APLICAREA ȘI INTERPRETAREA LEGII CIVILE

(APLICAREA NORMELOR DE DREPT CIVIL)

Cuprins:

TEMA - Aplicarea dreptului civil

1. Noţiuni generale

2. Aplicarea legii civile în timp

3. Aplicarea legii civile în spaţiu

4. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

5. Soluționarea conflictului aparent între mai multe norme juridice.

6. Interpretarea legii civile

1. Aplicarea legii civile (aplicarea normelor de drept civil)

Legea civilă, ca orice lege de altfel, acționează concomitent sub trei aspecte: o anumită durată; pe un
anumit teritoriu; cu privire la anumite persoane. Aşadar, legile civile se succed, coexistă şi au determinate
categoriile de subiecte la care se aplică. În consecinţă, vorbim despre aplicarea legii civile în timp,
aplicarea legii civile în spaţiu şi aplicarea legii civile asupra persoanelor.

2. Aplicarea legii civile în timp. Legea civilă se aplică în intervalul de timp cât este în
vigoare.

2.1. Intrarea în vigoare are loc fie, ca regulă, la 3 zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al
României, fie la o dată ulterioară, menţionată în cuprinsul legii, pentru a da destinatarilor posibilitatea
adaptării conduitei necesare. OUG poate intra în vigoare imediat, dată fiind urgența care o justifică.

2.2. Ieșirea din vigoare se realizează prin:

- împlinirea termenului pentru care legea a fost edictată;
- abrogarea ei printr-o altă lege:
a) expresă - directă (indicând explicit dispoziția sau actul normativ abrogat) sau indirectă
(prevăzând generic abrogarea normelor contrare);
b) implicită (tacită) – prin simpla reglementare concurentă a aceleiași relații sociale.

Atenție, dacă norma nouă deși are un domeniu comun, nu are același domeniu de aplicare cu cea veche
suntem, eventual, în prezența derogării, iar nu a abrogării; dacă legea generală nouă vrea să înlăture de
la aplicare norma specială veche trebuie să procedeze la o abrogare care să indice clar că abrogarea
privește și normele speciale anterioare – de regulă o abrogare expresă directă.

Este discutabilă categoria desuetudinii, modalitate care ar justifica ieșirea din vigoare a legii prin
dispariția îndelungată a relațiilor sociale avute în vedere de normă, pentru că aceste relații sociale pot
reveni ulterior.

2.3. conflictul de legi în timp. În caz de succesiune a legilor civile, se pot ivi o serie de probleme
privind aplicarea în timp, care genereze conflicte veritabile de legi în timp – cazul în care două legi
succesive au ”puncte de legătură” cu un anumit raport juridic sau situație juridică și se impune a ști care
dintre ele este aplicabilă. Atragem atenția că legea aplicabilă unui raport juridic nu este legea de la data
soluționării unui eventual conflict, după cum este nerelevant că o anumită lege este abrogată la data la
care instanța s-ar pronunța, dacă acea lege este cea aplicabilă potrivit regulilor de drept intertemporal.
Aceste conflicte trebuie rezolvate ținându-se cont de:

a) cu prioritate potrivit cu prevederile speciale din legea nouă (conflictuale sau tranzitorii), sau edictate
prin act normativ separat pentru aplicarea legii noi;

Spre ex: noua lege prevede expres că se va aplica și actelor încheiate anterior intrării ei în vigoare în ceea ce
privește efectele lor viitoare.

b) următoarele reguli generale, prevăzute de art. 6 din C. civil. De notat că în cazul conflictului dintre
Codul civil 2009 și reglementarea anterioară lui, regulile sunt stabilite de către Legea nr. 71/2011,
privind punerea în aplicare a Codului civil, adică potrivit unei legi speciale, potrivit pct. a) de mai sus.

Pentru analiza setului de reguli care soluționează conflictul de legi în timp este important să facem două
importante categorisiri esențiale: prima privește posibilele reguli de soluționare a conflictelor de legi în
timp (A), iar cea de-a doua privește principalelor categorii juridice în legătură cu care conflictul de legi în
timp s-ar putea aplica.

(A) Trebuie să fie conștientizate 3 reguli, dintre care două principii generale, care se presupun şi se
completează reciproc (neretroactivitatea și aplicarea imediată) și o a treia regulă (ultraactivtitatea).

