile de preluare. De asemenea, vânzătorul
răspunde pentru conformitatea bunului tot faţă de utilizator, care are acţiune directă contra
vânzătorului pentru viciile ascunse sau pentru neconcordanţa cu specificaţiile tehnice convenite
anterior.
b) Contractul de mandat intervine între finanţator, ca mandant şi utilizator, ca mandatar. În calitatea
arătată, finanţatorul negociază şi încheie cumpărarea bunului de echipament, convenind cu
vânzătorul asupra parametrilor tehnici ai acestuia. Totuşi, mandatul intervenit între utilizator şi
finanţator prezintă unele particulariltăţi faţă de dreptul comun, utilizatorul acţionând în numele
finanţatorului, dar neprimind indicaţii de la acesta şi având mandatul de a sta în justiţie şi dispunând
de o acţiune în garanţie împotriva vânzătorului.
c) Contractul de locaţie intervine între creditorul-locator şi utilizatorul-locatar şi reprezintă
substanţa contractului de leasing. Întocmai locaţiei clasice, locaţiunea din cadrul leasingului are
caracter intuitu personae, finanţatorul acceptând contractul numai după ce a verificat
solvabilitatea şi capacitatea profesională a utilizatorului, care nu-şi poate substitui un terţ în
executarea contractului de leasing şi nici nu poate subânchiria echipamentul dat în folosinţă.
Contractul de leasing are şi caracter irevocabil, cel puţin în perioada fixă, care coincide cu durata
amortizării fiscale a bunului închiriat, perioadă în care nici finanţatorul şi nici utilizatorul nu pot
revoca unilateral actul dintre ei. Locaţiunea din cadrul leasingului a suferit alterări în raport de
locaţia clasică şi în sensul că obligaţiile locatorului privind predarea posesiei bunului şi privind
asigurarea liniştitei şi utilei posesii sunt executate de vânzător, nu de finanţator. Obigaţia de
întreţinere a bunului închiriat este, de asemenea, în întregime pe seama locatarului, care suportă şi
prima de asigurare, iar nu pe seama locatorului.
d) Promisiunea unilaterală de vânzare fiinţează în seama finanţa-torului şi oprează la finele duratei
contractului de leasing. Astfel, utilizatorul are posibilitatea fie să restituie bunul, fie să ceară
reînoirea locaţiei pentru o nouă perioadă de timp contra unei chirii diminuate, fie să cumpere

152
S. L. Cristea, op. cit., pp. 287-288.
 bunul la un preţ rezidual rezultat din diferenţa dintre preţul iniţial, precizat în contract, şi chiria
achitată. Dacă utilizatorul optează pentru această ultimă soluţie, creditorul-finanţator este obligat
să-i vândă echipamentul.

2.3 Consideraţii privind leasingul internaţional

În cazul în care societatea de leasing şi utilizatorul se află în state diferite, devin aplicabile normele
Legii nr. 105/1992 privind raporturile de drept internaţional privat, cu modificările şi completările ulterioare.
Art. 40 alin. 3 al legii arată că prin sediu real se înţelege locul unde se află centrul principal de
conducere şi gestiune a activităţii statutare, chiar dacă hotărârile consiliului de administratie sunt adoptate
porivit directivelor din alte state. Este vorba de sediul societăţii de leasing. Aceasta, potrivit aceleiaşi legi, are
naţionalitatea statului în care are sediul, sediul principal sau sediul real.
Importanţa instituţiei leasingului şi extinderea reglementării ei în tot mai multe ţări, au fost punctul de
plecare pentru decizia UNIDROIT de a elabora un proiect de reguli uniforme în materie. Astfel se explică
semnarea la Ottawa, la 28 mai 1988 a Convenţiei UNIDROIT asupra leasingului financiar internaţioanal. 153
Secţiunea 3. Contractul de factoring

Acest contract nu este reglementat prin legi speciale în legislaţiile naţionale, fiind, de regulă, un
contract nenumit astfel încât acestuia i se aplică reguli specifice instituţiilor de drept civil componente.
Contractul de factoring este utilizat pe scară largă de instituţiile de credit, în special bănci, care au
simţit nevoia elaborării unor norme tehnice interne.
Pe plan internaţional, contractul de factoring cunoaşte o reglementare uniformă legală specială,
realizată prin efortul UNIDROIT şi materializată în Convenţia de la Ottawa din 1988 privind contractul
internaţional de factoring, intrată în vigoare în 1995.
Există şi Convenţia Naţiunilor Unite (UNCITRAL), adoptată la New York în 2001 privind cesiunea
de creanţă în comerţul internaţional, deschisă numai spre semnare – deci neintrată în vigoare – convenţie
care, în perspectivă, ar urma să prevaleze, în materie, Convenţiei de la Ottawa
din 1988.
Analizând factoringul din perspectivă istorică, descoperim începuturile sale în secolul al XVII-lea,
când emigranţii englezi din America de Nord, pentru a putea vinde mărfurile lor (mai ales blănuri, peşte şi
lemn) apelau la agenţi sau factori, aceştia comportându-se precum comisionarii din dreptul continental.
Astfel, factorii englezi şi americani apăreau ca persoane de încredere cărora li se încredinţa vânzarea în
America a produselor manufacturate engleze ori a materiilor prime provenite din America pe piaţa engleză.
Factorii nu erau proprietarii mărfurilor pe care le aveau în custodie, dar răspundeau pentru păstrarea şi
conservarea acestora, precum şi a banilor sau a altor beneficii obţinute din vânzarea lor. Sfaturile şi
recomandările factorilor cu privire la orice aspect privind vânzarea bunurilor sau a preţurilor care se puteau
obţine se bucurau de încrederea celor care îşi vindeau astfel mărfurile.

