Curs 1 – Notiuni introductive – Drept/Drept comercial/Dreptul afacerilor

I. Consideratii introductive privind dreptul, in general si dreptul comercial, in

particular

1. Definitia dreptului. Norma juridică

Ca definitie generică, dreptul este un ansamblu de reguli de conduita care consfiintesc

anumite drepturi, libertati si obligatii ale oamenilor in relatiile lor reciproce a caror respectare
este asigurata, la nevoie, de catre forta publica1.

Existenta normelor de conduita este contemporana cu existenta primelor comunitati de

oameni, autoritatea fiind impusa, in functie de evolutia acestor comunitati, de
conducatorul/conducatorii familiei, gintei ori tribului, dupa caz. Odata cu evolutia formelor
de organizare sociala a avut loc si o evolutie a dreptului, de la reglementari rudimentare la
reglementari complexe de tipul codurilor. Acestea la randul lor s-au dezvlotat si consolidat
odata cu aparitia statului, ca forma de organizare suprema a unei colectivitati, astfel ca in
prezent notiunile de “stat” si “drept” sunt inseparabile.

In afara regulilor (normelor) de drept, exista si ale norme, cum ar fi normele morale sau
normele religioase. Diferenta dintre cele doua categorii este in planul sanctiunii: numai cele
dintai au avantajul ca, in cazul incalcarii lor, celui vinovat i se aplica o sanctiune prin forta
coercitiva a statului. In cazul incalcarii unei norme de activitate, alta decat juridica,
sanctiunea nu are repercursiuni asupra libertatii ori patrimoniului persoanei vinovate de
incalcarea normei. Exista desigur cazul in care prin aceeasi fapta se incalca atat o norma
juridica cat si o norma morala, cum ar fi cazul savarsirii unei infractiuni asupra vietii,
integrității fizice sau patrimoniului unei persoane, in acest caz vinovatul fiind sanctionat atat
in plan juridic (inchisoare) cat si moral si religios. Am facut aceasta paralela dintre regulile de
drept si cele morale tocmai pentru ca cele mai importante reguli de drept au la baza principii
morale sau religioase: sa restitui ceea ce ai imprumutat, sa nu furi, sa nu ucizi etc. In
concluzie, toate normele care se refera numai la activitatea sufleteasca a omului, la activitatea
constiintei sale, la intentiile sale sunt norme morale, pe cand acelea care se refera la
activitatea materiala realizata in afara propriei persoane, in contact cu celelalte persoane, sunt
norme de drept2, daca sunt consacrate prin legiferare (acte normative scrise si publicate).
1
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan - Introducere in teroria generala a dreptului. Editura All, Bucuresti, 1996, p. 5
2
Mircea Djuvara – Teoria generala a dreptului. Editura All, Bucuresti, 1995, p. 42
1
Curs 1 – Notiuni introductive – Drept/Drept comercial/Dreptul afacerilor

Acestea din urma norme formeaza dreptul pozitiv, adica dreptul care se aplica, care cuprinde
un numar restrans de norme din multitudinea de posibilitati care exista la un moment dat.
Asadar, in functie de necestitatile pe care le considera prioritare la un anumit moment, un stat
transpune aceste necesitati in texte de lege3.

Sumarizand, putem spune ca dreptul reprezinta totalitatea regulilor de conduita instituite si

recunoscute de stat, reguli care exprima vointa unei natiuni ridicata la rang de lege, a caror
aplicare, daca nu este realizata de buna-voie, se face prin forta coercitiva a statului4.

Aplicarea dreptului in fiecare caz in parte este atributul puterii judecatoresti, formată din
totalitatea instantelor de judecată și care infaptuiesc justitia. Art. 123 din Constitutie prevede
ca justitia se infaptuieste in numele legii si este unica, impartiala si egala pentru toti iar
judecatorii sunt independenti si se supun numai legii. Nu exista nimic care sa nu fie supus
judecatii pentru ca nici o pretentie nu se poate transforma in drept inainte de a fi justificata si,
pentru a fi justificata, trebuie judecata5.

2. Diviziunile generale ale dreptului

Dupa ce am prezentat succint ce este dreptul, in continuare vom expune diviziunile acestuia,
pentru a face o trecere de la notiunea generala de drept la notiunea particulara de drept civil si
drept comercial.

