Curs 3 – Societatea comerciala ca angajator

I. Societatea comerciala, ca angajator

1. Contractul de munca

Una dintre functiile societatii comerciale, ca persoana juridica, este aceea de a incheia
contracte de munca, in calitate de angajator, cu una sau mai multe persoane, in calitate
de angajati. Contractul de munca este reglementat de legislatia muncii sub aspect
imperativ si dispozitiv, in functie de natura clauzelor. Contractul de munca este
individual, atunci cand are ca si parti societatea si angajatorul si colectiv, cand are ca
parti o organizatie patronala si una sindicala, la nivel de unitate, grup de unitati si sector
de activitate. In corelatia dintre ele, contractele colective de munca de la nivel superior
constituie, potrivit legii, izvor de drept pentru cele de la nivelurile inferioare iar
contractul de munca la nivelul unitatii constituie izvor de drept pentru contractele
individuale de munca1.

1.1. Contractul colectiv de munca

Contractul colectiv de munca este reglementat de Codul Muncii si Legea nr. 62/2011
privind dialogul social. Caracterele juridice ale contractului colectiv de munca sunt
urmatoarele: este un act juridic bilateral, contract sinalagmatic, comutativ, cu titlu
oneros, formal, numit si cu prestatiii succesive. Contractul este unic, neexistand doua
contracte intre aceleasi parti. Un contract colectiv de munca poate fi incheiat la nivelul
oricarei unitati insa, atunci cand numarul salariatilor este de cel putin 21, incheierea lui
este obligatorie, sub sanctiunile prevazute in sarcina unitatii. Durata contractului de
munca este intre 12 si 24 de luni. Obiectul negocierii colective il constituie conditiile de
munca, salariile, durata timpului de lucru, programul de lucru si alte drepturi si obligatii
ce decurg din raporturile de munca (precum sanatatea in munca) 2. Contractul colectiv de
munca nu poate contine dispozitii sub nivelul celor prevazute de lege.

1.2. Contractul individual de munca

1
Ion Traian Stefanescu – Tratat teoretic si practic de drept al muncii. Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2012, p. 149
2
Idem, p. 159
1
Curs 3 – Societatea comerciala ca angajator

Contractul individual de munca este reglementat de Codul Muncii. Acesta este definit
ca acel contract in temeiul caruia o persoana fizica, denumita salariat, se obliga sa
presteze munca pentru si sub autoritatea unui angajator, persoana fizica sau juridica, in
schimbul unei remuneratii denumite salariu (art. 10). Caracterele sale juridice sunt
urmatoarele: este un act juridic bilateral, contract sinalagmatic, comutativ, cu titlu
oneros, formal3, numit, cu prestatii succesive si incheiat intuitu personae.

Spre deosebire de contractele civile, unde o persoana fizica dobandeste capacitate

deplina de exercitiu la implinirea varstei de 18 ani, capacitatea de a incheia un contract
de munca se dobandeste la 16 ani si, cu acordul parintilor sau al reprezentantilor legali,
de la 15 ani.

Contractul individual de munca se poate incheia pe durata nedeterminata, ceea ce

constituie regula sau pe perioada determinata, prin exceptie, in cazurile expres
prevazute de lege.

Continutul contractului de munca este stabilit prin lege (art. 17 C. Mun.) si trebuie
comunicat viitorului angajat anterior incheierii acestuia. Contractul cuprinde in mod
obligatoriu: (i) identitatea partilor; (ii) locul de munca sau, în lipsa unui loc de munca
fix, posibilitatea ca salariatul sa munceasca în diverse locuri; (iii) sediul sau, dupa caz,
domiciliul angajatorului; (iv) functia/ocupatia conform specificatiei Clasificarii
ocupatiilor din România sau altor acte normative si atributiile postului; (v)
functia/ocupatia conform specificatiei Clasificarii ocupatiilor din România sau altor acte
normative, precum si fisa postului, cu specificarea atributiilor postului; (vi) criteriile de
evaluare a activitatii profesionale a salariatului aplicabile la nivelul angajatorului; (vii)
riscurile specifice postului; (viii) data de la care contractul urmeaza sa îsi produca
efectele; (ix) în cazul unui contract de munca pe durata determinata sau al unui contract
de munca temporara, durata acestora; (x) durata concediului de odihna la care salariatul
are dreptul; (xi) conditiile de acordare a preavizului de catre partile contractante si
durata acestuia; (xii) salariul pe baza, alte elemente constitutive ale veniturilor salariale,
precum si periodicitatea platii salariului la care salariatul are dreptul; (xiii) durata
normala a muncii, exprimata în ore/zi si ore/saptamâna; (xiv) indicarea contractului

3
Forma scrisa este stabilita sub sanctiunea nulitatii
2
Curs 3 – Societatea comerciala ca angajator

colectiv de munca ce reglementeaza conditiile de munca ale salariatului; (xv) durata

perioadei de proba.

