Subiecte Drept constituțional I

I. Dreptul constituțional român

1. Noțiunea de drept constituțional
1. Noțiunea de drept constituțional:
- ea poate privi facultatea de a face ceva
- un ansamblu de norme juridice reglementând o categorie de relații sociale date, caz în
care reprezintă o ramură a științei dreptului alături de dreptul civil, penal, comercial etc.
- după cum această noțiune se poate referi la Drept ca știință.

2. Obiectul dreptului constituțional

- instituțional, incluzând studiul instituțiilor politice și al problemelor juridice puse de
acestea, precum și al bazelor constituționale ale instituțiilor administrative și jurisdicționale.
(obiectul tradițional al dreptului constituțional);
- normativ, care acoperă sursele dreptului ( care pot fi 1. național, 2. național-local sau
național-internațional sau 3. național-local-internațional) – așa numitul drept constituțional
normativ. Obiectul acesta al dreptului constituțional se referă la studiul actelor normative cu
impact constituțional, atât în ceea ce privește ierarhia lor, cât și la procedura de adoptare și
modificare;
- relațional și substanțial, propriu dreptului constituțional modern, care se referă la statutul
cetățeanului în societate, la modul de interacționare cu Puterea, precum și la drepturile și
libertățile sale fundamentale.

3. Trăsăturile dreptului constituțional

- este un drept. Dacă o perioadă îndelungată un drept constituțional a fost abordat printr-o
prismă pur politică, astăzi este fundamentat pe o interpretare pur jurisprudențială;
- este un drept al Constituției. Constituția nu numai că este sursa principală a dreptului
constituțional, dar este definită și interpretată de această ramură de drept;
- este un drept al Constituției sancționat de un judecător constituțional. Evoluția
dreptului constituțional spre un drept relațional a făcut necesară instituționalizarea unei
protecții adecvate a drepturilor fundamentale.

4. Drept obiectiv - drept subiectiv. Drept pozitiv - drept natural. Drept public - drept
privat
DREPT OBIECTIV = este constituit din totalitatea normelor juridice în vigoare într-o
societate la un moment dat, a căror respectare de către toți membrii acelei societăți este
asigurată prin forța coercitivă a statului.
DREPT SUBIECTIV = este constituit din posibilitatea recunoscută fiecărui membru al
societății, considerat în mod individual sau ca parte a grupului, de a avea un anumit
comportament prescris sau permis de lege, în cadrul limitelor legale stabilite.
Dreptul subiectiv derivă din cel obiectiv.
DREPT POZITIV = este dreptul aplicabil, dreptul în vigoare la un moment dat, înglobând
dreptul subiectiv și pe cel obiectiv.
DREPTUL NATURAL = este format dintr-un ansamblu de norme preeexistente, determinate
chiar de natura umană și însoțind omul de-a lungul existenței sale.
Reprezentat de ansamblul noremlor care nu au fost făcute de oameni, ci țin de voința
divină, dreptul natural este anterior dreptului pozitiv și este superior acestuia.
DISTINCȚIA DREPT PUBLIC-DREPT PRIVAT:
- din punct de vedere organic, dreptul public privește raporturile guvernați-guvernanți, pe
când dreptul privat privește raporturile dintre guvernați;
 - din punct de vedere formal, dreptului privat îi este specific actul unilateral, pe când
dreptului privat îi este specific actul bilateral, contractual;
- din punct de vedere material, dreptul public are ca obiect de reglementare interesul
general, pe când dreptul privat are ca obiect de reglementare interesul individual.
DREPT PUBLIC INTERNAȚIONAL = are ca obiect de studiu relațiile ce se stabilesc între
state sau între state și organizații internaționale;
DREPT PUBLIC INTERN = în care sunt supuse analizei relațiile din interiorul statului, relații
care se nasc între cei care guvernează și cei care sunt guvernați.

5. Locul dreptului constituțional în sistemul dreptului

Dreptul constituțional are o dublă ipostază în sistemul dreptului:
a) ca ramură de drept, totalitate de norme și instituții juridice;
b) ca factor structurant al întregului sistem, orientând reglementarea juridică din
celelalte ramuri de drept.

6. Scurtă privire istorică asupra dreptului constituțional (Grecia antică, Roma)

Grecia este locul unde a fost pronunțat cuvântul democrație, adică guvernarea de către
popor, și el avea acoperire în realitatea imediată, deoarece membrii cetății participau, în
piața publică, la votarea legilor și a celor mai importante și generale decizii, își alegeau
conducătorii și îi schimbau atunci când își pierdeau încrederea în ei, ceea ce făcea în
același timp din ei, conducători și supuși.

În Roma antică, prin constituție era desemnat tot ceea ce împăratul decreta printr-un înscris
sub semnătura sa sau printr-un edict. Roma a lăsat dreptului constituțional două concepte,
operante pentru statul modern. Primul este cel de suveranitate, iaral doilea cel de imperium.

8. Izvoarele dreptului constituțional (izvoare materiale vs. izvoare formale)

Izvorul material face referire la necesitățile practice, la realitățile vieții sociale, care
determină intervenția legiuitorului și o anumită reglementare. Acestor realități le
datorează dreptul nu doar nașterea sa, ci și structura, forma pe care o va lua

Izvorul formal acoperă forma concretă pe care o iau normele destinate a reglementa
realitățile vieții sociale

9. Izvoarele formale ale dreptului constituțional

Formele de exprimare a dreptului cunosc o anumită ierarhizare, sub o formă piramidală

conform imaginii închipuite de Hans Kelsen, iar pe treapta cea mai înaltă se poziționează
Constituția, care în România are o formă scrisă.

10. Ierarhia normelor juridice în dreptul constituțional

Ierarhia normelor din România este următoarea:
· Constituția română și legile constituționale se află pe prima poziție în ierarhia normelor
juridice. Toate celelalte acte normative trebuie să fie în conformitate cu acestea;
· legile organice se află pe locul doi în ierarhia juridică. Parlamentul adoptă legile organice cu
majoritate calificată;
· legile ordinare reprezintă al treilea tip de norme juridice. Parlamentul adoptă legile ordinare
cu majoritate simplă. O lege ordinară nu poate amenda sau modifica legile organice sau
Constituția;
· ordonanțele Guvernului reprezintă al patrulea tip de norme.
· hotărârile Guvernului reprezintă al cincilea tip de norme din ierarhia juridică;
· actele normative emise de administrația publică centrală și de autoritățile administrative
autonome reprezintă al șaselea tip de norme din ierarhia juridică;
· actele normative emise de organele administrației publice locale (Consiliul Județean,
Consiliul Local, Consiliul General al Municipiului București) ocupă ultima poziție în ierarhia
normelor.

II. Teoria constituției

1. Normele de drept constituțional (trăsături specifice, sancțiuni, clasificare)

Normele de drept constitutional sunt acele reguli de conduită general obligatorii care
reglementează relații. Social fundamentale ce apar în procesul instaurării,menținerii și
exercitării puterii.
Trăsături specifice- unele norme constituționale cuprind, pe lângă reglementări ale unor
relații sociale, și reglementări de principiu sau definiții ale unor instituții (ex- art.16(2) )
Clasificare- norme de DC cu aplicație mijlocită( acele norme ce cuprind reglementări de
principiu, iar aplicarea lor se face prin intermediul altor norme de DC sau aparținând altor
ramuri de drept)
- norme de DC cu aplicație nemijlocită(care nu au nevoie de alte norme pentru a fi
puse în aplicare)

2. Validitatea, conformitatea și forța abrogativă și derogatorie a normelor juridice

Validitatea- pentru ca o normă să fie juridică și obligatorie, este necesar ca ea să fie dată de
o anumită autoritate, iar ordinele acelei autorități să fie ținute ca obligatorii.. O normă care
reprezintă motivul de validitate al unei alte norme este descrisă figurativ ca fiind norma
superioară în raport cu norma inferioară. Sancțiunea încălcării raporturilor de validare a
normelor juridice este inexistența.
Criterii de validitate și eficiență a normei juridice:
- legalitatea (pentru a fi generală și permanentă, norma trebuie să aibă un rol determinant
într-un ansamblu unitar de reguli),
- eficacitatea (norma juridică trebuie să intervină asupra raporturilor sociale pe baza unor
valori raționalizatoare ale vieții practice și realizării unor obiective fundamentale necesare în
procesul schimbării, iar nu în virtutea unor valori abstracte)
- și legitimitatea (exigența asigurării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și
posibilitatea unei protecții sociale a cetățenilor, fără excepții).
CONFORMITATEA. Raporturile de conformitate sunt posterioare celor de validitate: doar
o normă validă poate fi sau nu conformă. Conformitatea unei norme inferioare cu o normă
superioară presupune ca prescripția acesteia să nu fie contrară prescripției normei superioare.
Altfel spus, o normă validă va fi aplicată numai dacă conținutul său este conform cu norma
superioară.
FORȚA DEROGATORIE ȘI ABROGATIVĂ. Abrogarea este procedeul prin care o lege
își încetează efectele datorită unui act legislativ posterior și contrar ei, în timp ce derogarea
este procedeul prin care se instituie anumite excepții de la o lege existentă. Abrogarea duce la
scoaterea din vigoare a unei legi sau a unei părți din lege (deci excluderea sa din dreptul
pozitiv; repunerea ei în vigoare ar presupune parcurgerea din nou a întregii proceduri
legislative), iar derogarea face ca legea sau dispoziții ale acesteia să devină inaplicabile
pentru anumite categorii de subiecte (legea nefiind scoasă din vigoare, dacă se înlătură
excepția, se va aplica norma generală).
3. Caracteristicile constituțiilor contemporane
-constituția este un simbol;
- constituția înlocuiește cutuma;
- constituția, într-o societate democratică, este rezultatul voinței liber exprimate a poporului
(fixând regulile vieții în comun, principiile organizării puterii etc.);
- constituția este abstractă și generală;
- constituția este regula, norma supremă (nu există nicio altă regulă aflată mai presus de ea);
- cartă fundamentală a națiunii, constituția este menită să dureze în timp; ea se impune atât
cetățenilor, cât și organelor puterii; constituția este dificil de schimbat; procedura de revizuire
trebuie să fie una complexă, care să garanteze acceptarea modificărilor de către cetățeni,
pentru a se evita impunerea lor de către putere