2.1. Dreptul public si dreptul privat

Prima si cea mai mare diviziune a dreptului este aceea in drept public si drept privat, fiecare
din aceste doua ramuri continand sub-ramuri iar fiecare din aceste sub-ramuri fiind o
disciplina de studiu, astfel incat stabilirea apartenentei unei anumite discipline – printre care
si dreptul comercial – la o anumita ramura este importanta.

Vom enumera in continuare criteriile principale dupa care se face distinctia intre dreptul
public si dreptul privat:

3
Ibidem
4
Ioan Muraru – Drept constitutional si institutii politice. Editura Actami, Bucuresti, 1997, p. 12
5
Istrate Micescu – Curs de drept civil. Editura All Beck, Bucuresti, 2000, p. 337 (extras din pledoaria in
procesul Burileanu, 25.06.1931)
2
Curs 1 – Notiuni introductive – Drept/Drept comercial/Dreptul afacerilor

- (i) in dreptul public, in mod obligatoriu una dintre parti este statul; (ii) in dreptul public
normele sunt edictate in vederea satisfacerii interesului public, general si (ii) majoritatea
normelor de drept public sunt imperative6;

- (ii) in dreptul privat, partile sunt persoane fizice sau juridice; (ii) partile unui raport
juridic de drept privat se aflla pe pozitii de egalitate juridica iar normele protejeaza
interesul individual al acestora (chiar daca statul participa la un raport juridic de drept
privat, el are aceleasai drepturi ca si oricare alt participant) si (iii) majoritatea normelor de
drept privat sunt dispozitive7.

Apartin dreptului public urmatoarele: dreptul constitutional, dreptul international public,

dreptul penal, dreptul administrativ, dreptul financiar (fiscal) s.a. Apartin dreptului privat
urmatoarele: dreptul civil, dreptul societar, dreptul comertului international, dreptul
international privat s.a. Alte discipline, precum dreptul muncii, dreptul familiei se afla la
confluenta dintre cele doua ramuri datorita faptului ca o serie de norme ale acestei discipline
au caracteristicile dreptului public iar altele ale dreptului privat.

2.2. Dreptul intern si dreptul international

Asa cum aratam mai sus, aparitia si evolutia dreptului sunt strans legate de stat, ca forma de
organizare sociala a puterii natiunii (puterii politice). Functia fundamentala a unui stat este
aceea de a exprima si realiza vointa general obligatorie a natiunii (vointa de stat). Statul
creaza dreptul, pe de-o parte, iar dreptul delimiteaza configuratia si actiunile statului, pe de
alta parte. Cum unul din elementele statului este suveranitatea 8, fiecare stat isi exercita
aceasta suveranitate, constand in puterea de actiune a legilor emise, pe intreg teritoriul si
numai pe acest teritoriu. Asadar, fiecare stat legifereaza pe teritoriul sau, totalitatea acestor
legi formand, pentru acel stat, dreptul intern. Din necesitatea reglementarii raporturilor dintre
state, pe de-o parte, precum si a raporturilor economice transnationale, pe de alta parte, au
aparut disciplinele dreptului international, in speta dreptul international public, respectiv
dreptul international privat. Ambele discipline au ca obiect de studiu conventiile
internationale. Aceste conventii internationale, inclusiv Directivele Uniunii Europene isi
produc efectele pe teritoriul unui stat datorita faptului ca acel stat a aderat la acea conventie
sau s-a asociat la o organizatie supra-statala din proprie vointa. Odata adoptate de un stat,
conventiile internationale devin parte a dreptului intern, ca si cum ar fi produsul legislativ al
6
Normele imperative sunt acele norme de la care nu se poate deroga, prin vointa partilor, deci conduita lor este
obligatorie conform normei, in caz contrar fiind incidente sanctiuni
7
Normele dispozitive sunt acele norme care se aplica pentru ca partile au decis ca ele sa le fie aplicabile
8
Ioan Muraru – op. cit., p. 12
3
Curs 1 – Notiuni introductive – Drept/Drept comercial/Dreptul afacerilor

statului respectiv si au aceeasi forta juridica precum celelalte reglementari interne. Mai mult,
in caz de neconcordante intre conventiile internationale si reglementarile interne, cele din
urma primeaza (art. 20 si 1451 din Constitutie, art. 1 alin. 4 C. Fisc. etc).

