UNIVERSITATEA ,,LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

Facultatea de Drept
Specializare: Drept ID

NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL

- Referat -

Autor :
Stînga Andrada-Ioana

Sibiu
-2022-
Cuprins
I. Introducere....................................................................................................................................2
II. Cuprins...........................................................................................................................................2
III. Concluzii.........................................................................................................................................9
IV. Bibliografie...................................................................................................................................10

I. Introducere
"Expresia de act juridic civil este întrebuințată în două sensuri." Primul sens este acela
de operațiune juridică. Pentru acest sens este folosită formulă negotium iuris, sau mai simplu,
negotium. În cel de-al doilea sens, prin act juridic se poate înțelege și înscrisul constatator
aloperațiunii juridice, sau suportul material al manifestării de voința a subiectului de drept.
Codul civil român, după modelul Codului civil francez, nu cuprinde dispoziţii
generale privind actul juridic, ci reglementează principalele tipuri de acte juridice. În ştiinţa
dreptului, actul juridic este o noţiune fundamentală, întrucât voinţa joacă rolul celui mai
important element de construcţie conceptuală. Ştiinţa dreptului civil, prin îndelungatele
eforturi ale literaturii juridice şi practicii judiciare a construit o elaborată teorie a actului
juridic, ocupând cel mai mare spaţiu în ansamblul reglementării.
Legislatia noastra nu cuprinde o definitie a nulitatii, totusi am desprins din literaturade
specialitate o definitie care mi s-a parut elocventa : nulitate este acea sanctiune dedrept civil,
care lipseste actul juridic de evectele contrarii normelor juridice editate pentruincheierea sa
valabila; nulitatea intervine in cazul in care nu se respecta conditiile devalabilitate ale actului
juridic civil.
În legislaţia noastră civilă nu există o definiţie a nulităţii actului juridic. În această
situaţie în literatura de specialitate s-au formulat mai multe definiţiiale nulităţii actului juridic
civil.
În literatura juridică s-a considerat că principiile care guvernează contractele pot fi
aplicate, prin analogie, pentru a completa lacunele legislative existente în materia altor acte
juridice. S-a construit astfel o teorie generală a actului juridic civil, cu deschidere spre toate
instituţiile dreptului privat, având în vedere vocaţia dreptului civil de a fi „drept comun”
pentru celelalte ramuri ale dreptului privat.
Actul juridic a fost definit ca fiind manifestarea exterioară de voinţă făcută în scopul
de a produce efecte juridice, de a dobândi, a modifica sau stinge un drept sau ca fiind „o
manifestare de voinţă unilaterală, bilaterală sau multilaterală, săvârşită cu intenţia de a crea,
modifica sau stinge, potrivit dreptului obiectiv, raporturi juridice, cu condiţia ca de existenţa
acestei intenţii să depindă însăşi producerea efectelor juridice”.
 II. Cuprins
Din definiţiile prezentate, rezultă că elementele definitorii ale actului juridic civil sunt
următoarele :
- prezenţa unei manifestări de voinţă, care să provină de la un subiect de drept civil
(persoană fizică sau persoană juridică);
- manifestarea de voinţă trebuie exprimată cu intenţia de a se produce efecte juridice
civile, întrucât legea civilă califică actul juridic civil numai o astfel de manifestare de voinţă;
această trăsătură (definitorie) diferenţiază actul juridic civil faţă de faptul juridic civil
(săvârşit fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte ce se produc însă, în puterea legii);
- efectele juridice urmărite la manifestarea voinţei pot consta în a da naştere, a
modifica sau a stinge un raport juridic civil concret; prin această trăsătură, actul juridic civil
se deosebeşte de actele juridice din alte ramuri de drept.
1. Definiţia noţiunii de nulitate a actului juridic civil
Încheierea actului juridic cu respectarea normelor privind condiţiile de validitate, a
legilor imperative şi a bunelor moravuri, constituie una din premisele stabilităţii şi siguranţei
circuitului civil. Din această perspectivă, cele mai multe dintre actele juridice încheiate în
dreptul privat sunt valabile, însă există şi acte juridice care încalcă regulile prevăzute de lege
şi în această situaţie intervin sancţiunile asigurate prin forţa de constrângere a statului.