În afara clauzelor esentiale de mai sus, între parti pot fi negociate si cuprinse în
contractul individual de munca si alte clauze specifice precum: (i) clauza cu privire la
formarea profesionala; (ii) clauza de neconcurenta; (iii) clauza de mobilitate; (iv) clauza
de confidentialitate.

II. Obligatiile fiscale in dreptul societar

2. Categorii de contribuabili

Inmatricularea in registrul comertului a societatii presupune si luarea ei in evidenta

fiscala, individualizarea ca platitor de impozite facandu-se de la data emiterii codului
unic de inregistrare4. In acest scop, incheierea de inmatriculare se trimite din oficiu catre
administratia financiara in aria careia se afla sediul societatii.

Pe parcursul functionarii societatii, aceasta poate solicita intreruperea temporara a

activitatii, mentionata ca atare in Registrul Comertului 5 si comunicata Agentiei
Nationale de Administrare Fiscala, fara insa ca acest lucru sa duca la neexecutarea
obligatiilor pe aceasta perioada)6.

In afara societatii, obligatii de natura fiscala mai incumba celor care isi vand actiunile si
partile sociale, pentru castigul obtinut din vanzare.

3. Categorii de obligatii fiscale

Societatea este obligata sa plateasca impozitul pe profit, determinat conform legislatiei

fiscale (Codului Fiscal si Normele Codului Fiscal), daca societatea nu intra sub
incidenta altui sistem de impunere, precum cel stabilit prin Titlul IV C. Fisc 7. Nu trebuie
confundat insa profitul contabil cu profitul fiscal deoarece intre acestea doua pot exista
diferente rezultate din calcularea bazei de impozitare ca urmare a interpretarii in mod
4
Indicarea literei “R” inaintea codului inseamna calitatea societatii de platitor al taxei pe valoarea
adaugata
5
In baza art. 159 din Normele registrului comertului
6
Intreruperea nu poate depasi trei ani si nu scuteste societatea de sarcina depunerii declaratiilor fiscale
7
Impozitul pe veniturile microintreprinderilor. Conform Titlului IV C. Fisc., societatile incadrate in
aceasta categorie pot opta pentru plata unui impozit calculat asupra venitului
3
Curs 3 – Societatea comerciala ca angajator

diferit a legislatiei fiscale de catre societate (contribuabil), pe de-o parte si organul de

inspectie fiscala, pe de cealalta parte8. Din punct de vedere fiscal, inainte de plata
impozitului, profitul este brut iar dupa este net, abia atunci societatea putandu-l
repartiza, inclusiv sub forma distribuirii de dividende9. Impozitul pe profit este stabilit
sub forma unei cote unice de 16%.

Independent de impozitul pe profit ce incumba societatii, repartizarea de dividende este

supusa si ea unei impuneri directe, asociatii fiind obligati sa suporte impozitul in cotele
stabilite de lege. Chiar daca subiect al impunerii este asociatul 10, plata efectiva a
impozitului se face de catre societate, prin retinere si virare in contul trezoreriei statului
(sistemul retinerii la sursa). Cota de impozit este stabilita prin Codul fiscal si este
aceeasi atat pentru persoanele fizice, cat si pentru persoanele juridice, ca parte a cotei
unice (16%).

Nu in ultimul rand, in calitate de angajator, societatea comerciala este obligata sa retina

si sa vireze la trezorerie impozitul pe venitul angajatilor, precum si contributiile la
asigurarile de sanatate datorate de acestia (alaturi de partea datorata de angajator).
Impozitul pe venit este stabilit sub forma unei cote unice de 16%. Retinerea si nevirarea
contributiei de catre angajator constituie infractiune.

esiunea cu titlu oneros a actiunilor genereaza obligatia cedentului de a plati impozitul pe

eventualul castig, conform art. 66 alin. 1 si 4 C. Fisc. Daca pretul primit in urma
cesiunii este mai mare decat pretul la care au fost cumparate actiunile 11, cedentul
datoreaza impozitul legal pentru diferenta rezultata, mai putin spezele tranzactiei. Cum
legea nu distinge, prin cumparare se poate intelege atat subscriptia cat si cesiunea
actiunilor.

Si cesiunea cu titlu oneros a partilor sociale genereaza obligatia cedentului

(vanzatorului) de a plati impozitul pe eventualul venit, conform art. 66 alin. 3 si 4 C.