- principiul neretroactivităţii legii civile noi – legea se aplică numai pentru viitor;
- principiul aplicării imediate a legii civile noi – legea se aplică imediat după intrarea ei în vigoare;
Acestor reguli li se poate adăuga o a treia regulă, care constituie o excepție posibilă de la
principiul aplicării imediate (iar nu de la neretroactivitate!, pentru că retroactivitatea este cu
desăvârșire interzisă) și foarte des întâlnită statistic, anume aceea a
- ultractivității legii vechi – legea veche continuă să se aplice și unor situații care se manifestă sub
imperiul legii noi; această excepție care ajunge să devină principiu în rezolvarea conflictelor
veritabile sub reglementarea art. 6 C. civ.
 a. Prin principiul neretroactivităţii legii civile se înţelege regula juridică potrivit căreia o lege civilă
se aplică numai situaţiilor (aici situația juridică are în vedere larg oricare dintre elementele de la a. la e.
văzute mai sus) care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, iar nu şi situaţiilor anterioare.
Principiul neretroactiviății este reglementat de către Constituție, prin urmare orice derogare în materie
civilă1 este permisă numai dacă are aceeași forță juridică – lege constituțională, cu excluderea
reglementărilor inferioare, care în caz de retroactivitate ar fi neconstituționale.

De reţinut că:
- atunci când se vorbeşte despre principiul neretroactivităţii legii civile, se are în vedere sensul larg
al noţiunii de lege, deci toate categoriile de izvoare;
- neretroactivitatea trebuie respectată nu doar de interpretul legii, ci și de legiuitor însuși, fiind oprit
ca legea civilă însăși să retroactiveze.

La prima vedere, rezolvarea problemei legii aplicabile unei situaţii juridice concrete pare să fie foarte
simplă, în sensul că orice lege nouă reglementează numai situaţiile juridice ivite după intrarea ei în
vigoare, iar legea veche se aplică situaţiilor juridice ivite înainte de abrogarea ei. Această regulă este
exprimată prin adagiul tempus regit actum. Simplitatea există numai în cazul situaţiilor juridice (înțelese
larg – lato sensu- ca orice element care are relevanță juridică – acte, acte fapte, situații juridice stricto
sensu, efecte ale oricăreia dintre acestea) care se constituie, se modifică, se sting şi îşi produc toate
efectele sub imperiul aceleiaşi legi. În practică însă, lucrurile sunt mai complicate, deoarece pot exista
numeroase situaţii juridice care:

- produc efecte succesive şi îndepărtate, fiind deci posibil ca o situaţie juridică să producă unele efecte
ori să se epuizeze sub imperiul unei noi legi, care a abrogat legea ce era în vigoare în momentul naşterii
acelei situaţii juridice,
- situația juridică este persistentă în timp sau în curs de cristalizare, definitivare, punându-se astfel
problema de a determina care este legea ce se va aplica situaţiei juridice respective. Tocmai de aceea,
este necesar să se stabilească un criteriu al (ne)retroactivităţii.

Dintre diversele teorii susţinute (a se vedea pe larg bibliografia obligatorie), o vom prezenta doar pe aceea
clasică și pe cea normativistă, deoarece acestea par să fi lăsat cel mai pregnant amprenta asupra art. 6 C.
civ. . Prima, teoria clasică, în prealabil, deosebeşte:

- pe de o parte, diferitele perioade în care timpul poate fi considerat (trecutul, prezentul şi

viitorul), iar,

- pe de altă parte, elementele prin care o situaţie juridică poate fi legată de una din aceste perioade (fie
constituirea, modificarea sau stingerea situaţiei juridice, fie efectele pe care aceasta le produce).

O lege ar fi retroactivă dacă ar reglementa fie fapte care înainte de intrarea ei în vigoare au dat naştere,
au modificat ori au stins deja o situaţie juridică, fie efecte pe care acea situaţie juridică le-a produs înainte
de aceeaşi dată. Aparţin deci trecutului actele și faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de
situaţii juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât şi efectele produse
înainte de acest moment (facta praeterita), ceea ce înseamnă că legea nouă nu se aplică în privinţa
acestora, deoarece, în caz contrar, ar însemna să i se atribuie efect retroactiv. În schimb, legea nouă se va
1 Poate totuși retroactiva legea penală și cea contravențională mai favorabilă.
aplica, de la data intrării ei în vigoare (fără a putea fi considerată retroactivă), atât situaţiilor juridice care
se vor naşte, modifica sau stinge după această dată, precum şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice
trecute (facta futura), cât şi, de regulă, situaţiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la
data intrării ei în vigoare (facta pendentia).