În domeniul dreptului civil se cunosc mai multe sancţiuni, de nuanţe diferite, unde un
rol deosebit îl ocupă nulitatea. Legislaţia noastră civilă nu cuprinde o definiţie a nulităţii, de
aceea, sarcina de a formula o definiţie acestei noţiuni a revenit literaturii de specialitate.
Nulitatea este definită ca fiind „sancţiunea încălcării prin act juridic, încălcare la data
când actul a fost făcut, a unei dispoziţii a legii. În acelaşi sens, nulitatea a mai fost definită ca
fiind „sancţiunea care intervine, după înfrângerea dispoziţiei legale, lipsind actul juridic de
efectele în vederea căruia el a fost încheiat” sau „acea sancţiune care intervine după
încălcarea normei de drept, lipsind actul juridic de efectele urmărite la încheierea lui”. Având
în vedere neajunsurile prezentate mai sus ne oprim la opinia potrivit căreia „nulitatea este
sancţiunea de drept civil care desfiinţează actul juridic, atunci când a fost încheiat cu
nesocotirea condiţiilor sale de validitate – de fond şi de formă – impuse de lege” (T. Pop,
Drept civil român. Teoria generală).
2. Trăsăturile caracteristice ale nulităţii
Din definiție se desprind următoarele trăsături:
 Nulitatea este o sancţiune de drept civil
În sens larg, sancţiunea desemnează un act de dezaprobare, de constrângere ori de
pedepsire, dar şi de recompensare ori stimulare a unor comportamente umane, prin raportare
la un sistem dat de norme morale sau juridice. „Sancţiunea” este o modalitate de constrângere
juridică ce intervine în cazul diferitelor încălcări ale legii, pentru a le reprima sau pentru a
determina repararea consecinţelor negative produse, precum şi pentru a preveni alte încălcări.
 Nulitatea priveşte numai actele juridice, nu şi faptele juridice stricto sensu
 Manifestarea de voinţă în cazul actului juridic civil este exprimată cu intenţia de a
produce efecte juridice, spre deosebire de faptul juridic civil care este săvârşit fără intenţia de
a se produce aceste efecte, ele producându-se însă în temeiul legii2 . În doctrină s-a arătat că
distincţia dintre noţiunea de act juridic şi noţiunea de fapt juridic nu se impune în toate
cazurile, această lipsă relativă de eficienţă rezultând din irelevanţa criteriilor de distincţie
între cele două categorii.
 Nulitatea intervine atunci când sunt încălcate normele juridice care reglementează condiţiile
de validitate ale actului juridic civil

Referindu-se la convenţii, art. 948 C. civ. dispune:

„Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă;
3. un obiect determinat;
4. o cauză licită”.
Prin urmare, problema nulităţii se pune în cazul manifestării de voinţă exprimate cu
intenţia de a produce efecte juridice, efecte care depind de existenţa acestei intenţii.
Din punctul de vedere al finalităţii sale, nulitatea îndeplineşte următoarele funcţii:
 Funcție preventivă: constă în asigurarea încheierii actelor juridice în conformitate
culegea, asigurându-se respectarea legii civile şi apărarea ordinii de drept.
Eficienţa acestei funcţii poate fi realizată îndeosebi dacă operaţiunea(negotium)
îmbracă haina autentică, deoarece va beneficia astfel de o verificare prealabilă de legalitate,
efectuată de regulă de organul notarial.
 Funcție sancționatorie: intervine după încheierea actului juridic civil şi constă în
înlăturarea efectelor ce contravin dispoziţiilor legale ce au ca scop încheierea valabilă
a actului juridic civil.
Voinţa individuală, care a sfidat voinţa colectivă materializată în normele de drept,
este astfelînlăturată, este ineficace din punct de vedere juridic. Nulitatea infirmă acele efecte
aleoperaţiunii care nesocotesc dispoziţiile legale, lăsându-le, de regulă în fiinţă pe cât posibil
pe celelalte.
3. Nulitatea absoluta si nulitatea relativa
În functie de natura interesului (general sau individual) ocrotit prin dispozitia legala
încalcata laîncheierea actului juridic civil, deosebim nulitatea absoluta si nulitatea relativa.
Nulitatea absoluta este aceea care sanctioneaza nerespectarea, la încheierea actului
juridic civil,a unei norme juridice care ocroteste un interes general, obstesc.
