INTERVENȚIA ÎN PROCESUL CIVIL

"Termenele de prescripție în dreptul privat roman"

2019
 Cuprins
Introducere.................................................................................................................................3
2 Timpul din perspectivă juridică..........................................................................................3
3 Termenele de prescripție în dreptul privat roman. Stingerea obligațiilor...........................4
Concluzii..................................................................................................................................10
Bibliografie..............................................................................................................................11

Introducere

Termenul (în domeniul juridic) este perioada în care trebuie să se facă sau să se
întâmple ceva, ori dimpotrivă, în care nu e voie să se îndeplinească sau să se producă ceva.
Din perspectivă juridică timpul se exprimă în termene, iar înăuntrul duratei de timp sau la o

2
anumită dată trebuie să se săvârșească fapte determinate, având semnificație juridică, sau
dimpotrivă, este interzisă săvârșirea acestor fapte.
Atunci când ne aplecăm asupra dreptului roman, „trebuie să o facem din două
perspective: cea istorică, ținând seama de contextul înc are au apărut și au evaluat diferitele
instituții juridice, și cea pandectistă, a instituțiilor juridice de sorginte romană, așa cum se
prezintă ele după un îndelungat proces de recuperare care a dus finalmente la apariția
sistemelor de drept din zilele noastre. Din primul punct de vedere, dreptul roman cuprinde
întreaga viață juridică a poporului roman, din cele mai îndepărtate timpuri și până la moartea
împăratului Iustinian (anul 565)”

1 Timpul din perspectivă juridică

Raporturile juridice, ca și normele care le reglementează, sunt create, modificate sau

stinse sub imperiul timpului; se supun și ele (la fel ca totalitatea relațiilor sociale din care fac
parte) timpului, care le guvernează. Acea fațetă a timpului care se aplică raporturilor juridice
reprezintă timpul juridic. Acesta se exprimă în durate mărginite de date care poartă
denumirea de termene, iar normele le atribuie semnificații juridice.
Termenul, ca noțiune juridică, reprezintă o instituție cu caracter interdisciplinar. El se
regăsește atât în ramura dreptului public, cât și în cea a dreptului privat. Astfel, termenele
sunt prevăzute de normele Codului civil, Codului comercial, Codului familiei, Codului de
procedură civilă, dar și de reglementările Codului penal si ale Codului de procedură penală.
Termene sunt prevăzute de nenumărate acte normative ale dreptului intern, dar și în
nenumărate tratate si convenții internaționale.1
Termenele cu semnificație juridică nu au aceeași natură și aceeași finalitate. Ele sunt
extrem de diverse și, uneori, ele sunt fie excesiv de scurte, fie excesiv de lungi. Pentru a oferi
un exemplu al acestei diversități, amintim termenul de apel de 15 zile stabilit de art. 284 C.
proc. civ. și termenul de prescripție extinctivă de 30 de ani prevăzut de art. 1890 C. civ.
Deși demonstrează o mare diversitate, atât în privința duratei lor, cât și referitor la
natura lor juridică (legale, judiciare, convenționale), termenele reunesc și numeroase trăsături
comune, între care ar putea fi înscrise si următoarele:
 termenele reprezintă cadrul temporal al actelor și faptelor juridice, vizând
conduita în timp a subiectelor de drept;
 privesc drepturi, obligații, facultăți și interese recunoscute și garantate juridic;

1
https://ro.wikipedia.org/wiki/Termen_(drept)

3
  asigură ordinea, stabilitatea, certitudinea, claritatea și eficacitatea raporturilor
juridice;
 constituie mijloace de corelare a intereselor personale cu cele generale;
 reprezintă dimensiunea esențială a dinamismului vieții juridice; asigură
existența subiectelor de drept, stimulând sau sancționând conduita acestora.
Utilitatea termenelor de drept civil poate fi evidențiată sub două aspecte:
a) Ele ritmează timpul raporturilor juridice; “stimulează zelul părților”, solicitându-le
să-și exercite drepturile, prerogativele, facultățile. Cu alte cuvinte, termenele combat inerția
sau pasivitatea părților și le pun la adăpost de sancțiunile prevăzute de lege.
De exemplu, termenele de prescripție extinctivă determină pe creditor să-și exercite
dreptul, iar dacă se lovește de refuzul debitorului, să-l acționeze în judecată, știind că dacă nu
o face în termenul stabilit de lege, va pierde posibilitatea de a antrena justiția în realizarea
creanței sale. Iar în cazul termenelor de decădere, pasivitatea titularului dreptului conduce la
pierderea dreptului subiectiv însuși.
b) Uneori termenele de drept civil oferă părților o amânare, lăsându-le timpul necesar
pentru a reflecta și a decide, constituind astfel, în sens larg, un mijloc de protecție a dreptului
la apărare.