8
Astfel, organul fiscal poate reface baza de impozitare (adica profitul impozabil) fie prin aducerea in baza
de impozitare a unor venituri (de exemplu, financiare), fie prin excluderea unor cheltuieli considerate
nedeductibile fiscal
9
Asadar nu trebuie confundat profitul distribuibil cu profitul repartizabil (distributia fiind una dintre
formele de repartizare) sau profitul net cu cel brut
10
Nefind vorba, asadar, de o dubla impunere a societatii
11
Inclusiv datorita dobandirii lor in baza unui plan de participare la profit al angajatilor ( stock option
plan), cand pretul la care au fost dobandite este mai mic decat pretul de piata din acel moment
4
Curs 3 – Societatea comerciala ca angajator

Fisc. Daca pretul primit in urma cesiunii este mai mare decat valoarea nominala a
partilor sociale acesta datoreaza impozitul legal pentru diferenta rezultata (castig de
capital). Acest tratament fiscal este valabil doar pentru prima cesiune de dupa
subscriptie, incepand cu a doua cesiune impozitul urmand a se aplica la diferenta in plus
dintre pretul de cumparare si cel de vanzare, mai putin spezele tranzactiei.

Conform art. 67 alin. 2 lit. b C. Fisc., obligatia revine cesionarului (desi cedentul este
cel care realizeaza venitul). Astfel, articolul in speta instituie regula retinerii la sursa si
in cazul platii pretului partilor sociale sau actiunilor emise de societatile de tip inchis,
cesionarul avand obligatia de a calcula, retine si vira la trezorerie cota de impozit legala,
momentul fiind cel al incheierii contractului. Impozitul platit este final, ceea ce
inseamna ca cedentul – adica cel care suporta impozitul – nu mai trebuie sa includa
castigul din vanzarea partilor sociale cedate in venitul pe baza caruia se stabileste
profitul impozabil sau venitul impozabil 12. Desi nu este implicata in calcularea, retinerea
si virarea impozitului, societatii ii este interzis sa inregistreze transferul titlurilor in
registru, in lipsa dovezii platii impozitului, fapt care duce, asa cum spuneam, la
inopozabilitatea fata de societate a transmiterii dreptului de proprietate asupra
titlururilor de participare si, deci, la imposibilitatea exercitarii de catre cesionar a
drepturilor societare13. Aceeasi dovada trebuie prezentata in mod obligatoriu si cu ocazia
inscrierii cesiunii in registrul comertului. Reglementarea platii impozitului pe castigul
de capital prin retinerea la sursa si imposibilitatea inscrierii in registre, desi pare
intruziva, este singura cheie de control (dubla, ce e drept) pentru ca fiscul sa evite
situatia neplatii impozitului de catre cedent, ca realizator al castigului.

12
Impozitul pe veniturile microintreprinderilor. Conform Titlului IV C. Fisc., societatile incadrate in
aceasta categorie pot opta pentru plata unui impozit calculat asupra venitului
13
Pentru o opinie conform careia lipsa prezentarii dovezii platii impiedica insusi transferul dreptului de
proprietate vezi Cristian Dutescu – op. cit. (3), p. 67. Nu achiesam la aceasta opinie aducand ca argument
chiar textul din Codul Fiscal: „transmiterea dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare sau a
părţilor sociale trebuie înscrisă în registrul comerţului şi/sau în registrul asociaţilor/acţionarilor, după caz,
operaţiune care nu se poate efectua fără justificarea virării impozitului la bugetul de stat”. Deci obiectul
interdictiei nu este „transmiterea” ci „inscrierea transmiterii”, obiectivul legiuitorului fiind acela de a
bloca opozabilitatea, nu transmiterea efectiva a dreptului de proprietate
5
Curs 3 – Societatea comerciala ca angajator

III. Obligatiile contractuale

4. Despre contracte, ca izvor al obligatiilor

Contractul, in sensul de operatiune juridica (negotium juris), este guvernat de principiul

consensualismului (art. 1178 C. Civ.). Sunt consensuale acele contracte care se incheie
in mod valabil prin simpla manifestare de vointa14, fara nici o alta formalitate15.

Exceptia de la principiul consensualismului este formalismul. Sunt formale (solemne)

acele contracte care, pentru a fi valabil incheiate, manifestarea de vointa trebuie sa
imbrace o anumita forma prevazuta de lege. Forma este deci o conditie de validitate a
actului (ad validitatem sau ad solemnitatem) si in lipsa acesteia, contractul este lovit de
nulitate absoluta. O specie a contractelor formale (solemne) sunt contractele autentice 16,:
donatia, ipoteca, actele care necesita inscrierea in cartea funciara (toate acestea fiind
contracte civile)17. In materia dreptului comercial intra sub incidenta formalismului18: (i)
efectele de comert (cambia, biletul la ordin si cecul), (ii) warantul, (iii) titlurile de credit
emise in forma materiala, contractul de transport si actul constitutiv al unei societati
comerciale constituite prin subscriptie publica sau care constata aportul unor imobile.