Teoria normativistă accentuează ideea ca legea nouă nu poate reevalua trecutul. Astfel legea nouă
va fi retroactive dacă și numai dacă:
– leagă, ataşează consecinţe juridice noi (fie și pentru viitor)unui act sau fapt săvârșit ori produs
înainte de intrarea sa în vigoare; ori
– refuză consecinţele juridice atribuite de legea în vigoare la data săvârşirii sau producerii actului
ori faptului respectiv (fie și pentru viitor).
Pentru aceasta însă trebuie stabilit mai întâi dacă actul sau faptul aparține trecutului și dacă el este
sau nu reevaluat de legea nouă așa cum am văzut mai sus.

b. Prin principiul aplicării imediate a legii civile noi se înţelege regula de drept conform căreia, de
îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare,
excluzând aplicarea legii civile vechi. El este consacrat de art. 6 alin. 1 teza 1 C. civil și aplicat de art. 6
alin. 5 C. civ..

ex.: dacă sub imperiul legii noi se săvârșește o faptă (adulterul), legea nouă va stabili dacă ea are caracter juridic
(spre exemplu atrăgând sancțini) sau nu;

c. Ultraactivitatea. De la principiul aplicării imediate a legii civile noi există însă o excepție notabilă
şi anume ultraactivitatea (supraviețuirea) legii civile vechi, care înseamnă aplicarea, la unele situaţii
juridice viitoare determinate, a legii civile vechi, deşi a intrat în vigoare o nouă lege civilă. Ultraactivitatea
legii vechi este justificată de necesitatea ca anumite situaţii juridice în curs sau viitoare să rămână
guvernate de legea sub imperiul căreia au început să se constituie, să se modifice ori să se stingă.
În teoria clasică excepţia ultraactivităţii legii vechi îşi găsea aplicare nu numai în cazul în care legea
nouă prevedea în mod expres aceasta, precum şi în cazul normelor juridice așa zis supletive, pentru că
norma supletivă veche este asimilată voinței părților și va face inaplicabilă norma supletivă nouă, care
este condițională (se aplică în lipsa voinței părților).
NCC consacra mai multe cazuri de ultatractivitate – art. 6 alin. 2 si alin. 4, menită să simplifice aplicarea
legii, înlăturând multe dintre discuțiile extrem de complicate privitoare la criteriul neretroactivității.
Reglementând cât mai multe cazuri de ultractivitate legiuitorul a făcut practic din aplicarea imediată a
legii noi o excepție statistică, dând expresie și ideii de protecție a așteptărilor legitime ale subiectelor de
drept, care nu vor mai fi surprinse de schimbările legii.

Spre exemplu, art. 6 alin. 2 NCC dispune că actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite
sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele
prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor. Aşadar, şi
efectele viitoare ale acestor situaţii trecute vor rămâne, în principiu, guvernate de legea veche, deși
aplicarea imediată a legii noi ar fi putut justifica soluția exact contrară. Sau, potrivit art. 6 alin. 4,
prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt
în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit. Se observă că unele situaţii în curs, cum sunt
termenele, vor primi aplicarea legii vechi chiar daca vor curge, în parte, sub imperiul legii noi.

Uneori, legiuitorul revine la regula aplicării imediate a legii noi, cum se întâmplă în cazul art. 6 alin. 6
NCC. De remarcat că, în afara enumerării prevăzute de art. 6 alin. 6 NCC, a contario efectele juridice
ale celorlalte situații juridice rămân guvernate de către legea veche, pentru că situațiile juridice sunt
generate de acte și fapte aparținând legii vechi, iar efectele acestora se supun regulii ultractivității –
art. 6 alin. 2 C. civ.

