Nulitatea este sancţiunea ce intervine în cazul în care, la încheierea actului juridic

civil, nu se respectă dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de validitate a

actului juridic (indiferent că sînt condiţii de fond sau condiţii de formă).
Din această definiţie, pot fi desprinse trăsăturile caracteristice nulităţii, anume:
 nulitatea actului juridic civil este o sancţiune de drept civil;
 priveşte numai actele juridice, nu şi faptele juridice stricto sensu;
 intervine atunci cînd sînt încălcate normele juridice care reglementează condiţiile
de validitate a actului juridic;
 constă în lipsirea actului juridic de efectele ce contravin normelor juridice
edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic, deci nu priveşte, întotdeauna,
actul juridic în întregul lui;
 pentru stabilirea concordanţei sau neconcordanţei cu legea a efectelor actului
juridic, se recurge la finalitatea legii, în sensul că actul juridic este lipsit numai de
acele efecte care contravin scopului urmărit de dispoziţia legală încălcată;
 momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic cu legea
este acela al încheierii actului juridic.
Instituţia nulităţii actului juridic civil are atît un rol preventiv, cît şi un rol represiv,
în consecinţă, nulitatea îndeplineşte nu numai o funcţie preventivă, ci şi o funcţie
sancţionatorie.
a. Funcţia preventivă constă în efectul inhibitoriu pe care îl exercită asupra
subiectelor de drept civil, tentate să încheie actul juridic civil cu nerespectarea
condiţiilor sale de valabilitate, în sensul că, ştiind că un asemenea act va fi lipsit de
efecte, persoanele sînt descurajate şi îndemnate să respecte legea civilă.
b Funcţia sancţionatorie intră în acţiune atunci cînd funcţia preventivă nu şi-a
dovedit eficienţa, constînd în înlăturarea efectelor contrarii normelor juridice
edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic civil.
c. Unii autori adaugă şi o a treia funcţie a nulităţii actului juridic civil, ca fiind o
sinteză a celorlalte două, anume funcţia de mijloc de garanţie a principiului
legalităţii în domeniul actelor juridice civile, în sensul că, prin realizarea funcţiei
preventive şi a celei sancţionatorii se asigură respectarea normelor juridice civile
care reglementează condiţiile de valabilitate a actului juridic civil.
b. Clasificarea nulităţilor actului juridic civil
În vederea clasificării nulităţilor actului juridic civil, pot fi folosite mai multe
criterii, la care ne vom referi în cele ce urmează, prezentînd şi categoriile de
nulităţi în funcţie de acestea.
1. În funcţie de natura interesului (general sau individual) ocrotit prin dispoziţia
legală încălcată la încheierea actului juridic civil, deosebim nulitatea absolută şi
nulitatea relativă.
 Nulitatea absolută este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea
actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes general, obştesc
(deci a unei norme juridice imperative de ordine publică, desigur, care instituie o
condiţie de validitate pentru încheierea actului juridic).
 Nulitatea relativă este acea care sancţionează nerespectarea, la încheierea
actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes particular,
individual (deci a unei norme juridice imperative de ordine privată, care instituie o
condiţie de validitate pentru încheierea actului juridic).

