Universitatea “Ovidius” din Constanța

Facultatea de Drept și Științe Administrative

Specializarea Politie Locala

IZVOARELE DREPTULUI
CIVIL

Coordonator ştiinţific:
Univ. dr. B.Trandafirescu
Disciplina:
Institutii de Drept Public si Privat

Student:
NICULAE ALEXANDRU-FLORIN

Constanța
2018
 NOTIUNEA SI IZVOARELE DREPTULUI CIVIL ROMAN

Noţiunea de drept în general

Dreptul ar putea fi definit ca ansamblu de norme sau reguli de conduită instituite sau
sancţionate de către stat în cadrul funcţiei legislative şi a căror aplicare şi respectare este
asigurată prin exercitarea funcţiilor sale : administrativă şi judecătorească.
Adoptarea noului Cod civil român – Legea nr. 287/2009 se situează la un moment de
răscruce în dezvoltarea dreptului privat în general şi a dreptului civil în special. Noul Cod
civil a fost modificat prin Legea de punere în aplicare a Legii nr. 71/2011.
Noul Cod civil se doreşte a fi, în realitate, un cod de drept privat, deoarece include în
reglementările sale atât normele juridice în materia dreptului civil, cât şi pe acelea din materia
dreptului familiei, dreptului comercial (parţial) şi dreptului internaţional privat.
Definiţia dreptului civil
Definirea dreptului civil tine seama de sistemul dreptului si impartirea acestuia in
ramuri de drept,dar si de diviziunea dreptului in drept public si drept privat.
Astfel, putem defini dreptul civil ca fiind acea ramura a dreptului unitar român care
reglementează raporturile patrimoniale si personal-nepatrimoniale dintre subiectele de drept,
persoane fizice sau persoane juridice, pe baza egalităţii lor în drepturi.
Analiza elementelor esenţiale ale definiţiei
Din definiţia dată dreptului civil, putem desprinde şi analiza elementele esenţiale ale
reglementării sale. Astfel, trebuie sa retinem urmatoarele:
a) că este format din grupări de norme care reglementează aspecte comune sau
apropiate unele de altele. Este de reţinut că grupările de norme juridice civile se numesc
instituţii juridice. Aşa, de exemplu, se poate vorbi de instituţia juridică a dreptului de
proprietate, a răspunderii civile delictuale sau de instituţia contractelor;
b) că dreptul civil se încadrează şi aparţine dreptului unitar al ţării noastre. Aşa fiind,
putem conchide că dreptul civil prezintă aceleaşi trăsături esenţiale pe care le are dreptul
naţional român, din care face parte;
c) în ceea ce priveşte obiectul reglementării propriu-zise, este format din două mari
categorii de raporturi juridice : patrimoniale şi nepatrimoniale. Raporturile patrimoniale au în
vedere drepturile subiective şi obligaţiile lor corelative, care pot fi exprimate şi evaluate în
bani. în concret, este vorba de drepturi de creanţă şi drepturi reale;
 d) sub aspectul caracterului obligaţiilor lor, normele juridice civile se împart în
imperative şi dispozitive. Se consideră că ponderea semnificativă în cadrul dreptului civil o au
normele dispozitive, în timp ce normele imperative sunt specifice pentru celelalte ramuri ale
dreptului;
e) în ceea ce priveşte calitatea subiectelor care participă la raporturile juridice civile,
specificul dreptului civil constă în faptul că acestea sunt persoane fizice şi juridice. Cât
priveşte poziţia în cadrul raporturilor juridice civile este de reţinut egalitatea lor juridică,
neexistand subordonare una alteia.
Scurtă privire asupra izvoarelor dreptului civil în general
Noţiunea de lege are o accepţiune generală. Prin urmare, în sens larg, noţiunea de lege
are menirea să acopere toate actele nor¬mative a căror respectare este asigurată prin forţa
coercitivă a statului.
Atribuim calificativul de lege fundamentală Constituţiei, care deţine rolul suprem în
ierarhia izvoarelor dreptului în general şi, implicit, a dreptului civil. Principalele izvoare de
drept civil sunt următoarele:
• Constituţia - reprezintă legea fundamentală a ţării şi stă la baza tuturor
celorlalte legi. Dintre instituţiile de bază ale dreptului civil care sunt consacrate în Constituţie
reţinem proprietatea, cu cele două forme ale sale, publică şi privată, şi libera iniţiativă a
tuturor participanţilor la viaţa economică. In legătură cu cele două forme ale dreptului de
proprietate reţinem şi trăsăturile lor caracteristice reglementate prin Constituţie. Astfel,
proprietatea publică este inalienabilă, iar proprietatea privată este garantata si ocrotita in mod
egal, indiferent de titular.
• Codul civil - este cel mai important izvor de drept civil, deoarece grupează în
cuprinsul său majoritatea normelor acestei ramuri de drept. Codul civil român datează din
anul 1864 şi a fost pus în aplicare la l decembrie 1865. Este copiat după codul francez de la
1804. Realităţile social-economice din ţara noastră au impus modificarea, completarea şi
abrogarea multor dispoziţii cuprinse în codul civil. Noua Lege nr.287/2009, publicata in
Monitorul Oficial nr.505/15.07.2011 completeaza multe dispozitii cu privire la Codul civil.
• Legile - se caracterizează prin aceea că, în comparaţie cu codurile civil,
comercial, al familiei, au un obiect determinat în ceea ce priveşte reglementările pe care le
conţin. Legile ordinare care conţin reglementări cu privire la obiectul dreptului civil reprezintă
şi ele un izvor important al acestei ramuri. O însemnătate deosebită o au legile care privesc
reorganizarea societăţilor de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale şi legea fondului
funciar.
 • Ordonanţele si hotărârile guvernului - se emit pe baza şi în vederea executării
legilor. Aceste hotărâri nu conţin reglementări care să exceadă sau să depăşească legile aflate
în vigoare, ele sunt subordonate legilor aflate în vigoare şi au menirea să asigure aplicarea lor.
Ca argument al acestei susţineri, menţionăm faptul că, în cuprinsul lor, de regulă, se face
trimitere la legea căreia îi asigură aplicarea.
Problema altor izvoare de drept civil:
1. Obiceiul (cutuma)
În subsidiar faţă de lege, un alt izvor de drept întâlnit în sistemul nostru de drept este
obiceiul sau cutuma. El cuprinde o regulă de conduită cristalizată în timp şi respectată cu
conştiinţa caracterului său obligatoriu. Obiceiul sub forma de datini, traditii, practici
religioase, a constituit principala modalitate de ordonare a relatiilor sociale in comuna
primitiva, in conformitate cu interesele asigurarii existentei si securitatii colectivitatii.
Obiceiul, cel mai vechi izvor de drept, joacă un rol a cărui importanţă variază de la un
sistem de drept la altul.
În dreptul privat, unele sisteme admit obiceiul ca izvor direct de drept, în timp ce
altele, între care şi sistemul nostru, nu admit obiceiul decât în măsura în care legea face
trimitere la acesta.
2. Jurisprudenţa (practica judiciară)
Jurisprudenţa, adică ansamblul hotărârilor judecătoreşti date într-o anumită problemă,
nu este admisă în sistemul nostru (cu toate nuanţările făcute în literatura juridică) ca fiind
izvor de drept. După cum am văzut, ea constituie izvor de drept în sisemul anglo-saxon, unde
judecătorul este ţinut să se conformeze precedentelor judiciare în materie.
3. Doctrina
Doctrina, adică literatura juridică, rod al preocupărilor teoreticienilor dreptului, nu
constituie izvor de drept. Ea este analizată totuşi în acest context deoarece poate influenţa
soluţiile judecătorilor sau, prin propunerile formulate, poate conduce la adoptarea de noi
norme juridice sau abrogarea ori modificarea celor existente. Asemenea propuneri se numesc
de lege ferenda (despre legea care urmează să fie elaborată), în sensul că au în vedere o formă
viitoare, îmbunătăţită, a normei juridice analizate, prin contrast cu reglementarea de lege lata