Deşi tehnica factoringului s-a dovedit extrem de utilă, ea a avut o dezvoltare nesemnificativă în prima
jumătate a secolului XX în America din cauza prejudecăţii că un comerciant recurgea la serviciile unui factor
153
S. L. Cristea, op. cit., p. 286.
numai dacă era în prag de faliment şi, deci, nu putea apela la un credit bancar. Din acest motiv factorii
americani s-au vzut obligaţi să-şi extindă activitatea de finanţare pe termen scurt şi în alte domenii decât
industria textilelor, cum ar fi industria încălţămintei, a mobilei, a jucăriilor, a feroneriei şi altele. 154
Factoringul este un contract complex prin care o parte, numită aderent, transferă în proprietate o
anumită categorie a creanţelor sale unei alte părţi, numită factor, care, în schinbul unui comision, se obligă să
achite aerentului valoarea lor, subrogându-se în drepturile acestuia faţă de debitorii creanţelor cedate şi pe
care urmează să le încaseze.
Factorul este cel care suportă riscul insolvabilităţii datornicilor, precum şi al neachitării la termen de
către aceştia (risc de trezorerie).
Factoringul şi-a evidenţiat utilitatea în desfăşurarea relaţiilor comerciale atât ca instrument de
finanţare pe termen scurt, cât şi ca instrument de gestiune comercială.
În ţara noastră factoringul este reglementat de Legea nr. 135/1997, cu precizarea că factorul preia de
la aderent proprietatea creanţelor şi nu gajul creanţelor, aşa cum prevede această lege.
În raport de momentul achitării creanţelor de către factor, există două tipuri de factoring:
1. factoring tradiţional (old line factoring);
2. factoring la scadenţă (maturity factoring).
În cadrul factoringului tradiţional, factorul plăteşte creanţele agreate în momentul primirii acestora,
creditându-l de fapt pe aderent, până la exgibilitatea creanţelor şi încasarea valorii lor de la debitorii cedaţi.
La factoringul la scadenţă, factorul plăteşte creanţele agreate în momentul scadenţei, data cesiunii
creanţelor cedate fiind tocmai data scadenţei, spre deosebire de situaţia factoringului tradiţional, când data
cesiunii coincide cu data naşterii creanţei respective.
Contractul de factoring are multe afinităţi cu tehnica scontului, de care totuşi se deosebeşte.
Ca şi factoring-ul, scontul presupune o transmitere de creanţă pe baza căreia se acordă un credit
înainte de scadenţă.
Dar, dacă scontul poartă asupra unei operaţii izolate şi implică un titlu negociabil, în raport de
valoarea nominală a căruia se plăteşte suma, împrumutatul rămânând garantul bunei realizări a operaţiilor,
factoringul este însoţit de o clauză de exclusivitate asupra tuturor operaţiilor aderentului, care garantează
numai existenţa creanţelor, factorul asumându-şi şi riscul insolvabilităţii debitorilor cedaţi.
Factoringul prezintă cele mai multe analogii cu cesiunea de creanţă şi cu subrogarea prin plată.
În cazul factoringului, transmiterea creanţelor de la aderent la factor presupune formalităţi
simplificate, fiind neinteresant acordul sau dezacordul debitorilor cedaţi, cărora aderentul le notifică doar
faptul că trebuie să plătească valabil numai în mâna factorului.
De esenţa factoringului este transmiterea creanţei către factor, transmitere ce se realizează pe calea
subrogaţiei convenţionale, în temeiul căreia factorul dobândeşte proprietatea creanţelor transmise de adrent,
împreună cu toate drepturile şi garanţiile grefate pe acestea, pierzând acţiunea în regres împotriva aderentului
care a fost plătiti, cu excepţia acţiunii în repetiţiune a plăţii nedatorate, în ipoteza inexistenţei totale sau
parţiale a creanţei.

154
Pentru detalii privind factoringul, inclusiv istoricul apariţiei, vezi B. Vartolomei, Contractul de factoring, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2006.
 Contractul de factoring155 este un contract comercial, sinalagmatic, cu titlu oneros, cu executare
succesivă şi consensual.
Este un contract încheiat intuitu personae cât priveşte pe aderent, pe care factorul îl acceptă după o
serioasă verificare şi în considearea modului în care îşi conduce afacerile cu clienţii cedaţi, ale căror creanţe
le-a agreat.
Este, în mare măsură, un contract de adeziune, deoarece, pentru obţinerea creditului, aderentul
acceptă clauzele impuse de factor, în legătură mai ales cu alegerea clienţilor.
Este un contract afectat de o clauză de exclusivitate în privinţa tuturor creanţelor aderentului sau cel
puţin a creanţelor pe o anumită piaţă şi nu poate purta asupra unei singure creanţe.
Are în vedere creanţe pe termen scurt, fatoringul reprezentând o tehnică particulară de creditare a
aderentului pe termen scurt, până la un an.
Efectele contractului.
Factorul are obigaţia de a plăti aderentului toate facturile pe care în prealabil le-a aprobat.
Plata creanţelor se face, de regulă, pe data cedării acestora, pe măsura prezentării facturilor.
Practic, pentru a-l plăti pe aderent, factorul îi deschide un cont curent, în care prevede şi un credit şi
un anumit plafon pentru fiecare client agreat.
La primirea facturilor cu actele justificative şi chitanţa subrogatorie, valoarea nominală a acestora se
înscrie de către factor la credit, iar comisionul şi eventual acel agios – suma reţinută în cazul în care aderentul
utilizează creditul înainte de exigibilitatea creanţelor transmise – sunt înscrise la debit.
Factorul subrogat aderentului are şi unele drepturi îmotriva debitorilor cedaţi, cărora le poate opune
toate excepţiile creanţei sau le poate intenta acţiune în plată.
Aderentul are obligaţia de a plăti comisionul convenit, precum şi de a înscrie pe factură invitaţia
adresată debitorului de a plăti direct factorului, menţiunea de subrogare pe factură fiind obligatorie.
Aderentul este ţinut, de asemenea, să garantze factorului existenţa creanţei, scop în care este dator să
coopereze cu acesta, informându-l de toate cauzele care ar putea afecta creanţa.

Secţiunea 4. Contractul de franciză

Ordonanţa Guvernului nr. 52/1997 privitoare la regimul juridic al francizei, aprobată şi completată prin
Legea n. 79/1998 prevede că franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între
persoane fizice sau persoane juridice independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, numită
francizor, acordă altei persoane, numită beneficiar, dreptul de a exploata o afacere, un produs, o tehnologie sau
un serviciu.

155
Pentru consideraţii privind factorigul internaţional vezi I. Rucareanu, B. Stefanescu, Dreptul comerţului internaţional, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983,
p. 231.
 Este contractul care constă în acordarea de către un comerciant (francizor) producător, prestator de
servicii, a dreptului de a vinde anumite bunuri, de a presta anumite servicii şi de a beneficia de un sistem de
relaţii ce conţine marca, semnele, know-how-ul şi asistenţa sa unui alt comerciant (persoană fizică sau
persoană juridică), numit beneficiar, în schimbul unui preţ.156
Contractul de franciză este un contract bilateral, consensual, cu titlu oneros, intuitu personae.
Legiuitorul a prevăzut obligativitatea ca în contractul de franciză să fie introduse următoarele clauze:
- obiectul contractului;
- drepturile şi obligaţiile părţilor;
- condiţiile financiare;
- durata contractului;
- condiţii de modificare, prelungire şi reziliere.
În doctrina veche francizorul purta denumirea de franchiser, beneficiarul purta denumirea de
franchisee, iar redevenţa periodică inclusă în preţ se numea franchise-fee.157

Astfel, plata cuprinde o sumă fixă – taxă de intrare în reţea, precum şi plata unei redevenţe pentru
utilizarea mărcii, know-how-ului (franchise-fee).
Efectele contractului de franchiză
Francizorul se obligă:
- să furnizeze informaţii despre experienţa dobândită şi transerabilă, condiţiile financiare ale
contractului, elementele care permit beneficiarului să-şi întocmească planul financiar, obiectivele
şi aria exclusivităţii acordate, durata contractului şi condiţiile reînnoirii, rezilierii, cesiunii;
- să deţină şi să exploateze o activitate comercială pe o anumită perioadă, anterior lansării reţelei
de franciză;
- să fie titularul drepturilor de proprietate industrială şi/sau intelectuală;
- să asigure beneficiarilor săi o pregătire iniţială, precum şi asistenţă tehnică comercială şi/sau
tehnică permanentă pe toată durata existenţei drepturilor contractuale.
Beneficiarul se obligă:
- să dezvolte reţeaua de franciză şi să menţină identitatea sa comună, precum şi reputaţia acesteia;
- să furnizeze francizorului orice informaţie de natură a facilita cunoaşterea şi analiza
performanţelor şi a situaţiei real financiare, pentru a asigura o gestiune eficientă în legătură cu
franciza;
- să nu divulge la terţe persoane know-how-ul furnizat de către francizor, nici durata contractului
de franciză, nici ulterior.