3. Notiunea dreptului afacerilor

Dreptul afacerilor, ca disciplina de studiu, se ocupa in principal cu o parte din profesionisti –

persoane fizice sau juridice9, cu piata de capital, cu falimentul, cu concurenta comerciala si,
nu in ultimul rand, cu societatile constituite potrivit Legii nr. 31/1990. Pe acestea din urma le
vom denumi, pe parcursul acestui curs, "societati comerciale", desi Legea nr. 76/2012 de
punere in aplicare a noului Cod de Procedura Civila 10 a eliminat aceasta sintagma, unificand
regimul societar la nivelul Codului Civil si stabilind doar un regim derogatoriu pentru
societatile reglementate de Legea nr. 31/1990. Consideram ca acest regim derogatoriu este
suficient (macar la nivel teoretic) pentru a folosi (in continuare) sintagma "societati
comerciale" si de a ne referi la Legea nr. 31/1990 ca la "Legea societatilor comerciale". In
ceea ce priveste obligatiile si contractele, in conceptia Codului Civil acestea nu se mai impart
in civile si comerciale, pe principiul unitatii de reglementare. Asadar avem o reglementare
unica, ne(mai)existand deosebiri intre caracterul civil sau comercial al unei obligatii ori al
unui contract, indiferent de calitatea partilor ori a unei singure parti 11. In plus, dreptul
afacerilor cuprinde si notiuni de drept fiscal, de dreptul muncii si de drept al comertului
international, altfel discipline de sine statatoare, dar care se interfereaza intr-o oarecare
masura cu celelalte discipline, majoritare, de drept privat.

Asadar, putem defini dreptul afacerilor ca fiind o materie de studiu interdisciplinara care se
ocupa de studiul unor institutii juridice din domeniul dreptului privat precum teoria generală
a dreptului civil, societatile comerciale, obligatiile civile, contractele civil-comerciale si
bancare, piata de capital, clauzele de comert international, obligatiile fiscale societare sau
raporturile de munca, aplicabile operatiunilor executate de un profesionist in derularea
activitatii sale. Componentele acestei definitii urmeaza a fi prezentate in continuare sub
forma de institutii, prin institutii (juridice) intelegandu-se un ansambu de norme de drept
avand acelasi obiect de reglementare12. Vom studia asadar: institutia actelor juridice, cateva
notiuni elementare despre profesionisti, in general, institutia societati comerciale, institutia

9
Vezi infra nr. 14.2
10
Art. 18 pct. 1
11
Art. 56 din fostul Cod Comercial stabilea o prezumtie de comercialitate pentru operatiunea unde cel putin una
dintre parti era comerciant
12
Intelesul fiind deci diferit de cel din limbajul comun
4
Curs 1 – Notiuni introductive – Drept/Drept comercial/Dreptul afacerilor

obligatiilor si institutia contractelor (cuprinzand si unele clauze ce se ragasesc de obicei in

contractele de comert international).

4. Dreptul afacerilor in cadrul ramurii de drept privat

Asa cum aratam anterior, dreptul afacerilor este un mix de discipline si institutii juridice
apartinand in principal ramurii dreptului privat, alaturi de alte sub-ramuri pe care le vom
analiza generic, pe rand.

4.1. Dreptul afacerilor si dreptul civil

In cadrul dreptului privat, dreptul civil este cea mai importanta sub-ramura, prin volumul de
reglementari ce ii sunt dedicate. Dreptul civil reglementeaza raporturile juridice dintre
persoane fizice si juridice aflate pe pozitii de egalitate juridica (particulari). Dreptul afacerilor
contine o parte insemnata de prevederi ale dreptului civil, la care se adauga si alte prevederi
la fel de importante, anterior enumerate. Obligatiile si mare parte a contractelor dreptului
afacerilor (adica civile, civil-comerciale si bancare) sunt reglementate in mod unitar de Codul
Civil, acesta din urma absorbind ceea ce, pana la intrarea lui in vigoare (2011), s-a numit
dreptul comercial, in acest fel adoptandu-se caracterul monist al majoritatii dreptului privat.