O categorie intermediara intre contractele consensuale si cele solemne sunt contractele

reale, adica acele contracte care, pentru a fi valabil incheiate, trebuie sa fie insotite de
remiterea (predarea materiala) a bunului ce face obiectul contractului 19. Sunt contracte
reale: depozitul, imprumutul, donatia sub forma darului manual20.

4.1. Incheierea contractelor intre prezenti

Acordul de vointa este usor de constatat cand partile sunt prezente la incheierea
operatiunii si semneaza ambele pe inscrisul constatator al operatiunii respective,
14
Printr-o simpla “strangere de mana”
15
In unele cazuri, pentru a putea face dovada actului, ca operatiune juridice (negotium juris), acesta
trebuie sa imbrace forma scrisa (deci manifestarea de vointa sa fie constatata printr-un inscris); altfel
spus, forma scrisa este ceruta ad probationem
16
Autentificarea unui act se face de catre un notar public
17
O alta forma de act autentic fiind hotararea judecatoreasca
18
Formalismul nu este echivalent cu forma autentica, ci forma autentica este o specie a actului solemn
19
Dupa cum se observa, termenul “real” are un alt inteles decat in limbajul comun
20
Darul manual nu este un act solemn, desi este o forma de donatie, fiind deci o exceptie de la conditia
solemnitatii actului, consacrata din motive practice
6
Curs 3 – Societatea comerciala ca angajator

incheiat in urma negocierilor dintre parti. Conform art. 1182 C. Civ., este suficient ca
partile sa se puna de acord asupra elementelor esentiale ale contractului, chiar daca lasa
unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori incredinteaza determinarea
acestora unor alte persoane21.

4.2. Incheierea contractelor intre absenti

Atat in raporturile civile, cat si in cele comerciale, sediul materiei se afla in cuprinsul
articolelor 1182 si urm. C.Civ., dispozitii aplicabile tuturor contractelor, atat comerciale
cat si civle.

Pentru nasterea unui contract intre absenti, sunt necesare doua manifestari de vointa
care intervin succesiv: (i) oferta si (ii) acceptarea ofertei. Considerate separat, aceste
declaratii de vointa au o valoare juridica autonoma si, in acelasi timp, tranzitorie, caci
viata lor ia sfarsit in momentul in care, prin reunirea lor, se realizeaza acordul de vointa
ce da nastere contractului care le absoarbe22. Avand in vedere exzistenta lor separata,
chiar si temporara, acestea trebuiesc analizate separat.

Oferta de a contracta este o propunere a unei persoane adresata altei persoane (sau
publicului23) de a incheia un contract. Pentru a fi valabila – adica pentru a produce efecte
juridice – oferta trebuie sa indeplineasca in mod cumulativ urmatoarele conditii: (i) sa
fie o manifestare de vointa reala, serioasa, constienta, neviciata si cu intentia de a se
angaja juridic (oferta data in gluma, din simpla curtoazie nu este o oferta serioasa sau cu
rea-credinta); (ii) sa fie ferma (neindoielnica); (iii) sa fie neechivoca; (iv) sa contina
suficiente elemente pentru formarea contractului (simpla ei acceptare sa dea nastere
contractului).

Acceptarea reprezinta manifestarea de vointa a destinatarului ofertei (sau perosnelor din

public, daca a fost adresata publicului) de a incheia contractul in conditiile ofertei. La
fel ca in cazul ofertei, si acceptarea trebuie sa indeplineasca anumite conditii de
valabilitate: (i) sa fie o manifestare de vointa reala, serioasa, constienta, neviciata si cu
intentia de a se angaja juridic; (ii) sa concorde cu oferta (daca acceptarea depaseste,
conditioneaza ori limiteaza cupriinsul ofertei, schimba forma ceruta sau survine dupa
expirarea ei, acceptarea nu este valabila; in schimb raspunsul destinatarului poate devini

21
In cazul in care nu se inteleg sau tertul nu ia o decizie, va hotari instanta de judecata, dupa imprejurari
(alin. 3 al respectivului articol)
22
Tudor R. Popescu, Petre Anca – op. cit., p. 73
23
Precum in cazul subscriptiei publice
7
Curs 3 – Societatea comerciala ca angajator

o contra-oferta24); (iii) sa fie neindoielnica; (iv) daca oferta a fost adresata unei anumite
persoane (si nu publicului), numai aceasta o poate accepta; (v) acceptarea sa intervina
inainte ca oferta sa fi devenit caduca sau sa fi fost revocata.