4. Noțiunea de constituție. Definiția constituției (criteriul material și/sau criteriul

formal)
Constituția reprezintă norma juridică fundamentală care reglementează:
a.organizarea puterii de stat,
b. libertățile și drepturile fundamentale,
și c. ordinea juridică dintr-un stat.
Constituția- actul juridic normativ suprem, cuprinzând normele care au ca obiect de
reglementare instituționalizarea și exercitarea puterii, norme adoptate în cadrul unei
proceduri specifice
CRITERIU MATERIAL = definește constituția ca un ansamblu de norme de drept ce
reglementează constituirea, competențele, funcționarea și interdependența autorităților
publice, proclamând o serie de drepturi și libertăți individuale
CRTITERIU FORMAL = definește constituția nu numai printr-o formă scrisă, care poate fi
unitară sau divizată, ci și printr-o procedură specială de elaborare, adoptare și modificare.

5. Formele constituției
Constituție cutumiară vs. constituție scrisă
Constituție rigidă vs. constituție suplă (flexibilă)

6. Cutuma și constituția cutumiară

Pentru a vorbi despre cutumă, trebuie întrunite două condiții:
1. existența unei practici, a cărei repetare în timp să acopere o perioadă suficient de lungă
pentru a o transforma într-o obișnuință [condiția materială sau obiectivă],
2. și apariția convingerii că respectarea acestei practici este obligatorie (opinio juris)
[condiția psihologică sau subiectivă].

- forma cutumiară a constituției este forma originară de organizare și funcționare a puterii în

stat;
- suntem în prezența unei constituții cutumiare atunci când organizarea și funcționarea
puterii de stat, ca și existența și ocrotirea libertăților și drepturilor fundamentale, sunt
reglementate prin cutumă;

7. Constituție rigidă vs. constituție suplă

Situarea constituției deasupra tuturor actelor normative, pe o poziție de supralegalitate,

atrage după sine caracterizarea ei ca fiind una rigidă. O constituție rigidă conferă o mai
mare stabilitate sistemului politic, prin aceea să modificarea și abrogaea ei presupun
o procedură specială, de o mai mare complexitate decât o procedură legislativă
obișnuită, iar uneori această procedură nu poate fi urmată decât de un organ anume
desemnat.

Dimpotrivă, un semn de egalitate plasat între constituție și legile ordinare o definește pe

prima ca fiind o constituție suplă, flexibilă.Constitușia suplă, în schimb, poate fi modificată
după aceeași procedură și în aceleași condiții ca orice lege. De aceea, din cauza lipsei unei
gradații normative între legea fundamentală și celelalte legi, statele având o asemenea
constituție nu dezvoltă un sistem de control al constituționalității legilor.

8. Conținutul constituției
Conținutul Constituției este format din drepturi fundamentale. DREPT FUNDAMENTAL =
ansamblul drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor fizice, precum și persoanelor
morale în virtutea constituției, dar și a textelor internaționale, și protejate atât împotriva
puterii executive, cât și împotriva puterii legislative prin judecătorul constituțional sau
internațional.

9. Declarațiile de drepturi. Drepturi fundamentale: generații

Declarația drepturilor reprezintă enunțul solemn, consemnat într-un document
special, al drepturilor, libertăților și îndatoririlor, individuale sau colective, pe care
Constituantele le consideră fundamentale.
Drepturi fundamentale: generații
a) sfârșitul secolului al XVIII-lea: cristalizarea statului liberal care ocrotește
personalitatea umană: drepturi-libertăți ;
b) după cel de-al Doilea Război Mondial: afirmarea statului social: drepturi-
creanță ;
c) ultimul sfert al secolului XX: fenomenul de globalizare: drepturi de solidaritate

10. Nucleul constituției

Nucleul cuprinde: norme imperative, a căror aplicare nu presupune vreo posibilitate de
alegere; norme obligatorii care oferă o anumită libertate în aplicarea lor; norme
alternative, când alegerea este posibilă între mai multe variante date și, în fine, norme a
căror aplicare însăși este facultativă.

Nucleul fiecărei constituții este format din grupul de reguli ce vizează:

- drepturile și libertățile fundamentale;

- organizarea și funcționarea instituțiilor politice ale statului, precum și
raporturile dintre acestea: alegerea guvernanților, competențele acestora;
- protecția constituției;
- formele de participare a cetățenilor la opera legislativă ;
- revizuirea constituției.
III. Teoria constituției - elaborarea, revizuirea, abrogarea
constituției

1. Putere constituantă originară vs. putere constituantă derivată

Puterea Constituantă Originară Puterea Constituantă Derivată

Ø Necesitatea unei constituții apare adesea în Ø În teorie, e mult mai simplu

situația unui vid juridic.
Ø Indiferent că este vorba destre un stat nou sau
o răsturnare de regim politic, nu exirtă niciun
text care să stabilească cine anume
arecompetența de a elabora constituția.
Ø Puterea Constituantă Originară este suverană,
deplin liberă în alegerile sale.
Ø Modurile de exercitare a Puterii Constituante
Oridiginare (după criteriul participării
cetățenilor la procesul care dă naștere unei
constituții):
· Căile nedemocratice: recurg la o procedură
autoritară, mai mult sau mai puțin mascată de
o aparentă democrație
· Căile democratice: poporul apare în proces la
începutul și la sfârșitul său: alege o Adunare,
numită Constituantă și aprobă sau respinge
proiectul Adunării (consultarea cetățenilor se
face prin referendum)
atunci când chiar constituția
precedentă a prevăzut cine va fi
titularul puterii constituante.
Ø Puterea Constituantă Derivată își
trage puterea din textul
constituției.
Ø Libertatea sa este limitată de
prevederile constituționale.
Ø În practică, rar se întâmplă ca
noua constituție să fie elaborată
în formele prevăzute de
predecesoarea ei.
Ø Puterea Constituantă Derivată
este folosită în special cu
ocazia revizuirii constituției.

2. Căile nedemocratice de redactare și adoptare a constituției

Căile nedemocratice, care recurg la o procedură autoritară, mai mult sau mai puțin mascată
de o aparentă democrație

a. Carta concedată (acordată):

· în societățile nedemocratice, titularul puterii constituante originare este conducătorul

statului, monarh sau dictator, sau grupul de persoane care dețin puterea

· monarhul decide unilateral să dea o constituție supușilor, fără a consulta adunarea

constituantă și fără ratificare popular

· monarhia nu mai este una absolută, carta instituind o monarhie limitată

 · termenul de „cartă” este folosit pentru a nu se confunda cu cel de „constituție”, care
sugerează acordul reprezentanților aleși

· formula cartei concedate nu a dispărut complet în lumea contemporană. După o

lovitură de stat, de pildă, este posibil ca învingătorii să elaboreze o constituție din
proprie inițiativă și fără consultare popular

b. Statutul sau constituția plebiscitară:

· este o variantă a cartei concedate, prin aceea că este adoptată tot de monarh, însă este
supusă ratificării prin plebiscit

· această ratificare nu este o reflectare a voinței reale a poporului, întru-cât plebiscitele

s-au desfășurat de multe ori în condiții de presiune și chiar de teroare, nefiind
procedee democratice de ratificare a constituției

· prin această metodă au fost impuse constituții autoritare

c. Calea mixtă de elaborare/carta negociată (pactul):

Ø puterea constituantă originară este partajată între monarh și popor

Ø constituția rezultă dintr-un acord, un pact, între monarh și reprezentanții națiunii

Ø prin intermediul acestor pacte, adunările representative au reușit ca, într-o conjunctură
favorabilă, să impună monarhului anumite condiții

3. Căile democratice de redactare și adoptare a constituției

Căile democratice:

Poporul apare în acest proces la începutul şi la sfârşitul său: alege o Adunare, numită
Constituantă, şi aprobă sau respinge proiectul Adunării.

Într-o procedură democratică, consultarea cetăţenilor se face prin referendum - premisă

pentru adoptarea democratică a unei Constituţii.

Alegerea Adunării Constituante: limitată prin definiție, în timp, misiunii care îi este
încredințată, Adunarea Constituantă se prezintă sub mai multe forme pe care le putem grupa
în funcție de forma sa și de întinderea puterilor sale.

*În mod excepțional, elaborarea constituției poate fi încredințată unui parlament bicameral,
așa cum este cazul, în prezent, în România, Spania sau Polonia.
4. Referendum vs. plebiscit

Referendum Plebiscit

Ø Referendumul reprezintă procesul de Ø La origine, un drept al plebei

consultare directă a cetățenilor unei țări
în legătură cu un text de lege de o
importanță cu totul deosebită sau asupra
unei situații de importanță națională .
Ø Referendumul este o formă de
democrație directă, în contrast cu
democrația reprezentativă.
(poporului), al plebeilor.
Ø Reprezintă o denaturare a
referendumului întrucât cetățenii nu
sunt chemați să se pronunțe cu
privire la un text, acesta fiind doar
un pretext, ci asupra acțiunii șefului
executivului.

