Raportul juridic de drept al afacerilor

Din punct de vedere terminologic, elementele de drept comercial care fac obiectul disciplinei dreptul afacerilor
sunt revendicate de ramura dreptului comercial. Denumirea drept comercial atribuită tuturor afacerilor poate fi
criticată, mai cu seamă pentru că termenii comerţ şi comercial desemnează, de fapt, operaţiunile legate de marfă –
distribuţia şi, uneori, activitatea de producţie. Dreptul afacerilor are un domeniu de reglementare mult mai vast,
acoperind şi faza de producţie. S-a exprimat în literatura juridică opţiunea pentru „denumirea drept al afacerilor, ca
alternativă a dreptului comercial, care cuprinde toate normele juridice ce reglementează afacerile, indiferent de ce
natură sunt, de drept privat sau de drept public.”
Denumirea drept al afacerilor sugerează ideea că acest drept reprezintă un ansamblu de norme juridice care
reglementează afacerile.
Noţiunea de afacere este sinonimă cu cea de comerţ – luată în sensul ei larg, ca activitate aducătoare de profit,
indiferent că ea constă exclusiv în schimbul şi circulaţia mărfurilor sau într-o altă variantă economică (financiară,
industrială etc.). Din câte se constată şi limbajul economic se adaptează mai uşor la noţiunea de afacere. Au devenit
deja uzuale expresii precum mediu de afaceri, om de afaceri, plan de afaceri etc.
Cu acelaşi înţeles, noţiunea de afacere este întâlnită şi în limbile de circulaţie internaţională, business în engleză,
affaire în franceză, geschaft în germană.
Dreptul afacerilor reglementează relaţiile sociale ale întreprinderii din momentul înfiinţării ei până în
momentul desfiinţării (lichidării), implicaţiile ramurilor de drept public în afaceri, a celor care reglementează relaţiile
ce se stabilesc între stat, pe de-o parte, şi comerciant, pe de altă parte (dreptul administrativ, dreptul fiscal, dreptul
penal etc.), relevând intervenţia statului în economie. Dreptul afacerilor impune aplicarea unor dispoziţii de drept civil
(cum ar fi acele reglementări care au în vedere protecţia consumatorilor, regimul juridic al bunurilor) sau a unor
dispoziţii din dreptul muncii (ca angajarea salariaţilor într-o întreprindere, răspunderea disciplinară, materială,
jurisdicţia muncii etc.).
Dificultatea studierii dreptului afacerilor rezultă şi din faptul inexistenţei unei definiţii care să fie unanim
acceptată în literatura de specialitate.
Dreptul afacerilor este o ştiinţă interdisciplinară (pluridisci-plinară), spre deosebire de dreptul comercial, care
este una din ramurile dreptului privat, având un domeniu de reglementare mai întins decât dreptul comercial.
Problema frontierelor dreptului afacerilor este acută. Trebuie să se degaje criteriul raţional care permite
determinarea cu precizie a domeniului dreptului afacerilor. Pentru aceasta s-a convenit să se delimiteze dreptul
afacerilor în raport cu dreptul civil şi în raport cu dreptul comercial.
Dreptul afacerilor îşi afirmă specificitatea sa în raport cu dreptul civil. Dar sunt întreţinute cu acesta raporturi
complementare. Cerinţele proprii ale dezvoltării afacerilor sunt: rapiditate şi simplitate, securitate, tehnicitate,
încredere reciprocă, solidaritate. De asemenea, dreptul afacerilor fiind un drept de excepţie faţă de dreptul civil, care
este un drept comun, trebuie supus unor interpretări restrictive.

Norma juridică

Normele juridice sunt celulele din care este alcătuit dreptul obiectiv. De respectarea lor depinde buna
funcţionare a societăţii.Spre deosebire de normele morale, religioase, tehnice, de politeţe etc., normele juridice au un
caracter obligatoriu.
Normele juridice împreună cu relaţiile (raporturile) stabilite prin aplicarea acestor norme alcătuiesc ordinea de
drept.
Norma juridică se defineşte ca fiind o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie, care poate fi
îndeplinită, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Din această definiţie se desprind trăsăturile esenţiale ale normei juridice:

1
norma juridică are caracter general; ea prevede o conduită tipică ce se adresează tuturor persoanelor care îndeplinesc
condiţiile din ipoteza normei; de exemplu, Legea privind statutul personalului didactic, Legea salarizării, Legea
privind statutul studenţilor etc;
norma juridică are caracter impersonal, în sensul că ea nu se adresează direct unei persoane; chiar şi atunci când
vizează un organism unipersonal, norma juridică nu are în vedere persoana care, vremelnic, ocupă funcţia respectivă,
ci instituţia în sine; spre exemplu, atribuţiile Preşedintelui României;
norma juridică are un caracter obligatoriu, ea putând fi impusă subiectului de drept prin constrângere.
Structura logico-internă a normei juridice cuprinde următoarele elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza reprezintă acea parte a normei juridice care desemnează împrejurările concrete în care urmează să se
aplice norma, categoria de persoane cărora li se aplică, precum şi condiţiile care trebuie îndeplinite pentru aplicarea
normei.
Dispoziţia reprezintă cel mai importanat element al normei. Ea cuprinde conduita impusă subiectelor de drept:
ce trebuie să facă, ce nu trebuie să facă, ce anume pot să facă acestea.
Sancţiunea cuprinde consecinţele nerespectării prescripţiei din dispoziţie.
Sancţiunea poate fi absolut determinată, dacă organul de aplicare a dreptului nu are de făcut o individualizare a
sancţiunii (spre exemplu, cazul nulităţii, ca sancţiune de drept civil) sau relativ determinată, dacă organul de aplicare a
dreptului trebuie să aprecieze care este, în raport cu împrejurările concrete ale facptei, sancţiunea potrivită – caz în care
norma nu cuprinde decât limita minimă şi cea maximă a sancţiunii. De exemplu, pedeapsa aplicabilă în cazul săvârşirii
unei infracţiuni poate varia între doi şi cinci ani închisoare.
Sancţiunile pot fi alternative sau cumulative. În primul caz, organul de aplicare a dreptului are de ales între
două sau mai multe variante de sancţiuni, în funcţie de împrejurările concrete ale faptei. De exemplu, închisoarea de
la o lună la 3 luni sau amendă. În cazul sancţiunilor cumulative pentru aceeaşi faptă sunt stabilite sancţiuni de
categorii diferite. De exemplu, închisoare de la 10 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi.
Clasificări ale normelor de drept:
După criteriul ramurii de drept din care fac parte, se disting norme de drept civil, de drept penal, de drept
administrativ, de drept comercial etc.
După felul conduitei pe care o prescriu, normele juridice pot fi imperative şi dispozitive.
Normele imperative sunt, la rândul lor de două feluri: norme onerative (care impun o anumită acţiune) şi
norme prohibitive (care interzic o anumită acţiune).
Normele dispozitive pot fi: permisive (fără a impune, ele permit săvârşirea unei acţiuni) şi supletive (ele
regelementează o anumită conduită, dar numai în mod subsidiar, dacă părţile nu şi-au determinat-o ele însele).
O categorie aparte o formează normele de recomandare, prin care o anumită reglementare legală se recomandă
să fie preluată cu adaptări şi de alte sectoare care se caracterizează printr-o relativă autonomie faţă de autoritatea
statală.
După gradul lor de precizie, sunt norme determinate (care cuprind în structura lor toate elementele) şi norme
nedeterminate (care nu au în cuprinsul lor întreaga structură). În acest caz actul normativ face trimitere la alte norme
(norme de trimitere) sau precizează că se va completa norma în cauză prin acte normative ulterioare (norme în alb).
După sfera aplicării lor, normele pot fi generale, speciale şi de excepţie. Dacă par susceptibile de aplicare două
norme, se aplică întotdeauna cea specială. Normele de excepţie se regăsesc expres în lege şi sunt de strictă interpretare
şi aplicare.
După ierarhia existentă între diferite izvoare de drept, putem avea norme cuprinse în: Constituţie, legi, decrete,
hotărîrri sau ordonanţe de guvern, ordine ministeriale, decizii ale organelor judeţene sau locale.

Izvoarele dreptului

Noţiunea de izvor de drept are două înţelesuri:

în sens material, ea desemnează condiţiile materiale de existenţă care generează normele juridice;
în sens formal, ea reprezintă forma de exprimare a normelor juridice, cu alte cuvinte unde anume se găsesc normele
juridice
într-un sistem de drept dat.
2
În analiza de mai jos vom folosi sensul formal al noţiunii de izvor de
drept. Sensul material al noţiunii de izvor de drept este folosit mai mult în teoria generală a statului şi dreptului.
Principalul izvor de drept în sistemul nostru de drept, ca dealtfel în toate sistemele de drept care aparţin familiei
dreptului romanic (continental), este legea.
Conceptul de lege are două accepţiuni:
în sens larg, prin lege înţelegem orice act normativ,
în sens restrâns, prin lege se înţelege numai acel act normativ care este adoptat de Parlament, după o procedură
specifică. Potrivit legii, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
Legile constituţionale cuprind Constituţia şi legile de modificare a acesteia.
Legile organice reglementează domeniile stabilite prin Constituţie, de mare importanţă pentru societate şi ele
se adoptă numai prin votul a două treimi din numărul membrilor Parlamentului.
Legile ordinare se adoptă în toate celelalte domenii, cu majoritatea voturilor parlamentarilor prezenţi.
Alături de legi în sens restrâns, decretele-lege, decretele, ordonanţele şi hotărârile Guvernului, ordinele,
instrucţiunile şi regulamentele miniştrilor ori deciziile administraţiei publice locale au, de asemenea, valoare
normativă, cuprinzând norme juridice şi constituind izvoare de drept.
Sistemul de drept are o structură piramidală, este supus principiului ierarhiei actelor normative, potrivit căruia
actele normative inferioare trebuie să fie conforme cu cele superioare şi toate cu prevederile Constituţiei.
Un alt izvor de drept întâlnit în subsidiar este obiceiul sau cutuma.
Acesta cuprinde o regulă de conduită cristalizată în timp şi cu caracter de obligativitate.
Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept; importanţa lui variază de la un sistem de drept la altul.
În dreptul nostru, obiceiul este izvor de drept în măsura în care dreptul scris trimite la el. De exemplu, art. 970
alin. 2 C. Civ. prevede: convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar şi la toate urmările ce
echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.
Jurisprudenţa sau practica judiciară formată din hotărârile judecătoreşti date de instanţele de toate gradele nu este
admisă în sistemul nostru ca fiind izvor de drept. Dar ea constituie izvor de drept în sistemul anglo-saxon, unde
judecătorul este obligat să se conformeze precedentelor judiciare în materie.
Doctrina sau literatura juridică, rod al preocupărilor teoreticienilor dreptului nu constituie izvor de drept. Dar ea pote
influenţa soluţiile judecătorilor sau, prin propunerile formulate, poate conduce la adoptarea de noi norme juridice sau
modificarea ori abrogarea celor existente. Propunerile de lege ferenda (despre legea care urmează să fie elaborată)
apărute în doctrină au o importanţă deosebită. Ele apar prin contrast cu reglementarea de lege lata (despre legea în
vigoare).

Raportul juridic civil

Orice raport juridic reprezintă o relaţie socială reglementată de o normă juridică.

Raportul juridic civil reprezintă relaţia socială cu caracter patrimonial sau nepatrimonial ce se încheie între
persoane fizice şi juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică, relaţie reglementată de o normă de drept civil.
Raportul juridic civil are următoarele caractere juridice:
caracter social, deoarece el nu se poate ăncheia decât între persoane şi nu între oameni şi bunuri. Chiar şi raporturile
juridice născute din exerciţiul dreptului de proprietate se nasc tot între oameni, şi anume între proprietar şi toţi ceilalţi
membri ai societăţii cărora le revine obligaţia generală negativă de a nu face nimic de natură să aducă atingere
dreptului proprietarului.
caracter patrimonial, în măsura în care raportul juridic civil are un conţinut economic, ce poate fi evaluat în bani;
caracter personal nepatrimonial, în cazul raporturilor juridice civile ce nu pot fi evaluate în bani;
poziţia de egalitate juridică a părţilor este caracteristica fundamentală ce deosebeşte un raport specific dreptului privat
de un raport de drept public, raport de autoritate;
caracter dublu voliţional, el presupune conjugarea a două voinţe:
3
voinţa legiuitorului, care reglementează o anume relaţie între indivizi prin norme de drept,
voinţa părţilor implicate, a subiectelor de drept între care se naşte raportul juridic respectiv. Această a doua latură a
caracterului voliţional se întâlneşte numai în cazul raporturilor juridice născute din acte juridice civile, ştiut fiind că
actul juridic civil este manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice.
În structura oricărui raport juridic civil se regăsesc trei elemente: subiecte, obiect şi conţinut.

4.1 Subiectele sau părţile raportului juridic civil

Sunt subiecte ale raportului juridic civil persoanele fizice şi juridice, titulare de drepturi şi obligaţii.
Părţile raportului juridic pot avea:
calitatea de subiect activ, dacă sunt titulare de drepturi,
calitatea de subiect pasiv, dacă sunt titulare de obligaţii.
De asemenea, în cadrul unor raporturi obligaţionale ce îşi găsesc
izvorul în contracte civile specifice, părţile contractante, la rândul lor, poartă denumiri specifice:
în cadrul contractului de locaţiune, locator şi locatar,
în cadrul contractului de donaţie, donator şi donatar,
in cadrul contractului de mandat, mandant şi mandatar etc.
Este posibil ca aceeaşi persoană să întrunească atât calitatea de subiect
activ, cât şi pe cea de subiect pasiv. Astfel, în contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul are calitatea de subiect
activ, fiind titularul dreptului de a pretinde de la cumpărător preţul bunului vândut, cât şi calitatea de subiect pasiv,
fiind titular al obligaţiei de predare a bunului către cumpărător.
La rândul său, cumpărătorul este subiect activ, deoarece este titular al dreptului de a pretinde bunul cumpărat, dar, în
acelaşi timp, este şi subiect pasiv, fiind titularul obligaţiei de plată a preţului.
În anumite raporturi juridice apare o pluralitate de subiecte. Pluralitatea de subiecte poate fi:
activă, atunci când într-un raport juridic există mai mulţi creditori şi un singur debitor,
pasivă, atunci când într-un raport juridic există mai mulţi debitori şi un singur creditor,
mixtă, atunci când într-un raport juridic există mai mulţi debitori şi mai mulţi creditori.
4.1.1 Persoana fizică

Persoana fizică reprezintă omul, privit în individualitatea sa, ca titular de drepturi şi obligaţii, care se identifică
prin trei elemente: nume, domiciliu şi stare civilă.
Participarea sa la raporturile juridice este pusă în lumină de instituţia capacităţii civile. Capacitatea civilă
cuprinde două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă se defineşte ca fiind aptitudinea generală şi abstractă a persoanei fizice de a avea
drepturi şi obligaţii civile.
Din punct de vedere juridic, capacitatea de folosinţă se caracterizează prin următoarele:
legalitate, ea fiind reglementată doar prin lege,
generalitate, ceea ce presupune că fiecare persoană are aptitudinea de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile,
inalienabilitate, ce presupune imposibilitatea de a fi înstrăinată,
intangibilitate, deoarece nu i se pot aduce îngrădiri decât prin texte exprese de lege,
egalitate, potrivit căreia toate persoanle au în mod egal capacitate de folosinţă, fără discriminări,
universalitate, potrivit căreia capacitatea de folosinţă este recunoscută tuturor indivizilor.
În ceea ce priveşte începutul capacităţii de folosinţă, Decretul nr.
31/1954 privind persoana fizică şi persoana juridică stabileşte următoarea regulă: persoana fizică dobândeşte
capacitate de folosinţă la naştere. Din acel moment ea va putea lua parte la raporturile juridice civile.
Prin excepţie, în materie succesorală, Codul civil recunoaşte posibilitatea dobândirii anticipate a capacităţii de
folosinţă pentru copilul conceput, dar încă nenăscut, cu condiţia să se nască viu. Proba docimaziei (prin care se atestă
prezenţa aerului în plămâni) este cea prin care se dovedeşte că un copil s-a născut viu. Copilul născut mort se
consideră că nu există şi că nu a existat niciodată, astfel încât, în mod retroactiv, capacitatea lui de folosinţă anticipată
dobândită va fi anulată.

4
 În privinţa sfârşitului capacităţii de folosinţă, regula consacrată de acelaşi Decret nr. 31/1954 este că aceasta se
pierde la moarte. Dacă moartea este fizic constatată, existând un cadavru, capacitatea de folosinţă ia sfârşit la data
trecută în certificatul de deces.
Dacă nu există corpul neînsufleţit al persoanei, ci persoana a dispărut, legea prevede procedura declarării
judecătoreşti a morţii. Aceasta este de două feluri: declararea judecătorească a morţii precedată de declararea
judecătorească a dispariţiei şi declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea judecătorească a
dispariţiei.
Declararea judecătorească a morţii precedată de declararea judecătorească a dispariţiei: pentru aceasta trebuie să
existe o hotărâre de declarare a dispariţiei. Condiţia de fond pentru declararea dispariţiei este ca de la data ultimelor
ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă trebuie să fi trecut cel puţin 1 an. În cadrul acestei proceduri de declare
judecătorească a morţii este necesar ca de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut cel
puţin 4 ani. Data încetării capacităţii de folosinţă este data stabilită ca fiind data morţii în hotărârea declarativă de
moarte.
Declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea dispariţiei. În ipoteza în care persoana a dispărut în
împrjurări excepţionale care lasă să se presupună că a murit: fapte de război, accident de cale ferată, naufragiu etc., ea
poate fi declarată judecătoreşte moartă dacă de la data împrejurării excepţionale a trecut cel puţin un an, fără a fi
declarată în prealabil dispărută .
Dacă cel declarat judecătoreşte mort se întoarce, este repus în toate
drepturile sale, hotărârea declarativă a morţii fiind anulată de urgenţă.
În ceea ce priveşte posibilitatea limitării capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, care intervine numai în
situaţii excepţionale, ca, de exemplu, când, prin hotărâre judecătorească se interzic anumite drepturi. Într-o asemenea
situaţie se consideră că persoana fizică este lipsită efectiv de drepturile respective şi nu că este lipsită de exerciţiul
drepturilor interzise.
Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma
şi executa obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile.
Capacitatea de exerciţiu depinde de existenţa capacităţii de folosinţă (care este recunoscută tuturor oamenilor),
precum şi de existenţa calitatea discernământului.
Din punct de vedere juridic, discernământul este posibilitatea persoanei de a înţelege şi de a-şi reprezenta
efectele actelor pe care le încheie. Dobândirea discernământului este rezultatul unui proces treptat de maturizare.
În funcţie de gradul de dezvoltare a discernământului, există trei ipostaze ale capacităţii de exerciţiu:
Lipsa capacităţii de exerciţiu – specifică minorilor sub 14 ani şi interzişilor judecătoreşti (persoane care, din cauza
unei boli psihice, în baza unei hotărâri judecătoreşti nu au aptitudinea de a încheia acte juridice). Aceste persoane nu
pot încheia acte juridice civile. Pentru încheierea lor ei sunt reprezentaţi de părinte sau tutore. Prin excepţie, minorul
sub 14 ani va putea încheia singur actele juridice zilnice, mărunte (cum ar fi cumpărarea de alimente) şi acte de
conservare. Actele de conservare sunt cele prin care se preîntâmpină o pierdere; ele nu pot fi niciodată prejudiciabile
pentru cel care le încheie.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă – specifică minorilor între 14 şi 18 ani. Pentru aceste persoane există mai multe
categorii de acte juridice:
acte juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani le poate încheia valabil, personal şi singur: actele pe care le putea
încheia singur şi înainte de a fi împlinit vârsta de 14 ani, depozitul special le C.E.C., actele juridice de administrare
prin care se pune în valoare un bun sau un patrimoniu;
după împlinirea vârstei de 16 ani minorul poate încheia singur testament, în limita a jumătate din ceea ce ar fi putut
dispune dacă ar fi fost major;
acte juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani le poate încheia valabil numai cu încuviinţarea prealabilă a
ocrotitorului său legal: unele acte de administrare, cum ar fi închirierea unui bun, repararea unui bun, precum şi actele
de dispoziţie, cum ar fi vânzarea, ipotecarea, renunţarea la un drept – în cazul acestora din urmă minorul între 14 şi 18
ani va avea nevoie în plus şi de încuviinţarea autorităţii tutelare;
acte juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani nu le poate încheia deloc: donaţiile şi garantarea obligaţiei altuia.
Această interdicţie se explică prin necesitatea ocrotirii minorului.
Capacitatea de exerciţiu deplină – specifică persoanelor majore, de peste 18 ani, dacă nu au fost puse sub interdicţie.
Ca principiu, majorii au posibilitatea de a încheia în concret toate actele juridice, cu excepţia celor în privinţa cărora
există îngrădiri ale capacităţii de folosinţă.
5
4.1.2 Persoana juridică
Persoana juridică reprezintă un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de
drepturi şi obligaţii civile.
Prin excepţie, există şi persoane juridice care nu reprezintă colectivităţi de oameni. De exemplu, societatea cu
răspundere limitată cu asociat unic, în spatele căreia stă o singură persoană fizică.
Persoana juridică se identifică prin denumire, sediu, firmă, emblemă, elemente de identificre fiscală etc.
Potrivit Decretului nr. 31/1954 privind persoana fizică şi persoana juridică, elementele constitutive ale oricărei
persoane juridice sunt:
o organizare de sine stătătoare (structuri specifice de conducere, de administrare etc.),
un patrimoniu propriu, diferit atât de patrimoniul altor persoane, cât şi de patrimoniile persoanelor care compun
persoana juridică respectivă,
un scop propriu, bine determinat, în acord cu interesul obştesc.
Ca şi în cazul persoanei fizice, persoana juridică este definită prin capacitate civilă – de folosinţă şi de exerciţiu,
capacitate care, de regulă, se dobândeşte din momentul înfiinţării sale legale.
Persoana juridică îşi desfăşoară întrega activitate cu respectarea principiului specialităţii capacităţii de
folosinţă. Conform acestui principiu, o persoană juridică nu poate avea decât acele drepturi şi obligaţii care corespund
scopului pentru care a fost constituită. Nerespectarea acestui principiu atrage nulitatea absolută a actelor încheiate de
persoana juridică.

4.2 Conţinutul raportului juridic civil

Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor lor
corelative.
Dreptul subiectiv civil
Dreptul subiectiv civil se defineşte ca fiind posibilitatea subiectului activ de a avea o anumită conduită sau de
a pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare, în limita legilor şi a bunelor moravuri, în caz de nevoie
putând apela la forţa de constrângere a statului.
Drepturile subiective civile pot fi clasificate după mai multe criterii.
După criteriul opozabilităţii, drepturile subiective civile pot fi absolute sau relative.
Dreptul absolut este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia titularul său are posibilitatea de a-l exercita
singur, celelalte persoane având obligaţia generală de a nu face nimic de natură să aducă atingere dreptului absolut.
Dreptul absolut este opozabil tuturor (opozabil erga omnes), deci tuturor persoanelor le este opozabil dreptul
absolut recunoscut subiectului activ.
Obligaţia corelativă unui drept absolut este o obligaţie generală negativă, în sensul că toate celelalte persoane
cu excepţia titularului dreptului sunt ţinute de obligaţia de a nu face nimic de natură a aduce o atingere dreptului
absolut.
Drepturile absolute pot fi atât drepturi patrimoniale, cum este dreptul de proprietate, cât şi drepturi personal
nepatrimoniale, cum este dreptul la nume.
Dreptul relativ este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia subiectul activ (numit creditor) are posibilitatea
de a pretinde subiectului pasiv (numit debitor) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Raportul juridic în conţinutul căruia se găseşte un drept relativ poartă numele de raport juridic obligaţional.
Spre deosebire de cazul drepturilor absolute, de această dată sunt determinate de la bun început atât subiectul activ,
cât şi subiectul pasiv.
Drepturile relative sunt numai drepturi patrimoniale.
În funcţie de conţinut, dreptul subiectiv civil poate fi patrimonial sau personal nepatrimonial.
Drepturile patrimoniale sunt cele care au un conţinut evaluabil în bani. La rândul lor, ele se împart în drepturi
reale şi drepturi de creanţă.
Dreptul real este dreptul patrimonial în temeiul căruia titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui
bun în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane.

6
 Drepturile reale sunt drepturi absolute, ceea ce înseamnă că raportul juridic ce se naşte în temeiul lor se încheie
între titularul dreptului real şi subiectul pasiv nedeterminat.
Legea recunoaşte două categorii de drepturi reale: drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii.
Sunt drepturi reale principale: dreptul de proprieate, dreptul de administrare, dreptul de folosinţă, dreptul de
concesiune, dezmembrămintele dreptului de proprietate (uzufruct, uz, abitaţie, superficie şi servitute).
Drepturile reale accesorii poartă şi denumirea de garanţii reale şi sunt drepturi care garantează un alt drept de
creanţă: ipoteca, gajul şi privilegiile.
Dreptul de creanţă este dreptul subiectiv în virtutea căruia subiectul activ (creditorul) poate pretinde
subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Drepturile de creanţă se regăsesc întotdeauna în conţinutul unui raport juridic obligaţional. Ele sunt drepturi
relative.
Drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr, spre deosebire de drepturile reale care sunt enumerate limitativ
în lege.
În funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor, drepturile civile pot fi pure şi simple sau afectate de
modalităţi.
Dreptul subiectiv civil pur şi simplu conferă titularului său certitudine maximă, deoarece existenţa şi exerciţiul
lui nu depind de vreo împrejurare viitoare.
Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi depinde de o împrejurare viitoare, certă sau incertă. Modalităţile
de care poate fi afectat un drept subiectiv civil sunt termenul, condiţia şi sarcina. Ele vor fi analizate în capitolul
despre actul juridic civil.
4.2.2 Obligaţia civilă
Latura pasivă a conţinutului raportului juridic civil cuprinde obligaţiile ce revin subiectului pasiv.
Prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv de a avea o conduită corespunzătoare cerinţei
subiectului activ, conduită ce poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care poate fi impusă, la nevoie, prin
forţa coercitivă a statului.
Există mai multe clasificări ale obligaţiilor civile.
O primă clasificare a lor în funcţie de obiect, le împarte în obligaţii de a da, a face sau a nu face.
Obligaţia de a da în sens juridic reprezintă a constitui sau a transmite un drept real. De exemplu, obligaţia
vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut.
Obligaţia de a face presupune prestarea unui serviciu, executarea unei lucrări sau predarea unui bun. De
exemplu, obligaţia vânzătirului de a preda cumpărătorului bunul vândut este o obligaţie de a face.
Obligaţia de a nu face are un conţinut diferit după cum este corelativă unui drept absolut sau unui drept relativ.
În primul caz este vorba de obligaţia generală negativă de abţinere, respectiv a nu face nimic de natură să aducă
atingere dreptului absolut. În al doilea caz este vorba de obligaţia debitorului de a nu face ceve anume, ceea ce ar fi
putut face în lipsa asumării obligaţiei. De exemplu, o persoană care a făcut o ofertă de vânzare unei persoane îşi poate
asuma obligaţia de menţinere a ofertei un anumit termen determinat.
A doua calsificare după obiect împarte obligaţiile în pozitive şi negative.
Obligaţiile de a da şi de a face sunt obligaţii pozitive, iar obligaţia de a nu face este o obligaţie negativă
deoarece constă într-o abstenţiune.
A treia clasificare după obiect creeată două categorii de obligaţiiŞ obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace.
Obligaţia de rezultat se consideră îndeplinită dacă debitorul ei a ajuns la un rezultat determinat. De exemplu,
obligaţia proiectantului de a realiza un proiect, obligaţia constructorului de a ridica o clădire, obligaţia cărăuşului de a
transporta un grup de persoane etc.
Obligaţia de mijloace constă în datoria debitorului de a depune toată stăruinţa sa pentru a atinge un rezultat,
dar fără a se obliga la însuşi rezultatul. De exemplu, obligaţia avocatului de a apăra un client, obligaţia profesorului de
a medita un elev, obligaţia medicului de a trata un pacient. În acest din urmă caz, creditorul, dacă este nemulţumit,
trebuie să dovedească că nu a fost atins rezultatul şi să mai dovedească că debitorul nu a depus toate eforturile de care
ar fi fost capabil pentru atingerea acelui rezultat.
În funcţie de gradul de opozabilitate, obligaţiile civile se împart în obligaţii opozabile între părţi, obligaţii
opozabile şi terţilor şi obligaţii reale.
Regula o constituie obligaţiile opozabile între părţi, ca şi drepturile de creanţă.
7
 Prin excepţie, există obligaţii care sunt opozabile şi terţilor, adică persoanelor care nu au participat la
încheierea raportului juridic. De exemplu, dacă A este proprietarul unui apartament pe care îl închiriază lui B pe
termen de 1 an, iar înainte de expirarea acestui termen A vinde apartamentul său lui C, atunci C (care este terţ faţă de
contractul de locaţiune) va fi ţinut să respecte locaţiunea, în măsura în care aceasta este constatată printr-un înscris cu
dată certă.
Obligaţiile reale sunt atât de strâns legate de un bun, încât sunt adevărate sarcini reale. De exemplu, obligaţia
deţinătorului unui teren agricol de a-l cultiva, obligaţia deţinătorului unui bun din patrimoniul cultural naţional de a-l
conserva.
După criteriul sancţiunii, obligaţiile pot fi perfecte sau imperfecte.
Obligaţiile perfecte beneficiază de sancţiune, astfel încât creditorul poate să apeleze la forţe de constrângere a
statului pentru a-l determina pe debitor să-şi execute obligaţia.
În cazul obligaţiilor imperfecte sau morale apelul la forţa de constrângere a statului nu este posibil. Dar dacă
ele sunt executate de bună voie, nu se mai poate cere restituirea prestaţiei.
Din punt de vedere structural, obligaţiile sunt pure şi simple sau complexe.
Obligaţiile pure şi simple sunt cele născute între un creditor şi un debitor şi care nu sunt afectate de termen,
condiţie sau sarcină.
Obligaţiile complexe sunt cele cu pluralitate de subiecte sau cu pluralitate de obliecte.