2 Termenele de prescripție în dreptul privat roman. Stingerea

obligațiilor.

Indiferent că se nasc din contracte, delicte sau varii alte cauze, obligaţiile trebuie
executate. Acesta este efectul normal şi fundamental al obligaţiei: în baza legăturii juridice
stabilite între creditor şi debitor, creditorul are dreptul să pretindă debitorului executarea
obligaţiei ce-i revine din această legătură. În cazul obligaţiilor contractuale, debitorul este
ţinut la “plata” prestaţiei (de a da, a face sau a nu face) ce-i revine din contract.
Ca urmare a executării, obligaţia se stinge, aspect care scoate în evidenţă caracterul
temporar, tranzitoriu al obligaţiei în comparaţie cu proprietatea. Dacă debitorul nu execută
obligaţia sau nu o execută pe deplin, creditorul poate fi tras la răspundere şi supus plăţii unor
daune-interese ca urmare a deducerii de către creditor a dreptului său în faţa instanţei printr-o
acţiune. Acesta reprezintă efectul accidental al obligaţiei.
În privinţa persoanelor, principiul fundamental care a guvernat materia obligaţiilor în
dreptul roman a fost cel al relativităţii efectelor contractului. În cazul obligaţiilor
contractuale, romanii nu concepeau ca o legătură juridică formată între două persoane să

4
producă efecte juridice în avantajul sau dezavantajul unui terţ. Res inter alios acta aliis neque
nocere neque prodesse potest – un lucru (contract) realizat între unii nici nu vatămă, nici nu
profită altora-, au stabilit romaniştii Evului Mediu plecând de la textul Codului lui Iustinian
(7, 60): Inter alios acta vel judicata aliis non nocere.
Efectele unui contract se produc doar asupra părţilor care şi-au manifestat
consimţământul la încheierea acestuia, în beneficiul creditorului şi în sarcina exclusivă a
debitorului. De aici au rezultat mai multe consecinţe esenţiale: nulitatea stitpulaţiei pentru
altul, a promisiunii pentru altul şi neacceptarea reprezentării în contracte.
Efectul normal al oricărei obligaţii contractuale este executarea de către debitor a
prestaţiei ce-i revine din contract. În cazul neexecutării, a executării incomplete ori cu
întârziere a prestaţiei, creditorul are la îndemână o acţiune din contract prin intermediul căreia
poate obţine plata unui echivalent bănesc al pretaţiei datorate, cu titlul de daune-interese
compensatorii. Tocmai de aceea, teoria daunelor-interese se aplică doar în cazu în care
obligaţia constă fie în remiterea unui bun, fie dintr-o acţiune sau inacţiune. Ea nu se aplică în
cazul în care prestaţia asumată de debitorul contractant constă chiar dintr-o sumă de bani ori
în cazul răspunderii delictuale unde obligaţia constă întotdeuna dintr-o sumă de bani.
Conform dreptului roman obligaţiunile se sting pe mai multe căi: voluntare şi
nevoluntare. Această clasificare a modurilor de stingere a obligaţiilor are la bază prezenţa,
respectiv absenţa elementului volitiv – voinţa părţilor.
Căile prin care obligaţiunile se sting prin voinţa părţilor (voluntare) sunt: plata, darea în
plată, compensaţiune, remiterea de datorie, contrarius consensus, termenul extinctiv şi
condiţia rezolutorie.
Modurile nevoluntare de stingere sunt: imposibilitatea de executare, confuziunea,
moartea şi prescripţia.
O altă clasificare desinge modurile de stingere a obligaţiilor în moduri de drept civil
(produc efecte ipso iure) şi moduri de drept pretorian (produc efecte exceptionis ope).
În sfârşit, o altă clasificare mai era şi aceea în moduri formale şi moduri neformale. Pe
baza principiului simetriei, obligaţiile născute din contracte formale nu se stingeau prin plata,
ci necesitau îndeplinirea unei solemnităţi opuse celei care le dăduse naştere.
1. Plata. Prin plata se înţelege executarea prestaţiunii care făcea obiectul obligaţiei, cum
ar fi: transmiterea proprietăţii unui lucru, îndeplinirea unei lucrări etc.
2. Datio in solutum (darea în plată). Constă în operaţia juridică prin care debitorul se
elibera de obligaţie dându-i creditorului un alt lucru decât cel datorat. În principiu, înlocuirea
obiectului obligaţiei avea loc cu consimţământul creditorului (datio in solutum voluntaria).