Ø Consultarea cetățenilor se face prin Ø Spre deosebire de referendum, nu se

chemare la vot direct, pe buletinele de
vot existând doar două opțiuni, „da” sau
„nu”. Rezultatul referendumului este
exprimat prin numărarea tuturor
voturilor valabil exprimate și publicarea
rezultatului final, în forma votului direct
exprimat individual, sub forma unui
„da” sau „nu”. Rezultatul este ori un
„da” în favoarea situației, planului,
proiectului sau legii ori un „nu”.
poate vorbi de o voință reală a
întregii națiuni, deoarece pe de o
parte poporul este reprezentat printr-
un corp electoral restrâns, iar pe de
altă parte acest corp electoral este
controlat de monarh, fiind practic
pus în situația de a accepta voința
acestuia.
Ø

5. Adunarea Constituantă - alegere, forme, întinderea puterilor față de textul elaborat

A. Formarea adunării constituante:

Adunarea Constituantă ad-hoc - acea adunare special convocată în vederea acestei misiuni
(redactarea constituției), cu excluderea oricărei alta. Această adunare nu exercită și puterea
legislativă și, prin urmare, are meritul de a evita o concentrare a puterilor, care riscă uneori să
devină periculoasă.

Adunarea Constituantă și legislativă - este soluția mai răspândită, care conferă adunării nu
doar sarcina de a redacta textul fundamental, ci și, în paralel, de a vota legi și de a organiza
guvernarea.

B. Întinderea puterilor AC față de textul elaborat:

Adunarea suverană - în cadrul regimului reprezentativ, reprezentanții sunt asimilați fictiv

cetățenilor, ceea ce înseamnă că aceștia dispun de puteri exclusive în privința constituției: nu
doar că o elaborează și o aprobă, ci tot ei îi conferă și forță obligatorie, fără ca cetățenii să fie
chemați să își exprime opinia. Adunarea constituantă este mandatată, în acest caz, cu puteri
nelimitate.

Adunarea limitată - în logica democrației semi-directe, rolul adunării este mai mult tehnic
decât politic. Aceasta pregătește un proiect de constituție care urmează să fie supus ratificării
populare prin intermediul referendumului.
6. Revizuirea Constituției României - titularii dreptului de revizuire, procedura de
revizuire
Revizuirea poate fi inițiată de:
Ø Președintele României la propunerea Guvernului
Ø Cel puțin o pătrime din numărul deputaților sau al senatorilor
Ø Cel puțil 500.000 de cetățeni cu drept de vot (trebuie să provină din cel puțin jumătare
din județele țării, în fiecare județe sau în municipiul București trebuie să fie
înregistrate cel puțin 20.000 de semnături)
Procedura de revizuire:
Art.151 Constituția României
(1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de
Senat, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei
Camere.
(2) Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi
Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul
deputaţilor şi senatorilor.
(3) Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30
de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.

7. Revizuirea Constituției României - limitele revizuirii

Art.152 Constituția României
(1) Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi
indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea
teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma
obiectul revizuirii.
(2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea
drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.
(3) Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi
nici în timp de război.

8. Revizuirea Constituției României în lumina jurisprudenței Curții Constituționale

Art. 19 – Înainte de sesizarea Parlamentului pentru inițierea procedurii legislative de
revizuire a Constituției, proiectul de lege sau propunerea legislativă, însoțită de avizul
Consiliului Legislativ, se depune la Curtea Constituțională, care este obligată ca, în termen
de 10 zile, să se pronunțe asupra respectării dispozițiilor constituționale privind revizuirea.
Articolul 20 – La primirea proiectului de lege sau a propunerii legislative, președintele Curții
numește un judecător-raportor și stabilește termenul de judecată.

9. Apariția constituției. Abrogarea constituției

Necesară când transformările din realitatea social-politică impun abandonarea constituţiei.

Poate fi consecinţa:
o unei lovituri de stat, noii guvernanţi fiind constrânşi a elimina dispoziţiile legale care
condamnă actul lor şi care le fac puterea nelegitimă
o unui război ce face să dispară suveranitatea unui stat
o unei uniuni ori reuniri de state
o unei revolte populare, când nu mai este expresia voinţei generale

10. Considerații generale cu privire la revoluție. Legalitate vs. legitimitate

Consideraţii generale cu privire la revoluţie:
o Reprezintă cazul tipic în care se produce un vid la nivelul ordinii constituţionale
 o O acţiune socială deviantă, care prin faptul negării ordinii de drept poate duce la
instaurarea anarhiei
o prima recunoaştere a dreptului de rezistenţă populară vine din partea bisericii.
Rezistenţa era însă justificată doar în cazul tiraniilor originare, fără a se recunoaşte
poporului dreptul de a-şi omorî suveranul.

IV. Protecția Constituției

1. Justificarea controlului de constituționalitate
• rolul ei de arbitru în conflictele politice ale societăţii
• asigurarea unei tranziţii liniştite a puterii. • refacerea prestigiului Constituţiei.
• impact deosebit asupra materiei drepturilor fundamentale.
• contribuţia sa în interpretarea şi adaptarea Constituţiei.

2. Supremația constituției. Justiția constituțională, garanție a supremației constituției

Supremația constituției reprezintă o trăsătură a constituției care o situează în vârful
instituțiilor politico-juridice dintr-o societate organizată în stat și face din legea fundamentală
sursa tuturor reglementărilor din acel stat.
Supremația implică subordonarea autorităților publice, în special a legiuitorului, față de
constituție, ceea ce îi conferă acesteia eficiența necesară realizării imperativelor statului de
drept, cu precădere a celui privind garantarea drepturilor și libertăților fundamentale.
Consecințe de ordin juridic ale principiului supremației constituției:
- constituția este adoptată potrivit unor reguli speciale, deosebite față de celelalte acte
normative, atât sub aspectul autorității competente, cât și sub cel al procedurii de adoptare;
- instituirea de reguli speciale pentru modificarea, suspendarea sau ieșirea din vigoare a
constituției;
- întregul sistem de drept pozitiv trebuie să se afle în acord cu prevederile constituționale.
Orice dispoziții subordonate constituției și care nu sunt conforme cu aceasta, sunt anulabile.

3. Controlul de constituționalitate - clasificări

Clasificarea după momentul în care intervine controlul constituționalității :
-a priori, înainte de promulgarea legii
-a posteriori, după promulgarea legi
Clasificarea după natura controlului constituționalității:
-control extrinsec, privind respectarea procedurii de adoptare a actului (condiții de formă)
-control intrinsec, privind respectarea Constituției în conținutul normei (condiții de fond)
Clasificarea după modalitatea de control:
-Control abstract:
• când constituţionalitatea legii este analizată fără raportare la incidenţa ei într-un caz concret;
• este declanşat la iniţiativa autorităţilor politice;
• poate fi în egală măsură preventiv ori represiv.
-Control concret:
• constituţionalitatea legii este analizată într-un litigiu în curs;
• pe cale de excepţie ridicată în faţa unei instanţe ordinare;
• pe cale directă, când instanța poate fi sesizată direct, printr-un proces intentat legii;
• procedură de filtraj al cererilor primite de tribunal.
4. Controlul de constituționalitate exercitat de un organ politic
• decurge din afirmarea suveranităţii absolute a Parlamentului, reprezentant al voinţei
generale;
• este încredinţat fie direct organului legislativ, fie unui organ exterior acestuia, dar dependent
de el. În primul caz, controlul poate fi exercitat în mod nemijlocit sau prin intermediul unei
comisii sau unui comitet subordonat legislativului;
• controlul politic al actelor legislative este marcat de subiectivism. Pe de altă parte, un organ
politic va fi predispus mai degrabă spre o soluţionare din unghiul unui oportunism politic,
decât din cel al unei abordări strict juridice.
Un asemenea control găsim în:
• România:
-exercitat de Adunarea Ponderatoare (Senatul), creată la 1864 prin Statutul lui Cuza. Potrivit
art. 12 din Statut, această Adunare trebuia să asigure respectul dispoziţiilor constituţionale.

5. Controlul de constituționalitate exercitat de un organ independent față de puterea

politică
• Deosebim două modele:
A) modelul american - control difuz al legilor;
B) modelul european (kelsenian) - control concentrat.
A) Primul model de control a apărut în S.U.A. Caracteristici:
• este exercitat de tribunalele ordinare;
• nu există un control abstract al normelor;
• controlul este declanşat doar atunci când există un proces pe rolul unei instanţe, în cursul
căruia este invocată neconstituţionalitatea;
• este limitat la procesul respectiv, soluţia putând fi impusă tuturor instanţelor numai pe calea
precedentului, atunci când excepţia ajunge la Curtea Supremă în urma exercitării căilor de
atac.

6. Modelul american de control de constituționalitate

Controlul poate fi exercitat în 4 moduri:
1. excepţia de neconstituţionalitate (într-un proces civil sau penal una din părți se apără prin
invocarea neconstituţionalităţii normei ce urmează a i se aplica);
2. procedura de injoncţiune (i se cere judecătorului să oprească un funcţionar să aplice un
text prezumat neconstituţional);
3. procesul declaratoriu (judecătorul declară drepturile celor două părţi în proces);
4. cererea de certificare (prin care Curţile federale inferioare solicită Curţii Supreme de a
lămuri unele aspecte ivite în procesele în curs în faţa lor).