Conform principiului potrivit caruia tacerea nu valoreaza consimtamant, acceptarea

trebuie sa fie expresa. Exceptia acceptarii tacite este valabila atunci cand:

- legea da valoarea juridica tacerii (exp. acceptarea tacita a succesiunii, conform art.
1108 C. Civ., confirmarea unui act anulabil, conform art. 1262 C. Civ., renuntarea la
compensatie, conform art. 1617 alin. 3 C. Civ., remiterea de datorie, conform art.
1630 C. Civ., prelungirea contractului de societate, conform art. 1931 C. Civ. etc.);

- partile sa fi convenit inainte ca tacerea are valoare de acceptare (chiar si in acest caz
exista limitari, precum acceptarea clauzelor standard neuzuale, conform art. 1203 C.
Civ., care trebuie sa fie expresa in toate cazurile).

Oferta devine caduca atunci cand expira termenul pentru care ea a fost adresata sau daca
destinatarul o refuza. Daca un astfel de termen nu exista, atunci acesta se apreciaza dupa
imprejurari; in toate cazurile, oferta nu poate fi perpetua. Acceptarea intervenita dupa ce
oferta a devenit caduca nu duce la incheierea contractului decat daca ofertantul consimte
expres acest lucru.

Oferta poate fi revocata inainte ca destinatarul sa trimita catre ofertant acceptarea. La fel
si in cazul acceptarii ofertei (art. 1199 C. Civ.). Dupa aceasta data, revocarea da dreptul
destinatarului sa ceara despagubiri pentru repararea eventualului prejudiciu cauzat prin
revocarea intempestiva.

Natura juridica a ofertei si a acceptarii este aceea de acte unilaterale, adica vointe
independente. Dupa intalnirea ofertei cu acceptarea se realizeaza acordul de vointa care
duce la formarea contractului, contract care este un act bilateral, adica rodul a doua
vointe25.

Conform art. 1186, contractul se considera incheiat la momentul si in locul in care

acceptarea ajunge la ofertant (sistemul receptiei), chiar daca acesta nu ia cunostinta de
ea din motive neinputabile. De asemenea, contractul se considera incheiat in momentul
in care destinatarul ofertei savarseste un act sau fapt concludent, fara a-l instiinta pe

24
Trebuind sa indeplineasca toate conditiile unei oferte; in acest caz, rolurile dintre ofertant si acceptant
se inverseaza
25
Tudor R. Popescu, Petre Anca – op. cit., p. 72
8
Curs 3 – Societatea comerciala ca angajator

ofertant, daca, in temeiul ofertei, al practicilor stabilite intre parti, al uzantelor sau
potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face in acest mod.

Interesul juridic al momentului incheierii contractului este urmatorul:

- la acel moment se stabileste capacitatea partilor de a contracta;

- la acel moment se stabileste daca partile erau sau nu in insolventa;

- in functie de acel moment se stabileste existenta eventualelor vicii de consimtamant;

- la acel moment se transmit proprietatea si riscul imposibilitatii fortuite de executare;

- in functie de acel moment se stabileste care este legea aplicabila, in caz de conflict
temporal de legi etc.

Locul incheierii contractului are importanta in domeniul comertului international, cand

partile se afla in state diferite. In acest caz trebuie determinata legea aplicabila, adica
legea dupa care se va judecat litigiul. Conform art. 2638 C. Civ., in lipsa alegerii
locului, se aplica legea statului cu care actul juridic prezinta legaturile cele mai stranse,
iar daca aceasta lege nu poate fi identificata, se aplica legea locului unde actul juridic a
fost incheiat. In dreptul intern locul incheierii contractului este important in ceea ce
priveste executarea obligatiei. De exemplu, daca partile nu prevad astfel, aceasta trebuie
executata la locul incheierii contractului.

5. Efectele obligatiilor

Efectele obligatiilor se clasifica in (i) efectele obligatiilor rezultand din actele juridice,
in general (unilaterale, bilaterale ori multilaterale) si (ii) efectele contractelor
sinalagmatice (bilaterale)26.

5.1. Efectele obligatiilor rezultand din acte juridice, in general

Principiile efectelor obligatiilor sunt regulile de drept care arata cum si fata de cine se
produc aceste efecte. Cele trei principii aplicabile obligatiilor rezultate din actele
juridice, in general, sunt: (i) principiul fortei obligatorii, (ii) principiul irevocabilitatii si
(iii) principiul relativitatii.