5
 3. Novaţiunea. Este un mod de stingere a obligaţiei care consta în înlocuirea unei
obligaţii vechi cu o obligaţiune nouă. Daca novaţiunea avea loc printr-un contract, ea purta
denumirea de novaţiune voluntară (contractuală), iar dacă se realiza în cazul lui litis
contestatio, purta denumirea de novaţiune necesară.
4. Compensaţiune. Era un mod de stingere a doua obligaţiuni reciproce, până la
concurenţa celei mai mici, executarea purtând numai asupra diferenţei. Compensaţiunea
intervine deci, atunci când două persoane sunt în acelaşi timp, una faţă de alta, debitor şi
creditor.
5. Remiterea de datorie (iertarea de datorie). Renunţarea de către creditor la creanţa sa
constituie remiterea sau iertarea de datorie. Remiterea de datorie avea un caracter
conventional care implica consimţământul debitorului. Se realizează în două moduri: unul
formal şi altul neformal.
6. Contrarius consensus (acordul contrar). Era o convenţie prin care părţile renunţau la
un contract consensual. Acest mod de stingere se aplica numai în anumite ipoteze. Se cerea,
ca o condiţie existentă, unui contract consensual, reciprocitatea consimţământului extinctiv şi
neexecutarea obligaţiei în parte.
7. Imposibilitatea de executare. Obligaţia se stingea când executarea ei devenea
imposibilă. Acest lucru se întâmpla în cazul în care obiectul obligaţiei era un lucru cert
individual determinat. Debitor rei certae interitu rei liberatur (debitorul unui lucru cert este
eliberat prin pieirea lucrului).
8. Confuziunea. Consta în întrunirea asupra aceleiaşi persoane atât a calităţii de creditor
cât şi a celei de debitor, în acelaşi raport juridic obligaţional (ex. debitorul moşteneşte pe
creditorul său). Acest fapt creează o imposibilitate de executare care are ca efect stingerea
obligaţiei.
9. Moartea.
10. Capitis deminutio. Capitis deminutio stingea datoriile celui lovit de una din formele
acestei incapacităţi. În cazul unei adrogaţiuni, se transmitea la adrogant numai creanţele
adrogatului; în schimb datoriile se stingeau.
11. Prescripţia extinctivă. În vechiul drept roman, obligaţiile fiind perpetui, nu puteau
fi stinse prin ajungerea la termen (ad tempus deberi non potest) nu se poate datora până la
termen. Dar odată ajunsă la termen, obligaţia se putea stinge pe baza legii simetriei inverse a
formelor.
Astfel „dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduită, instituite sau
sancționate de statul roman și constituie un sistem extrem de vast și complex, format din

