Stingerea Obligatiilor

STINGEREA OBLIGATIILOR
Cuprins
Introducere.............................................................................................................................................1
Capitolul 1..............................................................................................................................................2
Consideraţii introductive privind stingerea obligaţiilor.........................................................................2
1.1 Noţiuni introductive....................................................................................................................2
1.2 Mijloacele juridice de stingere a obligaţiilor. Reglementare. Enumerare.........................................7
1.3 Criterii de clasificare........................................................................................................................8
Capitolul 2..............................................................................................................................................9
Stingerea obligaţiilor prin executare voluntară.....................................................................................9
2.1 Consideraţii introductive. Principiul executării întocmai a obligaţiilor.........................................10
2.2 Plata................................................................................................................................................12
2.2.1 Noţiunea de plată. Natură juridică..............................................................................................12
2.2.2 Subiectele plăţii...........................................................................................................................13
2.2.3 Imputaţia plăţii............................................................................................................................20
2.3 Punerea în întârziere a creditorului.................................................................................................22
Capitolul 3............................................................................................................................................23
Executarea silită a obligaţiilor.............................................................................................................23
3.1 Dreptul la executarea silită în natură..............................................................................................27
3.1.1 Executarea silită în natură a obligației de a da...........................................................................30
3.1.2 Executarea obligaţiei de a face...................................................................................................32
3.1.3 Executarea obligatiilor de a nu face............................................................................................37
3.2 Executarea prin echivalent..............................................................................................................38
3.3 Opoziţia la plată. Poprirea..............................................................................................................39
Capitolul 4...........................................................................................................................................40
Alte mijloace de stingere a obligaţiilor................................................................................................40
4.1 Compensaţia.............................................................................................................................41
4.2 Darea în plată. Cesiunea de creanţă la locul executării...................................................................45
4.3 Confuziunea...................................................................................................................................48
4.4 Remiterea de datorie.......................................................................................................................50
4.5 Imposiblitatea fortuită de executare a obligaţiei de către debitor..............................................52
Capitolul 5............................................................................................................................................54
Practică judiciară................................................................................................................................54
Capitolul 6............................................................................................................................................65
Concluzii..............................................................................................................................................65
Bibliografie..........................................................................................................................................70
1
Introducere
A fi obligat e sinonim cu a fi constrâns la o anumită atitudine sau activitate. Cotidian,

fiecare dintre noi ne simţim sau suntem obligaţi să ne comportăm într-un anumit fel, ştiind că
dacă nu o vom face, vom suporta consecinţele. Exemplele sunt infinite, în cele mai deosebite
registre. Astfel, suntem obligaţi să traversăm strada în locurile marcate, să întoarcem o vizită
unui prieten, să plătim impozitele, să fim la o anumită oră la serviciu, etc.1.
Doctrina a semnalat, în mod constant, că unele din categoriile enumerate în cadrul art.
1091 din vechiul Cod civil nu reprezintă propriu-zis mijloace de stingere a obligaţiilor.
Astfel, novaţia este un mod de transformare a obligaţiei, nulitatea şi rezoluţiunea sunt
moduri de desfiinţare a raportului juridic obligaţional cu efect retroactiv, iar prescripţia
extinctivă este un mod de stingere a dreptului la acţiune în sens material2.
Valorificând opiniile exprimate de doctrină, noul Cod civil prevede în art. 1615 ca
moduri de stingere a obligaţiilor plata, compensaţia, confuziunea, remiterea de datorie,
imposibilitatea fortuită de executare, cu menţiunea că la acestea se pot adăuga şi alte mijloace
expres prevăzute de lege.
Se impune, de asemenea, precizarea că, potrivit dispoziţiilor art. 118 din Legea de
punere în aplicare Noului Cod civil, obligaţiile extracontractuale născute înainte de intrarea în
vigoare a noului Cod civil sunt supuse modurilor de stingere prevăzute de acesta.
În prezenta lucrare vom discuta despre principalele moduri de stingere a obligaţiilor.
Astfel că obiectivul primului capitol este definirea principalelor mijloace juridice de stingere a
obligaţiilor, stabilirea prevederilor legale cu privire la acestea, a criteriilor de clasificare.
Cel de-a doilea capitol prezintă modalităţi de stingere a obligaţiilor prin executare
voluntară în timp ce în cel de-a treilea capitol vom discuta despte executarea silită a
obligaţiilor.
Capitolul patru al lucrării este destinat altor mijloace de stingere a obligaţiilor ca de
exemplu, compensaţia, darea în plată, confuziunea etc.
1
P.Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 90 - 99
2
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a IX-a, revizuită şi adăugită, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 377-378; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I, Regimul juridic general,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006 p. 440-441; I. Adam, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2004, p. 645
2
Cel de-al cincilea capitol al lucrării constituie partea practică a lucrării şi anume
prezentarea câtrva speţe din practica judiciară a instanţelor judecătoreşti.
3
Capitolul 1.
Consideraţii introductive privind stingerea obligaţiilor
1.1 Noţiuni introductive
4
Din multitudinea de obligaţii concrete existente, numai unele sunt de natură juridică,
iar dintre acestea, doar anumite obligaţii sunt de drept civil. Dar toate obligaţiile au ca numitor
comun ideea de constrângere, realitatea că,dacă nu sunt îndeplinite benevol, se va exercita o
anumită presiune, care uneori se materializează chiar într-o sancţiune a neîndeplinirii lor.
Tipul, natura şi intensitatea sancţiunilor, care însoţesc obligaţiile, constituie criteriul
cel mai simplu de utilizat în clasificarea obligaţiilor.
Obligaţia civilă desemnează o categorie juridică aparte, permiţând delimitarea ei de
alte obligaţii sau îndatoriri juridice, dar şi de simplele datorii izvorâte din forul interior sau din
simplele convenţii sociale3. Obligaţia civilă este un raport de drept, o legătură stabilită între
(cel puţin) doi subiecţi de drept distincţi în virtutea căreia unul dintre subiecţi datorează ceva
concret celuilalt.
Sursa intelectuală a cvasi-contractelor o putem căuta în dreptul roman, de unde se şi
trage denumirea, care se pare că ar trebui atribuită lui Gaius, când a identificat, cu ocazia
inventarului izvoarelor obligaţiilor, unele surse care semănau cu contractul (quasi ex
contractu), dar care nu erau totuşi acte juridice. În această categorie, erau incluse gestiunea de
afaceri şi plata indebitului, care mai apoi – în dreptul bizantin – şi-au dobândit cu totul
structura de surse aparte de raporturi obligaţionale, deşi natura lor ridica controverse şi erau în
continuare explicate prin recursul la ideea de contract. Îmbogăţirea fără justă cauză, care dă
drept la o actio de in rem verso, este mult mai recentă, fiind opera pretoriană a dreptului
francez de la jumătatea secolului al XIX-lea, care s-a ghidat după regula justiţiei commutative
că nimeni nu poate să se îmbogăţească doar pe spezele altuia. Normativ, vechiul Cod civil a
preluat şi dezvoltat reglementările din Codul Napoleon, iar practica judiciară română, atentă
la ce se întâmpla în Hexagon, a preluat şi ea mecanismul îmbogăţirii fără titlu. Noul Cod civil
a reluat firul reglementării din vechiul Cod civil, cu noutatea reglementării de lege lata şi a
lui actio de in rem verso.
Doctrina juridică românească, şi străină, a adoptat clasificarea generică a izvoarelor
obligaţiilor în două mari categorii, astfel4: actele juridice civile sunt acorduri de voinţă ori
manifestări unilateral de voinţă ale diferitelor persoane făcute cu respectarea ori în executarea
prevederilor legale, cu intenţia de a produce efecte juridice, care altfel nu s-ar putea produce.
Aceste se subclasifică în contracte şi acte juridice unilaterale.
3
Ş.Scurtu, Drept civil. Regimul juridic general al obligaţiilor. Garantarea obligaţiilor, Ed. C.H.Beck, Bucureşti,
2014, pp.70 - 99
4
5
Articolele 1327-1329 Cod civil prevăd două tipuri de acte juridice unilaterale numite
– promisiunea unilaterală şi promisiunea publică de recompensă, dar şi o multitudine de
ipoteze din care decurge existenţa unor acte juridice unilaterale nenumite5.
Astfel cum s-a menţionat deja, noul Cod civil se preocupă şi de definiţia actului juridic
unilateral6, înţeles ca manifestare de voinţă a autorului său7, care este supus, în ce priveşte
regimul său juridic, dispoziţiilor legale privitoare la contracte,care se aplică în mod
corespunzător (conform art. 1325 Cod civil).Se pot desprinde din definiţia actului
unilateral,următoarele trăsături ale acestuia8:
– actul unilateral are un mecanism propriu de formare,distinct de acela al contractului, el
întemeindu-se doar pe manifestarea unilaterală de voinţă a autorului său;
– actul unilateral exprimă interesul autorului său unic (noţiunea de autor urmând a fi
înţeleasă în sens tehnic, întrucât este posibil ca mai multe persoane care exprimă o voinţă
unică să aibă calitatea de autor al actului unilateral, nu numărul de persoane care participă
la act fiind determinant, ci numărul voinţelor exprimate în act este cel care determină
caracterul acestuia unilateral, bi- sau multilateral);
– actul unilateral presupune intenţia autorului său de a produce efecte juridice, respectiv, de
a da naştere, a modifica sau a stinge raporturi juridice.
În doctrină9 s-a dat o explicaţie faptului că în vechiul Cod civil nu şi-a găsit o
reglementare generală actul juridic unilateral (regăsindu-se doar norme speciale, prin care, în
anumite materii sau recunoscut unele efecte ale actului unilateral) şi anume: conform tehnicii
legislative de la acel moment, s-a urmărit să se reglementeze cel mai frecvent act juridic
(contractul, care rămâne regula de manifestare a voinţei juridice în dreptul civil), iar pe de altă
parte, la acea dată, doctrina nu elaborase încă teoria actului
unilateral ca izvor de obligaţii.
Reglementată prin dispoziţiile art. 1327 Cod civil, promisiunea unilaterală este
înţeleasă ca actul juridic făcut cu intenţia de a se obliga independent de acceptare, care îl leagă
numai pe autor (alin. 1), în condiţiile în care destinatarul actului poate refuza dreptul astfel
născut (alin. 2). Deşi în principiu revocabilă, pentru a nu se ajunge la situaţii de revocare
5
A se vedea art. 13, art. 33, art. 562 alin. (2) ş.a. Cod civil
6
Tradiţional, s-a spus că expresia „act unilateral” se utilizează în opoziţie cu „act bilateral”, considerându-se
totodată, că este mai exactă expresia „act univolutiv”decât aceea de „act unilateral”, care se deosebeşte de
contract pentru că raportul juridic se naşte , cel puţin în stare latentă de putere, prin efectul voinţei autorului
actului”, M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil,Bucureşti, 1921, p. 62.
7
A se vedea art. 1324 Cod civil
8
M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat,Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 23-24
9
M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat,Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, pp. 23-24.
6
intempestivă a promisiunii şi a se creea astfel prejudicii destinatarului care poate intenţiona să
o accepte, în alin. 3 al art. 1327 Cod civil s-a prevăzut ca atunci când autorul actului nu a
stipulat expres un termen, promisiunea să fie considerată făcută pentru o anumită durată. O
asemenea obligaţie, de a menţine promisiunea pentru un anumit interval de timp, instituie o
limitare a exerciţiului dreptului de a revoca oferta (recunoscut autorului actului unilateral),
fiind menită să asigure evitarea abuzului de drept care s-ar deduce dintr-o revocare
intempestivă10.
Promisiunea publică de recompensă11 presupune constituirea unui raport juridic civil
în al cărui conţinut se regăsesc: pe de-o parte, dreptul patrimonial al destinatarului
(destinatarilor) la recompensa – obiect al promisiunii autorului actului şi obligaţia acestuia
(acestora) la executarea prestaţiei solicitate (ca obligaţie de a face sau de a nu face); pe de altă
parte, dreptul autorului actului de a cere executarea întocmai a prestaţiei pe care a solicitat-o
şi obligaţia şi la plata recompensei când prestaţia a fost executată ca atare. Ambele obligaţii
sunt de rezultat.
Caracterul exclusiv patrimonial al raportului juridic izvorât din promisiunea publică de
recompensă (spre deosebire de ipoteza raportului născut ca urmare a promisiunii unilaterale,
care poate fi, alternativ, atât patrimonial, cât şi personal nepatrimonial) decurge din natura –
dublă – a obiectului actului (prestaţia şi recompensa propriu-zisă); natura patrimonială a
recompensei rezultă din practica raporturilor sociale, în care se manifestă fie prin plata unei
sume de bani, fie prin remiterea unui bun individual determinat (chiar dacă recompensa poate
fi imaginată şi într-o manifestare nepatrimonială)12.
Promisiunea publică de recompensă este un act juridic nesupus comunicării către
creditorul obligaţiei de plată. Dreptul acestuia de a cere plata (exigibilitatea acestuia) nu este
condiţionat de cunoaşterea existenţei promisiunii ori a obiectului acesteia. Dreptul se naşte la
momentul exprimării valabile a voinţei autorului actului (care presupune şi realizarea
formelor specifice de a o face publică) şi devine exigibil prin realizarea prestaţiei.
În cazul pluralităţii de creditori ai obligaţiei de plată, respectiv când două sau mai
multe persoane au realizat prestaţia solicitată de către autorul actului, se distinge între:
– ipoteza în care prestaţia, având caracter singular, a fost executată de creditori acţionând
(ori abţinându-se) împreună, când obligaţia de plată a autorului actului este în toate
10
C.Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil, Ed. All Educational, Bucureşti, 1998, pp. 44-46
11
12
Flavius-Antoniu Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod Civil - Comentariu pe articole,
Ed. C.H.Beck, vol. 1, Bucureşti, 2012, p. 1072 şi urm
7
cazurile conjunctă; conform art. 1328 alin. (2) Cod civil fiecare creditor va putea solicita
partea din recompensă potrivit contribuţiei sale la obţinerea rezultatului, iar dacă gradul de
contribuţie nu se poate stabili, fiecare va beneficia de o cotă-parte egală din recompensă
(sau din valoarea acesteia, dacă recompensa nu se exprimă într-o sumă de bani ori într-un
bun comod partajabil;
– situaţia în care aceeaşi prestaţie a fost realizată de două sau mai multe persoane acţionând
independent, dreptul la recompensă revenind celei care a comunicat prima autorului
actului îndeplinirea prestaţiei. Articolul 1329 Cod civil instituie caracterul revocabil al
actului juridic unilateral analizat, soluţia constituind o excepţie de la principiul
irevocabilităţii care decurge din art. 1270 alin. (2) Cod civil.
Urmând principiul simetriei formelor, alin. (1) al art. 1329 Cod civil prevede cerinţa ca
promisiunea să fie revocată de către autorul său în aceeaşi formă în care a fost făcută publică
sau într-o formă echivalentă. Efectul revocator nu va opera dacă prestaţia solicitată a fost
executată anterior publicării revocării13.
Referitor la situaţia reglementată de art. 1329 alin. (3) ipoteza I Cod civil, în care se
face referire la revocarea făcută „fără justă cauză”, împărtăşim opinia exprimată în doctrină 14
conform căreia expresia folosită de legiuitor semnifică, în realitate, o conduită abuzivă a
autorului actului (în sensul art. 15 Cod civil). Instanţa este cea în măsură să constate caracterul
abuziv al revocării şi să oblige autorul actului la plata despăgubirii. Cuantumul despăgubirii
se stabileşte prin raportare la cheltuielile utile şi necesare efectuate de către destinatarul
ofertei pentru realizarea prestaţiei înainte de publicarea revocării şi, în niciun caz, nu poate
depăşi valoarea recompensei. Autorul actului se poate apăra în acest caz dovedind că prestaţia
nu putea fi realizată de către destinatar. Imposibilitatea de realizare a prestaţiei poate fi atât
subiectivă (prin observarea calităţilor destinatarului), cât şi obiectivă (spre exemplu,
promitentul a luat cunoştinţă de pieirea bunului solicitat a fi găsit, iar împrejurarea putea fi
cunoscută şi de către destinatar). Alineatul (4) al art. 1329 Cod civil instituie un termen
special de prescripţie, de 1 an, pentru dreptul la acţiunea în despăgubire avându-l ca titular pe
destinatarul ofertei. Momentul de la care termenul începe să curgă este marcat de data la care
revocarea a fost făcută publică.
13
A se vedea art. 1329 alin.(2) Cod civil
14
I. Turcu, Noul Cod civil republicat. Cartea a V-a. Despre obligaţii,ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011,
p. 382
8
- Faptele juridice civile stricto sensu15. Prin acestrea înţelegem toate celelalte împrejurări,
exceptând acordurile şi manifestările unilateral de voinţă, indifferent că sunt ori nu sunt
conduit umane, de producer ori săvârşirea cărora prevederile legale leagă naşterea,
modificarea ori stingerea de raporturi obligaţionale. Reiese că faptele juridice stricto
sensu, după natural or se clasifică în fapte jurdice conduite umane şi alte fapte juridice ce
nu sunt conduite umane.
Prin izvor de obligaţii se înţelege acel fapt juridic lato sensu care dă naştere unui
raport obligaţional, aşadar generează un drept de creanţă şi datoria corelativă. După cum s-a
precizat în doctrină, trebuie efectuată distincţia între izvoarele obligaţiilor şi izvoarele
dreptului, acestea din urmă reprezentând forma în care se exprimă dreptul obiectiv – adică
normele juridice de generală aplicaţie, neparticularizate, prin aplicarea lor concretă, la
anumite subiecte de drept16. Desigur, prin acelaşi raţionament, trebuie făcută distincţie între
izvoarele obligaţiilor şi izvoarele dreptului civil17.
Codul civil inovează prin faptul că admite expres posibilitatea actului juridic unilateral
de a fi izvor de obligaţii18, aspect controversat sub imperiul Codului civil din 1864. În plus,
art. 1165 Cod civil are meritul de a exprima exact ideea că legea, prin ea însăşi, nu generează
raporturi juridice obligaţionale concrete. Legea oferă unei împrejurări puterea de a produce
efecte juridice, dar reglementează doar raporturi juridice abstracte şi potenţiale, iar pentru a se
ajunge la un raport concret este nevoie fie de un fapt juridic stricto sensu, fie de un act
juridic19, ceea ce se desprinde cu claritate din text.
Raportul juridic obligațional conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să
dea, să facă sau să nu facă ceva. Debitorul este ținut de această prestație sub sancțiunea
constrângerii sale de către organele de executare ale statului.
Raporturile juridice obligaționale au un caracter temporar, ele se sting de cele mai
multe ori imediat după ce iau naștere sau la scurt timp,scopul și întreaga existentă fiind
îndreptate spre stingerea acesteia, astfel înfăptuind dinamica circuitului civil.
Prin realizarea drepturilor de creanță și executarea obligațiilor corelative se ating scopurile
urmărite de părțile raportului juridic obligațional.
15
I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Cluj-Napoca, Ed.Dacia, 1979, p. 83; C.
Stătescu,C. Bîrsan, Drept civil.Obligaţii., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 13 – 14; L.Pop, Drept civil.
Obligaţii., vol. I., Ed. C.H.Beck, 2006, p. 116 – 119;J. Carbonnier, Droit civil. Volume II (Les biens. Les
obligations). Paris: Presses Universitaires de France, Collection Quadrige, 2004, p. 29 – 30;
16
C.Stătescu, op.cit., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.11
17
A se vedea art. 1 Cod Civl
18
A se vedea art. 1324-1329Cod Civil
19
L.Pop, op.cit., vol. I., Ed. C.H.Beck, 2006, p.114
9
În situația în care debitorul nu își execută voluntar obligația asumată, creditorul poate
cere executarea silită în natură sau prin echivalent pentru valorificarea dreptului sau. Legea
prevede și alte mijloace de stingere a obligațiilor care operează în temeiul acordului de voința
al părților sau în baza prevederilor legale.
1.2 Mijloacele juridice de stingere a obligaţiilor. Reglementare. Enumerare.
În art. 1615 Cod civil sunt prevăzute ca moduri de stingere a obligațiilor următoarele:
plata, compensația, confuziunea, remiterea de datorie, imosibilitatea fortuită de executare
precum și alte moduri expres prevăzute de lege. Prin alte modalităţi expres prevăzute de
dispoziţiile legale se face trimitere la reglementări cuprinse în alte texte legale care specifică
cauze de stingere a raportului obligațional.
Modurile de stingere a obligațiilor prevăzute în alte texte de lege sunt 20: executarea
silită în natură, executarea prin echivalent, rezoluțiunea sau rezilierea contractului, împlinirea
condiției rezolutorii, novație,nulitate, prescripția dreptului la acțiune, decăderea din drepturi.
Includerea în sfera cazurilor de stingere a obligației a unora dintre aceste moduri a fost
criticată de anumiți autori deoarece duc la o încetare a raportului juridic obligațional cu efecte
diferite. Astfel, pentru că au ca efect desființarea retroactivă a raportului juridic obligațional,
ca și cum acesta nu ar fi existat, nulitatea și rezoluțiunea nu ar putea fi considerate mijloace de
stingere a obligațiilor. Așadar, acestea nu pot stinge un raport juridic neexistent.
În cazul prescripției extinctive s-a spus că are ca efect doar stingerea dreptului la
acțiune în sens material, dreptul de creanță continuând să existe, astfel aceasta ar putea fi mai
de grabă un mijloc de transformare a obligațiilor civile.
Deși observațiile anterioare nu pot fi contestate, trebuie să observat că, în toate
situaţiile, avem de a face cu o dispariție a raportului obligațional în sensul că creditorul nu mai
poate pretinde cu succes executarea obligațiilor debitorului 21. Din punct de vedere practic nu
credem că are vreo relevanță faptul că unele cauze dintre cele enumerate antrenează o
desființare retroactivă a raportului obligațional(cazul nulității sau rezoluțiunii), sau doar
transformarea lor într-un raport obligațional imperfect (cazul prescripției).
Esențial este că, în toate cazurile, obligația nu mai trebuie executată și de aceea
trebuie sau poate fi considerată stinsă. Pe de altă parte „stingerea” implică o formă de
20
21
Ş.Scurtu, op.cit., Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2014, pp.70 - 99
10
executare directă sau indirectă a obligațiilor existențe 22. De aceea o parte din cauzele
enumerate mai sus nu ar trebui incluse în sfera cauzelor de stingere a obligațiilor.
Plată este cel mai important mijloc de stingere a obligațiilor prevăzut la art. 1615 Cod
civil. Aceasta presupune executarea voluntară a obligației de către debitor. Sunt situații, însă,
când debitorul nu face plata, fiind necesar să se decurgă la procedura executării silite în natură
a obligației.
1.3 Criterii de clasificare
Modurile de stingere a obligațiilor se clasifică în funcție de mai multe criterii23:

A. După rolul voinței părților în încetarea raportului obligațional:
a) mijloace voluntare de stingere a obligațiilor:
 remiterea de datorie,
 executarea voluntară a obligației și
 compensația convențională;
b) mijloace de stingere a obligațiilor care nu implică manifestarea de voință a părților:
imposibilitatea fortuită de executare, compensația legală și judiciară, confuziunea.
B. După cum stingerea obligației s-a produs sau nu ca efect al realizării voinței creditorului24:
 mijloace de stingere a obligațiilor prin care se realizează dreptul de creanță al
creditorului: executarea obligației, compensația și darea în plată;
 mijloace de stingere a obligațiilor prin care nu se realizează dreptul de creanță al
creditorului:remiterea de datorie și imposibilitatea fortuită de executare.
Capitolul 2.
Stingerea obligaţiilor prin executare voluntară
22
23
Flavius-Antoniu Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op.cit., Ed. C.H.Beck, vol. 1, Bucureşti,
2012, p. 1072 şi urm; L. Pop, S.I.Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2012, pp. 699 şi urm
24
11
2.1 Consideraţii introductive. Principiul executării întocmai a obligaţiilor
În accepțiunea tradițională, obligația, ca și raport juridic obligațional, indiferent de

izvorul său, conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă
ceva, prestație pe care acesta din urmă este îndatorat să o execute, sub sancțiunea
constrângerii sale. Așadar, debitorul este ținut să execute, după caz, o prestație negativă sau
pozitivă, în funcție de obiectul obligației. Executarea prestației datorată de debitor are că efect
realizarea dreptului de creanță, respectiv liberarea lui de datorie și, implicit, stingerea
raportului juridic de obligație .
Executarea obligațiilor se poate efectua prin două modalităţi principale25:
i. executare voluntară sau plată
ii. executarea silită
Executarea voluntară în natură a obligaţiei civile – indiferent de specificul concret al
obiectului ei,desemnează plata26.Plata reprezintă executarea voluntară, benevolă a obligaţiei,
şi ea este cea mai uzitată formă de executare a datoriei, ducând la obţinerea prestaţiei la care
este îndrituit creditorul.
Executarea indirectă27. În acest caz nu discutăm de o imposibilitate fortuită de
executare, situaţie în care obligația este stinsă ca urmare a producerii evenimentului fortuit. În
această situaţie creditorul poate solicita de la debitor plata de despăgubiri ori daune-interese,
în scopul reparării prejudiciului provocat, drept urmare a neexecutării culpabile ori
necorespunzătoare a obligației.
Principiul executării întocmai a obligaţiilor 28. Executarea în natură a obligaţiilor
semnifică executarea în totalitate a prestaţiilor însăşi, la care este îndatorat debitorul, obligaţie
care nu poate să fie înlocuită cu altă prestaţie ori cu despăgubiri băneşti, fără accordul
creditorului.
Pentru a corespunde exigențelor principiului, executarea obligațiilor debitorului
trebuie să satisfacă 3 criterii și reguli în același timp29:
a) obligațiile trebuie să fie executate în întregime (expresie cantitativă a principiului);
25
L. Pop, S.I.Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 699 şi
urm
26
27
28
2012, p. 1072 şi urm
29
12
b) obligațiile trebuie executate exact cum acestea reiese din actul sau faptul juridic ce
reprezintă izvorul lor (expresie calitativă a principiului);
c) obligațiile trebuie executate în termenul care reiese din actul sau faptul juridic ce a dat
naștere obligației (expresie temporală a principiului).
Codul Civil, prevede expres că în aplicarea dispoziţiei de principiu privind dreptul
creditorului la îndeplinirea exactă a obligaţiei 30, art. 1527 Cod civil consacră principiul
executării silite în natură a obligaţiilor, în virtutea căruia creditorul are dreptul de a obţine
constrângerea debitorului la executarea în natură a obligaţiei.
Debitorul nu este liberat dacă oferă creditorului un echivalent în locul prestaţiei
datorate31, decât dacă acesta din urmă consimte la darea în plată32. Şi în cazul executării silite
în natură a obligaţiei, creditorul obţine exact obiectul obligaţiei, realizându-se tot o plată, de
data aceasta silită33.
Dacă executarea silită în natură nu mai este posibilă, aceasta se va interverti într-o
executare silită indirectă a obligaţiei 34. În scopul facilitării executării prin echivalent a
obligaţiilor de predare a unui bun, mobil sau imobil, reglementarea procesual civilă de drept
comun prevede posibilitatea stabilirii, de către instanţa de executare, la cererea creditorului, a
sumei care urmează a fi plătită de debitor ca echivalent al valorii bunului, dacă aceasta nu a
fost stabilită în titlul executoriu, iar executarea silită în natură a devenit imposibilă35.
Creditorul poate obţine, în aceleaşi condiţii procedurale, şi obligarea debitorului unei
obligaţii de a face sau de a nu face, intuitu personae, la plata daunelor-interese pentru
acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligaţiei36.
În doctrina de întâmpinare a noului Cod civil s-a arătat că, dacă depozitarul unui bun
nu restituie bunul dat în depozit deoarece a fost distrus fără cauză străină, acesta poate fi
condamnat, la cererea creditorului, să procure deponentului alt bun de acelaşi fel şi cu aceleaşi
însuşiri. Tot astfel, dacă bunul dat în depozit este avariat, depozitarul poate fi constrâns să îl
repare pentru a-l aduce în starea anterioară şi a-l preda deponentului37.
30
31
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, p. 325
32
A se vedea art. 1492 Cod civil; Ş.Scurtu, op.cit., Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2014, pp.70 - 99
33
C.Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., Ed. All Educational, Bucureşti, 1998, p. 320
34
S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 439 şi I.C.
Vurdea, Intervertirea executării silite directe în executare silită indirectă, în RRD nr. 10/1974, p. 9-13
35
A se vedea dispoziţiile art. 881 alin. (1) Noul Cod de procedură civilă
36
A se vedea dispoziţiile art. 894 alin. (4) şi ale art. 893 alin. (1) Noul Cod de procedură civilă
37
Pop L., Tabloul general al raspunderii civile in textele noului cod civil, articol publicat in Revista romana de
drept privat, no. 1/2010, p. 209; Ş.Scurtu, op.cit., Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2014, pp.70 - 99
13
Remedierea executării necorespunzătoare poate avea ca obiect şi alte măsuri decât
repararea sau înlocuirea bunului, precum obţinerea unei autorizaţii, şi poate deveni necesară şi
în cazul obligaţiilor având ca obiect plata unei sume de bani, precum în cazul efectuării unei
plăţi insuficiente, într-o altă monedă decât cea stipulată ori într-un alt cont decât cel convenit
de părţi. Dreptul la repararea sau înlocuirea bunului ori la alte mijloace de remediere este
aplicabil numai în măsura în care executarea în natură (mai) este posibilă38.
Executarea silită în natură a obligaţiei de a da având ca obiect o sumă de bani este
întotdeauna posibilă. Aceasta întrucât debitorul răspunde cu toate bunurile sale mobile şi
imobile, prezente şi viitoare, care servesc drept garanţie comună pentru executarea creanţelor
creditorilor săi. În virtutea acestei garanţii, creditorul poate obţine executarea silită a bunurilor
urmăribile ale debitorului său, realizându-şi creanţa din preţul obţinut ca urmare a vânzării
acestor bunuri39.
În cazul obligaţiilor care au ca obiect constituirea sau transferul unui drept real asupra
unui bun individual determinat, debitorul are două obligaţii principale: obligaţia de a constitui
sau transfera dreptul real (obligaţie de a da) şi obligaţia de predare a bunului (obligaţie de a
face).
În cazul obligaţiilor de a da, având ca obiect constituirea sau transferul unor drepturi
reale asupra unor bunuri imobile înscrise în cartea funciară sau a unor bunuri de gen,
realizarea obligaţiei de a da având ca obiect constituirea sau transferul bunurilor imobile,
respectiv al bunurilor de gen, este subordonată executării unei obligaţii de a face – obligaţia
de înscriere în cartea funciară, respectiv obligaţia de individualizare a bunurilor (a se vedea, în
acest sens40
2.2 Plata
2.2.1 Noţiunea de plată. Natură juridică
38
A se vedea Principiile UNIDROIT 2004, art. 7.2.3, comentariile 2 şi 3
39
A se vedea art. 2324 Cod civil; C.Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., Ed. All Educational, Bucureşti, 1998, p. 320
40
S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 448 - 449
14
Executarea voluntară în natură a obligaţiei indiferent de specificul concret al
obiectului ei, desemnează plata41( art. 1469 Cod civil).
În jargonul civil, plata înseamnă executarea benevolă a obligațiilor, oricare ar fi
prestația la care debitorul e ținut efectiv. Spre deosebire de limbajul comun, unde prin plată se
înțelege a remite o sumă de bani, cuvântul plată poate fi folosit juridic pentru a desemna
stingerea voluntară a oricărui tip de obligație.
Plata e considerată o modalitatea firească de stingere a obligațiilor deoarece debitorul
execută obligațiile din proprie inițiativă și fără să fie forțat. Din punct de vedere practic,
noțiunea de plată are două înțelesuri: mijloc de executare voluntară a unei obligații și,în
accepțiunea tradițională a acestui mecanism juridic, de act juridic.
În cazul în care debitorul refuză plata, deși este conformă, raportul obligațional nu se
stinge decât dacă debitorul foloseşte modalităţi de obligare a creditorului de preluare a
executării (punerea în întârziere prin consemnare și apoi validarea consemnării).
Obligația de preluare a executariise desprinde din prevederile art. 1510 C. Civil, din
materia punerii în întârziere a creditorului, unde se vorbește de sancționarea indirectă a
refuzului creditorului de a primi plata, concretizată în refuzul creeditorului de a primi plata
sau de a îndeplini actele pregătitoare fără de care debitorul nu își poate execută obligația.
2.2.2 Subiectele plăţii
Terminologic, cel care face plata (chiar dacă nu este debitorul) se numeşte solvens, iar
cel care primeşte plata (creditorul ori altul indreptăţit) se numeşte accipiens, şi aceasta
indiferent de obiectul concret al prestaţiei plătite42.
Art. 1472 Cod Civil, nu se referă la situaţii concrete determinate de calităţi speciale ale
solvensului (co-obligaţi sau fideiusori), din considerentul de a sublinia ideea că orice
persoană, indiferent de calitatea ei juridică, poate efectua plata.
În cazul obligaţiilor cu pluralitate de debitori, plata se va efectua în conformitate cu
regulile impuse de caracterul de solidaritate respectiv, de divizibilitate a obligaţiei, astfel
prevăzute în art. 1421 Cod civil.); în situaţia fideiusiunii, plata se va efectua în conformitate
cu dispoziţiile art. 2293 Cod civil.
41
L. Pop, S.I.Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 699 şi
urm; C. Statescu, C . Birsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, .Ed. All, Bucuresti, 1994, p. 310
42
Paul Vasilescu, Drept Civil. Obligatii, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2012, p. 70;
15
În legătură cu sfera persoanelor care pot avea calitatea de solvens, textul legal
prezintă doar categoria generală a terţilor faţă de raportul juridic obligaţional, pentru ca în art.
1474 Cod civil să trateze în mod detaliat această prevedere.
Prevederea generală a efectuării plăţii de orice persoană comportă următoarele
excepţii43:
a) obligaţiile intuitu personae, prin natura lor, pot fi executate numai de debitor;
b) clauzele contractuale ce stipulează expres efecturea plăţii exclusiv de către debitor 44,
independent de natura intuitu personae a obligaţiilor.
Plata poate fi făcută de următoarele persoane45:
a) debitor, personal sau prin reprezentant;
b) persoana ținută împreună cu debitorul (codebitorul solidar sau indivizibil);
c) de o persoană ținută pentru debitor (fidejusorul, comitentul pentru prepus, părinții pentru
copiii lor minori);
d) un terț .
De la regula conform căreia creditorul nu are dreptul să refuze plata chiar dacă este
făcută de un terț, există excepțiile46:
a) în situația în care natura obligației impune ca plata să fie făcută numai de către debitorul
acelei obligații, în afară de situația când creditorul își da acordul;
b) în situația în care s-a stipulat în convenția părților că executarea poate fi făcută numai de
către debitor;
c) în cazul obligațiilor de a da un lucru cert, conform art. 1482 alin. (1) și (2) Cod Civil,
plată poate fi făcută nummai de proprietarul acelui bun, care trebuie să fie o persoană cu
capacitate deplină de exercițiu;
d) creditorul este obligat să refuze plata care îi este oferită de un terț dacă debitorul l-a
încunoștințat în prealabil că se opune la această, cu excepția cazului în care un asemenea
refuz l-ar prejudicia pe creditor.
Fie că debitorul, fie că un terț fac plată, solvens-ul trebuie să își execute obligațiile cu
diligență pe care un bun proprietar o depun în administrarea bunurilor sale, iar în cazul unor
obligații profesionale, diligență se va aprecia ținându- se seamă de de natură activității
43
L. Pop, S.I.Vidu, op.cit., Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 699 şi urm
44
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 312
45
P.Vasilescu, op.cit., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 90 - 99
46
16
exercitate. Dacă debitorul refuză să facă de bună-voie plată, el va fi pus în întârziere de
creditor, care va declanșă executarea silită.
Efectele plătii făcute de un terț. Plata efectuată de un terț, dacă nu se află în unul din
cazurile de excepție, atrage stingerea obligației debitorului față de creditor dacă este făcută pe
seama debitorului. Dacă plată a fost efectuată de terț fără intenția de a face o liberalitate,
aceasta nu va avea ca efect o subrogație de drept a terțului în drepturile vechiului creditor.
Există, însă, cazuri prevăzute de lege când odată făcută plata de către terț pe seama
debitorului47:
a) subrogatia se produce de drept în cazurile subrogației legale prevăzută de art. 1596 Cod
Civil;
b) subrogația se produce pe cale convențională dacă sunt respectate condițiile prevăzute de
art. 1594 Cod Civil (pentru subrogația consimțită de creditor), respectiv de art. 1595 Cod
Civil (pentru subrogația consimțită de debitor);
c) subrogația nu se produce dacă nu sunt respectate condițiile legale ale subrogației.
Persoana care poate primi plată (accipiens-ul). Art. 1475 Cod Civil dispune că plată
poate fi făcută: creditorului; reprezentantului sau legal sau convențional; persoanei autorizată
de instanță să o primească; persoanei indicate de creditor să primească plată.
Prin excepţie, se consideră uneori că plata se poate face şi unui terţ48, nu numai direct
creditorului sau unui reprezentant al acestuia. Astfel, în situaţia în care profită creditorului, şi
plata către un terţ va fi valabilă, dacă este ratificată de creditor. La fel de valabilă e o
asemenea plată, dacă terţul accipiens devine cesionar al creanţei plătite 49.
Dacă primele două cazuri nu ridică probleme de analiză, în sensul că este vorba despre
aplicarea regulii după care plata rămâne valabilă în măsura în care profiă creditorului, ultima
dispoziţie este mai dificil de dezlegat.
În discuţie nu poate fi o chitanţă liberatorie, întrucât aceasta face dovada că obligaţia
s-a stins,iar dacă i se arată una debitorului, acesta nu are niciun interes să plătească
posesorului acelei creanţe.
De remiterea înscrisului constatator al creanţei – în sensul art. 1503 Cod civil – nu
poate fi vorba, fiindcă aceasta funcţionează ca o prezumţie legală de stingere a obligaţiei.
47
48
49
A se vedea art. 1477 alin. (1) lit. c) Cod civil;
17
Poate că textul sugerează un caz de subrogaţie personală50, în sensul că terţul a plătit
creditorului iniţial, iar acum se întoarce împotriva debitorului; astfel textul ar căpăta un sens.
Obiectul plăţii51. Debitorul este ţinut să furnizeze creditorului prestaţia la care s-a
obligat la data apariţiei raportului de creanţă. Debitorul nu se poate libera executând o altă
prestaţie, chiar dacă aceasta ar fi mai valoroasă patrimonial52.
Dacă creditorul ar fi silit să primească în plată orice doreşte debitorul, raportul de
creanţă şi-ar pierde forţa juridică şi, paradoxal, el ar fi obligatoriu doar pentru creditor, care s-
ar vedea nevoit să accepte orice obiect al obligaţiei, orice prestaţie pe care o consider
oportună debitorul. În cazul în care la momentul plăţii subiecţii raportului obligaţional convin
să schimbe totuşi obiectul iniţial al plăţii, vom avea de-a face cu o dare în plată53.
Noul Cod civil consacră mai multe articole modului specific în care se face plata în
funcţie de caracteristica prestaţiei concrete care urmează să fie executată.
Pentru obligaţiile de a (dare) ar trebui să facem distincţie după dreptul şi bunurile care
sunt supuse translaţiei juridice de la debitor la creditor 54. Astfel, pentru bunurile certe,
debitorul trebuie să fie – în principiu – proprietarul acestora şi să aibă capacitatea de a le
înstrăina.
Dacă datornicul nu e proprietar al bunului promis, el se consideră ţinut să asigure
transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către creditor, debitorul fiind astfel
obligat să le procure „si le transmit creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului” 55.
Soluţia noului Cod civil nu ţine cont că bunul poate fi revendicat cu succes de un terţ, caz în
care creditorul va trebui să îi restituie bunul56.
Între subiecţii raportului obligaţional, plata cu bunul altuia nu este liberatorie decât în
momentul în care debitorul dobândeşte dreptul de a dispune de bun, până la acel moment
creditorul nu are decât un drept de retenţie asupra bunului care i-a fost remis.
În regulă generală, dacă legea nu derogă sau nu există forme de publicitate legale ori
părţile nu au convenit altfel, proprietatea sau alt drept real se strămută solo consensu în
patrimoniul creditorului, la momentul încheierii operaţiunii juridice57.
50
P.Vasilescu, op.cit., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 91
51
52
A se vedea art. 1492 alin. (1) Cod civil
53
54
2012, p. 1072 şi urm
55
A se vedea art. 1230 Cod civil şi art. 1482 alin. (2) şi 1683 Cod civil
56
A.Ioan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, pp. 667 - 684
57
18
În toate cazurile, dacă părţile nu dispun altfel, obligaţiile debitorului vor fi cele ale
vânzătorului în ceea ce priveşte transmisiunea şi garanţiile potrivit art. 1651 Cod civil58.
Pentru obligaţia de a constitui o garanţie, cel care o promite sau este obligat să o facă,
când modalitatea şi forma acesteia nu sunt clar determinate,poate – în principiu, alege să ofere
creditorului fie o garanţie reală, fie una personală, ori „o altă garanţie suficientă” conform art.
1487 Cod civil59. Doar când garanţia este reală, obligaţia de a o constitui este tot una de a da
(dare), şi se vor observa atât regulile de mai sus, cât şi normele speciale ce guvernează
materia garanţiilor60.
Dacă obligaţia de a da (dare) are ca obiect bunuri de gen, debitorul are dreptul să
aleagă bunurile ce vor fi predate. El nu este însă liberat decât prin predarea unor bunuri de
calitate cel puţin medie61.
Momentul transferului proprietăţii către creditor este ulterior încheierii contractului,
fiind exact la data individualizării acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin
orice alt mod convenit sau impus de natura bunul62.
În cazul în care bunurile generice sunt banii, debitorul va fi liberat prin remiterea
către creditor a sumei nominale datorate potrivit art. 1488 Cod civil 63, indiferent de mijlocul
sau instrumental concret prin care se face plata (înmânare, virament etc.). Oricum, indiferent
dacă este vorba despre bunuri certe sau de gen, obligaţia debitorului de a transfera
proprietatea o cuprinde şi pe aceea de a preda lucrul şi de a-l conserva până la predare, la care
se poate adăuga şi datoria de a consimţi la îndeplinirea formelor de publicitate potrivit art.
1483 Cod civil64.
Pentru obligaţia de a face (facere) debitorul este în principiu ţinut personal să o
presteze, iar nu un terţ65, noul Cod civil cuprinzând însă câteva reguli ale acestor obligaţii
după cum ele sunt de mijloace sau de rezultat66.
Principiul indivizibilităţii plăţii. Art. 1490 reia şi dezvoltă art. 1101 alin. (1) Cod civil
conform căruia plata trebuie efectuată în întregime, creditorul având dreptul de a refuza
executarea parţială a creanţei; este confirmat, astfel, principiul indivizibilităţii plăţii care
58
59
60
61
62
63
64
65
66
19
presupune că plata trebuie să fie integrală, chiar dacă prestaţia datorată este, prin natura sa,
divizibilă67.
În accepţiunea noului Cod civil, terminologic, este stipulată regula refuzului
creditorului de a primi o plată parţială. În cazul obligaţiei de a da o sumă de bani decurgând
dintr-un contract de împrumut, plata integrală a creanţei presupune, alături de capital, şi plata
dobânzilor, cu tilu de fructe civile. Regula indivizibilităţii plăţii sau a refuzării plăţii parţiale
este stipulată în favoarea creditorului şi are valoarea unei norme supletive, de la care părţile
pot deroga; în acest demers, nu este absolut necesară o clauză contractuală expresă, simpla
acceptare din partea creditorului a unei plăţi parţiale, la momentul executării, fiind suficientă.
Cu titlu de exemplu, semnalăm următoare excepţii de la principiul indivizibilităţii
plăţii68:
a) convenţia contrară a părţilor, mai ales pentru ipoteza în care părţile stabilesc, din
momentul contractării, efectuarea plăţii în mod eşalonat, practică frecventă în cazul
obligaţiilor de a da o sumă de bani;
b) compensaţia legală, care operează de plin drept, având ca efect stingerea obligaţiilor
inegale reciproce până la concurenţa celei mai mici, cu consecinţa acceptării de către
creditorul obligaţiei cu valoare mai mare a unei plăţi parţiale;
c) decesul debitorului, când sunt mai multi moştenitori, între care datoria se va divide de
plin drept.
Locul plăţii 69este stabilit de părţile raportului obligaţional, dispoziţiile legale
aplicându-se doar în ipoteza în care acestea au tăcut. Noul Cod civil stabileşte un şir de reguli
de determinare a locului plăţii, care ţine seama în special de natura prestaţiei. Astfel70:
 obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la
data plăţii;
 obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care bunul
se afla la data încheierii contractului;
 celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data
încheierii contractului” 71.
67
68
69
A.Ioan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, pp. 667 - 684
70
71
20
Vechiul cod stabilea de principiu că plata e cherabilă, iar nu portabilă, ceea ce
însemna că se plătea la domiciliul debitorului, norma fiind în acord şi cu regula că o obligaţie
se interpretează în favoarea celui care se obligă. Noul Cod civil modifică întinderea acestei
reguli de tradiţie, făcând plata obligaţiilor băneşti portabilă, celelalte datorii rămânând
cherabile, mai puţin plata obligaţiei de a preda un bun72.
În fine, regula cheltuielilor ocazionate de plată nu se schimbă, datornicul fiind ţinut să
le suporte, indiferent că suntem sub imperiul noului sau a vechiului Cod civil73. Chiar dacă se
acceptă o plată parţială, cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de acest fapt rămân tot
în sarcina debitorului74.
Data plăţii75. Data plăţii este data de împlinire a termenului suspensiv, care determină
ca obligaţia să fie exigibilă, putând să îi fie cerută plata.
Dacă nu este prevăzut un asemenea termen convenţional, obligaţia trebuie executată
de îndată conform prevederilor art. 1495 Cod civil.
În fine, şi instanţa poate stabili un termen judiciar de plată, atunci când natura
prestaţiei sau locul unde urmează să se facă plata impune fixare unui asemenea termen76.
Dacă debitorul este chemat în judecată, dar fără să fie pus în întârziere, datornicul are
dreptul de a executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea de
chemare în judecată i-a fost comunicată. Obligaţia fiind executată în acest termen, cheltuielile
de judecată rămân în sarcina creditorului77. Dacă plata se face prin virament bancar, data plăţii
va fi aceea la care contul accipiens-ului este creditat cu suma datorată, indiferent de ziua în
care solvens-ul a făcut viramentul78.
Noul Cod civil reglementează şi plata anticipată potrivit prevederilor art. 1496 Cod
civil. Dacă din natura contractului sau a obiectului prestaţiei nu reiese contrariul, debitorul
poate să renunţe la termenul de plată, care era oricum în favoarea lui, şi să execute obligaţia
înainte de scadenţă.
Creditorul poate refuza însă o plată anticipată, dacă are un interes legitim ca aceasta să
fie făcut la termen; oricum cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de executarea
anticipată a obligaţiei rămân în sarcina debitorului.
72
2012, p. 1072 şi urm
73
A.Ioan, op.cit., Ed. C.H.Beck, Bucureşti, pp. 667 - 684
74
75
76
P.Vasilescu, op.cit., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 95
77
78
21
Dovada plăţii. Sugerând că ar fi vorba despre un principiu, datorită faptului că e plasat
în capul unei secțiuni distincte, Codul Civil dispune ca dacă „ prin lege nu se prevede altfel,
dovadă plății se face cu orice mijloc de proba” (art. 1499 Cod Civil).
Prima idee ce ar reieși din textul citat ar fi că, indiferent de natura prestației, de
obiectul sau că și de izvorul concret al obligației civile (act/fapt) dovadă plății poate fi făcută
prin recursul la orice mijloc de probă.
A două idee, însă de ordin substanțial, ar fi că plată e un fapt, pentru că numai faptele
juridice pot fi probate cu orice mijloc de dovadă. Cele două idei sunt eronate, deși sugerate
tocmai de plasarea textului amintit în arhitectura noului Cod Civil. În primul rând, a dovedi un
raport juridic înseamnă a-i proba izvorul, iar raporul de plată fiind strâns legat de sursa
obligației, implică, în principiu, că acel mijloc de probă admis pentru dovada obligației
trebuie utilizat și pentru dovada plății ei. De unde, dacă va fi vorba despre un contract
generator de obligații pecuniare, dovadă atât a actului cât și a plății este supusă exigențelor
legale de probă în materie de acte juridice. În plus plata, fiind tratată ca un act juridic, este
prin această supusă probelor actului juridic, chiar dacă sursa sa a fost un simplu fapt
juridic.79Pentru a simplifica sarcina probei plății, Codul Civil a instituit câteva prezumții de
plată:
 chitanța prin care s-a confirmat primirea plății principale generează prezumția relativă a
executării prestațiilor accesorii;
 chitanța prin care se confirmă plata unei prestații periodice generează prezumția relativă ca
toate prestațiile periodice cu scadență anterioară cele la care se referă chitanța liberatorie
au fost, de asemenea, executate;
 când creditorul a remis debitorului titlul original al creanței sale, care constituie un înscris
sub semnătură privată un înscris autentic, se prezumă relativ că debitorul a fost eliberat
prin plată;
 dacă plata se face prin virament bancar, se prezumă relativ realizarea plății dacă ordinul de
plată este semnat de debitor și vizat de instituția de credit plătitoare;
 prezumția de liberare a debitorului prin plată se extinde și asupra celorlalți debitori
obligați solidar și asupra fideiusorilor, dar și asupra garanților care au constituit garanții
reale, astfel încât creditorul are obligația că, după efectuarea plății, să consimtă la liberarea
bunnurilor afectate de garanțiile reale constituite pentru satisfacerea creanței sale, precum
și să restituie bunurile deținute de garanție, dacă este cazul.
79
P.Vasilescu, op.cit., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012.,p. 76.
22
2.2.3 Imputaţia plăţii
Problema imputației plătii apare în situația în care un debitor are mai multe datorii față
de acelai creditor, iar debitorul face o plată care nu acoperă toate datoriile și nu se cunoaște
care dintre acestea s-a stins.
Imputația plății este de două feluri80: convențională, unilaterală (efectuată prin acordul
părților, făcută de debitor sau de creditor) și legală (în lipsa imputației convenționale).
Imputația plății poate fi făcută prin acordul părților sau voința uneia dintre ele 81. De
regulă, ea se face prin acordul părților. În acest caz, imputația plății nu cunoaște limite, doar
că, fiind vorba de un acord patrimonial, în ipoteza în care este încheiat în frauda anumitor
creditori, el poate fi atacat printr-o eventuală acțiune pauliană. În lipsa acordului de voință,
imputaţia poate fi făcută de debitor sau de creditor prin voința unilaterală.
Debitorul poate face imputația plății în limitele stabilite de art. 1507 Cod Civil:
i. când creanța este producătoare de dobânzi și/sau a presupus cheltuieli, nu poate impune
creditorului plată capitalului înaintea plății dobânzilor și nici pe acestea înaintea plății
cheltuielilor;
ii. dacă unele datorii sunt scadente, iar altele nu au ajuns la scadență, iar termenul a fost
stipulat în beneficiul creditorului, debitorul poate face imputația numai asupra datoriilor
scadențe;
iii. în cazul plății efectuate prin virament bancar, imputația trebuie făcută de către debitor
prin mențiunile corespunzătoare consemnate de el isusi pe ordinul de plată;
iv. debitorul nu are dreptul să impună creditorului o plată fracționată.
Dacă debitorul nu face imputația plății, aceasta va fi făcută de creditor, care va
preciza, în chitanța liberatorie de obligație, ce datorie s-a stins prin prestația debitorului.
Imputația legală82 este acea formă a imputației plății care se face de drept, în puterea
legii, conform regulilor prevăzute de art. 1509 Cod Civil, respectiv:
a) în primul rând seconsidera plătită datoria ajunsă la scadență;
b) se sting prioritardatoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are mai puține garanții
față de cele garantate sau față de cele cu garanții suficiente;
80
2012, p. 1072 şi urm; L. Pop, S.I.Vidu, op.cit., Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 699 şi urm
81
82
23
c) dacă toate datoriile sunt scadente, sub rezerva regulilor de la lit. b, imputația se face asupra
celei mai oneroase dintre datorii;
d) dacă toate datoriile sunt scadente și la fel de oneroase, dar și garantate în egală măsură, se
va considera plătită datoria cea mai veche,
e) dacă toate datorriile scadente sunt la fel de oneroase și au aceeași vechime, plata se
impune proporțional asupra fiecăreia, înfrângându-se principiul indivizibilității plății.
Așadar, creditorul va primi o plată parțială pentru fiecare dintre creanțele sale;
f) în toate cazurile plată se va impune mai întâi asupra cheltuielilor de judecată și executare,
apoi asupra ratelor, dobânzilor și penalităților, în ordinea cronologică a scadenței acestora
și, în final, asupra capitalului, dacă părțile nu convin altfel.
2.3 Punerea în întârziere a creditorului
Dacă creditorul refuză nejustificat să primească o plată83 corespunzătoare de la

