MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERITATEA DE STAT „ALECU RUSSO” DIN BĂLȚI

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE

CATEDRA DE DREPT

LUCRU INDIVIDUAL

NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL

Autor:

Studenta grupei DR23R

Straciuc Valeria

Conducător științific:

Craevscaia Cristina

Dr., conf. univ.

BĂLȚI- 2024
 NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL

1. Noţiunea şi clasificarea nulităţii actului juridic civil.

a. Noţiune
Neexistînd o definiţie legală, în literatura de specialitate au fost formulate mai multe
definiţii ale nulităţii actului juridic civil. Dintre definiţiile oferite, o vom reţine pe aceea
potrivit căreia nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil de
efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. În alte cuvinte,
nulitatea este sancţiunea ce intervine în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu se
respectă dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de validitate a actului juridic (indiferent
că sînt condiţii de fond sau condiţii de formă).
Din această definiţie, pot fi desprinse trăsăturile caracteristice nulităţii, anume:
 nulitatea actului juridic civil este o sancţiune de drept civil;
 priveşte numai actele juridice, nu şi faptele juridice stricto sensu;
 intervine atunci cînd sînt încălcate normele juridice care reglementează condiţiile de
validitate a actului juridic;
 constă în lipsirea actului juridic de efectele ce contravin normelor juridice edictate
pentru încheierea valabilă a actului juridic, deci nu priveşte, întotdeauna, actul juridic în
întregul lui;
 pentru stabilirea concordanţei sau neconcordanţei cu legea a efectelor actului juridic,
se recurge la finalitatea legii, în sensul că actul juridic este lipsit numai de acele efecte care
contravin scopului urmărit de dispoziţia legală încălcată;
 momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic cu legea este
acela al încheierii actului juridic.
Instituţia nulităţii actului juridic civil are atît un rol preventiv, cît şi un rol represiv, în
consecinţă, nulitatea îndeplineşte nu numai o funcţie preventivă, ci şi o funcţie
sancţionatorie.
a. Funcţia preventivă constă în efectul inhibitoriu pe care îl exercită asupra subiectelor de
drept civil, tentate să încheie actul juridic civil cu nerespectarea condiţiilor sale de
valabilitate, în sensul că, ştiind că un asemenea act va fi lipsit de efecte, persoanele sînt
descurajate şi îndemnate să respecte legea civilă.
b. Funcţia sancţionatorie intră în acţiune atunci cînd funcţia preventivă nu şi-a dovedit
eficienţa, constînd în înlăturarea efectelor contrarii normelor juridice edictate pentru
încheierea valabilă a actului juridic civil.
c. Unii autori adaugă şi o a treia funcţie a nulităţii actului juridic civil, ca fiind o sinteză a
celorlalte două, anume funcţia de mijloc de garanţie a principiului legalităţii în domeniul
actelor juridice civile, în sensul că, prin realizarea funcţiei preventive şi a celei sancţionatorii
se asigură respectarea normelor juridice civile care reglementează condiţiile de valabilitate
a actului juridic civil.

