Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CATEDRA DE DREPT
LUCRU INDIVIDUAL
Autor:
Straciuc Valeria
Conducător științific:
Spatari Mariana
BĂLȚI- 2024
NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL
1
se asigură respectarea normelor juridice civile care reglementează condiţiile de valabilitate
a actului juridic civil.
5. Unii autori mai împart nulităţile, în raport de modul de valorificare, în nulităţi judiciare
şi nulităţi amiabile, iar alţi autori, după acelaşi criterii, deosebesc între nulităţile judiciare şi
nulităţile de drept.
Distincţia dintre nulităţile amiabile şi nulităţile judiciare poate fi primită, în sensul că putem
face deosebire între situaţia în care părţile se înţeleg cu privire la nulitatea actului juridic
încheiat de ele şi lipsesc de efecte actul respectiv prin voinţa lor, fără a se mai adresa
organului de jurisdicţie competent (caz în care am fi în prezenţa unei nulităţi amiabile) şi
situaţia în care părţile nu se înţeleg în acest sens ori în care ar fi vorba de un act juridic
căruia nu i se poate pune capăt printr-un act simetric celui prin care a luat naştere, deci
nesusceptibil de o nulitate amiabilă, precum: recunoaşterea de filiaţie, căsătoria, adopţia
etc, fiind astfel necesar ca nulitatea actului juridic să fie declarată de organul de jurisdicţie
competent (într-o asemenea situaţie vorbim de nulitate judiciară).
În schimb, distincţia între nulitatea de drept (care crează impresia că ar putea exista nulităţi
independent de vreo hotărîre jurisdicţională sau de înţelegerea părţilor şi nulitatea
judiciară nu poate fi primită, în considerarea următoarelor argumente:
actul juridic încheiat beneficiază de o prezumţie de valabilitate, chiar şi atunci cînd a
fost încheiat cu nesocotirea legii, aşa încît, în măsura în care părţile nu se înţeleg (sau nu au
posibilitatea să se înţeleagă asupra nulităţii), înlăturarea prezumţiei respective urmează a
se face pe calea judecăţii;
întrucît nimeni nu poate să îşi facă singur dreptate, dacă părţile nu se înţeleg, trebuie
să hotărască instanţa;
cercetarea problemei unei eventuale validări ulterioare a actului juridic, precum şi
problema de a şti dacă este vorba de o nulitate totală sau parţială impun intervenţia
organului de jurisdicţie competent.
4
anularea atît a actului juridic iniţial, cît şi a actului juridic subsecvent (resoluto iure
dantis, resolvitur ius accipientis).
Prin principiul retroactivităţii efectelor nulităţii înţelegem regula potrivit căreia nulitatea
produce efecte nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, adică efectele nulităţii se produc
din chiar momentul încheierii actului juridic civil. Aşadar, vor fi înlăturate şi efectele actului
juridic care s-au produs între momentul încheierii acestuia şi momentul anulării efective a
actului. În temeiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic civil, părţile ajung în
situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat acel act juridic. Principiul retroactivităţii
efectelor nulităţii actului juridic civil decurge din principiul legalităţii, în sensul că
restabilirea legalităţii, încălcată la încheierea actului juridic civil, impune înlăturarea
efectelor produse în temeiul actului respectiv. Acest principiu contribuie la asigurarea
ordinii de drept, fiind de neconceput ca ordinea de drept să fie tulburată, însă efectele ce îi
aduc atingere să fie totuşi menţinute.
Principiul restabilirii situaţiei anterioare (repunerii în situaţia anterioară) este acea regulă de
drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel
încît părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.
Ca şi principiul retroactivităţii, principiul restitutio in integrum vizează efectele nulităţii
actului juridic între părţile raportului juridic născut din actul respectiv, iar nu şi efectele faţă
de terţi. Acest principiu este consecinţa principiului retroactivităţii efectelor nulităţii şi,
totodată, apare ca un mijloc de asigurare a eficienţei lui practice.
Desemnăm prin principiul anulării atît a actului juridic iniţial, cît şi a actului juridic
subsecvent, regula de drept, potrivit căreia anularea (desfiinţarea) actului juridic iniţial
(primar) atrage şi anularea actului juridic subsecvent (următor), datorită legăturii lor
juridice.
Acest principiu priveşte efectele nulităţii actului juridic faţă de terţi. În literatura de
specialitate, se subliniază că principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis este o
consecinţă atît a celorlalte două principii ale efectelor nulităţii, cît şi a principiului nemo
plus iuris ad allium transferre potest, quam ipse habei (nemo dat quod non habef), în
sensul că, dacă prin anularea actului juridic iniţial se desfiinţează dreptul transmiţătorului
din actul juridic subsecvent (şi care a fost dobînditor al unui drept în actul juridic iniţial),
înseamnă că acesta a transmis un drept pe care nu îl avea, deci nici subdobînditorul nu
putea deveni titularul acestui drept.
S-a arătat că, în practică, aplicarea acestui principiu se concretizează şi în două situaţii
specifice, anume în cazul „actelor autorizate”, anularea autorizaţiei administrative (anulare
care reprezintă un act administrativ) conduce la anularea şi a actului juridic civil care se
întemeia pe acea autorizaţie; în cazul a două acte juridice, din care unul este principal, iar
celălalt accesoriu, anularea actului principal atrage şi anularea actului accesoriu, în temeiul
principiului accesorium sequitur principale (se observă însă că în acest din urmă caz nu
sîntem în ipoteza propriu-zisă a principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis,
principiu care presupune două sau mai multe acte juridice succesive, prin care s-au
transmis aceleaşi drepturi ori s-au constituit sau transmis drepturi aflate în strînsă legătură).
5
6
7