Precizări privind aşa numitele acte inexistente

În doctrina clasică a fost formulată aşa-numita teorie a actelor inexistente, care a
fost apoi preluată şi de o parte a doctrinei moderne. Adepţii teoriei actelor
inexistente consideră că ar fi insuficientă împărţirea nulităţilor în absolute şi
relative, întrucît aceasta nu ar acoperi toate situaţiile practice, aşa încît ei propun o
clasificare tripartită: acte juridice lovite de nulitate absolută, acte juridice lovite de
nulitate relativă şi acte inexistente.
Teoria actelor inexistente a fost elaborată pornindu-se de la unele probleme care s-
au pus în materia căsătoriei. Potrivit unei reguli stabilite de o parte a doctrinei şi
jurisprudenţei din trecut, regulă mai mult decît discutabilă, nulitatea căsătoriei nu
ar putea fi cerută decît în cazurile prevăzute de lege (en matiere de mariage pas de
nullite sans texte); pentru acele cazuri în care legea nu ar stabili nulitatea, dar în
care ar fi imposibil să se considere căsătoria ca valabilă, deoarece ar lipsi unul
dintre elementele sale esenţiale (de exemplu, lipsa totală a consimţămîntului,
identitatea de sex, lipsa celebrării căsătoriei de către ofiţerul de stare civilă
competent), s-a spus că respectiva căsătorie nu ar fi nulă, ci inexistentă, aşa încît nu
mai era nevoie de un text de lege expres pentru a considera căsătoria ca ineficace.
Ulterior, teoria inexistenţei a fost extinsă şi la alte acte juridice, afirmîndu-se că un
act ar fi inexistent dacă i-ar lipsi un element indispensabil formării sale (de
exemplu, lipsa totală a voinţei juridice, inexistenţa lucrului sau preţului în cazul
unei vînzări, lipsa formei ad validitatem etc.).
Teoria aşa-numitelor acte inexistente este, pe de o parte, falsă, iar, pe de altă parte,
inutilă, fiind respinsă aproape în unanimitate de doctrina noastră actuală. Este
falsă, în primul rînd, datorită faptului că, la origine, a urmărit înlăturarea
inconvenientelor rezultate dintr-o regulă care, în realitate, nu există, iar, în al doilea
rînd, datorită împrejurării că nu se poate vorbi de inexistenţa actului juridic cît timp
acesta creează o aparenţă în circuitul civil, avînd o existenţă exterioară şi, mai
mult, bucurîndu-se de o prezumţie de validitate (desigur, pînă la anularea sa). Este
inutilă, deoarece şi în cazul aşa-zisei inexistente urmează ca instanţa să verifice
cauza ineficacităţii actului, iar regimul juridic al inexistenţei este tocmai regimul
juridic al nulităţii absolute.
2. Nulitatea parţiala şi nulitatea totala. Această clasificare se face după criteriul
întinderii efectelor nulităţii.
 Nulitatea parţială este acea nulitate care desfiinţează numai o parte dintre
efectele actului juridic civil, celelalte efecte menţinîndu-se întrucît nu contravin
legii.
 Nulitatea totală este acea nulitate care desfiinţează actul juridic civil în
întregime.
Trebuie totuşi reţinut că nulitatea parţială presupune, cu necesitate, un act juridic
cu un conţinut complex, în sensul că actul juridic are mai multe clauze şi deci mai
multe efecte, deoarece numai într-o asemenea situaţie s-ar putea pune problema
desfiinţării unor efecte şi a menţinerii altor efecte. De altfel, se poate constata că în
practica judiciară cazurile de nulitate parţială nu sînt foarte numeroase. În doctrină
s-au făcut o serie de precizări importante în legătură cu anumite împrejurări ce nu
constituie nulitate parţială. Astfel, următoarele situaţii nu reprezintă nulitate
parţială, trebuind deci să nu fie confundate cu aceasta:
– situaţia în care, dintre mai multe acte juridice, aflate în strînsă legătură, se
anulează în întregime numai unul;
– ipoteza în care, deşi nevalabilă ca un anumit act juridic, manifestarea de voinţă
produce efecte ca alt act juridic, în baza conversiunii;
– cazul în care actul juridic lovit de nulitate relativă este validat prin confirmare;
– ipoteza cînd actul juridic încheiat este lovit de nulitate absolută, însă ulterior este
îndeplinită cerinţa legală nerespectată în momentul încheierii lui;
– situaţia cînd forma adprobationem nu a fost respectată, dar operaţiunea juridică
(negotium) este valabilă.
Aşadar, nulitatea parţială înseamnă ineficacitatea numai a unei clauze sau a unor
clauze, dar nu toate, ale aceluiaşi act juridic.
Atragem atenţia că nu trebuie confundată clasificarea în nulităţi parţiale şi nulităţi
totale cu clasificarea în nulităţi absolute şi nulităţi relative. Combinînd cele două
criterii de clasificare (natura interesului ocrotit şi întinderea efectelor), vom
deosebi:
 nulitate absolută şi parţială,
 nulitate absolută şi totală,
 nulitate relativă şi parţială,
 nulitate relativă şi totală.
3. În funcţie de modul de consacrare legislativă, distingem nulitatea expresă
(numită şi nulitate textuală sau chiar explicită) şi nulitatea virtuală (numită şi
nulitate implicită sau tacită).
 Prin nulitate expresă se desemnează acea nulitate care este prevăzută, ca atare,
într-o dispoziţie legală. Cele mai multe nulităţi fac parte din această categorie, fiind
prevăzute fie în Codul civil, fie în alte acte normative.
 Prin nulitate virtuală se desemnează acea nulitate care nu este expres prevăzută
de lege, dar care rezultă neîndoielnic din modul în care este reglementată o
anumită condiţie de validitate a actului juridic civil.
4. După felul condiţiei de validitate încălcate la încheierea actului juridic civil
nulităţile sînt de fond sau de formă.
 Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în cazul lipsei ori
nevalabilităţii unei condiţii de fond a actului juridic civil (consimţămînt, capacitate,
obiect, cauză). Nulităţile din această categorie sînt cele mai numeroase în practică.
 Nulitatea de formă este acea nulitate care intervine în cazul nerespectării
formei cerute ad validitatem.