Nulitatea relativa este acea care sanctioneaza nerespectarea, la încheierea actului
juridic civil, aunei norme juridice care ocroteste un interes particular, individual.
Sub aspect terminologic, în legislatie, în practica sau chiar în doctrina, nulitatea
absoluta estedesemnata prin diferite formule, precum, actul este "nul", "nul de drept", "nul de
plin drept" sau, înultimul timp, tot mai mult prin sintagma "nulitate absoluta", iar nulitatea
relativa este desemnata prin formule precum "actuleste anulabil","actul poate fi anulat" sau
chiar "actul este nul". Indiferent de formula utilizata, este totusirecomandabil sa se stabileasca
de la caz la caz, natura ineresului ocrotit prin edictarea normei juridice, care a fost nesocotita
la încheierea actului juridic, facându-se apoi corecta calificare juridica a nulitatii în absoluta
ori relativa.
Clasificarea nulitatilor în absolute si relative prezinta importanta sub aspectul
regimului juridic,diferit pe care îl are fiecare dintre aceste doua feluri de nulitati.Prin regim
juridic al nulitatii întelegem regulile carora le este supusa nulitatea absoluta saurelativa, dupa
caz, nulitatea relativa. Întrucât efectul nulitatii este acelasi (ineficacitatea actului juridic)
indiferent ca ar fi vorba de onulitatea absoluta sau de o nulitatea relativa, vom retine ca, în
esenta regimul juridic al nulitatii vizeazatrei aspecte: cine poate invoca nulitatea, cât timp
poate fi invocata nulitatea si daca nulitatea poate fiacoperita ori nu prin confirmare, în alte
cuvine, daca este remediabila sau iremediabila.
Teoria nulităţilor actului juridic este destul de complicată motiv pentru care, astârnit
interesul criticilor, mai mult sau mai puţin pertinente, fiind actualmente unadin cele mai
controversate teorii din Drept. Este momentul să facem acum, o criticăde ansamblu a acestei
teorii.În primul rând, considerăm că noţiunea existenţei ar putea fi suprimată fără niciun
inconvenient. Deosebirile pe care doctrina a încercat să le stabilească întreexistenţă şi nulitate
absolută sunt unele false, altele de pură teorie. În privinţa nulităţii relative, socotim că ea nu
este o adevărată nulitate. Un act anulabil, este de fapt un act valabil, care îşi produce toate
efectele juridice atât timpcât singura parte care are dreptul să- l atace nu cere anularea sa.
Actul este, deci,numai ameninţat de o eventuală anulare, ca şi cum ar fi făcut sub condiţie
rezolutorie potestativă; el este valabil ca un act obişnuit, însă dacă se realizează condiţia,
adicăcererea de anulare, el cade. Dreptul de a cere anularea fiind concentrat în mâinile
uneisingure persoane, ni se pare a exclude ideea unei nulităţi propriu-zise, a unei nulităţi
obiective.
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia în conformitate cu care
nulitatearelativă ar putea în multe cazuri să fie suprimată, motivându-se că fiind
acordatăexclusiv în scop de protecţie, pentru a feri pe anumite persoane de pierderi nedrepte,
şi-ar putea atinge adesea scopul în mod suficient, acordând acelor persoane o simplă acţiune
de despăgubire, sau dreptul de a dobândi rectificarea condiţiilor actului într-un sens mai
favorabil, fără a mai recurge la anulare, afară de cazul când anularea estesingurul mijloc de a
evita pierderea.
Pentru o mai bună înţelegere a nulităţii, este absolut necesară delimitarea ei decauzele
de ineficacitate ale actului juridic civil .Astfel, nulitatea nu este singura careconduce la
lipsirea actului juridic civil de efectele în vederea cărora a fost încheiat, cişi alte cauze,
posterioare încheierii lui, precum: revocarea, rezoluţiunea, rezilierea, caducitatea,
inopozabilitatea.
Revocarea este un termen cu mai multe înţelesuri în domeniul dreptului civil. Unii
autori o definesc ca fiind acea sancţiune civilă care constă în înlăturarea efectelor actului
juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului ori neexecutării culpabile a sarcinii. În altă
opinie, revocarea este un mod general de desfiinţare a actelor juridice în sensul că nu se
limitează la o anumită categorie de acte ci, esteincidentă, în principiu, pentru orice fel de act
juridic, unilateral sau convenţional, cu titlu oneros sau gratuit.
 Rezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic, cu executare uno ictu
pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi. Pentru o corectă delimitare
a acestor noţiuni, este necesară, mai întâi, cunoaştereaconceptelor în cauză şi apoi,
prezentarea asemănărilor şi deosebirilor de regim juridic dintre ele. Nulitatea este lipsirea de
efecte a unui act juridic încheiat cu nerespectareanormelor cu privire la condiţiile sale de
validitate.
Rezilierea este cauza de ineficacitate a actului juridic, care face să înceteze unc
ontract sinalagmatic, cu executare succesivă în timp, pentru neexecutarea culpabilă a
obligaţiilor de către una din părţi. Rezilierea poate fi voluntară, forţată sau judiciară.
Rezulta ca rezilierea se deosebeste de rezolutiune prin aceea ca intervine în cazul
contractelor sinalagmatice care se executa prin prestatii succesive si ca opereaza numai
pentru viitor. În consecinta,comparatia dintre nulitate si rezolutiune prezinta numeroase
puncte comune cu aceea dintre nulitate și reziliere, ca element propriu acestei din urma
comparatii, retinem ca, desi efectele nulitatii se produc în principiu retroactiv.
Se numeşte voluntară când este rodul voinţei părţilor sau a uneia dintre părţi.
Rezilierea voluntară este convenţională atunci când se produce prin acordul de voinţăal
părţilor din contract. Ea poate fi, însă, şi unilaterală dacă dreptul de a desfacecontractul este
acordat de lege numai unei singure părţi. Această facultate de reziliereunilaterală a
contractului, recunoscută unei părţi printr-o clauză contractuală, are,însă, o sursă
convenţională. Rezilierea voluntară, fie unilaterală, fie convenţională constituie o operaţie
juridică, supusă ca atare condiţiilor de validitate prevăzute de lege pentru orice act juridic
(consimţământ, capacitate, cauză, obiect).
Rezilierea este forţată atunci când se produce independent de voinţa expresă a părţilor
contractante. Astfel, în contractele Intuitu Personae ( încheiate înconsiderarea persoanei ),
moartea persoanei respective atrage rezilierea automată a contractului aflat în curs de
executare. Rezilierea din cauză de moarte, pentru unelecontracte, este prevăzută în Codul
civil în mod expres.
Rezilierea se numeşte judiciară în cazul în care poate fi pronunţată de instanţa
judecătorească. Acest tip de reziliere s-a preconizat în cazul ivirii, în cursul executări
contractului, a unor împrejurări, imprevizibile care compromit grav echilibrul prestaţiilor la
care s-au angajat, iniţial, părţile. Recunoaşterea acestui tip de rezilierear echivala cu
acceptarea teoriei impreviziunii – teorie care, în opinia noastră, este incompatibilă cu
principiile dreptului nostru civil actual.
Caducitatea este definită în literatura de specialitate, ca fiind “cauza de ineficacitate
constând în lipsirea actului juridic civil de orice efecte datorită intervenirii unor cauze
ulterioare încheierii sale şi independent de voinţa autorului actulu”. Astfel, neacceptarea
ofertei ( renunţarea ) sau predecesul legatarului ori pieirea bunului ce formează obiectul
legatului cu titlu particular determinăcaducitatea legatului.
Pentru a se putea vorbi de caducitate este necesar în primul rând ca actulrespectiv să
îndeplinească toate condiţiile de validitate. Dacă actul este ineficacedatorită lipsei uneia din
condiţiile de validitate, acest act juridic nu este caduc ci esteun act juridic nul.
 Actul lovit de caducitate presupune, ca până în momentul în care a devenitineficace,
să nu fi produs încă efecte. Din acest punct de vedere, caducitatea sedeosebeşte de
rezoluţiune şi reziliere, care, în principiu, lovesc de inficacitate acte ceau produs efecte; un
act care a primit un început de executare nu poate fi caduc.
O altă deosebire între nulitate şi caducitate, este cea a momentului producerii
evenimentului ce determină ineficacitatea. Dacă evenimentul care determină ineficacitatea
este ulterior formării valabile a actului, acesta devine caduc, iar, dacăeste anterior sau
concomitent săvârşirii actului, acest act poate fi nul.