7. Apariția controlului constituționalității legilor - studiu de caz, Marbury vs. Madison

(1803)
Argumentele preşedintelui Curţii, John Marshall:
• Puterile legislativului sunt definite şi delimitate, iar o Constituţie este scrisă pentru ca
aceste limite să nu fie greşit interpretate sau uitate.
• Constituția are întâietate faţă de orice act legislativ care îi este contrar.
• Dacă o lege a Parlamentului contrară Constituţiei este nulă, trebuie ea, independent de
valabilitatea sa, să lege tribunalele şi să le oblige a-i da efect?
• Când două legi sunt în conflict, tribunalele trebuie să decidă asupra aplicării fiecăreia dintre
ele.
• Dacă tribunalele trebuie să se raporteze la Constituţie, şi dacă Constituţia este superioară
oricărui act legislativ ordinar, Constituţia şi nu legea ordinară trebuie să reglementeze cazul
în care amândouă sunt aplicabile.
8. Modelul european de control de constituționalitate
Caracteristicile controlului concentrat (kelsenian):
• separarea contenciosului constituţional de celelalte forme de contencios. Şi când controlul
este urmarea excepţiei invocată în faţa instanţelor, decizia privind constituţionalitatea legii
este tot a organului special;
• atribut exclusiv al organului creat în mod special, care realizează o interpretare unitară a
Constituţiei;
• includerea printre titularii dreptului de a sesiza instanţa constituţională a autorităţilor
politice;
• decizia are efecte nu numai cu privire la părţile în litigiu, ci şi cu privire la autorităţile publice
şi la orice altă persoană fizică sau juridică (efecte erga omnes).

9. Apariția controlului constituționalității legilor în România - studiu de caz, Afacerea

tramvaielor din Bucureșt (1912)
Consacrarea vine în procesul dintre Societatea Tramvaielor Bucure şti şi Ministerul de
Interne (1912). Acest proces a purtat amprenta disputelor politice dintre administra ţia liberal
ă a Capitalei, sub care a fost creat ă societatea menit ă a moderniza re ţeaua de tramvaie a
Bucure ştiului, şi administra ţia conservatoare care a urmat.
Tribunalul Ilfov trebuia să răspundă la 2 probleme de drept:
1) competenţa sa în ceea ce priveşte cercetarea constituţionalităţii unei legi şi refuzul de a o
aplica;
şi 2) conformitatea legii din 1911 cu dispoziţiile constituţionale.

10. Controlul legilor în România

V. Curtea Constituțională a României

1. Atribuțiile Curții Constituționale a României

Conform art. 146 din Constitutie, Curtea Constitutionala are urmatoarele atributii:

a) Se pronunta asupra constitutionalitatii legilor, inainte de promulgarea acestora, la

sesizarea Presedintelui Romaniei, a unuia dintre presedintii celor doua Camere, a
Guvernului, a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, a Avocatului Poporului, a unui numar
de cel putin 50 de deputati sau de cel putin 25 de senatori, precum si, din oficiu,
asupra initiativelor de revizuire a Constitutiei.

b) Se pronunta asupra constitutionalitatii tratatelor sau altor acorduri international, la

sesizarea unuia dintre presedintii celor doua Camere, a unui numar de cel putin 50 de
deputati sau de cel putin 25 de senatori.

c) Se pronunta asupra constitutionalitatii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea

unuia dintre presedintii celor doua camera, a unui grup de parlamentar sau a unui
numar de 50 de deputati sau de cel putin 25 de senatori.

d) Hotaraste asupra exceptiilor de neconstitutionalitate privind legile si ordonantele,

ridicate in fata instantelor judecatoresti sau de arbitraj comercial si ridicate direct de
Avocatul Poporului.

e) Solutioneaza conflictele juridice de natura constitutional dintre autoritatile publice, la

cererea Presedintelui Romaniei, a unuia dintre presedintii celor doua Camere, a
primului-ministru sau a presedintelui CSM.
 f) Vegheaza la respectarea procedurii pentru alegerea Presedintelui Romaniei, si
confirma rezultatele sufragiului.

g) Constata existenta imprejurarilor care justifica interimatul in exercitarea functiei de

Presedinte al Romaniei si comunica cele constatate Parlamentului si Guvernului.

h) Da aviz consultativ pentru propunerea de suspendare a functiei Presedintelui

Romaniei.

i) Vegeaza la respectarea procedurii pentru organizarea si desfasurarea referendumului

si confirma rezultatele acestuia.

j) Justifica indeplinirea conditiilor pentru exercitarea initiative legislative de catre

cetateni

k) Hotaraste asupra contestatiilor care au ca obiect constitutionalitatea unui partid

politic.

l) Indeplineste si alte atributii prevazute de legea organica a Curtii.

2. Atribuțiile Curții Constituționale care privesc controlul constituționalității unor acte

normative

Conform art 146 din Constitutie, atributiile Curtii Constitutionale care privesc controlul
constitutionalitatii unor acte normative sunt:

a) Se pronunta asupra constitutionalitatii legilor, inainte de promulgarea acestora, la

sesizarea Presedintelui Romaniei, a unuia dintre presedintii celor doua Camere, a
Guvernului, a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, a Avocatului Poporului, a unui numar
de cel putin 50 de deputati sau de cel putin 25 de senatori, precum si, din oficiu,
asupra initiativelor de revizuire a Constitutiei.

b) Se pronunta asupra constitutionalitatii tratatelor sau altor acorduri international, la

sesizarea unuia dintre presedintii celor doua Camere, a unui numar de cel putin 50 de
deputati sau de cel putin 25 de senatori.

c) Se pronunta asupra constitutionalitatii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea

unuia dintre presedintii celor doua camera, a unui grup de parlamentar sau a unui
numar de 50 de deputati sau de cel putin 25 de senatori.

d) Hotaraste asupra exceptiilor de neconstitutionalitate privind legile si ordonantele,

ridicate in fata instantelor judecatoresti sau de arbitraj commercial si ridicate direct de
Avocatul Poporului.
3. Atribuțiile Curții Constituționale care privesc verificarea constituționalității unor
activități,
comportamente, atitudini

Conform art 146 din Constitutie, atributiile Curtii Constitutionale care privesc verificarea
constitutionalitatii unor activitati, comportamente si atitudini sunt:

a) Solutioneaza conflictele juridice de natura constitutional dintre autoritatile publice, la

cererea Presedintelui Romaniei, a unuia dintre presedintii celor doua Camere, a
primului-ministru sau a presedintelui CSM.

b) Vegheaza la respectarea procedurii pentru alegerea Presedintelui Romaniei, si

confirma rezultatele sufragiului.

c) Constata existenta imprejurarilor care justifica interimatul in exercitarea functiei de

Presedinte al Romaniei si comunica cele constatate Parlamentului si Guvernului.

d) Da aviz consultativ pentru propunerea de suspendare a functiei Presedintelui

Romaniei.

e) Vegeaza la respectarea procedurii pentru organizarea si desfasurarea referendumului

si confirma rezultatele acestuia.

f) Justifica indeplinirea conditiilor pentru exercitarea initiative legislative de catre

cetateni

g) Hotaraste asupra contestatiilor care au ca obiect constitutionalitatea unui partid

politic.

h) Indeplineste si alte atributii prevazute de legea organica a Curtii.

4. Obiecția de neconstituționalitate

Conform art 146 din Constitutie, obiectia de neconstitutionalitate este:

a) Se pronunta asupra constitutionalitatii legilor, inainte de promulgarea acestora, la

sesizarea Presedintelui Romaniei, a unuia dintre presedintii celor doua Camere, a
Guvernului, a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, a Avocatului Poporului, a unui numar
de cel putin 50 de deputati sau de cel putin 25 de senatori, precum si, din oficiu,
asupra initiativelor de revizuire a Constitutiei.

5. Excepția de neconstituționalitate

Conform art 146 din Constitutie, exceptia de neconstitutionalitate este:

d) Hotaraste asupra exceptiilor de neconstitutionalitate privind legile si ordonantele, ridicate

in fata instantelor judecatoresti sau de arbitraj commercial si ridicate direct de Avocatul
Poporului.
6. Condițiile de admisibilitate a unei excepții de neconstituționalitate, în baza art. 29
din Legea nr. 47/1992
Articolul 29
(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești
sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei
dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea
cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.
(2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de
judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața
instanței de judecată, în cauzele la care participă.
(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o
decizie anterioară a Curții Constituționale.
(4) Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat
excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale
părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă
excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile
părților, precum și dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanța de judecată
va trimite Curții Constituționale și numele părților din proces cuprinzând datele necesare
pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.
(5) Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța
respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea
poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la
pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.

7. Actele care nu pot constitui obiect al controlului de neconstituționalitate prevăzut la

lit. d) a art. 146 din Constituție

8. Obiecția și excepția de neconstituționalitate - asemănări și deosebiri

Controlul constituționalității legilor pe calea excepției de neconstituționalitate este un control

ulterior (a posteriori, asupra unei legi sau ordonanțe în vigoare) și concret (deoarece rezultă din
conflictul constituțional ivit în procesul de aplicare a legii). Excepția de neconstituționalitate permite
accesul subiectelor de drept la Curtea Constituțională, un acces indirect, intermediat de către
instanțele judecătorești.

