TEST – TEORIA GENERALĂ A

STATULUI ȘI A DREPTULUI (T.G.S.D.)-

Doamna FLOREA
I. Izvorul dreptului

Izvorul dreptului, fie obiectiv sau subiectiv reprezintă împrejurările care

determină constituirea, modificarea sau stingerea drepturilor, prin aceste înțelegându-se
actul juridic cu valoare normativă în care sunt cuprinse regulile de drept.

Izvoarele dreptului subiectiv / obiectiv

Izvoarele drepturilor subiective sunt împrejurările care determină constituirea,

modificarea sau stingerea drepturilor subiective.
Izvoarele drepturilor subiective sunt faptele juridice și actele juridice.
Prin fapt juridic se înțelege orice eveniment social sau natural și orice faptă
săvârșită fără intenția de a produce efecte juridice, efecte care se produc finalmente în
virtutea legii (sensul restrâns al noțiunii).
Faptele juridice se clasifică în raport de intervenția sau lipsa intervenției voinței
omului în fapte involuntare și fapte voluntare. La rândul lor, faptele voluntare se împart
în fapte voluntare ilicite și fapte voluntare licite.
Faptele voluntare licite sunt gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea
fară justă cauză.
Actul juridic reprezintă o manifestare de voință făcută cu intenția de a produce
efecte juridice, respectiv de a naște, modifica sau stinge un raport juridic.
După criteriul numărului părţilor, există acte juridice unilaterale, bilaterale şi
multilaterale.
După scopul urmărit la încheierea lor, actele juridice pot fi cu titlu oneros şi cu
titlu gratuit.
După efectele produse, actele juridice pot fi constitutive, translative şi declarative.
După criteriul naturii dezmembrământului dreptului de proprietate exercitat
distingem acte juridice de conservare, acte juridice de administrare şi acte juridice de
dispoziție.
În funcţie de conţinutul lor, actele juridice pot fi acte juridice patrimoniale şi acte
juridice epatrimoniale.
După forma de încheiere, actele juridice pot fi consensuale, solemne sau reale.
În funcţie de momentul producerii efectelor lor, actele juridice sunt acte între vii
şi
acte pentru cauză de moarte.
După raportul existent între ele, actele juridice pot fi acte juridice principale şi acte
juridice accesorii.
După modul de executare, actele juridice pot fi acte cu executare dintr-o dată şi
acte cu executare succesivă.
Condiţiile de fond esențiale pentru validitatea oricărui act juridic, indiferent de
natura lui sunt: capacitatea, consimţământul părților, obiectul actului juridic și cauza
actului juridic. Pentru validitatea actului juridic, legea poate impune și o anumită formă a
acestuia.
Viciile de consimțământ sunt eroarea, dolul, violența și leziunea.

Izvoarele de drept obiectiv

Izvoarele dreptului pozitiv obiectiv sunt: legea lato-sensu, uzanțele, principiile
dreptului, jurisprudența și doctrina.
Legea lato-sensu constă în orice act normativ, act cu putere obligatorie. Ierarhia
actelor normative în dreptul românesc este următoarea: Constituția României, Dreptul
European și Tratatele internaționale la care România este parte, Legea organică și legea
ordinară, Hotărârile și Ordonanțele Guvernului, Ordine și Instrucțiuni ale miniștrilor și ale
altor
organe ale administrației centrale de stat, Deciziile organelor locale de stat.
Uzanţa reprezintă o practică îndelungată care are un anumit grad de vechime,
repetabilitate sau stabilitate, aplicată unui număr nedefinit de indivizi. Prin uzanță, în sensul
codului civil, se înțelege obiceiul și uzurile profesionale. Obiceiul (cutuma) este o regulă de
conduită născută din practica socială, folosită timp îndelungat și însușită ca normă juridică
obligatorie. Uzurile profesionale sunt reguli de conduită statornicite în exercitarea unei
anumite profesii care sunt aplicate ca și când ar fi norme legale.
Principiile de drept sunt reguli de maximă generalitate care asigura echilibrul
dintre
respectarea drepturilor si îndeplinirea obligatiilor și sintetizează experiența socială. Cele
mai importante dintre ele sunt: asigurarea bazelor legale de funcționare a statului,
garantarea libertății și egalității indivizilor, principiul responsabilității sociale, principiul
echității și justiției.
Jurisprudența nu constituie izvor de drept formal în dreptul românesc, cu
excepția
deciziilor date în recursurile în interesul legii, a hotărârilor pronunțate de Inalta Curte de
 Casație și Justiție pentru dezlegarea unei chestiuni de drept ivite în fața unui complet care
judecă în ultimă instanță, deciziile Curții Constituționale în materia controlului de
constituționalitate a legilor și jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului.
Doctrina cuprinde analizele, investigațiile sau interpretările pe care specialiștii în
drept le dau
fenomenului juridic. Doctrina nu este, în general, admisă ca izvor de drept, însă constituie
un instrument important de interpretare și aplicare a actelor normative.