In ceea ce priveste raportul dintre dreptul societatilor comerciale, dreptul concurentei

comerciale sau piata de capital ori alte sub-ramuri ale dreptului privat si dreptul civil, acesta
este unul de subsidiaritate. Dreptul societar, concurential sau al pietei de capital ori al altor
sub-ramuri ale dreptului privat reprezinta drept special fata de dreptul civil, care ramane
dreptul general (dreptul comun). Aceasta inseamna ca, atunci cand nu avem o reglementare
societara, concurentiala sau de piata de capital etc. a unei operatiuni, vor guverna regulile din
dreptul civil. Invers, atunci cand o operatiune este guvernata atat de reguli din dreptul civil,
cat si de reguli din dreptul societar, concurential, al pietei de capital etc., se vor aplica regulile
specifice acestui domeniu, cu excluderea celor civile similare. O situatie intermediara este
aceea cand o operatiune este realizata, de exemplu, de catre un profesionist precum o
societate comerciala, existand reglementari pur societare care sa-i fie aplicabile, insa acestea
nu sunt exhaustive. In acest caz reglementarile societare se completeaza cu reglementarile
civile sau, altfel spus, dreptul civil, in calitate de drept comun, general, “imprumuta” norme
ale sale catre dreptul special atunci cand acesta nu are norme proprii (deloc sau suficiente)
pentru o anumita operatiune13.

13
Caracteristica de “drept comun” a dreptului civil se aplica in toate sub-ramurile dreptului privat: dreptul
familiei (in prezent reglementat tot de Codul Civil), dreptul muncii, dreptul comertului international etc.
5
Curs 1 – Notiuni introductive – Drept/Drept comercial/Dreptul afacerilor

4.2. Dreptul afacerilor si dreptul procesual civil

Dreptul procesual civil cuprinde totalitatea normelor care reglementeaza modul in care se
desfasoara activitatea organelor judiciare si a celorlalti participanti la procesul civil judecata,
precum si raporturile juridice ce se nasc in intampinarea si pe parcursul acestuia, pentru
infaptuirea justitiei in cauze civile14. Altfel spus, dreptul procesual civil reglementeaza modul
de desfasurare a procesului civil, atat in faza de judecata, cat si in faza de executare silita.

Asadar toate procesele de drept privat, inclusiv acelea in care una dintre parti sau ambele sunt
profesionisti, se judeca toate dupa regulile Codului de Procedura Civila. Atunci cand exista
insa dispozitii de drept procesual in legile speciale, acestea se aplica in mod derogatoriu,
completandu-se cu Codul de Procedura Civila. Aceasta inseamna ca intre legile speciale si
Codul de Procedura Civila este aceeasi relatie de subsidiaritate drept special – drept general
(comun).
4.3. Dreptul afacerilor si dreptul comertului international
Conform unei definitii, comertul international cuprinde – stricto sensu – totalitatea
operatiunilor de import-export de marfuri si servicii pe care le desfasoara persoanele
fizice/juridice apartinand unui stat cu parteneri straini sau pe piete straine. Prin includerea,
alaturi de operatiunile clasice, a operatiunilor de cooperare economica internationala,
notiunea de comert international capata un sens larg (lato sensu)15. Altfel spus, dreptul
afacerilor, ca disciplina de studiu, are ca obiect, in principal, raporturi de drept intern, intre
rezidenti, si in subsidiar notiuni generale de drept al comertului international, care se ocupa,
ca disciplina distincta, de raporturile de drept privat cu un element de extraneitate.

Pe langa reglementarile generale interne, raporturile de comert international sunt guvernate si

de conventiile internationale la care Romania este parte. Desigur ca, fiind inclusa in ramura
dreptului privat, unde majoritatea dispozitiilor sunt supletive, chiar si legea care guverneaza o
operatiune de comert international poate fi subiect de negociere intre participantii la
operatiune. In cazul in care partile nu stabilesc care este legea aplicabila – care poate fi legea
romana sau o lege straina – stabilirea legii aplicabile se face de catre instanta de judecata
investita in a solutiona un litigiu intre parti, in baza normelor dreptului international privat ale
statului sub a carui jurisdictie se afla respectiva instanta. Disciplina care se ocupa de
stabilirea legii aplicabile, prcum si a instantei competente sa judece un litigiu – atunci cand
acest lucru se poate face prin conventia partilor – se numeste drept international privat.