Principiul fortei obligatorii a actului juridic (pacta sunt servanda) se bazeaza pe

dispozitia art. 1270 alin. 1 C. Civ., potrivit careia contractul valabil incheiat are putere
de lege intre partile contractante. Asadar, principiul fortei obligatorii este acea regula
26
Contractele sinalagmatice sunt acele contracte in care obligatiiile incumba ambelor parti, fiind
interdependente
9
Curs 3 – Societatea comerciala ca angajator

potrivit careia actul juridic legal incheiat se impune autorilor (partilor) sau autorului
intocmai ca legea. Aceasta inseamna ca executarea obligatiilor izvorate dintr-un act
juridic este obligatorie si nu facultativa sau, altfel spus, actul juridic bilateral
(contractul) este legea partilor27. Fundamentul principiului fortei obligatorii a actului
juridic consta in: (i) necesitatea asigurarii stabilitatii si sigurantei raporturilor juridice
generate prin incheierea de acte juridice si (ii) imperativul moral al respectarii
cuvantului dat.

Principiul irevocabilitatii actului juridic se bazeaza pe dispozitia art. 1270 alin. 2 C.

Civ., potrivit careia conventiile nu pot fi revocate prin vointa uneia din parti, ci doar
prin acordul comun al partilor sau cand legea prevede. Asadar, principiul irevocabilitatii
este acea regula potrivit careia actul bilateral (contractul) nu poate fi desfiintat prin
vointa unei singure parti, ci doar prin vointa comuna a ambelor parti care l-au incheiat.
Dupa cum se observa, principiul irevocabilitatii este o consecinta si, in acelasi timp, o
garantie a aplicarii principiului fortei obligatorii.

Principiul relativitatii actului juridic se bazeaza pe dispozitia art. 1280 C. Civ., potrivit
careia contractul produce efecte numai intre parti, daca prin lege nu se dispune altfel.
Asadar, principiul relativitatii este acea regula potrivit careia un act juridic produce
efecte numai fata de autorii (partile) sau autorul lui, el neputand nici sa profite si nici sa
dauneze altor persoane (terti), straini de act.

5.2. Efectele obligatiilor rezultand din contractele bilaterale (sinalagmatice)

Efectele contractelor sinalagmatice sunt acele efecte specifice, rezultand din

interdependenta si reciprocitatea prestatiilor ce revin partilor in contractele
sinalagmatice, unde fiecare parte are concomitent, fata de cealalta parte, atat calitatea de
debitor, cat si calitatea de creditor28.

Efectele specifice obligatiilor rezultand din contractele sinalagmatice sunt: (i) exceptia
de neexecutare a contractului, (ii) desfiintarea contractului si (iii) suportarea riscului
contractului. Primele doua reprezinta actiunile pe care le are la indemana o parte
impotriva celeilalte parti, respectiv sanctiunile pe care cealalta parte le suporta in cazul
neindeplinirii culpabile a obligatiilor din contract 29. Cel de-al treilea stabileste ce se

27
Impreviziunea prevazuta la art. 1271 alin. 2 C. Civ. Ar fi o situatie cand legea prevede posibilitatea
adaptarii contractului sau incetarea acestuia pentru cauze aparute ulterior incheierii acestuia, care cauze
fac ca una dintre obligatii sa devina mult mai oneroasa
28
Tudor R. Popescu, Petre Anca – op. cit., p. 130
29
In cazul in care obligatia incalcata este esentiala (Bazil Oglinda – op. cit., p. 434)
10
Curs 3 – Societatea comerciala ca angajator

intampla in cazul in care o parte nu poate, in lipsa oricarui fel de culpa, sa-si
indeplineasca obligatia. Asadar, primele doua cazuri presupun culpa debitorului, iar cel
de-al treilea presupune aparitia unei imposibilitati fortuite de executare din partea
debitorului.

Exceptia de neexecutare este acel mijloc de aparare pe care o parte il poate folosi
impotriva celeilalte atunci cand aceasta din urma ii cere sa isi execute obligatia, desi ea
la randul ei nu si-a executat-o. Exceptia de neexecutare este deci o consecinta a
simultaneitatii executarii obligatiilor.

In practica insa, simultaneitatea perfecta nu este posibila nici la piata agro-alimentara,

cu atat mai putin in raporturile juridice intre profesionisti. In conditiile in care, conform
regulilor impuse de BNR, executarea unor obligatii comericale avand ca obiect sume
care depasesc un anumit cuantum30 este obligatoriu a se face prin transfer bancar,
simultaneitatea ramane a fi dezbatuta doar pentru tranzactiile de sub pragul respectiv. In
aceste conditii partile renunta (de obicei prin chiar contractul incheiat) la simultaneitate,
stabilind o succesiune a executarii obligatiilor, prin acordarea de termene. Un alt
exemplu este clauza solve et repete (plateste si cere apoi ceea ce ti se cuvine) 31, adica cel
care trebuie sa isi execute primul obligatia este cumparatorul, platind pretul, urmand ca
apoi sa ceara vanzatorului predarea bunului32.