156
S. Cristea, Dreptul afacerilior, Editura Universitară, Bucureşti, 2008, p. 301.
157
Pentru detalii privind franchisa vezi C. Ene, Contractul internaţional de franchising, Editura Universitară, Bucureşti, 2009.
 Reţeaua de franciză cuprinde un ansamblu de raporturi contractuale între francizor şi mai mulţi
beneficiari, în scopul promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu, precum şi pentru dezvoltarea
producţiei sau distribuţiei unui produs sau serviciu.
Secţiunea 5. Contractul de cont curent

1.1 Noţiune şi caractere juridice

Contractul de cont curent este o convenţie, intuitu personae, prin care părţile, denumite corentişti
consimt ca toate creanţele şi datoriile lor reciproce să fie supuse unui mecanism de reglementere, prin
fuziunea instantanee a acestor creanţe într-un sold unic, care să definească poziţia unuia faţă de celălalt –
creditor sau debitor.158
Contractul de cont curent este un contract bilateral, sinalagmatic deoarece părţile se obligă să se
crediteze reciproc pentru prestaţiile făcute.
Este un contract cu titlu oneros, deoarece sumele înscrise în contul curent produc dobânzi. Acestea se
calculează de la data înscrierii sumei în cont.
De asemenea, contractul de cont curent este un contract consensual, el perfectându-se prin simplul
consimţământ al părţilor. Părţile îşi acordă credit pentru veniturile reciproce, care sunt de esenţa contractului.
Contractul de cont curent este un contract cu executare succesivă, prin remiteri reciproce şi
alternative.
Contractul de cont curent poate fi conceput fie ca un contract accesoriu, atunci când se încheie pentru
executarea altor contracte, între aceleaşi părţi, fie ca un contract autonom, atunci când se încheie între două
bănci.159

1.2 Efectele contractului de cont curent

Cel mai important efect este transmiterea dreptului de proprietate asupra valorilor înscrise în contul
curent, între transmiţător şi primitor – aşa cum prevede articolul 370 din Codul comercial.

Efectul de plată a creanţelor, din momentul intrării lor în cont – efect ce decurge din transferul
dreptului de proprietate asupra remiterilor reciproce.
Efectul de garanţie – efect ce reprezintă substanţa contractului de cont curent – decurge din aceea că,
pentru fiecare corentist, creanţele reciproce garantează datoriile reciproce.
De asemenea, contractul de cont curent operează şi o novaţie a vechii obligaţii, rezultând din
contractul de vânzare-cumpărare.160
Contractul de cont curent poate înceta de drept, potrivit convenţiei corentiştilor sau prin închiderea
unuia din conturile reciproce de către bancă.
În cazuri excepţionale, reglementate de Codul Civil, încetează (în cazul morţii sau punerii sub
interdicţie a unuia din corentişti).

158
M. L. Belu Magdo, Drept comercial, Editura HG, Bucureşti, 2003, p. 397.
159
M. L. Belu Magdo, op. cit., p. 398.
160
Pentru detalii privind efectele contractului de cont curent, vezi M. L. Belu Magdo, op. cit., p. 399.
 Odată cu încetarea contului curent, banca dispune lichidarea contului, care se face prin stabilirea
soldului – în modalităţile arătate de art 372 C. Com. sau de către corentişti. În lipsa unei înţelegeri între
aceştia, banca poate cere lichidarea contului pe cale judecătorească.
Contractul de cont curent are o importanţă deosebită, fiind un instrument util şi sigur pentru achitarea
datoriilor reciproce ale corentiştilor. De regulă, corentiştii sunt, totodată, părţi într-un contract de vânzare-
cumpărare.

Secţiunea 6. Contractul de report

Aşa cum prevede art. 74 C. Com, contractul de report constă în cumpărarea pe bani gata a unor titluri
de credit, care circulă în comerţ, şi în revânzarea simultană cu termen şi pe un preţ determinat către aceeaşi
persoană a unor titluri de aceeaşi specie.
Deci, este vorba de un act juridic complex, ce cuprinde o dublă vânzare. Una din vânzări se execută
imediat, atât în pivinţa predării titlurilor, cât şi a preţului, iar cealaltă este o revânzare cu termen la un preţ
determinat.
Contractul de report este un contract real şi nu consensual deoarece, pentru validitatea contractului,
legea impune predarea reală a titlurilor date în report (art. 74 alin. 2 C. Com.).
Potrivit Codului Comercial (art. 3 pct. 3), contractul de report este o faptă de cmerţ conexă sau
accesorie. El dobândeşte comercialitate datorită obiectului său, care îl constituie titlurile de credit. 161
În temeiul contractului de report, reportatul – care deţine titluri de credit care circulă în comerţ – dă în
report (vinde temporar) aceste titluri reportatorului (de obicei un bancher), în schimbul unui preţ plătibil
imediat. Prin acelaşi contract, părţile se înţeleg ca, la un anumit teren, reportatorul să revândă reportatului
titluri de credit de aceeaşi specie, pe un preţ determinat.
Reportatorul va primi de la reportat o remuneraţie denumită preţ de report sau premiu, care constituie
preţul serviciului prestat de reportator. Premiul rezultă din diferenţa între preţul determinat al vânzării cu
termen şi preţul nominal al titlurilor de credit din prima vânzare (vânzarea iniţială). Diferenţa între suma dată
şi cea încasată de reportator se numeşte report.
Contractul prezintă avantaje pentru ambele părţi.
El poate fi folosit nu numai de cel care are nevoie de numerar, ci şi de cel interesat să deţină anumite
titluri de credit. Astfel, o persoană care este acţionar la o societate, pentru a obţine majoritatea în adunarea
generală, cumpără 25 de acţiuni de la ale acţionar, cu condiţia să i le revândă la un preţ determinat. În acest
caz operaţiunea este profitabilă proprietarului titlurilor. El vinde la preţul nominal, dar la termen va încasa un
profit de la cel care le-a folosit. Diferenţa de sumă încasată de proprietarul titlurilor se numeşte deport. Un
astfel de contract este supus aceloraţi reguli care se aplică reportului.
Majoritatea autorilor consideră că în contractul de report există un singur preţ – cel convenit de părţi
şi plătibil la scadenţă. Aceasta deoarece prin încheierea contractului de report, reportatul urmăreşte protejarea
titlurilor de credit împotriva oscilaţiei preţurilor. Acest lucru se realizează prin fixarea unui preţ chiar în
momentul încheierii contractului, preţ care va fi plătit pentru redobândirea titlurilor de credit. 162

161
Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura Universul Juridic, 2007, p. 529.
162
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 530.
 În ceea ce priveşte natura juridică a contractului, opinia dominantă în doctrină este aceea că cele două
vânzări nu trebuie privite ca operaţiuni separate, ci ca elemente inseparabile ale unui contract unic, încheiat
între aceleaşi persoane, cu acelaşi obiect şi cu un singur preţ. Este vorba de un contract sui generis, care, spre
deosebire de vânzare-cumpărare, reclamă remiterea titlurilor de credit. El operează un dublu transfer de
proprietate între aceleaşi persoane şi la termene diferite asupra unor titluri de credit de aceeaşi specie. 163

