5.

ACŢIUNEA NORMEI JURIDICE

Normele juridice sunt edictate în vederea aplicării lor. Legiuitorul are în vedere, în
procesul elaborării normative, interese sociale majore, urmăreşte să ofere garanţii bunei
dezvoltări a raporturilor interumane, să protejeze valorile sociale. Coordonatele
fundamentale ale acţiunii normelor de drept sunt: timpul, spaţiul şi persoana. În principiu,
norma juridică acţionează pe timp nedeterminat, într-un spaţiu dominat de noţiunea de
teritoriu şi asupra unor subiecte care participă la circuitul juridic în cadrul acestui spaţiu.
Analiza acţiunii normei de drept va viza aceste trei coordonate.

5.1. ACŢIUNEA ÎN TIMP A NORMEI JURIDICE

Timpul normei juridice defineşte durata acesteia, rezistenţa sa. Istoria dreptului
consemnează norme juridice cu efecte îndelungate în timp: Legea celor XII Table, spre
exemplu, a rezistat, cu mici modificări, peste 10 secole.
Cu o durată mai îndelungată sau mai restrânsă, normele juridice exercită un rol
modelator şi conservator (în sensul apărării valorilor sociale majore). Vine o vreme, însă,
când, deşi bine construite, normele juridice încetează să mai răspundă nevoilor sociale şi
trebuie înlocuite. Uzura, deformarea sau moartea normelor juridice se prezintă ca un
proces firesc, care ţine chiar de natura lor şi care pune la ordinea zilei problema creării unor
norme noi.

a) Intrarea în vigoare a normei juridice

În privinţa acţiunii în timp a normelor juridice, trei sunt momentele care interesează
în mod deosebit domeniul explicativ: intrarea în vigoare a normei de drept, acţiunea normei şi
ieşirea din vigoare a normei juridice. Intrarea în vigoare a normei juridice este nemijlocit legată
de împrejurarea că orice nouă reglementare, adresându-se oamenilor (conduitei lor) trebuie
să fie cunoscută de către aceştia. Există în drept principiul nemo consetur ignorare legem –
nimeni nu se poate scuza invocând necunoaşterea legii. Pentru ca acest principiu să nu fie o
simplă ficţiune, trebuie asigurate condiţiile cunoaşterii normei de drept. De aceea, este de
principiu că normele juridice întră în vigoare de la data aducerii lor la cunoştinţa publică
(data publicării lor sau data la care ele au fost efectiv aduse la cunoştinţă). Face excepţie de
la acest principiu situaţia în care în conţinutul actului normativ în care apare norma
juridică se prevede intrarea în vigoare la o altă dată decât publicarea normei (aducerea sa la
cunoştinţă). Din momentul intrării sale în vigoare norma juridică guvernează deplin
relaţiile sociale; din acest moment nimeni nu se poate sustrage comandamentului normei
juridice pe motiv că nu o cunoaşte. Această regulă se explică prin aceea că autoritatea
normei juridice, obligativitatea sa, ar fi puse sub semnul îndoielii dacă s-ar admite scuza
ignoranţei. Funcţionează, deci, în această materie, o prezumţie absolută a cunoaşterii legii,
prezumţie ce nu poate fi răsturnată prin dovada contrarie. În baza acestei prezumţii toţi
cetăţenii trebuie să cunoască legile. Necunoaşterea dreptului vatămă (ignorantia juris nocet).
În teoria dreptului, se admit totuşi două excepţii de la această regulă şi anume:
 1. atunci când o parte din teritoriul ţării rămâne izolată, printr-o cauză de forţă
majoră, de restul ţării, situaţie în care necunoaşterea poate fi obiectivă; ea nu se datorează
unei cauze particulare, unei ignoranţe personale;
2. în materie de convenţii (în dreptul civil sau comercial) atunci când o persoană
încheie un contract necunoscând consecinţele pe care norma juridică le face să decurgă din
contract. Ea poate cere anularea contractului invocând faptul că s-a aflat în eroare de drept -
care viciază voinţa.