1
b. Clasificarea nulităţilor actului juridic civil
În vederea clasificării nulităţilor actului juridic civil, pot fi folosite mai multe criterii, la care
ne vom referi în cele ce urmează, prezentînd şi categoriile de nulităţi în funcţie de acestea.
1. În funcţie de natura interesului (general sau individual) ocrotit prin dispoziţia legală
încălcată la încheierea actului juridic civil, deosebim nulitatea absolută şi nulitatea relativă.
 Nulitatea absolută este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului
juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes general, obştesc (deci a unei
norme juridice imperative de ordine publică, desigur, care instituie o condiţie de validitate
pentru încheierea actului juridic).
 Nulitatea relativă este acea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului
juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes particular, individual (deci a unei
norme juridice imperative de ordine privată, care instituie o condiţie de validitate pentru
încheierea actului juridic).
Precizări privind aşa numitele acte inexistente
În doctrina clasică a fost formulată aşa-numita teorie a actelor inexistente, care a fost apoi
preluată şi de o parte a doctrinei moderne. Adepţii teoriei actelor inexistente consideră că
ar fi insuficientă împărţirea nulităţilor în absolute şi relative, întrucît aceasta nu ar acoperi
toate situaţiile practice, aşa încît ei propun o clasificare tripartită: acte juridice lovite de
nulitate absolută, acte juridice lovite de nulitate relativă şi acte inexistente.
Teoria actelor inexistente a fost elaborată pornindu-se de la unele probleme care s-au pus
în materia căsătoriei. Potrivit unei reguli stabilite de o parte a doctrinei şi jurisprudenţei din
trecut, regulă mai mult decît discutabilă, nulitatea căsătoriei nu ar putea fi cerută decît în
cazurile prevăzute de lege (en matiere de mariage pas de nullite sans texte); pentru acele
cazuri în care legea nu ar stabili nulitatea, dar în care ar fi imposibil să se considere
căsătoria ca valabilă, deoarece ar lipsi unul dintre elementele sale esenţiale (de exemplu,
lipsa totală a consimţămîntului, identitatea de sex, lipsa celebrării căsătoriei de către
ofiţerul de stare civilă competent), s-a spus că respectiva căsătorie nu ar fi nulă, ci
inexistentă, aşa încît nu mai era nevoie de un text de lege expres pentru a considera
căsătoria ca ineficace. Ulterior, teoria inexistenţei a fost extinsă şi la alte acte juridice,
afirmîndu-se că un act ar fi inexistent dacă i-ar lipsi un element indispensabil formării sale
(de exemplu, lipsa totală a voinţei juridice, inexistenţa lucrului sau preţului în cazul unei
vînzări, lipsa formei ad validitatem etc.).
Teoria aşa-numitelor acte inexistente este, pe de o parte, falsă, iar, pe de altă parte, inutilă,
fiind respinsă aproape în unanimitate de doctrina noastră actuală. Este falsă, în primul rînd,
datorită faptului că, la origine, a urmărit înlăturarea inconvenientelor rezultate dintr-o
regulă care, în realitate, nu există, iar, în al doilea rînd, datorită împrejurării că nu se poate
vorbi de inexistenţa actului juridic cît timp acesta creează o aparenţă în circuitul civil, avînd
o existenţă exterioară şi, mai mult, bucurîndu-se de o prezumţie de validitate (desigur, pînă
la anularea sa). Este inutilă, deoarece şi în cazul aşa-zisei inexistente urmează ca instanţa să
verifice cauza ineficacităţii actului, iar regimul juridic al inexistenţei este tocmai regimul
juridic al nulităţii absolute. Mai mult, teoria inexistenţei derivă din concepţia nulităţii
„actului organism”, concepţie abandonată în prezent. în sfîrşit, motivul real care îi
determină pe unii autori să împărtăşească această teorie (faptul că nulitatea absolută, în
anumite sisteme de drept, de exemplu, în cel francez, este supusă prescripţiei extinctive),
poate fi ignorat în sistemul nostru de drept, întrucît nulitatea absolută este imprescriptibilă.
2
2. Nulitatea parţiala şi nulitatea totala. Această clasificare se face după criteriul întinderii
efectelor nulităţii.
 Nulitatea parţială este acea nulitate care desfiinţează numai o parte dintre efectele
actului juridic civil, celelalte efecte menţinîndu-se întrucît nu contravin legii.
 Nulitatea totală este acea nulitate care desfiinţează actul juridic civil în întregime.
Trebuie totuşi reţinut că nulitatea parţială presupune, cu necesitate, un act juridic cu un
conţinut complex, în sensul că actul juridic are mai multe clauze şi deci mai multe efecte,
deoarece numai într-o asemenea situaţie s-ar putea pune problema desfiinţării unor efecte
şi a menţinerii altor efecte. De altfel, se poate constata că în practica judiciară cazurile de
nulitate parţială nu sînt foarte numeroase. În doctrină s-au făcut o serie de precizări
importante în legătură cu anumite împrejurări ce nu constituie nulitate parţială. Astfel,
următoarele situaţii nu reprezintă nulitate parţială, trebuind deci să nu fie confundate cu
aceasta:
– situaţia în care, dintre mai multe acte juridice, aflate în strînsă legătură, se anulează în
întregime numai unul;
– ipoteza în care, deşi nevalabilă ca un anumit act juridic, manifestarea de voinţă produce
efecte ca alt act juridic, în baza conversiunii;
– cazul în care actul juridic lovit de nulitate relativă este validat prin confirmare;
– ipoteza cînd actul juridic încheiat este lovit de nulitate absolută, însă ulterior este
îndeplinită cerinţa legală nerespectată în momentul încheierii lui;
– situaţia cînd forma adprobationem nu a fost respectată, dar operaţiunea juridică
(negotium) este valabilă.
Aşadar, nulitatea parţială înseamnă ineficacitatea numai a unei clauze sau a unor clauze,
dar nu toate, ale aceluiaşi act juridic.
Atragem atenţia că nu trebuie confundată clasificarea în nulităţi parţiale şi nulităţi totale cu
clasificarea în nulităţi absolute şi nulităţi relative. Combinînd cele două criterii de clasificare
(natura interesului ocrotit şi întinderea efectelor), vom deosebi:
 nulitate absolută şi parţială,
 nulitate absolută şi totală,
 nulitate relativă şi parţială,
 nulitate relativă şi totală.
3. În funcţie de modul de consacrare legislativă, distingem nulitatea expresă (numită şi
nulitate textuală sau chiar explicită) şi nulitatea virtuală (numită şi nulitate implicită sau
tacită).
 Prin nulitate expresă se desemnează acea nulitate care este prevăzută, ca atare, într-o
dispoziţie legală. Cele mai multe nulităţi fac parte din această categorie, fiind prevăzute fie
în Codul civil, fie în alte acte normative.
 Prin nulitate virtuală se desemnează acea nulitate care nu este expres prevăzută de
lege, dar care rezultă neîndoielnic din modul în care este reglementată o anumită condiţie
de validitate a actului juridic civil.
4. După felul condiţiei de validitate încălcate la încheierea actului juridic civil nulităţile sînt
de fond sau de formă.
 Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în cazul lipsei ori nevalabilităţii unei
condiţii de fond a actului juridic civil (consimţămînt, capacitate, obiect, cauză). Nulităţile din
această categorie sînt cele mai numeroase în practică.
3
 Nulitatea de formă este acea nulitate care intervine în cazul nerespectării formei cerute
ad validitatem.