Desfiintarea este de doua feluri: (i) rezolutiune, in cazul contractelor cu executare dintr-
o data (uno ictu) si (ii) reziliere, in cazul contractelor cu executare succesiva.
Desfiintarea contractului consta in incetarea efectelor acestuia si repunerea partilor in
situatia existenta anterior incheierii lui. In cazul rezolutiunii, efectele desfiintarii
coboara in trecut, pana la momentul incheierii contractului. In cazul rezilierii, efectele
desfiintarii se produc doar pentru viitor, incepand cu momentul desfiintarii contractului.
Rezolutiunea/rezilierea se pronunta de instanta, la cererea partii care si-a executat
obligatia impotriva celei care nu si-a executat-o, dupa punerea acesteia in intarziere (art.
1550 si urm. C. Civ). Odata cu pronuntarea rezolutiunii, partile trebuie sa-si restituie
contra-prestatiile (de exp., vanzatorul restituie pretul primit iar cumparatorul restituie
bunul cumparat). In cazul rezilierii, partile nu isi pot in mod natural restitui prestatile,
insa acestea vor inceta pe viitor (de exp., in cazul inchirierii, nu se poate restitui nici
folosinta bunului inchiriat si nici chiria platita pentru aceasta folosinta, insa dupa
30
50.000 euro
31
I.L. Georgescu – op. cit., vol. I, p. 59
32
Aceasta clauza considerandu-se ca si nescrisa
11
Curs 3 – Societatea comerciala ca angajator

desfiintare folosinta inceteaza si chiria nu se mai plateste). In plus, partea care cere
desfiintarea poate solicita si despagubiri celeilalte partii din culpa careia se produce
desfiintarea. In afara de rezolutiunea/rezilierea pronuntata de instanta (legala), exista si
rezolutiunea conventionala. Aceasta consta intr-o clauza denumita “pact comisoriu” prin
care partile stabilesc conditiile in care una dintr ele poate considera contractul desfiintat
(rezolvit) in cazul in care cealalta nu isi executa in mod culpabil obligatia sau obligatiile
fata de cea dintai, cu sau fara punerea in intarziere a debitorului aflat in culpa. In primul
caz, partea in culpa este de drept in intarziere. Mai departe, creditorul notifica
debitorului aflat in culpa rezolutiunea ori rezilierea contractului 33, dupa punerea lui in
intarziere sau fara, daca intarzierea opereaza de drept, conform pactului comisoriu al
partilor. In acest caz instanta investita de partea care nu considera ca sunt intrunite
motive pentru desfiintare poate sa constate inexistenta acestor motive si sa considere
contractul ca fiind in vigoare in continuare.

Invocarea pactului comisoriu este optionala pentru creditorul care beneficiaza de el,
acesta putand cere executarea contractului 34 in mod silit. Alternativa recurgerii la
rezolutiune/reziliere a partii care si-a executat obligatia este asadar aceea de a cere
instantei executarea silita a celeilalte parti, culpabile. Instanta investita cu o cerere de
executare silita pronunta o hotarare35 pe care apoi reclamantul (creditorul) o pune in
executare, daca paratul (debitorul) persista in neexecutarea obligatiei.

Executarea se face conform regulilor stabilite de Codul de Procedura Civila sau de

regulile speciale. Regulile stabilite de Codul de Procedura Civila sunt: executarea
imobiliara si executarea mobiliara, aceasta din urma cu varietatile ei: executarea asupra
mobilelor corporale si executarea asupra creantelor si sumelor de bani; executarea se
face prin intermediul unui executor judecatoresc. Acesta vinde la licitatie bunurile
mobile sau imobile ale debitorului dupa punerea sechestrului asupra lor sau popreste
sumele pe care debitorul le are de incasat de la terti (inclusiv banci). In cazul popririi
bancare, aceasta consta in blocarea contului bancar al debitorului, de la momentul
infiintarii popririi acesta nemaputand sa faca nici un fel de operatiune de retragere sau
transfer a banilor, urmand ca acestia sa fie platiti de banca direct creditorului, in baza
titlului executoriu al acestuia din urma. In toate cazurile insa, creditorul nu isi poate

33
Conform art. 1552 alin. 3 C. Civ., declaratia de rezolutiune ori reziliere se inscrie in cartea funciara ori,
dupa caz, in alte registre publice
34
Tudor R. Popescu, Petre Anca – op. cit., p. 140
35
Care dupa ce ramane definitiva, se investeste cu formula executorie, devinind astfel titlu executoriu
12
Curs 3 – Societatea comerciala ca angajator

insusi bunul debitorului care face obiectul garantiei, ca si modalitate de executare silita
(art. 2433 C. Civ.).