b) Principiile acţiunii în timp a normei juridice

Caracterul activ al normei juridice. Din momentul intrării sale în vigoare norma
juridică este activă. Ea acţionează pentru viitor. Norma juridică nici nu retroactivează (nu-şi
întinde efectele asupra raporturilor născute înaintea intrării sale în vigoare), nici nu
ultraactivează (nu-şi extinde efectele după ieşirea sa din vigoare). Norma juridică apare
astfel ca o adevărată servitute a viitorului. Principiul neretroactivităţii normei juridice îşi
găseşte consacrarea legislativă, fiind stipulat expres în Constituţii sau în coduri. De
asemenea, Codul civil român proclamă chiar în primul său articol principiul
neretroactivităţii normei juridice civile. "Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere
retroactivă". Tot astfel dispune şi art.ll din Codul penal, statuând că legea penală nu se
aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni.
Argumentele care impun principiul neretroactivităţii normei juridice ţin de
stabilitatea ordinii de drept, de echitatea şi legalitatea aplicării normei şi de raţiunea prezenţei
normei în viaţa socială. Legiuitorul nu poate obliga subiectul să aibă o anumită conduită
atâta timp cât această conduită nu este prescrisă într-o normă juridică. Pe de altă parte,
anumite raporturi ce s-au derulat în trecut, pe baza unei legi în vigoare atunci, nu pot fi
desfiinţate pentru motivul că legiuitorul înţelege să dea o reglementare juridică nouă
acestor relaţii. În caz contrar, s-ar produce serioase perturbări sociale, s-ar deschide calea
arbitrariului, ar dispărea orice siguranţă şi deci s-ar zdruncina încrederea subiectului în
drept, cu consecinţe păgubitoare pentru ordinea socială.
Caracterul activ (neretroactiv) al normei juridice ridică interesante aspecte practice
în domeniul dreptului privat. În acest domeniu aplicarea imediată a normei noi este posibilă
în condiţiile în care actele şi raporturile juridice desfăşurate sub imperiul normei vechi s-au
finalizat. Pentru actele şi raporturile juridice care produc efecte succesive, de lungă durată,
lucrurile devin mult mai complicate. Practica judecătorească se confruntă deseori cu
aspecte de retroactivitate a normei noi, sau de supravieţuire a normei vechi. În teoria
clasică s-a operat distincţia dintre drepturile câştigate şi drepturile viitoare (simple
expectative). S-a afirmat că atâta timp cât norma nouă ar viza drepturile câştigate sub
norma veche, ea ar deroga de la principiul neretroactivităţii (ar fi retroactivă).
Cât priveşte drepturile viitoare, reglementarea nouă nu echivalează cu o
reglementare retroactivă. Faţă de acestea, noua normă nu are caracter retroactiv.
Teoria modernă nu împărtăşeşte acest criteriu al neretroactivităţii normei juridice,
subliniind faptul că în realitate este foarte greu de a face deosebire între drepturile câştigate
(drepturi definitive) şi drepturi viitoare (simple expectative, ca o speranţă ce nu se poate
realiza sub imperiul normei noi).
În domeniul dreptului public este de principiu că aplicarea imediată a normei noi este
de strictă necesitate. Aici, problema conflictului în timp de norme se pune în alţi termeni.
Normele de drept public (de drept constituţional, normele care organizează puterile şi
autorităţile publice, normele care privesc exerciţiul drepturilor cetăţeneşti, normele de
competenţă, normele de procedură) se aplică imediat, înlăturând normele vechi. Tot astfel
se prezintă şi cazul dispoziţiilor imperative din domeniul dreptului privat (care interesează
ordinea publică), cum ar fi normele care reglementează organizarea proprietăţii funciare,
normele privind starea şi capacitatea persoanelor etc.

c) Excepţii de la principiul neretroactivităţii normei juridice.

- normele juridice cu caracter interpretativ. Întrucât normele juridice care

interpretează norme juridice pre-existente fac corp comun cu normele juridice interpretate,
este de principiu ca ele să fie retroactive.

- normele juridice penale care prevăd dezincriminarea unor fapte şi norme penale mai
favorabile infractorului. Codul penal prevede că legea penală nu se aplică faptelor săvârşite
sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. De asemenea, stabileşte o
regulă de retroactivitate a normei penale. Astfel, dacă de la săvârşirea infracţiunii şi până la
judecarea definitivă a cauzei intervin mai multe reglementări, se va aplica norma care
stabileşte un regim sancţionator mai favorabil. (Legea penală mai favorabilă sau mai
blândă). Norma juridică penală mai favorabilă se va aplica, în acest caz, retroactiv, deşi la
data săvârşirii faptei de către infractor ea nu era în vigoare.