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 6

TITLURILE DE CREDIT

Secţiunea 1. Noţiunea şi caracteristicile

titlurilor comerciale de valoare

Una din formele juridice moderne a circulaţiei bunurilor o constituie circulaţia înscrisurilor (titlurilor)
care încorporează anumite valori patrimoniale. Aceste valori circulă prin transmiterea înscrisurilor care le
reprezintă, înscrisuri cum ar fi: acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile pe acţiuni, cambia, cecul,
conosamentul etc.
Instituţionalizarea circulaţiei titlurilor reprezintă una dintre cele mai importante contribuţii ale
dreptului comercial la progresul activităţii comerciale moderne. 164
Pentru desemnarea titlurilor ce încorporează anumite valori patrimoniale este folosită noţiunea
generică de titluri de credit sau titluri de valoare. Noţiunea de titluri de credit este folosită în dreptul
neolatin. Noţiunea de titluri de valoare aparţine dreptului german.165
Astfel, titlul comercial de valoare poate fi definit ca un înscris în temeiul căruia posesorul său legitim
este îndrituit să exercite, la o dată determinată, dreptul arătat în înscris.

Titlul comercial de valoare are următoarele caracteristici:

a) înscrisul are caracter constitutiv, iar dreptul încorporat în titlu nu există fără înscrisul respectiv;
b) înscrisul are caracter formal, trebuind să îmbrace forma determinată de lege;

c) înscrisul are caracter literal, deoarece întinderea şi natura dreptului, ca şi obligaţia corelativă
dreptului sunt determinate exclusiv de menţiunile cuprinse în înscris;
d) înscrisul conferă un drept autonom deoarece dreptul şi obligaţia corelativă născute din titlu sunt
independente faţă de actul juridic din care decurg (raportul juridic fundamental), iar în cazul
transmiterii titlului, dobânditorul va deveni titularul unui drept propriu, care este un drept nou,
originar, şi nu un drept derivat din cel al transmiţătorului.

Secţiunea 2. Clasificarea titlurilor comercilale

de valoare

163
Pentru detalii privind efectele contractului de report vezi Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 531.
164
D. Gălăşescu-Pyk, Cambia şi biletul la ordin, vol. I, Bucureşti, Tiparul universitar, 1939, p. 2.
165
S. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 547.
 Titlurile comerciale de valoare se pot clasifica după mai multe criterii: după conţinutul lor, după
modul în care circulă şi după cauza lor.
Pe baza clasificărilor se poate determina regimul juridic al diferitelor categorii de titluri de valoare.
După conţinutul lor, acestea se clasifică în efecte de comerţ. Valori mobiliare şi titluri reprezentative
ale mărfii.

a) Efectele de comerţ
Sunt înscrisuri care dau posesorilor legitimi dreptul la plata unei sume de bani. Intră în această
categorie cambia, biletul la ordin şi cecul.
Cambia este un îmscris prin care o persoană dă dispoziţie altei persoane să plătească o sumă de bani,
la scadenţă, unei a treia persoane sau la ordinul acesteia.
Biletul la ordin este acel înscris prin care o persoană se obligă să plătească o sumă de bani, la
scadenţă, altei persoane sau la ordinul acesteia.
Cecul este un înscris prin care o persoană dă ordin unei bănci la care are un disponibil să plătească o
sumă de bani unei persoane sau la ordinul acesteia.
Efectele de comerţ îndeplinesc funcţia de numerar, de instrument de plată. Ele sunt şi titluri de credit
deoarece dau dreptul titularului de a încasa suma arătată în înscris, iar până la scadenţă debitorul beneficiază
de credit. Cecul este un mijloc de plată şi mai puţin un instrument de credit. Dar, datorită faptului că îi sunt
aplicabile unele reguli proprii titlurilor de credit, cecul este enumerat şi el în categoria titlurilor de credit.
Deoarece se pot transmite prin mijloacele dreptului comercial, efectele de comerţ sunt considerate
titluri negociabile.

b) Valorile mobiliare
Sunt înscrisuri care atribuie titularilor anumite drepturi complexe, patrimoniale şi personal-
nepatrimoniale. Fac parte din această categorie acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile comerciale.
Acţiunile sunt titluri reprezentative ale contribuţiei asociaţilor, constituind fracţiuni ale capitalului
social, care conferă posesorilor calitatea de acţionar. Acţiunile dau titularului anumite drepturi: dreptul la
dividende, dreptul la vot în adunarea generală, dreptul la restituirea valorii nominale în caz de dizolvare şi
lichidare a societăţii etc.
Acţiunile sunt titluri de credit negociabile, care circulă în condiţiile legii.
Obligaţiunile sunt înscrisuri emise de o societate comercială în schimbul sumelor de bani
împrumutate, care încorporează îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume şi de a plăti dobânzile
corespunzătoare.
Titularii obligaţiunilor sunt creditorii societăţii şi, în această calitate, au dreptul la restituirea, la
scadenţă, a sumei datorate şi la plata dobânzilor aferente.
Şi obligaţiunile sunt titluri de credit negociabile, care circulă în condiţiile legii.

c) Titlurile reprezentative ale mărfii

Sunt înscrisuri care conferă un drept real (drept de proprietate sau de garanţie) asupra unor mărfuri
aflate în depozit, în docuri, antrepozite etc. sau încărcate pe nave pentru a fi transportate. Posesorul titlului
este titularul dreptului real asupra mărfurilor şi poate dispune de ele.
 Din această categorie fac parte conosamentul, recipisa de depozit şi warantul.
Conosamentul este înscrul eliberat de comandantul sau armatorul navei cu care se transportă
mărfurile, care atestă încărcarea mărfurilor pentru a fi transportate. Posesorul legitim al înscrisului este
considerat proprietarul mărfurilor.166
Recipisa de depozit este un înscris care conferă titularului dreptul de proprietate asupra mărfurilor
depozitate în magazii specializate.
Warantul este înscrisul care conferă calitatea de titular al unui drept de garanţie reală mobiliară asupra
mărfurilor depozitate.
Aceste înscrisuri se numesc titluri reprezentative ale mărfurilor deoarece ele înlocuisc mărfurile şi pot
circula în locul acestora, în condiţiile legii.
După modul în care circulă, există trei categorii de titluri comerciale de valoare: titluri nominative,
titluri la ordin şi titluri la purtător.

a) Titlurile nominative
Sunt titluri nominative acelea în care este înscris numele titularului dreptului. Potrivit legii, titlul
nominativ se poate transmite prin cesiune. Aceasta se efectuează prin înscrierea unei menţiuni pe titlu şi
predarea titlului către cesionar. Pentru această cesiune nu sunt necesare formalităţile impuse de lege pentru
cesiunea reglementată de dreptul comun.
Dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative se transmite prin declaraţia făcută în registrul
acţionarilor emitentului, subscrisă de cedent şi cesionar sau de mandatarii lor şi prin menţiunea făcută pe
acţiune (art. 98 din Legea 31/1990).

b) Titlurile la ordin
Sunt titluri la ordin acele înscrisuri care cuprind drepturi care pot fi exercitate numai de o persoană
determinată (primul beneficiar) sau de o altă persoană căreia i-au fost transmise aceste drepturi printr-o
formalitate numită gir. Dobânditorul exercită drepturile la ordinul beneficiarului.