6
numeroase ramuri și instituții juridice. Aceste ramuri și instituții juridice au cunoscut un
proces de continuă transformare și intercondiționare în cadrul unei evoluții milenare, ală cărui
început se plasează în epoca de formare a orașului Roma și care s-a încheiat la moartea
împăratului Justinian (565 e.n.), ultimul împărat care a vorbit în limba latină de pe malurile
Bosforului.”2
„Numite și modificări ale contractului, acestea apăreau opțional, fiind adăugate prin
voința părților. Cele mai importante astfel de elemente erau termenul și condiția. Termenul
(dies) era un eveniment viitor și cert de care depindea exigibilitatea sau stingerea obligației.
Existau mai multe tipuri de termine, după cum urmează:
 termenul expres era acela care era stipulat explicit, de exemplu o dată calendaristică sau
o sărbătoare religioasă.
 termenul tacit nu era stipulat explicit dar existența lui rezulta din însăși natura
obligației; spre exemplu, obligația de a construi o casă.
 termenul fix consta într-o dată cunoscută de părți încă din momentul nașterii raportului
obligațional;
 termenul incert era acel eveniment care, deși era sigur că se va produce, nu se putea și
cu exactitate când se va întâmpla acest lucru; spre exemplu moartea unei persoane;
 termenul suspensiv (diesa quo) era evenimentul de a cărui producere depindea
exigibilitatea obligației, adică momentul de la care creditorul putea să ceară executarea;
până la împlinirea termenului suspensiv, raportul obligațional există, astfel încât dacă se
face o plată mai devreme, aceasta va fi o plată valabilă, în măsura în care termenul a
fost stipulat exclusiv în favoarea debitorului;
 termenul extinctiv (dies ad quem) era evenimentul care atrăgea stingerea raportului
obligațional, fapt care nu se putea produce în cazul obligațiilor solemne, ce necesitau
pentru stingerea lor formalități simetrice cu cele de la încheierea contractului.” 3
Termenul (în domeniul juridic) este perioada în care trebuie să se facă sau să se
întâmple ceva, ori dimpotrivă, în care nu e voie să se îndeplinească sau să se producă ceva.
Din perspectivă juridică timpul se exprimă în termene, iar înăuntrul duratei de timp sau la o
anumită dată trebuie să se săvârșească fapte determinate, având semnificație juridică, sau
dimpotrivă, este interzisă săvârșirea acestor fapte.

2
Emil Molcuț. „Drept roman” Ediția a VI-a. EDIT PRESS MIHAIELA S.R.I. București-2002, p.5
3
Mihnea-Dan Radu.„ Drept roman” , Editura Pro Universitatea, București 2015, P.140

7
 Timpul a fost perceput diferit din punct de vedere juridic în diferite perioade istorice,
fapt ce s-a reflectat și în reglementarea termenelor de prescripție. 4
Prescripția și termenele de prescripție au constituit o instituție juridică bine determinată,
din timpurile cele mai îndepărtate. Acestea au existat cu certitudine la romani, care au utilizat
pentru prima dată noțiunea de prescripție.
Prescripția liberatorie (prescriptio longi temporis) a fost introdusă în dreptul roman de
către împăratul Teodosie cel Tânăr (Teodosie II), care a stabilit prin Constituția din anul 424
un termen de prescripție de 30 de ani în privința imobilelor și a acțiunilor reale, personale si
mixte.
Împăratul Anastase a introdus termenul de prescripție de 40 de ani în privința tuturor
drepturilor și acțiunilor care nu erau supuse prescripției de 30 de ani, stabilită anterior de
împăratul Iustinian. Acest termen de 40 de ani se aplică și acțiunilor ipotecare, bunurilor
patrimoniale ale împăratului, și ale stabilimentelor de binefacere.
Observăm că, în antichitate, termenele de prescripție extinctivă se caracterizau, în
general, printr-o durată lungă, avantajați fiind proprietarii și creditorii în posibilitatea de a-și
valorifica drepturile pe calea acțiunii în instanță.
În Țările Române, principalele codificări, Codul Calimah (Moldova) Și Codul Caragea
(Țara Românească) au prevăzut termene de prescripție.
Codul Calimah, care s-a aplicat în Moldova începând cu data de 1 octombrie 1817,
reglementa în același titlu prescripția achizitivă si prescripția liberatorie (extinctivă). Acest
cod nu stabilea un termen general de prescripție extinctivă, ci doar termene pentru fiecare
categorie de acțiune (jalbă) în parte. Amintim cu titlu exemplificativ, câteva dintre termenele
de prescripție extinctivă stabilite prin acest act normativ.
Astfel, dreptul de a ataca un act de ultimă voință, de a cere moștenirea testamentară sau
legală se prescria în termen de 40 de ani, iar “tânguirea asupra testamentului neoficios se
pornește numai până în 5 ani” (art. 1951 C. Calimah).
Acțiunea în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru vicii ascunse
(acțiunea redhibitorie) era prescriptibilă în termen de 6 luni, iar acțiunea estimatorie (quanti
minoris) derivând din același contract se prescria în termen de un an (art. 1956 C. Calimah).
Dreptul la acțiunea în despăgubire pentru încălcarea unei obligații contractuale se
prescria în termenul de 3 ani, socotit de la data la care paguba a fost adusă la cunoștința părții