(despre legea în vigoare), noţiune care desemnează prevederile în materie existente în present.
Norma juridica
Norma juridică se defineşte ca fiind o regulă de conduită generală,impersonală şi
obligatorie, care poate fi îndeplinită, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. Din această
definiţie decurg trăsăturile esenţiale ale normei juridice:
 a) norma juridică are caracter general; ea prescrie (prevede,impune) o conduită tipică
(un model de comportament) ce se adresează tuturor persoanelor care îndeplinesc condiţiile
din ipoteza normei;
b) norma juridică are caracter impersonal, în sensul că ea nu se adresează direct unei
persoane. Chiar şi în ipoteza în care vizează un organism unipersonal, norma juridică nu are în
vedere persoana care, vremelnic, ocupă funcţia respectivă, ci instituţia în sine.
( exemplu, normele constituţionale care privesc atribuţiile Preşedintelui sau ale
Avocatului Poporului nu se adresează, în concret, persoanei care îndeplineşte, temporar,
funcţia publică respectivă, ci instituţiei însăşi).
c) norma juridică are un caracter obligatoriu, ea putând fi impusă subiectului de drept
prin constrângere.
Acţiunea normei juridice
Norma juridică acţionează pe trei coordonate esenţiale: într-un anumit interval de
timp, pe un teritoriu determinat şi asupra unor anumite categorii de persoane.
Acţiunea în timp a normelor juridice
Dreptul nu este static, de la o perioadă la alta, statul este interesat în reglementarea în
chip diferit a unor anumite raporturi sociale. Aceasta face ca legile să se succeadă în timp,
fiind înlocuite pe măsură ce se modifică realitatea socială, pe care o reflectă şi o slujesc.
1.Intrarea în vigoare marchează momentul din care legea devine aplicabilă.
De regulă, acesta este momentul în care legea este publicată în Monitorul Oficial al
României, putând fi cunoscută de către toate subiectele de drept cărora li se adresează. Din
momentul în care a devenit publică, “nimeni nu va putea invoca necunoaşterea legii”.
Art. 78 din Constituţie prevede: “Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi
intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei”. Aşadar, este posibil ca în
textul unui act normative să se prevadă o dată ulterioară la care legea urmează a intra în
vigoare; aceasta mai ales în cazul actelor normative importante, pentru cunoaşterea şi
înţelegerea cărora este nevoie de timp.
2. Ieşirea din vigoare a unei legi -este momentul din care aceasta încetează să se mai
aplice. Ieşirea din vigoare a unei legi se realizează prin abrogarea acesteia, care poate fi
expresă sau tacită.
Abrogarea expresă se realizează prin precizarea textuală a faptului că un anumit act
normativ se abrogă.
Spre exemplu, art. 24 din Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecţie a
persoanelor încadrate în muncă (abrogate prin OUG NR.123/28.12.2010)prevedea că “la data
intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea nr. 83/1995 privind unele măsuri de
protecţie a persoanelor încadrate în muncă”.
Tot o abrogare expresă, dar indirectă, întâlnim în cazul în care în noul act normativ se
prevede că “orice dispoziţii contrare se abrogă”.
Abrogarea implicită intervine atunci când este adoptat un nou act normativ, având
dispoziţii incompatibile cu cele cuprinse în vechiul act
normativ. Numai un act normativ de forţă juridică egală sau superioară poate abroga
tacit dispoziţiile vechiului act normativ.
Majoritatea autorilor consideră că abrogarea este singura modalitate de ieşire din
vigoare a unei legi. Căderea în desuetudine a unei legi nu poate fi considerată o modalitate
sigură de ieşire din vigoare.
Căderea în desuetudine reprezintă împrejurarea în care o lege nu se mai poate aplica
deoarece au dispărut condiţiile necesare pentru aceasta, fascicolul de relaţii sociale pe care le