Operaţiunea girului, prin care se realizează transmiterea titlului, constă într-o menţiune translativă de
drepturi făcută de posesorul titlului, chiar în titlu, cu precizarea numelui dobânditorului.

c) Titlurile la purtător
Sunt titluri la purtător acele înscrisuri care încorporează anumite drepturi, fără să determine persoana
titularului drepturilor. În consecinţă, titularul drepturilor menţionate în înscris este posesorul legitim al
înscrisului.
Transmiterea titlurilor la purtător se realizează prin simpla remitere materială a înscrisurilor.
După cum cauza obligaţiei este sau nu menţionată în înscris, titlurile comerciale de valoare se împart
în două categorii: titluri cauzale şi titluri abstracte.

a) Titlurile cauzale
Sunt titluri cauzale înscrisurile care menţionează cauza obligaţiei (causa debendi). Fac parte din
această categorie acţiunile societăţilor comerciale, conosamentele etc.

166
Gh. Caraiani, „Conosamentul” în Revista de Drept Comercial nr. 6/1997, p. 50 şi urm., S. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 549.
 Pentru exercitarea dreptului de către titular este necesară menţiunea expresă a cauzei obligaţiei.

b) Titlurile abstracte
Sunt considerate titluri abstracte înscrisurile care încorporează obligaţia şi dreptul corelativ, fără a
menţiona cauza obligaţiei. Din această categorie fac fac parte cambia, biltul la ordin etc.
Cauza obligaţiei este un element extern şi ea nu are nicio influenţă asupra titlului.

Secţiunea 3. Cambia

Cambia este folosită pe scară largă atât în raporturile comerciale interne, cât şi internaţionale. Ea a
făcut obiectul unei reglementări juridice unitare. În 1930 la Geneva s-a încheiat convenţia referitoare la legea
uniformă a cambiei şi biletului la ordin.
Cu toate că România nu a aderat la această convenţie, cele mai multe prevederi ale legii uniforme au
fost preluate în legea română. Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin a folosit ca model legea
italiană asupra cambiei şi biletului la ordin din 1933, care se întemeia pe legea uniformă a cambiei şi biletului
la ordin.167
Prin O.G. nr. 11/1993 au fost aduse unele modificări şi completări Legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi
biletului la ordin.
Banca Naţională a României a emis anumite norme-cadru privind comerţul făcut de societăţile
bancare şi celelalte instituţii de credit cu cambii, bilete la ordin şi cecuri, precum şi norme tehnice privind
cambia şi biletul la ordin, potrivit uzanţelor internaţoinale actuale. Este vorba de Normele-cadru nr. 6/1994 şi
Normele tehnice nr. 10/1994.
De asemenea, Banca Naţională a reglementat un sistem informaţional menit să întărească siguranţa
creditului cambiei, biletului la ordin şi cecului, prin crearea Centralei Incidentelor de Plăţi (Regulamentul nr.
1/2001).
Deşi nu există o definiţie legală, cambia a fost definită în doctrină.
Cambia este un înscris prin care o persoană, denumită trăgător sau emitent, dă dispoziţie altei persoane,
numită tras, să plătească la scadenţă o sumă de bani unei a treia persoane, denumită beneficiar, sau la ordinul
acesteia.
Denumirea de cambie provine din cuvântul italian cambio, care înseamnă schimb. În reglementarea
Codului comenrcial, cambia era denumită şi trată sau poliţă.
De regulă, emiterea unei cambii are la bază existenţa unor raporturi juridice anterioare între
persoanele în cauză, care au ca izvor anumite acte juridice. În temeiul acestor raporturi juridice, numite
raporturi fundamentale, fiecare persoană are calitatea de creditor sau debitor în raporturile juridice la care
participă. Prin emiterea cambiei şi efectuarea plăţii se execută obligaţiile din raporturile juridice
preexistente.168
În doctrină, creanţa trăgătorului faţă de tras, care justifică emiterea cambiei este numită proviziune
sau acoperirea cambiei, iar creanţa beneficiarului faţă de trăgător se numeşte valoarea furnizată.