14
Ilie Stoenescu, Gratian Porumb – Drept procesual civil roman. Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
1966, p. 9
15
Dragos Al. Sitaru – Dreptul comertului international. Editura Actami, Bucuresti, 1995, vol. I, pp. 9-10
6
Curs 1 – Notiuni introductive – Drept/Drept comercial/Dreptul afacerilor

Dreptul comertului international este o disciplina de sine statatoare dar parte din regulile
acestei discipline pot fi incluse in dreptul afacerilor, in virtutea utilizarii acestor reguli nu
doar in raporturile cu element de extraneitate dar si in raporturile de drept intern.
4.4. Dreptul afacerilor si dreptul fiscal
Dreptul fiscal este sub-ramura de drept care reglementeaza raporturile juridice nascute in
procesul de stabilire si plata a impozitelor, taxelor si a contributiilor sociale. Principalul
obiect de reglementare al dreptului fiscal il constituie raporturile in legatura cu finantele
publice. Finantele publice sunt formate din totalitatea relatiilor sociale de natura economica
ce apar in procesul realizarii si repartizarii, in forma baneasca, a resurselor necesare statului
pentru indeplinirea functiilor si sarcinilor sale16.

Avand in vedere obligatiile fiscale ale profesionistilor stabilite prin Codul Fiscal si normele
sale, incidenta asupra acestora din urma este importanta. Din pacate, spre deosebire de
dreptul privat, unde reglementarile cunosc o oarecare stabilitate, in materie fiscala
instabilitatea legislativa este mult mai mare17.

Dreptul fiscal face parte din ramura dreptului public, cu caracteristicile sale diferite fata de
dreptul privat insa, avand in vedere interferenta sa cu mediul de afaceri, anumite elemente de
drept fiscal sunt incluse in dreptul afacerilor.
4.5. Dreptul afecerilor si dreptul penal
Conform unei definitii, dreptul penal reprezinta totalitatea normelor juridice care
reglementeaza relatiile sociale de aparare a valorilor sociale impotriva infractiunilor, pe de-o
parte, prin incriminarea si sanctionarea faptelor care prezinta un pericol social grav
infractional si, pe de alta parte, prin tragerea la raspundere penala a persoanelor care
savarsesc asemenea fapte18. Legatura dintre dreptul civil si dreptul penal exista prin prisma
faptului ca multe infractiuni (furt, distrugere, abuz de incredere) sunt indreptate impotriva
dreptului de proprietate, publica sau privata. Dreptul penal, prin sanctiunile sale, apara
relatiile sociale reglementate de dreptul civil, ale carui sanctiuni singure nu ar fi suficiente
pentru a oferi o protectie completa.

Desi dreptul afacerilor contine mai mult discipline ale caror norme au, in marea lor
majoritate, caracter supletiv, exista si unele dispozitii cu caracter imperativ, atat de natura
16
Dan Drosu Saguna – Drept financiar si fiscal. Editura Oscar Print, Bucuresti, 1997, p. 5
17
Codul Fiscal incearca o stabilizare principiala (art. 4 C. Fisc.: “prezentul cod se modifica si se completeaza
numai prin lege, promovata, de regula, cu 6 luni inainte de data intrarii in vigoare a acesteia)
18
Ion Oancea – Tratat de drept penal, partea generala. Editura All, Bucuresti, 1994, p. 6
7
Curs 1 – Notiuni introductive – Drept/Drept comercial/Dreptul afacerilor

penala dar si civila (in special in Legea insolventei). Astfel, pentru a impiedica savarsirea
unor infractiuni economice, insasi legislatia societara, concurentiala sau de piata de capital
incrimineaza anumite fapte antisociale. In afara dispozitiilor speciale cu caracter penal aflate
in cuprinsul unor acte normative de drept privat exista si infractiunile cu caracter economic
din Codul Penal. Pentru aceste considerente dreptul penal economic poate fi inclus in materia
dreptului afacerilor.

Judecarea si condamnarea celor care savarsesc infractiuni economice, indiferent daca sunt
stabilite prin Codul Penal sau prin legi speciale, se face dupa regulile cuprinse in Codul de
Procedura Penala.

8
Curs 1 – Notiuni introductive – Drept/Drept comercial/Dreptul afacerilor

II. Raportul juridic

5. Definitie, caractere, structura
Raportul juridic este o relatie sociala reglementata de norma de drept 19. Aceasta inseamna ca,
din infinitatea de relatii sociale, doar o parte sunt in acelasi timp si raporturi juridice, in speta
doar acelea care sunt reglementate de norma de drept. Altfel spus, o relatie sociala poate
deveni raport juridic daca “imbraca haina juridica” data de norma de drept 20 (civila,
comerciala etc). “Poate deveni” si nu “devine” deoarece, pe langa conditia existentei unei
norme de drept care sa reglementeze relatia sociala, este necesara si manifestarea de vointa a
partii sau partilor participante la relatia sociala in speta.