Sub imperiul reglementării anterioare se aprecia de obicei că norma interpretativă, face corp comun cu
norma interpretată, deci comandamentul nu este unul nou, pentru că aparține normei interpretate, așa
încât se aplica și pentru trecut, câtă vreme ne situam în câmpul aplicării imediate a normei interpretate.
De remarcat că NCC a prevăzut expres – art. 9 alin. 2 că nici măcar norma interpretativă nu este
obligatorie pentru trecut, chiar dacă soluția face corp comun cu norma interpretată. Desigur că interpretul
poate să își însușească soluția dată de norma interpretativă, dar nu este obligat să facă aceasta.

(B) Principalele elemente cărora li se adresează regulile de soluționare a conflictelor de legi în

timp sunt:

a) actele juridice – manifestări de voință săvârșite cu intenția de se produce efecte juridice

(aplicare imediată -art. 6 alin. 5 C. civ.);
ex.: A și B convin vânzarea unui laptop pentru 1000 lei; ca efect convenției se nasc drepturi și obligații,
cum ar fi: A dobândește dreptul de a primi prețul, iar A obligația de a plăti prețul;

b) fapte juridice – evenimente naturale sau acțiuni umane de care legea leagă producerea de efecte
juridice (aplicare imediată - art. 6 alin. 5 C. civ.);

ex.: A sparge geamul clădirii aparținând lui B; faptul este acțiunea de a sparge geamul și spargerea
acestuia, caz în care este nerelevant dacă A a dorit sau nu nașterea unui raport juridic, din simplul fapt al
producerii cu vinovăție a prejudiciului legea prevăzând nașterea dreptului la reparație și a obligației de a
repara.

c) efecte ale actelor și faptelor juridice – consecințele actelor și faptelor, de regulă drepturi și
obligații născute din acestea (ultraactivitate - art. 6 alin. 2 C. civ.);

În ex. mai sus.: din vânzare se naște dreptul de a pretinde predarea laptopului și obligația corelativă a
predării lui; din patul juridic se naște dreptul la reparație al lui B și a obligația de a repara în sarcina lui
A.

d) situații juridice (generate de obicei de acte sau fapte juridice) – alte împrejurări decât acte,
fapte și efecte ale actelor și faptelor (aplicare imediată -art. 6 alin. 5 C. civ.); excepție – situații
juridice în curs, uzucapiuni, prescripții și decăderi - art. 6 alin. 4 NCC.

ex.: A și B sunt căsătoriți – situație juridică care durează cât timp durează căsătoria; situația juridică este
născută dintr-un act juridic – căsătoria. Tot o situație juridică este starea de vecinătate a două imobile, sau
starea de minoritate a unei persoane fizice.

e) efecte ale situațiilor juridice – consecințe juridice pe care legea le extrage din situații juridice
– aplicare imediată art. 6 alin. 6 C. civ..

ex.: situația juridică de căsătorit generează obligația de a întreține soțul, în condițiile legii, și dreptul corelativ
 de a pretinde întreținerea;

Aceste elemente urmează a se așeza pe axa timpului pentru a vedea sub incidența cărei legi se află.

Atenție, cu excepția neretroactivității, toate celelalte reguli prevăzute de art. 6 NCC sunt derogabile
prin reglementarea primară. Art. 6 C. civ. nu face parte din reglementarea organică deci poate fi derogat
prin orice legi sau ordonanțe.
ex.: legea ordinară consacrată în materia unor contracte de credit interzice unele comisioane, prevăzând
că se aplică și contractelor în curs de executare; fără această dispoziție specială legea nouă s-ar fi aplicat
numai contractelor viitoare, neputând schimba efectele contractelor anterioare care instituiau astfel de
comisioane (art. 6 alin. 2 C. civ.)

3. Aplicarea legii civile în spaţiu. Aplicarea legii civile în spaţiu prezintă un aspect intern şi un
aspect internaţional.
Aspectul intern vizează situaţia raporturilor civile stabilite, pe teritoriul României, între subiecte de
drept civil de cetăţenie sau, după caz, de naţionalitate română şi se rezolvă ţinându-se cont de următoarea
regulă: actele normative civile care emană de la organele centrale de stat se aplică pe întreg teritoriul
ţării (există însă şi unele acte normative care sunt emise de organe centrale de stat, dar care se aplică doar
pe o anumită parte a teritoriului naţional, iar reglemen tările civile care provin de la un organ de stat local
se aplică doar pe teritoriul respectivei unităţi administrativ-teritoriale.