II. Norma Juridică

Noțiunea de normă

Cuvântul „normă” este echivalent cu acela de regulă întrucât majoritatea normelor conțin reguli de
comportament, precum și unele sancțiuni pentru cei care contravin acestor reguli ca și anumite
obligații ale participanților la raporturile sociale.

Noțiunea de normă juridică

Norma juridică și „regula juridică” în doctrina juridică au același înțeles. (p.s. doctrină – totalitatea
principiilor ce reglementează un system politic).

Norma juridică este acea normă socială ce conţine o regulă de conduită, stabilită sau autorizată
(sancţionată) de stat, menită să reglementeze cele mai importante domenii de activitate umană şi
ocrotită, în caz de necesitate, de forţa coercitivă a statului (p.s. putere coerictivă – puterea statului,
dreptul constrângere, de a soma, de a soma- a forța/ obliga).

Nicolae Popa (profesor) consideră că „norma juridică poate fi definită ca o regulă generală şi
obligatorie de conduită, al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la
îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie, prin constrângere.

Scopul normei juridice

Scopul normei juridice este de a asigura convieţuirea socială orientînd comportamentul oamenilor
în direcţia promovării şi consolidării relaţiilor sociale în relaţie directă cu valorile sociale statornicite în
societate.

//

Norma juridică este o regulă de conduită umană, generală, impersonală, repetabilă şi obligatorie,
instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei aplicare este asigurată prin conștiința
juridică, iar la nevoie, prin forța coercitivă a statului.
 Structura normei juridice

Structura normei juridice este de două tipuri- internă, logico- juridică.

-externă, tehnico- juridică.

Norma juridică integrează în structura sa trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

1. Ipoteza- reprezintă o parte componentă a normei juridice ce vizează condiții , împrejurările,

faptele, domeniile la care urmează să se aplice norma juridică – ca regulă de conduită.
2. Sancțiunea- parte a normei juridice ce cuprinde urmăririle, consecințele împotriva celor
care contravin acestor reguli, pe scrut modalitatea de ,,pedepsire,,.
3. Dispozția- parte din structura tehnico-juridică, a normei juridice, ce prevede conduita ce
trebuie urmată, condiții precizate de dispoziție, urmărește stabilirea drepturilor și obligațiilor
subiectelor asupra cărora dispoziția face referite.
Clasificare normei juridice
Clasificarea – ajută la înțelegerea sensului și caracterului normei, a counduitei, contribuie la
corelarea unor relații între diverse norme juridice.

În funcţie de gradul lor de determinare, sancţiunile se clasifică în sancţiuni absolut determinate,

sancţiuni relativ determinate, sancţiuni alternative și sancţiuni cumulative.

În funcţie de criteriul naturii şi gravităţii lor, sancţiunile se clasifică în sancțiuni penale, sancțiuni
contravenţionale sau administrative, sancțiuni civile, sancțiuni disciplinare și sancțiuni procedurale.

În funcţie de modul de reglementare a conduitei prescrise, normele juridice se clasifică în norme

imperative și norme dispozitive.

La rândul lor, normele imperative sunt norme onerative și norme prohibitive iar normele
dispozitive sunt norme permisive și norme supletive.

După criteriul structurii lor logico-juridice, normele de drept se clasifică în norme juridice
complete și norme juridice incomplete.

La rândul lor, normele incomplete sunt norme de trimitere și norme în alb. După criteriul sferei de
aplicare, normele juridice se împart în norme generale, norme speciale și norme de excepţie.

Trăsăturile

Caracter general, impersonal- raport de egalitate între cetățeni, nu individualizează persoanele,

caracterul general artaă faptul că aceste reguli au impact și se aplică tuturor.
Caracter tipic- impune un tipar societății.

Vizează exteriorizarea conștiinței

Caracter public- prezentat în mod transparent, tuturor cetățenilor.

Caracter obligatoriu- presupune înțelegerea necesității regulei o face obligatorie.

III. Interpretarea normei juridice

În sens restrâns, interpretarea normei juridice desemnează un instrument al
tehnicii judiciare și cuprinde ansamblul formulelor admise și a regulilor recunoscute
cu ajutorul cărora judecătorul soluționează cauzele deduse judecății.
În sens larg, interpretarea normei juridice are valoare prin scopul pe care ea
se descoperă capabilă de a-l împlini într-o societate organizată, şi participă mai direct
la ansamblul forţelor obscure care concurează la elaborarea dreptului.
Interpretarea poate fi interpretare oficială și interpretare neoficială.
Interpretarea oficială, numită şi „interpretare cu forţă juridică”, este obligatorie
și poate fi autentică sau cazuală.
Interpretarea neoficială (sau doctrinară) este cea dată în literatura de specialitate
de specialiştii în drept.
Prin metodele de interpretare se înţelege totalitatea procedeelor şi construcţiilor
logice folosite pentru a descoperi conţinutul prevederilor normelor juridice, în vederea
aplicării lor la cazuri concrete. În general, se admite existenţa următoarelor metode:
gramaticală, istorică, sistematică, logică, teleologică.
Rezultatul aplicării metodelor de interpretare este concretizat în una din
următoarele forme de interpretare: literală, extensivă și restrictivă.