4.3 Obiectul raportului juridic civil

Obiectul raportului juridic civil îl reprezintă prestaţiile părţilor, respectiv acţiunile sau inacţiunile la care este
îndreptăţitit subiectul activ şi la care este obligat subiectul pasiv.
În raporturile patrimoniale această acţiune sau inacţiune este referitoare la un bun. Din cauza caracterului
social al raportului juridic, bunurile nu pot fi considerate un element al raportului juridic civil, ci doar obiect derivat al
acestora.
Bunul reprezintă o valoare economică necesară oamenilor şi susceptibilă de a fi însuşită prin intermediul
drepturilor patrimoniale.
Din punct de vedere juridic, bunurile pot fi clasificate după numeroase criterii.
În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile pot fi mobile sau imobile (mişcătoare sau
nemişcătoare).
Bunurile mobile se subîmpart, la rândul lor în:
bunuri mobile prin natura lor; acestea se pot transporta de la un loc la altul prin forţă proprie sau printr-o forţă
exterioară;
bunuri mobile prin determinarea legii; ele sunt considerate mobile prin obiectul la care se aplică; în această categorie
intră drepturile şi obligaţiile mobiliare, acţiunile în justiţie referitoare la un drept mobiliar, drepturile de proprietate
intelectuală, acţiunile şi părţile sociale din cadrul unei societăţi comerciale;
bunuri mobile prin anticipaţie, adică acele bunuri imobile prin natura lor, dar care, în baza înţelegerii între părţi, se
consideră a fi bunuri mobile, anticipându-se astfel faptul că în viitor aceste bunuri vor deveni mobile; de exemplu,
recoltele şi fructele neculese încă dar înstrăinate prin act juridic, cu anticipaţie, materialele rezultate din dărâmare şi
produsul carierelor.
Bunurile imobile se subclasifică, la rândul lor:
bunuri imobile prin natura lor, acelea care nu pot fi deplasate, cele mai cunoscute fiind construcţiile şi terenurile:
bunuri imobile prin determinarea legii sau prin obiectul la care se aplică, cum ar fi dezmembrămintele dreptului de
proprietate constituite asupra unui imobil (uzufructul, servitutea), acţiunile în revendicarea unui imobil etc;
bunuri imobile prin destinaţie, acelea care prin natura lor sunt bunuri mobile, dar sunt considerate imobile deoarece
sunt destinate exploatării unui bun imobil; de exemplu uneltele agricole, seminţele, cărămizile din ziduri şi prizele,
tablourile, oglinzile şi statuile aşezate înadins.
După criteriul circulaţiei lor juridice, există bunuri aflate în circuitul
civil şi bunuri scoase din circuitul civil.
Bunurile aflate în circuitul civil pot fi dobândite şi înstrăinete în mod liber. Între acestea, o anumită categorie
de bunuri pot fi dobândite şi înstrăinate numai cu respectarea unor condiţii expres prevăzute de lege, de exemplu,
armele şi muniţiile, bunurile aflate în patrimoniul cultural naţional, medicamentele şi substanţele toxice etc.
8
 Bunurile scoase din circuitul civil nu pot forma obiect derivat al unui act juridic civil, categorie în care intră
bunurile aflate în domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale.
După modul în care sunt individualizate, există bunuri individual determinate şi bunuri determinate generic.
Bunurile individual determinate, numite şi bunuri certe (res certa) se individualizează prin însuşiri proprii,
specifice. În această categorie se încadrează unicatele, precum şi anumite bunuri care se pot individualiza prin însuşiri
specifice, cum ar fi o casă, individualizată prin stradă şi număr, o maşină individualizată prin numărul de motor etc.
Bunurile determinate generic, numite şi bunuri de gen (res genera) se individualizează prin însuşirile speciei
sau categoriei căreia îi aparţin. Ele se individualizează în momentul predării prin măsurare, numărare, cântărire.
Această clasificare prezintă importanţă juridică sub trei aspecte:
în ceea ce priveşte transferul dreptului de proprietate; dacă obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl formează un
bun individual determinat, dreptul de proprietate se va transfera de la vânzător la cumpărător chiar din momentul
încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost efectiv predat; dacă bunul care formează obiectul contractului de
vânzare-cumpărare este un bun de gen, transferarea dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător se va produce
doar în momentul predării, adică al individualizării bunului prin măsurare, numărare, cântărire;
în ceea ce priveşte suportarea riscului contractului; în cazul bunurilor certe se aplică regula res perit domino (bunul piere
pe riscul proprietarului); în cazul bunurilor de gen se aplică regula res perit debitori, considerâdu-se că riscul pieirii
bunului revine debitorului obligaţiei de predare a bunului; astfel bunurile de gen nu pier niciodată (genera non pereunt),
ele sunt înlocuite cu altele;
în privinţa locului predării; în cazul bunurilor certe locul executării obligaţiei de predare este locul unde se află acel
bun (plata este portabilă); în cazul bunurilor de gen obligaţia de predare se execută la locul unde se află debitorul
acestei obligaţii (plata este cherabilă, şi nu portabilă).Aceste prevederi ale Codului civil au caracter dispozitiv,
deoarece ele funcţionează numai în măsura în care părţile nu se înţeleg altfel prin convenţie cu privire la locul predării
bunului.
În funcţie de posibilitatea înlocuirii unui bun cu altul de aceeaşi natură, bunurile pot fi fungibile şi nefungibile.
Bunurile fungibile sunt acelea care pot fi înlocuite cu altele în executatea unei obligaţii civile. De regulă,
bunurile de gen sunt fungibile.
Bunurile nefungibile nu pot fi înlocuite cu altele în executarea unei obligaţii civile, de regulă, bunurile certe.
În cazul stingerii obligaţiilor, compensaţia legală poate interveni numai în cazul bunurilor fungibile.
În funcţie de posibilitatea unui bun de a fi folosit în mod repetat, bunurile pot fi consumptibile şi
neconsumptibile.
Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care îşi consumă integral substanţa la prima întrebuinţare. De
exemplu, alimente, combustibili, bani etc.
Bunurile neconsumptibile pot fi folosite în mod repetat. De exemplu, mobilă, rechizite etc.
Importanţa acestei clasificări se manifestă mai ales în materia contractului de împrumut. Contractul de
împrumut care are ca obiect un bun neconsumptibil se numeşte împrumut de folosinţă, bunul împrumutat trebuind să
fie restituit în materialitatea lui. Dacă contractul de împrumut are ca obiect un bun consumptibil, atunci poartă
denumirea de împrumut de consumaţie. La scadenţă, împrumutatul va fi obligat să restituie alte bunuri, de aceeaşi
cantitate şi calitate.
În funcţie de posibilitatea lor de a produce sau nu fructe, bunurile pot fi frugifere şi nefrugifere.
Bunurile frugifere sunt cele care, în mod periodic şi fără consumarea substanţei lor, dau naştere la alte bunuri,
numite fructe.
Bunurile nefrugifere sunt cele care nu pot produce periodic fructe.
Fructele sunt de trei feluri:
fructe naturale, care se produc fără intervenţia omului (mere pădureţe, urzici, sporul animalelor etc.),
fructe industriale, produse ca urmare a activităţii omului (recolta),
fructe civile care au o exprimare bănească (chiriile, dobânzile).
Nu trebuie să confundăm fructele cu productele. Şi productele sunt
foloase extrase dintr-un bun, dar cu consumarea substanţei sale (minereul dintr-o mină, nisipul din albia râului).
Această clasificare prezintă interes în ceea ce priveşte modul de dobândire a fructelor. Fructele naturale şi cele
industriale se dobândesc prin percepere, în timp ce fructele civile se dobândesc de la zi la zi, prin simpla scurgere a
timpului.

9
 De asemenea, cel care a primit o plată nedatorată cunoscând caracterul nedatorat al plăţii, va trebui să restituie
nu numai obiectul plăţii primite, ci şi fructele pe care aceasta le-a produs.
După modul în care sunt percepute, există bunuri corporale şi bunuri incorporale.
Bunurile corporale pot fi percepute cu simţurile omului, în timp ce bunurile necorporale au un caracter
abstract, ele neputând fi percepute prin simţuri. În aceată ultimă categorie intră drepturile patrimoniale, acţiunile în
instanţă, care sunt considerate bunuri deşi nu au o existenţă concretă.
Proprietatea asupra bunurilor mobile se poate dobândi prin posesie de bună credinţă numai în măsura în care
este vorba de bunuri corporale.
După cum bunurile pot fi împărţite sau nu fără să-şi schimbe destinaţia economică, există bunuri divizibile şi
bunuri indivizibile. Banii sunt asimilaţi bunurilor divizibile.
Această clasificare prezintă importanţă în materia partajului sau împărţelii. Bunurile divizibile vor fi împărţite
în natură, iar bunurile indivizibile fie se atribuie unuia din coproprietari, cu obligarea acestuia la a plăti o sultă
celuilalt, fie vor putea fi înstrăinate, urmând ca preţul astfel obţinut să fie împărţit între coproprietari.
După corelaţia existentă între ele, bunurile pot fi principale şi accesorii.
Bunurile principale pot fi folosite in mod independent, în timp ce cele accesorii folosesc la întrebuinţarea unui
alt bun, considerat principal. De exemplu, beţele la schiuri, arcuşul la vioară, rama la tablou etc.
Potrivit acestei clasificări, se va aplica adagiul accesoriul urmează soarta principalului. Dacă părţile nu au
precizat în contractul încheiat care va fi soarta bunurilor accesorii, soluţia va consta în aplicarea aceluiaşi regim
juridic ca şi cel aplicabil bunurilor principale.

10
Actul juridic civil

Noţiune şi clasificare

Regăsim în actul juridic civil cel mai important izvor de drepturi şi obligaţii civile. „Actul juridic exprimă voinţa
subiectului de a participa liber la raporturile juridice. Manifestarea actului juridic este expresia afirmării şi împlinirii
personalităţii umane. Afirmaţia voinţei este expresia reală a libertăţii omului”.
Definiţie
Codul civil român nu dă o definiţie actului juridic civil. În literatura de specialitate s-au conturat două categorii de
definiţii ale actului juridic civil:
prima categorie priveşte definirea speciilor de acte juridice civile (precum contractul de vânzare-cumpărare, contractul de
donaţie etc.);
cealaltă categorie cuprinde definirea generală a actului juridic civil, surprinzând ceea ce este esenţial pentru toate
speciile de acte juridice civile.
În ceea ce ne priveşte, ne vom ocupa doar de a doua categorie de definiţii – definiţii generale ale actului juridic civil,
în care se are în vedere genul proxim, iar nu diferitele specii de acte juridice civile.
Şi în cadrul acestei a doua categorii de definiţii distingem după cum este vorba de:
definirea tradiţională a actului juridic civil, în care se precizează că prin act juridic civil se înţelege o manifestare de
voinţă săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice, adică a crea, modifica sau stinge un raport juridic;
definiţii realizate prin compararea actului juridic civil cu gestiunea de afaceri care consideră actul juridic civil ca
fiind „o manifestare de voinţă – unilaterală, bilaterală sau multilaterală – săvârşită cu intenţia de a stabili, modifica
sau stinge, potrivit dreptului obiectiv, raporturi juridice, cu condiţia ca, de existenta acestei intenţii, să depindă însăşi
producerea efectelor juridice”.
Această ultimă definiţie a fost criticată în literatura juridică, ca fiind redundantă, chiar dacă este, pe fond,
corectă.
Definiţia pe care o reţinem pentru actul juridic civil este următoarea:
„Prin act juridic civil se intelege o manifestare de vointă facută cu intenţia de a produce efecte juridice,
respectiv de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil concret.” Aşadar, cele trei elemente definitorii ale
actului juridic civil sunt:
este o manifestare de voinţă, rezultatul unui proces volitiv;
scopul manifestării de voinţă îl constituie producerea de efecte juridice civile; acest element diferenţiază actul juridic
civil de faptul juridic civil, săvârşit fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte ce se produc, însă, în puterea legii;
aceste efecte juridice propuse trebuie să privească naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile
concrete, element ce deosebeşte actul juridic civil de actele juridice din alte ramuri ale dreptului.
Accepţiunile noţiunii de act juridic civil
În literatura juridică se întâlnesc expresiile „act juridic civil”, „act juridic” şi „act”, toateavând acelaşi înţeles.
Acest înţeles poate fi:
act juridic civil în sens de negotium iuris sau negotium desemnează însăşi manifestarea de voinţă intervenită în scopul
de a produce efecte juridice civile, operaţiunea juridică însăşi (vânzare-cumpărare, schimb, locaţiune etc.);
act juridic civil în sens de instrumentum probationis sau instrumentum se referă la înscrisul constatator al manifestării
de voinţă (al operaţiei juridice însăşi).
Clasificarea actelor juridice civile:
Prin stabilirea a ceea ce este esenţial şi comun pe grupe de acte juridice, potrivit unor criterii, se ajunge la delimitarea
diferitelor categorii de acte juridice civile.
„Este foarte important a se cunoaste, însă, că a încadra un act juridic civil într-o categorie sau alta nu este
numai o chestiune de ordin ştiinţific, ci şi, mai ales, una de ordin practic, pentru că, în funcţie de categoria în care
încadrăm un asemenea act, îi vom recunoaşte anumite consecinţe (efecte) juridice.”

11
 Categorii de acte juridice civile:

După criteriul numărului părţilor, există acte juridice civile unilaterale, bilaterale şi multilaterale.
Este act juridic civil unilateral actul care este rodul unei singure voinţe, al voinţei unei singure părţi. Exemple de acte
civile unilaterale: testamentul, oferta, promisiunea publică de recompensă, acceptarea unei succesiuni, renunţarea la o
moştenire, denunţarea unui contract, confirmarea unui act anulabil etc.
Actele juridice unilaterale pot fi, la rândul lor: acte supuse comunicării (de exemplu, oferta); acte nesupuse
comunicării (de exemplu, testamentul).
Actul unilateral nu trebuie să se confunde cu contractul unilateral (împrumutul, depozitul, donaţia fără sarcină,
fidejusiunea etc.), contractul unilateral fiind cel care dă naştere la obligaţii numai pentru una din părţi.
Este act juridic civil bilateral acela care este rezultatul acordului de voinţă a două părţi (reprezintă voinţa
concordantă a două părţi). Avem ca exemplu tipic de act civil bilateral contractul civil: vânzarea-cumpărarea,
mandatul, împrumutul, donaţia etc.
Astfel, art. 942 C. civ. dispune: „Contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a
stinge între dânşii un raport juridic.”
Este act juridic civil multilateral acela care este rodul voinţei a trei sau mai multe părţi. De exemplu, contractul
civil de societate.
Această primă clasificare prezintă importanţă pe următoarele planuri:
al aprecierii valabilitaţii actului juridic (în fiecare caz se apreciază numărul corespunzător de voinţe);
al regimului juridic – diferenţiat – pe care îl au viciile de consimţământ (aspect de care ne vom ocupa separat, cu
ocazia analizei viciilor de consimţământ).

După scopul urmărit la încheierea lor, actele civile pot fi: cu titlu oneros şi cu titlu gratuit.
Este act cu titlu oneros acela în care, în schimbul folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte, se
urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial. În acest sens, art. 945 C. civ. precizează: „Contractul oneros este acela în
care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj“. Sunt acte cu titlu oneros: contractul de vânzare-cumparare,
contractul de locaţiune, contractul de antrepriză, împrumutul cu dobândă etc.
În funcţie de cunoaşterea sau nu a întinderii exacte a obligaţiilor părţilor din momentul încheierii actului
juridic, actele cu titlu oneros se subclasifică în acte comutative şi acte aleatorii. Este comutativ acel act cu titlu oneros
la încheierea căruia părţile cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor lor, de exemplu, contractul de vânzare-
cumpărare, contractul de antrepriză, contractul de schimb etc.
Este aleatoriu actul cu titlu oneros la încheierea căruia părţile nu cunosc întinderea obligaţiilor lor, ştiind că
există şansa unui câştig sau riscul unei pierderi, ce depind de o împrejurare viitoare incertă (alea). Sunt aleatorii: jocul
sau prinsoarea, contractul de asigurare, contractul de rentă viageră etc.
Potrivit art. 947 C. civ., „Contractul cu titlu oneros este comutativ, atunci când obligaţia unei părţi este echivalentul
obligaţiei celeilalte. Contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una sau toate părţile, de un eveniment
incert”.
Această subclasificare este importantă, „mai ales, în privinţa câmpului de acţiune al dispozitiilor legale care
reglementează viciul leziunii: actele aleatorii nu pot fi lovite de nulitatea relativă pentru motivul că şansele de câştig
ar asigura uneia dintre părţi o prestaţie mult prea mare în raport cu ceea ce s-a obligat.”
Este act cu titlu gratuit acela prin care se procură un folos patrimonial, fără a se urmări obţinerea altui folos
patrimonial în schimb. Art. 946 C. civ. arată: „Contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una din părţi
voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte”. Ca exemple de acte cu titlu gratuit menţionăm: donaţia,
mandatul gratuit, împrumutul fără dobândă, depozitul neremunerat.
La rândul lor, actele juridice cu titlu gratuit se subclasifică în:
liberalităţi (acte cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul prin folosul patrimonial procurat; de
exemplu, donaţia, legatul);
acte dezinteresate (acele acte cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură un avantaj patrimonial fără a-şi micşora
patrimoniul; de exemplu, mandatul gratuit, depozitul neremunerat etc.).
Clasificarea actelor juridice civile în acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit prezintă importanţă juridică sub mai multe
aspecte:

12
în ceea ce priveşte capacitatea părţii (părţilor) care încheie actul; în general, legea civilă este mai pretenţioasă când
este vorba de actele cu titlu gratuit;
în privinţa condiţiilor de formă, de asemenea, legea civilă este mai exigentă în privinţa actelor cu titlu gratuit;
regimul juridic al viciilor de consimţământ diferă de la o categorie juridică la alta (leziunea nu priveşte actele cu titlu
gratuit).
După efectele produse, actele civile pot fi: constitutive, translative şi declarative.
Este constitutiv acel act juridic civil care dă naştere unui drept subiectiv civil care n-a existat anterior. În lipsa
unui drept nu se poate constitui alt drept subiectiv în favoarea altei persoane deoarece nemo plus juris ad alium
transferre potest quam ipse habet (nimeni nu poate da altuia mai multe drepturi decât acelea pe care el însuşi le are).
Exemple de acte constitutive: constituirea unui uzufruct, constituirea unei ipoteci etc.
Este translativ acel act juridic civil ce are ca efect strămutarea unui drept subiectiv civil dintr-un patrimoniu în
alt patrimoniu. Exemple de acte translative: contractul de vânzare-cumpărare, cesiunea de creanţă etc.
Este declarativ actul juridic civil ce are ca efect consolidarea sau definitivarea unui drept subiectiv preexistent.
Exemple de acte declarative: actul confirmativ, partajul (împărţeala), tranzacţia.
În ceea ce priveşte importanţa juridică a acestei clasificări, precizăm că: a) actul constitutiv şi actul translativ
produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), în timp ce actul declarativ produce efecte şi pentru trecut (ex tunc); b) are
calitatea de având-cauză numai dobânditorul unui drept sau bun printr-un act translativ, nu şi partea dintr-un act
declarativ; c) numai actele juridice translative pot să constituie just titlu pentru uzucapiune (dobândirea unui drept real
asupra unui bun ca efect al unei posesiuni îndelungate); d) numai actele juridice translative sunt supuse rezoluţiunii;
e) publicităţii imobiliare, în principiu, îi sunt supuse numai actele constitutive şi cele translative.
După importanţa sau gravitatea lor, distingem acte juridice civile de conservare, de administrare şi de dispoziţie.
Este de conservare actul juridic care are ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Deci, cu o
cheltuială mică, se salvează un drept a cărui valoare este mult mai mare, actul de conservare fiind deosebit de
avantajos pentru autorul său. Sunt acte de conservare, de exemplu, întreruperea unei prescripţii prin intentarea acţiunii
în justiţie, înscrierea unei ipoteci etc.
Este de administrare (şi nu administrativ sau de administraţie) actul juridic civil prin care se realizează o
normală punere în valoare a unui bun (ut singuli) sau a unui patrimoniu. Ca exemple de acte de administrare reţinem:
reparaţiile de întreţinere, asigurarea unui bun, culegerea fructelor, închirierea unui bun în anumite condiţii etc.
Este de dispoziţie acel act juridic civil care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui bun sau a unui drept
sau grevarea unui bun cu o sarcină reală (gaj, ipotecă). Exemple de acte de dispoziţie: vânzarea-cumpărarea, donaţia.
Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă sub următoarele aspecte:
în materia capacităţii, unde regimul juridic diferă în raport de felul actului;
în materia reprezentării;
în materia efectelor faţă de terţi;
în materia acceptării moştenirii etc.

5. În funcţie de conţinutul lor, actele juridice civile pot fi patrimoniale şi nepatrimoniale.

Se numeşte patrimonial acel act juridic civil ce are un conţinut evaluabil în bani.
De regulă, fac parte din această categorie actele care privesc drepturi reale şi de creanţă (donaţie, vânzare-cumpărare,
împrumut etc.).
Se numeşte nepatrimonial acel act juridic civil ce are un conţinut neevaluabil în bani. De exemplu, este act
nepatrimonial înţelegerea părinţilor unui copil din afara căsătoriei, în sensul ca acesta să ia numele de familie al unuia
dintre ei.
Această clasificare este importantă în materia efectelor nulităţii deoarece, anulându-se un act nepatrimonial, nu
se pune problema „restituirilor”, precum şi în materia ocrotirii incapabilului.

După modul sau forma de încheiere, actele juridice civile pot fi consensuale, solemne şi reale.
În dreptul nostru civil este consacrat principiul consensualismului, potrivit căruia, pentru formarea valabilă a
unui act juridic civil este suficientă simpla manifestare de voinţă.
Deci, actele juridice civile consensuale sunt cele care se încheie prin simpla manifestare de voinţă a părţilor (sau
autorului lor).
13
 Actele juridice solemne reprezintă o excepţie de la regula consensualismului, pentru încheierea lor valabilă
fiind necesară, pe lângă manifestarea de voinţă, respectarea unor cerinţe de formă, prevăzute anume de lege. Forma
solemnă pentru un astfel de act e o condiţie de validitate (spunem că forma este cerută ad validitatem sau ad
solemnitatem).
Ca exemple de acte solemne menţionăm: testamentul, donaţia.
Şi actul juridic real constituie o excepţie de la regula consensualismului, pentru încheierea sa valabiă fiind
necesară, pe lângă manifestarea de voinţă şi alături de aceasta, şi predarea sau remiterea bunului.
Sunt acte reale: împrumutul, gajul, depozitul, darul manual.
Acelaşi act juridic poate fi consensual, ca regulă, şi alteori solemn (de exemplu, vânzarea-cumpărarea unui
teren); sau un act poate fi, ca regulă, solemn (de exemplu, donaţia), iar uneori să fie act real (de exemplu: darul
manual, care este o specie de donaţie).
Importanţa juridică a acestei clasificări apare, mai ales, pe planul aprecierii valabilitaţii actelor juridice civile,
din punctul de vedere al respectării cerinţelor de formă impuse de lege.

În funcţie de momentul producerii efectelor lor, actele juridice civile sunt între vii (inter vivos) şi acte pentru cauza de
moarte (de mortis causa).
Este între vii (inter vivos) actul juridic civil care-şi produce efectele necondiţionat de moartea autorului sau
autorilor lui. Marea majoritate a actelor juridice civile intră în această categorie.

Este făcut pentru cauza de moarte (de mortis causa) actul juridic civil care nu-şi produce efectele decât la
moartea autorului sau. Testamentul este act pentru cauza de moarte.
Importanţa juridică a acestei clasificari apare pe planul:
capacităţii de a încheia actele juridice civile;
formei în care pot fi încheiate actele juridice civile.

În funcţie de rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului lor, actele juridice civile pot fi acte subiective şi acte
condiţie.
Este act juridic civil subiectiv acel act al cărui conţinut este determinat prin voinţa autorului sau autorilor lui.
„Majoritatea contractelor (ca specie a actelor juridice civile) intră în această categorie.”
Este act juridic civil-condiţie acel act la a cărui încheiere părţile îşi exteriorizează voinţa doar în privinţa
naşterii actului, conţinutul acestuia fiind predeterminat de norme juridice imperative, de la care părţile nu pot deroga.
De exemplu: căsătoria, înfierea, contractul de închiriere tip a suprafeţelor locative de stat.
Această clasificare este importantă în materia valabilitaţii actelor juridice, în special în privinţa aprecierii
condiţiilor de valabilitate.

Actele juridice civile se împart în: acte pure şi simple şi acte afectate de modalitaţi.
Este act pur şi simplu actul juridic civil care nu cuprinde o modalitate (termen, condiţie sau sarcină). Unele
acte juridice civile sunt incompatibile cu modalităţile, de exemplu actul de recunoaştere a filiaţiei sau actul de opţiune
succesorală.
Este act afectat de modalităţi actul juridic civil care cuprinde o modalitate. Există acte civile care sunt
esenţialmente afectate de modalităţi, cum sunt contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, contractul de
împrumut, contractul de asigurare, contractul de donaţie cu sarcină.

Această clasificare este importantă din punctul de vedere al valabilităţii actelor juridice civile şi din acela al
producerii efectelor lor juridice.

După raportul existent între ele, actele juridice civile pot fi principale şi accesorii.
Este act juridic civil principal actul care are o existenţă de sine stătătoare, independentă, soarta sa nedepinzând
de soarta juridică a altui act juridic. Marea majoritate a actelor juridice civile sunt acte principale.
Este act juridic civil accesoriu acel act care nu are o existenţă de sine stătătoare, soarta lui juridică depinzând
de soarta altui act juridic, principal. Din această categorie fac parte: ipoteca convenţională, gajul, arvuna, clauza
penală.
14
 Importanţa distincţiei de mai sus apare atât în materia aprecierii valabilităţii şi eficacităţii actelor juridice
civile, cât şi în ceea ce priveşte raportul dintre ele, raport căruia i se aplică regula accesorium sequitur principalem
(accesoriul urmează soarta juridică a principalului).

În raport de legătura actelor juridice civile cu cauza (scopul), acestea pot fi cauzale şi abstracte.
Este cauzal actul juridic civil a cărui valabilitate implică analiza cauzei (scopului său); dacă scopul este ilicit, imoral
sau lipseşte, actul juridic este lovit de nulitate.
Numim abstract (sau necauzal) acel act juridic civil care este detaşat de elementul cauză, valabilitatea sa
neimplicând analiza valabilităţii cauzei. Sunt abstracte actele juridice constatate prin titluri de valoare. Acestea din
urmă sunt înscrisuri (instrumentum) care încorporează operaţiuni juridice (negotium). Ele pot fi la purtător,
nominative sau la ordin.
Această clasificare este importantă în materia probelor, a valabilităţii actelor juridice şi a titlurilor de credit. În
ceea ce priveşte titlurile de credit, executarea lor nu cere o analiză a scopului sau cauzei actului juridic, debitorul
neputând ridica excepţia nevalabilităţii cauzei pentru a refuza executarea.