4
Note ce curs drept privat roman, USEM, pag 23.

8
lezate. Dacă paguba nu a fost cunoscută sau era urmarea unei crime, dreptul la acțiune se
prescria în termen de 30 de ani (art. 1960 C. Calimah).5
Codul Caragea (1818) conține si el mai multe dispoziții asupra prescripției. Termenele
de prescripție extinctivă prevăzute de această legiuire, în art. 7, partea a VI-a, capitolul I, se
caracterizează printr-o mare varietate în privința duratei lor. Astfel, dreptul la acțiune “pentru
călcare de pământ și de hotare între vecini” era imprescriptibil (“nu are soroc”).
Un termen de prescripție de 30 de ani era stabilit pentru acțiunile derivând din
contractul de împrumut, de depozit și de sechestru, precum și din succesiuni.
Termene mai scurte erau cel de un an pentru acțiunea în revocarea donației pentru
ingratitudine și pentru acțiunea derivând din contractul de mandat, precum și cel de 6 luni
pentru acțiunile derivând din contractul de locațiune.

Concluzii

1. Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor juridice instituite sau sancţionate de

statul roman, de la fondarea Romei (754 î. Hr.) şi până la moartea împăratului

5
http://www.criminology.md/

9
 Justinian (565 d. Hr.) şi este un sistem extrem de vast şi complex, format dintr-o
multitudine de ramuri şi de instituţii juridice.
2. Termenul (în domeniul juridic) este perioada în care trebuie să se facă sau să se
întâmple ceva, ori dimpotrivă, în care nu e voie să se îndeplinească sau să se
producă ceva. Din perspectivă juridică timpul se exprimă în termene, iar înăuntrul
duratei de timp sau la o anumită dată trebuie să se săvârșească fapte determinate,
având semnificație juridică, sau dimpotrivă, este interzisă săvârșirea acestor fapte.
3. În vechiul drept roman, obligaţiile fiind perpetui, nu puteau fi stinse prin ajungerea
la termen (ad tempus deberi non potest) nu se poate datora până la termen. Dar
odată ajunsă la termen, obligaţia se putea stinge pe baza legii simetriei inverse a
formelor.
4. Dreptul roman a cunoscut mai multe moduri de stingere a creanţelor în funcţie de
perioadele de dezvoltare a vieţii civile şi a relaţiilor comerciale. Putem clasifica
stingerea obligaţiilor pornind de la caracteristicile raporturilor juridice existente în
statul Roman, astfel: moduri de stingere a obligaţiilor după dreptul civil (ipso iure);
moduri de stingere după dreptul praetorian (execeptionis ope).
5. Prin garanţii personale şi reale se înţeleg acele raporturi juridice accesorii faţă de
obligaţia principală, care conferă mai multă siguranţă creditorului, în cazul
insolvabilităţii debitorului, în îndeplinirea prestaţiei ce i se datorează. Cele mai
vechi forme de garanţie sunt cele personale, care se regăseau în societatea romană
aflată la un nivel scăzut de dezvoltare economică. În acea epocă, atât circulaţia
monetară, cât şi creditul bănesc erau destul de reduse.

Bibliografie

1. Emil Molcuț. „Drept roman” Ediția a VI-a. EDIT PRESS MIHAIELA S.R.I.
București-2002, p.5
2. http://www.criminology.md/
3. https://ro.wikipedia.org/wiki/Termen_(drept)
4. Mihnea-Dan Radu. „Drept roman” , Editura Pro Universitatea, București 2015, P.140
5. Note ce curs drept privat roman, USEM, pag. 23.

10
KFDGJ

11