IV. Aplicare dreptului în timp, spațiu

Intrarea în vigoare a normei juridice determină momentul de la care o
normă juridică este aplicabilă subiectelor de drept devenind obligatorie.
Ieșirea din vigoare determină momentul în care o normă juridică își încetează
efectele, operațiune juridică care poate fi realizată prin abrogare, cădere în
desuetudine, ajungere la termen, caducitate sau încetare a efectelor juridice ale
normei prin declararea neconstituționalității acesteia.
În funcție de modul de manifestare a voinței organului ce face abrogarea,
abrogarea poate fi expresă sau tacită.
 După criteriul întinderii abrogării, aceasta poate fi totală sau parțială.

Principiile efectelor normelor juridice în timp sunt principiului efectului

imediat al normei juridice noi, principiul neretroactivității normei juridice noi și
principiul retroactivității legii penale sau contravenționale mai favorabile
Aplicarea legii în spațiu impune lămurirea delimitării frontierelor în interiorul
cărora poate acționa o normă de drept. Această materie este subsumată principiului
teritorialității, potrivit căreia legea se aplică în limitele teritoriului statului a cărui
organ legislativ a edictat-o.
Conflictul legilor în spațiu poate interveni în cazul în care aplicarea
extrateritorială a unor prevederi juridice interne poate intra în conflict fie cu
reglementările unuia sau a unor state, fie cu reglementările de drept internațional.
Excepțiile de la principiul teritorialității legii sunt situațiile în care, fie legea
națională nu se aplică pe teritoriul statului asupra unor anumite bunuri sau persoane,
fie legea unui stat se aplică și în afara teritoriului național.
Aplicarea legii asupra persoanelor este pusă în discuție în legătură cu
acțiunea teritorială a normelor juridice, atât sub aspect intern cât și sub aspect
internațional.
O exceptie de la principiul conform căruia legea română se aplică tuturor
persoanelor și situațiilor de pe teritoriul României sunt și diferitele regimuri
recunoscute cetățenilor străini. Acestora li se poate aplica regimul național, un regim
special sau regimul națiunii celei mai favorizate.

V. Raportul Juridic
Raportul juridic este definit ca fiind acea categorie de raporturi sociale
reglementate prin norme juridice, raporturi a căror formare, modificare ori încetare are
loc, de regulă, prin prezenţa unui fapt juridic (acţiune omenească sau eveniment) şi în
care părţile se manifestă ca titulare de drepturi şi obligaţii, ce se realizează, dacă este
necesar, prin forţa coercitivă a statului.
Pentru crearea de raporturi juridice este necesară existența concomitentă a unor
factori declanșatori, a unor surse. Aceste surse sunt norma juridică, subiectele
raportului juridic și faptele juridice.
Raportul juridic are caracter social, caracter dublu volițional, caracter valoric
și în cadrul său părțile se pot afla fie pe poziții de egalitate fie pe poziții de
subordonare.
Raportul juridic este format din trei elemente structurale, respectiv subiectele
raportului juridic, conținutul raportului juridic și obiectul raportului juridic.
Subiectele raporturilor juridice sunt persoanele fizice sau persoanele juridice,
inclusiv statul, titulare de drepturi şi obligaţii, între care se stabilesc aceste raporturi.
Capacitatea juridică este acea aptitudine generală şi abstractă recunoscută de
legea în vigoare unei persoane de a avea drepturi subiective și de a și le exercita.
Capacitatea juridică este formată din capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu.
Capacitatea de exerciţiu poate fi deplină, restrânsă sau poate lipsi (lipsa
capacității de exercițiu).
Conţinutul raportului juridic cuprinde ansamblul drepturilor subiective şi a
obligaţiilor care aparţin subiectelor participante la raportul juridic. Drepturile
subiective formează latura activă a conținutului raportului juridic, iar obligațiile
alcătuiesc latura pasivă a acestuia.
Obiectul raportului juridic constă în acţiunile sau inacţiunile pe care subiectul
activ le poate pretinde de la subiectul pasiv, respectiv pe care acesta din urmă trebuie
să le îndeplinească, adică conduita sau prestaţiile părţilor. Conduita părţilor constituie
obiectul juridic al acestui raport, iar bunul (lucrul) la care se referă conduita părţilor
este obiectul material (derivat).