În funcţie de modalitatea încheierii lor, distingem actele strict personale şi actele care pot fi încheiate şi prin
reprezentare.
Este strict personal acel act juridic civil care nu poate fi făcut decât personal, nu şi prin reprezentare. De
exemplu, testamentul. Marea majoritate a actelor juridice civile pot fi încheiate personal, dar pot fi încheiate şi prin
reprezentant (mandatar), acestea constituind, de fapt, regula. Deci, constituind excepţia de la regulă, normele juridice
ce reglementează actele strict personale sunt de strictă interpretare şi aplicare, ca orice excepţie (exceptio est
strictissimae interpretationis).

După reglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice civile pot fi tipice (numite) sau atipice (nenumite).
Este tipic (sau numit) acel act juridic civil care are o denumire stabilită de legea civilă şi o reglementare
proprie. În această categorie intră majoritatea actelor juridice civile; deci actele juridice tipice (numite) constituie
regula, iar cele atipice (nenumite) constituie excepţia.
Este atipic (sau nenumit) acel act juridic civil care nu se bucură de o reglementare şi o denumire proprii (de
exemplu, vânzarea cu clauză de întreţinere).
În ceea ce priveşte importanţa juridică a acestei clasificări, aceasta este evidentă în determinarea regulilor
aplicabile actului juridic nenumit: unui astfel de act i se aplică regulile generale existente în materia actelor juridice
civile, iar nu cele edictate pentru un act numit (asemănător), întrucât acestea din urmă formează excepţia în raport cu
primele, iar excepţiile sunt de strictă interpretare (exceptio est strictissimae interpretationis).

Din punct de vedere al modului de executare, actele juridice civile pot fi acte cu executare dintr-o dată (uno ictu) şi
acte cu executare succesivă.
Este act cu executare dintr-o dată (uno ictu) actul juridic a cărui executare implică o singură prestaţie din
partea debitorului. Ele se mai numesc şi acte cu executare instantanee. De exemplu, darul manual, ca varietate de
donaţie.
Este act cu executare succesivă acela a cărui executare implică mai multe prestaţii, eşalonate în timp. De
exemplu, contractul de locaţiune, vânzarea-cumpărarea în rate, donaţia cu sarcină de întreţinere.
Importanţa juridică a acestei clasificari se manifestă în ceea ce priveşte:
consecinţele neexecutării culpabile:
contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o dată li se aplică rezoluţiunea (actul va fi desfiinţat şi pentru trecut, ex
tunc);
contractelor cu executare succesivă li se aplică rezilierea (desfacerea actului numai pentru viitor, ex nunc);
efectele nulităţii:
nulitatea actului juridic cu executare dintr-o dată produce efecte şi pentru trecut (ex tunc), considerându-se că actul n-a
existat niciodată;
nulitatea actului juridic cu executare succesivă produce efecte numai pentru viitor (ex nunc).

15
Condiţiile actului juridic civil

Definiţie, enumerare, terminologie:

Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele componente din care este alcătuit un asemenea act.
Art. 948 C. civ. dispune: „Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: 1. capacitatea de a contracta;
2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă; 3. un obiect determinat; 4. o cauză licită.”
Deşi textul se referă expres numai la convenţii, condiţiile enumerate sunt obligatorii pentru orice act juridic, indiferent
dacă este unilateral, bilateral sau multilateral.
Cu toate că textul mai sus citat consideră drept condiţie a actului juridic civil „consimţământul valabil al părţii
ce se obligă”, aşa cum se subliniază în literatura de specialitate, „orice participant la raporturile juridice civile trebuie
să exprime un consimţământ valabil.”
Codul civil prevede numai cele patru condiţii de fond esenţiale pentru orice act juridic civil, dar, cum s-a
precizat în doctrină, există şi o condiţie de formă care este cerută pentru validitatea actelor formale sau solemne;
neîndeplinirea acesteia duce la nulitatea absolută a actelor juridice civile respective.
Termenul „condiţie” este „polivalent”. În afară de înţelesul arătat, acela de element al actului juridic civil, el
este primitor de încă două sensuri:
condiţie = modalitate a actului juridic civil;
condiţie = clauză a actului juridic civil.

Clasificarea condiţiilor actului juridic civil:

Din punctul de vedere al aspectului la care se referă, condiţiile actului juridic civil pot fi de fond (care privesc
conţinutul actului juridic civil) şi de formă (care se referă la exteriorizarea voinţei). Ele se mai numesc şi condiţii
intrinseci şi condiţii extrinseci.
în funcţie de obligativitatea sau neobligativitatea lor, avem condiţii esenţiale (cerute pentru valabilitatea actului) şi
condiţii neesenţiale (numite şi întâmplătoare, care pot lipsi fară să afecteze valabilitatea actului juridic).
După criteriul sancţiunii care este aplicată în cazul nerespectării lor, condiţiile pot fi de validitate (nerespectarea
cărora atrage nulitatea actului juridic civil) sau de eficacitate (a căror neîndeplinire nu atrage nulitatea actului juridic
civil, ci o altă sancţiune mai blândă – de exemplu, inopozabilitatea).
în funcţie de sfera actelor juridice civile pe care le au în vedere, există condiţii generale (care privesc toate actele
juridice) şi condţtii speciale (care au în vedere numai anumite categorii de acte juridice civile – de exemplu, actele
solemne).
Orice condiţie a actului juridic civil poate fi calificată din toate cele patru puncte de vedere.
Capacitatea de a încheia actul juridic civil:
„Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege acea condiţie de fond şi esentială care constă în
aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor de drept
civil.”
Ea este o parte a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice sau a persoanei juridice si, totodată, o premisă a
capacitaţii de exerciţiu a persoanei fizice sau a persoanei juridice, (cealaltă premisă fiind discernământul, pentru
persoana fizică).
Potrivit art. 949 C. civ.: „Poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”, iar art. 950
C. civ. precizează: „Necapabili de a contracta sunt:

minorii; 2. interzişii; ... 4. în genere toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte”.

16
Deci, regula sau principiul este capacitatea de a încheia actul juridic civil, incapacitatea fiind excepţia. Ca orice
exceţie şi aceasta trebuie să fie expres prevăzută de lege, iar textele care o conţin sunt de strictă interpretare şi aplicare
(exceptio est strictissimae interpretationis).
Cu caracter general, principiul capacitaţii de a încheia actul juridic civil este prevăzut de art. 6 alin. 1 din
Decretul nr. 31/1954 referitor la persoanele fizice şi juridice: „Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă
şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege”.
Acelaşi principiu este consacrat, cu caracter fragmentar, în art. 949 C. civ., precum şi în art. 856 C. civ. şi art.
1306 C. civ.
În ceea ce priveşte persoana juridică, principiul capacităţii de a încheia acte juridice civile are un specific: este
subordonat principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice, consacrat în art. 34 din Decretul nr.
31 / 1954.
Deci capacitatea de a contracta este o stare de drept (de jure), în timp ce discernământul este o stare de fapt (de
facto), acesta din urmă putând fi întâlnit, accidental, chiar şi la o persoană incapabilă, după cum este posibil ca o
persoană capabilă, după lege, să nu aibă, temporar, discernământ.
În ceea ce priveşte excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile, ea este prevazută de art. 6 alin.1 din
Decretul nr. 31/ 1954 şi de art. 950 C. civ., precum şi de alte dispoziţii ale legilor civile, dispoziţii ce vor fi studiate în
contextul analizei conţinutului capacităţii de folosinţă.
Consimţământul:
„Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială, de fond şi generală a actului juridic civil care constă în
hotărârea de a încheia un act juridic civil manifestată în exterior.”
Termenul consimţământ poate avea înţelesul de voinţă exteriorizată a uneia din părţile actului juridic bilateral
sau a autorului actului juridic unilateral, sau înţelesul de acord de voinţă.
În analiza consimtământului, trebuie să ţinem seama că acesta „este rezultatul unor procese psihologice
interioare prin care subiectele receptează realitatea, îşi formulează mobilurile, apreciază în ce măsură scopurile
urmărite se vor realiza în cadrul legal.”
Voinţa, ca fenomen complex de natură psihologică, constituie obiect de preocupare pentru psihologie, dar
interesează şi ştiinţa dreptului.
Din punct de vedere juridic, voinţa are o structură complexă, ce cuprinde două elemente: consimţământul şi
cauza (scopul).
Deci, între consimţământ şi voinţă există corelaţia parte-întreg.
Formarea voinţei, inclusiv a celei juridice, constituie un proces psihologic complex. Acest proces cuprinde, în
principal, patru etape:
Nevoia resimţită de om, pe care acesta tinde să o satisfacă, e reflectată în mintea umană. Se ajunge la reflectarea
mijlocului de satisfacere a nevoii respective, prinzând contur dorinţa satisfacerii nevoii. Dar o dorinţă nu rămâne
singură, ci se întâlneşte cu alte dorinţe ale aceleiaşi persoane, acestea din urmă putând fi sau nu în acord cu prima.
A doua fază a procesului psihologic este deliberarea (cântărirea avantajelor şi dezavantajelor pe care le au dorinţele şi
mijloacele de realizare a lor, aflate în competiţie).
Urmare a apariţiei motivului determinant, persoana trece de la deliberare la luarea hotărârii încheierii actului juridic
civil, care apare ca un mijloc de realizare a scopului avut în vedere.

Fazele mai sus enunţate ale procesului de formare a voinţei juridice au un caracter intern, ele existând la nivelul minţii
umane.
Pentru ca acest fapt psihologic să devină fapt social, trebuie ca hotărârea luată de persoana respectivă să fie
exteriorizată, putând ajunge la cunoştinţa altor persoane.
Din acest proces complex al formării voinţei, dreptul civil reţine două elemente:
hotărârea exteriorizată şi
motivul determinant.

17
Hotărârea exteriorizată este însuşi consimţământul, în timp ce motivul determinant este cauza sau scopul actului
juridic civil. Aceasta este „construcţia tehnică a voinţei”.
„Codul nostru civil consacră – chiar dacă nu in terminis, dar neîndoielnic – două principii” care cârmuiesc
voinţa juridică, şi anume:
1 – principiul libertaţii actelor juridice civile, denumit şi principiul autonomiei de voinţă;
2 – principiul voinţei reale, denumit şi principiul voinţei interne.
Principiul libertaţii actelor juridice civile:
Conform acestui principiu, subiectele de drept civil sunt libere să încheie sau nu convenţii şi să facă sau nu acte
unilaterale, în condiţiile respectării legii şi a bunelor moravuri. Mai mult, părţile sunt libere să stabilească conţinutul
actului juridic civil aşa cum consideră de cuviinţă şi, de asemenea, sunt libere ca, prin acordul lor, să modifice sau să
pună capat actului civil pe care l-au încheiat.
Acest principiu este consacrat, indirect, în cel puţin două texte ale Codului civil, şi anume:
alin. 1 ai art. 969: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”;
art. 5: „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează odinea publică şi
bunele moravuri.”
Limitele principiului libertăţii actelor juridice civile sunt următoarele:
ordinea publică (principiile şi normele juridice ce reglementează ordinea economică, socială şi politică din statul de
drept);
bunele moravuri;
normele imperative civile (de la care nu se poate deroga).

Principiul voinţei reale (interne):

Voinţa juridică este formată din elementul psihologic (intern) şi elementul social (extern). Atunci când între cele
două elemente există concordanţă, nu se pune problema determinării principiului aplicabil, deoarece voinţa este
aceeaşi.
Dar dacă voinţa declarată nu coincide cu vointă reală, căreia dintre acestea două îi dăm prioritate?
Rezolvarea acestei probleme se face în funcţie de concepţia cu privire la raportul dintre voinţa reală, internă şi
voinţa exteriorizată, declarată.
În acest domeniu, în literatura juridică de specialitate s-au conturat două concepţii:
a) concepţia subiectivă dă prioritate voinţei interne, reale;
b) concepţia obiectivă dă prioritate voinţei externe, declarate.

Fiecare dintre aceste concepţii are avantaje şi dezavantaje.

Concepţia subiectivă este consacrată de Codul civil francez de la 1804 şi satisface securitatea statică a
circuitului civil (se poate pune în discutie valabilitatea unui act translativ de drepturi din cauza neconcordanţei dintre
voinţa reală şi cea exprimată).
Concepţia obiectivă este consacrată de Codul civil german de la 1900 (B.G.B.) şi are avantajul asigurării
securităţii dinamice a circuitului civil, ceea ce este de natură a încuraja încheierea de acte juridice civile.
Codul civil român de la 1864, fiind de inspiraţie franceză, adoptă principiul voinţei reale, (interne) şi admite,
ca excepţie, şi sistemul voinţei declarate.
Concepţia subiectivă este consacrată de art. 977 C. civ.: „Interpretarea contractelor se face după intenţia comună
a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”. De asemenea, art. 1175 C. civ. prevede ca „Actul
secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali …”
Admiterea, cu caracter de excepţie, a sistemului voinţei declarate (externe) rezultă din urmatoarele aspecte:
„a) în materia probelor funcţionează regula potrivit căreia un înscris nu poate fi combătut, în principiu, decât tot printr-un
înscris;
b) dispoziţiile art. 1191 alin. 2 C. civ. prevăd că nu se poate primi niciodată o dovadă prin martori în contra sau peste
ceea ce cuprinde actul”;

18
în materia simulaţiei, produce efecte faţă de terţi doar actul public, deşi acesta este un act fictiv (art. 1175 C. civ.
partea a doua).
Revenind la consimţământ, acesta pentru, a fi valabil, trebuie sa întrunească condiţiile urmatoare:
să provină de la o persoană cu discernământ;
să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
să fie exteriorizat;
să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ.

Aşa cum am mai arătat, în timp ce capacitatea de a încheia actul juridic civil este o stare de drept (de iure), prezenţa
sau lipsa discernământului este o stare de fapt (de facto).
În ceea ce priveşte persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu, aceasta este prezumată că are
discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile; în timp ce persoana fizică lipsită de capacitate de
exerciţiu este prezumată a nu avea discernământ, fie din cauza vârstei fragede, fie din cauza stării de sănătate mintală.
Minorul între 14 şi 18 ani este considerat că are discernământul juridic în curs de formare.
În ceea ce priveşte persoana juridică, reprezentantul legal al acesteia este, întotdeauna, o persoană fizică cu deplină
capacitate de exerciţiu.
În afară de incapacităţile legale (acele situaţii în care legea prezumă că persoana este lipsită de discernământ),
în practică există şi incapacitaţi naturale (acele situaţii în care o persoană – capabilă, după lege – în fapt este lipsită,
temporar, de discernământ; de exemplu: hipnoza, beţia, somnambu-lismul, mânia puternică).
Consimţământul trebuie să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice.
Această condiţie ce trebuie îndeplinită de consimţământ decurge din însaşi esenţa actului juridic civil, care este definit ca
o manifestare de voinţă facută cu intenţia de a produce efecte juridice.
Consimţământul nu este exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice atunci când:
manifestarea de voinţă a fost făcută fie în glumă (jocandi causa), fie din prietenie, curtoazie sau din pură complezenţă;
manifestarea de voinţă s-a făcut sub o condiţie pur protestativă din partea celui ce se obligă („mă oblig dacă vreau” – si
voluero);
manifestarea de voinţă este prea vagă;
manifestarea de voinţă a fost făcută cu o rezervă mintală (reservatio mentalis), cunoscută de cocontractant.
Consimţământul trebuie să fie exteriorizat – condiţie ce este impusă chiar de definiţia consimţământului (hotărârea de
a încheia actul juridic civil manifestată în exterior).
Potrivit principiului consensualismului, părţile sunt libere să-şi aleagă forma de exteriorizare a voinţei; deci
simpla manifestare de voinţă este necesară şi suficientă pentru ca actul juridic civil să fie valabil din punct de vedere
al formei.
Există şi excepţii de la principiul consensualismului; o astfel de excepţie o constituie actele solemne, pentru
încheierea cărora manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o anumită formă cerută de lege (forma autentică, de
regulă).
Pot exista următoarele modalităţi de exteriorizare a consimţământului:
în scris;
verbal;
prin gesturi sau fapte concludente.
Deci manifestarea de voinţă se poate exterioriza fie într-o formă expresă, fie într-o formă tacită, implicită.
În legătură cu exteriorizarea consimţământului se pune şi problema valorii juridice a tăcerii: tăcerea, prin ea
însăşi, nu valorează consimţământ decât în anumite cazuri de exceptie, şi anume:
atunci când legea prevede expres aceasta (de exemplu, art. 1437 C. civ.);
atunci când, prin voinţa părţilor, se atribuie o anumită semnificaţie juridică tăcerii;
atunci când tăcerea valorează consimţământ, potrivit obiceiului.
Consimţământul nu trebuie să fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
19
Aceasta este o condiţie negativă impusă de caracterul liber, conştient al actului juridic civil.
Sunt vicii de consimţământ:
eroarea;
dolul;
violenţa;
leziunea.

e) Viciile de consimţământ:

Eroarea
Potrivit art. 953 C. civ. „Consimţământul nu este valabil, când este dat prin eroare ….”
Articolul următor din Codul civil, 954, prevede: „Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra
substanţei obiectului convenţiei.
Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia
persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia”.
În acord cu aceste reglementări, putem defini eroarea ca fiind falsa reprezentare a realităţii din mintea uneia
din parţi la încheierea actului juridic civil.
Clasificare:
După criteriul consecinţelor pe care le produc, erorile pot fi de trei feluri:
eroarea-obstacol (denumită şi distructivă de voinţă) este cea mai gravă formă de eroare, falsa reprezentare căzând fie
asupra naturii actului care se încheie (error în negotio), fie asupra identităţii obiectului (error în corpore); sancţiunea
ce intervine în cazul unei astfel de erori este nulitatea absolută;
eroarea-viciu de consimţământ constă în falsa reprezentare ce cade fie asupra calităţilor substanţiale ale obiectului
actului (error in substantiam), fie asupra persoanei cocontractante (error in personam); eroarea-viciu de
consimţământ conduce la nulitatea relativă a actului juridic;
eroarea-indiferentă e falsa reprezentare a unor imprejurări mai puţin importante la închierea actului juridic; ea nu
afectează valabilitatea actului, dar poate atrage o diminuare valorică a prestaţiei.
2) În funcţie de natura realităţii falsificate, eroarea poate fi de două feluri:
eroarea de fapt, când este vorba de falsa reprezentare a unei situaţii faptice existente la încheierea actului juridic
(tipurile de eroare mai sus prezentate, în prima clasificare) şi
eroarea de drept, când falsa reprezentare poartă asupra existenţei sau conţinutului unui anumit act normativ sau unei
norme juridice, după caz, la încheierea actului juridic.
În ceea ce priveşte admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimţământ, aceasta a format obiect de controversă în
literatura de specialitate, existând atât teza inadmisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ, cât şi teza
admiterii acesteia ca viciu de consimţământ.
Teza inadmisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ se bazează pe prezumţia de cunoaştere a legii
exprimată de principiul nemo censetur ignorare legem (nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii). Deci, în viziunea
promotorilor acestei teze eroarea de drept nu poate constitui viciu de consimţământ şi, ca atare, nu duce la anularea
actului juridic civil.
Teza admiterii erorii de drept ca viciu de consimţământ – exceptând normele imperative sau cele care privesc
ordinea publică – are ca argumente:
interpretarea art. 953 C. civ., aricol ce admite că eroarea face consimţământul să nu fie valabil, fără a distinge între
eroarea de fapt şi cea de drept, situaţie în care operează regula ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus;
atunci când legea doreşte, prevede că nu este admisă eroarea de drept (de exemplu, art. 1206 alin. 2 C. civ., referitor la
mărturisire); deci, per a contrario, în celelalte cazuri eroarea de drept este admisă;
eroarea de drept, atunci când se produce, are acelaşi efect ca şi eroarea de fapt: falsa reprezentare a realităţii; ori ubi
eadem ratio ibi idem jus;
jurisprudenţa admite eroarea de drept ca viciu de consimţământ.
Structura erorii-viciu de consimţământ:
Aceasta este alcatuită dintr-un singur element, de natură psihologică (falsa reprezentare a realităţii). De aici rezultă şi
dificultatea dovedirii erorii-viciu de consimţământ.
20
Condiţii cerute pentru ca eroarea să fie viciu de consimţământ:
Aceste condiţii sunt în număr de două şi ele trebuie întrunite cumulativ:
elementul asupra căruia poartă falsa reprezentare să fi fost determinant pentru încheierea actului juridic; deci, dacă ar
fi fost cunoscută realitatea, actul nu s-ar fi încheiat; această apreciere a caracterului determinant al elementului fals
reprezentat se face de regulă, după un criteriu subiectiv (de la caz la caz); prin excepţie, se poate realiza aprecierea şi
pe baza unui criteriu obiectiv, abstract;
când este vorba de acte bilaterale cu titlu oneros, trebuie ca celălalt contractant să fi ştiut sau să fi trebuit să ştie că
elementul fals reprezentat este hotărâtor pentru încheierea actului juridic civil – condiţie impusă de nevoia asigurării
stabilităţii circuitului civil.

În actele bilaterale, nu e necesar ca fiecare parte să fie în eroare, pentru a fi în prezenţa viciului de consimţământ. Dacă,
printr-o simplă coincidenţă, ambele părti au fost în eroare, fiecare din ele poate cere anularea actului pentru eroarea a
cărei victimă este.
Dolul
Art. 953 C.civ. prevede „Consimţământul nu este valabil când este … surprins prin dol”, iar art. 960 C. civ.
dispune „Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel
încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat.
Dolul nu se presupune”.
„Dolul, numit şi viclenie, este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane,
prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic. În esenţă, deci, dolul este o eroare
provocată (iar nu spontană, ca eroarea propriu-zisă).”
Clasificare:
în dreptul roman se distingea între:
dolus bonus (dolul uşor) care constă în viclenii curente, uşor de dejucat;
dolus malus (dolul grav) care atrăgea sancţiunea nulităţii relative a actului juridic.
în funcţie de consecinţele pe care le are sau nu asupra valabilităţii actului juridic, dolul poate fi:
dol principal (dolus dans causam contractui) ce cade asupra unor elemente importante, determinante la încheierea
actului juridic civil; el atrage sancţiunea nulităţii relative a actului juridic astfel încheiat şi
dol incident (dolus incidens) numit şi secundar sau incidental, ce poartă asupra unor împrejurări nedeterminante
pentru încheierea actului juridic civil; acesta nu atrage nevalabilitatea actului juridic, dar poate fi invocat drept temei
pntru o reducere a prestaţiei.
Structura:
Dolul este alcătuit din două elemente de structură:
un element material, obiectiv ce constă în utilizarea de mijloace viclene, maşinaţiuni etc. făcute în scopul inducerii în
eroare a persoanei;
un element intenţional, subiectiv ce constă în intenţia de a induce în eroare o persoană în scopul încheierii unui act
juridic civil.
Elementul obiectiv poate să constea într-o acţiune pozitivă (fapt comisiv) sau într-o acţiune negativă (fapt omisiv).
Faptul comisiv poate îmbrăca, în materia liberalităţilor, forma sugestiei sau captaţiei.
Pentru existenţa unui fapt omisiv se utilizează şi sintagma dol prin reticenţă ce constă în neinformarea
celeilalte părţi contractante asupra unor aspecte negative pe care aceasta ar fi trebuit să le cunoască.
În ceea ce priveşte elementul subiectiv al dolului, practica judiciară a făcut următoarele precizări:
nu suntem în prezenţa dolului dacă cocontractantul cunoştea împrejurarea pretins ascunsă;
dolul sub forma captaţiei şi lipsa discernământului se exclud.
Condiţii:
Dolul, pentru a fi viciu de consimţământ, trebuie să îndeplinească, cumulativ, urmatoarele două condiţii:
să fie determinant pentru încheierea actului juridic civil;
să provină de la cealaltă parte.
Prima condiţie este prevăzută expres de art. 960 C. civ.; această problemă a caracterului determinant al dolului se
apreciază în concreto, de la caz la caz.

21
 Şi cea de-a doua condiţie – dolul să provină de la cealaltă parte – este prevazută expres de art. 960 C. civ. Deşi
acest text legal lasa impresia că dolul este posibil doar în cazul actelor bilaterale, totuşi dolul sub forma „sugestiei”
poate fi întâlnit şi în cazul testamentului (de exemplu), care este act juridic unilateral.
În doctrină se admite că această a doua condiţie necesară pentru existenţa dolului este îndeplinită, în actele
bilaterale, şi atunci când:
dolul provine de la un terţ, dar cocontractantul ştie despre aceasta;
dolul provine de la reprezentantul cocontractantului.
Ca şi în cazul erorii, nu se cere condiţia ca dolul să fie comun, să existe pentru fiecare din părţile actului bilateral.
Aşa cum am văzut (art. 960 alin. 2 C. civ.), dolul nu se presupune; deci cel ce invocă acest viciu de
consimţământ trebuie sa-l dovedească. Fiind un fapt juridic, ca şi eroarea, dolul poate fi dovedit prin orice mijloc de
probă, inclusiv martori sau prezumţii simple.

Violenţa
Cităm următoarele articole din Codul civil român referitoare la violenţă: art. 953 C.civ.: „Consimţământul nu
este valabil când este … smuls prin violenţă”; art. 955 C.civ.: „Violenţa în contra celui ce s-a obligat este cauza de
nulitate, chiar când este exercitată de altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia”; art. 956 C.civ.:
„Este violenţă totdeauna când, spre a face o persoană a contracta i s-a insuflat temerea, raţionabilă după dânsa, că va fi
expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent. Se ţine cont în această materie de etate, de sex şi de
condiţia persoanelor”; art. 957 C. civ.: „Violeţa este cauza de nulitate a convenţiei şi când s-a exercitat asupra soţului
sau a soţiei, asupra descendenţilor şi ascendenţilor”; art. 958 C. civ.: „Simpla temere reverenţiară, fără violenţă, nu
poate anula convenţia.”
Violenţa poate fi definită ca fiind acel viciu de consimţământ ce constă în ameninţarea unei persoane cu un rău
care îi provoacă o temere ce o determină să încheie un act juridic civil, act pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Clasificare:
în funcţie de natura răului cu care se ameninţă, distingem între:
violenţa fizică (vis) – apare atunci când ameninţarea cu răul priveşte fie integritatea fizică, fie bunurile persoanei (de
exemplu, prin conducerea forţată a mâinii pentru a semna; o astfel de situaţie echivalează cu lipsa consimţământului,
atragand sancţiunea nulităţii absolute);
violenţa morală (metus) – apare atunci când ameninţarea cu răul se referă fie la onoarea sau cinstea, fie la sentimentele
persoanei.
După caracterul ameninţării, deosebim între:
ameninţarea legitimă sau justă ca un rău (de exemplu, creditorul îl ameninţă pe debitor că îl va da în judecată dacă nu-şi
îndeplineşte obligaţia); acest tip de violenţă nu este viciu de consimţământ;
ameninţarea nelegitimă sau injustă cu un rău; numai aceasta este viciu de consimţământ, atrăgând anulabilitatea
actului încheiat în astfel de condiţii.
Structura:
Violenţa – viciu de consimţământ este alcătuită, ca şi dolul, din două elemente de structură:
un element exterior, obiectiv, ce constă în ameninţarea cu un rău;
un element subiectiv, ce constă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate;
tocmai această temere este cea care alterează consimţământul.
Condiţii:
Violenţa, pentru a fi viciu de consimţământ, trebuie să întrunească, cumulativ, două condiţii şi anume:
să fie determinantă la încheierea actului juridic civil;
să fie injustă sau nelegitimă (ilicită).
Pentru ca violenţa să fie determinantă la încheierea actului juridic trebuie ca:
temerea produsă să fie raţională după victima violenţei, ceea ce înseamnă că temerea trebuie să fie suficient de
puternică pentru a o face să încheie actul juridic;
temerea să se aprecieze în funcţie de vârstă, grad de cultură, sănătate etc.; deci, criteriul aprecierii este unul subiectiv;
răul cu care se ameninţă să fie sau fizic, sau moral sau patrimonial;
răul cu care se ameninţă să privească fie persoana în cauză, fie soţul, soţia, ascendenţii sau descendenţii, fie (aşa cum
se consideră în doctrină, pentru identitate de raţiune) alte persoane apropiate, ce sunt legate de victimă printr-o
puternică afecţiune.
22
Violenţa trebuie să fie injustă sau nelegitimă; deci, nu orice ameninţare constituie violenţă – viciu de consimţământ.
Este necesar ca ameninţarea să constituie o încălcare a legii.
Aceasta a doua condiţie este susţinută şi de reglementarea cuprinsă de art. 958 C. civ.
În doctrină s-a precizat de asemenea, că starea de necesitate ce determină o persoană să încheie un anumit act
juridic trebuie asimilată violenţei – viciu de consimţământ.