- Retroactivitatea expresă. Această formă de retroactivitate rezultă chiar din textul

normei juridice. În acest caz, legiuitorul prevede expres că norma se va aplica retroactiv.
Problema de principiu care se ridică este aceea dacă retroactivitatea trebuie să fie, de fiecare
dată, expresă sau poate fi tacită (subînţeleasă). Cu alte cuvinte, dacă suntem în prezenţa
unui drept al legiuitorului (având în acest caz obligaţia de a specifica faptul că o normă se
aplică retroactiv) sau retroactivitatea poate fi constatată şi de către instanţă, pe cale de
interpretare. Întrucât efectul retroactiv al unei norme de drept apare ca o excepţie – regula
fiind neretroactivitatea – şi întrucât excepţiile sunt de strictă interpretare, considerăm că
atribuirea efectului retroactiv al unei norme trebuie expres specificată în conţinutul normei.
Pentru acest motiv am intitulat această excepţie: "Retroactivitatea expresă "

Principiul neultraactivităţii normei juridice (nesupravieţuirea normei) implică faptul

că o normă juridică nu-şi poate extinde efectele după ieşirea sa din vigoare. De la această
regulă fac excepţie normele juridice cu caracter temporar sau excepţional. În materie
penală, doctrina este unanimă în a recunoaşte faptul că o lege temporară nu este numai o
lege cu termen, ci şi o lege excepţională. Potrivit dispoziţiilor Codului penal legea penală
temporară se aplică şi infracţiunii săvârşite în timpul cât era în vigoare, chiar dacă fapta nu
a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp. Raţiunea unui asemenea tratament
constă în aceea că, pe de o parte, dacă nu s-ar recunoaşte efect ultraactiv normei juridice
temporare sau excepţionale, ar urma să rămână nepedepsite tocmai fapte de natura acelora
care au determinat o asemenea măsură normativă cu caracter de excepţie, iar pe de altă
parte, întrucât se cunoaşte termenul de ieşire din vigoare şi dependenţa normei de o stare
excepţională, există pericolul, fie al sustragerii de la descoperire, fie al tergiversării
premeditate a judecării cauzei până la expirarea termenului.

d) Ieşirea din vigoare a normei juridice

Ieşirea din vigoare a normei juridice este cel de-al treilea moment ce interesează
cercetarea acţiunii în timp a normei juridice. Acest moment aduce în prim plan ideea
limitelor în timp ale acţiunii (efectelor) normelor de drept. Deşi legiuitorul elaborează
normele de obicei pentru un termen nedeterminat, rezultatele activităţii de creaţie juridică
se află sub semnul perisabilităţii. Nu există un legiuitor universal şi nu există o legislaţie
deasupra sau în afara timpului. Schimbările sociale, economice, culturale, îşi cer oglindire
adecvată în norme juridice. Ele determină un proces de tranzienţă (de învechire) a
normelor juridice. Încetarea activităţii normelor juridice are loc prin trei modalităţi:
ajungerea la termen; desuetudinea; abrogarea.
Atunci când există norme juridice cu termen sau norme juridice edictate pentru o
cauză excepţională, este evident că ajungerea la termen sau încetarea stării determină şi
încetarea acţiunii normelor juridice respective.
O normă juridică se consideră căzută în desuetudine, atunci când, deşi formal ea
este în vigoare, dată fiind schimbarea condiţiilor social-economice care au determinat
apariţia sa, norma respectivă nu se mai aplică. Această modalitate mai poartă şi denumirea
de perimare sau învechire a normei juridice. Încetând temeiul normei (ratio legis), încetează
de fapt şi acţiunea sa (Cessante ratione legis, cessat lex ipsa). Spre exemplu, după
evenimentele din decembrie 1989, formal, mai există norme juridice care reglementau
relaţii sociale specifice societăţii româneşti pre-revoluţionare; ele însă au încetat să se mai
aplice, au căzut în desuetudine (Ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex).
Abrogarea este cea mai importantă și frecventă modalitate de scoatere din vigoare a
unei norme juridice. Abrogarea reprezintă cauza de încetare a acţiunii normei de drept
datorată intrării în vigoare a unei norme noi (actus contrarius).
Totodată, trebuie reţinută şi situaţia suspendării acţiunii în timp a unei norme
juridice, pentru cauze determinate.

Formele abrogării.
Abrogarea – ca principală modalitate de scoatere din vigoare a normei juridice –
cunoaşte două forme: abrogarea expresă şi abrogarea tacită.
Abrogarea expresă poate fi directă sau indirectă. Abrogarea expresă directă constă în
desfiinţarea efectelor vechii norme juridice prin precizarea în detaliu, în conţinutul noului
act normativ, a actelor normative scoase din vigoare. Exemplu: la data intrării în vigoare a
prezentei legi (decret, hotărâre, ordonanţă, decizie) se abrogă legea nr...., decretul nr..., etc.,
cu indicarea anului apariţiei fiecăruia. Abrogarea expresă indirectă utilizează formula: "pe
data intrării în vigoare a prezentului act normativ se abrogă orice dispoziţie legală contrarie".
Abrogarea tacită mai poartă denumirea şi de abrogare implicită. Este tacită sau
implicită deoarece în noul act normativ nu se prevede nimic în legătură cu acţiunea
vechilor norme juridice. Întrucât însă norma juridică nouă dă o reglementare diferită în
comparaţie cu vechea reglementare, organul de aplicare înţelege implicit că în mod tacit
legiuitorul a dorit să scoată din vigoare vechea reglementare (vechea normă fiind
considerată ca abrogată tacit). Într-o bună tehnică legislativă şi pentru favorizarea
transpunerii în practică a principiului legalităţii este de recomandat folosirea modalităţii
abrogării exprese directe.