Spre deosebire de obiecția de neconstituționalitate, excepția privește legile și ordonanțele

Guvernului, în vigoare. Particularitatea acestui control rezultă din faptul că instanța de contencios
constituțional este sesizată cu o excepție de neconstituționalitate ridicată de una dintre părți, de
procuror sau de instanță, din oficiu, în cursul unui proces desfășurat în fața unei instanțe
judecătorești. Neconstituționalitatea este, în acest caz, o chestiune incidentală în cadrul procesului
principal.

9. Soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile

publice

Curtea Constituţională soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre

autoritățile publice, numai la cererea: Preşedintelui României; a unuia din preşedinţii celor
două Camere; a primului-ministru; a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii.

Constituţia României şi Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii

Constituţionale utilizează sintagma „conflict juridic de natură constituţională” fără a
preciza conţinutul acesteia. Prin urmare, pentru stabilirea trăsăturilor conţinutului
conflictului juridic de natură constituţională, principalul reper îl constituie
jurisprudenţa Curţii Constituţionale

10. Actele Curții Constituționale. Efectele deciziilor Curții Constituționale

Curtea Constituțională își exercită atribuțiile prin acte denumite decizii și avize,si hotărârile.
Toate actele Curții sunt rezultatul unui vot luat cu majoritate, ele trebuie să fie motivate și se
publică în Monitorul Oficial.

Efectele deciziilor Curții Constituționale:

1. Obligativitatea erga omnes a deciziilor Curții Constituționale – consacrarea constituțională a
caracterului general obligatoriu al deciziilor acestei Curți determină ca ele să se impună tuturor
subiecților de drept, întocmai ca și un act normativ, spre deosebire de hotărârile instanțelor
judecătorești, care produc efecte inter partes. În plus, într-o jurisprudență constantă, Curtea a statuat
că puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile CCR, se atașează nu
numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină dispozitivul.
2. Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale – potrivit art. 147 alin. (4), deciziile Curții
Constituționale au putere numai pentru viitor. Dispoziția nu face decât să aplice principiul
neretroactivității legii în situația particulară a deciziilor Curții, care fac parte și ele din ordinea juridică
normativă și se supun principiilor care o guvernează.
În ceea ce privește hotărârile Curții, acestea trebuie privite nuanțat: acestea nu pot depăși efectele
juridice ale unui aviz (cele privind constatarea existenței împrejurărilor care justifică interimatul, cele
privind referendumul sau cele privind îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative
populare) sau, în cazul atribuției de la art. 146 lit. f) – Curtea veghează la respectarea procedurii
pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului – Curtea Constituțională
emite hotărâri care, potrivit legii electorale, sunt definitive.

VI. Actul legislativ

1. Actele Parlamentului României

Competenta originara si esentiala a Parlamentului o reprezinta adoptarea legilor.

Executivul se manifesta tot mai activ ca un co-legiuitor, dintr-o competenta exclusive,

legiferarea a devenit tot mai mult o competenta partajata, pe calea delegarii legislative.

Etapele procesului legislative: initiative, dezbaterea, votarea si promulgarea.

Majoritatea parlamentarilor intervin doar in cele doua etape de mijloc, initiative fiind
conferita, cu exceptia regimurilor prezidentiale, in principal Guvernulu, iar promulgarea
sefului Statului.

Conform art. 61 din Constitutie Parlamentul este unica autoritate legiuitoare.

Alte acte ale Parlamentului Romaniei:

Hotararile pot avea character normative sau pot prezenta pozitia cu privire la o problema
politica (act politic)

Cele mai importante hotarari sunt cele prin care se adopta Regulamentele de functionare a
camerelor (principiul autonomiei regulamentare).

2. Desfășurarea procesului legislativ (etapele procedurii legislative parlamentare)

Procedura legislativa comporta mai multe etape:

1. Initiativa legislativa

2. Sesizarea camerei competente, potrivit Constitutiei

3. Exameinarea si avizarea proiectului de lege de catre comisiile de specialitate ale

camerelor

4. Includerea proiectului de lege pe ordinea de zi a camerelor

5. Dezbaterea proiectului de lege in plenul fiecarei camera.

6. Votarea proiectului de lege in fiecare camera

7. Medierea (doar in cazul legilor constitutionale)

8. Semnarea legii de catre presedintii camerelor

9. Promulgarea legii de catre Presedintele Romaniei

10. Publicarea legii

11. Aprobarea legii prin referendum (doar in cazul legilor constitutionale)

3. Inițiativa legislativă (art. 74) vs. inițiativa revizuirii (art. 150)

art.74 Initiativa legislativa poate apartine, dupa caz, Guvernului, deputatilor, senatorilor sau
unui numar de cel putin 100.000 cetateni cu drept la vot, iar in cazul revizuirii Constitutiei
initiativa poate apartine Presedintelui Romaniei la propunerea Guvernului, a cel putin o
patrime din numarul deputatilor sau al senatorilor, precum si a cel putin 500.000 de cetateni
cu drept de vot.

In cazul initiative legislative, cetatenii care isi manifesta dreptul la aceasta trebuie sa provina
din cel putin un sfert din judetele tarii, iar in fiecare din aceste judete, respective in
municipiul Bucuresti, trebuie sa fie inregistrate cel putin 5000 de semnaturi in sprijinul
acestei initiative, iar in cazul revizuirii, cetatenii care o initiaza trebuie sa provina din cel
putin jumatate din judetele tarii, iar fiecare dintre aceste judete sau municipiul Bucuresti
trebuie sa fie inregistrate cel putin 20.000 de semnaturi in sprijinul acestei initiative.

Nu pot face obiectul initiative legislative a cetatenilor problemele fiscal, cele cu character
international, amnistia si gratierea.

4. Votarea legii. Cvorumul de ședință. Întoarcerea legii la prima Cameră sesizată

Conform art. 76 din Constitutie:

(1) Legile organice si hotararile privind regulamentele Camerelor se adopta votul

majoritatii membrilor ficarei camera.
 (2) Legile ordinare si hotararile se adopta cu votul majoritatii membrilor prezenti din
fiecare Camera.

Potrivit articolului 67, Camera deputatilor si senatul adopta legi, hotarari si motiuni, in
prezenta majoritatii membrilor.

Potrivit art. 75, alin (4) In cazul in care prima Camera sesizata adopta o prevedere care,
potrivit alineatului (1), intra in competenta sa decizionala, prevederea este definitiv
adoptata daca si cea de-a doua camera este de accord. In caz contrar, numai pentru
prevederea respectiva, legea se intoarce la prima Camera sesizata, care va decide definitiv.

(5) Dispozitiile alineatului (4) referitoare la intoarcerea legii se aplica in mod corespunzator
si in cazul in care Camera decizionala adopta o prevedere pentru care competenta decizionala
apartine primei Camere.

5. Promulgarea legii

Conform art. 77 din Constitutie:

(1) Legea se trimite spre promulgare, Presedintelui Romaniei. Promulgarea legii se face
in termen de cel mult 20 de zile de la primire.

(2) Inainte de promulgare, Presedintele poate cere Parlamentului, o singura data,

reexaminarea legii.

(3) Daca Presedintele a cerut reexaminarea legii ori daca s-a cerut verificarea
constitutionalitatii ei, promulgarea legii se face in cel mult 10 zile de la primirea legii
adoptate dupa reexaminarea sau de la primirea deciziei Curtii Constitutionale, prin
care I s-a confirmat constitutionalitatea.

6. Actele Guvernului României

Hotarari, emise in executarea dispozitiilor din lege, si ordonante care intervin in domeniul
rezervat legii.

Ordonantele: 1. se emit in baza unei legi special de abilitare, in care sunt prevazute
in ce domenii si pana la ce data este transferata competenta. Aceste ordonante nu
pot interveni in domeniul rezervat legilor organice

7. Delegarea legislativă

O procedura derogatorie de la cea comuna o reprezinta delegarea legislative, care apare ca

o exceptie de la principiul “ delegata non delegatur”, si care consta in transferarea
competentelor de a edicta norme cu valoare de lege de la legislativ la executive. + art 115

8. Ordonanțele simple și ordonanțele de urgență ale Guvernului

- o prezentare comparativă
Ordonanţa simplă - în timpul vacanţelor parlamentare ( decembrie-februarie şi iulie-
august), Parlamentul deleagă Guvernului dreptul de a legifera prin emiterea de
ordonanţe simple. Delegarea se realizează pe domeniile pentru care se adoptă legi
ordinare. Delegarea s-a considerat a fi necesară deoarece relaţiile sociale evoluează
şi ele necesită reglementare continuă. Ordonanţele au putere de lege pentru
perioada în care activează

Ordonanţa de urgenţă, este actul normativ care poate fi adoptat de Guvern în situaţii
excepţionale, conform dispoziţiilor art.114 din Constituţie. Ordonanţa de urgenţă intră
în vigoare numai după depunerea ei spre abrobare la Parlament. În prezent se
realizează un abuz prin emiterea nejustificată de ordonaţe de urgenţă. Prin această
practică toate Guvernele şi-au acordat putere de legiferare pe domenii care sunt în
atributul de relglementare exclusivă a Paralamentului. Prin această tactică puterea
executivă se substituie puterii legislative, sporindu-şi artificial puterea de
reglementare. Ordonanţele de urgenţă au putere de lege pentru perioada în care
activează.

9. Ordonanțele de urgență ale Guvernului în lumina jurisprudenței Curții

Constituționale a României

Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale referitoare la art. 115 alin. (4) din Constituție,
Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență în următoarele condiții, întrunite în mod
cumulativ: existența unei situații extraordinare; reglementarea acesteia să nu poată fi
amânată; urgența să fie motivată în cuprinsul ordonanței.

Situațiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obișnuit sau comun și au un

caracter obiectiv, în sensul că existența lor nu depinde de voința Guvernului, care, în
asemenea împrejurări, este constrâns să reacționeze prompt pentru apărarea unui interes
public pe calea ordonanței de urgență.

Ordonanța de urgență nu constituie o alternativă aflată la discreția Guvernului, prin care

acesta și-ar putea încălca obligația sa constituțională de a asigura, în vederea îndeplinirii
programului său de guvernare, reglementarea prin lege, de către Parlament, a relațiilor ce
constituie obiectul acestei reglementări

10. Natura juridică a deciziilor Curții Constituționale a României

De la data publicarii lor in Monitorul Oficial al Romaniei, deciziile Curtii Constitutionale
pronuntate in controlul constitutionalitatii actelor legislative sunt general obligatorii.
In controlul anterior, Parlamentul trebuie sa puna legea de accord cu decizia Curtii
Constitutionale.
In controlul posterior, legea isi inceteaza efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei daca,
in acest interval, nu este pusa de accord cu dispozitiile Constitutiei, potrivit deciziei.
Desi cu un impact asemanator unei norme legale, deciziile Curtii raman totusi in sfera
actelor jurisdictionale.

VII. Parlamentul României

1. Mandatul parlamentar în România
• la cel mult 20 de zile de la alegeri, Preşedintele României convoacă Parlamentul;
• validarea mandatului fiecărui parlamentar şi constituirea grupurilor parlamentare;
• activitatea Parlamentului nou ales se desfăşoară pe durata a patru ani, care reprezintă
mandatul aleşilor;
• grupurile parlamentare se pot constitui din cel puţin 10 deputaţi, respectiv 7 senatori;
independenţii se pot afilia unuia dintre grupuri sau pot crea un grup propriu, iar cei care
reprezintă minorităţile naţionale pot constitui un singur grup;
•  natura juridică este de mandat reprezentativ.

2. Protecția mandatului parlamentar (incompatibilități, imunități)

INCOMPATIBILITĂȚI :
• nimeni nu poate fi în acelaşi timp şi deputat şi senator;
• calitatea de deputat sau senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcții publice de
autoritate, cu excepția celei de membru al Guvernului;
• Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi senatorilor şi legea nr. 161/2003 privind
unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor
publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei (incompatibilități cu
funcții din economie și interdicție publicitară);
• parlamentarul aflat într-o situaţie de incompatibilitate va informa în termen de 15 zile
Biroul permanent, iar după alte 30 de zile va opta între mandatul de parlamentar şi funcţia
incompatibilă;
• cazurile de incompatibilitate vor fi trimise spre examinare Comisiei juridice, care va
întocmi un raport.
• protecţie acordată împotriva acţiunilor celorlalte puteri;
• iresponsabilitatea (art. 72 alin. 1) = lipsa răspunderii pentru opiniile exprimate în exercitarea
mandatului;
• imunitatea nu este susceptibilă de suspendare sau de întrerupere şi nu se poate renunţa la
aceasta;
• imunitatea parlamentară are o triplă limitare:
a) prin raportare la persoană = recunoscută doar parlamentarului;
b) prin raportare la materie = acoperă doar voturile sau opiniile politice exprimate în
exercitarea mandatului;
c) limitare determinată de săvârşirea unei infracţiuni flagrante = este permisă
reţinerea şi perchiziţionarea parlamentarului, ministrul justiţiei având însă obligaţia
înştiinţării preşedintelui Camerei
Imunitatea parlamentară este o garanție juridică a exercitării nestânjenite de către deputați și
senatori a activității lor. Ea nu trebuie interpretată ca o înlăturare a răspunderii juridice a
deputatului sau senatorului pentru încălcarea legilor, ci ca o protecție împotriva eventualelor
abuzuri sau presiuni.

3. Drepturile și obligațiile deputaților și senatorilor

În privința drepturilor și îndatoririlor parlamentarilor, doctrina a identificat mai multe criterii
de clasificare, în funcție de:
- natura dreptului: drepturi politice și drepturi patrimoniale;
- conținutul dreptului: drepturi și îndatoriri care privesc organizarea internă a Camerelor și
drepturi și îndatoriri ce țin de raportul de reprezentare și de responsabilitatea față de alegători;
- timpul în care pot fi exercitate: drepturile și îndatoririle pe care parlamentarii le exercită
în timpul ședințelor și cele pe care le exercită între ședințe;
- modul de reglementare: drepturile și îndatoririle prevăzute în Constituție și cele prevăzute
de legi și regulamente;
- modul de exercitare: unele drepturi se exercită individual, iar altele în colectiv (sub forma
grupurilor parlamentare sau sub forma unui anumit număr de deputați sau senatori).
PRINCIPALA OBLIGAȚIE A PARLAMENTARILOR ESTE ACEEA DE A
PARTICIPA LA ȘEDINȚELE CAMEREI DIN CARE FAC PARTE ( OBLIGAȚIA
LEGALĂ, MORALĂ ȘI REGULAMENTARĂ).

4. Imunitatea parlamentară în lumina jurisprudenței Curții Constituționale a României

(1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru
opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
(2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au
legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi
percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după
ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie.
(3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei.
Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a
percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va
dispune imediat revocarea acestei măsuri.

5. Bicameralismul. Monocameralism sau bicameralism?

BICAMERALISMUL = soluția structurală firească pentru statele federale, unde, pe lângă
principiul participării, se impune și principiul dublei legitimări a parlamentului – cea
democratică și cea decurgând din reprezentarea statelor componente;
Bicameralismul se caracterizează, în esență, prin:
- recunoașterea, ca atare, prin dispozițiile Constituției, a celor două Camere și calificarea lor
ca structuri ale Parlamentului, și
- alegerea distinctă a Camerelor de către corpul electoral (Camerele pot avea aceeași
legitimitate, precum și aceeași competență sau competențe diferite = sisteme bicamerale
egalitare și sisteme bicamerale inegalitare);
BICAMERALISM VS. MONOCAMERALISM
Avantajele pe care structura bicamerală a forului legiuitor le prezintă sunt evidente. Astfel, se
evită concentrarea puterii în Parlament, întrucât Camerele acestuia se vor împiedica reciproc
să devină suport al unui regim autoritar.
Totodată, se asigură dezbateri și un cadru de analiză succesivă a legilor de către două corpuri
diferite ale forului legiuitor, ceea ce oferă o mai mare garanție a calității actului legislativ.
Adoptarea legilor în cadrul unui Parlament unicameral se face după mai multe «lecturi»
succesive ale unui text, astfel cum, de altfel, se propune și în prezentul proiect de revizuire a
Constituției. Fiind realizate însă de același corp legiuitor, lecturile pot deveni o formalitate
artificială, sau pot fi suprimate din rațiuni de urgență.
Bicameralismul determină ca a doua lectură a legii să se facă, întotdeauna, de o altă adunare,
ceea ce este de natură să determine o percepție critică accentuată. Se oferă astfel
oportunitatea unei mai bune cooperări critice, a dezbaterii comune și colective de luare a
deciziilor, conferindu-se amploare formării voinței statului parlamentar.

6. Organizarea internă a Parlamentului României

• Regulamentul intern - cenzurabil (doar) de către Curtea Constituţională.

• Autonomie regulamentară, însă regulamentul nu poate conţine prevederi obligatorii pentru

cealaltă Cameră sau pentru persoane din afară.

• Adoptă un buget propriu, inclus în bugetul naţional.

• În fruntea Camerei se află un preşedinte:

• membru de drept al Biroului permanent, ales la începutul legislaturii şi pe durata
mandatului Camerei;
• președintele Senatului înlocuieşte de drept pe Preşedintele României;
• un plus de exigenţă în reglementarea revocării sale.
• Camera alege un birou permanent: 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi 4 chestori, pentru
durata unei sesiuni şi care sunt revocabili.

• Se ţine seama de criteriul configuraţiei politice a Camerei.

Organizarea internă a Parlamentului României cuprinde: birourile permanente, grupurile

parlamentare și comisiile parlamentare.

7. Comisiile parlamentare
Comisiile parlamentare sunt organe interne de lucru ale fiecărei Camere, subordonate
acesteia și având o competență de specialitate, potrivit Regulamentului Camerei.
Crearea lor este determinată de faptul că adunările legislative (Camerele) sunt prea
numeroase pentru a delibera de manieră utilă, dacă nu dispun de analize și studii prealabile.
Comisiile nu au putere de decizie proprie, ele doar transmit, de regulă, avizul sau raportul
elaborat Camerei, care va decide definitiv.
Comisiile parlamentare pot fi permanente, fiind stabilite chiar prin regulamentele Camerelor,
sau temporare, constituite pentru examinarea unor probleme specifice.

8. Funcționarea Parlamentului
• Reguli cuprinse în norme constituţionale, de lege sau ale Regulamentelor Camerelor.
• Temporal, activitatea este împărţită în legislaturi (perioada de 4 ani pentru care
Parlamentul este ales) şi sesiuni (perioada între două vacanţe parlamentare; februarie-iunie
și septembriedecembrie). Sesiunea poate fi ordinară sau extraordinară.
• Parlamentul îşi desfăşoară activitatea în plen, în cadrul şedinţelor parlamentare, care, ca
regulă generală, sunt publice.
• Ședinţele sunt conduse de preşedinte sau de unul dintre vicepreşedinţi, după o ordine de
zi stabilită de biroul permanent.
• Cele două Camere se pot întruni şi în şedinţe comune, în situaţii de importanţă
excepţională: pot viza instituţia Prezidenţială (mesaj, jurământ, suspendare, punere sub
acuzare), organe de stat cu activităţi în domeniul siguranţei (Consiliul Suprem de Apărare a
Ţării şi serviciile de informaţii), activitatea Guvernului (dezbaterile programelor, acordarea
votului de încredere, votarea moţiunii de cenzură), adoptarea bugetului, hotărâri legate de
starea de război, numirea Avocatului Poporului, stabilirea statutului deputaţilor şi al
senatorilor, adoptarea unor decizii şi declaraţii politice.