Leziunea
Prevederile din Codul civil referitoare la leziune (art. 951; art. 1157-1160; art. 1162-1165) trebuie raportate la
dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Decretului nr. 31/1954 privind persoanele
fizice şi juridice:
„De la data intrării în vigoare a decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, aplicarea dispoziţiilor
legale referitoare la acţiunea în anulare pentru leziune se restrânge la minorii care, având vârsta de 14 ani împliniţi,
încheie singuri fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror validitate nu se cere şi
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare.
Actele juridice ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar
dacă nu este leziune.
Minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund pentru fapta lor ilicită decât dacă se dovedeşte că au
lucrat cu discernământ.”
Porivit art. 1165 C. civ.: „Majorul nu poate, pentru leziune, să exercite acţiunea în resciziune.”
Putem defini leziunea ca fiind viciul de consimţământ ce constă în disproporţia vădită de valoare între două
prestaţii. Ea se sancţioneaza cu nulitatea realtivă a actului astfel încheiat.
Structura:
Structura acestui viciu de consimţământ este diferită în funcţie de concepţia ce stă la baza reglementării
leziunii.
Potrivit concepţiei subiective, leziunea este compusă din două elemente: un element obiectiv, ce constă în
disproporţia de valoare dintre contraprestaţii şi un element subiectiv, ce constă în profitarea de starea de nevoie în care
se află cealaltă parte.
Conform concepţiei obiective, leziunea nu presupune decât un singur element, şi anume disproporţia vădită de
valoare ce există între contraprestaţii.
Dispoziţiile legale mai sus citate consacră concepţia obiectivă despre leziune, astfel încât cel ce o invocă nu
are de dovedit decât vădita disproporţie de valoare ce există între contraprestaţii.
Condiţii:
Pentru ca actul juridic civil să fie anulabil pentru leziune, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
leziunea trebuie să fie o consecinţa directă a actului respectiv (în condiţiile în care art. 1158 C. civ. prevede că
acţiunea în resciziune nu poate fi exercitată când leziunea rezultă din un „eveniment cazual şi neaşteptat”);

leziunea trebuie să existe la momentul încheierii actului juridic;

disproporţia de valoare existentă între contraprestaţii trebuie să fie vădită.
Domeniul de aplicare:
Leziunea are un domeniu restrâns de aplicare, din punctul de vedere al persoanelor care o pot invoca, precum
şi din punctul de vedere al actelor juridice care pot fi anulate pentru leziune.
Leziunea poate fi invocată, de regulă, doar de minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă, având vârsta între
14 şi 18 ani.
Sunt anulabile pentru leziune numai actele juridice civile care sunt, în acelaşi timp:
acte de administrare ;
încheiate de minorul între 14-18 ani singur, fără încuviinţarea ocrotitorului legal;
comutative;
lezionare pentru minor.
Obiectul actului juridic civil
Prin obiect al actului juridic civil înţelegem „conduita părţilor stabilită prin acel act juridic civil, respectiv acţiunile ori
inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute.”
Art. 962 C. civ. prevede: „Obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai una din părţi se obligă.”
23
 Aşa cum bunurile sunt socotite obiect derivat al raportului juridic civil, ele pot fi considerate obiect derivat şi
al actului juridic civil.
Observăm că definiţia dată obiectului actului juridic civil „este identică cu definiţia obiectului raportului
juridic şi ni se pare firesc să fie aşa de îndată ce raportul juridic se naşte din actul juridic.”
Deşi sunt într-o strânsă legătură, obiectul actului juridic civil (acţiunile sau inacţiunile părţilor actului juridic)
şi conţinutul sau efectele actului juridic civil (drepturile şi obligaţiile civile la care dă naştere actul juridic) nu trebuie
să se confunde.
Condiţii de valabilitate:
Pentru ca obiectul actului juridic civil să fie valabil, trebuie să îndeplinească urmatoarele condiţii:
să existe;
să fie în circuitul civil;
să fie determinat sau determinabil;
să fie posibil;
să fie licit şi moral.
În afară de aceste condiţii generale, precizate mai sus, există şi condiţii speciale, ce trebuie îndeplinite numai pentru
anumite acte juridice:
cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului, în actele constitutive sau translative de drepturi reale ;
obiectul să constea într-un fapt personal al celui ce se obligă, la actele intuitu personae;
să existe autorizaţie administrativă, în cazurile prevăzute de lege.
În ceea ce priveste condiţiile generale de valabilitate a obiectului actului juridic civil, considerăm că acestea trebuie
analizate fiecare în parte:
Obiectul actului juridic trebuie să existe.
Dacă această condiţie nu este îndeplinită, nu se mai pune problema realizării celorlalte condiţii.
Dacă obiectul actului juridic civil priveşte un bun, această condiţie implică respectarea următoarelor reguli:
bunul trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic civil sau să existe în viitor, cu o singură exceptie:
succesiunile viitoare nu pot forma obiectul actului juridic civil (art. 965 C. civ.);

potrivit art. 1311 C. civ.: „Dacă în momentul vânzării, lucrul vândut era pierit în tot, vinderea este nulă. Dacă era
pierdut numai în parte, cumpărătorul are alegerea între a se lăsa de contract, sau a pretinde reducerea preţului.”
Obiectul actului juridic civil trebuie să fie în circuitul civil.
Art. 963 C. civ. prevede: „Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract.”
Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare, art. 1310 C. civ. dispune că toate lucrurile care sunt în comerţ
pot fi vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta.
Deci bunurile inalienabile nu pot forma obiect al actului juridic civil. De aceea este necesară cunoaşterea
clasificării bunurilor după regimul circulaţiei lor.
Obiectul actului juridic trebuie să fie determinat sau determinabil.
Art. 948 C. civ. enunţă printre condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiilor, la pct. 3, „un obiect determinat”.
În acelaşi timp, art. 964 C. civ. prevede: „Obligaţia trebuie să aibă de obiect un lucru determinat, cel puţin în
specia sa.
Cantitatea obiectului poate fi necertă, de este posibilă determinarea sa”.
Când obiectul derivat al actului juridic constă într-un lucru cert (res certa), condiţia este îndeplinită prin
arătarea caracteristicilor acestuia.
Când obiectul derivat al actului juridic constă într-un lucru determinat generic (res genera), acesta se defineşte
prin cantitate, calitate, valoare sau prin stabilirea anumitor criterii de determinare ce vor fi observate în momentul
executării actului.
Obiectul actului juridic trebuie să fie posibil.
Condiţia aceasta este impusă, de regula, de drept: nimeni nu poate fi obligat la imposibil (ad imposibilum nulla
obligatio). Este vorba de o imposibilitate absolută (pentru oricine) şi nu de o imposibilitate relativă (pentru un anumit
debitor).
Imposibilitatea poate să fie de natură materială sau juridică.
Obiectul actului juridic trebuie să fie licit şi moral.
24
Actul va fi nul pentru obiect ilicit sau imoral atunci când obiectul acestuia este în contradicţie cu legea sau morala.
Cauza sau scopul actului juridic civil.
Art. 948 C. civ. înscrie printre condiţiile esenţiale pentru validitatea actului juridic şi „o cauză licită”.
Cauza sau scopul este elementul actului juridic civil ce constă în obiectivul urmărit în momentul încheierii
unui astfel de act.
Cauza, împreună cu consimţământul formează vointă juridică.
Cauza este cea care răspunde la întrebarea „de ce”, „pentru ce s-a încheiat actul juridic?”
În Secţiunea IV „Despre cauza convenţiilor”, Codul civil român reglementează acest element esenţial al
actului juridic:
Art. 966 C. civ.: „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea niciun efect”.
Art. 967 C. civ.: „Convenţia este valabilă, deşi cauza nu este expresă”.
Cauza este prezumată până la dovada contrarie”.
Art. 968 C. civ.: „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi
ordinii publice”.
Elementele cauzei actului juridic civil:
Noţiunea de cauză cuprinde în structura sa două elemente: scopul imediat şi scopul mediat.
Scopul imediat (causa proxima) este numit şi scopul obligaţiei.
Acesta este stabilit pe principalele categorii de acte juridice civile, astfel:
în contractele sinalagmatice, cu titlu oneros, scopul imediat constă în consideraţia contraprestaţiei cocontractantului;
în actele reale, scopul imediat constă în prefigurarea remiterii bunului;
în actele cu titlu gratuit, scopul imediat constă în intenţia de a gratifica (animus donandi);
în actele aleatorii, scopul imediat este riscul (prefigurarea unei imprejurări viitoare şi incerte, împrejurare de care
depinde şansa câştigului sau riscul pierderii).
Deci, scopul imediat este un element abstract şi invariabi, în cadrul unei anumite categorii de acte juridice.
Scopul mediat (causa remota) este numit şi scopul actului juridic; el constă în motivul determinant al încheierii unui
anumit act juridic civil. Motivul determinant priveşte fie calitaţile prestaţiei, fie însuşirile persoanei.
Scopul mediat este un element subiectiv, concret, variabil de la un act juridic la altul.
Condiţiile de valabilitate a cauzei, pe care le vom analiza în continuare, se raportează la scopul mediat.
Condiţiile de valabilitate a cauzei actului juridic civil.
Cauza actului juridic civil, pentru a fi valabilă, trebuie să întrunească, cumulativ, condiţiile următoare:
să existe;
să fie reală;
să fie licită şi morală.
Cauza trebuie să existe. Această condiţie este consacrată expres de art. 966 C. civ.
Când cauza lipseşte ca urmare a lipsei discernământului, ambele componente ale cauzei (scopul imediat şi
scopul mediat) lipsesc, acestea presupunând existenta discernământului (a puterii de reprezentare a consecinţelor
manifestării de voinţă). În acest caz, lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic, aceasta fiind sancţiunea
lipsei de discernământ.
Când lipsa cauzei este urmarea lipsei scopului imediat (contraprestaţia, în contractele sinalagmatice etc.),
lipseşte un element esenţial al actului juridic civil, „iar lipsa scopului imediat ’absoarbe’ eroarea asupra scopului
mediat, astfel că sancţiunea aplicabilă este aceea a nulităţii absolute.”

Cauza trebuie să fie reală. Şi această condiţie este consacrată expres de art. 966 C. civ.
Când cauza nu este reală putem spune ca este falsă; cauza este falsă atunci când există eroare asupra motivului
determinant (care este chiar scopul mediat).
Deci, această condiţie de valabilitate a cauzei actului juridic civil pune în lumină legătura dintre eroarea –
viciu de consimţământ (fie asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului, fie asupra persoanei cocontractantului)
şi admiterea aşa-zisului „motiv determinant” ca scop mediat.
25
 Cauza falsă atrage sancţiunea nulităţii relative a actului juridic civil.
Cauza trebuie să fie licită şi morală.
Şi această condiţie este prevăzută expres de art. 966 C. civ. şi, de asemenea, conţinutul ei este precizat de art. 968 C.
civ. „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice.”
În cazul unei cauze ilicite, este ilicit scopul mediat.
Proba cauzei:
Potrivit art. 967 C. civ.: „Convenţia este valabilă cu toate că cauza nu este expresă.
Cauza este prezumată până la dovada contrarie”.
Textul citat conţine următoarele două prezumţii relative (juris tantum):
prezumţia de existenţă a cauzei;
prezumţia de valabilitate a cauzei.

Deci, cel ce invocă lipsa sau nevalabilitatea cauzei trebuie să dovedească susţinerile sale.
„Existenţa cauzei poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, iar inexistenţa şi falsitatea ei pot fi probate prin
dovedirea lipsei discernământului, lipsei unui element esenţial la încheierea actului juridic ori erorii asupra mobilului
determinant.
De asemenea, ilicietatea şi imoralitatea cauzei pot fi dovedite prin orice mijloc de probă”.

Secţiunea 5. Efectele actului juridic civil

Definiţie; reglementare; determinarea efectelor actului juridic civil:

Înţelegem prin efectele actului juridic civil drepturile subiective şi obligaţiile civile la care acesta dă naştere, pe care le
modifică sau le stinge.
Deci, în esenţă, efectele actului juridic civil reprezintă tocmai conţinutul raportului juridic civil pe care-l
generează, adică drepturile şi obligaţiile părţilor.
Reglementarea principală a efectelor actului juridic civil este cuprinsă în Codul civil. Acestea sunt reglementate,
în mod general, în capitolul „Despre efectul convenţiilor” (art. 969-985 C. civ.). De asemenea, sunt reglementate
efectele diferitelor contracte civile: vânzarea (art. 1294-1404
C. civ.); schimbul (art. 1405-1409 C. civ.); locaţiunea (art. 1410-1490
C. civ.); mandatul (art. 1532-1559 C. civ.); împrumutul (art. 1576-1590
C. civ.); depozitul (art. 1591-1634 C. civ.) etc., precum şi efectele testamentului ca act unilateral (art. 856-931 C.
civ.).
Efectele altor contracte civile sunt reglementate de alte acte normative-izvoare de drept civil, cum ar fi Legea
15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale;
Operaţia de determinare a efectelor actului juridic înseamnă stabilirea sau fixarea drepturilor subiective şi
obligaţiilor civile pe care un astfel de act le-a generat, modificat sau stins.
O asemenea operaţie juridică este necesară deoarece, uneori, conţinutul actului juridic civil este obscur, cel
puţin la prima vedere.
Determinarea efectelor actului juridic civil se realizează în anumite etape:
Prima etapă este prealabilă şi obligatorie şi ea constă în dovedirea actului juridic (negotium iuris). În această etapă se
aplică regulile privind proba actului juridic civil.
Importanţa practică a acestei etape este incontestabilă, deoarece, dacă nu se dovedeşte existenta actului, nu se mai
pune problema determinării efectelor sale, pentru că, aşa cum ştim, idem est non esse et non probari (ceva nedovedit
este ca şi când n-ar exista).

În ipoteza în care existenţa actului juridic este neîndoielnică, dar efectele acestuia nu apar cu claritate, se trece la cea
de-a doua etapă a determinării efectelor actului juridic civil. Aceasta constă în interpretarea clauzelor actului.

26
Interpretarea urmăreşte, în primul rând, calificarea juridică a actului. În urma calificării, se poate ajunge la una din
următoarele concluzii:
este vorba de un act numit (tipic), caz în care se aplică regulie ce reglementează actul respectiv;
este vorba despre un act nenumit (atipic); în acest caz se aplică regulile generale privind convenţiile, şi nu regulile de
la un act numit înrudit (acestea din urmă având un caracter special, iar specialia generalibus derogant – legea specială
derogă de la legea generală).
După stabilirea calificării corecte a actului juridic civil, urmează interpretarea propriu-zisă a clauzelor actului. Aceasta
se face porivit urmatoarelor reguli:
actul juridic civil se interpretează ţinând cont de voinţa reală a părţilor, şi nu de sensul literal al termenilor (potrivit
art. 977
C. civ.);
potrivit art. 970 alin. 2 C. civ., convenţiile „obligă nu numai la ceea ce este expres întrânsele, dar la toate urmările ce
echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”;
ţinând cont de art. 982 C. civ.: „Toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia
înţelesul ce rezultă din actul întreg”;
conform art. 979 C. civ.: „Termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul ce se potriveşte mai
mult cu natura contractului”.
potrivit dispoziţiilor art. 978 C. civ.: „Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce
poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul”, cu alte cuvinte este valabil adagiul actus
interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat;
in dubio pro reo sau, în termenii art. 983 C. civ.: „Când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce
se obligă”;
conform prevederilor art. 984 C. civ.: „Convenţia nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au
propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat”;
în acord cu art. 985 C. civ.: „Când într-un contract s-a pus anume un caz pentru a se explica obligaţia, nu se poate
susţine că printr-aceasta s-a restrâns întinderea ce angajamentul ar avea de drept în cazurile neexprese”.
Principiile efectelor actului juridic civil şi excepţiile de la ele:
„Principiile efectelor actului juridic civil sunt regulile de drept civil care arată cum şi faţă de cine se produc aceste
efecte”.
Excepţiile de la aceste principii sunt acele situaţii în care principiile nu se aplică.
Principiile care guvernează efectele actului juridic civil sunt:
principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda);
principiul irevocabilităţii;
principiul relativităţii (res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest).

Ele sunt reglementate de Codul civil astfel: art. 969 C. civ.: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante. Ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”; art. 970 alin. 1:
„Convenţiile trebuie executate cu bună credinţă”; art. 973
C. civ.: „Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante.”
Principiul forţei obligatorii – pacta sunt servanda.
Acest principiu este consacrat de art. 969 alin. 1 C. civ.
Deci, actul juridic civil este obligatoriu şi nu facultativ. În ceea ce priveşte actele bilaterale (contractele), acest
principiu se exprimă şi prin sintagma „contractul este legea părţilor”.
Principiul forţei obligatorii este impus de necesitatea asigurării stabilităţii raporturilor juridice generate de
actele juridice civile şi, prin aceasta, a siguranţei circuitului civil.
Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a actului juridic civil sunt acele situaţii în care efectele actului nu
se produc aşa cum au dorit părţile, la încheierea lui; aceste efecte sunt fie mai restrânse, fie mai întinse decât cele
prevăzute şi dorite de parţi.
Sunt cazuri de restrângere a forţei obligatorii acele ipoteze în care actul juridic civil încetează înainte de
termen, din cauza dispariţiei unui element al său. De exemplu, încetarea, în anumite cazuri, a contractului de mandat
(art. 1552 pct. 3 C. civ.), desfiinţarea contractului de locaţiune în cazul prevăzut de art. 1439 C. civ.

27
 Ca exemple de cazuri de extindere a forţei obligatorii amintim situaţia în care actul juridic este prorogat
(prelungit) prin lege sau cazul suspendării efectelor actelor cu executare succesivă, ca urmare a unui caz fortuit sau a
unui caz de forţă majoră.
Principiul irevocabilitaţii actului juridic civil.
Acest principiu este prevăzut, expres, de art. 969 C. civ. alin 2, în ceea ce priveşte convenţiile.
Deşi pentru actele unilaterale nu există un text, cu caracter general, care să consacre acest principiu, legea
civilă prevede expres excepţiile de la irevocabilitatea actelor unilaterale, consacrând implicit, dar neîndoielnic,
principiul irevocabilităţii şi pentru această categorie de acte civile.
Definim principiul irevocabilităţii ca fiind „regula de drept potrivit căreia actului bilateral nu i se poate pune
capăt prin voinţa numai a uneia din părţi, iar actului unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă, în
sens contrar, din partea autorului actului.”
Principiul irevocabilităţii este o consecinţă a principiului forţei obligatorii a actului juridic civil.
De la principiul irevocabilităţii există două categorii de excepţii:
excepţii de la irevocabilitatea actelor bilaterale (sau multilaterale)
excepţii de la irevocabilitatea actelor unilaterale.
Excepţiile de la irevocabilitatea convenţiilor apar în situaţiile când convenţiile se revocă, asa cum prevede art. 962
alin. 2 C. civ. : „… din cauze autorizate de lege.”
Precizăm că în cazul revocării convenţiei prin consimţământul mutual al părţilor nu suntem în prezenţa unei
excepţii de la principiul irevocabilităţii, deoarece – potrivit principiului libertăţii actelor juridice civile – părţile care
au încheiat convenţia prin acordul lor de voinţă (mutuus consensus), tot prin voinţa lor comună pot desfiinţa actul
(mutuus disensus).
Excepţile de la irevocabilitatea actelor bilaterale sunt:
orice donaţune între soţi, în timpul căsătoriei, este revocabilă;
contractul de locaţiune fără termen poate fi denunţat de oricare dintre părţi;
societatea poate înceta în condiţiile prevăzute de art. 1523 pct. 5 C. civ.;
restituirea de îndată a depozitului, potrivit art. 1616 C. civ.;
stingerea mandatului, în anumite împrejurări, conform art. 1552 pct. 1si 2 C. civ.;
denunţarea contractului de închiriere a unei suprafeţe locative,
denunţarea contractului de asigurare,
încetarea contractului de concesiune.
Excepţii de la irevocabilitatea actelor unilaterale sunt:
testamentul este esenţialmente revocabil, potrivit art. 922 C. civ. care prevede:
„Revocarea făcută prin testamentul posterior va avea toată validitatea ei, cu toate că acest act a rămas fără efect din
cauza necapacităţii eredelui, sau a legatarului, sau din cauză că aceştia nu au voit a primi ereditatea”;
retractarea renunţării la moştenire, reglementată în art. 701 C. civ. astfel: „în tot timpul în care prescripţia dreptului de
a accepta nu este dobândită în contra erezilor ce au renunţat, ei au încă facultatea de a accepta succesiunea, dacă
succesiunea nu este deja acceptată de alţi erezi. Nu se pot vătăma însă drepturile care ar fi dobândite de alte persoane
asupra bunurilor succesiunii, sau prin prescripţie, sau prin acte valabile, făcute de curatorele succesiunii vacante”;
oferta de a contracta poate fi revocată, până în momentul ajungerii ei la destinatar.
La aceste excepţii adăugăm particularităţile principiilor obligativităţii şi relativităţii actelor bilaterale.
Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil (res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse
potest).
Consacrarea legală a acestui principiu este cuprinsă în
art. 973 C. civ.
Acest principiu este regula potrivit căreia actul juridic civil produce efecte numai faţă de autorii sau autorul
lui, neputând să profite sau să dăuneze terţilor.
Principiul relativităţii este impus, în primul rând, de însăşi natura voliţională a actului juridic civil, iar, în al
doilea rând, o soluţie contrară ar aduce atingere libertăţii persoanei.
Studierea conţinutului acestui principiu impune clarifcarea noţiunilor de părti, avânzi-cauză şi terţi; în raport
de un anumit act juridic, toate subiectele de drept civil fac parte din una din aceste trei categorii.

28
 Prin parte întelegem persoana ce încheie (personal sau prin reprezentare) actul juridic civil; în patrimoniul
acestei persoane sau faţă de această persoană se produc efectele actului juridic civil, tocmai în virtutea principiului
relativităţii.
Numim „parte” şi pe autorul actului unilateral, precum şi pe fiecare din părţile actului bi- sau multilateral.
Sunt avânzi-cauză acele persoane care nu sunt nici părţi, nici terţi şi care suportă efecte ale actului juridic civil
din cauza legăturii existente între ei şi părţi.
Există urmatoarele trei categorii de avânzi-cauză: succesorii universali şi succesorii cu titlu universal;
succesorii cu titlu particular; creditorii chirografari.
Succesorii universali şi succesorii cu titlu universal fac parte, împreună, din prima categorie de avânzi-cauză.

Succesor universal este persoana fizică ce dobândeşte un patrimoniu, o universalitate (universitas bonorum) la decesul
altei persoane fizice, cum sunt moştenitorul legal unic sau legatarul universal sau este persoana juridică dobânditoare
a unui patrimoniu prin efectul comasării (prin fuziune sau absorbţie).
Succesor cu titlu universal este persoana fizică ce dobândeşte o fracţiune dintr-un patrimoniu la decesul altei
persoane fizice, precum moştenitorul legal, legatarul cu titlu universal sau este persoana juridică dobânditoare a unei
părţi din patrimoniul altei persoane juridice divizate (total sau parţial).
Succesorii universali şi cei cu titlu universal preiau, în principiu, toate drepturile şi obligaţiile autorului lor,
respectiv o parte a lor; drepturile strâns legate de persoana autorului sunt incesibile.

Cea de a doua categorie de avânzi-cauză o formează succesorii cu titlu particular. Aceştia sunt persoane ce dobândesc
un anumit drept, individual (ut singuli).

În actul juridic prin care dobândesc acel drept sau bun ei au calitatea de parte, dar în raport cu alte acte ale autorului
lor, anterioare, referitoare la acelaşi drept sau bun şi încheiate cu alte persoane, ei au calitatea de avânzi-cauză în
măsura în care sunt ţinuţi să respecte actul anterior (de exemplu, situaţia prevăzută de art. 1441 C. civ.).

A treia categorie de avânzi-cauză e formată de creditorii chirografari – acei creditori ce nu dispun de o garanţie reală
pentru creanţa lor (ipotecă, gaj), dar se bucură de dreptul de gaj general asupra patrimoniului debitorului lor (art. 1718
C. civ.).

Art. 1718 C. civ. dispune: „Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile
sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare.”
Ca avânzi-cauză, creditorii chirografari suportă influenţa actelor patrimoniale încheiate de debitor cu alte
persoane, acte care pot mări sau micşora activul patrimonial; dar creditorul chirografar nu poate interveni în actele
debitorului său.
În raport cu acele acte încheiate de debitor în frauda creditorului chirografar, acesta din urmă încetează să mai aibă
calitatea de având-cauză, devenind terţ. Astfel, el poate intenta acţiunea pauliană, numită şi revocatorie sau acţiunea în
declararea simulaţiei.
Terţii (penitus extranei) sunt acele persoane străine de actul juridic civil şi de părţile acestuia. Ei sunt
desemnaţi şi prin expresia „cei de-al treilea”.
Între avânzi-cauză şi terţi nu există bariere de delimitare rigide; una şi aceeaşi persoană poate să fie având-
cauză în raport cu un act juridic al autorului sau şi să fie terţ în raport cu alt act juridic al aceluiaşi autor.
Excepţii de la principiul relativităţii:
Sunt astfel de excepţii acele cazuri în care actul juridic civil produce efecte şi faţă de alte persoane decât
părţile, ca o consecinţă a voinţei părţilor ce au încheiat actul.
Excepţiile pot fi aparente (cazuri care numai la prima vedere par că se abat de la principiul relativităţii, în
realitate efectele actului subordonându-se acestui principiu) şi excepţii reale.
Sunt excepţii aparente de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice civile:
situaţia avânzilor-cauză. Considerăm succesorii universali şi pe cei cu titlu universal ca fiind „continuatori” ai
autorilor lor; pentru succesorii cu titlu particular, dobândirea calităţii de având-cauză se face cu voia lor; pentru
creditorii chirografari dreptul de a ataca actul fraudulos izvorăşte din lege, şi nu din actul încheiat între debitor şi terţ;
29
promisiunea faptei altuia, care este numită şi convenţia de porte fort; ea este convenţia prin care o parte (promitent) se
obligă faţă de cealaltă parte (creditorul promisiunii) să determine un terţ să ratifice actul încheiat în absenţa sa. în
realitate, ceea ce se promite este fapta promitentului: de a depune stăruinţe pentru a determina terţul să adere la un act;
3) simulaţia. Aceasta este cladită pe două operaţii juridice: una sinceră, dar secretă; alta publică, dar mincinoasă.
Simulaţia poate avea una din următoarele trei forme:
actul fictiv (când actul public este încheiat doar de formă, el fiind contrazis de actul secret, numit şi „contraînscris”);
actul deghizat (când în actul public se vorbeşte de un anumit act juridic – de exemplu, vânzare-cumpărare – iar prin
actul secret se arată adevaratul act dorit de părţi – de exemplu, donaţie);
interpunerea de persoane (prete-nomme), în situaţia în care adevăratele părţi rezultă doar din actul secret.
Între părţi produce efecte actul adevărat, secret, real (potrivit art. 1175 C. civ.). Dar, faţă de terţul de bună credinţă
produce efecte actul public (tot potrivit art. 1175 C. civ.). Deoarece dreptul terţului de a invoca actul public sau
dreptul de opţiune între actul public şi actul secret izvorăşte din lege, şi nu din convenţia părţilor participante la
simulaţie, am inclus această situaţie în rândul excepţiilor aparente de la principiul relativităţii;
reprezentarea. Este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană (reprezentant) încheie un act juridic în numele şi pe
seama altei persoane (reprezentat), efectele actului respectiv producându-se direct în persoana reprezentatului. După
izvorul ei, reprezentarea poate fi convenţională (cea care rezultă din contractul de mandat) sau legală (cea care
izvorăşte din lege).
Reprezentarea este doar o excepţie aparentă de la principiul relativităţii deoarece: dacă reprezentarea este
convenţională, reprezentatul este considerat parte a actului juridic civil; dacă reprezentarea este legală, dreptul de a
reprezenta izvorăşte din lege;
acţiunile directe. „Acestea constau în dreptul unei persoane de a intenta acţiune în justiţie contra unei persoane cu care
nu este în raport contractual, dar este o altă persoană, cu care prima este în legatură contractuală.”.
Astfel, potrivit art. 1488 C. civ.: „Zidarii, lemnarii şi ceilalţi lucrători întrebuinţaţi la clădirea unui edificiu sau la
facerea unei alte lucrări date în apalt (în întreprindere – n.ns.), pot reclama plata lor de la comitent, pe atât pe cât
acesta ar datora întreprinzătorului în momentul reclamaţiei.”
În acelaşi sens, art. 1542 alin. 2 prevede că: „în toate cazurile, mandantul poate să intenteze direct acţiunea contra
persoanei ce mandatarul şi-a substituit.”
Acţiunile directe sunt şi ele excepţii aparente de la principiul relativităţii, întrucât deptul la acţiune izvorăşte din lege.
Este excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil stipulaţia pentru altul, care este
numită şi contractul în favoarea unei a treia persoane: acel contract prin care promitentul se obligă faţă de stipulant să
execute o prestaţie în favoarea terţului beneficiar (care nu participă la încheierea actului juridic). De exemplu,
contractul încheiat cu o societate de asigurări în beneficiul unei terţe persoane.
Codul civil nu reglementează stipulaţia pentru altul, dar există aplicaţii ale acesteia în materia rentei viagere
(art. 1642 C. civ.) şi în materia donaţiei cu sarcină (art. 828 şi 830 C. civ.).