Caracterele raportului juridic sunt:

a) caracterul social. Aceasta inseamna ca, inainte de a fi raport juridic, relatia reglementata
este una sociala, adica de interactiune intre oameni;

b) caracterul volitional. Aceasta inseamna ca o relatie sociala devine raport juridic pentru ca
asa a voit legiuitorul, in calitate de emitent al normei juridice. Asadar, intai apare relatia
sociala si, cand aceasta capata un caracter de uz si se generalizeaza, vine legiutorul si
edicteaza norma juridica;

c) caracterul de egalitate de pozitii a partilor. Aceasta este o caracteristica a raportului

juridic de drept privat, constand in nesubordonarea unei parti fata de cealalta.

Din punct de vedere structural, raportul juridic contine trei elemente: (i) partile (subiectele),
(ii) continutul si (iii) obiectul.
6. Partile raportului juridic
Partile raportului juridic sunt persoane fizice sau juridice care devin titulari de drepturi si
obligatii civile sau comerciale.

In functie de intinderea capacitatii de a incheia acte juridice, deosebim intre (i) persoane
fizice fara capacitate de exercitiu (minorii sub 14 ani si interzisii), (ii) persoane fizice cu
capacitate de exercitiu restransa (minorii intre 14 si 18 ani) si (iii) persoanele fizice cu
deplina capacitate de exercitiu (majorii). De asemenea, partile pot fi de cetateni ori rezidenti
romani sau cetateni ori rezidenti straini, precum si cu dubla cetatenie ori fara cetatenie
(apatrizi).

19
Traian Ionascu si colab. – Tratat de drept civil. Editura Academiei Romane, Bucuresti 1967, vol. I, p. 155
20
Gheorghe Beleiu – Drept civil. Editura Sansa, Bucuresti, 1991 p. 61
9
Curs 1 – Notiuni introductive – Drept/Drept comercial/Dreptul afacerilor

In ceea ce priveste persoanele juridice, ca subiect colectiv de drept, acestea pot fi de stat sau
private, de nationalitate romana sau straina21.
7. Continutul raportului juridic
Contintul raportului juridic este dat de totalitatea drepturilor subiective si a obligatiilor civile
pe care le au partile22.

Dreptul subiectiv este posibilitatea recunoscuta de lege subiectului activ (persoana fizica sau
juridica) in virtutea careia careia acesta poate, in limitele dreptului, sa aiba o anumita
conduita, sa pretinda o conduita corespunzatoare – sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva –
subiectului pasiv, si sa ceara concursul fortei coercitive a statului, in caz de nevoie23.

Drepturile subiective sunt, in funtie de natura continutului lor, patrimoniale si nepatrimoniale.

Este patrimonial dreptul subiectiv al carui continut poate fi exprimat in bani (pecuniar).
Invers, sunt nepatrimoniale acele drepturi care nu pot fi exprimate in bani.

Drepturile patrimoniale se clasifica in drepturi reale si drepturi de creanta. Dreptul real este
acel drept subiectiv patrimonial in virtutea caruia titularul sau isi poate exercita prerogativele
asupra unui bun fara concursul altcuiva. Dreptul de creanta este acel drept subiectiv
patrimonial in temeiul caruia subiectul activ - denumit creditor - poate pretinde de la
subiectul pasiv - denumit debitor - sa isi execute obligatia de care este tinut in mod specific.

Drepturile reale principale sunt: (i) dreptul de proprietate, (ii) dezmembramintele sale, adica
uzul, uzufructul, abitatia, servitutea si superficia, precum si dreptul de administrare, de
concesiune, de folosinta Drepturile reale accesorii drepturilor reale principale sunt: (i)
drepturile reale de garantie (ipoteca si gajul), precum si (ii) privilegiile si (iii) dreptul de
retentie. Este principal acel drept subiectiv care are o existenta de sine statatoare, soarta sa
nedepinzand de un alt drept. Invers, dreptul accesoriu este acel drept subiectiv a carui soarta
depinde de soarta unui drept principal, de care este legat.