Aspectul internaţional vizează ipoteza raporturilor civile cu element de extraneitate şi se rezolvă de

normele conflictuale ale dreptului internaţional privat.

4. Aplicarea legii civile asupra persoanelor. Destinatarii legii civile sunt subiectele de drept civil, deci
persoanele fizice şi persoanele juridice. Am arătat că unul dintre principiile fundamentale ale dreptului
civil îl reprezintă egalitatea în faţa legii civile, însă, egalitatea (şi generalitatea) acţiunii legii civile asupra
persoanelor nu trebuie să ducă la concluzia că toate normele juridice civile sunt aplicabile, în aceeaşi
măsură şi uniform, tuturor subiectelor de drept civil.

Din punctul de vedere al sferei subiectelor la care se aplică, normele conţinute în legile civile pot fi
împărţite în trei categorii:

- norme de drept civil cu vocaţie generală de aplicare, deci aplicabile atât persoanelor fizice, cât şi
persoanelor juridice;
- norme de drept civil care au vocaţia de a se aplica numai persoanelor fizice; - norme de drept
civil care au vocaţia de a se aplica numai persoanelor juridice.

5. Soluționarea conflictului aparent între mai multe norme juridice.

Analiza separată a două sau mai multor norme juridice poate conduce la concluzia că fiecare dintre ele
pare a reglementa raportul juridic analizat. Cum stabilim care dintre norme are prioritate?

Primul demers este acela de a stabili dacă părțile au convenit ele valabil care este soarta raportului
dintre ele, caz în care voința părților are prioritate.
Al doilea demers este acela de poziționare a normelor în schema art. 2 Cod civil, care include o ordine
de prioritate – legea, uzanțele, analogia legii, analogia dreptului.

Al treilea demers, aplicabil atunci când identificăm două ”legi” aplicabile, este de a stabili poziția lor
în piramida forței juridice a normei- norma cu forță superioară va avea prioritate. În esență această
piramidă arată schematic astfel:

I. Constituția

II. Tratate și convenții internaționale aplicabile cu prioritate – vz art. 20 Constituție, art. 4

și 5 C. civ.;

III. Norme primare Legi și Ordonanțe ale Guvernului.

- IV. Norme secundare - acte administrative normative

Al patrulea demers, chemat dacă normele au aceeași forță juridică – este de stabilire a corelației dintre
norme; dacă se identifică corelația normă specială- normă generală, norma specială se aplică prioritar, ca
derogatorie.

Al cincilea demers, dacă între norme nu există corelația general-special, conduce la o suprapunere a
celor două norme2, caz în care va prevala ultima, întrucât este de presupus că a abrogat-o, fie și implicit,
pe cea anterioară.

6. Interpretarea legii civile.

a. Noțiune. Interpretarea „legii civile” este operațiunea logico-rațională de determinare, lămurire

și explicare a conținutului și sensului normelor de drept civil cuprinse în actele normative, în scopul justei
lor aplicări, prin corecta încadrare a diferitelor situații din viața practică în ipotezele acestor norme.

Interpretarea legii civile este necesară pentru:

- adaptarea dispozițiilor legale la realitățile social-economice aflate în permanentă schimbare; -

lămurirea formulelor și termenilor legali, în absența unor definiții legale; - explicarea termenilor și
expresiilor de strictă specialitate;
- redactarea defectuoasă sau eronată a textelor legale.
Interpretarea legii este o etapă în procesul aplicării legii întrucât pentru aplicare este nevoie de
deslușirea conținutului și sensului exact al normei.

2 Terțul este exclus: dacă normele au sfere care nu se intersectează deloc, nu există conflict.
b. Clasificarea formelor interpretării legii civile.
Întâi, în funcţie de forţa sa juridică – obligatorie sau neobligatorie – se distinge
interpretarea oficială şi interpretarea neoficială.

Interpretarea oficială se împarte în:

➢ Interpretarea autentică (sau oficială stricto sensu) este aceea care provine de la însuși
organul emitent al normei civile interpretate;
➢ Interpretarea legală este aceea care provine fie de la organul de stat emitent, fie de la un organ
de stat competent să emită acte normative de același nivel cu actul normativ supus interpretării.
➢ Interpretarea jurisdicțională este aceea care provine de la un organ de
jurisdicție. Interpretarea autentică și legală sunt general-obligatorii.