Secţiunea 1. Faptele de comerţ

1.1 Definiţie

Aşa cum s-a arătat în literatura juridică, ansamblul regulilor care compun dreptul comercial este determinat de
trei noţiuni: cea de act de comerţ, cea de comerciant şi cea de fond de comerţ.
Codul comercial român nu dă o definiţie a faptei de comerţ, ci enumeră doar acte şi operaţiuni pe care le
consideră fapte de comerţ.
Termenul juridic utilizat – fapte de comerţ – este propriu numai Codului comercial român, care, în această
privinţă, se delimitează atât de modelul italian, cât şi de cel francez, ambele folosind termenul de act (acte de
commerce, atti di comercio). Întrebarea care s-a pus în literatura juridică este dacă această deosebire este numai rodul
întâmplării, fiind o simplă scăpare lingvistică. Răspunsul care s-a dat de către cea mai mare parte a doctrinei a fost că
30
folosirea expresiei fapte de comerţ nu este o simplă întâmplare. Aşa cum se ştie, în teoria dreptului, actele juridice se
disting de faptele cu semnificaţie juridică prin aceea că primele sunt manifestări de voinţă făcute cu scopul de a
produce efecte juridice, pe când cele din urmă produc efecte juridice prin voinţa legii, independent de voinţa autorilor.
Legiuitorul român a vrut să supună legilor comerciale nu numai raporturile rezultate din actele juridice, ci şi
raporturile juridice izvorâte din faptele juridice. Deci, potrivit Codului comercial, intră sub incidenţa legilor
comerciale nu numai contractele comerciale, dar şi faptele licite (îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată şi
gestiunea de afaceri) şi faptele ilicite, săvârşite de comercianţi în legătură cu activitatea lor comercială. Alăturându-ne
opiniei majoritare, folosim terminologia legii – fapte de comerţ – deoarece ea exprimă concepţia legiuitorului român
şi nu termenul acte de comerţ – folosit de unii autori.
Pe plan mondial, în diverse sisteme de drept există două concepţii fundamentale pentru definirea
comercialităţii:
Concepţia obiectivă de definire a comercialităţii, care este de inspiraţie franceză şi care porneşte de la obiect (actul,
faptul de comerţ) spre subiect (comerciant), considerând că anumite operaţiuni au caracter comercial prin însăşi natura
lor, indiferent dacă persoana care le săvârşeşte este comerciant sau necomerciant,
Concepţia subiectivă de definire a comercialităţii, care este de inspiraţie germană şi care porneşte de la subiect
(comerciant) spre obiect (actul, faptul de comerţ), considerând că suntem în prezenţa unui fapt de comerţ atunci când
acesta este săvârşit de un comerciant, prin comerciant înţelegând persoana fizică sau juridică recunoscută ca atare (ca
şi comerciant) şi înmatriculată în registrul comerţului.
În concepţia subiectivă, înmatricularea în registrul comerţului are un caracter constitutiv de drepturi, spre deosebire de
concepţia obiectivă, în care înmatricularea în registrul comerţului are doar un caracter declarativ de drepturi.
Dreptul român consacră, în principal, concepţia obiectivă de definire a comercialităţii – ilustrată prin art. 3 C.
com. şi, în subsidiar, concepţia subiectivă de definire a comercialităţii – ilustată de art. 4 şi 7 C. com.
Art. 3 C. com. cuprinde o enumerare a 20 de fapte de comerţ. Legiuitorul român, neavând o concepţie proprie
asupra faptelor de comerţ nu le-a definit, ci a preferat să enumere 20 de opraţiuni sau activităţi pe care le-a declarat fapte
de comerţ obiective.

Problema care s-a pus în literatura juridică a fost dacă această enumerare este limitativă, exhaustivă sau,
dimpotivă, exemplificativă – putându-se adăuga la ea.
Opinia cea mai veche considera că această enumerare este limitativă. Chiar şi această opinie precizează că
enumerarea limitativă nu suprimă discuţiile ce s-ar putea face în legătură cu încadrarea unor acte sau poeraţiuni în una
din cele 20 de fapte de comerţ prevăzute de art. 3 C. com.
Opinia dominantă este cea porivit căreia enumerarea făcută de art. 3 C. com are un caracter enunţiativ,
exemplificativ, ea referindu-se la cele mai frecvente acte juridice sau operaţiuni comerciale de la data adoptării
codului.
Aşa cum s-a scris în literatura juridică, interesul practic al delimitării faptelor de comerţ de cele cu caracter
civil constă în:
definirea comerciantului se face, în principal, în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară (a se vedea art. 7 C. com.),
dispoziţiile legale care reglementează faptele de comerţ sunt, adesea, diferite de cele care reglementează actele civile.
În doctrina dreptului comercial au fost propuse mai multe criterii pentru caracterizarea faptelor de comerţ:
Criteriul speculaţiei, potrivit căruia actul de comerţ este un act de speculaţie deoarece este făcut în scopul obţinerii de
profit, speculând asupra transformării unor materii prime, materiale etc. în produse de o valoare superioară sau asupra
schimbului de produse. Aşa cum s-a subliniat în doctrină, termenul de speculaţie nu are sensul peiorativ din limbajul
curent, de înşelătorie în afaceri, ci acela de activitate prin care se urmăreşte obţinerea de beneficii, de profit.
Criteriul circulaţiei, care consideră actul de comerţ un act de circulaţie, de intermediere, având în vedere drumul
parcurs de marfă de la producător la consumator.
Criteriul întreprinderii, potivit căruia actul de comerţ este actul îndeplinit într-o întreprindere, adică o activitate
metodic organizată şi nu un act juridic izolat.
Fiecare dintre autorii care au propus aceste criterii au considerat că acel criteriu propus de ei este suficient, singur,
pentru definirea comercialităţii. Dar practica judiciară a infirmat aceasta. Au fost totuţi reţinute primele două criterii,
întrunite cumulativ, pentru definirea faptei de comerţ, iar criteriul întreprinderii a fost utilizat pentru subclasificarea
faptelor de comerţ obiective.

31
 Astfel, faptul de comerţ este definit ca fiind orice activitate care dă naştere la raporturi juridice guvernate de
legea comercială şi care se întemeiază pe ideea de schimb sau intermediere şi care urmăreşte obţinerea de profit.
Art. 4 C. com – ce ilustrează aplicarea în dreptul nostru, în subsidiar, a concepţiei subiective de definire a
comercialităţii – instituie o prezumţie de comercialitate, potrivit căreia orice alte contracte sau obligaţii ( în afară de
cele enumerate de art. 3 C. com) ale unui comerciant au caracter comercial, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă nu
rezultă contrariul – caracterul lor necomercial – din însuşi actul. Aceasta este o prezumţie legală relativă, ea putând fi
răsturnată prin proba contrară.
Legiuitorul român foloseşte şi criteriul negativ, în art. 5
C. com., arătând faptele care nu pot fi calificate fapte de comerţ.
1.2 Clasificare

În doctrina clasică a dreptului comercial, faptele de comerţ au fost clasificate în trei categorii principale:
fapte de comerţ obiective, care, potrivit concepţiei obiective de definire a comercialităţii, au un caracter comercial
prin însăşi natura lor şi sunt supuse legii comerciale, indiferent dacă persoana care le săvârşeşte este comerciant sau
necomerciant,
fapte de comerţ subiective, care, potrivit concepţiei subiective de definire a comercialităţii, capătă caracter comercial
în virtutea faptului că sunt săvârşite de un comerciant,
fapte de comerţ mixte sau unilaterale, care pentru una din părţi au caracter comercial, iar pentru cealaltă parte au
caracter civil. De exemplu, cumpărarea, de către un elev, a unor dulciuri de la un comerciant sau încheierea, decătre
un particular – persoană fizică a unui contract de asigurare de viaţă sau de bunuri. Un alt exemplu de faptă de comerţ
mixtă sau unilaterală este cumpărarea, de către un comerciant – pentru aprovizionarea comerţului său – a unor fructe
şi legume de la un producător agricol.
La rândul lor, faptele de comerţ obiective se subclasifică în trei grupe:
operaţiuni de intermediere în schimb asupra mărfurilor şi titlurilor de credit, denumite şi fapte obiective constitutive
de comerţ,
acte de intermediere în operaţiunile de schimb purtând asupra muncii oragnizate (întreprinderile),
fapte de comerţ conexe (accesorii).
Din prima grupă fac parte cumpărarea şi vânzarea comercială şi operaţiunile de bancă şi schimb.
Potrivt doctrinei, deşi sub aspectul structurii cumpărarea şi vânzarea comercială se aseamănă cu contractul de
vânzare-cumpărare din dreptul civil, funcţia economică diferită a celor două contracte le deosebeşte.
În cazul vânzării-cumpărării comerciale, intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să existe la momentul cumpărării,
să privească bunul cumpărat şi să fie adusă la cunoştinţa celeilalte părţi contractante.
Operaţiunile de bancă sunt operaţiuni asupra numerarului, creditelor şi titlurilor negociabile.
Operaţiunile de schimb se referă la schimbul monedelor sau biletelor de bancă naţionale sau străine, sub formă
obişnuită când se schimbă imediat monedă contra monedă, fie la operaţiuni de transmitere de fonduri prin evitarea
transferului de numerar.
Din a doua grupă de fapte de comerţ obiective fac parte activităţile organizate sub forma unei întreprinderi.
În absenţa unei definiţii legale a întreprinderii, doctrinei i-a revenit sarcina să o definească. Potrivit concepţiei
clasice a dreptului comercial, care are în vedere sensul economic al noţiunii de întreprindere, aceasta este definită ca
un organism în fruntea căruia se află o persoană numită întreprinzător, care combină forţele naturii cu capitalul şi
munca proprie şi a altora în scopul de a produce bunuri economice.
Art. 3 C. com enumeră o serie de activităţi organizate sub formă de întreprinderi. Ele pot fi grupate în două
categorii:
din prima fac parte întreprinderile de construcţii şi întreprinderile de fabrici şi manufacturi,
din a doua categorie fac parte întreprinderile de prestări de servicii, cum ar fi întreprinderile de furnituri,
întreprinderile de spectacole publice, întreprinderile de comision, agenţii şi oficii de afaceri, întreprinderile de editură,
imprimerie, librărie şi obiecte de artă, întreprinderile de transport de persoane sau lucruri, întreprinderile de asigurare,
întreprinderile de depozit în docuri şi antrepozite.
Din grupa a treia, a faptelor de comerţ conexe sau accesorii fac parte operaţiunile care prin natura lor nu sunt
comerciale, dar dobândesc comercialitate datorită raportului de dependenţă cu actele sau operaţiunile pe care legea le
califică fapte de comerţ, cum ar fi contractele de report asupra titlurilor de credit, cumpărările şi vânzările de părţi
32
sociale sau acţiuni ale societăţilor comerciale, operaţiunile de mijlocire în afaceri, contul curent şi cecul, cambia şi
ordinele în producte, contractele de mandat, comision şi consignaţie, contractele de gaj şi fidejusiune, operaţiuni
privind navigaţia pe apă.

Secţiunea 2. Calitatea de comerciant

În acord cu concepţia obiectivă de difinire a comercialităţii, care este consacrată, în principal, în dreptul
nostru, activitatea comercială este desfăşurată, în primul rând, de comercianţi, dar şi de necomercianţi ce săvârşesc, în
mod accidental, fapte de comerţ obiective.
Dobândirea calităţii de comerciant se face în mod diferit după cum este vorba, pe de-o parte, de comercianţi
persoane fizice, întreprinderi familiale sau asociaţii în participaţiune (reglementate de Codul comercial român art. 251-
256), iar pe de altă parte, de comercianţi colectivi cu personalitate juridică (societăţi comerciale reglementate de Legea
nr. 31/1990 cu modificările şi completările ulterioare, regii autonome şi organizaţii cooperatiste, reglementate prin
legislaţia specifică sau grupuri de interes economic cu caracter comercial, reglementate prin Legea nr. 161/2003 – după
modelul francez).
Comerciantul persoană fizică
Potrivit art. 7 C. com., sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca o profesiune obişnuită.
Observăm că această reglementare consacră concepţia obiectivă cu privire la calitatea de comerciant, potrivit
căreia această calitate poate fi definită pornind de la natura faptelor pe care le săvârşeşte acea persoană.
Cele două condiţii cerute de lege pentru ca o persoană fizică să dobândească statutul de comerciant sunt
săvârşirea de fapte de comerţ şi cu titlul de profesiune.
În legătură cu profesiunea comercială s-au făcut precizări în doctrină cum că profesiunea comercială nu trebuie
înţeleasă ca o activitate exclusivă a persoanei în cauză şi nici ca o activitate principală, dar este necesar ca principalele
mijloace de subzistenţă ale persoanei să provină din activitatea comercială.
Rezultă că săvârşirea faptelor de comerţ obiective are caracterul unei profesiuni dacă există două elemente:
un element de fapt (factum), care constă în exerciţiul sistematic şi repetat al unor fapte de comerţ obiective şi
un element psihologic (animus), care se referă la intenţia de a deveni comerciant, de a dobândi o anumită condiţie
socială.
La aceste două condiţii prevăzute de lege, doctrina a adăugat (deşi facultativă, această condiţie este, de cele mai multe
ori îndeplinită), o a treia condiţie şi anume ca săvârşirea de fapte de comerţ obiective, cu titlu de profesiune să se facă
în nume propriu. Adăugarea acestei condiţii a fost motivată în doctrină prin aceea că şi auxiliarii comercianţilor
săvârşesc fapte de comerţ obiective, cu titlu de profesiune, dar în numele altuia (nomine alieno), în numele
comerciantului pe care îl ajută.
Potrivit principiului simetriei juridice, dacă dobândirea calităţii de comerciant a persoanei fizice are lor prin
îndeplinirea unor elemente de fapt, şi dovada calităţii de comerciant se face, în acest caz, prin dovedirea sau probarea
aceloraşi elemente de fapt, şi anume săvârşirea de fapte de comerţ obiective, cu titlu de profesiune. Înmatricularea în
registrul comerţului a persoanei fizice creează doar o prezumţie de comercialitate, ce trebuie completată cu dovada
elementelor de fapt arătate.
Calitatea de comerciant a persoanei fizice încetează atunci când aceasta încetează să săvârşească fapte de
comerţ, cu titlu de profesiune, având intenţia de a renunţa la activitatea comercială.

Limitele principiului libertăţii comerţului

Potrivit principiului libertăţii exercitării comerţului, accesul la profesiunea comercială este liber, în funcţie de
dorinţele şi interesele fiecăruia. Legea sau convenţia părţilor stabilesc anumite limite ale acestui principiu, a căror
raţiune este protejarea unor interese generale, obşteşti ale societăţii sau a unor interese particulare, private.

33
 Astfel, în literatura de specialitate, sunt menţionate două categorii de limite ale principiului libertăţii exercitării
comerţului:
limite legale, care au ca scop atât protejarea persoanei care face comerţ, cât şi protejarea intereselor generale, ale
terţilor ce ar putea fi prejudiciaţi prin activitatea acestor persoane. Astfel, legiuitorul reglementează:
incapacităţi generale, în cazul minorilor sau al persoanelor aflate sub interdicţie judecătorească, ce nu pot începe un
comerţ şi nu pot dobândi calitatea de comerciant deoarece nu au capacitate de exerciţiu deplină,
interdicţii, decăderi sau incompatibilităţi sau stabilirea unor reglementări speciale în acest sens, în scopul apărării
intereselor generale ale societăţii.
Interdicţiile legale se referă la anumite activităţi care nu pot face obiectul comerţului particular şi care sunt monopol
de stat (ex. prelucrarea tutunului, prospectarea şi extracţia cărbunelui, a minereurilor feroase) sau activităţi care sunt
considerate infracţiuni (ex. fabricarea sau comercializarea de droguri sau narcotice în alt scop decât de medicament).

Interdicţiile convenţionale sunt stabilite sub forma clauzelor inserate în contract şi produc efecte numai între părţile
contractante (exemplu: vânzătorul fondului de comerţ se obligă ca, o anumită perioadă de timp să nu facă acelaşi gen
de comerţ).
Decăderile se referă la personele care au făcut comerţ în trecut şi au săvârşit fapte grave în legătură cu activitatea
comercială – infracţiuni economice, cum ar fi bancruta frauduloasă, falsul – care îi fac nedemni de a mai exercita
comerţ în viitor.
În ceea ce priveşte incompatibilităţile, datorită caracterului speculativ al activităţii comerciale, anumite funcţii sau
profesii sunt incompatibile cu aceasta. Astfel, nu pot fi comercianţi parlamentarii, funcţionarii publici, magistraţii,
militarii etc. De asemenea, nu pot fi comercianţi persoanele care exercită profesii liberale, cum ar fi notari, avocaţi,
medici, arhitecţi etc.
limite convenţionale, cum ar fi obligaţia de non-concurenţă prevăzută în contractul de muncă, obligaţia de garanţie
contra evicţiunii ce aparţine vânzătorului sau locatorului unui fond de comerţ etc.

Delimitarea calităţii de comerciant de alte profesiuni

Delimitarea se referă la meseriaşi, agricultori şi profesiunile liberale.

Meseriaşii
Activitatea meseriaşului se referă la executarea operaţiunilor de prelucrare şi transformare a obiectului muncii sau la
prestarea de servicii, pe baza cunoştinţelor dobândite prin şcolarizare şi practică.
Activitaea sa este civilă atunci când se limitează la exerciţiul meseriei sale pe baza comenzilor clienţilor şi cu
materialele acestora.
În cazul în care meseriaşul cumpără el materialele şi execută produsele pe care le vinde clienţilor sau atunci
când meseriaşul îşi organizează activitatea sub forma unei mici întreprinderi, fiind ajutat de alte persoane se pune
problema dacă nu cumva el devine comerciant, îndeplinind condiţiile prevăzute de art. 7 C. com., şi anume săvârşirea
de fapte de comerţ obiective, cu titlu de profesiune.

Agricultorii

Art. 5 C. com. nu consideră fapte de comerţ vânzarea produselor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe
pământul său sau de pe cel cultivat de el. Nefiind comerciant, proprietarul sau arendaşul care vinde produsele obţinute
de pe pământul său sau cel cultivat de el săvârşeşte un act juridic civil.
Agricultorul care nu se limitează la a vinde propriile produse, ci cumpără şi alte produse pentru a le revinde sau a
le prelucra şi apoi a le revinde, săvârşeşte acte de comerţ, cu titlu de profesiune, fiind ţinut de toate obligaţiile
profesionale ale comercianţilor.

Profesiunile liberale

34
Persoanele care exercită profesiuni liberale nu au calitatea de comercianţi (medici, arhitecţi, notari, avocaţi, artişti,
experţi contabili etc.). Ei îşi pun la dispoziţia celor interesaţi cunoştinţele şi competenţa lor în schimbul unui onorariu.
O caracteristică a profesiunilor liberale este relaţia de ataşament fondată pe încrederea clienţilor faţă de aceia ce le
exercită.
Aşa cum am arătat, profesiile liberale sunt incompatibile cu activitatea comercială.
În cazul în care cel care exercită o profesiune liberală cumpără şi foloseşte anumite materiale (de ex. medicul
stomatolog), se consideră că aceste acte sunt accesorii profesiunii şi persoana în cauză nu devine comerciant.
Calitatea de comerciant a persoanei juridice

Comercianţii colectivi cu personalitate juridică sunt societăţile comerciale (reglementate de Legea nr. 31/1990
republicată şi care vor fi studiate separat, la disciplina drept societar), regiile autonome (deşi există opinii în literatura
juridică potrivit cărora regiile autonome nu ar fi comercianţi deoarece desfăşoară o activitate de interes public),
organizaţiile cooperatiste, precum şi grupurile de interes economic cu caracter comercial (reglementate în România
prin Legea nr. 161/2003, după modelul francez). Regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste sunt reglementate prin
legi speciale.
Aşa cum s-a spus în literatura juridică, spre deosebire de persoanele fizice care devin comercianţi, societăţile
comerciale se nasc comercianţi.
Astfel, pentru ca o persoană juridică să dobândească statutul de comerciant este suficientă simpla ei
constituire, în condiţiile legii.
De asemenea, dovada calitaţii de comerciant a personei juridice se face foarte simplu, prin prezentarea unei
simple copii după certificatul de înmatriculare în registrul comerţului.
Această calitate se pierde în momentul în care societatea comercială îşi încetează existenţa ca persoană
juridică. Personalitatea juridică încetează pe data ultimului act de lichidarea, iar societatea este radiată din registrul
comerţului.
Art. 8 C. com. prevede că statul român, ca persoană juridică, precum şi unităţile administrativ-teritoriale nu
pot dobândi calitatea de comerciant, chiar dacă, în mod accidental, intră în raporturi juridice comerciale – supuse legii
comerciale. Aceasta deoarece scopul pentru care au fost create aceste persone juridice nu este comerţul, ci
desfăşurarea unor activităţi de interes public ale comunităţii respective.

Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 26/2001, asociaţiile şi fundaţiile nu au calitatea de comerciant, scopul
înfiinţării lor fiind desfăşurarea unei activităţi dezinteresate, în diverse domenii (cultural, artistic, sportiv etc.). Dar,
acelaşi act normativ prevede că asociaţiile şi fundaţiile pot înfiinţa întreprinderi economice, dar numai dacă acestea
sunt în legătură cu scopul lor (ex. o asociaţie culturală poate înfiinţa o editură). Această posibilitate conferită de lege
asociaţiilor şi fundaţiilor nu le permite însă să dobândească statutul de comerciant, chiar dacă raporturile juridice
izvorâte din săvârşirea faptelor de comerţ la care aceste asociaţii sau fundaţii participă, sunt supuse legilor comerciale.

Obligaţiile profesionale ale comerciantului

Comerciantul beneficiază de drepturi şi are obligaţii, care, împreună, formează conţinutul statutului juridic al
comerciantului.
Principalele obligaţii profesionale ale unui comerciant sunt:
înregistrarea în Registrul comerţului la începutul activităţii sale, înscrierea de menţiuni în registrul comerţului privind
anumite acte şi fapte cerute de lege, pe parcursul desfăşurării activităţii, precum şi radierea din Registrul comerţului,
la încetarea activităţii comerciale (obligaţie ce este reglementată de Legea
nr. 26/1990 privind registrul comerţului republicată),
întocmirea registrelor de contabilitate şi a bilanţului contabil (obligaţie reglementă de Codul comercial român şi de
Legea contabilităţii nr. 82/1991 cu modificările şi completările ulterioare),
respectarea regulilor concurenţei licite, pe parcursul desfăşurării activităţii (obligaţie reglementată, pe de o parte, de
Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale modificată şi completată de Legea nr. 298/2001 şi, pe de altă
parte, de Legea concurenţei nr. 21/1996 modificată şi completată de Legea nr. 184/2004).

35
Ordonanţa de urgenţă nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale

Această ordonanţă reglementează accesul la activitatea economică, procedura de înregistrare în registrul

comerţului şi de autorizare a funcţionării şi regimul juridic al persoanelor fizice autorizate să desfăşoare activităţi
economice, precum şi al întreprinderilor individuale şi familiale.
O.U.G. nr. 44/2008 nu se aplică profesiilor liberale, precum şi acelor activităţi economice a căror desfăşurare
este organizată şi reglementată prin legi speciale. De asemenea, ordonanţa nu se aplică acelor activităţi economice
pentru care legea a instituit un regim juridic special, anumite restricţii de desfăşurare sau alte interdicţii. Prezenta
ordonanţă de urgenţă nu se aplică în cazul serviciilor prestate în contextul libertăţii de prestare transfrontalieră a
serviciilor, astfel cum este ea prevăzută la art. 49 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.
În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
întreprindere economică – activitatea economică desfăşu-rată în mod organizat, permanent şi sistematic, combinând
resurse financiare, forţa de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice şi informaţie, pe riscul întreprinzăto-rului, în
cazurile şi condiţiile prevăzute de lege,
întreprindere individuală – întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător
persoană fizică,
întreprindere familială – întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător
persoană fizică împreună cu familia sa,
persoană fizică autorizată – persoana fizică autorizată să desfăşoare orice formă de activitate economică permisă de lege,
folosind în principal forţa sa de muncă,
patrimoniu de afectaţiune – totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor persoanei fizice autorizate, titularului
întraprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, afectate scopului exercitării unei activităţi
economice, constituite ca o fracţiune distinctă a patrimoniului persoanei fizice autorizate, titularului întreprinderii
individuale sau membrilor întreprinderii familiale, separată de gajul general al creditorilor acestora.
Dacă până la O.U.G. 44/2008 reglementarea română în materia fondului decomerţ îmbrăţişa teoria existentă în
doctrina franceză, conform căreia fondul de comerţ este o universalitate de fapt şi fiecare element îşi păstrează
individualitatea proprie (mărcile, licenţele de export, bunurile mobile corporale), putând fi transmise separat de fondul
de comerţ, după reglementarea cuprinsă în ordonanţa din 2008 se conturează o nouă concepţie.
Pornind de la teoria patrimoniului de afectaţiune asistăm la concentrarea unor bunuri într-un patrimoniu
comercial distinct, reprezentat prin fondul de comerţ.
Art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 instituie răspunderea titularului întreprinderii individuale cu patrimoniul de
afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi cu întreg patrimoniul, în completare.
Potrivit art. 3 din ordonanţă, în temeiul dreptului la liberă iniţiativă, al dreptului la liberă asociere şi al
dreptului de stabilire, orice persoană fizică, cetăţean român sau cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene ori
al Spaţiului Economic European, poate desfăşura activităţi economice pe teritoriul României, în condiţiile prevăzute
de lege. Activităţile economice pot fi desfăşurate în toate domeniile, meseriile, ocupaţiile sau profesiile pe care legea
nu le interzice în mod expres pentru libera iniţiativă.
Persoanele fizice prevăzute la art.3 alin. 1 pot desfăşura activităţile economice după cum urmează:
individual şi independent, ca persoane fizice autorizate,
ca întreprizători titulari ai unei întreprinderi individuale,
ca membri ai unei întreprinderi familiale.
Regimul juridic al persoanei fizice autorizate (PFA)

Regimul juridic al PFA este reglementat în ordonanţă în

articolele 16-21.
Astfel, în scopul exercitării activităţii pentru care a fost autorizată, PFA poate colabora cu alte persoane fizice
autorizate ca PFA, întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor
întreprinderi familiale ori cu alte persoane fizice sau juridice, pentru efectuarea unei activităţi economice, fără ca
aceasta să-i schimbe statutul juridic.