5. Unii autori mai împart nulităţile, în raport de modul de valorificare, în nulităţi judiciare
şi nulităţi amiabile, iar alţi autori, după acelaşi criterii, deosebesc între nulităţile judiciare şi
nulităţile de drept.
Distincţia dintre nulităţile amiabile şi nulităţile judiciare poate fi primită, în sensul că putem
face deosebire între situaţia în care părţile se înţeleg cu privire la nulitatea actului juridic
încheiat de ele şi lipsesc de efecte actul respectiv prin voinţa lor, fără a se mai adresa
organului de jurisdicţie competent (caz în care am fi în prezenţa unei nulităţi amiabile) şi
situaţia în care părţile nu se înţeleg în acest sens ori în care ar fi vorba de un act juridic
căruia nu i se poate pune capăt printr-un act simetric celui prin care a luat naştere, deci
nesusceptibil de o nulitate amiabilă, precum: recunoaşterea de filiaţie, căsătoria, adopţia
etc, fiind astfel necesar ca nulitatea actului juridic să fie declarată de organul de jurisdicţie
competent (într-o asemenea situaţie vorbim de nulitate judiciară).
În schimb, distincţia între nulitatea de drept (care crează impresia că ar putea exista nulităţi
independent de vreo hotărîre jurisdicţională sau de înţelegerea părţilor şi nulitatea
judiciară nu poate fi primită, în considerarea următoarelor argumente:
 actul juridic încheiat beneficiază de o prezumţie de valabilitate, chiar şi atunci cînd a
fost încheiat cu nesocotirea legii, aşa încît, în măsura în care părţile nu se înţeleg (sau nu au
posibilitatea să se înţeleagă asupra nulităţii), înlăturarea prezumţiei respective urmează a
se face pe calea judecăţii;
 întrucît nimeni nu poate să îşi facă singur dreptate, dacă părţile nu se înţeleg, trebuie
să hotărască instanţa;
 cercetarea problemei unei eventuale validări ulterioare a actului juridic, precum şi
problema de a şti dacă este vorba de o nulitate totală sau parţială impun intervenţia
organului de jurisdicţie competent.