debitorul său sau de la o altă persoană îndrituită să o facă, creditorul îndărătnic poate fi pus în
întârziere84.
Spre deosebire de vechiul Cod civil, care nu reglementa decât punerea în întârziere a
debitorului, noul Cod civil introduce şi mecanismul de punere în întârziere a creditorului, care
nu vrea să primească plata „oferită în mod corespunzător” 85. Vechiul Cod civil reglementa 86
doar oferta reală urmată de consemnaţiune, o procedură greoaie şi nepractică. Esenţa acestei
proceduri consta în aceea că dacă creditorul respingea plata, debitorul îi putea oferi real, adică
indicând exact, nu numai generic, bunul ce urma să fie predat cu titlu de plată. Dacă creditorul
persista în refuz, bunul era atunci consemnat – adică indisponibilizat la cheremul creditorului.
Efectul esenţial al acestei proceduri era liberarea debitorului, iar obligaţia se considera stinsă
la data consemnării plăţii, cu strămutarea riscurilor bunului în sarcina creditorului
Procedeul juridic al ofertei de plată şi al consemnaţiunii nu a dispărut din noul Cod
civil87 doar că el este acum reglementat de Codul de procedură civilă 88 şi, prin urmare, nu îl
vom trece aici în revistă. Deosebirea este doar terminologică faţă de vechiul Cod civil,
83
Sau dacă creditorul „refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate executa
obligaia” (cf. art. 1510 Cod civil); L. Pop, S.I.Vidu, op.cit., Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 699 şi
urm
84
A se vedea art. 1510-1515 Cod civil
85
86
A se vedea art. 1114-1121 vechiul C. civ
87
88
A se vedea art. 991-998 Noul Cod de procedură civilă
24
întrucât noul Cod civil denumeşte somaţia emisă de debitor „punere în întârziere a
creditorului”, păstrând aproape intact mecanismul procedural vechi, ale cărui efecte rămân
cvasi-identice în cele două legi
Din acest unghi, punerea în întârziere a creditorului este un act procedural, care
permite declanşarea întregii proceduri a ofertei de plată şi a consemnaţiunii. Punerea în
întârziere a creditorului este, deci, o formalitate prin care se face efectiv oferta reală, care –
dacă nu e acceptată de creditor – va fi urmată şi de o consemnaţiune a obiectului plăţii.
Punerea în întârziere a creditorului fiind un act de procedură – făcut la iniţiativa
debitorului şi prin mijlocirea unui executor judecătoresc 89 îmbracă forma unei somaţii, prin
care creditorul este invitat să primească prestaţia datorată. În somaţie se vor indica locul, data
şi ora când suma sau obiectul oferit spre plată urmează să îi fie predat creditorului.
Debitorul poate însă să retragă bunul consemnat cât timp creditorul nu a declarat că
acceptă consemnarea, ori dacă aceasta nu a fost validată de instanţă. Consecinţa va fi
renaşterea creanţei din momentul retragerii bunului, cu toate accesoriile sale90.
Efectul esenţial al punerii în întârziere a creditorului este că debitorul se liberează de
obligaţie, care se considera stinsă la data consemnării plăţii, iar riscurile bunului trec la
creditor91. Apoi, tot acesta din urmă va prelua şi riscul imposibilităţii de executare a obligaţiei,
iar debitorul nu va mai fi ţinut să restituie nici fructele culese după punerea în întârziere. În
fine, creditorul aflat în întârziere este obligat la repararea eventualelor prejudicii cauzate prin
întârziere sa de a accepta plata, precum şi la acoperirea cheltuielilor de conservare cu bunul
datorat potrivit art. 1511 alin. (2) Cod civil92.
Capitolul 3
Executarea silită a obligaţiilor
În situația în care debitorul nu își execută de bunăvoie obligația asumată, creditorul