In afara de neexecutarea culpabila a obligatiei, poate exista si situatia imposibilitatii

fortuite de executare, adica o parte nu este in masura sa-si execute obligatia datorita
unui eveniment independent de vointa acesteia (respectiv un caz fortuit sau unul de forta
majora). In aceasta situatie, se pune problema care dintre parti suporta riscul
imposibilitatii fortuite de executare. Regula generala in materia contractelor
sinalagmatice, indiferent de obiectul acestora, este aceea ca riscul este suportat de
debitorul obligatiei imposibil de executat, pus in intarziere (res perit debitori). Aceasta
inseamna ca debitorul obligatiei imposibil de executat nu va putea pretinde celeilalte
parti sa-si execute la randul sau obligatia corelativa, dar nici aceasta din urma parte nu
va putea pretinde despagubiri pentru neexecutare de la debitorul obligatiei imposibil de
executat (de exemplu, in cazul pieirii fortuite a bunului ce face obiectul unei inchirieri,
proprietarul nu va mai putea cere in continuare chiria, dar nici chiriasul nu va putea
pretinde despagubiri pentru neindeplinirea obligatiei de a i se pune la dispozitie
folosinta bunului). Creditorul poate suporta si el riscul, daca acesta refuza plata oferita
in mod corespunzator, dupa punerea in intarziere.

Caz fortuit inseamna o imprejurare de fapt imprevizibila pentru debitor si de neinlaturat

de catre acesta, care impiedica in mod obiectiv si fara culpa din partea lui executarea
obligatiei sale contractuale. Forta majora inseamna o imprejurare de fapt imprevizibila
si de neinlaturat pentru oricine, care impiedica in mod obiectiv si fara culpa din partea
debitorului executarea obligatiei sale contractuale. Atat cazul fortuit, cat si forta majora
sunt cauze care il exonereaza de raspundere pe debitorul contractual.

6. Prescriptia extinctiva

Prescriptia extinctiva reprezinta acel mijloc de stingere a dreptului la actiune, prin

neexercitarea acelui drept in termenul stabilit de lege 36; ea face ca titularul unui drept
subiectiv sa-si piarda ocrotirea dreptului respectiv pe calea actiunii in justitie si, odata
cu aceasta, posibilitatea de a obtine executarea silita a obligatiei corelative lui. Cu toate
acestea, nu dreptul subiectiv dispare, ci doar apararea acestuia pe calea actiunii in
justitie. Deci creditorul poate in continuare obtine de la debitor indeplinirea obligatiei,
insa doar de buna-voie, nemaiputand sa il constranga la executare. Prescriptibilitatea

36
Termenul general stabilit de lege este de 3 ani; in afara de termenul general exista si termene speciale
13
Curs 3 – Societatea comerciala ca angajator

este specifica, in principiu, doar drepturilor patrimoniale, iar sediul materiei se afla in
Titlul I al Cartii a VI-a C. Civ37.

7. Clauza penala

Clauza penala, reglementata la art. 1538 si urm. C. Civ., este o modalitate prin care
partile unui contract pre-determina cuantumul despagubirilor pe care o parte le
datoreaza celeilalte in caz de neindeplinire culpabila sau indeplinire defectuoasa
culpabila a obligatiilor contractuale, astfel incat partea care cere despagubiri nu va mai
fi nevoita sa dovedeasca existenta si intinderea prejudiciului suportat, ci doar faptul
neexecutarii sau executarii defectuase a obligatiei38.

Aplicarea clauzei penale este optionala pentru creditor, acesta putand cere executarea in
natura a obligatiei, debitorul neputandu-se libera oferind suma stabilita ca si
despagubire prin clauza penala. In orice caz, clauza penala nu poate fi cumulata cu
executarea in natura decat in cazul in care cea dintai acopera prejudiciul incercat prin
executarea cu intarziere a obligatiei.

Odata stabilita de parti, clauza penala nu mai poate fi modificata de instanta decat daca:
(i) obligatia principala a fost executata in parte fata de creditor iar (ii) cuantumul ei este
vadit excesiv fata de prejudiciul ce putea fi prevazut de parti la incheierea contractului
(insa trebuie sa ramana superioara obligatiei principale).

37
Anterior noului Cod Civil, sediul materiei era Decretul nr. 167/1958, republicat in B.Of. nr.
11/15.06.1961
38
In ceea ce priveste culpa, aceasta se prezuma in cazul raspunderii contractuale, fiind sarcina debitorului
sa rastoarne aceasta prezumtie prin invocarea si dovedirea unui fapt exonerator (caz fortuit, forta majora
etc.)
14