2. Efectele nulităţii actului juridic civil.

Prin efectele nulităţii actului juridic civil înţelegem consecinţele juridice ale aplicării
sancţiunii nulităţii, adică urmările datorate desfiinţării în întregime sau în parte a unui act
juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale
de validitate. Aşadar, esenţa efectelor nulităţii este exprimată în chiar definiţia nulităţii şi
constă în lipsirea actului juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru
încheierea sa valabilă. Efectul nulităţii actului juridic civil este exprimat foarte sugestiv prin
adagiul quod nullum est, nullum producit efectum.
Cele menţionate mai sus permit evidenţierea celor trei principii ale efectelor nulităţilor
actului juridic civil:
 retroactivitatea efectelor nulităţii, în sensul că efectele nulităţii se produc din momentul
încheierii actului juridic;
 repunerea în situaţia anterioară (restitutio in integrum) care se realizează prin
restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului juridic anulat;
 anularea atît a actului juridic iniţial, cît şi a actului juridic subsecvent (resoluto iure
dantis, resolvitur ius accipientis).
Prin principiul retroactivităţii efectelor nulităţii înţelegem regula potrivit căreia nulitatea

4
produce efecte nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, adică efectele nulităţii se produc
din chiar momentul încheierii actului juridic civil. Aşadar, vor fi înlăturate şi efectele actului
juridic care s-au produs între momentul încheierii acestuia şi momentul anulării efective a
actului. În temeiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic civil, părţile ajung în
situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat acel act juridic. Principiul retroactivităţii
efectelor nulităţii actului juridic civil decurge din principiul legalităţii, în sensul că
restabilirea legalităţii, încălcată la încheierea actului juridic civil, impune înlăturarea
efectelor produse în temeiul actului respectiv. Acest principiu contribuie la asigurarea
ordinii de drept, fiind de neconceput ca ordinea de drept să fie tulburată, însă efectele ce îi
aduc atingere să fie totuşi menţinute.
Principiul restabilirii situaţiei anterioare (repunerii în situaţia anterioară) este acea regulă de
drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel
încît părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.
Ca şi principiul retroactivităţii, principiul restitutio in integrum vizează efectele nulităţii
actului juridic între părţile raportului juridic născut din actul respectiv, iar nu şi efectele faţă
de terţi. Acest principiu este consecinţa principiului retroactivităţii efectelor nulităţii şi,
totodată, apare ca un mijloc de asigurare a eficienţei lui practice.
Desemnăm prin principiul anulării atît a actului juridic iniţial, cît şi a actului juridic
subsecvent, regula de drept, potrivit căreia anularea (desfiinţarea) actului juridic iniţial
(primar) atrage şi anularea actului juridic subsecvent (următor), datorită legăturii lor
juridice.
Acest principiu priveşte efectele nulităţii actului juridic faţă de terţi. În literatura de
specialitate, se subliniază că principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis este o
consecinţă atît a celorlalte două principii ale efectelor nulităţii, cît şi a principiului nemo
plus iuris ad allium transferre potest, quam ipse habei (nemo dat quod non habef), în
sensul că, dacă prin anularea actului juridic iniţial se desfiinţează dreptul transmiţătorului
din actul juridic subsecvent (şi care a fost dobînditor al unui drept în actul juridic iniţial),
înseamnă că acesta a transmis un drept pe care nu îl avea, deci nici subdobînditorul nu
putea deveni titularul acestui drept.
S-a arătat că, în practică, aplicarea acestui principiu se concretizează şi în două situaţii
specifice, anume în cazul „actelor autorizate”, anularea autorizaţiei administrative (anulare
care reprezintă un act administrativ) conduce la anularea şi a actului juridic civil care se
întemeia pe acea autorizaţie; în cazul a două acte juridice, din care unul este principal, iar
celălalt accesoriu, anularea actului principal atrage şi anularea actului accesoriu, în temeiul
principiului accesorium sequitur principale (se observă însă că în acest din urmă caz nu
sîntem în ipoteza propriu-zisă a principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis,
principiu care presupune două sau mai multe acte juridice succesive, prin care s-au
transmis aceleaşi drepturi ori s-au constituit sau transmis drepturi aflate în strînsă legătură).

5
6
7