poate cere executarea silită, pentru valorificarea dreptului său.
89
Dacă intervine în timpul unui proces, punerea în întârziere se face de instanţă prin încheiere. L. Pop, S.I.Vidu,
op.cit., Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 699 şi urm
90
91
92
25
Dacă se ajunge ca obligația să fie executată forțat, creditorul trebuie mai întâi să
îndeplinească câteva condiții preliminare ale executării silite, respectiv să se doteze cu nu titlu
executoriu și să îl pună în întârziere pe debitor. După aceea va putea trece efectiv la alegerea
unei forme concrete de executare silită, în funcție de diferite circumstanțe, între cea din natură
și executarea silită prin echivalent93.
Executarea silită are loc în oricare din formele prevăzute prevederile legale, succesiv
ori simultan, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea
dobânzilor, penalităţilor sau altor sume acordate potrivit legii prin titlu, precum şi a
cheltuielilor de executare94; astfel95:
a. executarea unor obligaţii de a face se poate obţine la simpla cerere a persoanei
îndreptăţite, în baza unui titlu executoriu, fără să fie necesară intervenţia executorului
judecătoresc;
b. vânzarea de către creditor a bunurilor mobile ipotecate în condiţiile art. 2455 Cod civil
se face cu încuviinţarea instanţei, fără intervenţia executorului judecătoresc.
Executarea silită se efectuează prim următoarele modalităţi96:
 Urmărirea bunurilor mobile şi imobile ale debitorului sau aparţinând terţilor ţinuţi să
răspundă pentru obligaţiile debitorului, în scopul îndestulării creditorilor;
 Predarea către creditor a bunurilor, prevăzute în titlul executoriu, ce sunt deţinute fără
drept de debitor;
 Alte măsuri prevăzute de lege.
Executarea silită se face cu respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi ale altor
persoane interesate, fiind interzisă efectuarea de acte de executare de către alte persoane sau
organe decât cele prevăzute la art. 623 Noul Cod de procedură civilă.
Sesizarea organului de executare, acesta fiind după dreptul comun 97 executorul
judecătoresc, nu poate fi făcută de creditor în lipsa unui titlu executoriu98. Titlul executoriu
este un înscris oficial constatator al unei creanţe certe şi lichide, justificând astfel începerea
efectivă a executării silite. Înscrisul oficial nu înseamnă aici neapărat actul autentic, ci altceva
decât un înscris olograf. Apoi, trebuie notat că doar legea poate să dispună care înscrisuri sunt
şi au forţă de titluri executorii, voinţa particularilor fiind irelevantă în materie. Legea face
93
Paul Vasilescu, Drept Civil. Obligatii, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2012, p. 82.
94
A se vedea art. 622 – 631 Noul Cod de procedură civilă
95
Andreea Ciurea, Fişe de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 249 - 253
96
Roxana Stanciu, Încuviinţarea executării silite, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, pp. 10 - 13
97
A se vedea art. 614 Noul Cod de procedură civilă
98
26
deosebire – în funcţie de originea forţei lor executorii, între titluri care sunt de plin drept
executorii ab initio şi înscrisuri care devin executorii, prin învestirea cu forţă executorie,
posterior încheierii lor. În prima categorie intră înscrisurile executorii prin sine, care nu mai
trebuie investite cu formulă executorie99.
Constituie astfel de titluri executorii100:
a) hotărârile judecătoreşti definitive executorii, precum şi cele date în primă instanţă cu
executare provizorie;
b) ordonanţele şi încheierile pronunţate de instanţă şi declarate de lege executorii;
c) titlurile executorii europene pentru creanţe necontestate;
d) încheierile şi procesele-verbale întocmite de executorii judecătoreşti potrivit legii
e) unele acte autentice notariale101
f) contractele de locaţiune încheiate prin înscris sub semnătură privată, care au fost
înregistrate la organele fiscale102.
Alte înscrisuri nu sunt ope legis considerate titluri executorii, dar pot devein astfel de titluri şi
îşi dobândesc această forţă juridică prin învestirea lor cu formulă executorie. Formula
executorie103 se dispune prin încheiere de instaţă 104, şi se aplică pe originalul înscrisului
constatator al creanţei sau pe o copie legalizată a acesteia, respectivul înscris devenind astfel
titlu executoriu. Se pot învesti cu formulă executorie:
 hotărârile executorii ale instanţelor judecătoreşti, în afara celor executorii de plin
drept;
 hotărârile arbitrale;
 înscrisurile autentice, cu excepţia actelor autentice notariale care constituie titluri
executorii potrivit legii;
titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaşte putere executorie105.
99
Andreea Ciurea, op.cit., Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 249 - 253
100
A se vedea art. 624, 625 şi 627 NMoul Cod de procedură civilă
101
Doar actul autentificat de notarul public care constata o creanţă certă’ şi lichidă are putere de titlu executoriu
la data exigibilitatii acesteia, a se vedea art. 67 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale,
republicată în M. Of. nr. 732 din 18.10.2011
102
103
Ea are următorul cuprins: „Noi, Preşedintele României” (Aici urmează cuprinsul hotărârii sau, după caz, al
înscrisului.) „Dăm împuternicire şi ordonăm executorilor judecătoreşti să pună în executare prezentul titlu.
Ordonăm agenţilor forţei publice să sprijine îndeplinirea promptă şi efectivă a tuturor actelor de executare silită,
iar procurorilor să stăruie pentru ducerea la îndeplinire a titlului executoriu, în condiţiile legii. Spre credinţă,
prezentul titlu s-a semnat de... „ (Urmează semnăura preşedintelui instanţei şi a grefierului.), conform art. 631
alin. (2) Noul Cod de procedură civilă.
104
Evelina Oprina, Ioan Grăbuleţ, Executarea silită directă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 25 - 31
105
27
De observat că titlul executoriu este întotdeauna un înscris oficial, în sensul că este
emis după o anumită procedură şi trebuie să respecte o anumită formă. Înscrisul autentic intră
cel mai bine aici, alături de hotărârile judecătoreşti. Numai că trebuie ţinut cont că nu orice act
autentic e şi titlu executoriu. Astfel, intră în ultima categorie actele autentice notariale care
constată o creanţă certă şi lichidă.
Înscrisurile sub semnătură privată nu pot fi, în principiu, învestite cu formulă
executorie, chiar dacă constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, şi deci nu constituie titluri
executorii. Dar, un asemenea înscris dă dreptul creditorului să se adreseze instanţei cu cererea
de a-l obliga pe debitorul-pârât la executare, iar hotărârea judecătorească de admitere a
pretenţiilor creditorului va constitui titlul executoriu al creditorului. În schimb, un act autentic
de vânzare-cumpărare, care consemnează obligaţia de a plăti o diferenţă de preţ, va constitui
titlu executoriu care va permite creditorului preţului să se adreseze direct executorului
judecătoresc, fără să mai treacă prin faţa instanţei pentru a începe urmărirea debitorului rău
platnic. În acest caz, calea spre executarea silită se scurtează106.
Nu trebuie uitat că şi titlul executoriu poate fi desfiinţat cu efectul întoarcerii
executării, dacă aceasta a fost făcută. După cum mai trebuie amintit că şi executarea silită se
perimă, după cum este supusă prescripţiei extinctive 107 ca şi creanţa pe care vrea silit să o
impună. Termenul general de prescripţie pentru a obţine executarea silită este de 3 ani, dacă
legea nu prevede altfel, care începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a obţine
executarea silită. În cazul hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale, termenul de prescripţie începe
să curgă de la data rămânerii lor definitive, iar în celelalte cazuri de la data scadenţei creanţei
pe care o constată. Iar la împlinirea termenului de prescripţie, se stinge dreptul de a obţine
executarea silită, iar orice titlu executoriu îşi pierde puterea juridică108.
În fine, creditorul chirografar care are creanţa constatată printr-un titlu executoriu
nu dobândeşte prin aceasta vreun drept special sau în plus faţă de ceilalţi chirografari. Deci,
titlul executoriu nu conferă vreun drept de preferinţă sau de urmărire,acestea rămânând ataşate
doar garanţiilor reale şi privilegiilor, care vor transforma chirografarul într-un creditor
garantat109. Deşi titlul executoriu nu metamorfozează creditorul chirografar într-unul garantat
106
Roxana Stanciu, op.cit., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, pp. 10 - 13
107
108
Creditorul va putea obţine un nou titlu executoriu, pe calea unui nou proces, fără a i se putea opune excepţia
autoriăţii de lucru judecat, doar în cazul hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale, dacă dreptul de a obţine obligarea
pârâtului nu s-a prescris. În cazul creanţelor a căror prescripţie extinctivă e mai mare decât termenul de
prescripţie a titlului executoriu (art. 2518 Cod civil), poate lesne să se imagineze că acesta se prescrie odată cu
executarea silită, dar se poate obţine un nou titlu.
109
Paul Vasilescu, Drept Civil. Obligatii, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2012, p.104.
28
real, el poate conferi un avantaj practic esenţial în caz de concurs cu alţi chirografari. Faţă de
aceştia din urmă, chirografarul înarmat cu un titlu executoriu va putea să obţină plata mai
rapid, scăpând de concurenţa lor, deoarece creanţa sa este executabilă silit imediat, ceilalţi
pierzând timpul cu învestirea creanţelor lor chirografare cu formulă executorie 110.
3.1 Dreptul la executarea silită în natură
Articolul 1516 alin. (1) Cod civil consacră principiul executării în natură (directe) a
obligaţiei, stabilind dreptul creditorului la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei.
Executarea în natură a obligaţiei presupune îndeplinirea prestaţiei la care s-a obligat debitorul,
iar nu plata unui echivalent bănesc111.
Creditorului îi este recunoscut dreptul fundamental de a cere debitorului său
executarea voluntară a obligaţiei consimţite sau, după caz, impuse de lege 112. Dacă prestaţia
datorată este executată de bunăvoie, obligaţia se stinge prin plată113. În virtutea dreptului său
de a pretinde executarea integrală şi întocmai a prestaţiei, creditorul poate refuza să primească
o executare parţială, chiar dacă prestaţia ar fi divizibilă 114 sau să primească o altă prestaţie
decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite de debitor ar fi egală sau mai mare 115.
Având şi dreptul la îndeplinirea la timp a obligaţiei, creditorul poate refuza executarea
anticipată, dacă are un interes legitim ca plata să fie făcută la scadenţă116.
Dacă debitorul nu îşi execută, total sau parţial, obligaţia sau o îndeplineşte în mod
defectuos ori cu întârziere, art. 1516 alin. (2) Cod civil instituie mai multe mijloace juridice la
dispoziţia creditorului: executarea silită a obligaţiei; rezoluţiunea sau rezilierea ori reducerea
propriei obligaţii; alte mijloace pentru realizarea dreptului său.
În afara mijloacelor juridice amintite, creditorul poate, după împrejurări, să obţină şi
daune-interese. Dreptul la executarea prin echivalent a obligaţiei este astfel conservat în toate
cazurile, putând fi exercitat doar cu titlu principal ori în mod complementar, atunci când
însoţeşte exercitarea unui alt mijloc de realizare a dreptului creditorului 117. Astfel, cu titlu de
110
111
Corneliu Bârsan, Ctin Stătescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008 , p.
310
112
A se vedea J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté, comentariile ministrului justiţiei cu
privire la art. 1590 din Codul civil Québec, p. 1760
113
114
115
116
29
exemplu, daunele-interese pot fi cumulate cu rezoluţiunea sau rezilierea contractului 118 sau cu
dobânda legală în cazul obligaţiilor băneşti, dacă debitorul nu datorează dobânzi moratorii
mai mari decât dobânda legală119. Tot astfel, creditorul poate cere atât executarea în natură a
obligaţiei, cât şi a daunelor-interese sub forma clauzei penale stipulate pentru neexecutarea
obligaţiilor la timp sau la locul stabilit120.
Articolul 1516 alin. (2) Cod civil nu instituie o ordine de exercitare a mijloacelor
juridice de realizare a dreptului creditorului, acesta putând alege, în funcţie de circumstanţe,
modalitatea legală cea mai adecvată satisfacerii dreptului său. Cu toate acestea, din
interpretarea altor texte ale noului Cod civil, precum art. 1527 alin. (1) şi art. 1549 alin. (1),
rezultă prioritatea executării silite în natură a obligaţiilor faţă de celelalte mijloace de
satisfacere a dreptului creditorului. Pentru a putea recurge la mijloacele amintite, este
necesară îndeplinirea a două condiţii generale:
 neexecutarea obligaţiei să nu aibă justificare legală – în sensul că debitorul nu poate
dovedi existenţa uneia dintre cauzele justificate de neîndeplinire a obligaţiei sale [ordinea
executării prestaţiilor, excepţia de neexecutare a contractului sinalagmatic, imposibilitatea
de executare datorată forţei majore, cazului fortuit sau unui eveniment asimilat acestora,
neexecutarea imputabilă creditorului sau unui terţ pentru care debitorul nu este ţinut să
răspundă121 – şi
 debitorul să fie în întârziere (art. 1521-1526 Cod civil) 122.
În cazul în care debitorul nu îşi îndeplineşte de bunăvoie obligaţia, creditorul, în
virtutea dreptului său la executarea întocmai a prestaţiei, poate obţine executarea silită a
obligaţiei.
Ca regulă generală, executarea silită se face în natură, prin obligarea debitorului la
executarea obligaţiei în natura sa specifică. Prin excepţie, dacă executarea în natură nu (mai)
este posibilă ori creditorul nu mai este interesat de o executare în natură, acesta poate obţine
executarea prin echivalent (indirectă) a obligaţiei123.
117
118
119
120
121
A se vedea art. 1351, art. 1352, art. 1517, art. 1555-1557 şi art. 1634 Cod civil
122
Noul Cod civil. Comentarii, doctrină, jurisprudenţă. Vol II., ART. 953 – 1649, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2012, pp. 856 şi urm,
123
A se vedea art. 1527 şi art. 1530-1548 Cod civil
30
În materie contractuală, dacă, fără justificare, debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia,
neexecutarea este însemnată, iar creditorul nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale,
acesta din urmă se poate libera de obligaţia sa corelativă, obţinând rezoluţiunea sau rezilierea
contractului. În cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere şi
în cazul unei neexecutări de mică însemnătate, dar cu caracter repetat124.
Dacă neexecutarea este de mică însemnătate, creditorul nu are drept la rezoluţiune,
fiind însă îndreptăţit să obţină reducerea proporţională a prestaţiei sale dacă, după împrejurări,
aceasta este posibilă. Dacă nici reducerea prestaţiilor nu este posibilă, creditorul poate obţine
doar daune-interese, dacă acestea i se cuvin (art. 1551 Cod civil) 125.
Articolul 1516 alin. (2) pct. 3 Cod civil permite creditorului să exercite, în scopul
realizării sau protejării dreptului său la executarea obligaţiei, şi alte mijloace juridice, precum
invocarea excepţiei de neexecutare a contractului126, luarea unor măsuri conservatorii [cum
sunt măsurile asigurătorii (sechestrul asigurătoriu, poprirea asigurătorie), asigurarea dovezilor
ori exercitarea acţiunii oblice] sau exercitarea acţiunii revocatorii ( art. 1558-1565 Cod civil).
Amintim că dispoziţiile privind executarea obligaţiilor (art. 1469-1565 Cod civil) sunt
aplicabile şi în materia răspunderii civile delictuale cât priveşte dreptul la repararea
prejudiciului cauzat prin fapta ilicită (art. 1381 Cod civil)127.
În aplicarea dispoziţiei de principiu privind dreptul creditorului la îndeplinirea exactă a
obligaţiei (art. 1516 Cod civil), art. 1527 Cod civil consacră principiul executării silite în
natură a obligaţiilor, în virtutea căruia creditorul are dreptul de a obţine constrângerea
debitorului la executarea în natură a obligaţiei. Debitorul nu este liberat dacă oferă
creditorului un echivalent în locul prestaţiei datorate128, decât dacă acesta din urmă consimte
la darea în plată (art. 1492 Cod civil). Şi în cazul executării silite în natură a obligaţiei,
creditorul obţine exact obiectul obligaţiei, realizându-se tot o plată, de data aceasta silită.
Dacă executarea silită în natură nu mai este posibilă, aceasta se va interverti într-o executare
silită indirectă a obligaţiei129. În scopul facilitării executării prin echivalent a obligaţiilor de
predare a unui bun, mobil sau imobil, reglementarea procesual civilă de drept comun prevede
124
A se vedea art. 1549 şi art. 1551Cod civil
125
Paul Vasilescu, op.cit., Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2012, p. 82
126
127
Ştefan Scurtu, Drept civil. Regimul juridic general al obligaţiilor. Garantarea obligaţiilor în reglementarea
NCC, Ed. C..H.Beck, Bucureşti, 2014, pp. 100 şi urm.
128
A se vedea art. 1510- 1511 Cod Civil; Flavius-Antoniu Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei,
op.cit., Ed. C.H.Beck, vol. 1, Bucureşti, 2012, p. 1313 şi urm
129
A se vedea art. 1522 alin. (1) si (2) Cod Civil; Flavius-Antoniu Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I.
Macovei, Noul Cod Civil - Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, vol. 1, Bucureşti, 2012, p. 1313 şi urm
31
posibilitatea stabilirii, de către instanţa de executare, la cererea creditorului, a sumei care
urmează a fi plătită de debitor ca echivalent al valorii bunului, dacă aceasta nu a fost stabilită
în titlul executoriu, iar executarea silită în natură a devenit imposibilă [art. 881 alin. (1) Noul
Cod de procedură civilă]. Creditorul poate obţine, în aceleaşi condiţii procedurale, şi obligarea
debitorului unei obligaţii de a face sau de a nu face, intuitu personae, la plata daunelor-
interese pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligaţiei [art. 894 alin. (4)
şi ale art. 893 alin. (1) Noul Cod de procedură civilă].
Potrivit dispoziţiilor art. 1527 alin. (2) Cod civil, dreptul la executarea în natură
cuprinde, dacă este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului, precum şi orice alt
mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă.
În doctrina de întâmpinare a noului Cod civil s-a arătat că, dacă depozitarul unui bun
nu restituie bunul dat în depozit deoarece a fost distrus fără cauză străină, acesta poate fi
condamnat, la cererea creditorului, să procure deponentului alt bun de acelaşi fel şi cu aceleaşi
însuşiri. Tot astfel, dacă bunul dat în depozit este avariat, depozitarul poate fi constrâns să îl
repare pentru a-l aduce în starea anterioară şi a-l preda deponentului130.
Remedierea executării necorespunzătoare poate avea ca obiect şi alte măsuri decât
repararea sau înlocuirea bunului, precum obţinerea unei autorizaţii, şi poate deveni necesară şi
în cazul obligaţiilor având ca obiect plata unei sume de bani, precum în cazul efectuării unei
plăţi insuficiente, într-o altă monedă decât cea stipulată ori într-un alt cont decât cel convenit
de părţi. Dreptul la repararea sau înlocuirea bunului ori la alte mijloace de remediere este
aplicabil numai în măsura în care executarea în natură (mai) este posibilă131.
3.1.1 Executarea silită în natură a obligației de a da
Pentru analiza acestui mijloc juridic este nevoie a se deosebi după cum obligațiile au
ca obiect prestația de a da sume de bani, bunuri individual determinate și bunuri generice pe
care debitorul le are, dar respinge individualizarea și predarea lor132, precum și situația în care
bunul sau bunurile predate nu sunt conforme. Astfel133:
130
L. Pop, Tabloul general al răspunderii civile în textele noului Cod civil, în RRDP nr. 1/2010, p. 143-232
131
A se vedea Principiile UNIDROIT privind contractele comerciale internaţionale 2004, disponibile la adresa de
internet: http://www.unidroit.org, art. 7.2.3, comentariile 2 şi 3
132
Corneliu Bârsan, Ctin Stătescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.
307 si urm.; L.iviu Pop, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile. Conform NCC, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2012., p. 493 si urm.
133
Ştefan Scurtu, op.cit., Ed. C..H.Beck, Bucureşti, 2014, pp. 100 şi urm.; Flavius-Antoniu Baias, E. Chelaru, R.
Constantinovici, I. Macovei, op.cit., Ed. C.H.Beck, vol. 1, Bucureşti, 2012, p. 1313 şi urm
32
 dacă obligația are ca obiect o sumă de bani, executarea în natură este întotdeauna posibilă;
 dacă obligația are ca obiect un bun individual determinat, debitorul are două obligații, pe
de o parte trensferul dreptului de proprietate sau a unui alt drept real, iar pe cealaltă parte,
predarea bunului în materialitatea sa la creditor.
Executarea silită în natură a obligaţiei de a da având ca obiect o sumă de bani este
întotdeauna posibilă. Aceasta întrucât debitorul răspunde cu toate bunurile sale mobile şi
imobile, prezente şi viitoare, care servesc drept garanţie comună pentru executarea creanţelor
creditorilor săi. În virtutea acestei garanţii, creditorul poate obţine executarea silită a bunurilor
urmăribile ale debitorului său, realizându-şi creanţa din preţul obţinut ca urmare a vânzării
acestor bunuri134.
În cazul obligaţiilor care au ca obiect constituirea sau transferul unui drept real asupra
unui bun individual determinat, debitorul are două obligaţii principale: obligaţia de a constitui
sau transfera dreptul real (obligaţie de a da) şi obligaţia de predare a bunului (obligaţie de a
face). În doctrina formată în sistemul vechiului Cod civil s-a arătat că executarea silită în
natură a obligaţiei de predare a unui bun este posibilă atâta vreme cât bunul se găseşte la
debitor, iar dacă debitorul, nesocotind obligaţia sa, a distrus sau a ascuns bunul, urmează a se
proceda la o executare prin echivalent135. Precizăm că, de regulă, drepturile reale asupra
imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai
prin înscrierea lor în cartea funciară pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea.
Regula amintită urmează a-şi găsi aplicare numai după finalizarea lucrărilor de cadastru
pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a
cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii cadastrului
şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată 136. Până la data menţionată, înscrierea în
cartea funciară a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au
transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate faţă de
terţi. De asemenea, menţionăm că dispoziţiile art. 876-915 Cod civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor şi faptelor
juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a acestui cod137.
134
A se vedea art. 2324 Cod civil; Corneliu Bârsan, Ctin Stătescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 320
135
Corneliu Bârsan, Ctin Stătescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.
321
136
Publicată în M.Of. nr. 201 din 3 martie 2006
137
A se vedea art. 557 şi art. 885 Cod civil, precum şi dispoziţiile art. 56 şi ale art. 76 Legii de punere în aplicare
a Noului Cod civil
33
Dacă obiectul obligaţiei de a da îl constituie bunuri de gen, constituirea sau transferul
drepturilor reale operează în momentul individualizării bunurilor 138, ceea ce presupune, de
asemenea, faptul personal al debitorului.
Aşadar, în cazul obligaţiilor de a da, având ca obiect constituirea sau transferul unor drepturi
reale asupra unor bunuri imobile înscrise în cartea funciară sau a unor bunuri de gen,
realizarea obligaţiei de a da având ca obiect constituirea sau transferul bunurilor imobile,
respectiv al bunurilor de gen, este subordonată executării unei obligaţii de a face – obligaţia
de înscriere în cartea funciară, respectiv obligaţia de individualizare a bunurilor139.
3.1.2 Executarea obligaţiei de a face
Obligațiile de a face (facere), care nu sunt ad rem, ci presupun o acțiune personală a

debitorului, nu pot fi, în principiu, executate silit în natură prin constrângerea persoanei
debitorului. Regula fiind că nimeni nu poate fi silit fizic să desfășoare o anumită activitate,
ceea ce se exprimă prin adagiul nemo potest cogi ad factum. Dacă s-ar admite contrariul, se
va ajunge la constrângerea persoanei debitorului la muncă silită sau la închisoarea
datornicilor, toate urmărind înfrângerea fizică a datornicului140.
Pentru delimitarea sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 1528 Cod civil este necesară o
primă distincţie între obligaţiile de a face intuitu personae şi celelalte obligaţii de a face care
nu presupun faptul personal al debitorului.
Obligaţiile de a face care presupun faptul personal al debitorului nu pot fi realizate
prin executare silită în natură prin mijloace directe, ci numai prin mijloace de constrângere
indirectă, prin măsuri asupra bunurilor din patrimoniul debitorului, determinându-se astfel
indirect acţiunea debitorului. Aceasta, întrucât constrângerea nu se poate exercita direct
asupra persoanei debitorului, potrivit principiului nemo ad factum praecise cogi potest141.
În scopul executării silite în natură a obligaţiilor de a face intuitu personae, creditorul
poate recurge la procedura execuţională reglementată prin art. 894 Noul Cod de procedură
civilă, constând în aplicarea de către instanţa de executare, prin încheiere definitivă, a unei
amenzi judiciare, stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei. Aşa cum a reţinut
138
139
S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001,pp. 448 - 449
140
Paul Vasilescu, op.cit., Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2012, p. 91.
141
S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op.cit., Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 451-452
34
instanţa noastră supremă, aplicarea acestui mijloc indirect de constrângere este posibilă numai
în cadrul unei proceduri execuţionale ce debutează prin încuviinţarea executării silite142.
Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii,
debitorul nu execută obligaţia stabilită în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea
creditorului, va fixa suma definitivă datorată statului cu acest titlu. Pentru acoperirea
prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligaţiei stabilite în titlul executoriu, creditorul poate
cere obligarea debitorului la daune-interese. Survenind astfel o intervertire a executării silite
directe într-o executare silită prin echivalent, urmărirea silită va continua pentru realizarea
daunelor-interese astfel stabilite143.
În doctrină s-a reţinut că, în cazul obligaţiei de a face care implică o activitate
personală deosebită din partea debitorului, executarea în natură are loc numai atunci când
obligaţia este îndeplinită în mod voluntar de către debitor144 .
O a doua precizare necesară vizează obligaţiile de a face având ca obiect predarea
unui bun mobil individual determinat sau predarea ori evacuarea unui bun imobil, a căror
executare silită se efectuează în mod nemijlocit asupra bunului în temeiul unui titlu
executoriu, în condiţiile şi cu procedura prevăzute de art. 877-891 Noul Cod de Procedură
Civilă145.
În al treilea rând, dacă obligaţia de a face are ca obiect individualizarea şi predarea
unor bunuri de gen, creditorului îi este recunoscut dreptul de a opta între mai multe mijloace
juridice în scopul realizării dreptului său: poate cere executarea silită în natură dacă aceasta
este posibilă, întrucât, de exemplu, debitorul are o cantitate de bunuri de gen, dar refuză
individualizarea şi predarea; poate achiziţiona cantitatea de bunuri ce face obiectul obligaţiei,
pe cheltuiala debitorului, urmând să recupereze preţul prin executarea silită asupra bunurilor
debitorului; poate obţine executarea prin echivalent146.
Articolul 1528 Cod civil pune la dispoziţia creditorului un mijloc eficient de drept
material, complementar celui consacrat de reglementarea procesual civilă de drept comun147,
în scopul executării directe (în natură) a prestaţiei datorate: îndeplinirea, în mod direct, fără
142
A se vedea ICCJ, dec. nr. 3 din 17 ianuarie 2011, prin care a fost admis recursul în interesul legii cu privire la
dispoziţiile art. 5803 din Codul de procedură civilă, raportate la prevederile art. 3731, art. 387, art. 572 şi art.
5802 din acelaşi cod
143
A se vedea art. 894 alin. (4) Noul Cod de procedură civilă
144
Corneliu Bârsan, Ctin Stătescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008,p.
322
145
S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op.cit., Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001,pp. 442 - 444
146
Corneliu Bârsan, Ctin Stătescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008,p.
322
147
35
concursul forţei de constrângere a statului, a obligaţiei de către creditor, prin mijloace proprii
sau prin terţe persoane, pe cheltuiala debitorului.
Considerăm că intră în domeniul de aplicare a dispoziţiilor art. 1528 executarea în
Cod civil natura lor specifică a altor obligaţii de a face decât cele care presupun faptul
personal al debitorului, cele privind predarea bunurilor mobile individual determinate şi
predarea sau evacuarea bunurilor imobile. Cum s-a arătat, în cazul obligaţiilor de a face având
ca obiect predarea bunurilor de gen, creditorul are, după împrejurări, şi posibilitatea de a
executa, pe cheltuiala debitorului, el însuşi sau prin alte persoane, obligaţia de a face
neîndeplinită de debitor.
Aşadar, dispoziţiile art. 1528 Cod civil îşi găsesc aplicare în cazurile în care
participarea personală a debitorului nu este esenţială pentru executarea obligaţiei de a face148.
Articolul 1528 Cod civil îl îndreptăţeşte pe creditor să procedeze în mod direct la
executarea în natură în cazul unor obligaţii de a face având ca obiect prestaţii, considerate în
doctrină a avea o natură fungibilă, care prezintă aceeaşi valoare pentru creditor, indiferent de
persoana care le execută, precum: ridicarea unor materiale de pe un teren, săparea unei gropi,
mutarea unui gard, livrarea unor bunuri, realizarea unor lucrări ori prestarea unor servicii149.
Executarea în natură a obligaţiilor de a face amintite în temeiul dispoziţiilor art. 1528
Cod civil se realizează de către creditor, prin mijloace proprii sau prin alte persoane, fără
concursul organelor de jurisdicţie şi – spre deosebire de mecanismul procedural instituit prin
dispoziţiile art. 892 şi art. 896 Noul Cod de procedură civilă, care presupune declanşarea
procedurii execuţionale, în temeiul unui titlu executoriu – în absenţa unui titlu executoriu şi
fără concursul organelor de executare.
Soluţia legislativă, cu caracter de noutate – întrucât vechea reglementare (art. 1077
vechiul C.civ.) impunea condiţia autorizării judiciare a creditorului – este de natură să
faciliteze dinamica circuitului juridic civil, asigurând economie de timp şi de resurse
financiare.
Considerăm că, în ipoteza obligaţiei de a face având ca obiect predarea unor bunuri de
gen, creditorul poate să îşi procure el însuşi sau prin terţe persoane bunurile datorate,
indiferent dacă debitorul are aceste bunuri, dar refuză predarea, ori, dimpotrivă, nu le are. În
cazul în care debitorul are bunurile, dar refuză predarea, creditorul are şi posibilitatea de a
148
149
S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op.cit., Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001,pp. 447 - 448
36
solicita executarea silită în natură, în temeiul unui titlu executoriu, cu concursul forţei de
constrângere a statului.
În acest context, este de menţionat şi o altă modalitate atipică de executare silită
directă – consacrată de doctrina şi jurisprudenţa dezvoltate în sistemul vechii reglementări în
privinţa obligaţiei de a face având ca obiect încheierea în viitor a unui contract constitutiv sau
translativ de drepturi reale: pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de
contract150. De lege lata, dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanţa, la
cererea părţii care şi-a îndeplinit propriile obligaţii, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină
loc de contract, dacă natura contractului o permite, iar cerinţele legii pentru validitatea
acestuia sunt îndeplinite151 – dispoziţii care nu sunt aplicabile în cazul promisiunii de a încheia
un contract real, dacă prin lege nu se prevede altfel 152. În cazul promisiunii bilaterale de
vânzare, art. 1669 alin. (1) Cod civil prevede că, dacă una dintre părţi refuză, nejustificat, să
încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc
de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite.
Art. 1528 alin. (2) Cod civil prevede, drept condiţie de exercitare a dreptului
creditorului de a proceda la executarea în natură a obligaţiilor de a face, îndatorirea de a-l
înştiinţa pe debitor fie odată cu punerea în întârziere, fie ulterior acesteia. Creditorul nu are
obligaţia de a-l înştiinţa pe debitor despre intenţia sa în cazul în care acesta din urmă este de
drept în întârziere153.
Norma juridică analizată urmăreşte să îl prevină pe debitor, pentru a-i permite să ia
măsurile necesare, în cazurile în care acesta nu este de drept în întârziere154.
Noul Cod civil instituie unele aplicaţii ale regulii de principiu analizate, dintre care pot
fi amintite, cu titlu de exemplu, următoarele155:
a. în materia vânzării, dacă cumpărătorul unui bun mobil nu îşi îndeplineşte obligaţia de
preluare sau de plată, vânzătorul are facultatea de a vinde bunul prin licitaţie publică sau
pe preţul curent, dacă bunul are un preţ la bursă sau în târg ori stabilit de lege, prin
150
Idem, p. 450
151
2012, p. 1246 şi urm
152
153
154
a se vedea J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté, comentariile ministrului justiţiei cu
privire la art. 1602 din Codul civil Québec, p. 1780; Flavius-Antoniu Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I.
Macovei, op.cit., Ed. C.H.Beck, vol. 1, Bucureşti, 2012, p. 1246 şi urm
155
2012, p. 1246 şi urm
37
intermediul unei persoane autorizate156.Şi în această ipoteză, executarea directă se
realizează în absenţa unui titlu executoriu (a se vedea, în acelaşi sens, cu privire la
reglementarea similară din dreptul civil italian157. Tot astfel, în cazul unui contract de
vânzare având ca obiect bunuri fungibile supuse unui preţ curent, care nu este executat din
culpa vânzătorului, cumpărătorul poate cumpăra bunuri de acelaşi gen, pe cheltuiala
vânzătorului, prin intermediul unei persoane autorizate158;
b. în materia locaţiunii, dacă, după încheierea contractului, intervine nevoia unor reparaţii
aflate în sarcina locatorului, iar acesta, deşi încunoştinţat de locatar, nu începe să ia de
îndată măsurile necesare, locatarul poate efectua aceste reparaţii, pe cheltuiala
locatorului159 .
Alteori, noul Cod civil impune condiţia obţinerii autorizării judiciare în scopul
executării în natură a unei obligaţii de a face de către creditor pe cheltuiala debitorului. Astfel,
în cazul contractului de vânzare, în temeiul obligaţiei vânzătorului de garanţie contra viciilor,
cumpărătorul poate obţine, în justiţie, înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala
acestuia ori înlocuirea bunului cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii160.
Noul Cod de procedură civilă consacră mecanisme procedurale de realizare a
executării silite în natură a obligaţiilor de a face, care presupun – spre deosebire de mijlocul
juridic instituit prin art. 1528 Cod civil – existenţa unui titlu executoriu şi concursul forţei de
constrângere a statului: predarea silită a bunurilor mobile şi a bunurilor imobile şi executarea
altor obligaţii de a face161.
Creditorul – titular al unui drept de creanţă corelativ unei obligaţii de a face având ca
obiect o prestaţie fungibilă stabilite prin titlu executoriu – poate fi autorizat de instanţa de
executare, prin încheiere executorie, dată cu citarea părţilor, să îndeplinească obligaţia el
însuşi sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului. Creditorul poate solicita autorizarea
instanţei de executare numai după împlinirea unui termen de 10 zile de la data comunicării
încheierii de încuviinţare a executării silite, termen lăsat debitorului pentru a executa de
bunăvoie obligaţia sa162. În plus, dacă debitorul se opune la executarea obligaţiei de către
156
157
G. Bonilini ş.a., Codice civile commentato, comentariul art. 2910 din Codul civil italian, pct. 4, p. 7029-7030
158
159
160
161
A se vedea art. 877-902 Noul Cod de procedură civilă
162
S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op.cit., Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 451, precum şi dispoziţiile art. 892
Noul Cod de procedură civilă
38
creditor, acesta din urmă poate beneficia – spre deosebire de cazul executării obligaţiei în
condiţiile art. 1528 Cod civil – şi de concursul executorului judecătoresc şi al forţei publice163.
Aşa fiind, mecanismele juridice consacrate de noul Cod civil (art. 1528) şi Noul Cod
de procedură civilă (art. 892) urmăresc aceeaşi finalitate – executarea în natură a obligaţiilor
de a face având ca obiect prestaţii fungibile de către creditor, fără participarea debitorului –,
creditorul putând obţine executarea în natură a unei obligaţii de a face având ca obiect
prestaţii fungibile cu sau fără concursul forţei de constrângere a statului.
În cazul obligaţiilor de a face intuitu personae stabilite prin titlu executoriu, creditorul poate
obţine atât executarea silită directă, prin mijlocul indirect de constrângere al amenzii
judiciare, cât şi executarea silită prin echivalent164.
3.1.3 Executarea obligatiilor de a nu face
În cazul obligaţiilor de a nu face, eliminare rezultatului neexecutării obligaţiei nu se