5. Unii autori mai împart nulităţile, în raport de modul de valorificare, în nulităţi

judiciare şi nulităţi amiabile, iar alţi autori, după acelaşi criterii, deosebesc între
nulităţile judiciare şi nulităţile de drept.
Distincţia dintre nulităţile amiabile şi nulităţile judiciare poate fi primită, în sensul
că putem face deosebire între situaţia în care părţile se înţeleg cu privire la
nulitatea actului juridic încheiat de ele şi lipsesc de efecte actul respectiv prin
voinţa lor, fără a se mai adresa organului de jurisdicţie competent (caz în care am fi
în prezenţa unei nulităţi amiabile) şi situaţia în care părţile nu se înţeleg în acest
sens ori în care ar fi vorba de un act juridic căruia nu i se poate pune capăt printr-
un act simetric celui prin care a luat naştere, deci nesusceptibil de o nulitate
amiabilă, precum: recunoaşterea de filiaţie, căsătoria, adopţia etc, fiind astfel
necesar ca nulitatea actului juridic să fie declarată de organul de jurisdicţie
competent (într-o asemenea situaţie vorbim de nulitate judiciară).
În schimb, distincţia între nulitatea de drept (care crează impresia că ar putea exista
nulităţi independent de vreo hotărîre jurisdicţională sau de înţelegerea părţilor şi
nulitatea judiciară nu poate fi primită, în considerarea următoarelor argumente:
 actul juridic încheiat beneficiază de o prezumţie de valabilitate, chiar şi atunci
cînd a fost încheiat cu nesocotirea legii, aşa încît, în măsura în care părţile nu se
înţeleg (sau nu au posibilitatea să se înţeleagă asupra nulităţii), înlăturarea
prezumţiei respective urmează a se face pe calea judecăţii;
 întrucît nimeni nu poate să îşi facă singur dreptate, dacă părţile nu se înţeleg,
trebuie să hotărască instanţa;
 cercetarea problemei unei eventuale validări ulterioare a actului juridic, precum
şi problema de a şti dacă este vorba de o nulitate totală sau parţială impun
intervenţia organului de jurisdicţie competent.

Efectele nulităţii actului juridic civil.