Este neoficială acea interpretare a dispozițiilor legii civile, dată de doctrina juridică
Apoi, în funcţie de rezultatul interpretării se deosebesc:
- Interpretarea literală (numită şi declarativă), interpretarea extensivă şi interpretarea restrictivă.
Interpretarea declarativă este aceea care este impusă de concluzia că între formulare literară
(lingvistică) a normei civile și conținutul său real există o concordanță deplină și perfectă.

- Interpretarea extensivă este acea interpretare impusă de concluzia că între formulare literară
(lingvistică) a normei civile și conținutul real al acesteia nu există o concordanță deplină și
perfectă, în sensul că formularea lingvistică este prea restrictivă față de înțelesul mai larg ce trebuie
atribuit textului interpretat.

- Interpretarea restrictivă este aceea care este impusă de concluzia că între formulare literară
(lingvistică) a normei civile și conținutul său real al nu există o concordanță deplină și perfectă, în
sensul că formularea lingvistică este prea largă față de înțelesul mai limitat ce trebuie atribuit
textului interpretat.

În al treilea rând, în funcție de metoda interpretării folosite, se pot distinge: interpretarea

gramaticală, interpretarea sistematică, interpretarea logică și interpretarea istorico teleologică.

c. Metodele de interpretare a legii civile

Interpretarea gramaticală (denumită și interpretarea literară, textuală) - este o metodă de interpretare
ce constă în lămurirea înțelesului și conținutului normelor juridice civile cuprinse în dispozițiile
normative prin analiza gramaticală, semantică, morfologică și sintactică,

Interpretarea sistematică (contextuală)- este acea metodă de interpretare ce constă în lămurirea

înțelesului și conținutului normei juridice civile, ținându-se seama de legăturile sale cu alte norme
cuprinse în dispozițiile legale ale aceluiași act normativ sau ale altor acte normative.
Interpretarea logică- este metoda de interpretare ce constă în lămurirea înțelesului și conținutului
normei juridice civile prin aplicarea principiilor logicii formale, în special a raționamentelor inductive și
deductive (silogismele) îndeobște cunoscute. Ea se slujește de mai multe reguli:

➢ legile care derogă de la o dispoziție generală „se aplică numai în cazurile expres și
limitativ prevăzute de lege”,

➢ ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus - unde legea nu distinge nici interpretul
nu trebuie să distingă; norma de drept civil conținută într-o dispoziție legală să fie
interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării, deoarece ea a fost edictată
pentru a fi aplicată, căci altfel nu și-ar găsi rostul.

➢ Actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat; legea se interpretează în sensul
aplicării sale și nu în senul în care e golită de conținut practic.

Argumente de interpretare logică, deduse din logica formală și utilizate în interpetare:

➢ a contrario se întemeiază pe principiul de logică al terțului exclus: tertium non datur.

➢ Argumentul a fortiori permite aplicarea unei norme juridice civile la un caz neprevăzut de
textul legal, pentru că raţiunile care au fost avute în vedere la edictarea acelei norme se
regăsesc cu și mai multă tărie în cazul dat.
➢ Argumentul de analogie (a pari) justifică și permite extinderea aplicării unei norme
juridice civile și la situațiile asemănătoare care nu sunt reglementate de lege.
➢ Argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum) este procedeul prin care se
învederează că numai o anumită soluţie propusă în interpretarea unui text legal este
rațional admisibilă, în timp ce orice altă soluție contrară nu poate fi acceptată, deoarece
ar conduce la consecințe absurde, inadmisibile.

Interpretarea istorico-teleologică este metoda de interpretare ce constă în lămurirea înțelesului și

conținutului normei juridice civile, ținându-se seama nu numai de finalitatea urmărită de legiuitor la
adoptarea actului normativ din care această normă face parte, ci și de contextul istoric în care acesta a
fost dezbătut și adoptat.

În practică, un text legal poate fi interpretat poate fi interpretat apelându-se la mai multe metode ori reguli
de interpretare, uneori conducând la aceeaşi soluţie, alteori ajungându-se la soluţii diferite, chiar contrarii.
De aceea, în lămurirea, explicarea și determinarea conținutului și sensului unei norme juridice civile
trebuie utilizate toate metodele de interpretare cunoscute, iar în cazul unor soluții diferite de interpretare
trebuie aleasă soluția cea mai justă, echitabilă.