reglementează nu mai există sau s-a modificat fundamental.
Multe acte normative socotite iniţial ca fiind căzute în desuetudine au putut fi
revigorate prin revenirea la realitatea socială care le motivase.
Spre exemplu, Codul comercial, intrat în vigoare în 1887, deşi neabrogat formal, a fost
considerat ieşit din vigoare prin cădere în desuetudine în perioada comunistă. Totuşi, Codul
comercial a redevenit actual după 1989, astfel încât astăzi este din nou considerat în vigoare.
Între momentul intrării şi momentul ieşirii din vigoare a legilor, acţiunea
lor în timp este supusă următoarelor principii:
a. Principiul neretroactivităţii
Potrivit acestui pricipiu, un act normativ nu se poate aplica decât împrejurărilor
petrecute după intrarea sa în vigoare. El va fi inaplicabil împrejurărilor petrecute anterior
intrării sale în vigoare, şi anume sub imperiul legii vechi.
de la început nu ar fi existat decât un singur act normativ, cu un înţeles complet
lămurit.
b. Principiul aplicării imediate a legii noi
În mod simetric principiului neretroactivităţii, principiul aplicării imediate a legii noi
prevede că o normă juridică nu se poate aplica împrejurărilor intervenite după ieşirea ei din
vigoare; noua lege se va aplica imediat ce a intrat în vigoare, excluzând aplicabilitatea celei
vechi.
Spre deosebire însă de principiul neretroactivităţii, principiul aplicării imediate a legii
noi nu este consacrat constituţional, ceea ce înseamnă că legiuitorul poate prevedea, prin
excepţie, că o anumită lege continuă să-şi producă efectele şi după intrarea în vigoare a legii
noi.
Această excepţie poartă numele de ultraactivitatea legii vechi.
Acţiunea în spaţiu a normelor juridice
Ca principiu, normele juridice sunt teritoriale şi personale, în sensul că se aplică pe
teritoriul statului în care au fost adoptate şi asupra cetăţenilor acelui stat.
În ramurile de drept public, cum este dreptul penal, principiul teritorialităţii este
consacrat expres: “Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României” (art.
3 din Codul penal). De la principiul teritorialităţii există însă o serie de excepţii, care vizează
atât aplicabilitatea legii penale române în afara teritoriului ţării, cât şi, dimpotrivă,
inaplicabilitatea legii penale române în cazul unor infracţiuni săvârşite pe teritoriul României.
În domeniul dreptului privat, acţiunea legii este supusă:
- dreptului intern, care reglementează raporturi juridice între subiecte de drept de
cetăţenie română, desfăşurate pe teritoriul României;
- dreptului internaţional privat, care reglementează raporturile juridice cu element de
extraneitate. Elementul de extraneitate reprezintă o împrejurare de fapt datorită căreia un
raport juridic are legătură cu două sau mai multe sisteme de drept. Elementul de extraneitate
nu este un element distinct al raportului juridic alături de subiecte, conţinut şi obiect, dar intră
în componenţa acestora. De exemplu, obiectul unui contract de vânzare-cumpărare este situat
în străinătate, sau una din părţile contractante este de altă naţionalitate
Elementul de extraneitate poate consta în cetăţenia unuia sau ambelor părţi ale
raportului juridic, situarea bunului în străinătate, încheierea sau executarea în străinătate a
unui contract etc
Astfel, potrivit art. 16 alin. (1) din Constituţie, “Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a
autorităţii publice, fără privilegii şi fără discriminări”.
 BIBLIOGRAFIE

1. Constituţia României – Modificata si completata prin Legea de revizuire a

Constitutiei Romaniei nr. 429/2003, publicata in Monitorul Oficial al
Romaniei, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003
2. Codul civil – republicat- Legea 287/2009- publicată in Monitorul Oficial
Partea I nr.505 din 15.07.2011