167
Asupra originii cambiei şi a evoluţiei reglementării legale a se vedea
D. Gălăşescu-Pyk, op. cit., vol. I, pp. 58-142, vezi şi S. L. Cristea Cambia în dreptul comparat, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001 şi P. V. Pătrăşcanu, Drept comercial, Cambia, biletul la ordin, Editura All, Bucureşti, 1994.
168
Asupra cambiei de complezenţă vezi P. Demetrescu, Cambia, Biletul la ordin, Cecul, Editura Tiparul Românesc, Bucureşti,
1942, p. 35, citat S. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 552.
 Observăm că emiterea cambiei nu duce la stingerea raporturilor juridice fundamentale. Aceste raporturi
juridice subzistă, afară de cazul când părţile au convenit o novaţie, adică stingerea obligaţiei vechi din
raportul fundamental şi înlocuirea ei cu o obligaţie nouă, rezultată din raportul cambial (art. 64 din Legea nr.
58/1934).169
Există caractere ale cambiei care îi configurează specificitatea ca titlu comercial de valoare:
a) Cambia este un titlu de credit. Prin cambie se realizează o operaţie de credit. Scadenţa este unică
pentru toate obligaţiile cambiale rezultate din cambie.
b) Cambia are ca obiect plata unei sume de bani, cu excluderea oricărei alte prestaţii. Toate
obligaţiile cambiale vor avea ca obiect pata aceleiaşi sume de bani, pe care trăgătorul a menţionat-
o în cambie, afară de cazurile când legea prevede altfel.
c) Cambia este un titlu complet. Dreptul şi obligaţia corelativă sunt cele cuprinse în înscris. Este
exclusă folosirea unor elemente exterioare, chiar dacă în cambie s-ar face trimitere la ele. Această
interdicţie decurge din caracterul literal al cambiei întemeiat pe formalismul titlurilor comerciale
de valoare.
d) Cambia este un titlu la ordin. Dreptul cuprins în cambie poate fi exercitat de beneficiar sau de
persoana căreia acesta i-a transmis cambia prin gir. Clauza la ordin este subânţeleasă pe orice
cambie. Astfel, emitentul cambiei autorizează pe posesorul ei să o transmită altei persoane oricând
doreşte la infinit. Legea permite transmiterea cambiei şi pe calea dreptului comun a cesiunii de
creanţă, situaţie în care în cambie trebuie să se facă menţiunea nu la ordin.
e) Cambia este un titlu abstract. Drepturile şi obligaţiile rezultate din cambie există în mod valabil,
independent de cauza juridă ce le-a generat (raporturile fundamentale).
f) Cambia creează obligaţii autonome. Toate obligaţiile care se nasc din cambie au o existenţă
juridică de sine stătătoare. Fiecare semnătură pusă pe titlu creează un raport juridic distinct cu
regim propriu. Ca atare, viciile sau lipsurile unui raport juridic nu afectează valabilitatea celorlalte
raporturi juridice. Astfel, dacă beneficiarul transmite cambia prin gir, el îşi asumă faţă de
dobânditor (giratar) o obligaţie valabilă, chiar dacă dreptul său era afectat de vicii. De asemenea,
dacă o persoană (avalist) garantează obligaţia trasului acceptant, obligaţia de garanţie (obligaţie
accesorie) este valabilă, chiar dacă obligaţia trasului (obligaţia principală) este anulabilă pentru
vicii de consimţământ ori incapacitate. Recunoaşerea valabilităţii obligaţiilor cambiale are ca
premisă existenţa unei cambii emise cu respectarea cerinţelor legii.
g) Cambia creează obligaţii necondiţionale. Obligaţiile cambiale nu pot fi subordonate unei condiţii
ori unei contraprestaţii din partea posesorului cambiei. Legea prevede nulitatea cambiei, în cazul
când ordinul de plată al trasului este condiţionat.
h) Cambia creează obligaţii solidare. Cambia, ca titlu de credit, este menită să circule. Prin
transmiterea cambiei pe calea girului, obligaţiei iniţiale a trăgătorului (privind acceptarea şi plata
cambiei de către tras) i se adaugă obligaţia succesivă asumată, prin semnătură proprie, de fiecare
transmiţător (girant) faţă de dobânditor (giratar). Girul realizează nu numai transmiterea cambiei, ci
şi garantarea dobânditorilor succesivi ai cambiei. Deci, fiecare semnatar al cambiei se obligă la
acceptarea şi plata cambiei la scadenţă. Obligaţiile cambiale născute din semnarea cambiei sunt
solidare. Astfel, la scadenţă, ultimul posesor al cambiei va putea cere plata sumei de bani
169
Asupra raportului cambial şi raportului fundamental vezi M. N. Costin, V. Luha, „Caracteristicile structurale ale cambiei” în
Revista de Drept Comercial nr. 4/1995,
pp. 44-46, citaţi S. D. Cărpenaru în op. cit., 2007, p. 553.
 prevăzută în cambie de la tras, iar în caz de refuz, de la oricare dintre ceilalţi semnatari ai cambiei,
fără a exista o anumită ordine.
Deci, putem spune despre cambie că este un titlu la ordin complet şi formal, care încorporează o
obligaţie abstractă, autonomă şi necondiţionată de plată a unei sume de bani de către semnatarii cambiei,
ţinuţi solidar pentru executarea obligaţiei.
În doctrină există o controversă asupra calificării raporturilor juridice care iau naştere prin emiterea şi
punerea în circulaţie a cambiei. Această problemă priveşte atât latura pasivă, cât şi latura activă a raporturilor
juridice cambiale.
Sub aspectul laturii pasive a raportului juridic cambial, problema care se pune este cea a precizării
izvorului obligaţiilor care iau naştere din cambie. Sunt avute în vedere obligaţia fundamentală, obligaţia de
regres şi obligaţia de garanţie.
Obligaţia fundamentală este obligaţia trăgătorului de a face să se plătească de către tras beneficiarului
suma de bani arătată în cambie.
Obligaţia de regres este obligaţia trăgătorului şi a giranţilor de a achita suma de bani menţionată în
cambie, dacă trasul (principalul obligat) nu acceptă ori nu plăteşte suma de bani beneficiarului.
Obligaţia de garanţie este obligaţia avalistului de garantare a trasului sau a girantului.
Unii autori – adepţi ai teoriilor actelor unilaterale – au susţinut că obligaţiile cambiale sunt declaraţii
unilaterale de voinţă, prin care se asumă obligaţii faţă de o persoană nedeterminată, dar determinabilă prin
intervenţia unor elemente ulterioare. Momentul naşterii obligaţiilor unilaterale este considerat, de majoitatea
autorilor, momentul redactării documentului (teoria creaţiei), iar nu cel al deposedării de titlu (teoria
emisiunii).
Alţi autori au formulat teoriile contractuale, aplelând la instituţii cum sunt delegaţia imperfectă,
stipulaţia pentru altul, cesiunea etc. Acestor teorii li s-a reproşat că nu explică situaţia juridică a creditorului
cambial (beneficiarul sau giratarul) al cărui drept izvorând din titlu are caracter autonom.
În sfârşit, alţi autori, împrumutând unele elemente din teoriile contractuale şi din teoriile unilaterale,
au formulat aşa-numitele teorii mixte. Astfel, de vreme ce titlul cuprinde ordinul necndiţionat de a se plăti o
sumă determinată, această declaraţie (promisiune) este un act juridic. Obligaţia are ca izvor aparenţa de
existenţă a raportului juridic creat prin semnarea titlului. Deci, este suficientă crearea titlului ca apoi
obligaţiile care izvorăsc din el să fie guvernate de lege, care se adaugă voinţei semnatarului cambiei.
Sub aspectul laturii active a raportului juridic cambial, controversa priveşte natura dreptului pe care o
persoană îl are asupra înscrisului pentru a putea exercita acţiunile cambiale.
Majoritatea autorilor susţin teoria proprietăţii şi cea a posesiunii, susţinere care se întemeiază pe
dispoziţiile legii. Legea prevede că cel care are titlul (înscrisul) este nu numai posesorul lui, ci şi titularul
creanţei menţionate în titlu. Deci, posesia de bună-credinţă prezumă titlul de poprietate.
În doctrina modernă cambia este socotită ca un act juridic complex. Acest act juridic produce efecte
care au un dublu izvor: manifestarea de voinţă a trăgătorului şi legea.
Din momentul în care cambia este emisă cu respectarea condiţiilor legale, legea asigură posesorului
titlului o protecţie deplină. Acesta este îndreptăţit să primească suma de bani menţionată în titlu, chiar dacă,
de fapt, datoria nu ar exista. În beneficiul securităţii raporturilor comerciale, aparenţa se impune asupra
realităţii.
 Fiind un titlu de credit şi, prin urmare, un înscris formal, cambia trebuie să cuprindă anumite menţiuni
esenţiale, a căror lipsă face ca înscrisul să nu aibă puterea de instrument de valorificare a creditului pe care
legea o acordă unui astfel de titlu.
Menţiunile esenţiale ale cambiei sunt:
1. denumirea de cambie înserată chiar în cuprinsul titlului şi exprimată în limba folosită pentru
redactarea lui;
2. ordinul pur şi simplu, adică ordinul necondţionat de a face să se plătească o anumită sumă de
bani;
3. numele trasului;
4. indicarea termenului de plată, adică scadenţa;
5. locul plăţii;
6. numele aceluia sau la ordinul căruia plata trebuie să fie făcută;
7. locul şi data emisiunii;
8. semnătura trăgătorului.
Clauza la ordin este de esenţa cambiei şi, deci, nu mai este necesar ca ea să fie inclusă în cuprinsul
titlului ca o menţiune specială.
Titlul lipsit de una din menţiunile esenţiale nu are valoarea juridică a unei cambii. Acest principiu
comportă însă unele excepţii: dacă scadenţa nu este menţionată, cambia este considerată de lege ca plătibilă
la vedere, dacă nu se indică locul plăţii, legea consideră că plata se va face la locul menţionat lângă numele
trasului, dacă nu este precizat locul emisiunii, legea consideră că acesta este locul indicat lângă numele
trăgătorului.
Condiţiile de fond ale cambiei
Legea nr. 58/1934 nu cuprinde nicio dispoziţie specială referitoare la condiţiile de fond ale cambiei. În
consecinţă, pentru valablitatea cambiei, trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute de Codul Civil pentru validitatea
actelor juridice: capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza (art. 948 C. civ.)
Aşa cum prevede art. 3 C. Com., cambia este faptă de comerţ şi, drept urmare, raporturile juridice
cambiale sunt supuse legilor comerciale.
Consimţământul şi cauza cambiei prezintă o particularitate. În aprecierea lor trebuie avut în vedere
caracterul general şi abstract al obligaţiilor cambiale. Astfel, orice obligaţie cambială se desprinde de cauza
care i-a dat naştere şi se manifestă ca o obligaţie de sine stătătoare.
Sub raportul capacităţii, pentru ca o cambie să fie valabilă trebuie ca emitentul să fie capabil a se
obliga în materie comercială.
Obiectul cambiei îl constituie prestaţiile la care se obligă persoanele implicate în raporturile cambiale.
Fiecare obligaţie cambială are un obiect concret, care este determinat de natura obligaţiei asumate (de
trăgător, tras, avalist etc.).
Nerespectarea condiţiilor cerute pentru validitatea cambiei atrage după sine sancţiunea nulităţii, în
condiţiile reglementate de dreptul comun.
Validitatea cambiei emise în alb aste admisă de lege, completarea ei trebuind să se facă însă până la
momentul prezentării ei la scadenţă de către beneficiar. Completarea trebuie să se facă în conformitate cu
stipulaţiile dintre trăgător şi beneficiar. Apărarea că o cambie emisă în alb a fost completată altfel decât se
stabilise prin convenţia părţilor este o excepţie personală, care nu va putea fi opusă terţilor posesori decât în
cazurile în care au dobândit cambia de rea-credinţă sau săvârşind o culpă gravă.
 În afară de menţiunile prevăzute de lege ca esenţiale, există şi o serie de clauza facultative. Astfel,
părţile pot conveni să înscrie în titlu clauze având ca efect prelungirea sau restrângerea circulaţiei cambiei
faţă de termenul legal, dispensarea posesorului cambiei de protest de neacceptare, liberarea de răspundre a
trăgătorului pentru neacceptarea cambiei.
Girul
În toate legislaţiile, proprietatea unei cambii cu toate drepturile incorporate în ea se transmite prin gir.
Girul este un contract cambial încheiat între o parte numită girant şi o alta numită giratar, prin care se
transmite proprietatea cambiei de la primul la cel de-al doilea. Această operaţie juridică se efectuează prin
indicarea scrisă pe cambie sau pe foaia ataşată de ea a numelui giratarului, datată şi subsemnată de girant.
Pentru a fi valabil, girul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) trebuie scris pe cambie şi semnat de girant;
b) trebuie să cuprindă totalul sumei cambiale. Girul prin care se transmite numai o parte din această
sumă nu se consideră ca negociere a cambiei. Este, de asemenea, inadmisibilă, transmiterea
cambiei la mai mulţi giratari;
c) chiar când, la constituirea ei, cambia a fost emisă la ordinul mai multor beneficiari, toţi la un loc
trebuie să o semneze, afară numai dacă nu este autorizat unul singur să semneze pentru toţi;
d) când pe cambie se găsesc mai multe giruri ele se consideră, până la proba contrară, constituite în
aceeaşi ordine în care sunt scrise;
e) legea autorizează pe giratarul sau pe beneficiarul al cărui nume este greşit scris să semneze
cambia cu acest nume greşit, adăugând, când consideră potrivit, semnătura sa adevărată.
Principiul nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi se explică nu numai în cazul
girului restrâns, ci şi în cazul când se transmite prin gir o cambie care a ajuns deja la scadenţă sau care nu este
onorată, caz în care noul giratar primeşte cambia grevată cu toate defectele juridice.