9. Controlul parlamentar asupra Guvernului

· formele și mijloacele de exercitare a controlului parlamentar se pot clasifica în mai
multe categorii: controlul exercitat prin rapoarte și mesaje; controlul exercitat prin comisiile
parlamentare; controlul exercitat prin întrebări și interprelări; controlul exercitat prin
solicitarea de informații; controlul exercitat prin primirea și soluționarea de petiții; controlul
exercitat prin Avocatul Poporului;
· controlul exercitat prin întrebări și interpelări: deosebirea dintre întrebări și interpelări
constă în aceea că întrebarea reprezintă o solicitare (adresată de către deputați sau
senatori organelor de stat – Guvernului, miniștrilor ori altor conducători ai organelor
administrației publice) de a răspunde dacă un fapt este adevărat ori o informație este exactă,
în vreme ce interpelarea este o cerere scrisă, adresată de un parlamentar Guvernului sau
unui membru al acestuia, prin care se solicită explicații asupra politicii Guvernului în
problemele activității sale interne sau externe. ;

10. Dizolvarea Parlamentului

(1) După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare,
Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de
încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai
după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură.
(2) În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată.
(3) Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui României
şi nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă.

VIII. Președintele României

1. Alegerea și mandatul Președintelui
Art. 81
(1) Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.
(2) Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi
ale alegătorilor înscriși în listele electorale.
(3) În cazul în care nici unul dintre candidați nu a întrunit această majoritate, se organizează
al doilea tur de scrutin, între primii doi candidați stabiliți în ordinea numărului de voturi
obținute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obținut cel mai mare număr de
voturi.
(4) Nici o persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al României decât pentru cel mult
două mandate. Acestea pot fi și succesive.
• mandatul este de 5 ani;
• nu poate îndeplini nicio altă funcţie publică sau privată;
• nu este răspunzător pentru opiniile exprimate în timpul mandatului, putând fi judecat doar în
caz de înaltă trădare, în urma votului a 2/3 din numărul total al parlamentarilor. Competenţa
de judecată revine Î.C.C.J.;
• de la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii, Preşedintele este suspendat de drept;
• art. 84 alin. (2) acordă Preşedintelui imunitate, făcând trimitere la art. 72 alin. (1): deputaţii
şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice
exprimate în exercitarea mandatului

2. Vacanța și interimatul funcției de Președinte al României

· vacanța funcției de Președinte poate interveni în caz de demisie (act unilateral al
Președintelui, care, din proprie inițiativă, renunță la mandatul său; Președintele poate
demisiona oricând din funcția pe care o deține, fără restricții și poate să își motiveze sau nu
gestul),
· demitere din funcție (act sancționator la adresa Președintelui care intervine fie în
urma votului popular dat cu ocazia organizării referendumului de demitere (art. 95), în urma
suspendării sale din funcție, fie în urma rămânerii definitive a hotărârii Înaltei Curți de
Casație și Justiție (art. 96) de condamnare pentru înaltă trădare),
 · imposibilitatea definitivă de exercitare a atribuțiilor (cazurile de boală gravă a
Președintelui, care nu îi mai permit acestuia să își exercite atribuțiile; este vorba despre o
imposibilitate definitivă, cu caracter ireversibil, iar nu de una temporară)
· sau deces (cauză naturală de încetare a mandatului Președintelui înainte de termen);
· în termen de 3 luni de la data la care a intervenit vacanța funcției de Președinte al
României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Președinte;
· în perioada de vacanță a funcției, interimatul se asigură, în ordine, de președintele
Senatului sau de cel al Camerei Deputaților;
· situațiile ce pot conduce la interimatul funcției:
· cele patru cazuri de vacanță a funcției de Președinte;
· suspendarea din funcție a Președintelui (conform art. 95 și 96 din Constituție);
· imposibilitatea temporară a exercitării prerogativelor sale de către Președinte (una temporară,
iar nu perpetuă);
· pe durata interimatului, președintele interimar nu poate exercita atribuțiile prevăzute la art.
88-90 din Constituție; prin urmare, acesta nu poate:
o să adreseze mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale națiunii;

o să dizolve Parlamentul în condițiile art. 89 din Constituție;

să inițieze un referendum pentru consultarea poporului cu privire la probleme de interes
național.

3. Funcțiile Președintelui României

1. Reprezentarea statului - Președintele reprezintă intern și extern statul
2. Garantarea independenței naționale, a unității și a integrității teritoriale a țării -
Președintele garantează valorile statului
3. Medierea între puterile statului și între stat și societate, pentru a veghea la respectarea
Constituției și la buna funcționare a autorităților publice - Președintele este mediator între
puterile statului - Vegherea la respectarea Constituției
4. Garantarea îndeplinirii obligațiilor asumate de România față de Uniunea Europeană - Cele
patru autorități statale (garanții instituționali - Parlamentul, Președintele, Guvernul și
autoritatea judecătorească) garantează nu doar aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate
din Tratatul de aderare la UE, ci și celelalte obligații ce rezultă din principile de funcționare a
UE: aplicarea directă a normelor europene, aplicarea lor prioritară, obligativitatea regulilor
comunitare și participarea la instituțiile europene).

4. Atribuțiile Președintelui în raporturile cu Guvernul

Președintele României:
· desemnează candidatul pentru funcția de prim-ministru;
· numește membrii Guvernului, pe baza votului de investire acordat de Parlament sau la
propunerea primului ministru;
· revocă și numește, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului;
· ia parte la ședințele Guvernului, fie la inițiativa sa (probleme de importanță deosebită
privind politica externă, apărarea țării sau asigurarea ordinii publice), fie la a primului-
ministru (alte situații);
· semnează tratatele negociate de Guvern și le prezintă spre ratificare Parlamentului
într-un termen rezonabil;
· la propunerea Guvernului, numește și recheamă ambasadorii;
· aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice;
· colaborează cu Guvernul în exercitarea dreptului de inițiativă a revizuirii Constituției.

5. Atribuțiile Președintelui în raporturile cu Parlamentul

Președintele României:
· adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice, în care își
face cunoscută poziția;
· dacă Parlamentul nu a acordat Guvernului votul său de încredere în 60 de zile de la
prima solicitare, Președintele poate dizolva Parlamentul, cu observarea următoarelor limitări:
· să fi fost respinse cel puțin două solicitări de investitură;
· să fi fost consultați președinții camerelor și liderii grupurilor politice;
· să nu fi fost folosită această prerogativă în anul respectiv;
· să nu fi rămas mai puțin de 6 luni din mandat;
· să nu fie instituită starea de mobilizare, de război, de asediu sau de urgență;
· promulgarea legilor și dreptul de a cere reexaminarea legii;
dreptul de a recurge la consultarea națiunii prin intermediul unui referendum în cazul unor
probleme de interes național, cu consultarea prealabilă a Parlamentului
6. Atribuțiile Președintelui în raporturile cu Autoritatea judecătorească și cu Curtea
Constituțională a
României

alte atributii sunt legate de relatia Presedintelui cu autoritatile jurisdictionale, acesta numeste
judecatorii, participa si prezideaza lucrarile Consiliului Superior al Magistraturii.
Presedintele Romaniei numeste trei dintre judecatorii Curtii Constitutionale

7. Răspunderea Președintelui României - caracterizare generală

Raspunderea Presedintelui Romaniei este formata din mai multe etape precum:
Suspendarea din functie a Presedintelui in cazul savarsirii unor fapte grave prin care au fost
inculcate prevederile constitutionale; demiterea din functie a Presedintelui in urma unui
referendum organizat in cel mult 30 de zile de la suspendarea acestuia (Presedintele raspunde
in fata poporului, nu in fata
Parlamentului) si punerea sub acuzare, Presedintele poate fi pus sub acuzare, pentru inalta
tradare, de catre Parlament, cu votul a cel putin 2/3 dintre parlamentari.
8. Suspendarea din funcție a Președintelui României

In cazul savarsirii unor fapte grave prin care au fost inculcate prevederile constitutionale, se
declanseaza procedura suspendarii din functie a Presedintelui (art. 95 din Constitutie);
initiative este a 1/3 din numarul total al parlamentarilor, decizia apartinand Camerelor
reunite, cu votul majoritatii lor; este necesar avizul consultative al Curtii Constitutionale; In
ipoteza in care Presedintele este pus sub acuzare, Presedintele e suspendat de drept pana la
data demiterii; intr-un termen de cel mult 30 de zile va fi organizat un referendum, in legatura
cu demiterea Presedintelui; demiterea Presedintelui este, de fapt, o revocare populara, el fiind
ales de popor, nu raspunde in fata Parlamentului, ci in fata corpului electoral.
Curtea Constitutionala a definit notiunea de “fapte grave” prin care se incalca prevederile
Constitutiei: “ pot fi considerate fapte grave de incalcare a prevederilor Constitutiei actele de
decizie sau sustragerea de la indeplinirea unor acte de decizie obligatorii, prin care
Presedintele Romaniei ar impiedica functionarea autoritatilorpublice, ar suprima sau ar
restrange drepturile si libertatile cetatenilor, ar tulbura ordinea constitutional ori ar urmari
schimbarea ordinii constitutionale sau alte fapte de aceeasi natura care ar avea sau ar putea
avea efecte similar”

9. Punerea sub acuzare a Președintelui României

Conform art. 96 din Constitutie:

(1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi
din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui
României pentru înaltă trădare.
(2) Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi
senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui României pentru a
putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.
(3) De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii Preşedintele este suspendat de
drept.
(4) Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele este
demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

10. Actele Președintelui. Contestarea actelor Președintelui

10.Actele Presedintelui. Contestarea actelor Presedintelui.