36
 PFA nu poate angaja cu contract de muncă terţe persoane pentru desfăşurarea activităţii pentru care a fost
autorizată şi nici nu va fi considerată un angajat al unor terţe persoane cu care colaborează, chiar dacă colaborarea
este exclusivă.
Cu toate acestea, o persoană poate cumula calitatea de PFA cu cea de salariat al unei terţe persoane care
funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate economică decât cel pentru care PFA este
autorizată.
PFA îşi desfăşoară activitatea folosind în principal forţa de muncă şi aptitudinile sale profesionale. Ea nu poate
cumula şi calitatea de întreprinzător persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale.
PFA răspunde pentru obligaţiile sale cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în
completare, cu întreg patrimoniul său, iar în caz de insolvenţă, va fi supusă procedurii simplificate, dacă are calitatea
de comerciant.
Regimul juridic al întreprinzătorului persoană fizică titular al întreprinderii individuale:
Regimul juridic al întreprinderii individuale este reglementat de art. 22-27 din ordonanţă.
Întreprinderea individuală nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în registrul comerţului.
Titularul întreprinderii individuale este comerciant persoană fizică de la data înregistrării sale în registrul
comerţului.
Pentru organizarea şi exploatarea întreprinderii sale, întreprinzătorul persoană fizică, în calitate de angajator
persoană fizică, poate angaja terţe persoane cu contract individual de muncă şi poate colabora cu alte PFA, cu alţi
întreprinzători persone fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale
ori cu alte persoane juridice, pentru efectuarea unei activităţi economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic.
Întreprinzătorul personă fizică titular al unei întreprinderi individuale nu va fi considert un angajat al unor terţe
persoane cu care colaborează, chiar dacă colaborarea este exclusivă.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale poate cumula şi calitate de salariat al
unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate economică decât
cel în care şi-a organizat întreprinderea individuală.
Persoana fizică titulară a întreprinderii individuale răspunde pentru obligaţiile sale cu patrioniul de afectaţiune,
dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul, iar în caz de insolvenţă va fi supusă procedurii
simplificate.
În cazul decesului titularului întreprinderii individuale, moştenitorii pot continua întreprinderea, dacă îşi
manifestă voinţa, printr-o declaraţie autentică, în termen de şase luni de la data dezbaterii succesiunii. Când sunt mai
mulţi moştenitori, aceştia îşi vor desemna un reprezentant, în vederea continuării activităţii economice ca
întreprindere familială. Activitatea va putea fi continuată sub aceeaşi firmă, cu obligaţia de menţionare în cuprinsul
acelei firme a calităţii de succesor.
Regimul juridic al întreprinderii familiale:
Acesta este reglementat de articolele 28-34 din ordonanţă.
Întreprinderea familială este constituită din doi sau mai mulţi membri ai unei familii.
Membrii unei întreprinderi familiale pot fi simultan PFA sau titulari ai unor întreprinderi individuale. Ei pot
cumula calitatea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu
de activitate aconomică decât cel în care şi-au organizat întreprinderea familială.
Întreprinderea familială nu poate angaja terţe persoane cu contract de muncă.
Reprezentantul întreprinderii familiale desemnat prin acordul de constituire va gestiona interesele
întreprinderii familiale în temeiul unei procuri speciale, sub forma unui înscris sub semnătură privată.
În scopul exercitării activităţii pentru care a fost autorizată, întreprinderea familială, prin reprezentantul său,
poate colabora cu PFA, întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai
altor întreprinderi familiale ori cu alte persoane fizice sau juridice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic
dobândit.
Întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu şi nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în
registrul comerţului.
Membrii întreprinderii familiale sunt comercianţi persoane fizice de la data înregistrării acesteia în registrul
comerţului şi răspund solidar şi indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant în exploatarea întreprinderii cu
patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul, corespunzător cotelor
de participare.
37
 Deciziile privind gestiunea curentă a întreprinderii familiale se iau de către reprezentantul desemnat al
acesteia.
Actele de dispoziţie asupra bunurilor afectate activităţii întreprinderii familiale se vor lua cu acceptul
majorităţii simple a membrilor întreprinderii, cu condiţia ca această majoritate să includă şi acordul proprietarului
bunului care va face obiectul actului.
Odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 44/2008 se abrogă Legea nr. 300/2004 privind autorizarea
persoanelor fizice şi a asociaţiilor familiale care desfăşoară activităţi economice în mod independent, precum şi alte
dispoziţii contrare O.U.G. 44/2008.

Secţiunea 3. Fondul de comerţ –

instituţie fundamentală a dreptului afacerilor

Noţiunea de fond de comerţ

În literatura de specialitate fondul de comerţ a fost definit ca ansamblul bunurilor pe care comerciantul le grupează,
afectându-le exercitării propriului comerţ, iar jurisprudenţa a definit fondul de comerţ drept o universalitate, de fapt de
bunuri corporale şi incorporale, active şi pasive.
În dreptul român, legiuitorul foloseşte în mod incidental termenul de fond de comerţ. Totuşi, în unele norme
juridice privind activitatea contabilă (Regulamentul privind aplicarea Legii contabilităţii aprobat prin HG nr.
704/1993) se foloseşte expresia fond de comerţ, apreciindu-se că este o parte a fondului comercial.
Legiuitorul român a definit fondul de comerţ abia prin Legea nr. 298/2001 pentru modificarea şi completarea
Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale. Potrivit art. 1 lit. c) din acest act normativ, constituie fond
de comerţ ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de
invenţie, vad comercial) utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale. Această definiţie include
printre elementele fondului de comerţ şi bunurile imobile, inspirându-se din sistemele de drept de common-law. În
literatura juridică a fost exprimată opinia potrivit căreia această definiţie a fondului de comerţ este incompletă.
Necesităţile de ordin practic care au impus instituţia fondului de comerţ sunt:
pe de o parte, comercianţii doreau să-şi protejeze clientela împotriva actualilor şi potenţialilor concurenţi,
pe de altă parte, recunoaşterea fondului de comerţ a fost reclamată de către creditorii comercianţilor.

Delimitarea noţiunii fond de comerţ de alte noţiuni

Fondul de comerţ fiind greu de stabilit, de multe ori se confundă cu unele instituţii apropiate.
Fondul de comerţ nu se confundă cu magazinul în care îşi desfăşoară activitatea comerciantul.
Noţiunea de magazin este specifică comerţului en detail, în timp ce în fondul de comerţ se pot cuprinde uzine,
birouri, magazine amplasate pe spaţii întinse.
Fondul de comerţ nu trebuie confundat cu clientela.
Clientela este un element esenţial al fondului de comerţ deoarece fără clientelă comerciantul nu ar putea face
comerţ.
Totuşi, în regimul liberei concurenţe comerciantul nu are un drept propriu asupra clientelei deoarece clientela poate să
aparţină, în acelaşi timp, mai multor comercianţi. De aceea, clientela este considerată, mai degrabă, o componentă a
unei alte noţiuni, aceea de vad comercial.
Fondul de comerţ nu se confundă cu imobilul în care îşi desfăşoară activitatea. Imobilul respectiv este doar un
element al fondului de comerţ, indiferent dacă aparţine titularului fondului de comerţ sau acesta este doar locatar al
imobilului în cauză. Atât imobilul ce constituie sediul comerţului, cât şi fondul de comerţ care îl include sunt afectate
unui scop economic, lucrativ – desfăşurarea comerţului.
Fondul de comerţ trebuie delimitat de noţiunea de întreprindere.
În sensul dreptului comercial sau al dreptului afacerilor, întreprinderea a fost definită ca fiind o organizare
sistematică de către comerciant a factorilor de producţie, între care se află şi bunurile afectate desfăşurării activităţii

38
comerciale. Dar, organizarea priveşte nu numai aceste bunuri, ci şi capitalul şi munca – elemente care nu fac parte din
fondul de comerţ.
Noţiunea de fond de comerţ este distinctă faţă de noţiunea de patrimoniu.
Spre deosebire de fondul de comerţ, care este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale,
afectate de comerciant desfăşurării unei activităţi comerciale, patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor comerciantului, care au o valoare economică. Deci, fondul de comerţ nu cuprinde creanţele şi datoriile
comerciantului, cu toate că ele fac parte din patrimoniul acestuia. În doctrină, fondul de comerţ este denumit uneori
patrimoniu comercial. Noţiunea de patrimoniu comercial are o accepţiune exclusiv economică, ea se referă la bunurile
destinate desfăşurării activităţii comerciale. Această noţiune nu poate avea nici o semnificaţie juridică, deoarece, în
sistemul nostru de drept, o persoană nu poate avea două patrimonii, unul civil şi unul comercial, ci un singur
patrimoniu (teoria unicităţii patrimoniului). Potrivit art. 1718 C. civ., oricine este obligat personal este ţinut a
îndeplini obligaţiile sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare (articol ce reglementează gajul
general al creditorilor chirografari asupra patrimoniului debitorului).

Natura juridică a fondului de comerţ şi trăsăturile acestuia

În legătură cu această problemă au fost emise mai multe teorii în literatura de specialitate.
Aşa cum s-a spus, teoria personificării fondului de comerţ, ca subiect de drept autonom nu a fost reţinută deoarece
contravine principiului unităţii patrimoniului, a legăturii indisolubile a acestuia cu persoana fizică sau juridică. De altfel,
patrimoniul constituie obiectul dreptului de gaj general al creditorilor.
De asemenea, teoria universalităţii de drept a fondului de comerţ a fost respinsă deoarece efectele sale juridice
sunt aceleaşi cu cele ale personificării fondului de comerţ, cu excepţia faptului că fondul de comerţ ca universalitate
de fapt nu este consacrat prin lege în categoria universalităţilor juridice.
Nici teoria patrimoniului de afectaţiune (ce califică fondul de comerţ ca un patrimoniu afectat realizării unui
scop – exerciţiul comerţului) nu a fost reţinută, deoarece aceasta reprezintă o altă faţetă a teoriei universalităţii.
Majoritatea autorilor consideră fondul de comerţ ca fiind un drept de proprietate incorporală, ca şi dreptul de creaţie
intelectuală. Unii autori au mers mai departe considerând fondul de comerţ ca un drept de clientelă, iar organizarea
elementelor fondului de comerţ în vederea atragerii clientelei ca o creaţie intelectuală asemănătoare celei ştiinţifice, literare
sau artistice. De altfel, Legea nr. 298/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale, prin prevederile sale (art. 5 pct. g): … alte tipuri de proprietate intelectuală cum ar fi aspectul exterior
al firmei, designul vitrinelor sau cel vestimentar al personalului, mijloacele publicitare şi altele asemenea…) consacră
această concepţie privind fondul de comerţ.
Există opinii ce califică fondul de comerţ ca un bun mobil incorporal, întrucât în ansamblul elementelor
acestuia prevalează bunurile mobile, iar dintre ele, cele incorporale. Ne raliem opiniei acestor autori.
O dată stabilită natura juridică a fondului de comerţ, deducem următoarele caracteristici ale acestuia:
fondul de comerţ este un bun unitar, distinct de elementele care îl compun, astfel încât pot fi încheiate acte juridice
privind fondul de comerţ în ansamblu. Caracterul de bun unitar al fondului de comerţ nu înlătură individualitatea
elementelor componente, care îşi păstrează regimul lor juridic,
fondul de comerţ este un bun mobil, supus regimului juridic al bunurilor mobile. Executarea silită asupra fondului de
comerţ va urma regulile prevăzute de Codul de procedură civilă pentru bunurile mobile, dar se admite că – în absenţa
unor dispoziţii legale – dacă fondul de comerţ cuprinde şi bunuri imobile, urmărirea acestora în justiţie are loc în
condiţiile prevăzute de lege pentru executarea silită a bunurilor imobile,
fondul de comerţ este un bun mobil incorporal.
Ca atare, acestui bun nu îi este aplicabilă prescripţia instantanee reglementată de art. 1909 C. civ. (posesia de bună
credinţă valorează titlu de proprietate) deoarece această regulă se aplică numai bunurilor mobile corporale, dar fondul
de comerţ poate face obiectul unui drept de uzufruct şi i se aplică teoria accesiunii – deşi este un bun incorporal.

Elementele fondului de comerţ

Fondul de comerţ nu are o compoziţie unitară, ci una variată, în funcţie de specificul activităţii comerciantului.
Totodată, compoziţia fondului de comerţ nu este fixă, ci variabilă în timp (elementele fondului de comerţ se pot
modifica, în funcţie de nevoile comerţului, însă fondul de comerţ continuă să subziste).
39
 Oricare ar fi obiectul activităţii comerciale, în general, fondul de comerţ cuprinde două categorii de bunuri:
bunuri corporale şi bunuri incorporale. Fiecare categorie cuprinde anumite bunuri care au un regim juridic propriu.
Elementele corporale ale fondului de comerţ pot fi bunuri imobile sau bunuri mobile.
În privinţa bunurilor imobile, acestea sunt imobile prin natura lor, respectiv construcţii sau terenuri afectate
desfăşurării comerţului.
Potrivit Codului comercial, actele de vânzare-cumpărare privind bunurile imobile sunt de natură civilă şi nu
comercială. Privind bunurile imobile ca elemente ale fondului de comerţ, în literatura juridică s-a apreciat că
delimitarea tradiţională făcută de Codul civil, în bunuri mobile şi imobile pare a fi depăşită.
Opinia potrivit căreia operaţiunile comerciale asupra imobilelor făcând parte din fondul de comerţ sunt supuse
regimului juridic de drept comercial a căpătat girul instanţei supreme, deşi este lipsită de suport legal.
Bunurile mobile corporale cuprind: mobilier, aparatură, materii prime, materiale etc. destinate a fi prelucrate,
precum şi produsele (mărfurile) rezultate din activitatea comercială.
În ceea ce priveşte mărfurile rezultate din activitatea comerciantului ori achiziţionate de acesta pentru a fi
revândute, trebuie observat că ele au o legătură mai slabă cu fondul de comerţ, deoarece sunt destinate valorificării
prin vânzare către clientelă.
Întrucât fondul de comerţ este o universalitate şi, deci, cuprinde toate bunurile afectate activităţii comerciale,
mărfurile trebuie considerate elemente ale fondului de comerţ. În consecinţă, actele juridice privind fondul de comerţ
privesc şi mărfurile, afară de stipulaţie contrară.
Elementele incorporale ale fondului de comerţ au ponderea şi importanţa cea mai mare în cadrul acestuia.
În categoria elementelor incorporale ale fondului de comerţ sunt cuprinse drepturile care privesc: firma,
emblema, clientela şi vadul comercial, brevetele de invenţii, mărcile, dreptul de autor etc.
Aceste drepturi, numite şi drepturi privative, conferă comerciantului dreptul exclusiv de a le exploata în
folosul său, în condiţiile stabilite de lege.
Deoarece drepturile privative sunt menite să asigure realizarea activităţii comerciale, ele au o valoare
economică şi sunt ocrotite de lege.

Firma
Firma sau firma comercială este un atribut de identificare a unui comerciant faţă de alţi comercianţi. Sub o anumită
firmă comerciantul este înmatriculat în registrul comerţului, îşi exercită comerţul şi semnează.
Noţiunea de firmă o regăsim doar în dreptul român şi în dreptul german. Deşi Codul comercial român din 1887 a
avut ca model Codul comercial italian din 1882, iar acesta din urmă este de inspiraţie franceză, totuşi în dreptul
comercial francez nu întâlnim noţiunea de firmă, ci pe cea de nume comercial – noţiune ce este puţin reglementată.
Jurisprudenţa franceză tratează numele comercial ca pe un atribut patrimonial, în opoziţie cu numele patronimic,
considerat ca un element de identificare a persoanei fizice.
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, cu modificările şi completările ulterioare conţine reglementări
diferite pentru stabilirea firmei, în funcţie de tipul de comerciant.
Astfel, în cazul comerciantului individual (persoană fizică), firma se compune din numele comerciantului,
respectiv numele de familie şi prenumele sau numele şi iniţiala prenumelui. Aplicarea acestei reguli consacră teoria
veracităţii în domeniul stabilirii firmei comerciantului persoană fizică, firma fiind compusă din numele său
patronimic. Deci, în dreptul român, firma comerciantului persoană fizică coincide, în principiu, cu numele civil al
comerciantului.
În cazul societăţilor comerciale, firma are un conţinut diferit, în funcţie de forma juridică a societăţii.
Firma unei societăţi în nume colectiv se compune din numele cel puţin unuia dintre asociaţi, la care se adaugă
menţiunea societate în nume colectiv scrisă în întregime.
Firma unei societăţi în comandită simplă se compune din numele cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi,
însoţit de menţiunea societate în comandită scrisă în întregime.
În scopul protejării terţilor, Legea nr. 26/1990 cu modificările şi completările ulterioare prevede că dacă
numele unei persoane străine de societate figurează, cu consimţământul său, în firma unei societăţi în nume colectiv
sau în comandită simplă, această persoană devine răspunzătoare nelimitat şi solidar de toate obligaţiile societăţii.
Aceeaşi soluţie se aplică şi în cazul asociatului comanditar al cărui nume figurează în firma unei societăţi comerciale
în comandită. Obsevăm că legea română consacră în privinţa stabilirii firmei societăţilor de persoane aceeaşi teorie a
veracităţii, adică a concordanţei firmei cu numele real.
40
 Potrivit aceleiaşi legi, firma unei societăţi pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată se
compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi, denumire ce va fi însoţită de
menţiunea privind forma de societate, scrisă în întregime sau prescurtat. Deci, firma societăţilor de capitaluri şi a
societăţii cu răspundere limitată se stabileşte potrivit teoriei libertăţii, constând într-o denumire aleasă în mod liber de
comerciant.
Până în anul 1997, când Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 a modificat Legea Registrului comerţului în
sensul arătat mai sus, stabilirea firmei societăţii cu răspundere limitată se făcea potrivit teoriei realităţii, în sensul că
firma trebuia să constea într-o denumire care să arate obiectul de activitate, respectiv tipul de comerţ desfăşurat în
realitate.
Prin înmatricularea unei firme în Registrul comerţului, comerciantul dobândeşte un drept exclusiv asupra ei.
Acest drept de proprietate incorporală dobândit de comerciant asupra firmei poate fi transmis în condiţiile legii.
Dată fiind legătura foarte strânsă între firmă şi fondul de comerţ din care face parte, Legea nr. 26/1990 cu
modificările şi completările ulterioare prevede că firma nu poate fi înstrăinată separat de fondul de comerţ la care este
întrebuinţată.
Aceeaşi lege prevede că, în cazul înstrăinării fondului de comerţ, cu orice titlu, dobânditorul va putea să
continue activitatea sub firma anterioară, dacă transmiţătorul (proprietarul sau moştenitorii săi) consimte la aceasta în
mod expres. În acest caz, se cere ca în conţinutul firmei să se adauge calitatea de succesor a dobânditorului fondului
de comerţ.
În cazul încălcării dreptului asupra firmei, prin înmatricularea în registrul comerţului a unui comerciant cu
aceeaşi firmă, titularul dreptului se poate adresa instanţei judecătoreşti şi poate cere radierea înmatriculării în cauză.
Pentru eventualele prejudicii, titularul dreptului încălcat poate cere despăgubiri, potrivit dreptului comun.
Folosirea unei firme care ar avea drept consecinţă producerea unei confuzii cu firma folosită legitim de alt
comerciant constituie obiectul unei infracţiuni de concurenţă neloială şi se sancţionează potrivit prevederilor Legii nr.
11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale modificată şi completată prin Legea nr. 298/2001.

Emblema
Emblema constituie un element de identificare, alături de firma comercială. Potrivit aceleiaşi legi privind registrul
comerţului, emblema este semnul sau denumirea ce deosebeşte un comerţ de alt comerţ de acelaşi gen sau de pe
aceeaşi piaţă.
Emblema îşi justifică recunoaşterea ca supliment de individualizare, între comercianţii care exercită activitatea
comercială în acelaşi domeniu.
Spre deosebire de firmă, care are un caracter obligatoriu, emblema este facultativă.
Potrivit legii, conţinutul emblemei poate fi un semn sau o denumire.
Semnul poate fi o figură grafică având orice obiect (un utilaj, un animal, o figură geometrică etc.), mai puţin
reproducerea obiectului unei activităţi comune.
Denumirea poate fi fantezistă sau un mune propriu, dar nu poate fi o denumire generică, fără niciun fel de
specificitate.

Emblema, ca şi firma, pentru a fi recunoscută şi ocrotită de lege, trebuie să aibă caracter de noutate.
Legea prevede în legătură cu mărimea emblemei că aceasta trebuie să fie de dublul literelor firmei, iar emblema va
putea fi folosită de comerciant pe panouri de reclamă oriunde ar fi aşezate, pe facturi, scrisori, note de comandă, afişe,
publicaţii şi în orice alt mod, cu condiţia să fie însoţită în mod vizibil de firma comerciantului.
Prin înscrierea emblemei în registrul comerţului, comerciantul dobândeşte un drept de proprietate incorporală
asupra acesteia, care poate fi exercitat în condiţiile legii.
Spre deosebire de firmă, emblema poate fi înstrăinată şi separat de fondul de comerţ din care face parte.
Şi folosirea fără drept a unei embleme constituie faptă de concurenţă neloială, Legea nr. 11/1991 privind
combaterea concurenţei neloiale cu modificările şi completările ulterioare conţinând prevederi similare celor
referitoare la folosirea, fără drept, a unei firme.

Clientela şi vadul comercial

Aceste două noţiuni se află în strânsă legătură şi de aceea se studiază împreună.
Cu toată importanţa clientelei în activitatea comercială, nu există o definiţie legală a clientelei.
41
 În doctrină, clientela a fost definită ca totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod obişnuit la
fondul de comerţ al unui comerciant, pentru procurarea de mărfuri şi/sau servicii.
Deşi clientela este o masă de persoane neorganizată şi variabilă, ea constituie o valoare economică datorită
relaţiilor ce se stabilesc între comerciant şi clienţii săi.
Clientela se află într-o strânsă legătură cu vadul comercial, care este definit ca o aptitudine a fondului de
comerţ de a atrage publicul.
Vadul comercial este rezultatul unor factori multipli, cum sunt:
locul unde este amplasat comerţul,
calitatea mărfurilor şi serviciilor oferite,
preţurile practicate de comerciant,
comportarea personalului comerciantului în raporturile cu clienţii,
abilitatea în realizarea reclamei etc.
Prin natura sa, vadul comercial nu este un element distinct al fondului de comerţ, ci numai împreună cu clientela.
În ceea ce priveşte relaţia dintre clientelă şi vadul comercial, în doctrină nu există un punct de vedere unitar.
În concepţia tradiţională, clientela şi vadul comercial erau considerate elemente identice, erau privite ca două
aspecte ale aceluiaşi fenomen, având aceleaşi cauze de formare.
După o altă concepţie, clientela şi vadul comercial sunt două elemente distincte. Clientela este o consecinţă a
vadului comercial, ea reprezintă o manifestare a potenţialităţii vadului. În consecinţă, pentru dezvoltarea activităţii
comerciantului, prin mărirea clientelei, vadul comercial are un rol hotărâtor.
Această ultimă concepţie este exprimată şi în opinia potrivit căreia noţiunea de clientelă înglobează două
laturi:
factorul personal, adică grupul uman fidel unui comerciant,
şi factorul obiectiv – vadul comercial, ce constă în aptitudinea fondului de comerţ de a atrage publicul.
Unii autori au considerat că titularul fondului de comerţ ar avea un adevărat drept de clientelă, care ar corespunde
unei obligaţii ce revine celorlalţi comercianţi de a respecta dreptul titularului fondului de comerţ. Dar această opinie
nu a fost reţinută, deoarece concurenţa fiind liberă, nu poate fi recunoscut un drept de clientelă exclusiv, aparţinând
unui anumit comerciant.
Totuşi, comerciantul are un anumit drept incorporal asupra clientelei, care este un element al fondului de
comerţ. El se poate apăra împotriva actelor şi faptelor ilicite de sustragere a clientelei, având la dispoziţie mijloacele
de apărare prevăzute de Legea nr. 11/1991 cu modificările şi completările ulterioare – lege privind combaterea
concurenţei neloiale.
Întrucât clientela este strâns legată de fondul de comerţ, dreptul la clientelă nu poate fi transmis separat, ci
numai împreună cu fondul de comerţ.

Drepturile de proprietate industrială

Fondul de comerţ poate cuprinde şi anumite drepturi de proprietate industrială.
În doctrină, obiectele dreptului de proprietate industrială se împart în două categorii: creaţii noi şi semne noi.
Din categoria creaţiilor noi fac parte: invenţiile, know-how-ul, desenele şi modelele industriale şi modelele de
utilitate.
Din categoria semnelor noi fac parte: mărcile, denumirile de origine şi indicaţiile de provenienţă.
Drepturile asupra invenţiei sunt recunoscute şi apărate prin brevetul de invenţie, eliberat de Oficiul de Stat
pentru Invenţii şi Mărci, potrivit Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie. Ca titlu de protecţie a invenţiei,
brevetul de invenţie conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare pe durata de valabilitate a brevetului.
Mărcile sunt semne distinctive folosite de agenţii economici pentru a deosebi produsele, lucrările şi serviciile
lor de cele identice sau similare ale altor agenţi economici. Actul normativ aplicabil în materie este Legea nr.
84/11998 privind mărcile. Titularul dreptului la marcă are dreptul exclusiv de a folosi sau exploata semnul ales ca
marcă, precum şi dreptul de a interzice folosirea aceluiaşi semn de către alţii.
În ceea ce priveşte modelele şi desenele industriale se aplică Legea nr. 129/1992.
Drepturile de proprietate industrială sunt recunoscute şi ocrotite în condiţiile stabilite de lege. În acest scop,
comercianţii au obligaţia să ceară înscrierea în registrul comerţului a menţiunilor privind brevetele de invenţii,

42
mărcile, denumirile de origine, indicaţiile de provenienţă, potrivit Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului cu
modificările şi completările ulterioare.
Spre deosebire de celelalte obiecte ale dreptului de proprietate industrială, know-how-ul (savoir-faire) nu este
reglementat printr-o lege specială. Doctrina consideră know-how-ul un set de cunoştinţe privind un anumit proces
tehnologic, reţetă de fabricaţie etc. ce se caracterizează prin aceea că sunt nebrevetate (pot constitui o etapă în
realizarea unei invenţii) şi, de regulă, sunt nebrevetabile (nu pot fi încredinţate hârtiei, se învaţă practic).
Drepturile de proprietate industrială pot fi transmise separat de fondul de comerţ din care fac parte.

Dreptul de autor
Fondul de comerţ poate să cuprindă şi anumite drepturi de autor rezultate din creaţia artistică, literară, ştiinţifică.
Valorificarea drepturilor patrimoniale de autor se face în condiţiile prevăzute de Legea nr. 8/1996 privind
dreptul de autor, cu modificările şi completările ulterioare.
Titularul fondului de comerţ, în calitate de autor sau dobânditoral drepturilor patrimoniale de autor, are dreptul
de reproducere şi difuzare, de reprezentare sau folosire în alt mod a operei şi, deci, dreptul la foloasele patrimoniale
corespunzătoare.

SOCIETĂŢI COMERCIALE

În scopul definirii societăţii comerciale, trebuie să ne raportăm la dispoziţiile articolul 1491 Cod Civil,
care arată că “Societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, în
scop de a împărţi foloasele ce ar putea deriva”.
Societatea comercială poate fi definită drept o grupare de persoane constituită pe baza unui act constitutiv şi
beneficiind de personalitate juridică, în care societarii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea
unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate.
Avem trei componente principale care ar trebui să fie reunite cumulativ pentru existenţa societăţii:
- un contract, denumit şi pact societar.
- constituirea unui fond comun, alcătuit din aporturi ale membrilor.
- scopul asociaţilor de a realiza câştiguri şi de a le împărţi între ei.

Între societatea civilă şi cea comercială există asemănări şi deosebiri.

Referitor la asemănări ambele au aceeaşi esenţă, reprezentând o grupare de persoane şi de bunuri (capitaluri) cu scop
lucrativ. Asociaţii urmăresc realizarea şi împărţirea beneficiilor.
Şi societatea civilă şi cea comercială iau naştere printr-un contract de societate, elementele esenţiale ale contractului
de societate civilă fiind aceleaşi cu cele ale contractului de societate comercială.
Referitor la deosebiri, prima este aceea a obiectului sau naturii operaţiilor realizate de societate.
O societate este considerată ca fiind comercială când are ca obiect efectuarea unor operaţiuni cconsiderate de Codul
comercial ca fiind fapte de comerţ.
Atunci când societatea are ca obiect realizarea unor activităţi care nu sunt fapte de comerţ, ea este o societate civilă.
Acele persoane care exercită profesiuni liberale (medici, avocaţi, profesori, arhitecţi, contabili etc.) nu se pot asocia
când obiectul activităţii îl constituie exercitarea profesiunii respective (liberale) decât sub forma de societăţi civile.
O altă deosebire este aceea că societatea comercială are personalitate juridică.
Ultima deosebire se referă la condiţiile de constituire, funcţionare şi dizolvare.
Sociatatea comercială se poate constitui în 5 forme (în nume colectiv, în comandită simplă, în comandită pe acţiuni,
pe acţiuni şi cu răspundere limitată).

CLASIFICAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Societăţi de persoane

Societăţile de persoane sunt caracterizate printr-un număr redus de membri, pentru că la baza asocierii stă cunoaşterea
reciprocă, onestitatea, priceperea profesională, spiritul de iniţiativă, conştiinciozitatea, puterea de muncă,
solvabilitatea, devotamentul fiecăruia.
43
Societatea în nume colectiv este cea mai veche formă de societate comercială.
- Răspunderea asociaţilor este nelimitată în sensul că, indiferent de contribuţia fiecărui asociat la constituirea societăţii
comerciale (aport) fiecare răspunde pentru datoriile societăţii comerciale cu întreaga avere personală, nu în limita
aportului. Răspunderea este şi solidară, în sensul că, în caz de neplată a datoriilor sociale, oricare dintre asociaţi poate
fi obligat să plătească întreaga datorie (nu doar în limita aportului său).
Această răspundere este subsidiară pentru că societatea comercială are personalitate juridică proprie şi trebuie întâi
urmărită la plata propriilor datorii, iar în cazul în care nu poate plăti creditorii societăţii se vor îndrepta împotriva
asociaţilor. Dreptul asociaţilor de a cere cu prioritate urmărirea bunurilor din patrimoniul societăţii şi numai după
aceea, subsidiar, bunurile din patrimoniul unuia dintre asociaţi, corespunde beneficiului în discuţiune ce aparţine
asociaţilor, în acest sens asemănarea cu fidejusorii fiind relevantă. Acest beneficiu conferă caracterul subsidiar al
răspunderii.
- Capitalul social este împărţit în părţi de interes, care nu sunt negociabile şi nu pot fi transmise, în principiu.
Transmiterea părţilor de interes sau transmiterea lor în caz de deces al unui asociat operează numai dacă în actele
constitutive se prevede, în mod expres, continuarea activităţii cu moştenitorii celui decedat sub forma clauzei de
continuitate cu succesorii. În reglementarea actuală societăţile de persoane au obligaţia să verse integral capitalul
social subscris chiar de la data constituirii.
- Nu este permisă emiterea de acţiuni sau obligaţiuni, motiv pentru care asociaţii nu sunt acţionari.
- Nu pot fi atraşi asociaţi pe baza subscripţiei publice.
- Puterile majorităţii societarilor sunt limitate, în sensul că, în afară de stipulaţie contrară, majoritatea asociaţiilor nu
poate decide să schimbe sau să modifice tipul de societate, contractul, obiectul activităţii, pentru că principiul de
decizie este al unanimităţii.
- Toţi asociaţii au dreptul de a administra societatea pe baza prezumţiei (presupunerii) că şi-au acordat reciproc
mandat în această privinţă (pot fi administratori asociaţii sau terţe persoane).
- Asociaţii nu pot fi asociaţi şi în alte societăţi concurente cu acelaşi obiect de activitate, nici să facă operaţiuni în
contul lor sau al altora, în acelaşi fel de comerţ sau unul asemănător; totuşi, asociaţii pot îndeplini astfel de activităţi
dacă au consimţământul expres sau tacit al celorlalţi (se consideră tacit consimţământul dat când participarea la astfel
de activităţi a fost cunoscută de ceilalţi asociaţi şi aceştia nu au interzis continuarea lor).
- Fiecare asociat răspunde cu averea personală, care va trebui să o declarată la constituire.
- Sunt admise aporturi de bunuri în natură, dar şi în creanţe.
- Controlul activităţii economico-financiare se realizează de regulă de către asociaţi, numirea cenzorilor fiind
facultativă.
- La societăţile de persoane, printre cauzele ce determină dizolvarea pot fi menţionate retragerea, excluderea,
incapacitatea, falimentul sau moartea unui asociat, dacă astfel colectivul se reduce la un singur membru, fără să existe
în actul constitutiv o clauză de continuitate cu succesorii sau o altă modalitate de a asigura pluralitatea de membri.
Numărul minim de asociaţi la societăţile de persoane este de doi membri.
- În cazul societăţilor de persoane nu este obligatoriu un capital social minim la constituire.
- Firma cuprinde numele asociaţilor, sau cel puţin a unuia din ei, cu menţiunea „şi alţii”.
- Actul constitutiv este contractul de societate, nefiind necesară redactarea unui statut; actul constitutiv este
obligatoriu a fi încheiat în formă autentică la societăţile de persoane.
- Acesta trebuie să cuprindă date de identificare ale asociaţilor, care pot fi persoane fizice sau juridice, forma,
denumirea, sediul şi dacă este cazul emblema, obiectul de activitatea cu precizarea domeniului şi a activităţii
principale, capitalul social cu menţionarea aportului fiecărui asociat, în numerar sau în natură, valoarea lui şi modul
de evaluare, cine sunt asociaţii ce reprezintă societatea sau administratorii neasociaţi cu datele de identificare şi
puterile ce li s-au conferit; partea asociaţilor la beneficii şi la pierderi; sediile secundare, durata societăţii şi modul de
dizolvare şi lichidare.
- Fondatorii societăţii pot fi semnatarii actului constitutiv sau persoanele care au un rol determinant în constituirea
societăţii în schimb nu pot fi fondatori persoanele care sunt incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune
frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luate de mită,
pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 656/2002 privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi
pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, precum şi pentru infracţiunile
prevăzute de Legea 31/1990 republicată;
44
Societatea în comandită simplă are două categorii de asociaţi, comanditaţii şi comanditarii.
Comanditaţii, la fel ca şi asociaţii societăţii în nume colectiv, răspund nelimitat, solidar şi subsidiar pentru
îndeplinirea obligaţiilor sociale. Toţi comanditaţii, unii dintre ei, sau doar unul, pot fi şi administratorii societăţii
comerciale.
Comanditarii răspund numai în limita aportului lor la capitalul social. Drept urmare, ei nu pot încheia operaţiuni în
contul societăţii decât dacă au împuternicire să administreze societatea, printr-o procură specială.
Comanditarii devin automat comanditaţi în două modalităţi, atunci când fac acte de administrare externă (fără
împuternicire, moment din care răspund nelimitat şi solidar faţă de terţi), sau când numele lor este trecut în firma
societăţii (de regulă firma cuprinzând numele comanditaţilor, pentru că ei răspund cu întreaga avere).
Toate celelalte caracteristici enumerate la societatea în nume colectiv sunt valabile şi pentru societatea în
comandită simplă.

Societăţi de capitaluri

- Societăţile de capitaluri se caracterizează printr-un număr mai mare de acţionari, calităţile personale ale
acţionarilor fiind fără relevanţă;
- Este preponderent elementul obiectiv, esenţială fiind contribuţia financiară a fiecărui acţionar la capitalul social.
- Fiind societăţi mari, capitalul minim necesar pentru constituirea valabilă este de 90.000 lei, cu posibilitatea ca
Guvernul să poată modifica acest capital minim. cel mult o dată la 2 ani, astfel încât acesta să reprezinte echivalentul
în lei a sumei de 25.000 Euro. Numărul acţionarilor nu poate fi mai mic de doi, existând un termen de graţie de 9 luni
în care se poate reconstitui numărul minim de acţionari;
- Sunt constituite prin subscripţie simultană sau prin subscripţie publică.
- Răspunderea acţionarilor la societatea pe acţiuni se limitează la aportul social.
- Capitalul social se împarte în acţiuni care sunt negociabile şi transmisibile. Fiind negociabile pot fi vândute pe
pieţele financiare organizate, când sunt cotate la burse. În caz contrar, pot fi vândute pe pieţele neorganizate.
- Administrarea societăţii se realizează conform principiului votului majorităţii. Administratorii pot fi acţionari sau
terţi (neasociaţi), constituiţi de regulă într-un consiliu de administraţie. Acţionarii neadministratori nu pot conduce
interesele societăţii comerciale.
- Acţionarii pot fi comercianţi sau necomercianţi.
- Sunt admise aportul în numerar (lichidităţi) şi în natură (bunuri), nefiind permis aportul în creanţe şi în industrie.
- Controlul activităţii este exercitat de către comisia de cenzori (minim trei şi tot atâţia supleanţi);
- În firma societăţii pe acţiuni nu este folosit numele acţionarilor, ci o denumire proprie, fără legătură cu numele
acţionarilor ;
- Decesul, incapacitatea sau falimentul acţionarilor nu determină dizolvarea societăţii, ci scăderea capitalului social
sau a numărului de acţionari sub o anumită limită.
Trăsăturile societăţii în comandită pe acţiuni sunt aceleaşi cu cele ale societăţii în comandită simplă. Fiind
însă o societate de capitaluri, preia caracteristicile societăţii pe acţiuni.

Societăţi cu răspundere limitată

Fiind o formă intermediară între societăţile de persoane şi cele de capitaluri, societatea cu răspundere limitată poate fi
considerată ca societate de persoane cu elemente specifice societăţilor de capitaluri sau invers.

Ca asemănări cu societăţile de persoane pot fi menţionate următoarele

- Numărul relativ mic de asociaţi, adică maxim 50 asociaţi;
- Diviziunile capitalului social, numite părţi sociale, nu sunt, în principiu, transmisibile (ca excepţie pot fi transmise
asociaţilor; de exemplu: clauza de continuitate cu succesorii sau chiar terţilor, dar cu condiţia obţinerii acordului a ¾
din capitalul social pentru cesiunea părţilor sociale);
- Nu poate emite acţiuni sau obligaţiuni;
45
- Firma poate conţine numele unuia sau mai multor asociaţi.
- În lipsa de cenzorilor sau a auditorilor financiari, fiecare dintre asociaţi, care nu are calitate de administrator, poate
exercita dreptul de control, asemănător dreptului ce-l au asociaţii la societăţile în nume colectiv;

Există şi deosebiri faţă de societăţile de persoane

- Răspunderea limitată a asociaţilor care atrage obligativitatea îndeplinirii condiţiei unui capital minim, respectiv 200
lei, divizat în părţi sociale în valoare de cel puţin 10 lei;
- Hotărârile asociaţilor se iau în Adunarea generală, care decide, în lipsă de stipulaţie contrară, prin votul reprezentând
majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale (când obiectul îl constituie modificarea actului constitutiv, e
necesar votul tuturor asociaţilor). Prin actul constitutiv se poate stabili ca votarea să se facă şi prin corespondenţă.
- Administrarea societăţii poate fi făcută de asociaţi sau de terţi;
- Controlul gestiunii se face de către înşişi asociaţii (ca la societăţile de persoane), dar, când numărul asociaţilor
depăşeşte cifra 15, este obligatorie numirea de cenzori;
- Nu sunt admise decât aporturile în natură şi numerar şi sunt interzise aporturile în creanţe şi în industrie;

c) S.R.L.-ul unipersonal

În cazul S.R.L.-ului unipersonal actul constitutiv, reprezentând voinţa unei singure persoane, îmbracă
forma unui act juridic unilateral, respectiv statutul.
Fiind vorba de un singur asociat, acesta îşi asumă prerogativele pe care Adunarea generală a asociaţilor le
exercită în cazul societăţilor pluripersonale.
Când aportul asociatului este în bunuri mobile sau imobile şi nu în numerar, este necesară expertiza de
specialitate a acestuia pentru a se asigura o evaluare obiectivă a bunurilor.
Unicul asociat poate fi şi administrator, caz în care, dacă a vărsat contribuţiile la asigurările sociale,
inclusiv pentru pensia suplimentară, poate beneficia de pensie de la asigurările sociale. Asociatul unic poate fi salariat
cu excepţia cazului când este şi administrator unic sau membru al consiliului de administraţie. Aşadar, calitatea de
salariat a asociatului unic poate fi cumulată cu cea de administrator numai dacă este o pluralitate de administratori ai
S.R.L.-ului şi asociatul unic nu face parte din consiliul de administraţie.
Dacă extindem prevederile privind administrarea S.A. şi la S.R.L. vom reţine că numărul minim de
administratori este de 3 pentru societăţile comerciale care fac obiectul obligaţiei legale de auditare, adică acele
societăţi ale căror situaţii financiare intră sub incidenţa reglementărilor contabile armonizate cu directivele europene
şi standardele internaţionale de contabilitate.
S.R.L.-ul unipersonal poate fi înţeles ca treaptă a evoluţiei activităţii comerciale, prin comparaţie cu
activitatea comerciantului-persoană fizică. Deoarece comerciantul (persoană fizică) răspunde nelimitat pentru
obligaţiile comerciale asumate, iar, pe de altă parte, în cadrul societăţilor comerciale se realizase deja trecerea de la
societăţi de persoane (cu răspunderea nelimitată a asociaţilor) la societăţile de capitaluri (cu răspunderea limitată a
asociaţilor), se punea logic întrebarea de ce o singură persoană fizică n-ar putea răspunde doar în limita aportului său
la capitalul social. Răspunsul l-a constituit apariţia S.R.L.-ului unipersonal, dar în care, prin bunurile constituite ca
aport la patrimoniul respectiv, societatea comercială dobândeşte personalitate juridică proprie. Pentru că acest S.R.L.
este unic şi irepetabil, înţelegem de ce Legea nr. 31/1990, modificată, menţionează expres că o persoană fizică sau o
persoană juridică nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitată şi că o societate cu
răspundere limitată nu poate avea ca asociat unic o altă societate cu răspundere limitată alcătuită dintr-o singură
persoană.

SECŢIUNEA 4.3 CONSTITUIREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

4.3.1. Etapele de constituire ale societăţilor comerciale

46
 Pentru reducerea formalismului excesiv ce caracteriza procedura constituirii societăţilor comerciale
conform Legii nr. 31/1990 (ce includea: redactarea şi autentificarea actului constitutiv, autorizarea judecătorească
incluzând sau nu avizul consultativ al Camerei de Comerţ şi Industrie, înmatricularea la Registrul Comerţului,
publicarea în Monitorul Oficial şi înregistrarea la administraţia financiară) prin modificarea adusă de Legea nr.
99/1999 privind accelerarea reformei economice procedura constituirii s-a simplificat, comasându-se etapele acesteia
prin preluarea de către Oficiul Registrului Comerţului a unor atribuţii, până atunci aflate în sarcina altor instituţii. Prin
modificarea adusă de Legea nr. 99/1999, odată cu depunerea cererii de înmatriculare a societăţii comerciale la Oficiul
Registrului Comerţului competent, nu instanţa judecătorească, ci judecătorul delegat (afiliat MINISTERULUI
JUSTITIEI) autorizează desfăşurarea activităţii, după care, pe lângă sarcina înmatriculării, tot Oficiul Registrului
Comerţului este obligat, dar pe cheltuiala societăţii comerciale ce solicită înmatricularea, să obţină atât publicarea în
Monitorul Oficial cât şi înregistrarea fiscală a societăţii comerciale.
Potrivit Legii nr. 359/2004 (cu modificările aduse de O.U.G. 626/2006 şi Legea 360/2006) privind
simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţilor familiale şi
persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, se
crează servicii de asistenţă acordate solicitanţilor, la cererea şi pe cheltuiala solicitantului pentru efectuarea
procedurilor necesare înregistrării în registrul comerţului a actelor constitutive sau modificatoare. Activitatea acestor
servicii se desfăşoară în cadrul oficiilor registrului comerţului de pe lângă tribunale, prin personal specializat din
cadrul oficiilor registrului comerţului.
Simplificarea procedurii rezidă din crearea în cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal a
unor Birouri Unice pentru obţinerea înregistrării şi autorizării funcţionării comercianţilor.
“Unicitatea” procedurii rezidă în aceea că în baza unei cereri de înregistrare se obţine de la aceeaşi
instituţie, Biroul Unic, certificatul de înregistrare comercială conţinând codul unic de înregistrare. Practic, etapele ar
putea fi sintetizate astfel:
 depunerea cererii-tip de înregistrare la Biroul Unic (care va fi însoţită de o suită de documente ce dovedesc
vărsămintele efectuate şi dreptul de proprietate asupra bunurilor aportate);
 cererea-tip, odată depusă, declanşează obligaţia Biroului Unic de a:
a) rezerva firma societăţii comerciale şi efectuarea, în numele societăţii comerciale, a vărsămintelor
reprezentând aportul în numerar;
b) redacta actul constitutiv (care nu mai este obligatoriu a fi încheiat în formă autentică, fiind admisă şi
forma de înscris sub semnătură privată, dar cu dată certă);
c) redacta şi obţine declaraţia pe proprie răspundere a fondatorilor, a administratorilor şi a cenzorilor că
îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege;
d) obţine de la judecătorul delegat încheierea de autorizare a funcţionării societăţii comerciale;
e) obţine, pe cale electronică, de la Ministerul Finanţelor Publice codul unic de înregistrare;
f) obţinerea înregistrării comerciantului în Registrul Comerţului;
g) publica în Monitorul Oficial, în formă simplificată, încheierea judecătorului delegat, precum şi a actului
constitutiv;
h) obţine toate avizele, autorizaţiile şi/sau acordurile necesare funcţionării, ce se vor alătura certificatului
unic de înregistrare, sub forma unei anexe.
Odată cu obţinerea certificatului de înregistrare a societăţii comerciale, aceasta dobândeşte personalitate
juridică.
4.3.2. Actul constitutiv

În funcţie de forma de societate comercială, actul constitutiv poate să fie:

 numai contract de societate, în cazul societăţii în nume colectiv şi în comandită simplă;
 contract de societate şi statut, în cazul societăţii pe acţiuni, societăţii în comandită pe acţiuni şi societăţii cu
răspundere limitată pluripersonale (doi sau mai mulţi asociaţi);
 numai statut, în cazul societăţii cu răspundere limitată unipersonală.
Forma în care poate fi prezentat actul constitutiv este:
autentificat în faţa notarului public, formă cerută în mod obligatoriu când:
 printre bunurile subscrise ca aport în natură la capitalul social se află un teren;
47
  forma juridică a societăţii comerciale implică răspunderea nelimitată a asociaţilor sau a unora dintre ei
(deci este cazul societăţii în nume colectiv, în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni);
 societatea comercială se constituie prin subscripţie publică.
sub semnătură privată, dar cu dată certă.
Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv. Tot
act constitutiv poate fi denumit numai contractul sau numai statutul societăţii.
Semnatarii actului constitutiv precum şi persoanele care au un rol determinant la constituirea societăţii
sunt considerate fondatori.
Persoanele care nu pot fi fondatori (a se vedea secţ.2.1. lit.a), nu pot fi nici administratori, directori,
membrii ai consiliului de supraveghere şi ai directoratului, cenzori sau auditori financiari, iar dacă au fost alese, sunt
decăzute din drepturi.
Pentru constituirea valabilă, fondatorii trebuie să depună la Biroul Unic declaraţia, pe proprie răspundere,
că îndeplinesc condiţiile legale.
În cazul societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, în afara constituirii prin subscripţie simultană
(în sensul că acţionarii care au iniţiat societatea pot constitui, prin contribuţiile lor minimul de capital cerut de lege,
respectiv 90.000 lei, neapelând astfel la terţe persoane pentru a-l realiza), este posibilă şi constituirea prin subscripţie
publică (caz în care societăţile astfel constituite sunt considerate societăţi deschise, denumirea provenind de la faptul
că, pentru a-şi realiza capitalul social se apelează la banii publici, în sensul că alături de fondatori vor contribui şi terţe
persoane, numite subscriitori, care, completând prospectele de emisiune îşi manifestă voinţa de a deveni acţionari ai
societăţii comerciale ce a emis prospectele). Prospectul de emisiune conţine menţiunile prevăzute de lege pentru actul
constitutiv al societăţii pe acţiuni prin subscripţie simultană (pentru ca subscriitorul să cunoască societatea comercială
emitentă şi să decidă, în cunoştinţă de cauză, dacă să contribuie sau nu la constituirea ei), cu excepţia clauzelor
privind administratorii, cenzorii sau auditorii financiari, precum şi directorii, membrii directoratului şi ai consiliului
de supraveghere (care vor fi aleşi la prima adunare generală la care vor participa acţionarii-fondatori şi subscriitorii,
motiv pentru care adunarea poartă denumirea de constitutivă, punând temelia noii societăţi), dar va conţine în plus
data închiderii subscripţiei şi consemnarea sumei cu care subscriitorul înţelege să contribuie la formarea capitalului
social. Prospectul de emisiune, semnat de fondatori, se întocmeşte în formă autentică şi se depune la Oficiul
Registrului comerţului din judeţul în care va avea sediul spre a fi autorizat de către judecătorul delegat, după care va fi
publicat în Monitorul Oficial.
Subscrierea de acţiuni se face pe unul sau mai multe exemplare ale prospectului de emisiune al
fondatorilor, vizate de judecătorul delegat, constituirea societăţii putându-se face în mod valabil numai dacă întregul
capital a fost subscris şi fiecare subscriitor-acceptant a vărsat în numerar jumătate (50%) din valoarea acţiunilor
subscrise; diferenţa urmând a se vărsa în 12 luni de la înmatricularea societăţilor comerciale.
Dacă subscrierea se face cu bunuri în natură, acestea trebuie predate integral, încă de la
început (nefiind posibilă predarea în tranşe).
4.3.3. Aporturile asociaţilor

Noţiunea
Această noţiune are un sens juridic şi unul etimologic.
 Sub aspect juridic, prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a aduce în societate un
anumit bun, o valoare patrimonială. În limita aportului, asociatul devine debitor al societăţii, iar după vărsarea lui
integrală – creditor al acesteia, cu toate consecinţele ce decurg din această calitate.
 Sub aspect etimologic, noţiunea de aport desemnează chiar bunul adus în societate de către asociat.
Deşi sensul juridic este sensul propriu al noţiunii de aport, totuşi noţiunea este folosită şi în sensul ei
etimologic.
Obiectul aportului
Aportul poate avea ca obiect orice bun, cu valoare economică, al asociatului, care prezintă interes pentru
activitatea societăţii.
Potrivit articolului 1492 Cod civil, fiecare asociat trebuie să pună în comun “sau bani, sau alte lucruri, sau
industria sa”; deci aportul poate fi:
 în numerar
48
  în natură
 în industrie
a) Aportul în numerar are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se obligă să o transmită societăţii.
Întrucât sumele de bani sunt indispensabile începerii activităţii comerciale, aporturile în numerar sunt
obligatorii la constituirea societăţii comerciale, indiferent de forma ei.
Aportul la capitalul social nu este purtător de dobânzi.
b) Aportul în natură are ca obiect anumite bunuri imobile (clădiri, instalaţii etc.), bunuri mobile
corporale (materiale, mărfuri etc.) sau incorporale (creanţe, fond de comerţ etc.).
Aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate comercială. Aceste aporturi se realizează
prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi predarea efectivă a bunurilor către societate.
Aportul poate consta în transmiterea către societate a dreptului de proprietate asupra bunului ori doar a
dreptului de folosinţă. În lipsa unei stipulaţii contrare, bunurile devin proprietatea societăţii. Se înţelege că dacă s-a
convenit transmiterea dreptului de proprietate, bunul va intra în patrimoniul societăţii, asociatul nemaiavând vreun
drept asupra lui. În consecinţă, bunul nu va putea fi urmărit de creditorii asociatului, iar la dizolvarea societăţii,
asociatul nu va avea dreptul la restituirea bunului, ci la contravaloarea sa.
În cazul în care aportul are ca obiect un bun imobil sau un bun mobil corporal, raporturile dintre asociat şi
societate sunt raporturi juridice asemănătoare celor dintre vânzător şi cumpărător.
Cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra bunului, Legea nr. 31/1190 modificată, prevede că
bunul devine proprietatea societăţii “din momentul înmatriculării ei în Registrul comerţului”.
Dacă bunul piere înainte de înmatricularea societăţii, riscul este suportat de către asociat; el va fi obligat
să aducă în societate un alt bun, ori un aport în numerar echivalent.
Bunul care face obiectul aportului în natură trebuie evaluat în bani, pentru a se putea stabili valoarea
părţilor de interes (părţilor sociale) sau acţiunilor cuvenite asociatului în schimbul aportului. Această evaluare se face
de către asociaţi sau, când este necesar, de către experţi. Din interpretarea reglementărilor recente, considerăm că
înţelesul ce trebuie desprins este că evaluarea convenţională nu mai este posibilă, fiind obligatorie evaluarea
experţilor. Această modificare se explică prin faptul că în unele cazuri, în practică au avut loc supraevaluări ale
bunurilor aportate, fapt ce diminua garanţia creditorilor sociali. În contractul de societate trebuie să se prevadă şi
valoarea bunului şi modul de evaluare.
În cazul în care bunul care face obiectul aportului în natură a fost adus în folosinţa societăţii, în doctrină
se consideră că raporturile dintre asociat şi societate sunt guvernate de regulile referitoare la uzufruct. Întrucât
societatea dobândeşte numai un drept de folosinţă, asociatul rămâne proprietarul bunului şi în această calitate, la
dizolvarea societăţii, are dreptul la restituirea bunului.
Aportul în natură poate avea ca obiect bunuri mobile incorporale, cum sunt creanţele, brevetele de
invenţie, mărcile, know-how-ul etc.
Aportul în creanţe se consideră liberat numai după ce societatea a obţinut plata sumei de bani care face
obiectul creanţei (executarea obligaţiei de vărsământ). Aporturile în creanţe au regimul juridic al aporturilor în natură.
Întrucât valorificarea de către societate a creanţelor dobândite poate crea dificultăţi, legea interzice
creanţele ca aport în societatea pe acţiuni care se constituie prin subscripţie publică şi în societatea cu răspundere
limitată. Pentru cazurile când creanţele sunt admise ca aport, raporturile dintre asociat şi societate sunt cârmuite de
regulile cesiunii de creanţă (din dreptul civil). Prin derogare de la dreptul comun, asociatul răspunde pentru
solvabilitatea debitorului.
c) Aportul în industrie constă, în terminologia legii, în munca sau activitatea pe care asociatul promite să
o efectueze în societate, având în vedere competenţa şi calificarea sa.
Aportul în prestaţii este permis numai asociaţilor din societatea în nume colectiv şi asociaţilor comanditaţi
din societatea în comandită simplă.
Un atare raport nu este cuprins în capitalul social, deoarece el nu poate constitui un element al gajului
general al creditorilor societăţii. Potrivit legii prestaţiile în muncă sau servicii nu pot constitui aport la formarea ori la
majorarea capitalului social. Totuşi, în schimbul aportului în prestaţii în muncă, asociatul are dreptul să participe la
împărţirea beneficiilor şi a activului şi, totodată are obligaţia să participe la pierderi. În acest scop, aportul în prestaţie
în muncă trebuie evaluat şi precizat în actul constitutiv.
Obligaţia de a constitui aportul şi executarea ei

49
 Pentru constituirea societăţii, fiecare asociat este ţinut să contribuie la formarea patrimoniului societăţii.
De aceea, în actul constitutiv trebuie să se arate aportul fiecărui asociat.
Legea nu cere ca aporturile asociaţilor să fie egale ca valoare, sau ca ele să aibă acelaşi obiect şi nici ca
aportul unui asociat să aibă un obiect unitar.
Întrucât noţiunea de aport desemnează o obligaţie, trebuie făcută distincţie între naşterea obligaţiei şi
executarea ei; obligaţia se naşte la încheierea contractului de societate, pe când executarea ei poate fi îndeplinită la
constituirea societăţii sau ulterior, la termenele stabilite în actul constitutiv.
Asumarea obligaţiei de aport este denumită subscriere la capitalul societăţii. Ea se naşte prin semnarea
contractului de societate sau, după caz, prin participarea la subscripţia publică.
Efectuarea aportului poartă denumirea de vărsare a capitalului (vărsământ); asociaţii sunt obligaţi să-şi
îndeplinească obligaţia de aportare potrivit stipulaţiilor din contractul de societate şi cu respectarea dispoziţiilor legii.
Neefectuarea aportului are semnificaţia neexecutării de către asociat a obligaţiei asumate, cu consecinţele
prevăzute de lege.
Potrivit Legii nr. 31/1990, republicată, “asociatul care întârzie să depună aportul social este răspunzător de
daunele pricinuite”. Deci indiferent de obiectul aportului, dacă asociatul nu a respectat termenele de efectuare a
aportului şi, prin aceasta, a cauzat societăţii anumite prejudicii, el este obligat la plata de despăgubiri, în condiţiile
dreptului comun.
 Pentru cazul când aportul a fost stipulat în numerar, legea prevede că asociatul “este obligat şi la plata
dobânzilor legale din ziua în care trebuia să se facă vărsământul”.
Aceste consecinţe consacrate de Legea nr. 31/1990, republicată, sunt diferite de cele prevăzute de dreptul
comun pentru nerespectarea obligaţiilor băneşti.
 Mai întâi, observăm că pentru nevărsarea la termen a sumei de bani datorată ca aport, asociatul datorează
dobânzile legale, ca şi în dreptul comun, fără dovada cauzării unui prejudiciu. Dar, în plus, dacă se face dovada că
prin nerespectarea obligaţiei au fost cauzate prejudicii, asociatul datorează şi despăgubiri. Deci, dobânzile se
cumulează cu despăgubirile şi nu se impută asupra lor. Dobânzile joacă rolul unor amenzi civile, iar nu rolul
tradiţional, de despăgubiri pentru daunele moratorii.
 În al doilea rând, observăm că în privinţa datei de la care curg dobânzile legale, legea derogă de la dreptul
comun. Într-adevăr, aceste dobânzi sunt datorate din ziua în care trebuia să se facă vărsământul, adică de la
data de la care trebuia executată obligaţia, iar nu de la data chemării în judecată, aşa cum prevede Codul civil.
Soluţia constituie o aplicare a principiului potrivit căruia, în materie comercială dobânzile curg de drept, din
ziua când devin exigibile.
 Pentru cazul când obiectul aportului este o creanţă, legea prevede că dacă societatea n-a putut încasa
creanţa prin urmărirea debitorului cedat, asociatul, pe lângă despăgubiri, răspunde de suma datorată cu
dobânda legală, din ziua scadenţei creanţei.
Deci, în acest caz, întrucât obligaţia privind efectuarea aportului nu s-a executat la termen, asociatul
datorează suma şi dobânzile legale de la data scadenţei creanţei, precum şi despăgubiri pentru prejudiciul cauzat
societăţii.
În sfârşit, în cazurile prevăzute de lege, nerespectarea obligaţiilor privind vărsarea aportului, poate avea şi
consecinţa gravă a excluderii asociatului din societate.
4.3.4. Capitalul social. Precizări terminologice:
patrimoniul şi beneficiile

Aporturile asociaţilor trebuie privite nu numai în individualitatea lor, ci şi în totalitatea acestora. Într-
adevăr, aceste aporturi reunite formează capitalul social al societăţii şi totodată, ele constituie elemente ale
patrimoniului societăţii.
Capitalul social şi patrimoniul societăţii sunt două concepte strâns legate între ele, dar nu trebuie
confundate.
Capitalul social
Capitalul social are o dublă semnificaţie: contabilă şi juridică.