Avalul

Avalul este o instituţie specifică dreptului cambial al ţărilor care au adoptat legea uniformă de la
Geneva. Ea nu este cunoscută dreptului anglo-american.
Avalul este actul prin care o persoană numită avalist garantează plata cambiei de către un debitor
cambial numit avalizat. Poate fi avalist o pesoană străină de cambie sau chiar un semnatar al cambiei.
Avalizatul poate fi acceptantul, trăgătorul, girantul sau chiar un avalist. Dacă în cambie nu se indică persoana
pentru care s-a dat avalul, se prezumă că el este dat pentru trăgător, care este debitorul principal.
Avalul se dă pe cambie sau pe adaosul acesteia, inserându-se menţiunea pentru aval sau pentru
garanţie, urmată de semnătura avalistului.
Dacă garanţia se dă pe un act separat, nu va produce efecte cambiale, ci numai efectele de drept
comun ale cauţiunii sau fidejusiunii.
Avalul poate fi dat pentru întrega sumă din cambie sau numai pentru o parte din ea.
 Avalistul are o obligaţie identică, cu acelaşi conţinut şi cu aceeaşi întindere ca obligaţia garantată.
Drept urmare, principiul inopozabilităţii excepţiilor este valabil contra avalistului, aşa cum era valabil şi
contra debitorului avalizat. Tot astfel, principiul solidarităţii debitorilor cambiei este aplicabil şi avalistului.
Avalistul care plăteşte cambia dobândeşte toate drepturile decurgând din cambie împotriva
avalizatului, ca şi a celor ţinuţi de către acesta din urmă în temeiul cambiei.
Acceptarea
Trasul nu este parte în înscrisul cambial, deşi el are ordin din partea trăgătorului să plătească. El devine
debitor cambial prin acceptare. Deci, acceptarea este actul prin care trasul se angajează să plătească suma din
cambie aceluia care va fi posesorul ei legitim la scadenţă. Prin acceptare, trasul devine obligat cambial în mod
solidar, alături de trăgător, giranţi şi avalişti. Dar în timp ce trasul îşi asumă obligaţia de a plăi, ceilalţi îşi asumă
obligaţia de a face să se plătească, deoarece ei sunt ţinuţi să plătească numai în cazul în care trasul refuză plata.
Obligaţia asumată de către tras este literală, autonomă şi abstractă. Excepţiile pe care trasul le poate opune
trăgătorului nu pot fi invocate împotriva celorlalţi posesori ai titlului.
Prezentarea la acceptare este facultativă. Dacă trăgătorul inserează în cambie o clauză prin care să
impună obligaţia de prezentare a posesorului titlului la acceptare, neprezentarea titlului la acceptare, în
termenul fixat, are drept consecinţă decăderea posesorului din exercitarea dreptului de regres. Posesorul
cambiei păstrează însă drepturile decurgând din cambie.
Cambia cu scadenţă la un anumit termen de la vedere trebuie să fie prezentată la acceptare, precizarea
scadenţei fiind tocmai în funcţie de această prezentare. Termenul de prezentare este de un an de la data
emisiunii cambiei.
Acceptarea trebuie să fie datată. O acceptare nedatată va produce efecte juridice, dar numai faţă de
tras.
Prezentarea cambiei la acceptare se poate face oricând până la scadenţă. Odată ajunsă la scadenţă,
cambia devine exigibilă, astfel încât nu se mai poate cere decât plata.
Protestul
În condiţiile legii uniforme de la Geneva, refuzul de acceptere sau de plată trebuie constatat printr-un
act oficial - întocmit de notar – act numit protest. Existenţa protestului este indispensabilă pentru ca
beneficiarul să-şi poată valorifica drepturile sale izvorâte din cambie şi pentru exercitarea acţiunii de regres.
Cu toate acestea, stipularea clauzelor fără protest sau fără cheltuieli înscrise în cambie şi semnate
exonerează posesorul legitim al cambiei de obligaţia de a face protestul.
Renunţarea la protest operează cu privire la toţi semnatarii cambiei, dacă este scrisă de trăgător, sau
numai cu privire la cel care a inserat-o în cambie, dacă este scrisă de un girant sau de un avalist.
În toate legislaţiile cambiale, protestul, ca act autentic, este supus anumitor formalităţi.
În legislaţiile ţărilor care au adoptat Convenţia de la Geneva pentru rezolvarea anumitor conflicte de
legi privitoare la cambie şi bilet la ordin, forma şi termenele pentru protest, ca şi forma altor măsuri pentru
exerciţiul şi prezervarea drepturilor privind cambiile şi biletele la ordin sunt reglemetate de legile ţării în care
protestul trebuie dresat sau măsurile în cauză trebuie luate.170
Plata