poate realiza decât prin autorizarea instanţei judecătoreşti şi doar în măsura în care hotărârea
aceasta indică desfiinţarea165.
Pentru a-l stimula să execute în natură obligaţia, sub vechiul Cod Civil era
recunoscut166 dreptul instanțelor să îl condamne pe debitor la daune cominatorii. Acestea se
prezentau ca sume de bani datorate de debitor cu fiecare zi de întârziere a executării obligației
sale. Noul Cod de procedură civilă interzice expres acordarea de daune cominatorii (art. 895),
dar intituie posibilitatea instanței de a amenda civil pe debitorul rău- platnic (art. 894)167.
În concluzie, pentru obligațiile propriu- zise de a face sau de a nu face, principiul
nemo potest cogi ad factum rămâne strict aplicabil, pentru că persoana debitorului nu poate fi
fizic constrânsă să desfășoare o activitate pe care o refuză. Cu toate acestea, în afară de
obligațiile intuitu personae, care nu pot să fie executate forțat în natură, celelalte obligații pot
163
a se vedea art. 896 Noul Cod de procedură civilă
164
A se vedea art. 894 şi ale art. 881 Noul Cod de procedură civilă
165
De exemplu, desfintarea unei constructii edificata cu incalcarea obligatiei de a nu construe la o distant mai
mica de X m asumata fata de vecin sau rezultata din reglementarile urbanistice, nu poate fi dispusa decat de
instant de judecata. Ovidiu – Sorin Nour, Teodor Bodoaşcă, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2011, pp. 323 - 333
166
Desi au intrat intr-un con de umbra dupa modificarea art. 580 C. proc. civ., s-a considerat ca instantele pot
condamna in continuare debitorul la daune cominatorii, v. I.C.C.J., dec. 20/2005, in M. Of. Nr.225 din
13.03.2006; S. Buzoianu (I), P. Papadopol (II), Discutii in legatura cu existent in dreptul roman actual a daunelor
cominatorii, in Dreptul nr. 7/2004. Flavius-Antoniu Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op.cit.,
Ed. C.H.Beck, vol. 1, Bucureşti, 2012, p. 1313 şi urm
167
39
fi executate silit în natură, dar indirect, pe cheltuiala debitorului și prin fapta unui terț sau
chiar a creditorului.
3.2 Executarea prin echivalent
Când executarea silită în natură nu mai este posibilă, obligația va putea fi executată
prin echivalentul său bănesc, ceea ce scoate în evidență caracterul patrimonial al oricărei
creanțe. Echivalenta presupune o prețuire, o cântărire în bani a obiectului prestației în natură,
datorat și neexecutat. Odată stabilită sumă de bani, bunurile debitorului vor fi executate silit
pentru a se obține această sumă.
Sumele datorate în schimbul prestației în natură sunt denumite daune- interese. Se
consideră că neexecutarea obligației este un fapt ilicit al debitorului și că prejudiciul trebuie
reparat integral prin echivalent bănesc. Dreptul creditorului la daune- interese, în locul
prestației în natură, este în viziunea noului Cod civil, echivalentul executării silite indirecte 168.
Cu alte cuvinte noul Cod civil pare169 să identifice executarea prin echivalent cu repararea
prejudiciului cauzat prin îndeplinirea unei obligații. Astfel răspunderea civilă a debitorului,
chiar dacă e generat de neîndeplinirea obligațiilor, nu se angajează decât dacă această
neîndeplinire cauzează un prejudiciu distinct de neplata obligației. Practic în cadrul unei
acțiuni în executarea silită prin echivalent se cere și repararea daunei create prin neexecutare,
însă prejudiciul trebuie dovedit distinct (art. 1537).
Pentru creanțele născute din fapte ilicite, chiar dacă principiul rămâne tot cel al
executării lor în natură, neîndeplinirea lor nu este o chestiune ce să țină de răspunderea
contractuală, ci de cea delictuală și executarea silită prin echivalent.
Executarea silită prin echivalent nu trebuie confundată cu evaluarea prejudiciului în
bani, prejudiciul putând fi o cauză și o condiție a executării silite prin echivalent, în cazul în
care o obligație preexistentă nu mai e executată în natură. Prejudiciul este o condiție a
angajării răspunderii civile, iar când acesta se adaugă la neexecutarea în natură a unei obligații
contractuale preexistente, se va vorbi despre răspunderea contractuală (art. 1350 N.C.C).
Această situație poate fi exemplificată cu o obligație contactuala neprestata în natură, când
creditorul cere executarea ei prin echivalent.
168
A se vedea art. 1530 Cod civil; Noul Cod civil. Comentarii, doctrină, jurisprudenţă. Vol II., ART. 953 – 1649,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 856 şi urm.
169
Reglementarea este confuza, dar art. 1537 ne permite sa conchidem ca redactorii noului Cod civil fac
diferenta intre raspunderea contractual si executarea in general prin echivalent a obligatiilor. Ovidiu – Sorin
Nour, Teodor Bodoaşcă, op.cit., Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 323 - 333
40
3.3 Opoziţia la plată. Poprirea
Opoziția la plată este intervenția pe care o face o persoană îndreptățită de lege la un

anumit debitor, punându-i în vedere să nu efectueze plată, fără prezența sa, ori fără
consimțământul său. Debitorul este obligat să se abțină de la a face plata, în caz contrar
putând fi obligat să o facă din nou. Pot face opoziții la plată: un alt creditor al aceluiași
debitor, creditorul care a pierdut înscrisul constatator al creanței sale și află că debitorul este
gata să facă plată celui care prezintă titlul, creditorul creditorului prin poprire.
Codul de procedura civilă170 reglementează opozițiile la plată. Toate modalitățile de
contestație la executare reprezintă forme de opoziție dacă acestea sunt formulate de terți, rolul
lor fiind aela de a împiedică executarea silită. Poprirea este reglementata in art. 780 – 793
Noul Cod de procedură civilă.
Se consideră că și instituția popririi reprezintă o opoziție la plată menită să împiedice
prin indisponibilizarea bunurilor, executarea silită.
Poprirea este o opoziție la plată care reprezintă în același timp, și un mijloc de
executare silită indirectă. Atunci când debitorul este la rândul lui, debitorul unui terț,
creditorul debitorului poate cere instanței de judecată că plată pe care terțul trebuie să o facă
creditorului sau să fie poprită, urmând a fi făcută direct creditorului popritor. Astfel suntem în
prezența a trei persoane: creditorul popritor- persoană care face cererea de poprire, debitorul
sau- debitor poprit, debitorul debitorului poprit care se numește terț poprit.
Pot constitui obiect al popririi171:
a. Sumele de bani; în situaţia popririi sumelor de bani din conturile bancare pot face obiect al
urmăririi silite prin poprire atât soldul creditor al acestor conturi, dar şi încasările viitoare,
cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de art. 728 Noul Cod de procedură civilă, dacă este
cazul.
b. Titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile; poprirea se poate
înfiinţa şi asupra sumelor sau bunurilor mobile incorporale pe care creditorul le datorează
debitorului, dacă abele creanţe sunt certe şi lichide;
c. Bunurile mobile corporale ale debitorului deţinute de un terţ în numele său; creanţa cu
termen ori sub condiţie, în această situaţie, poprirea nu va putea fi executată decât după
ajungerea la termen ori de la data îndeplinirii condiţiei.
170
A se vedea art. 780 – 793 Noul Cod de procedură civilă
171
41
Capitolul 4.
Alte mijloace de stingere a obligaţiilor
Doctrina a semnalat, în mod constant, că unele din categoriile enumerate în cadrul art.
1091 din vechiul Cod civil nu reprezintă propriu-zis mijloace de stingere a obligaţiilor 172.
Astfel, novaţia este un mod de transformare a obligaţiei, nulitatea şi rezoluţiunea sunt moduri
de desfiinţare a raportului juridic obligaţional cu efect retroactiv, iar prescripţia extinctivă este
un mod de stingere a dreptului la acţiune în sens material 173. Valorificând opiniile exprimate
de doctrină, noul Cod civil prevede în art. 1615 ca moduri de stingere a obligaţiilor: plata,
compensaţia, confuziunea, remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare, cu
menţiunea că la acestea se pot adăuga şi alte mijloace expres prevăzute de lege.
172
Ovidiu – Sorin Nour, Teodor Bodoaşcă, op.cit., Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 323 - 333
173
I. Adam, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004 , p. 645; L. Pop, Tratat de
drept civil. Obligaţiile, vol. I, Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006,pp. 440 - 441; C.
Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a IX-a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2008, pp. 377 - 378.
42
Se impune, de asemenea, precizarea că, potrivit dispoziţiilor art. 118 din Legea de punere
în aplicare a Noului Cod civil, obligaţiile extracontractuale născute înainte de intrarea în
vigoare a noului Cod civil sunt supuse modurilor de stingere prevăzute de acesta.
4.1 Compensaţia
Compensația este acel mod de stingere a două obligații reciproce și de aceeași natură
existente între două persoane, astfel încât fiecare este, concomitent, creditor și debitor al
celeilalte. Așadar, are ca efect stingerea reciprocă a celor două obligații până la concurenta
valorii celei mai mici dintre ele. Dacă obligațiile sunt de valoare egală, ele se sting în
întregime174.
Compensația este reglementată de art. 1616-1623 Cod Civil, care compun Capitolul II
intitulat „Compensaţia”, din Titlul VII denumit „Stingerea obligaţiilor”, al Cărții a V-a-
„Despre obligaţii”.
Acest mod de stingere a obligațiilor prezintă o mare utilitate practică pentru ambele
părți ale raportului obligațional. Astfel175:
- compensația este un mod simplificat de executare a obligațiilor, evitând efectuarea a două
plăți cu cheltuielile, pierderea de timp și riscurile pe care le presupune orice plată;
- asigură egalitatea între cele două părți, având astfel și rolul unei garantii176, deoarece
creditorul,compensând creanța sa împotriva debitorului, care este în același timp și
creditorul său, cu creanța acestuia din urmă, este sigur că o va realiza, cel puțin până la
concurenta propriei datorii față de cealaltă parte. Astfel fiecare parte evită riscul
insolvabilității celeilalte. Prin compensarea creanțelor și datoriilor reciproce, el evită
aceste riscuri, plătindu-se singur cu creanța pe care o are împotriva celuilalt . De
asemenea, se evită concursul celorlalți creditori ai fiecăruia în realizarea reciprocă a
creanțelor unuia împotriva celuilalt și invers.
Din textul articolului 1617 alin. (1) Cod Civil, reiese faptul că prin compensație se pot
stinge orice fel de obligații, indiferent că au izvor contractual sau extracontractual, cu condiția
să aibă ca obiect prestația de a da sume de bani sau alte bunuri fungibile de aceeași natură.
174
Corneliu Bârsan, Ctin Stătescu, op.cit., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 307 si urm.; L.iviu Pop, op.cit., Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2012., p. 502 si urm
175
Ştefan Scurtu, op.cit., Ed. C..H.Beck, Bucureşti, 2014, pp. 100 şi urm.
176
43
În cadrul relațiilor comerciale, operațiile se desfășoară prin conturi curente, iar contul
curent este reglementat și funcționează pe principiul compensației. Uneori situația părților sau
natura creanței exclude posibilitatea operării compensației.
În funcție de izvorul său, compensația poate fi de două feluri 177: legală și
convențională.
A. Compensația legală
Compensația legală izvorăște din lege și își produce efectele de drept, dacă sunt
îndeplinite condițiile ei specifice, fără a fi nevoie de acordul de voință al părţilor sau de o
hotărâre judecătorească178.
Pentru existenţa compensaţiei legale se cer a fi indeplinite următoarele condiţii:
a. obligaţiile să fie reciproce 179, adică să existe între aceleași persoane, fiecare având atât
calitatea de debitor cât și calitatea de creditor [art. 1617 alin. (1) Cod Civil].
Reciprocitatea subliniază că va fi vorba întotdeauna despre persoane distincte, care sunt
legate de raporturi obligaționale diferite. Reciprocitatea nu înseamnă sinalagmatism,
deoarece acest termen este rezervat altor raporturi complexe, în care fiecare subiect al
obligației este simultan și creditor și debitor față de celălalt subiect. Obligațiile pot fi
paralele, adică fără punct obiectiv de contact între ele, iar reciprocitatea se poate rezuma la
coincidența că subiectul activ al unui raport are un rol pasiv în celălalt raport juridic;
b. datoriile să fie certe, lichide și exigibile, adică să fie neîndoielnice, determinate în
întinderea lor și să poată fi cerută executarea acestora180.
c. Dacă datoria este incertă, adică creanța corelativă ei este pusă sub semnul întrebării, ar fi
injust ca ea să stingă o altă datorie care există cu certitudine. Lichiditatea creanței este
necesară pentru a determina cu exactitate care este limita materială în care operează
compensația și dacă se mai poate vorbi de un eventual rest de datorie, ce urmează să se
plătească după ce compensația a operat. Exigibilitatea ne atenționează că doar obligațiile a
căror plată poate fi cerută de creditorii lor pot fi compensate. Dacă nu, s-ar ajunge să se
stingă prin compensație obligații care altfel nici măcar nu puteau fi executate, datorită
faptului că termenul lor suspensiv de plată nu s-a împlinit. Prin excepție, termenul de
grație care e acordat pentru plată uneia din datorii, nu împiedică realizarea compensației
177
Universul Juridic, Bucureşti, 2012., p. 502 si urm
178
179
180
A se vedea art. 1617 alin. (1) Cod Civil
44
legale181, datoriile să aibă că obiect prestația de a da sume de bani sau o anumită cantitate
de bunuri fungibile și de aceeași natură [art. 1617 alin. (1) Cod Civil]182.
Prestațiile reciproce trebuie să fie omogene183. Cele mai omogene obligații sunt cele
pecuniare, deorece obiectul lor îl constituie banii, care sunt întotdeauna fungibili și de aceeași
natură. Dacă nu sunt bani la plată, bunurile datorate trebuie să fie interschimbabile între ele,
fungibilitatea exprimând exact acest raport de schimb la plată a diferitelor bunuri. În
principiu, bunurile generice sunt fungibile iar bunurile certe nu definesc un raport de
fungibilitate. Obligațiile care se vor compensa trebuie să fie și de aceeași natură, fiind vorba
nu atât de natură obligației ci de natură bunului care constituie obiectul prestației obligației.
d. părțile să nu fi renunțat expres sau tacit la beneficiul compensației184.
Potrivit Noului Cod de procedură civilă 185, o creanţă este exigibilă dacă obligaţia
debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de
plată186. Absenţa exigibilităţii poate fi invocată numai dacă ea rezultă dintr-un termen legal
sau convenţional suspensiv de executare, stabilit în favoarea debitorului; astfel debitorul nu
poate fi obligat să plătească înainte de termen, compensaţia fiind tot o plată, deoarece ar
echivala cu decăderea din beneficiul termenului187. De asemenea, doctrina semnalează faptul
că nu pot fi compensate, nefiind exigibile, obligaţiile naturale şi obligaţiile contractuale sub
condiţie suspensivă188 . Datoriile să aibă ca obiect o sumă de bani (care este esenţialmente
fungibilă) sau o cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură, adică fungibile prin natura lor,
dar şi fungibile între ele, ceea ce exclude compensaţia pentru obligaţii de a face, de a nu face
şi pentru multe dintre obligaţiile de a da189. Obligaţiile reciproce care au ca obiect bunuri ce nu
181
A se vedea art. 1619 Cod Civil, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină, jurisprudenţă. Vol II., ART. 953 –
1649, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 856 şi urm.
182
Liviu Pop, op.cit., Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012., p. 502 si urm
183
184
Conditie noua fata de vechea reglementare. In vechea reglementare existent acestei conditii avea un caracter
implicit si tinea de domeniul de aplicare al compensatiei sau de conditiile functionarii automate a
compensatiei ;Corneliu Bârsan, Ctin Stătescu, op.cit., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 382
185
A se vedea art. 653 alin. (4) Noul Cod de procedură civilă
186
A se vedea şi dispoziţiile art. 665 Noul Cod de Procedură Civilă, potrivit cărora debitorul care beneficiază de
un termen de plată va fi decăzut, la cererea creditorului, din beneficiul acestui termen, în următoarele situaţii:
debitorul se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor care îi revin potrivit legii în scopul realizării executării silite;
debitorul risipeşte averea sa; debitorul este în stare de insolvabilitate îndeobşte cunoscută sau, dacă prin fapta sa,
săvârşită cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, a micşorat garanţiile date creditorului său ori nu le-a dat pe cele
promise sau, după caz, încuviinţate; alţi creditori fac executări asupra averii lui. Se impune menţiunea că aceste
dispoziţii nu se aplică atunci când debitor este statul sau o unitate administrativ-teritorială
187
188
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. All Beck,
189
Ph. Malaurie, L. Aynes, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligaţiile, Ed. Wolters Kluwer, 2009, p. 700
45
pot fi înlocuite unele cu altele nu pot fi stinse pe calea compensaţiei legale, creditorul
neputând fi obligat să primească decât ceea ce i se datorează. Compensaţia legală operează de
cele mai multe ori în cazul obligaţiilor pecuniare reciproce190.
B. Compensația convențională
Compensația convențională este acea formă de compensație care operează prin
convenția părților, atunci când nu sunt întrunite condițiile compensației legale iar părțile au
totuși, interes să stingă anumite obligații reciproce pe această cale 191.Deși nu este expres
reglementată în capitolul dedicat compensației, se poate deduce că operațiunea se poate
realiza și pe cale convențională din regulile aferente imputației convenționale a plății192.
Din moment ce imputația plății se poate face, în principiu, fără limite, înseamnă că
părțile pot să convină asupra compensației și în ipotezele în care nu sunt întrunite condițiile
prevăzute de art. 1618 alin. (1) Cod Civil.
Compensația legală operează de plin drept, în puterea legii193. Totuși, aceasta nu
poate opera împotrivă voinței părților. Părțile pot renunța la compensație, expres sau tacit.
Astfel, un debitor care plătește datoria fără a opune compensația se consideră că a renunțat la
aceasta.
Compensația produce următoarele efecte194:
- stinge cele două datorii reciproce, până la concurența obligației care are valoarea cea mai
mică;
- operează că o plată dublă, stingând implicit garanțiile și accesoriile obligației principale.
Debitorul care putea să opună compensația și care a plătit datoria nu se mai poate prevala,
în detrimentul terților, de privilegiile sau ipotecile creanței sale195. Astfel nu poate opera
compensaţia între cedent şi debitor cedat dupa momentul efectuării cesiunii de creanţă;
- se aplică regulile de la imputaţia plăţii196, când între părțile compensației există două sau
mai multe datorii reciproce și compensabile;
190
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I, Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.
500
191
Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 382; Ovidiu – Sorin Nour, Teodor Bodoaşcă, op.cit., Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2011, pp. 323 - 333
192
A se vedea articolul 1506 alin. (1) Cod Civil.
193
A se vedea art. 1616- 1617 Cod Civil; Flavius-Antoniu Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei,
op.cit., Ed. C.H.Beck, vol. 1, Bucureşti, 2012, p. 1313 şi urm
194
195
A se vedea art. 1622 alin. (3) Cod Civil; Noul Cod civil. Comentarii, doctrină, jurisprudenţă. Vol II., ART.
953 – 1649, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 856 şi urm.
196
A se vedea art. 1620 Cod Civil;
46
- fideiusorul poate opune creditorului compensația creanței pe care debitorul principal, a
cărui datorie o garantează, o dobândește față de creditorul obligației garantate. Însă
debitorul nu poate opune compensația creanței fidejusorului impotriva creditorului său 197;
- în cazul indivizibilităţii, compensaţia intervenită între unul dintre debitorii obligaţi
indivizibil şi creditori stinge obligaţia indivizibilă şi îi liberează pe ceilalţi debitori, aceştia
rămânînd ţinuţi să plătească celui dintâi echivalentul părţilor lor198;
- în cazul compensaţiei convenţionale aceste efecte se produc de la data cînd s-a incheiat
convenţia privitoare la compensaţie.
4.2 Darea în plată. Cesiunea de creanţă la locul executării
Stingerea obligaţiei principale prin darea în plată conduce, în virtutea principiului