Capitalul social al unei societăţi comerciale este expresia valorică a totalităţii

aporturilor asociaţilor care participă la constituirea50 societăţii. Capitalul social
mai este denumit şi capital nominal.
 semnificaţia contabilă: capitalul social nu are o existenţă reală, concretă, ci reprezintă o cifră convenită de
asociaţi.
În bilanţul societăţii, capitalul social apare evidenţiat la pasiv deoarece el reprezintă aporturile asociaţilor,
care, la dizolvarea societăţii trebuie restituite. În schimb, bunurile efective care constituie aporturile asociaţilor
figurează în activul bilanţului întrucât ele aparţin societăţii.
 semnificaţia juridică: capitalul social constituie gajul general al creditorilor societăţii.
Datorită rolului său de gaj general al creditorilor societăţii, capitalul social este fix pe toată durata
societăţii. El poate fi modificat în sensul măririi sau micşorării sale, numai în condiţiile prevăzute de lege, prin
modificarea actului constitutiv.
În scopul asigurării intereselor creditorilor societăţii, pentru anumite forme de societate, legea stabileşte
un plafon minim al capitalului social:
 90.000 lei în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni;
 200 lei în cazul societăţii cu răspundere limitată.
Întrucât capitalul social este fix pe întreaga durată a societăţii, în cazul în care el se diminuează într-o
anumită limită, datorită folosirii sale în desfăşurarea activităţii, legea prevede obligaţia reîntregirii sau reducerii
capitalului social, mai înainte de a se putea face vreo repartizare sau distribuire de beneficii.
Capitalul social prezintă interes şi sub alte aspecte. În raport de capitalul social se determină beneficiile şi
se calculează rezervele acesteia.
Ca o consecinţă a destinaţiei sale, capitalul social este intangibil; el nu poate fi folosit pentru distribuirea
dividendelor către asociaţi.
Având rol de gaj general al creditorilor, capitalul social trebuie să fie real. Aceasta impune intrarea
efectivă în patrimoniul societăţii a bunurilor care constituie aporturile asociaţilor (nu aporturi fictive), precum şi
păstrarea în permanenţă în patrimoniul societăţii a unor bunuri a căror valoare să nu fie mai mică decât capitalul
social.
În privinţa capitalului social, legea distinge între capitalul subscris şi capitalul vărsat.

Capitalul subscris reprezintă valoarea totală a aporturilor pentru care asociaţii s-au obligat
să contribuie la constituirea societăţii; coincide cu capitalul social.
Capitalul vărsat este valoarea totală a aporturilor efectuate şi care au intrat în patrimoniul
societăţii.

În anumite cazuri, legea stabileşte condiţii privind vărsarea capitalului (de exemplu: în cazul societăţii pe
acţiuni sau în comandită pe acţiuni, la constituirea societăţii, capitalul vărsat de fiecare acţionar nu va putea fi mai mic
de 30% decât cel subscris, dacă prin lege nu se prevede altfel; restul de capital social va trebui vărsat în termen de 12
luni de la înmatricularea societăţii.
Capitalul social al societăţii este divizat în anumite fracţiuni, denumite diferit după forma juridică a
societăţii:
 părţi de interes, în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă;
 părţi sociale, în cazul societăţii cu răspundere limitată;
 acţiuni, în cazul societăţii pe acţiuni sau societăţii în comandită pe acţiuni.
Asociaţii dobândesc în schimbul aportului un număr de părţi de interes, părţi sociale sau acţiuni,
corespunzător valorii aportului fiecăruia (articolele 7 şi 8 din Legea nr. 31/1990, republicată).

Patrimoniul societăţii

Noţiunea de patrimoniu al societăţii, sau de patrimoniu social este distinctă de cea de

capital social.
Patrimoniul societăţii, potrivit principiilor dreptului civil, îl constituie totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică aparţinând societăţii.
51
 Patrimoniul societăţii cuprinde activul social şi pasivul social, care se evidenţiază în situaţia financiară
anuală (termen introdus prin legea nr. 161/2003), cu respectarea dispoziţiilor legii contabilităţii.
 Activul social (denumit şi fond social) cuprinde bunurile constituite ca aport în societate şi cele dobândite în
cursul activităţii societăţii.
 Pasivul social cuprinde obligaţiile societăţii, indiferent de natura lor.
Într-adevăr, în momentul constituirii societăţii, capitalul social prevăzut în contractul de societate are
aceeaşi valoare cu patrimoniul societăţii. Ulterior însă, prin desfăşurarea activităţii comerciale, patrimoniul societăţii
se poate mări dacă societatea obţine PROFIT(termen introdus prin legea 161/2003in locul noţiunii de beneficiu), sau
poate să înregistreze o anumită micşorare a valorii, dacă societatea are pierderi.
Rolul capitalului social este acela de a constitui gajul general al creditorilor societăţii. În realitate,
veritabila garanţie a creditorilor societăţii o reprezintă patrimoniul societăţii: în cazul nerespectării obligaţiilor de
către societate, creditorii vor urmări bunurile aflate în patrimoniul societăţii; limita urmăririi este dată de capitalul
social, deoarece, prin publicitatea contractului de societate, terţii au luat cunoştinţă de capitalul social. Concluzia se
întemeiază şi pe dispoziţiile Legii nr. 31/1990 republicată, care precizează că obligaţiile sociale sunt garantate cu
patrimoniul social.

Beneficiile(termenul nou folosit de legea 161/2003 este de profit)

Scopul societăţii este acela de a realiza beneficii din activitatea comercială desfăşurată şi de a le împărţi
între asociaţi.
Cota-parte din beneficii ce se plăteşte fiecăruia dintre asociaţi poartă denumirea de dividend.
Scopul urmărit constituie criteriul de distincţie între societatea comercială şi asociaţie: pe când societatea
comercială se constituie pentru realizarea şi împărţirea unor beneficii, asociaţia urmăreşte un scop ideal, moral,
cultural, sportiv etc.
Întrucât activitatea comercială ar putea înregistra pierderi în loc de beneficii, datorită legăturii sociale care
îi uneşte, asociaţii trebuie să participe şi la pierderi. Deci, desfăşurând activitate comercială în comun, asociaţii
participă împreună atât la profitul cât şi la pierderile societăţii.
În general, prin profit se înţelege un câştig evaluabil în bani. Multă vreme s-a considerat în doctrina
dreptului comercial că beneficiul constituie un câştig material care sporeşte patrimoniul asociaţilor. În consecinţă nu
erau recunoscute drept beneficiu avantajele, chiar evaluabile în bani, care nu contribuiau la creşterea averii asociaţilor,
ci le permiteau numai să facă economii ori să reducă cheltuielile. În această situaţie se aflau asigurările mutuale.
În perioada modernă această concepţie a evoluat, înregistrându-se o tendinţă de lărgire a noţiunii de
beneficiu: s-a considerat că reprezintă beneficiu şi serviciile sau bunurile procurate de societate în condiţii mai
avantajoase decât acelea care s-ar putea obţine individual. Tot astfel, s-au recunoscut ca societăţi comerciale
societăţile de asigurare mutuală în care beneficiul rezidă în evitarea unor cheltuieli.
Urmând această tendinţă, printr-o lege din 1978, în dreptul francez s-a consacrat concepţia potrivit căreia
o societate comercială poate avea ca scop nu numai realizarea şi împărţirea beneficiilor, ci şi realizarea de economii.
Codul comercial român a consacrat această concepţie largă privind noţiunea de beneficiu, prin
reglementarea asociaţiei de asigurare mutuală (articolele 257-263).
Legea interzice ca un asociat să perceapă toate câştigurile realizate şi să fie scutit de participare la pierderi
(clauză leonină); fiecare asociat participă la beneficiile şi pierderile societăţii în proporţie cu cota de participare la
capitalul social, (principiul proporţionalităţii).

4.3.5. Filiala şi sucursala

La constituirea societăţii comerciale asociaţii pot avea în vedere, încă din acest moment, perspectivele
dezvoltării activităţii societăţii; este vorba de posibilitatea extinderii activităţii societăţii în alte localităţi sau tot în
aceeaşi localitate unde îşi are sediul societatea, dar într-un alt stabiliment. O atare extindere se poate realiza prin
înfiinţarea unor sucursale şi filiale care să desfăşoare aceeaşi activitate comercială ca şi societatea care le constituie.
Pentru asemenea cazuri Legea nr. 31/1990 republicată, prevede condiţiile care trebuie îndeplinite pentru
înfiinţarea acestor entităţi juridice.
52
 Înfiinţarea de sucursale sau filiale ale societăţii poate fi hotărâtă de asociaţi fie la, fie după constituirea
societăţii în cursul existenţei acesteia; în acest ultim caz înfiinţarea sucursalelor şi/sau filialelor impune o modificare a
actelor constitutive ale societăţii care se realizează în condiţiile Legii nr. 31/1990, republicată.

Filiala, potrivit art. 42 din Legea 31/1990, este o societate comercială cu personalitate
juridică, constituită de societatea primară (societatea mamă), care deţine majoritatea
capitalului său. Din această cauză, deşi este subiect de drept distinct, filiala este totuşi
dependentă şi se află sub controlul societăţii primare.

Ca persoană juridică, filiala participă la raporturile juridice în nume propriu; prin actele juridice ale
reprezentanţilor săi, filiala dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii, cu angajarea unei răspunderi proprii.
Filiala se constituie într-una dintre formele de societate reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, şi
va avea regimul juridic al formei de societate în care s-a constituit.
Sucursala, potrivit Legii nr. 31/1990, este un dezmembrământ fără personalitate juridică al
societăţii comerciale. Această subunitate este dotată de societate cu anumite fonduri, în
scopul de a desfăşura o activitate economică din cadrul obiectului de activitate al societăţii-
mamă. Sucursala dispune de o anumită autonomie, în limitele stabilite de societate.

Întrucât nu are personalitate juridică, sucursala nu poate participa în nume propriu la circuitul juridic;
actele juridice pe care le reclamă desfăşurarea activităţii sucursalei se încheie de către reprezentanţii (prepuşii)
desemnaţi de societatea comercială.
Regimul juridic al sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar, indiferent de denumirea lui (agenţie,
reprezentanţă etc.), căruia societatea care îl înfiinţează îi atribuie statut de sucursală.
Sucursala se înregistrează înainte de începerea activităţii ei la Registrul comerţului din judeţul în care va
funcţiona. Dacă sucursala se înfiinţează într-o localitate din acelaşi judeţ sau din aceeaşi localitate cu societatea
fondatoare, ea va fi înregistrată la acelaşi Registru al comerţului, însă distinct, ca înregistrare separată.
Reprezentantul sucursalei trebuie să depună semnătura sa la Registrul comerţului, în condiţiile prevăzute
de lege pentru reprezentanţii societăţii.
Celelalte sedii secundare (agenţii, reprezentanţe şi alte asemenea sedii) se menţionează numai în cadrul
înregistrării societăţii principale la Registrul comerţului de la sediul principal.
Dispoziţiile Legii nr. 31/1990 republicată, privind sucursalele şi filialele se aplică şi sucursalelor şi
filialelor înfiinţate de societăţile comerciale străine în România. Aceste societăţi pot înfiinţa sucursale şi filiale dacă
acest drept le este recunoscut de legea statutului lor organic, dar în timp ce filialele vor avea naţionalitate străină (a
statului în care au fost constituite, pentru că au personalitate juridică proprie), sucursale vor avea naţionalitatea
societăţii-mamă (neavând personalitate juridică distinctă de a acesteia).

4.3.6. Acţiuni, părţi sociale şi părţi de interes

4.3.6.1 Acţiunile

Noţiune
Sunt titluri de valoare emise de o societate comercială de capital constituită în condiţiile Legii 31/1990
republicată (respectiv o societate pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni).
Sensurile noţiunii de acţiune pot fi multiple. Astfel, pornind de la faptul că în conformitate cu art. 91 alin.1 din
Legea nr. 31/1990, republicată, capitalul este reprezentat prin acţiunile emise de societate, acţiuni de valoare egală, s-a
considerat că o acţiune reprezintă o fracţiune a capitalului social.
De asemenea, având în vedere faptul că acţiunea apare şi ca element determinant al raportului juridic ce se
naşte între societate şi asociatul acţionar, acţiunea desemnează un raport juridic specific, un raport societar.
Totodată, termenul de „acţiune” desemnează şi titlul negociabil exprimat în formă materializată sau
dematerializată, care conferă o serie de drepturi unui asociat dintr-o societate de capital.

53
 În sfârşit, acţiunile pot fi considerate şi titluri de credit, cu un anumit specific, respectiv titluri de credit
societare. Astfel, acţiunile presupun o singură trăsătură specifică a titlurilor de credit, respectiv faptul că ele
încorporează dreptul în chiar cuprinsul titlului neîndeplinind condiţiile autonomiei (acţiunile îşi au izvorul în actul
constitutiv al societăţii emitente, când este transmisă acţiunea dobânditorului devine titularul unui drept derivat, nu
originar) şi literalităţi; (drepturile titularului sunt incomplet determinate prin acţiune, pentru a le cunoaşte, trebuie
cercetat actul constitutiv).
Conform art. 2 alin.1 nr.33 din Legea 297/2004 privind piaţa de capital acţiunile emise de societăţile
comerciale şi alte valori mobiliare echivalente ale acestora, negociate pe piaţa de capital constituie valori mobiliare.

Caracterele acţiunilor
 Orice acţiune are o valoare nominală, stabilită în actul constitutiv care reprezintă o fracţiune din capitalul
social al societăţii respective.
Conform art. 93 alin.1 din Legea nr.31/1990, republicată, valoarea nominală minimă a unei acţiuni este de
0,1 lei.
 Acţiunile sunt indivizibile.
În cazul acţiunilor deţinute de mai mulţi coproprietari, caracterul indivizibil al acţiunii se menţine,
deoarece coproprietarii au obligaţia, prin lege, să desemneze un reprezentant care să exercite toate drepturile
specifice acţiunilor, indiferent dacă este vorba de acţiuni nominative sau acţiuni la purtător. Atunci când
coproprietatea intervine ca urmare a transmiterii unei acţiuni nominative către mai mulţi coproprietari, actul de
transmitere va fi legal înregistrat numai după ce coproprietarii şi-au desemnat reprezentantul unic ce va exercita
drepturile rezultate din acţiune. În situaţia în care coproprietarii nu se înţeleg cu privire la persoana care urmează să
exercite drepturile specifice acţionarilor, problema se rezolvă pe cale jurisdicţională.
Calitatea de coproprietar al acţiunilor naşte şi obligaţii, toţi coproprietarii fiind răspunzători în solidar pentru
efectuarea vărsămintelor datorate pentru acţiunea respectivă.
 Acţiunile au valoare egală, conferind titularilor lor drepturi egale.
Prin excepţie, există acţiuni care conferă titularilor lor drepturi preferenţiale, respectiv acţiunile cu dividend
prioritar.
 Ca titluri de valoare, acţiunile sunt titluri negociabile, ele încorporând valoare în conţinutul lor.
Prin esenţa lor, acţiunile se pot transmite de la un titular la altul, situaţiile în care negociabilitatea acţiunilor
este restrânsă fiind expres şi limitativ prevăzut de lege sau de actul constitutiv.

Categorii de acţiuni:
În funcţie de modul de transmitere, acţiunile pot fi:
 acţiuni nominative – atunci când în cuprinsul titlurilor de valoare se stabileşte titularul dreptului asupra acelei
acţiuni;
 acţiuni la purtător – adică acele acţiuni pentru care simpla deţinere materială conferă dreptul de proprietate
asupra acţiunii;
Categoria de acţiuni ce urmează a fi emisă la nivelul societăţii se stabileşte prin intermediul actului constitutiv.
În măsura în care în actul constitutiv al unei societăţi nu se stabileşte expres tipul de acţiuni emise de societate,
automat, în temeiul legii, se consideră că acţiunile respective sunt acţiuni nominative.
De asemenea, indiferent de tipul de acţiune nominalizată de actul constitutiv, o acţiune neplătită în
întregime (în special în cazul subscriitorilor acceptanţi, la constituirea societăţilor pe acţiuni prin subscripţie publică)
nu poate fi decât o acţiune nominativă, soluţie de altfel perfect explicabilă, având în vedere răspunderea acţionarilor
pentru efectuarea vărsămintelor datorate.
Conform Legii 357/2005 privind bursele de mărfuri, acestea, ca societăţi comerciale pe acţiuni, nu pot emite
decât acţiuni nominative.
Art. 92 alin.4 din Legea nr.31/1990, republicată, permite schimbarea naturii acţiunilor în baza unei
hotărâri a adunării generale extraordinare, respectiv, acţiunile nominative se pot transforma în acţiuni la purtător
şi invers.
Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, sau dematerializate, situaţie în care, legea impune
înregistrarea acestora în registrul acţionarilor. Numai cele materializate pot fi singulare sau cumulative

54
 În afara acestor acţiuni, considerate a fi acţiuni ordinare, există şi acţiuni specifice, respectiv acţiunile
preferenţiale sau prioritare.
Conform art. 180 din Legea 31/1990 societatea comercială poate contracta cu o societate de registru
independent privat ţinerea registrului acţionarilor în sistem computerizat.

Menţiuni obligatorii în cuprinsul acţiunii:

Pentru a fi considerată valabilă, acţiunea va cuprinde menţiunile obligatorii impuse de lege, respectiv:
 denumirea societăţii emitente;
 durata societăţii emitente;
 data actului constitutiv;
 numărul din registrul comerţului, sub care a fost înregistrată societatea;
 codul unic de înregistrare al societăţii;
 numărul Monitorului Oficial în care s-a realizat publicitatea societăţii constituite;
 capitalul social al societăţii emitente;
 numărul de acţiuni în care e împărţit capitalul social, numărul de ordine al acestora şi valoarea nominală;
 numărul de acţiuni pentru care s-a realizat vărsământul;
 avantajele rezervate fondatorilor.
Dacă acţiunile sunt nominative, suplimentar, în conţinutul acţiunii, trebuie să figureze şi elementele de
identificare ale acţionarului (dacă este persoană fizică, numele, prenumele, domiciliul şi codul numeric personal, iar
dacă este persoană juridică denumirea, sediul, numărul de înmatriculare şi codul unic de înregistrare).
Orice acţiune pentru a fi valabilă trebuie semnată de administrator. Astfel trebuie semnată de cel puţin doi
membri ai consiliului de administraţie, respectiv ai directoratului sau, după caz, să poarte semnătura administratorului
unic, respectiv a directorului general unic.
Dacă o societate comercială nu emite acţiuni pe suport material, ea va elibera, la solicitarea acţionarului sau
din oficiu, un certificat de acţionar care va cuprinde obligatoriu toate menţiunile ce trebuie să se regăsească în
conţinutul unei acţiuni, precum şi numărul, categoria şi valoarea nominală a acţiunilor acelui acţionar, poziţia la care
este înscris acţionarul în registrul acţionarilor şi numărul de ordine al acţiunilor astfel emise.
Această modalitate stabilită de lege dă conţinut ideii de titluri cumulative, deoarece certificatul de acţionar nu
numai că face dovada calităţii titularului lui, dar, prin elementele pe care le conţine, face dovada şi cu privire la
titlurile deţinute de acel acţionar.
În plus, art. 92 alin.5 din Legea nr.31/1990, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.161/2003, stabileşte că
se pot emite titluri cumulative pentru mai multe acţiuni, în situaţia în care acestea sunt emise în formă materială.

4. 3.6.2 Obligaţiunile

Obligaţiunile reprezintă bunuri incorporale şi apar ca titluri de valoare emise de societăţile de capital,
în baza cărora titularul dobândeşte un drept de creanţă faţă de societate, întrucât titularul lor are calitatea de
împrumutător al societăţii comerciale.
Ca şi acţiunile, conform art. 2 alin.1 nr.33 din Legea 297/2004 privind piaţa de capital, obligaţiunile
negociabile pe piaţa de capital sunt valori mobiliare
Ca şi în cazul acţiunilor, obligaţiunile pot fi nominative sau la purtător.
Valoarea nominală a obligaţiunilor emise de o societate pe acţiuni nu poate fi mai mică de 2,5 lei.
În cazul în care se emit mai multe obligaţiuni într-o singură emisiune, se impune ca valoarea nominală a
acestora să fie egală şi să confere titularilor lor aceleaşi drepturi.
Obligaţiunile pot fi nominative sau la purtător, şi pot fi emise fie pe suport de hârtie, fie prin înscriere în
cont (obligaţiuni dematerializate).
O societate pe acţiuni nu poate face emisiune de obligaţiuni pentru o sumă mai mare de 3 /4 din capitalul
vărsat şi existent conform ultimului bilanţ.
Obligaţiunile pot fi emise şi prin subscripţie publică, realizându-se o ofertă publică. În acest caz se va
întocmi un prospect de emisiune, ce trebuie publicat de administratorul societăţii.
Menţiunile pe care trebuie să le cuprindă prospectul de emisiune sunt:
55
  denumirea, obiectul de activitate, sediul şi durata societăţii;
 capitalul social şi rezervele;
 data publicării în Monitorul Oficial al României a încheierii de înregistrare şi modificările ce s-au adus actului
constitutiv;
 situaţia patrimoniului social după ultimul bilanţ contabil;
 categoriile de acţiuni emise de societate;
 suma totală a obligaţiunilor care au fost emise anterior şi a celor care urmează a fi emise, modul de
rambursare, valoarea nominală a obligaţiunilor, dobânda lor, indicarea dacă sunt nominative sau la purtător,
precum şi indicarea dacă sunt convertibile dintr-o categoria în alta, ori în acţiuni;
 sarcinile ce grevează imobilele societăţii;
 data la care a fost publicată hotărârea adunării generale extraordinare care a aprobat emiterea obligaţiunilor.
Subscrierea obligaţiunilor se face pe exemplarele prospectului de emisiune, iar pentru obligaţiunile astfel
subscrise, valoarea lor trebuie să fie de la început integral vărsată.
Oferta publică de obligaţiuni necesită, înainte de publicarea prospectului de emisiune, autorizarea de către
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, în afara situaţiilor în care există o dispensă de autorizare acordată tot de
Comisia Naţională a Valori lor Mobiliare, conform legislaţiei pieţei de capital.
Deţinătorii de obligaţiuni au posibilitatea să-şi constituie, conform legii, o adunarea generală specială, care-
şi va desfăşura activitatea pe cheltuiala societăţii emitente. Societatea emitentă nu are dreptul să intervină în
deliberările adunării generale a obligatarilor, interzicându-se în acest sens participarea efectivă a administratorilor,
directorilor, membrilor directoratului, consiliului de administraţie, cenzorilor şi funcţionarilor societăţii.
Reprezentarea deţinătorilor de obligaţiuni este asigurată de reprezentantul numit în cadrul adunării
obligatarilor. Acesta reprezintă obligatarii atât în faţa societăţii, cât şi în justiţie, având totodată dreptul de a asista la
adunările generale ale societăţii comerciale respective. În schimb, nici reprezentantul şi nici supleanţii acestuia
(numiţi în aceleaşi condiţii), nu pot participa la administrarea societăţii.
Adunarea obligatarilor este cea care, practic, asigură supravegherea intereselor deţinătorilor de obligaţiuni
având dreptul, de exemplu, conform art. 172 alin.1 din Legea nr. 31/1990, republicată, să se opună la orice modificare
a actului constitutiv al societăţii sau al condiţiilor în care se efectuează împrumutul, dacă astfel s-ar aduce o atingere
drepturilor deţinătorilor de obligaţiuni. Totodată, adunarea obligatarilor este în drept să se pronunţe şi asupra emiterii
de noi obligaţiuni.
Adunarea deţinătorilor de obligaţiuni poate să constituie un fond, de exemplu din dobânzile cuvenite
deţinătorilor de obligaţiuni, pentru a acoperi cheltuielile necesare apărării drepturilor obligatarilor. Tot această
adunare va decide regulile de gestionare a acestui fond.
Hotărârile adunării obligatarilor se adoptă cu o majoritate specifică reprezentând cel puţin 1/ 3 din
titlurile emise şi nerambursate. În situaţia în care se pune problema ca prin hotărâre adunarea obligatarilor să se
pronunţe cu privire la emiterea de noi obligaţiuni sau să se opună la modificare actului constitutiv sau a condiţiilor
împrumutului, cvorumul impus de lege este de minimum 4 /5 din titlurile reprezentate la adunare, iar adunarea se
consideră valabil constituită în măsura în care participă deţinători reprezentând cel puţin 2/ 3 din titlurile
nerambursate.
Odată adoptă o hotărâre a adunării obligatarilor, ea are caracter obligatoriu şi pentru deţinătorii de
obligaţiuni care, fie nu au luat parte la adunare, fie s-au opus adoptării acelei hotărâri. Chiar dacă o asemenea hotărâre
le este opozabilă, atât deţinătorii de obligaţiuni neparticipanţi la adunare, cât şi cei care au votat împotrivă au
posibilitatea, în temeiul art. 174 alin.2 din Legea nr.31/1990, republicată, să atace în justiţie acea hotărâre.
În baza obligaţiunilor ce le deţine, obligatarul are posibilitatea de a acţiona societatea emitentă în
instanţă? Pentru a fi admisibilă o astfel de acţiune, se impune ca acţiunea să nu fie contrară unei hotărâri adoptate de
adunarea generală a deţinătorilor de obligaţiuni.
Obligaţiunile se rambursează, de regulă, la scadenţă. Dacă se urmăreşte o rambursare anterioară
scadenţei, obligaţiunile din aceeaşi emisiune şi cu aceeaşi valoare pot fi rambursate prin tragere la sorţi la o sumă
superioară valorii lor nominale şi în baza unei publicităţi, societatea emitentă având obligaţia să anunţe public tragerea
la sorţi cu cel puţin 15 zile înainte.
Posibilitatea de convertire a obligaţiunilor în acţiuni este posibilă în măsura în care o astfel de soluţie este
consemnată în prospectul de emisiune. În acest caz valoarea nominală a obligaţiunilor convertibile va trebui să fie
egală cu cea a acţiunilor.
56
 Considerăm că pentru a compensa pierderea pe care o suportă obligatarul prin conversia lui în acţionar, ar
trebui să i se distribuie acţiuni preferenţiale, cu avantajele prevăzute de lege pentru acestea. Desigur decizia categoriei
de acţiuni ce se obţin prin conversie revine adunării generale a acţionarilor.

4.3.6.3Certificatele de părţi sociale

Sunt emise de societăţile cu răspundere limitată, Legea nr. 31/1990 republicată precizând că aceste părţi
sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile.
Administratorii societăţii cu răspundere limitată pot elibera, la cerere, un certificat constatator al
drepturilor asupra părţilor sociale, dar cu menţiunea că acest certificat nu poate servi ca titlu pentru transmiterea
drepturilor constatate, sub sancţiunea nulităţii transmiterii. Deci certificatele de părţi sociale nu pot fi transmise prin
gir, dar nici prin remitere materială (ca la acţiunile la purtător) sau înregistrarea transmiterii (ca la acţiunile
nominative).
Prin specificul lor, certificatele de părţi sociale se analizează ca titluri de legitimare (lipsindu-le
caracterul constitutiv şi literal al titlurilor de credit).
Transmiterea lor este totuşi posibilă:
 către asociaţi, prin decizia adunării generale;
 în cazul clauzei de continuitate cu succesorii (ca la societăţile de persoane);
 către terţi, când cesiunea părţilor este hotărâtă prin votul asociaţilor, reprezentând 3/ 4 din capitalul social (este o
dovadă că societatea cu răspundere limitată este o formă mixtă, necerându-se nici unanimitatea ca la societăţile de
persoane, dar nefiind suficientă nici majoritatea simplă, respectiv 50% plus 1).
Conform Legii nr. 31/1990 republicată, valoarea minimă a unei părţi sociale este de 10 lei.

4. 3.6.4 Părţi de interes

În cazul societăţilor de persoane, diviziunile de capital nu se numesc nici acţiuni, nici părţi sociale, ci părţi
de interes (reflectând caracterul personal al acestor societăţi). Nici Legea nr. 31/1990 şi nici doctrina nu tratează
această materie, dar deducem că regimul lor juridic este asemănător părţilor sociale.

57