Caducitatea este posibilă numai în cazul actelor juridice ale căror efecte nu se produc
– în principiu – instantaneu, ci, după un oarecare interval de timp şi ca urmarea intervenirii
unui anumit eveniment ulterior. Ea este o cauză de ineficacitate alegatelor tocmai pentru că
aceste acte juridice, săvârşite în timpul vieţii testatorului, nu- şi produc efectele decât la
moartea acestuia, şi numai dacă a intervenit un anumitfapt sau act juridic, ca de exemplu
acceptarea legatului, sau, dimpotrivă, dacă nu aintervenit un eveniment, ca de exemplu
predecesul legatarului.
Cauzele de caducitate se pot referi fie, la persoana părţii sau a terţului beneficiar al
actului, fie la unele elemente constitutive ale actului,ca obiectul şi cauza. Predecesul,
incapacitatea şi renunţarea beneficiarului actului sunt cauze care privesc persoana
beneficiarului actului. Printre cauzele de caducitate referitoare la însuşiactul juridic se numără
pieirea totală a lucrului şi dispariţiei cauzei
Inopozabilitatea este sancţiunea nerespectării de către părţi a măsurilor de publicitate
prevăzute de lege pentru ocrotirea terţilor (de pildă, în cazul actelor translative sau
constitutive de drepturi reale imobiliare).
Între nulitate şi inopozabilitate există, în principal, următoarele deosebiri:
Nulitatea presupune un act nevalabil, pe când inopozabilitatea presupuneun act
încheiat valabil;
La nulitate cauzele sunt contemporane încheierii actului, pe cândinopozabilitatea
presupune unor formalităţi ulterioare încheierii lui (caregulă);
În cazul nulităţii efectele privesc atât părţile, cât şi terţi; în cazulinopozabilităţii
efectele actului se produc faţă de părţi, dar nu se produc faţăde terţi. Rezultă, de aici, că
nulitatea interesează precumpănitor raporturile juridice dintre părţi, în vreme ce
inopozabilitatea, raporturile acestora cu terţii;
În ce priveşte posibilitatea remedierii, nulitatea relativă poate fi“confirmată“, pe când
inopozabilitatea poate fi înlăturată prin “ ratificare “.
Prin regim juridic al nulităţii se înţeleg regulile cărora este supusă nulitatea( atât
nulitatea absolută, cât şi cea relativă ). Regimul juridic al nulităţii priveşte, în esenţă, trei
aspecte:
- cine poate invoca nulitatea;
- cât timp poate fi invocată nulitatea;
- dacă poate fi sau nu acoperită nulitatea, prin confirmare.
 Regimul juridic al nulităţii absolute se carecterizează prin următoarele reguli:
 Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, de procuror şi
chiar din oficiu, de instanţa de judecată
Întrucât prin această sancţiune se urmăreşte asigurarea respectării uneicondiţii de
validitate socotită de însemnătate obştească, în mod firesc, dreptul de acere aplicarea ei este
acordat unui cerc căt mai larg de persoane. Se crează, astfel,condiţii optime pentru realizarea
finalităţii legii. Prin orice persoană interesată nu se înţelege însă o persoană total străină
deact, care ar acţiona din interesul pur şi general al necesităţii respectării legii, ci numai
persoana care invocă un interes ocrotit din punct de vedere juridic, în strânsă legăturăcu
cauza nulităţii.
Deoarece, în principiu actele juridice produc efecte numai între părţi, acesteaşi avânzii
lor cauză au, de regulă, interes să invoce nulitatea absolută. Dar, dacăactele juridice au efect
relativ, nu este mai puţin adevărat că ele sunt opozabile terţilor şi deci, există situaţii în care
terţii pot avea un interes recunoscut juridiceşte de a se prevala de nulitatea absolută.
Creditorii părţilor pot avea de asemenea interes să cearăaplicarea acestei sancţiuni.
 Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fiepe cale de
excepţie
Această regulă derivă din faptul că nulitatea, ca sancţiune, urmăreşte în moddirect
numai înlăturarea acelor efecte ale actului juridic care contravin scopului dispoziţiei legale
încălcate, deci restabilirea, într-un mod specific, a ordinii de dreptîncălcate. Întrucât nulitatea
absolută are menirea să asigure respectarea unei condiţiide validitate edictate pentru ocrotirea
unui interes obştesc, este deci necesar ca ea să poată fi invocată oricând, fie pe cale de
acţiune, fie pe cale de excepţie. Numai prinînlăturarea oricărei limite în timp pentru
intentarea acţiunii este garantată apărareaeficace a acestui interes superior, cu caracter
permanent.
Dar dacă, dreptul la acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibil, dreptul la
acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului nul este supus prescripţiei,
deaceastă dată, ne aflăm în prezenţa unui drept la acţiune în sens material, a unei acţiuni în
realizare, deoarece se cere obligarea pârâtului la efectuareaunei prestaţii.
 Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confimare sau în alt mod (non
potest convalescere)
Confirmarea este actul juridic unilateral prin care partea îndreptăţită săinvoce
nulitatea renunţă la dreptul de a intenta acţiunea în nulitate ori la dreptul de aopune excepţia
nulităţii.
Dacă în acest caz confirmarea ar produce efecte chiar şi numai în privinţa autorului ei,
s-ar restrânge sfera persoanelor chemate să-şi dea concursul la apărarea interesului general în
considerarea căruia condiţia de validitate a fost edictată, limitându-se astfel eficacitatea
sancţiunii menite să asigure respectarea acestei condiţii de validitate.
Materia contractelor speciale, ca parte integrantă a dreptului civil, are caobiect de
reglementare instrumentele juridice prin intermediul cărora se realizează, deregulă, circulaţia
bunurilor de pildă, vânzarea-cumpărarea, schimbul, împrumutul),folosinţa şi conservarea lor
(de pildă, depozitul, locaţiunea) ori crearea de valori (de pildă, antrepriza). Astfel fiind,
regimul juridic al contractelor civile reprezintă o parte importantă – atât teoretic cât şi
practic– a dreptului privat, în general, şi a dreptuluicivil, în special.
Institutia nulitatii actului juridic civil are atât rol preventiv, cât si un rol represiv. În
consecintanulitatea îndeplineste nu numai o functie preventiva ci si o functie sanctionatorie.
Functia preventiva consta în efectul inhibitoriu pe care îl exercita asupra subiectelorde drept
civil, tentatate să încheie actul juridic civil cu nerespectarea conditiilor sale de valabilitate, în
sensul ca, asemenea act va fi lipsit defecte, persoanele sunt descurajate si îndemnate sa
respecte legea civila.

III. Concluzii
Astfel, actul juridic civil izvorăste din acțiunile voluntare sau involuntare ale
oamenilorsau din evenimente și fapte materiale și produc pentru persoanele care participă la
acesteraporturi, drepturi pentru unii și obligații pentru alții.
Pentru o mai buna intelegere a institutiei nulitatii actului juridic civil presupune si
operațiunea delimitarii acesteia de alte cauze de ineficacitate a actului juridic asemenea
delimitare contribuie si la evitarea confundarii actului juridic civil cu alte sanctiuni de drept
civile cofuzie ce nu este admisa deoarece este vorba de concepte juridice diferite fiecare
avand un un regim juridic propriu și putem observa ca trebuie sa clasificam nulitatile in
nulitati absolute si nulitati relative clasificare care își găseste importanta sub aspectul
regimului juridic civil.
Întrucat efectul nulitatii este acelasi indiferent ca ar fi vorba de o nulitate absoluta sau
de o nulitate relativă vom retine că regimul juridic al nulitatii,â care pote invoca nulitatea cat
timp poate fi invocata nulitatea si daca nulitatea poate fi acoperita ori nu prin confirmare.
În relațiile sociale s-a simțit nevoia unor reglementări care constituie norme juridice.
Relațiile sociale reglementate prin norme juridice formează raporturile juridice. Din nevoia
de a se reglementa relațiile juridice s-au creat normă juridică, normă de drept, dreptul.
 IV. Bibliografie
I. Dogaru, D.C. Dănişor, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului.
N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1994.
A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963.
Şt. Răuschi, Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică, Ed.
Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993
Boroi Gabriel, Stanciulescu, Drept civil: Curs selectiv pentru examenul de licenta.
Teste grila (2002)-Editura All Beck.
I.Dogaru, Drept civil român. Tratat , vol.I, Craiova, 1996.