accesorium sequitur principale, la stingerea şi a obligaţiei de garanţie. Darea în plată se poate
face prin transferul dreptului de proprietate sau al unui alt drept, cu privire la un bun mobil
sau bun imobil. Articolul 2317 reprezintă o aplicaţie în materia fideiusiunii a regulii prevăzute
la art. 1492 Cod civil: în cazul în care darea în plată constă în transferul proprietăţii sau al
unui alt drept către creditor, debitorul este ţinut de garanţia contra evicţiunii şi de garanţia
contra viciilor lucrului, potrivit regulilor aplicabile în materia vânzării. Odată cu transferul
dreptului, obligaţia principală se stinge prin dare în plată şi, în acelaşi timp, se stinge şi
obligaţia accesorie. Dacă însă, ulterior, creditorul este evins de bunul ce i-a fost dat în plată,
are dreptul de a solicita de la debitor prestaţia iniţială, fără însă ca odată cu renaşterea
obligaţiei principale să renască şi fideiusiunea.
Liberarea fideiusorului operează indiferent care a fost cauza evicţiunii, cu excepţia
situaţiei în care evingător este chiar fideiusorul 199
.Dispoziţia cuprinsă în art. 2317 Cod
civileste aplicabilă şi în cazul în care sunt mai mulţi fideiusori.
În doctrină s-a arătat că acest caz de încetare a fideiusiunii nu se aplică decât în cazul
evicţiunii; dacă darea în plată este nulă din diferite motive – pentru incapacitate, dol, eroare,
violenţă etc. – odată cu reactualizarea obligaţiei principale de plată, redevine activă şi
obligaţia de fideiusiune, care, în realitate, nu s-a stins în mod valabil. De altfel, într-un
197
A se vedea art. 1621alin.(1) si alin. (2) Cod Civil;
198
A se vedea art. 1432 alin. (1) Cod Civil. Noul Cod civil. Comentarii, doctrină, jurisprudenţă. Vol II., ART.
953 – 1649, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 856 şi urm.
199
47
asemenea caz, nici nu se poate vorbi despre o acceptare de bunăvoie din partea creditorului,
condiţie necesară pentru a opera efectul prevăzut de art. 2317 Cod civil 200.
Cesiunea de creanţă a fost reglementată în vechiul Cod civil la materia contractului de
vânzare-cumpărare (art. 1391-1398, art. 1402-1404), deşi varietăţile sale practice depăşeau
cadrul acestui tip de contract. În fapt, operaţiunea juridică putea îmbrăca şi haina altor acte cu
titlu oneros – cum ar fi schimbul, renta viageră, darea în plată –, dar şi a unor contracte cu
titlu gratuit, cum este cazul contractului de donaţie. De asemenea, jurisprudenţa 201 şi, ulterior,
legislaţia, prin instituirea unor condiţii de publicitate speciale, alternative – art. 2 lit. a) din
Titlul VI al Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice202 –
au recunoscut unanim cesiunea de creanţă cu titlu de garanţie.
Plasarea reglementării cesiunii de creanţă la vânzare a fost criticată de doctrina
românească, care, tradiţional, analizează această operaţiune juridică ca expresie a „dinamicii
obligaţiilor”203, ca modificare a obligaţiilor ce asigură „circulaţia acestora” 204, ca „mod de
transmitere a obligaţiilor”205. În acelaşi sens, doctrina franceză, comentând articolele
corespondente din Codul civil francez (art. 1689 şi urm.), remarcă „plasarea lor defectuoasă în
cadrul reglementării contractului de vânzare”206.
Noul Cod civil consacră un titlu distinct transmisiunii şi transformării obligaţiilor,
integrând într-o reglementare unitară şi sistematică toate operaţiunile juridice de această
natură, operaţiuni care anterior erau dispersate în diverse materii (cesiunea de creanţă la
contractul de vânzare-cumpărare, subrogaţia şi novaţia în capitolul privitor la stingerea
obligaţiilor). Sistematizarea nouă, inspirată de structura materiei propusă de Codul civil
Québec, Principiile Unidroit şi Principiile Dreptului European al Contractelor, reflectă natura
juridică, funcţiile şi specificul acestor operaţiuni.
Alineatul (1) al art. 1566 Cod civil defineşte cesiunea de creanţă, precizând elementele
esenţiale ale acesteia:
a) este o convenţie, prin urmare pentru valabila sa încheiere este necesară întrunirea
condiţiilor de validitate a contractelor (prevăzute de art. 1179 Cod civil);
200
201
A se vedea dec. civ. nr. 310/RC/24.10.2002, publicată în MJ, Culegere de practică judiciară 2002, p. 44
202
Publicată în M.Of. nr. 236 din 27 mai 1999
203
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I, Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.
215
204
I. Adam, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 489
205
206
E. Gaudemet, H. Desbois, J. Gaudemet, Théorie générale des obligations, Sirey, 1965, p. 453
48
b) „funcţia esenţială” a cesiunii este de transmitere a unei creanţe de la cedent la cesionar,
în mod definitiv şi irevocabil207;
c) creanţa se transmite aşa cum se găseşte aceasta în patrimoniul cedentului, aşadar,
păstrându-şi natura şi caracteristicile.
Cesiunea de creanţă – ca şi subrogaţia (art. 1593 Cod civil) şi preluarea de datorie (art.
1599 Cod civil) – este o operaţiune juridică de transmisiune a obligaţiilor. Ea nu afectează
fiinţa obligaţiei, ci o transmite aşa cum s-a născut şi există în patrimoniul subiectelor iniţiale
ale raportului juridic208. Prin aceasta, cesiunea, ca, de altfel, şi subrogaţia şi preluarea de
datorie, se deosebeşte de novaţie, care nu operează o transmisiune, ci o transformare a
obligaţiei – obligaţia iniţială se stinge şi este înlocuită cu o nouă obligaţie (art. 1609 Cod
civil). Asemenea subrogaţiei, cesiunea modifică elementul activ al raportului obligaţional,
dreptul de creanţă. Dacă în cazul subrogaţiei însă, iniţiativa operaţiunii juridice aparţine unui
terţ – care plăteşte creditorului şi se subrogă în drepturile acestuia faţă de debitor (art. 1594
Cod civil) sau împrumută debitorul în vederea efectuării plăţii şi se subrogă în drepturile
creditorului plătit (art. 1595 Cod civil) –, în cazul cesiunii, iniţiativa transferului dreptului de
creanţă aparţine creditorului cedent, care, cu titlu oneros sau gratuit, transmite cesionarului o
creanţă împotriva unui terţ.
Ca şi preluarea de datorie, cesiunea de creanţă reprezintă o transmisiune a obligaţiilor. În
cazul preluării de datorie, se transmite însă elementul pasiv al raportului obligaţional –
datoria, iar prin cesiune se transferă elementul activ – dreptul de creanţă.
4.3 Confuziunea
Confuziunea este reglementată de art. 1624- 1628 Cod Civil. Obligația fiind un raport
juridic, presupune cel puțin două persoane care să ocupe poziții juridice antagonice și
ireductibile, în sensul că o persoană nu poate, în același timp și în același raport, să fie și
subiect activ și subiect pasiv. În momentul în care o persoană cumulează aceste calități,
devenind simultan și creditor și debitor, raportul juridic se stinge prin confundarea rolurilor
distincte pe care aceștia le aveau209. Terminologic, Noul Cod Civil a păstrat vechiul cuvânt
207
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I, Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006,, p.
224; Cas. I, 106/1902, B. p. 346, în C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. III, Ed. Librăriei
„Universala”, 1925, p. 502; a se vedea, de asemenea, art. 1689 din Codul civil francez, care foloseşte pentru a
defini această operaţiune sintagma „transport des créances”
208
L. Pop, op.cit., Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006,, p. 220
209
49
confuziune, prezent în Vechiul Cod Civil, fără a-l actualiza, astăzi spunându-se confuzie. Cei
doi termeni au sens identic însă cuvântul confuziune nu poate să se impună doar că termen
juridic, pentru că astfel să se facă deosebirea semantica față de confuzie, termen comun.
Confuziunea se aplică tuturor obligaţiilor indiferent de izvorul lor lor (contractual sau
extracontractual).
Potrivit doctrinei, „ipoteza didactică” pentru confuziune210 este cazul moştenitorului
care este debitor şi prin moştenire devine şi creditor al datoriei pe care o avea faţă de
succesiune. Un alt exemplu de confuziune este retractul litigios211. Confuziunea poate să apară
şi între persoane juridice care se reorganizează prin absorbţia unei persoane juridice de către o
altă persoană juridică – fuziune prin absorbţie; raportul de obligaţii existent între cele două
persoane juridice reorganizate prin fuziune se va stinge deoarece persoana juridică rezultată a
devenit în acel raport juridic atât debitor, cât şi creditor212.
Confuziunea stinge raportul juridic obligaţional cu toate garanţiile şi accesoriile
sale213.
În doctrină214 s-a menţionat că „prin crearea de separare de patrimonii” confuziunea
este împiedicată. Noul Cod civil consacră expres, la art. 31 alin. (2), posibilitatea divizării
patrimoniului, inclusiv patrimoniul de afectaţiune. Patrimoniile de afectaţiune sunt, potrivit
art. 31 alin. (3), masele patrimoniale fiduciare, cele afectate exercitării unei profesii
autorizate, precum şi patrimonii determinate potrivit legii. În cazul în care în patrimoniul
aceleiaşi persoane există o asemenea diviziune sau afectaţiune, iar creanţa şi datoria se găsesc
în mase de bunuri diferite, potrivit alin. (2) al art. 1624 Cod civil compensaţia nu operează. La
alin. (1) al art. 1625 Cod civil prevede o situaţie particulară: întrunirea în aceeaşi persoană, în
cadrul aceluiaşi raport juridic, a calităţii de creditor ipotecar şi proprietar. În acest caz, prin
confuziune se stinge dreptul real accesoriu de ipotecă215.
Soluţia legislativă este preluată din Codul civil Québec; cu privire la art. 1686, în
Codul civil al provinciei Québec adnotat 216 se menţionează că, în cazul în care o ipotecă se
210
I. Turcu, Noul Cod civil republicat. Cartea a V-a. Despre obligaţii,ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011,
p. 170
211
A se vedea ICCJ, secţ. com., dec. nr. 2567/2009, sursa: www.legalis.ro, în cuprinsul căreia s-a reţinut că în
speţă operează o „confuziune de calităţi care are ca scop stingerea obligaţiilor prin întrunire calităţilor
incompatibile de recurent şi intimat, iar din punct de vedere juridic prin acest procedeu se ajunge în sfera
retractului litigios”
212
213
C. Stătescu,C. Bîrsan, Drept civil.Obligaţii., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 383
214
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. C.H. Beck,
215
216
A se vedea J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté, p. 189
50
stinge prin confuziune, obligaţiile garantate de aceasta nu sunt în mod necesar stinse prin
confuziune deoarece este necesar să se reunească în aceeaşi persoană calităţile de creditor şi
debitor ai unei datorii. De asemenea, cu privire la jurisprudenţa vizând art. 1686 din Codul
civil Québec, a se vedea deciziile pronunţate în cauzele Girard c. Fillion, respectiv Caisse
populaire de Charlesbourg c. Jardin du Moulin Inc., în J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil
du Québec annoté, p. 1897-1898. În doctrina românească 217 este prezentat un exemplu de
stingere a ipotecii prin confuziunea calităţii de creditor ipotecar cu cea de proprietar al
bunului – cazul cumpărătorului unui imobil ipotecat care foloseşte suma de bani ce exprimă
preţul acelui imobil pentru a-l plăti pe un creditor ipotecar al vânzătorului; astfel,
cumpărătorul se subrogă în dreptul creditorului ipotecar pe care l-a plătit dobândind dreptul de
ipotecă asupra propriului bun, iar confuziunea operează între calitatea de debitor şi creditor în
ce priveşte acţiunea ipotecară.
Prin încetarea cauzei care a provocat confuziunea, respectiv întrunirea în aceeaşi
persoană a calităţii de creditor ipotecar şi proprietar, confuziunea încetează, iar ipoteca
renaşte. Astfel, la alin. (2) al art. 1625 Cod civil prevede că în situaţia în care creditorul este
evins din orice cauză independentă de el, ipoteca reînvie218.
Păstrând soluţia legislativă cuprinsă la art. 1155 din vechiul Cod civil privind efectele
confuziunii, alin. (1) al art. 1626 Cod civil prevede că stingerea obligaţiei prin confuziune –
prin reunirea calităţilor de creditor şi debitor în aceeaşi persoană – conduce la liberarea
fideiusorului, ca o aplicaţie a principiului accesorium sequitur principale. În această situaţie,
creditorul care are şi calitatea de debitor în acelaşi raport obligaţional nu mai poate cere plata
de la fideiusor, fără ca acesta să-i ceară restituirea prin acţiune în regres219.
Confuziunea ce operează prin reunirea calităţii de fideiusor cu cea de creditor ori de
fideiusor cu cea de debitor stinge obligaţia accesorie a fideiusorului, dar nu şi obligaţia
principală; obligaţia debitorului principal continuă să existe.
Noul Cod civil prevede la art. 2314 un caz special: confuziunea calităţii de debitor principal şi
de fideiusor, când devin moştenitori unul faţă de altul, nu stinge nici acţiunea împotriva
debitorului principal, nici împotriva aceluia care a dat fideiusiune pentru fideiusor.
217
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Vol. I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006 , p.
541
218
A se vedea decizia pronunţată în cauza Lebrun c. Sevigny, în J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du
Québec annoté, p. 1898
219
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2002, p. 387;
51
Potrivit dispoziţiilor art. 1627 Cod civil, drepturile terţilor, dobândite anterior în
legătură cu creanţa stinsă prin confuziune, nu vor fi afectate. Spre exemplu, dacă locatarul
dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului pe care îl are în locaţiune, raportul
obligaţional de închiriere se stinge prin confuziunea calităţii de locatar şi locator, dar
sublocaţiunea consimţită de locatar continuă să fiinţeze.
Valorificând opiniile doctrinare potrivit cărora „confuziunea este în realitate o cauză
de paralizie a obligaţiei, care are ca efect trecerea obligaţiei într-o stare de existenţă latentă”,
iar odată cu încetarea cauzei care a provocat confuziunea obligaţia poate fi reactivată 220, Noul
Cod civil stabileşte la art. 1628 că, prin desfiinţarea confuziunii, obligaţia renaşte cu efect
retroactiv. A se vedea exemplul oferit de doctrină – cazul desfiinţării confuziunii când
acceptarea succesiunii este anulată pentru viciu de consimţământ sau incapacitate221.
4.4 Remiterea de datorie
Operaţiunea juridică prin care subiecţii unui raport obligaţional renunţă la creanţă se
numeşte remitere de datorie222. Noul Cod Civil stipulează însă că „Remiterea de datorie are
loc atunci când creditorul îl liberează pe debitor de obligaţia sa” 223. De observat că definiția
legală e complet imprecisă, deoarece creditorul îl poate libera pe debitor în diferite feluri, de
unde ar rezultă că remiterea de datorie ar fi o denumire generică pentru orice mijloc folosit în
liberarea datornicului. Prima sursă a neclarităților în această materie e datorată tocmai
denumirii folosite: remiterea de datorie. Sintagma a fost împrumutată din dreptul francez
odată cu adoptarea vechiului Cod Civil, iar originalul remise de dette se poate aproxima prin
iertare de datorie dar și prin restituire de datorie. În consecință, poate fi considerată că
sinonimă pentru remiterea de datorie și expresia iertare de datorie, cu condiția că ea să nu
sugereze că mecanismul iertării ar fi întotdeauna de formație voluntară unilaterală. Indiferent
de sintagma aleasă, echivocul nu este numai al expresiei, ci chiar al situației juridice numită
iertare remitere de datorie. Aceasta se poate referi la înmânarea titlului creanței, ceea ce e
220
L.iviu Pop, op.cit., Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 543
221
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2002, p. 388
222
Universul Juridic, Bucureşti, 2012., p. 502 si urm;
223
A se vedea art. 1629 Cod Civil
52
exploatat de lege din punct de vedere probatoriu, după cum remiterea de datorie are și un sens
substanțial: contractul prin care se iartă debitorul de datorie, cu efectul liberării lui.
După întinderea efectelor sale extinctive, remiterea de datorie este totală, dacă nu se
stipulează contrariul prin înțelegerea părților224, sau parţială.
Dupa modalitatea de expresie a voinţei celor care acordă, şi respectiv acceptă, iertarea
de datorie, remiterea poate fi expresă sau tacită225.
Potrivit naturii actului prin care aceasta se realizează 226, remiterea de datorie poate fi
oneroasă sau gratuită. Remiterea de datorie este un contract sau act juridic cu titlu gratuit,
prinzând corp fie printr-o donație indirectă fie printr-un legat. Onerozitatea unei remiteri de
datorie ar fi o contradicție în termeni sau ar masca un alt mecanism juridic cum ar fi darea în
plată sau novația. Prin urmare credem că iertarea de datorie e întotdeauna gratuită și fără să
intereseze neapărat în ce categorie concretă de liberalitate ar intră.
Remiterea de datorie este o liberalitate și nu se poate întrupa decât fie într-un contract
inter vivos fie într-un act mortis causa. În prima ipoteză, remiterea datoriei nu este decât un
contract încheiat între debitorul și creditorul unei obligații preexistente, prin care primul este
iertat de datorie de cel de al doilea. Scopul acestui contract este stingerea fără executare a
datoriei, după cum trebuie reținut că acordul debitorului e esențial, fără voința acestuia
convenția nu se încheie, iar el nu va fi liberat. Reiese că remiterea de datorie este un contract
unilateral, iar nu un act juridic unilateral. În a două ipoteză, iertarea de datorie se înfăptuiește
prin testament sau mai precis legat, numit legat de liberațiune, prin care testatorul iartă
postum de plată unei datorii un debitor al sau. Pentru că el să producă efectele caracteristice
de liberare obligațională, acest legat va trebui acceptat, voința debitorului fiind indispensabilă.
Astfel, oricare ar fi formă concretă prin care iertarea de datorie o îmbracă, voința datornicului
exprimată în sensul că și el consimte la descărcare fără plată va fi necesară.
Condițiile juridice pe care remiterea de datorie trebuie să le îndeplinească sunt cele
specifice actului juridic concret prin care ea se realizează, remiterea de datorie fiind o
operațiune juridică al cărei efect esențial este iertarea datornicului de plată. Astfel, dacă
iertarea de datorie va îmbrăca haina unui contract, vom avea de-a face cu o donație, mai puțin
cea de formă227,deoarece suntem în prezența unei liberalități indirecte, făcute pe calea
224
A se vedea art. 1629 alin.(2) Cod Civil; Ovidiu – Sorin Nour, Teodor Bodoaşcă, op.cit., Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 323 - 333
225
A se vedea art. 1630 alin.(1) Cod Civil;
226
A se vedea art. 1630 alin.(2) Cod Civil;
227
A se vedea art. 1011 Cod Civil; Noul Cod civil. Comentarii, doctrină, jurisprudenţă. Vol II., ART. 953 –
1649, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 856 şi urm.
53
remiterii de datorie. În cazul actului mortis causa, creditorul testator va trebui să observe
condițiile de validitate ale testamentului, iar debitorul să facă actul de acceptare a moștenirii
după regulile generale prescrise de lege. Creditorul va trebui să indice în actul de remitere
exact datoria care se iartă, pentru a nu se genera confuzii, dar în afară de această se va aplică
dreptul special al donației sau a testamentului, după caz.
4.5 Imposiblitatea fortuită de executare a obligaţiei de către debitor228
Potrivit regulii de drept „nimeni nu poate fi obligat la ceva imposibil” – ad