Conform art. 100 din Constitutie:
(1) In exercitatrea atributiilor sale, Presedintele Romaniei emite decrete care se publica in
Monitorul Oficial al Romaniei. Nepublicarea atrage inexistenta decretului.
(2) Decretele emise de Presedintele Romaniei in exercitatrea atributiilor sale prevazute in
art. 91 alin. (1) si (2), art. 92 alin. (2) si (3), art. 93 alin (1) si art. 94 lit a), b) si d) se
contrasemneaza de primul ministru.

Contestarea actelor Presedintelui: Presedintele altaturi de Guvern si celelalte autoritati ale

administratiei publice, emite acte juridice cu character administrative; astfel, potrivit art.
126 alin. (6), decretele prezidentiale pot fi controlate, in principiu, din punct de vedere al
legalitatii, in fata instantei de contencios administrativ.

IX. Guvernul României

1. Rolul și atribuțiile Guvernului României

Rolul guvernului- asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea
generală a administrației publice.

Atribuțiile guvernului sunt:

- exercită conducerea generală a administrației publice

- inițiază proiecte de lege și le supune spre adoptare Parlamentului

- aprobă strategiile și programele de dezvoltare economică a țării, pe ramuri și domenii de

activitate.

2. Formarea Guvernului - rolul Parlamentului și al Președintelui României în

procedura învestiturii
Guvernului și a numirii miniștrilor

- Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma

consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o
asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.

- Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare,

votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului.

- Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă

comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi
senatorilor.

3. Durata mandatului Guvernului

Mandatul se întinde până la validarea următoarelor alegeri parlamentare generale.

4. Încetarea funcției de membru al Guvernului

5. Primul-ministru
- Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia,
respectând atribuţiile ce le revin. De asemenea, prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului
rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate.

- Preşedintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru.

6. Remanierea guvernamentală

- Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte

Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.
- În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi
numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului.

7. Responsabilitatea ministerială

Este politică și penală. Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru
întreaga sa activitate.
Membrii guvernului pot fi urmăriți penal pentru fapte săvârșite în exercitarea funcției lor,
numai la cerea camerei deputaților, a Senatului sau a Președintelui României

8. Angajarea răspunderii Guvernului în lumina jurisprudenței Curții Constituționale a

României
-Guvernul își poate angaja răspunderea în fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședință
comună, asupra unui program, a unei declarații de politică generală sau a unui proiect de
lege.
- Guvernul este demis dacă o moțiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la
prezentarea programului, a declarației de politică generală sau a proiectului de lege, a fost
votată în condițiile articolului 113

9. Funcționarea Guvernului
- funcția de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a
Programului de guvernare;
-funcția de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ și instituțional
necesar în vederea realizării obiectivelor strategice
- funcția de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe
plan intern și extern

10. Actele Guvernului

- Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe.
- Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor.
- Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile
prevăzute de aceasta.

X. Autoritatea judecătorească
1. Putere judecătorească sau autoritate judecătorească?
· Constituția din 1991 nu mai face trimitere la o „putere judecătorească” sau
jurisdicțională, ci vorbește doar despre „autoritatea judecătorească”, concept mai larg, ce
include instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii;
· puterea judecătorească este reprezentată, așadar, de instanțele judecătorești, în timp ce
autoritatea judecătorească cuprinde, alături de instanțe, Ministerul Public și Consiliul
Superior al Magistraturii;
· Există, totuși, o putere judecătorească? Teoria clasică împărțea puterea statală între
trei puteri. Dar analiza se axa, în principal, pe două: cea executivă și cea legislativă. Potrivit
opiniei lui Montesquieu, devenită clasică, „dintre cele trei puteri despre care am vorbit, cea
de a judeca este într-un fel nulă: nu rămân decât două”; și totuși, ea nu este negată cu totul, ci
este o autoritate, iar nu o putere

2. Noțiunea de justiție. Noțiunea de putere judecătorească

Noțiunea de justiție are două sensuri :
- lato sensu = rep. ideea de dreptate, echitate și egalitate în fața legii. Acest sens este utilizat
în vorbirea populară pentru a desemna activitatea de soluționare a conflictelor din societate
- stricto sensu = totalitatea instituțiilor prin intermediul cărora se exercită actul de justiție:
instanțe de judecată, magistrați, avocati, executori judecătorești etc. Justiția este un serviciu
public exercitat de instituții specializate ale statului.

3. Principiile constituționale ale autorității judecătorești

Principiile constituționale ale autorității judecătorești sunt: principiul legalității, principiul
independenței și imparțialității judecătorilor și instanțelor judecătorești ( garanții ale
independenței justiției: inamovibilitatea, modul de recrutare, avansare etc ), folosirea limbii
oficiale și a limbii materne în justiție, principiul procesului echitabil.

4. Principiul legalității ca principiu constituțional al autorității judecătorești

Principiul legalității = legalitatea justiției: este instituit în art. 124 din Const. României, care
prevede că justiția se înfăptuiește în numele legii, iar judecătorii sunt independenți și se supun
numai legii.
Principiul prevede două aspecte:
a) instituirea, organizarea și funcționarea justiție conform legii
b) aplicarea de catre justiție a unor sancțiuni prevăzute de lege.
Primul aspect se referă la faptul că instituirea unui tip de justiție se face numai prin lege și că
organizarea și funcționarea justiției se realizează numai în conformitate cu legea. Acest
principiu mai are în vedere faptul ca judecătorii trebuie să aplice legea la situația concretă pe
care o au de judecat.

5. Principiul independenței justiției. Garanțiile independenței justiției

Independența justiției = acest principiu are în vedere independența justiției ca putere de stat
față de celelalte puteri ale statului și independența judecătorilor

6. Principiul accesului liber la justiție

ART. 21- accesul liber la justiție
(1) orice pers se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și intereselor
sale legitime.
(2) nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept
(3) părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen
rezonabil
Dreptul echitabil și termenul rezonabil.
7. Puterea judecătorească în România. Organizarea și funcționarea instanțelor
judecătorești
Existența unei puteri judecătorești într-un regim politic de separație a puterilor în stat
răspunde unei duble cerinte :
a) îndeplinirea acelui dezmembrământ al suveranității ce privește soluționarea litigiilor
de societate,
b) instituirea unei contra-puteri , care să asigure respectarea legii și de către organe
aparținând celorlalte două puteri.
Puterea judecătorească o putem privi :
- sub asepect organic , alcătuită din instanțele judecătorești, Ministerul Public și
Consiliul Superior al Magistraturii (autoritatea judecatorească ),
- sub aspect funcțional - interesează actul de justiție, care se realizează prin Înalta
Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești.

8. Ministerul Public
- instituție proprie statului de drept, ce înlocuiește procuratura din regimul comunist ;
- alcătuit din corpul procurorilor, constituiți în parchete organizate pe lângă fiecare instanță,
conducerea întregului sistem fiind încredințată procurorului general al PÎCCJ ;
- Ministerul Justiției își exercită autoritatea asupra procurorilor ;
- Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității,al imparțialității și al
controlului ierarhic ;
- în cadrul PÎCCJ funcționează Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate
Organizată și Terorism (DIICOT), ca structură specializată în combaterea criminalității
organizate și terorsimului și Direcția Națională Anticorupție (DNA) , în combaterea
infracțiunilor de corupție .

9. Consiliul Superior al Magistraturii

- creat pt. îndeplinirea a două atribuții:

a) implicarea în alcătuirea corpului magistraților, judecători și procurori, care sunt numiți de

Președinte la propunearea CSM .

b ) instanța disciplinară a magistraților ( înainte de revizuirea din 2003, CSM era o astfel de
instanță doar pt judecători. ) În aceste situații, Ministerul Justiției , președintele Înaltei Curți
de Casație și Justiție(ICCJ) și procurorul general al pachetului de pe lângă ÎCCJ nu au drept
de vot

Din 2003 s-a reușit promovarea a ceea ce nu a fost însușit de Constituanta din 1991:
includerea în componența Consiliului Superior al Magistraturii și a unor membrii care nu sunt
magistrați.

10. Raporturile autorității judecătorești cu legislativul și executivul

Raporturile cu legislativul:
- Parlamentul stabilește, prin lege, organizarea judiciară și statutul magistraților,
competența și procedura după care instanțele judecătorești și Ministerul Public își
desf. Activitatea
- Justiția poate interveni în activitatea legislativă prin intermediul controlului
constituționalității legilor ( indirect , fiind ,,asociate,, controlului de constituționalitate )
Raporturile cu exectivul :
- magistratii sunt numiți în funcție de Președintele României,
- Președintele prezidează ședințele CSM la care participă ,
- Președintele numește și revocă, la propunerea CSM în/din funcțiile de conducere ale ÎCCJ,
- Președintele acordă grațierea individuală,
- Președintele numește în funcție PG al României și PG al DNA.
csm- consiliul superior al magistraturii