Prin efectele nulităţii actului juridic civil înţelegem consecinţele juridice ale
aplicării sancţiunii nulităţii, adică urmările datorate desfiinţării în întregime sau în
parte a unui act juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale
referitoare la condiţiile sale de validitate. Aşadar, esenţa efectelor nulităţii este
exprimată în chiar definiţia nulităţii şi constă în lipsirea actului juridic civil de
efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Efectul
nulităţii actului juridic civil este exprimat foarte sugestiv prin adagiul quod nullum
est, nullum producit efectum.
Cele menţionate mai sus permit evidenţierea celor trei principii ale efectelor
nulităţilor actului juridic civil:
 retroactivitatea efectelor nulităţii, în sensul că efectele nulităţii se produc din
momentul încheierii actului juridic;
 repunerea în situaţia anterioară (restitutio in integrum) care se realizează prin
restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului juridic anulat;
 anularea atît a actului juridic iniţial, cît şi a actului juridic subsecvent (resoluto
iure dantis, resolvitur ius accipientis).
Prin principiul retroactivităţii efectelor nulităţii înţelegem regula potrivit căreia
nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, adică efectele
nulităţii se produc din chiar momentul încheierii actului juridic civil. Aşadar, vor fi
înlăturate şi efectele actului juridic care s-au produs între momentul încheierii
acestuia şi momentul anulării efective a actului. În temeiul retroactivităţii efectelor
nulităţii actului juridic civil, părţile ajung în situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu ar
fi încheiat acel act juridic. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului
juridic civil decurge din principiul legalităţii, în sensul că restabilirea legalităţii,
încălcată la încheierea actului juridic civil, impune înlăturarea efectelor produse în
temeiul actului respectiv. Acest principiu contribuie la asigurarea ordinii de drept,
fiind de neconceput ca ordinea de drept să fie tulburată, însă efectele ce îi aduc
atingere să fie totuşi menţinute.
Principiul restabilirii situaţiei anterioare (repunerii în situaţia anterioară) este acea
regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat
trebuie restituit, astfel încît părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care
acel act juridic nu s-ar fi încheiat.
Desemnăm prin principiul anulării atît a actului juridic iniţial, cît şi a actului juridic
subsecvent, regula de drept, potrivit căreia anularea (desfiinţarea) actului juridic
iniţial (primar) atrage şi anularea actului juridic subsecvent (următor), datorită
legăturii lor juridice.
Acest principiu priveşte efectele nulităţii actului juridic faţă de terţi. În literatura de
specialitate, se subliniază că principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius
accipientis este o consecinţă atît a celorlalte două principii ale efectelor nulităţii, cît
şi a principiului nemo plus iuris ad allium transferre potest, quam ipse habei (nemo
dat quod non habef), în sensul că, dacă prin anularea actului juridic iniţial se
desfiinţează dreptul transmiţătorului din actul juridic subsecvent (şi care a fost
dobînditor al unui drept în actul juridic iniţial), înseamnă că acesta a transmis un
drept pe care nu îl avea, deci nici subdobînditorul nu putea deveni titularul acestui
drept.
S-a arătat că, în practică, aplicarea acestui principiu se concretizează şi în două
situaţii specifice, anume în cazul „actelor autorizate”, anularea autorizaţiei
administrative (anulare care reprezintă un act administrativ) conduce la anularea şi
a actului juridic civil care se întemeia pe acea autorizaţie; în cazul a două acte
juridice, din care unul este principal, iar celălalt accesoriu, anularea actului
principal atrage şi anularea actului accesoriu, în temeiul principiului accesorium
sequitur principale (se observă însă că în acest din urmă caz nu sîntem în ipoteza
propriu-zisă a principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, principiu
care presupune două sau mai multe acte juridice succesive, prin care s-au transmis
aceleaşi drepturi ori s-au constituit sau transmis drepturi aflate în strînsă legătură)