170
Pentru detalii privind regimul juridic al titlurilor de credit în dreptul comerţului internaţional vezi I. Rucăreanu. B. Ştefănescu,
Dreptul comerţului internaţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 329-350.
 Dacă trasul plăteşte suma prevăzută în cambie, acesta îi liberează pe toţi debitorii cambiali. Refuzul
trasului de a plăti antrenează răspunderea solidară a tuturor debitorilor cambiali. Dacă plata se face de către
un debitor de regres, cum ar fi un giratar, această plată liberează numai pe acei obligaţi cambiali care
figurează în titlu după el, adică giranţii succesivi şi avaliştii lor; debitorii cambiali anteriori continuă să fie
obligaţi, putând fi urmăriţi în temeiul cambiei.
Legea uniformă de la Geneva prevede că locul plăţii trebuie să fie specificat în titlu. În lipsa unei
astfel de menţiuni, legea prezumă ca loc al plăţii locul specificat alături de numele trasului. Neindicarea în
cambie a locului plăţii în unul din aceste două moduri antrenează nulitatea cambiei. Trăgătorul poate să
indice ca loc al plăţii şi domiciliul unui terţ.
După legea uniformă de la Geneva, posesorul cambiei nu poate refuza plata parţială. Aceasta nu
stinge drepturile sale cambiale asupra părţii din sumă care a rămas neplătită. Raţiunea care a determinat
aceatsă soluţie derogatorie de la dreptul comun, unde plata este indivizibilă, este aceea că în materie cambială
plata nu interesează numai posesorul titlului, ci şi pe ceilalţi semnatari ţinuţi solidar la plată şi care au interes
ca, măcar în parte, să fie liberaţi.
Legea uniformă de la Geneva face distincţie între liberarea trăgătorului de garanţia acceptării, pe de-o
parte, şi liberarea de garanţia plăţii, pe de altă parte. Trăgătorul se poate libera de garantarea acceptării numai
prin plată. Dar nu-i este permis să se libereze de garanţia plăţii. Orice stipulaţie în sens contrar este
considerată de lege ca fiind nescrisă.

Secţiunea 4. Biletul la ordin

Biletul la ordin este un titlu girabil, formal şi complet, care cuprinde obligaţia necondiţionată pe care
şi-o asumă emitentul de a plăti în favoarea beneficiarului.
Biletul la ordin urmează, în general, regulile prevăzute pentru cambie, iar reglementarea lui se află în
aceeaşi lege care reglementează cambia, respectiv Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin,
precum şi în Normele-cadru nr. 6/1994 şi în Normele tehnice nr. 10/1994 ale B.N.R..
Dar, spre deosebire de cambie unde intervin trei persoane (trăgătorul, trasul şi beneficiarul), biletul la
ordin implică numai două persoane: emitentul, care se obligă să plătească la scadenţă şi beneficiarul.
Menţiunile esenţiale pe care trebuie să le cuprindă biletul la ordin, sub sancţiunea ineficacităţii sale ca
bilet la ordin, sunt următoarele:
1. denumirea de bilet la ordin, redactată în textul titlului, în limba folosită pentru întocmirea sa;
2. promisiunea necondiţionată de a plăti o anumită sumă la scadenţă;
3. locul unde trebuie să se facă plata;
4. numele beneficiarului căruia sau la ordinul căruia trebuie să se facă plata;
5. data şi locul emisiunii;
6. semnătura emitentului.
Întrucât nu există tras, nu se pune problema acceptării, iar biletul la ordin plătibil la un anumit termen
de la vedere trebuie prezentat pentru viză emitentului în termenul legal de un an sau în termenul convenţional
fixat de părţi. Refuzul emitentului de a viza se va constata printr-un protest, a cărui dată va constitui punctul
de plecare al termenului de la vedere. Cât priveşte avalul, dacă nu s-a precizat pentru cine este dat, este
reputat a fi dat pentru emitent.
Secţiunea 5. Cecul

Cecul este înscrisul prin care o persoană numită trăgător sau emitent dă ordin unei bănci, la care are
un disponibil bănesc, numită tras, să plătească, la prezentarea titlului, o sumă de bani altei persoane, numită
beneficiar.
Emitera cecului fără acoperire constituie infracţiune şi este sancţionată de lege (art. 84 pct. 2 din
Legea nr. 59/1934 privind cecul).
Emiterea de cecuri fără autorizarea băncii reprezintă infracţiune şi se sacţionează în condiţiile legii
(art. 84 pct. 1 din Legea nr. 59/1934 privind cecul).
Pentru valabilitatea sa, cecul trebuie să conţină următoarele menţiuni obligatorii:
1. denumirea de cec;
2. mandatul (ordinul) necondiţionat dat băncii de a plăti o anumită sumă de bani;
3. numele băncii plătitoare;
4. locul plăţii;
5. data şi locul emiterii;
6. semnătura trăgătorului (emitentului).
Cecul se deosebeşte de cambie prin:
- raportul juridic existent între tras şi trăgător, numit fundamental la cambie, poartă denumirea de
provozion sau disponibil la cec şi constă într-un contract încheiat între trăgător şi banca unde se
constituie acest disponibil, fie sub forma unui depozit bănesc, fie ca urmare a unei deschideri de
credit;
- cecul nu poate fi emis decât în limita sumei constituită ca provizion;
- le cec trasul nu poate fi decât o bancă;
- numărul de codiţii obligatorii este mai redus la cec;
- cecul nu poate fi tras asupra trăgătorului însuşi, spre deosbire de cambie;
- în timp ce cambia în mod normal urmează a fi acceptată de tras (cu excepţia cambiei la vedere),
cecul nu poate fi acceptat, chiar dacă ar exista o menţiune de acceptare înscrisă pe titlu – care se
consideră nescrisă;
- se plăteşte la prezentare;
- pe când posesorul cambiei poate acţiona fie împotriva acceptantului şi avaliştilor săi, fie
împotriva debitorilor de regres, beneficiarul cecului are la dispoziţie doar acţiunea de regres
contra giranţilor, emitenului şi celorlalţi din aceeaşi categorie.
Cecul este incompatibil cu acţiunea directă (contra acceptantului) pentru motivul că trasul (banca),
lispsind obligaţia acceptării, nu are calitatea de debitor cambial.