impossibilium, nulla obligatio, o obligaţie se naşte în mod valabil dacă este susceptibilă de
executare. Cu toate acestea, pe durata existenţei unui raport obligaţional, o obligaţie născută
valabil poate deveni imposibil de executat, din cauze obiective care exclud culpa debitorului
şi a creditorului şi conduc la stingerea obligaţiei pentru viitor229.
Imposibilitatea fortuită de executare este mijlocul de stingere a obligaţiilor care nu are
ca efect realizarea directă sau indirectă a drepturilor creditorului, ce face obiectul art. 1634
Cod civil.
Cauzele care pot determina ca o obligaţie născută valabil să devină imposibil de
executat, prevăzute la alin. (1) al art. 1634 Cod civil, sunt:
 forţa majoră [orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil – a
se vedea comentariul de la art. 1351 alin. (2) Cod civil],
 cazul fortuit [eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar
fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs –art. 1351 alin. (3) Cod
civil]
 ori alte evenimente asimilate acestora.
228
A se vedea art. 1634 Cod Civil;
229
L.iviu Pop, op.cit., Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 559
54
Capitolul 5.
Practică judiciară
a. Compensația legală este un mod de stingere a datoriilor reciproce până la concurența celei
mai mici dintre ele, operând chiar și în situația în care părțile nu o invocă în mod expres.
Compensația legală izvorăște din lege și își produce efectele de drept, dacă sunt îndeplinite
condițiile ei specifice, fără a fi nevoie de acordul de voință al partilorsau de o hotărâre
judecătorească. Este suficient ca această operațiune juridică să fie invocată pe cale de
apărare, în orice stadiu al procesului nefiind necesar ca debitorul să formuleze o cerere în
acțiunea creditorului prin care să o invoce. Constatând stingerea obligațiilor prin
compensație, instanța va constata executarea obligațiilor de plată, nu în raport de data la
care s-a invocat compensația, ci de data la care acestea au devenit scadente.
Prima instanță a admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat în solidar pe pârâți
la plata despăgubirilor civile, precum și să ridice de la domiciliul reclamanților bunurile
menționate în procesele verbale încheiate la 7 și 8 martie 2002, în caz contrar, fiind obligați la
plata de daune cominatorii de către 12 lei/zi întârziere.
În motivarea sentinței, s-a reținut că reclamantii sunt proprietarii imobilului din care,
pe cale judecătorească, s-a dispus evacuarea pârâților, precum și obligarea la plată sumelor de
4.326 despăgubiri civile și 1.432 lei cheltuieli de judecată, sume încă nepredate.
Pentru aceste sume, pârâții, în apărare, au invocat intervenirea compensării cu o
datorie pe care reclamantii o aveau, în urmă obligării lor la plată către reclamanți a valorii
unor îmbunătățiri aduse imobilului . Împotriva sentinței au declarat, în termen legal, apel
55
pârâții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în sensul că instanța în mod greșit nu a
ținut cont de datoria reciprocă a reclamanților către ei .
În urma suplimentări probatoriului, prin decizia civilă nr.966 din 2 octombrie 2004,
Tribunalul București a admis apelul și a schimbat în parte sentința, în sensul menținerii
obligării pârâților numai la plată sumelor reprezentând valoarea lipsei de folosință pentru
imobil pe perioada 3 octombrie 2001-11 martie2002 reactualizată, valoarea gazelor naturale
reactualizată, diferențe rezultate în urma reactualizării debitului constatat prin: decizia civilă
nr.328/2001 a Tribunalului București, prin decizia civilă nr.256/2001, a aceleași instanțe și
prin sentință civilă nr.812/2000 a Judecătoriei Sector 2 .
În termen legal, au declarat recurs, atât reclamantii, cât și pârâții, primii criticând-o
pentru greșită aplicare a legii, atunci când s-a dispus compensarea legală a debitelor părților,
motiv încadrat în prevederile art.304 pct.6 Cod procedură civilă, cu motivarea că pârâții nu au
formulat o cerere reconvențională în fața judecătoriei, prin care să solicite compensarea legală
a debitelor.
Celelalte critici au fost încadrate în prevederile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, și
vizează ignorarea autorității lucrului judecat cu referire la greșita compensare a debitelor față
de decizia civilă nr.683/R/18 martie 2002 a Curții de Apel și respectiv în prevederile art.304
pct.10 Cod procedură civilă, în sensul că instanța nu s-a pronunțat asupra probelor
administrate.
Pârâții, la rândul lor, au criticat decizia, doar în sensul gresitei aplicări a dispozițiilor
art.274 Cod procedură civilă, întrucât deși a fost schimbată hotărârea, nu a fost diminuat
cuantumul cheltuielilor și nu a înlăturat integral obligația de plată către reclamanți.
Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr.130/R din 20 octombrie 2005, a
respins ca nefondat recursul reclamanților și l-a admis pe cel al pârâților, cu consecință
modificării deciziei în sensul obligării reclamanților la plata către pârâți a sumei de 278 lei
cheltuieli de judecată în apel, după compensare.
Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că, potrivit art.1143-1145 Cod civil,
compensarea debitelor este o formă de stingere a datoriilor ce operează de la lege, chiar când
debitorii nu ar ști nimic despre existența acestora, compensarea urcând la momentul la care
amândouă se găsesc în ființă, fiind exigibile.
Întrucât modul de stingere a obligațiilor este prevăzut de lege, debitorul nu trebuie să
formuleze în acțiunea creditorului o cerere prin care să invoce compensația, fiind suficient ca
această operațiune juridică să fie invocată pe cale de apărare, în orice stadiu al procesului.
56
Constatând stingerea obligațiilor prin compensare, instanța va constată executarea
obligațiilor de plată, nu în raport de data la care s-a invocat compensarea, ci de data la care
acestea au devenit scadențe.
S-a reținut că, deși tribunalul nu a motivat neluarea în considerare a excepției privind
autoritatea lucrului judecat, se constată că nu sunt întrunite cerințele art.1201 Cod civil, spre a
se putea reține că fiind inoperantă compensarea legală, întrucât obiectul celor două judecăți
este distinct, la fel și cauza juridică.
Hotărârea tribunalului este greșită, doar sub aspectul compensării în totalitate a
cheltuielilor de judecată, o asemenea compensare neputând opera decât în limită celei mai
mici cheltuieli, sens în care, potrivit art.312 și 274 Cod procedură civilă, recursul a fost admis,
așa cum s-a arătat în considerentele mai sus prezentate230.
b. Poprire. Debitor bugetar care nu a contestat poprirea. O.G. nr. 22/2002 privind
executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii.
Potrivit art. 460 Cod procedură civilă, creditorul recurge la procedura validării popririi atunci
când, după executarea silită prin poprire a fost încuviinţată şi poprirea înfiinţată, terţul poprit
nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi revin. Potrivit art.2 din O.G. nr. 22/2002 dacă executarea
creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri,
instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-
şi îndeplini obligaţia de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somaţia
de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului. Asupra
recursului civil de faţă:
Prin cererea formulată la 2.03.2011 creditoarea SC KYO INC SRL a solicitat în
contradictoriu cu debitoarea Comuna Gighera prin Primar şi terţii popriţi D.G.F.P. Dolj şi
Trezoreria Operativă şi Contabilitate Publică a oraşului Bechet să se dispune validarea
popririi înfiinţată în dosarul execuţional nr.144/ES/2010 al BEJ I. C., şi să se dispună
consemnarea în favoarea sa în mâinile terţului poprit Unitatea de Trezorerie Operativă şi
Contabilitate Publică a oraşului Bechet a sumei reprezentând creanţa ce o are contra
debitoarei Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Gighera, conform titlului executoriu cel
constituie sentinţa civilă nr.1067/C/2009 a Tribunalului Braşov, respectiv a sumei de 7.853,55
lei, reprezentând penalităţi de întârziere, cheltuieli de judecată şi cheltuieli de executare.
230
A se vedea Decizia civilă nr.130/R din 20 octombrie 2005, Curtea de Apel București
57
A mai solicitat amendarea reprezentantului terţului poprit Trezoreria Operativă şi
Contabilitate Publică a oraşului Bechet potrivit dispoziţiilor art. 460 alin.2 Cod procedură
civilă.
În motivarea cererii a susţinut că are contra debitoarei Comuna Gighera o creanţă
constatată prin titlul executoriu sus amintit şi actualizată de BEJ I.C. dosarul execuţional
nr.144/ES/2010 şi că în cadrul lucrărilor dosarului de executare, subsecvent încuviinţării
executării silite,executorul judecătoresc a formulat către Ministerul Finanţelor Publice, prin
structurile sale operative la nivelul oraşului Bechet o dispoziţie de înfiinţare a popririi asupra
conturilor debitoarei deschise la Unitatea de Trezorerie Operativă si Contabilitate Publică a
oraşului Bechet .
A mai susţinut că terţul poprit păstrează în mâinile sale fondurile debitoarei în
conformitate cu prevederile art.59 din Legea nr.273/2003, refuzând să realizeze consemnarea
sumelor cuprinse în titlu executoriu .
A susţinut că titlul executoriu pe care îl are împotriva debitoarei este născut în urma unei
proceduri speciale desfăşurate pe terenul Directivei 2000/35/C.E. a Parlamentului European şi
a Consiliului şi că procedura instituită pe calea dreptului comunitar îi garantează dreptul de a
obţine un titlu executoriu, susceptibil de îndestulare pe calea executării silite în termen de 90
de zile de la data începerii procedurii, care priveşte şi instituţiile publice, iar în raport cu
aceste norme terţul poprit Ministerul Finanţelor Publice are obligaţia să consemneze sumele
reţinute prin titlurile executorii născute pe terenul procedurii speciale reglementate prin
această directivă.
Prin sentinţa civilă nr. 861/11.04.2011 pronunţată de Judecătoria Băileşti în dosar nr.
867/183/2011, a fost admisă în parte cererea pentru validare poprire formulată de creditoarea
SC KYO INC SRL în contradictoriu cu debitoarea Comuna Gighera prin Primar şi terţii
popriţi D.G.F.P.- Dolj, Trezoreria Operativă şi Contabilitate Publică a oraşului Bechet. S-a
dispus validarea popririi înfiinţată în dosarul execuţional nr. 144/ES/2010 al BEJ I.C. si
obligat ţertul poprit Ministerul Finanţelor Publice - DGFP Dolj prin unitatea de Trezorerie
Operativă si Contabilitate Publică a oraşului Bechet să plătească din contul debitoarei în
favoarea creditorului sumele stabilite prin titlul executoriu precum si toate cheltuielile
ocazionate cu executarea silită.
A fost respins capătul de cerere privind amendarea reprezentantului terţului poprit .
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că potrivit art.460 Cod procedură civilă
dacă terţul poprit nu-şi mai îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pentru efectuarea popririi,
58
inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit,
creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terţul poprit
trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în
vederea validării popririi.
Prin sentinţa civilă nr.1067/C din 25.11.2009 pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul
nr.6834/2009 a fost admisă în parte cererea formulată de creditoarea SC Sistemul Electronic
de Arhivare,Criptare şi Indexare Digitalizată SRL cu sediul ales în municipiul Cluj Napoca,
jud. Cluj în contradictoriu cu debitoarea Comuna Gighera prin Primar, cu sediul în com.
Gighera, jud. Dolj şi a fost somată debitoarea ca în termen de 20 de zile să plătească
creditoarei sumele de 7.899,06 lei reprezentând contravaloare servicii,aparatură şi
echipamente, 5.924,25 lei penalităţi de întârziere contractuale calculate până la data de
12.08.2009 şi 39,30 lei cheltuieli de judecată. Prin aceeaşi sentinţă s-au respins celelalte
pretenţii formulate .
La data de 20.01.2011 SC KYO INC SRL - reclamanta din prezenta cauză a încheiat cu
SC Sistemul Electronic de Arhivare, Criptare şi Indexare Digitalizată SRL contractul de
cesiune de drepturi litigioase cu nr.10 CC prin care cedenta a transmis reclamantei din
prezenta cauză creanţele litigioase izvorâte din sentinţa mai sus menţionată. Titlul de creanţă
constând în sentinţa civilă nr.1067/C din 25.11.2009 a devenit titlu executoriu prin investirea
cu formulă executorie în condiţiile legii. Prin încheierea din 10.11.2010 pronunţată în dosarul
nr.2162/304/2010 de Judecătoria Segarcea a fost încuviinţată executarea silită pornită în
dosarul execuţional nr.144/ES/2010 de către executorul judecătoresc I.C. La data de
15.11.2010 executorul judecătoresc a întocmit somaţia şi procesul verbal prin care debitoarea
Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Gighera prin Primar a fost somată ca în termen de
24 de ore să achite în favoarea creditoarei suma de 13.862,61 lei conform titlului executoriu şi
1.890 lei cheltuieli de executare. La data de 15.12.2010 BEJ I.C. a emis către Trezoreria
Bechet în calitate de terţ poprit adresa de înfiinţare a popririi. Prin adresa nr.906/28.12.2010
Administraţia Finanţelor Publice Bechet a precizat că, în conformitate cu prevederile art.2 din
O.G. nr. 22/2002 se va trece la punerea în aplicare a popririi.
Potrivit art.2 din O.G. nr. 22/2002 dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii
nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în
termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată. Acest
termen curge de la data la care debitorul a primit somaţia de plată comunicată de organul
competent de executare, la cererea creditorului.
59
Potrivit art.20 alin.1 din Constituţia României dispoziţiile constituţionale privind
drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte,
iar în conformitate cu art.2 al aceluiaşi text de lege dacă există neconcordanţe între pactele şi
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau
legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Raportat la Hotărârea pronunţată de CEDO cauza Sandor contra României în care s-a
statuat că este excesiv şi prin urmare contrar dreptului la un proces echitabil să se pretindă
unui creditor al statului sa meargă la o procedura de executare silita pentru a-si realiza dreptul
de creanţă stabilit printr-o procedură judiciara, instanţa a apreciat că dispoziţiile art. 2 din
O.G. nr. 22/2002 constituie o încălcare a dreptului creditorului la un proces echitabil .
Constatând existenţa unui conflict între norma internă prevăzută de art. 2 din O.G. nr. 22/2002
modificata prin Legea nr.110/2007 şi art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, în
baza art. 20 din Constituţia României, instanţa a înlăturat de la aplicare prevederile art. 2 din
O.G. nr.22/2002 modificată .
Cererea creditorului de a amenda terţul poprit a fost respinsă, întrucât potrivit art. 460
alin 2 teza a II-a Cod procedură civilă, terţul poprit care, cu rea credinţă a refuzat să-şi
îndeplinească obligaţiile privind efectuarea popririi va putea fi amendat. În speţa de faţă nu s-
a putut reţine că terţul poprit a refuzat cu rea credinţă să-şi îndeplinească obligaţia, întrucât
din cuprinsul adresei nr.906/28.12.2010 reiese ca acesta a întreprins demersuri in vederea
îndeplinirii obligaţiei de plată însă a ţinut cont de dispoziţiile art. 2 din O.G. nr. 22/2002
modificată, dispoziţie ce a fost considerată de instanţa ca fiind contrară art. 6 alin 1 CEDO.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Direcţia Generală a Finanţelor Publice a
Judeţului Dolj în nume propriu şi pentru Trezoreria Operativă şi Contabilitate Publică Bechet,
criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În motivarea apelului, apelanta a arătat că motivarea primei instanţe exceed competenţei
puterii judecătoreşti, nu este supusă exclusiv controlului judiciar şi nu poate fi pusă în discuţie
constituţionalitatea art. 2 din O.G. nr. 22/2002, verificarea fiind de competenţa exclusivă a
Curţii Constituţionale.
Este adevărat că autorităţile statale sau instituţiile publice nu se pot prevala de lipsa
fondurilor necesare executării unei hotărâri judecătoreşti dar, în situaţii de excepţie, cum ar fi
îndatorare excesivă, încetare de plăţi, dificultăţi financiare, CEDO a apreciat că stabilirea unui
60
termen rezonabil pentru executare este o măsură ce intră în marja de apreciere a statului,
respectând atât dreptul de acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. În acest context,
perioade de prelungire a fazei de executare de 8 luni,10 luni, dar şi de 1 ani şi 7 luni au fost
apreciate ca justificate în condiţiile de excepţie date.
Potrivit art. 460 Cod procedură civilă, creditorul recurge la procedura validării popririi
atunci când, după executarea silită prin poprire a fost încuviinţată şi poprirea înfiinţată, terţul
poprit nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi revin. Această procedură nu este una necontencioasă,
nefiind incidente dispoziţiile art. 331 Cod procedură civilă, potrivit cărora cererile
necontencioase sunt acelea pentru dezlegarea cărora este nevoie de mijlocirea instanţei fără să
se urmărească stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană. Apelanta a arătat că nu
este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 460 alin. 2 Cod procedură civilă pentru a putea
obliga terţul poprit să plătească creditorului suma datorată de debitor creditorului.
Tribunalul Dolj, prin decizia nr. 450 din 07 octombrie 2011, a respins ca nefondat
apelul formulat de terţul poprit Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj în nume propriu şi
pentru Administraţia Finanţelor Publice a oraşului Bechet, împotriva sentinţei nr.
861/11.04.2011 pronunţată de Judecătoria Băileşti în dosar nr. 867/183/2011.
Pentru a se pronunţa astfel, a reţinut următoarele: Critica referitoare la incidenţa
dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr. 22/2002 este nefondată, deoarece acest text de lege este
aplicabil doar instituţiilor publice şi autorităţilor publice debitoare, împotriva cărora a fost
declanşată executarea silită în baza unui titlu executoriu. În cauză, apelantele au calitate de
terţ poprit şi nu de debitor, deci nu pot invoca lipsa de fonduri în temeiul O.G. nr. 22/2002.
Numai debitoarea Comuna Gighera se putea prevala de aceste dispoziţii legale în faza de
executare silită. Din moment ce tribunalul stabileşte că prevederile O.G. nr. 22/2002 nu pot fi
invocate de terţii popriţi, întrucât acest act normativ a fost edictat numai în considerarea
debitorului, este inutil a se mai verifica motivele de apel privind constituţionalitatea acestor
prevederi legale interne şi compatibilitatea lor cu jurisprudenţa CEDO. Este nefondată şi
critica potrivit căreia nu s-a făcut dovada existenţei raportului juridic valabil între debitor şi
terţul poprit, întrucât debitoarea Comuna Gighera nu a contestat faptul Că are cont deschis la
Trezoreria Bechet, iar prin adresa nr. 906/28.12.2010, Administraţia Finanţelor Publice a
oraşului Bechet a înştiinţat B.E.J. I.C. că va pune în aplicare obligaţia de plată a debitoarei şi
va vira suma într-un cont deschis la CEC Bank - Sucursala Craiova, menţionat în adresa de
înfiinţare a popririi, ceea ce presupune că există un raport juridic între debitor şi terţul poprit.
61
Împotriva deciziei a declarat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului
Dolj în nume propriu şi pentru Trezoreria Operativă şi Contabilitate Publică Bechet, criticând-
o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În primul motiv de recurs a arătat că, instituţia debitoare nu a refuzat executarea silită,
însă s-a făcut aplicarea actului normativ care dă posibilitatea de a se plăti creanţa în termen de
6 luni de la data la care debitorul a primit somaţia de plată, aşa încât ingerinţa statului în
dreptul creditorului de a obţine executarea silită şi, prin aceasta finalizarea procesului civil,
are un scop legitim de a proteja bugetul de stat, fiind rezonabil cu scopul urmărit. Instanţa a
aplicat greşit norma de drept din interpretarea căreia rezultă că se recurge la validarea popririi,
atunci când terţul poprit nu-şi îndeplineşte obligaţiile sale pentru efectuarea popririi şi dacă
acesta datorează sume de bani debitorului. Instanţa trebuie să verifice exclusiv existenţa
titlului executoriu şi a raportului juridic valabil între debitor şi terţul poprit în baza căruia
datorează sume de bani debitorului, iar hotărârea de validare are două efecte juridice
esenţiale: ea stinge raporturile juridice dintre creditorul urmăritor şi debitorul urmărit, iar în al
doilea rând generează obligaţia de plată a terţului poprit către creditorul urmăritor. În cauză,
Direcţia de trezorerie şi contabilitate publică Bechet nu poate fi obligată să plătească sumele
din adresa de înfiinţare a popririi, întrucât organul fiscal nu are la rândul său obligaţii faţă de
debitoarea din această cauză şi nici nu a fost parte procesuală la soluţionarea fondului cauzei.
În al doilea motiv de recurs, a arătat că nu putea fi pusă în discuţie constituţionalitatea
O.G.nr.22/2002, această competenţă revenind în exclusivitate Curţii Constituţionale, iar
concluzia instanţei este greşită, în sensul că ori de câte ori se invocă O.G.nr.22/2002 sau alte
acte subsecvente de punere în aplicare, pentru blocarea sau amânarea executării silite, acest
impediment nu putea fi luat în considerare. Este adevărat că prin instituirea unui termen de 6
luni în care debitorul are obligaţia de face diligenţe pentru îndeplinirea obligaţiei de plată, se
prelungeşte procedura de executare a titlului, iar Curtea Constituţională a observat că în
jurisprudenţa CEDO, cauza Burdov c. Rusiei, hotărârea din 7 mai 2002, a statuat că, deşi o
autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidităţi pentru a justifica refuzul de a
executa o condamnare, excepţional se admite că acea întârziere se justifică în circumstanţe
speciale, chiar dacă regula este a executării întrun termen rezonabil. Această întârziere nu
trebuie să se eternizeze pentru a aduce atingere substanţei dreptului protejat de art.6
paragraful 1 din Convenţie, relevante fiind sub acest aspect hotărârea din 17 iunie 2003 a
CEDO în cauza Ruianu c. România; parag.66, cauza Hornsby c. Greciei, parag.45;hotărârea
din 28 iulie 1999, în cauza Immobiliare Saffi c.Italiei, parag.66; hotărârea din 7 mai 2002, în
62
cauza Burdov c. Rusiei,parag.34 şi hotărârea din31 martie 2005, în cauza Matheus c. Franţei,
parag.34. Autorităţile statale nu se pot prevala de lipsa fondurilor necesare pentru executarea
hotărârilor judecătoreşti îndreptate împotriva sa, dar în cazuri excepţionale cum ar fi
îndatorarea excesivă, încetare de plăţi ş.a., s-a statuat tot de CEDO, că stabilirea unui termen
rezonabil pentru executare este o măsură care intră în marja de apreciere a statului, respectând
tât dreptul de acces la justiţie, cât şi dreptul la un proces echitabil, sub aspectul duratei
procedurii. Perioada de prelungire a fazei de executare de 8 luni, 10 luni, dar şi de 2 ani şi 7
luni au fost apreciate ca justificate în condiţiile de excepţie date (CEDO: Hotărârea Burdov c.
Rusiei, parag.30; Hotărârea Societe de gestion du Port de Campoloro c. Franţei, din 26
sept.2006, parag.62; Cererea nr.36575/02 Vladimir Sergeyevich Kornilov c. Ucrainei, decizia
de admisibilitate din 7 octombrie 2003;Cererea nr.6493/03, Aleksey Fedorovich Mamon c.
Ucrainei, decizia de admisibilitate din9 mai 2005; Cererea nr.60858/00, Vasyl Petrovich
Krapyvnytski c.Ucrainei, decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002). Deşi art.44 din
Constituţie garantează creanţele asupra statului, nu precizează că acestea trebuie executate de
îndată, iar condiţiile impuse în această materie de ordonanţă, chiar dacă afectează celeritatea
procedurii, nu contravin Constituţiei, urmărind găsirea unor resurse necesare pentru
executarea obligaţiilor, astfel că nu se poate reţine încălcarea acestei prevederi şi nici ale art.1
din Protocolul nr.1. În drept a invocat art.304 pct.8,9 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinare, intimata creditoare SC KYO INC SRL a invocat excepţia lipsei
calităţii de reprezentant a terţului poprit M.F.P, adică a D.G.F.P. Dolj şi instanţa să anuleze
recursul formulat de o parte care nu are calitatea de reprezentant, în lipsa unui mandat, iar cu
privire la fond a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei recurate, arătând că
debitorul nu a formulat contestaţie la executare şi nici nu a invocat lipsa fondurilor şi
aspectele invocate privind O.G.nr.22/2002 sunt incorecte.
Recursul este nefondat.
Examinând decizia în raport de criticile invocate şi apărările formulate, Curtea a
reţinut cu privire la excepţia lipsei calităţii de reprezentant a terţului poprit M.F.P, adică a
D.G.F.P. Dolj invocată prin întâmpinare, că nu este întemeiată în condiţiile în care dreptul de
reprezentare izvorăşte din lege, potrivit art.70 din Cod procedură civilă, astfel că a fost
respinsă excepţia invocată sub acest aspect.
În ceea ce priveşte criticile recurentei din primul motiv de recurs, în sensul că nu poate
fi obligată să plătească sumele din adresa de înfiinţare a popririi, întrucât organul fiscal nu are
la rândul său obligaţii faţă de debitoarea din această cauză şi nici nu a fost parte procesuală la
63
soluţionarea fondului cauzei, nu pot fi primite în condiţiile în care are calitatea de terţ poprit şi
nu de debitor. Această ultimă calitate o are debitoarea Comuna Gighera prin primarul
localităţii,iar
terţul poprit nu putea invoca lipsa de fonduri în temeiul O.G. nr. 22/2002 şi acest text de lege
este aplicabil doar instituţiilor publice şi autorităţilor publice debitoare, aşa cum corect a
reţinut instanţa de apel.
De asemenea, instanţa a avut în vedere şi faptul că debitoarea nu a contestat debitul şi
cu atât mai mult terţul poprit a comunicat executorului judecătoresc, că va pune în aplicare
obligaţia de plată a sumei din titlul executoriu, astfel că nu se poate reţine că instanţa a
interpretat “greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit
neîndoielnic al acestuia”.
Instanţa a făcut în cauză o interpretare şi aplicare corectă a dispoziţiilor legale
relevante în soluţionarea justă a cauzei, aşa încât criticile invocate nu se pot încadra în
cazurile prevăzute de art.304 pct.8,9 Cod procedură civilă.
Instanţa a verificat existenţa titlului executoriu şi a raportului juridic valabil între
debitor şi terţul poprit în baza căruia datorează sume de bani debitorului, aşa încât criticile nu
sunt întemeiate. Chiar dacă în anumite condiţii, aşa cum susţine recurenta pentru îndeplinirea
obligaţiei de plată, se prelungeşte procedura de executare a titlului, iar Curtea Constituţională
a observat că în jurisprudenţa CEDO, cauza Burdov c. Rusiei, hotărârea din 7 mai 2002, a
statuat că, deşi o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidităţi pentru a justifica
refuzul de a executa o condamnare, excepţional se admite că acea întârziere se justifică în
circumstanţe speciale, în cauză nu se poate reţine existenţa unor circumstanţe speciale.
Amintim în acest sens, jurisprudenţa constantă a CEDO, (cauza Hornby c. Greciei, hotărârea
din 13 martie 1997(camera),Culegere 1997-II) potrivit căreia: “nu ar fi de înţeles ca art.6
parag.1, să descrie în detaliu garanţiile procedurii-echitate, publicitate şi celeritate acordate
părţilor şi să nu apere punerea în aplicare a deciziilor judecătoreşti;dacă acest articol ar fi
considerat că priveşte exclusiv accesul la judecător şi desfăşurarea instanţei, aceasta ar risca
să creeze nişte situaţii incompatibile cu principiile preeminenţei dreptului, pe care statele
contractante s-au angajat să le respecte atunci când au ratificat Convenţia. Executarea unei
sentinţe sau a unei hotărâri, indiferent cărei jurisdicţii ar aparţine, trebuie deci considerată ca
făcând parte integrantă din proces, în sensul art.6; de altfel, Curtea a şi recunoscut acest lucru
în cauzele privind durata procedurii. Or, protecţia efectivă a justiţiabililor şi restabilirea
legalităţii implică pentru administraţie, obligaţia de a se supune unei sentinţe sau hotărâri
64
pronunţate de astfel de jurisdicţii. Curtea reaminteşte în această privinţă că administraţia
constituie un element al statului de drept şi că interesul acesteia se identifică cu cel al unei
bune administrări a justiţiei. Dacă administraţia refuză sau omite să se execute sau dacă ea
întârzie să o facă, garanţiile art.6 de care a beneficiat justiţiabilul în timpul fazei judiciare a
procedurii şi-ar pierde orice raţiune de a fi.“
De asemenea, în cauza Burdov c. Rusiei, menţionată şi de recurentă”Curtea
reaminteşte că executarea unei sentinţe sau hotărâri a oricărei jurisdicţii trebuie să fie
considerată ca făcând parte integrantă din proces, în scopul îndeplinirii cerinţei cu privire la
dreptul de a fi ascultat, care este consacrat în art.6.O autoritate a statului nu poate folosi
pretextul lipsei creditelor pentru a nu–şi onora datoria. „(Hotărârea din 7 mai 2002, secţia I,
CEDO, 2002-III).
Nu în ultimul rând, trebuie amintit caracterul absolut al principiului primordialităţii
dreptului comunitar care semnifică preeminenţa, atât a dispoziţiilor din tratatele constitutive,
cât şi a normelor de drept derivat emise de instituţiile comunitare faţă de orice normă de drept
intern a statelor membre, inclusiv în raport de dispoziţiile constituţionale. Curtea de Justiţie a
statuat primordialitatea dreptului comunitar, îndeosebi când statele membre au invocat
dispoziţii constituţionale, în sprijinul neaplicării unor norme comunitare. Judecătorul naţional
devine judecător comunitar de drept comun, interpretând în mod firesc, dreptul comunitar, aşa
cum era interpret al dreptului său naţional şi ocazional al dreptului internaţional.
Neexistând nici motive de ordine publică prevăzute de art.306 alin.2 Cod procedură
civilă, în temeiul artr.312 Cod procedură civilă recursul a fost respins ca nefondat231.
231
M. Cotora, Ctin Iriza, R.E. Condurat, Buletinul jurisprudenţei, Culegere de practică judiciară, 2012, Decizia
nr. 449/19 .01. 2012 – Secţia I civilă
65
Capitolul 6.
Concluzii
Raportul juridic obligațional conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să