Corelativ unui dreptului subiectiv de creanta exista obligatia. Aceasta din urma este
indatorirea subiectului pasiv al raportului juridic de a avea o anumita conduita fata de
subiectul activ, care conduita poate fi impusa la nevoie de forta coercitiva a statului. Obigatia
poate consta in (i) a constitui sau a transmite un drept real (“a da”), (ii) a executa o lucrare, a
presta un serviciu ori a preda un lucru (“a face”) si (iii) a nu face ceva ce ar fi facut daca nu s-
ar fi obligat la abtinere (“a nu face”).
21
Companiile multinationale sau transnationale au un sediu central si in fiecare tara au infiintata o entitate care,
in functie de forma de organizare, poate fi inclusiv persoana juridica a statului unde functioneaza (filiala)
22
Traian Ionascu si colab. – op. cit., p. 181
23
Gheorghe Beleiu – op. cit., p. 72
10
Curs 1 – Notiuni introductive – Drept/Drept comercial/Dreptul afacerilor

Principalele asemanari si deosebiri dintre dreptul real si dreptul de creanta:

- dreptul real are cunoscut doar subiectul activ (titularul dreptului); in ceea ce priveste
subiectul pasiv, acesta este nedeterminat, format din toti ceilalti in afara subiectului activ;
in cazul drepturilor de creanta, acestea au cunoscut, determinat, atat subiectul activ
(denumit creditor), cat si subiectul pasiv (denumit debitor);

- in cazul drepturilor reale, subiectii pasivi (nedeterminati) sunt tinuti doar sa respecte
dreptul real al subiectului activ, fara a avea o obligatie determinata (de exemplu, in cazul
dreptului de proprietate, obligatia tuturor celorlalti in afara proprietarului este de a nu il
tulbura pe proprietar in posesia sa); in cazul drepturilor de creanta, subiectul pasiv
(debitorul) este tinut sa execute o obligatie specifica fata de subiectul activ (creditorul),
executare in lipsa careia dreptul acestuia din urma nu se poate realiza (de exemplu,
imprumutatul dintr-un contract de imprumut trebuie sa ramburseze imprumutul
imprumutatorului).

- drepturile reale sunt limitate, drepturile de creanta sunt nelimitate24.

8. Obiectul raportului juridic
In acceptiunea larga (lato sensu), obiect al raportului juridic reprezinta conduita partilor,
adica actiunea la care este indrituit subiectul activ si cea de careceste tinut subiectul pasiv 25.
In acceptiunea restransa (stricto sensu), obiect al unui raport juridic este un bun26. Acesta din
urma mai este denumit, spre a-l deosebi de obiectul lato sensu, obiect derivat al raportului
juridic. In general, prin obiect al raportului juridic se intelege un bun. Bunul este definit ca o
valoare economice ce este utila pentru satisfacerea nevoii materiale si spirituale a omului si
este susceptibila de apropriere27 sub forma dreptului patrimonial.

Clasificarea bunurilor:

- in functie de natura lor: (i) mobile si (ii) imobile (cladiri si terenuri);

- in functie de modul in care sunt determinate: (i) individual determinate (se

individualizeaza prin calitatilor lor intrinseci) si (ii) generic determinate (se
individualizeaza dupa calitatile lor generice); individualizarea bunurilor de gen se face
prin cantarire (cereale, fructe etc.), masurare (lichide, stofa etc.), numarare (bani, valori
mobiliare) etc;

24
Traian Ionascu si colab. – op. cit., p. 197
25
Gheorghe Beleiu – op. cit., p. 86
26
Vezi infra nr. 12.4
27
De a fi obiect al dreptului de proprietate
11
Curs 1 – Notiuni introductive – Drept/Drept comercial/Dreptul afacerilor

- dupa cum pot fi inlocuite sau nu in executarea unei obligatii: (i) fungibile si (ii)
nefungibile; in general, bunurile generic determinate sunt fungibile, adica se pot inlocui
cu altele din acelasi gen sau specie (un numar de unitati monetare se poate inlocui cu
acelasi numar din aceleasi unitati monetare);

- dupa cum folosirea lor implica sau nu consumarea ori instrainarea substantei lor: (i)
consumptibile si (ii) neconsumptibile; in general, bunurile generic determinate sunt
consumptibile, adica se consuma prin intrebuintare, iar inapoi se da o cantitate, un numar
sau o masura (catime) egala din acelasi bunuri, din acelasi gen sau specie (un numar de
unitati monetare luate cu imprumut se cheltuie, restituindu-se acelasi numar din aceleasi
unitati monetare);

12