5.2. ACŢIUNEA NORMELOR JURIDICE ÎN SPAŢIU ŞI ASUPRA PERSOANELOR

Este de principiu faptul că norma juridică este teritorială şi personală, în sensul că ea

acţionează asupra teritoriului statului şi asupra cetăţenilor săi. În această privinţă, unele
legi (Codul penal, spre exemplu) stabilesc principiul teritorialităţii. Codul penal stipulează
faptul că legea penală se aplică infracţiunilor săvârșite pe teritoriul României. Norma
juridică penală defineşte şi noţiunea de teritoriu: solul, subsolul, apele interioare, marea
teritorială, fluviile ce stabilesc frontiera (firul apei), coloana de aer cuprinsă între aceste
limite; suprafaţa navelor şi aeronavelor române (care deşi nu fac parte din teritoriu, pe ele
se aplică norma naţională).
Norma juridică română se aplică asupra cetăţenilor săi (principiul cetăţeniei active).
Ea are incidenţă şi asupra cetăţenilor străini aflaţi pe teritoriul României sau asupra
apatrizilor (persoanelor fără cetăţenie).
În privinţa persoanelor juridice, acestea au naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu
şi-au stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social. Dacă există sedii în mai multe state,
determinant este sediul real, prin care se înţelege locul unde se află centrul principal de
conducere şi de gestiune a activităţii statutare.
Teritorialitatea normei juridice nu este absolută. În decursul istoriei, statele au
dezvoltat un sistem de relaţii politico-diplomatice, sistem care a impus o seamă de instituţii
de profil, care să servească scopul menţinerii climatului de cunoaştere reciprocă a statelor,
de respect şi bună conlucrare. În atare condiţii a apărut şi excepţia extrateritorialităţii.
O ultimă problemă care priveşte acţiunea asupra persoanelor a normei juridice se
referă la regimul juridic al străinilor. Noţiunea de străin desemnează persoana care, aflată pe
teritoriul unui stat, are cetăţenia altui stat sau este lipsită de cetăţenie (apatrid). Statele
consacră regimuri juridice diferite străinilor. Aflat pe teritoriul unui stat străin, persoana
este supusă regimului ce rezultă din situaţia sa ca străin, ea neîncetând legătura cu statul al
cărui cetăţean este.
Sunt cunoscute trei forme de reglementare, de către state, a regimului juridic al
străinilor: regimul naţional, regimul special şi regimul ce rezultă din clauza naţiunii celei mai
favorizate.
 Regimul naţional constă în recunoaşterea pentru străini a aceloraşi drepturi de care se
bucură proprii săi cetăţeni. Sunt recunoscute străinilor toate drepturile sociale, economice,
culturale şi civile recunoscute cetăţenilor statului de reşedinţă. Nu sunt recunoscute în
general drepturile politice (de a alege şi de a fi ales); străinii nu pot ocupa funcţii publice.
Regimul special constă în acordarea pentru străini (pentru unele categorii şi în
domenii de activitate determinate) a unor drepturi nominalizate în acorduri internaţionale
sau în legislaţii.
Clauza naţiunii celei mai favorizate este un regim consacrat în acorduri bilaterale, în
temeiul cărora un stat acordă străinilor un tratament la fel de avantajos ca acela conferit
cetăţenilor unui stat terţ, considerat ca favorizat. Clauza are o natură contractuală, ea
neexistând în lipsa convenţiei dintre părţi. Domeniile ce pot face obiectul clauzei sunt
diverse: exporturi, importuri, tranzit, tarife vamale; regimul persoanelor fizice şi juridice;
regimul misiunilor diplomatice şi consulare; drepturi de creaţie intelectuală; administrarea
justiţiei, accesul la instanţe (juridice sau administrative) etc. Insistenţa statelor de a obţine
clauza în raporturile cu statele dezvoltate, este explicabilă având în vedere faptul că acor-
darea clauzei implică înlăturarea discriminărilor precum şi facilităţi în relaţiile politice şi
economice.