dea, să facă sau să nu facă ceva. Debitorul este ținut de această prestație sub sancțiunea
constrângerii sale de către organele de executare ale statului.
În situația în care debitorul nu își execută voluntar obligația asumată, creditorul poate
cere executarea silită în natură sau prin echivalent pentru valorificarea dreptului său. De
asemenea legea prevede și alte mijloace de stingere a obligațiilor care operează în temeiul
acordului de voință al părților sau în temeiul legii.
În articolul 1615 Cod civil sunt prevăzute ca moduri de stingere a obligațiilor
următoarele: plata, compensația, confuziunea, remiterea de datorie, imosibilitatea fortuită de
executare precum și alte moduri expres prevăzute de lege. Prin alte moduri expres prevăzute
de lege se face trimitere la reglementări cuprinse în alte texte legale care specifică cauze de
stingere a raportului obligațional.
Modurile de stingere a obligațiilor prevăzute în alte texte de lege sunt: executarea
silită în natură, executarea prin echivalent, rezoluțiunea sau rezilierea contractului, împlinirea
condiției rezolutorii, novație,nulitate, prescripția dreptului la acțiune, decăderea din drepturi.
Titlul V al Cărții a V-a (Despre obligații) al Noului Cod Civil este dedicat materiei
executării obligațiilor, materia guvernată de principiul executării A®n natură a obligațiilor.
Executarea în natură a obligațiilor presupune executarea prestației înseși la care s-a obligat
debitorul, adică realizarea obiectului avut A®n vedere de părți, debitorul neputând înlocui
acest obiect cu o altă prestație sau cu despăgubiri bănești, fără consimțământul creditorului.
Executarea în natură poate fi voluntară sau silită.
66
Principiul este consacrat în art. 1516 alin. (1) Cod Civil astfel : „Creditorul are dreptul
la îndeplinirea integrală, corectă și la timp a obligatiei”. Pentru a corespunde exigențelor
principiului, executarea obligațiilor debitorului trebuie să satisfacă trei reguli în același timp:
obligațiile să fie executate în întregime, așa cum acestea rezultă din actul sau faptul juridic ce
constituie izvorul lor și să fie executate în termenul care rezultă din actul sau faptul juridic ce
a dat naștere obligației. În cazul neexecutarii sau executării necorespunzătoare sau cu
întârziere a obligației de către debitor, din varii motive, cu includerea vinei debitorului și cu
excluderea imposibilității fortuite de executare intervine executarea indirectă a obligațiilor,
presupunând înlocuirea creanței inițiale cu o altă creanță, de despăgubire, care are drept obiect
sumă de bani corespunzătoare prejudiciului suferit de creditor.
Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terț în raport cu acea
obligație. (art. 1421, 1473-1474, art. 1482 și urm., art. 2293 Cod Civil). Plata trebuie făcută
creditorului, reprezentantului sau, legal sau convențional, persoanei indicate de acesta ori
persoanei autorizate de instanță să o primească. (art. 1477Cod Civil). Locul plăţii este stabilit
de părțile raportului obligațional, dispozițiile legale aplicându-se doar în ipoteză în care
acestea au trecut. Plată trebuie să fie făcută în momentul în care creanță a devenit exigibilă,
adică a ajuns la scadență iar dovadă plătii se poate face cu orice mijloc de probă dacă prin
lege nu se prevede altfel.
Articolele 1510 - 1515 Cod Civil reglementează instituția punerii în întârziere, astfel
art. 1510 prevede că punerea în întârziere a creditorului poate fi utilizată de debitor, atunci
când creditorul refuză în mod nejustificat, plată oferită în mod necorespunzător, sau când
refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu își poate execută
obligația. Punerea în întârziere reprezintă un act juridic prin care creditorul își manifestă
voința în sensul că dorește că creanță să să fie executată de către debitor și că întârzierea
acestuia începe să îi producă daune pe care debitorul va trebui să le repare de asemenea.
Aceste daune se numesc moratorii și sunt datorate pentru prejudiciul cauzat de debitor prin
simplă întârziere a plătii. Punerea în întârziere a creditorului poate fi utilizată dacă există o
ofertă de plată conformă din partea debitorului și creditorul refuză în mod nejustificat să
accepte plată astfel oferită de debitor sau refuză efectuarea acelor acte pregătitoare fără de
care debitorul nu poate să își execute obligația.
Dacă se ajunge că obligația să fie executată forțat, creditorul trebuie mai întâi să
îndeplinească câteva condiții preliminare ale executării silite, respectiv să obțină nu titlu
executoriu și să îl pună în întârziere pe debitor. Că regulă generală, executarea silită se face în
67
natură, prin obligarea debitorului la executarea obligației în natură să specifică. Prin excepție,
dacă executarea în natură nu mai este posibilă ori creditorul nu mai este interesat de o
executare în natură, acesta poate obține executarea prin echivalent a obligației. Potrivit
articolului 1516 alin. (2) Cod Civil, creditorul în caz de neexecutare, are un drept de opțiune
între mai multe remedii. Între aceste remedii se regăsește și executarea silită a obligațiilor.
Condițiile executării silite în natură a obligațiilor sunt reprezentate de: punerea prealabilă în
întârziere a debitorului, posibilitatea executării silite în natură, neexistență altei cauze
justificată a debitorului de a refuză executarea propriilor prestații. Când executarea silită în
natură nu mai este posibilă, obligația va putea fi executată prin echivalentul sau bănesc, ceea
ce scoate în evidența caracterul patrimonial al oricărei creanțe.
Sumele datorate în schimbul prestației în natură sunt denumite daune - interese. Se
consideră că neexecutarea obligației este un fapt ilicit al debitorului și că prejudiciul trebuie
reparat integral prin echivalent bănesc. Dreptul creditorului la daune- interese, în locul
prestației în natură, este în viziunea Noului Cod civil, ecivalentul executării silite indirecte
(art. 1530). Creditorul are dreptul la daune- interese atât în cazul neexecutarii cât și în cazul
executării defectuoase ori cu întârziere a obligației.
Toate modalitățile de contestație la executare reprezintă forme de opoziție dacă
acestea sunt formulate de terți, rolul lor fiind acela de a împiedică executarea silită.
Poprirea este o opoziție la plată care reprezintă în același timp, și un mijloc de
executare silită indirectă. Atunci când debitorul este la rândul lui, debitorul unui terț,
creditorul debitorului poate cere instanței de judecată că plată pe care terțul trebuie să o facă
creditorului sau să fie poprita, urmând a fi făcută direct creditorului popritor. Astfel suntem în
prezența a trei persoane: creditorul popritor- persoană care face cererea de poprire, debitorul
sau- debitor poprit, debitorul debitorului poprit care se numește terț poprit. Se consideră că și
instituția popririi reprezintă o opoziție la plată menită să împiedice prin indisponibilizarea
bunurilor, executarea silită. În articolul 453 Cod de procedura civilă se prevede faptul că
procedura popririi este declanșată de cererea creditorului sau din oficiu, fiind de competență
executorului judecătoresc sau de competență instanței de judecată, în funcție de natură crenței
urmărite silit.
Celelalte mijloace de stingere a obligației prevăzute de Codul Civil sunt: compensația,
darea în plată, cesiunea de creanță la locul executării, confuziunea, remiterea de datorie,
imposibilitatea fortuita de executare a obligației de către debitor.
68
Compensația este acel mod de stingere a două obligații reciproce și de aceeași natură
existențe între două persoane, astfel încât fiecare este, concomitent, creditor și debitor al
celeilalte. Așadar, are că efect stingerea reciprocă a celor două obligații până la concurență
valorii celei mai mici dintre ele. Dacă obligațiile sunt de valoare egală, ele se sting în
întregime. Compensația este reglementată de art. 1616-1623 Cod Civil, care compun
Capitolul ÎI intitulat „Compensatia”, din Titlul VII „Stingerea obligatiilor”, al Cărții a V-a-
„Despre obligaţii”. Din textul articolului 1617 alin. (1) Cod Civil, reiese faptul că prin
compensație se pot stinge orice fel de obligații, indiferent că au izvor contractual sau
extracontractual, cu condiția să aibă că obiect prestația de a da sume de bani sau alte bunuri
fungibile de aceeași natură.
În funcție de izvorul sau, compensația poate fi de două feluri: legală și convențională.
Compensația legală izvorăște din lege și își produce efectele de drept, dacă sunt
îndeplinite condițiile ei specifice, fără a fi nevoie de acordul de voința al părților sau de o
hotărâre judecătorească.
Compensația convențională este acea formă de compensație care operează prin
convenția părților, atunci când nu sunt întrunite condițiile compensației legale iar părțile au
totuși, interes să stingă anumite obligații reciproce pe această cale.
Compensația legală operează de plin drept, în puterea legii. Totuși, această nu poate
operă împotrivă voinței părților, ele putând renunță la compensație, expres sau tacit. Astfel,
un debitor care plătește datoria fără a opune compensația se consideră că a renunțat la această.
Darea în plată este definită în doctrina că fiind operațiunea prin care debitorul execută
către creditorul sau, cu consimțământul acestuia, o altă prestație decât aceea la care s-a obligat
la încheierea raportului juridic obligațional. Darea în plată trebuie să îndeplinească condițiile
obișnuite de valabilitate a oricărei convenții, în plus presupune și unele condiții împrumutate
de la regimul juridic al plătii propriu-zise și de la regimul juridic al vânzării - cumpărării,
astfel: existența unei obligații valabile pe care părțile urmăresc să o stingă; părțile să
întrunească condiția de a face o plată valabilă; debitorul să fie proprietarul bunului dat în plată
și să aibacapacitatea de a încheia acte juridice de dispoziție cu privire la bunurile sale.
Cesiunea de creanță în locul executării este o varietate de dâre în plată pe care este
reglementată distinct tot în cadrul condițiilor plătii, prin articolul 1493 Cod Civil. Atunci când
în locul prestației inițiale este cedată o creanță, obligația se stinge în momentul satisfacerii
creanței cedate.
69
Noul Cod Civil definește confuziunea, în articolul 1624 alin. (1), drept mijloc de
stingere a obligațiilor care constă în întrunirea în aceeași persoană, în cadrul aceluiași raport
juridic, a calității de creditor și debitor. Potrivit doctrinei, „ipoteza didactica” pentru
confuziune este cazul moștenitorului care este debitor și prin moștenire devine și creditor al
datoriei pe care o avea față de succesiune. Utilitatea practică a confuziunii este data de efectul
sau implacabil, ce se produce de îndată ce condițiile sale sunt îndeplinite. În definitiv, puțin
contează dacă este sau nu reglementată confuziunea, deoarece în ipoteză în care una și aceeași
persoană devine creditor și debitor în același raport obligațional, acesta este condamnat la
stingere. Că și efect, confuziunea stinge raportul juridic obligațional cu toate garanțiile și
accesoriile sale.
Remiterea de datorie este un alt mijloc de stingere a obligațiilor, reglementat la
articolul 1629 Cod Civil, potrivit căruia remiterea de datorie este un act juridic de renunțare a
creditorului la valorificarea creanței pe care o are împotrivă debitorului. În doctrina s-a arătat
că deși remiterea de datorie semnifica renunțarea la un drept, ea nu este un act juridic
unilateral, cu un contract, ce presupune și consimțământul debitorului. După cum creditorul îl
liberează pe debitor de întreagă datorie sau numai de o parte a acesteia, remiterea de datorie
poate fi totală sau parțială.
Imposibilitatea fortuita de executare reprezintă acea cauza de stingere a obligației care
se datorează imposibilității fortuite absolute și perpetue de executare din partea debitorului.
Cauzele care pot determină că o obligație născută valabil să devină imposibil de executat,
prevăzute la alin. (1) al articolului 1634 Cod Civil, sunt: forță majoră (orice eveniment extern,
imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil); cazul fortuit (eveniment care nu poate fi
prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu
s-ar fi produs) ori alte evenimente asimilate acestora. Debitorul este liberat prin intervenția
uneia dintre aceste cauze dacă nu este în culpă și nu a fost pus în întârziere de a execută
obligația. Efectele survenirii cauzelor prevăzute sunt: imposibilitatea executării obligației,
liberarea debitorului de datorie și exonerarea acestuia de răspundere pentru consecințele
neexecutării. Utilitatea practică a imposibilității fortuite de executare rezidă în efectele sale
dar mai ales în aceea că da prilej de reflexie asupra impedimentelor la executare a obligațiilor.
Chiar dacă dreptul își generează propriul obiect, există împrejurări externe lui, în care se
dezvoltă și raporturile obligaționale, de care acestea trebuie să țină cont.
70
Bibliografie
Literatură de specialitate:
1. Adam Ioan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004
2. Albu I. , V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Cluj-Napoca, Ed.Dacia,
1979
3. Andreea Ciurea, Fişe de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013,
4. C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2002
5. C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. III, Ed. Librăriei „Universala”,
1925, p. 502;
6. C. Statescu, C . Birsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, .Ed. All, Bucuresti,
1994
7. C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2009
8. C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a IX-a, revizuită şi
adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
9. Evelina Oprina, Ioan Grăbuleţ, Executarea silită directă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2013
10. Flavius-Antoniu Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod Civil -
Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, vol. 1, Bucureşti, 2012
11. G. Bonilini ş.a., Codice civile commentato, comentariul art. 2910 din Codul civil italian,
pct. 4, p. 7029-7030
12. I.C. Vurdea, Intervertirea executării silite directe în executare silită indirectă, în RRD nr.
10/1974
13. J. Carbonnier, Droit civil. Volume II (Les biens. Les obligations). Paris: Presses
Universitaires de France, Collection Quadrige, 2004
14. J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté, comentariile ministrului
justiţiei cu privire la art. 1590 din Codul civil Québec
15. L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I, Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006
16. M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat,Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006
17. M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil,Bucureşti, 1921, p. 62.
71
18. M. Cotora, Ctin Iriza, R.E. Condurat, Buletinul jurisprudenţei, Culegere de practică
judiciară, 2012, Decizia nr. 449/19 .01. 2012 – Secţia I civilă
19. Ovidiu – Sorin Nour, Teodor Bodoaşcă, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2011
20. P.Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
21. Ph. Malaurie, L. Aynes, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligaţiile, Ed. Wolters Kluwer,
2009
22. Pop L., Tabloul general al raspunderii civile in textele noului cod civil, articol publicat in
Revista romana de drept privat, no. 1/2010
23. Pop L., Tratat de drept civil. Obligaţii, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012
24. Roxana Stanciu, Încuviinţarea executării silite, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014
25. S. Buzoianu (I), P. Papadopol (II), Discutii in legatura cu existent in dreptul roman actual
a daunelor cominatorii, in Dreptul nr. 7/2004.
26. S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001
27. S.I.Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2012
28. Ştefan Scurtu, Drept civil. Regimul juridic general al obligaţiilor. Garantarea obligaţiilor
în reglementarea NCC, Ed. C..H.Beck, Bucureşti, 2014, pp. 100 şi urm.
29. Turcu I. , Noul Cod civil republicat. Cartea a V-a. Despre obligaţii,ed. a II-a, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2011
Legislaţie şi jurisprudenţă:
 Decizia. civ. nr. 310/RC/24.10.2002, publicată în MJ, Culegere de practică judiciară 2002,
p. 44
 ICCJ, dec. nr. 3 din 17 ianuarie 2011, prin care a fost admis recursul în interesul legii cu
privire la dispoziţiile art. 5803 din Codul de procedură civilă, raportate la prevederile art.
3731, art. 387, art. 572 şi art. 5802 din acelaşi cod
 Legea 287/2009 privind Noul Cod civil
 Legea 71/2011 de punere în aplicare a Noului Cod civil
 Legea nr. 134/2010 privind Noul Cod de procedură civilă
 Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, republicată în M. Of. nr. 732
din 18.10.2011
 Noul Cod civil. Comentarii, doctrină, jurisprudenţă. Vol II., ART. 953 – 1649, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 856 şi urm,
 Principiile UNIDROIT privind contractele comerciale internaţionale 2004, disponibile la
adresa de internet: http://www.unidroit.org, art. 7.2.3, comentariile 2 şi 3
72

Stingerea Obligatiilor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Stingerea Obligatiilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

STINGEREA OBLIGATIILOR

A fi obligat e sinonim cu a fi constrâns la o anumită atitudine sau activitate. Cotidian,

1.1 Noţiuni introductive

1.2 Mijloacele juridice de stingere a obligaţiilor. Reglementare. Enumerare.

1.3 Criterii de clasificare

Modurile de stingere a obligațiilor se clasifică în funcție de mai multe criterii23:

În accepțiunea tradițională, obligația, ca și raport juridic obligațional, indiferent de

2.2.2 Subiectele plăţii

2.3 Punerea în întârziere a creditorului

Dacă creditorul refuză nejustificat să primească o plată83 corespunzătoare de la

În situația în care debitorul nu își execută de bunăvoie obligația asumată, creditorul

3.1 Dreptul la executarea silită în natură

3.1.1 Executarea silită în natură a obligației de a da

3.1.2 Executarea obligaţiei de a face

Obligațiile de a face (facere), care nu sunt ad rem, ci presupun o acțiune personală a

3.1.3 Executarea obligatiilor de a nu face

În cazul obligaţiilor de a nu face, eliminare rezultatului neexecutării obligaţiei nu se

3.2 Executarea prin echivalent

Opoziția la plată este intervenția pe care o face o persoană îndreptățită de lege la un

4.2 Darea în plată. Cesiunea de creanţă la locul executării

Stingerea obligaţiei principale prin darea în plată conduce, în virtutea principiului

4.4 Remiterea de datorie

4.5 Imposiblitatea fortuită de executare a obligaţiei de către debitor228

Potrivit regulii de drept „nimeni nu poate fi obligat la ceva imposibil” – ad

Raportul juridic obligațional conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să

S-ar putea să vă placă și