RAPORTUL JURIDIC CIVIL

TEMA VI – Raportul juridic civil (II)

1. Conținutul raportului juridic civil - obligația civilă

2. Publicitatea drepturilor.
3. Teme de reflecție și grile recapitulative

1. Obligația civilă

A. Definiţia obligaţiei civile – element al conținutului raportului juridic.

Prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumită
conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva
şi care, în caz de nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului (sau, mai riguros zis, sancționată
juridic, în condițiile legii).

Atragem atenția că terminologic noțiunea de obligație desemnează abreviat și raportul juridic - obligația
este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta
are dreptul să obțină prestația datorată.

Reamintim că oricărei obligații civile îi corespunde un drept corelativ, cele două fiind definite unul prin
altul – dacă A este îndreptățit să ceară lui B plata unui sume de bani, spunem că B este dator să plătească lui
A acea sumă.

B. Clasificarea obligaţiilor civile

1) Obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face .

a) Criteriu- obiectul obligației.

În dreptul civil, prin obligaţia de a da se înţelege îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real.
Aşadar, „a da” nu înseamnă „a preda”. Spre exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de
proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul cumpărătorului este o obligaţie de a da, care nu trebuie
confundată cu obligaţia de a preda în materialitatea sa lucrul vândut, aceasta din urmă fiind, aşa cum vom
vedea imediat, o obligaţie de a face. De asemenea, tot o obligaţie de a da este şi îndatorirea pe care şi-o
asumă cel care a împrumutat o sumă de bani de a constitui un drept de ipotecă în favoarea celui care l-a
împrumutat, pentru a garanta dreptul de creanţă al acestuia din urmă.

Prin obligaţie de a face se înţelege îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu sau de a preda
un lucru, deci, în general, orice prestaţie pozitivă în afara celor care se încadrează în noţiunea de „a da”. De
exemplu, obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia locatarului lucrul
închiriat, obligaţia de a preda lucrul donat, obligaţia de a presta întreţinerea în temeiul contractului de
întreţinere etc. sunt obligaţii de a face.
Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea subiectului pasiv de a se abţine de la o acţiune sau de la anumite
acţiuni. Această obligaţie are un conţinut diferit, după cum este corelativă unui drept absolut sau unui drept
relativ. Obligaţia de a nu face corelativă unui drept absolut înseamnă îndatorirea generală de a nu face nimic
de natură a aduce atingere acestui drept, iar obligaţia de a nu face corelativă unui drept relativ este îndatorirea
subiectului pasiv de a nu face ceva ce ar fi putut să facă dacă nu s-ar fi obligat la abţinere. O a treia categorie
de obligații, variațiune a obligației de a nu face, cu care nu se confundă (controversată) este cea zisă pasivă
- de a tolera exercițiul dreptului potestativ (a pati -it. )

b) Importanță: Ex. : obligația de a strămuta proprietatea (obligație de „a da”) implică și obligațiile de a

preda bunul și a-l conserva până la predare, iar, în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, și obligația
de a preda înscrisurile necesare pentru efectuarea înscrierii (art. 1.483 C.civ.); încheierea valabilă a unor
acte juridice: vânzarea unui teren sau construcții trebuie să se facă în formă autentică (art. 1.244 C.civ.),
pe când un antecontract de vânzare-cumpărare a terenului sau construcției respective, nefiind un act
solemn, este deplin valabil, chiar dacă n-a fost încheiat în formă autentică, deoarece nu este generator de
obligaţii de a da, ci numai de a face.

2) Obligaţii civile pozitive, obligaţii civile negative, obligaţii civile pasive.

b) Criteriu – obiectul (caracterul pozitiv sau nu al prestației) obligației. Această clasificare reprezintă o
variantă a clasificării anterioare.
➢ Obligaţiile pozitive sunt acelea care implică o acţiune, deci vom include în această categorie
obligaţia de a da şi obligaţia de a face.

➢ Obligaţiile negative sunt acelea care presupun o abstenţiune, deci includem în această categorie
obligaţia de a nu face.

➢ Obligații pasive - de a tolera exercițiul dreptului potestativ (a pati -it. ). Ele nu sunt propriu zis
susceptibile de încălcare, întrucât dreptul se exercită fără concursul subiectului pasiv – printr-o
manifestare de voință ( de regulă de opțiune).

Importanță.
- în principiu, încălcarea unei obligaţii de a nu face îl pune pe debitor de plin drept (ipso iure) în întârziere,
cf. art. 1.523 alin. (2) lit. b) teza a II-a și lit. e) C.civ., ceea ce nu se întâmplă în mod sistematic (în toate
cazurile) în cazul celor de a face.

- numai unei obligații pasive, de a tolera efectele opțiunii altuia, îi corespunde un așa numit „drept
secundar”.

3) Obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace

➢ Obligaţiile de rezultat (numite şi obligaţii determinate) sunt acele obligaţii care constau în îndatorirea
debitorului de a obţine un rezultat determinat, deci caracteristic acestor obligaţii este faptul că
obligaţia este strict precizată sub aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul asumându-şi
 îndatorirea ca, desfăşurând o anumită activitate, să atingă un rezultat bine stabilit. E.g. A trebuie să
transporte un frigider de la adresa A la adresa B, obligația lui A de a preda bunul vândut către
cumpărător.

➢ Obligaţiile de mijloace (numite şi obligaţii de diligenţă sau obligaţii de prudenţă şi diligenţă)

sunt acele obligaţii care constau în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa pentru atingerea
unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultatul preconizat. Ex. obligația medicului de a vindeca
pacientul, obligația avocatului de a câștiga procesul etc. Pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace
sau de rezultat (art. 1.481 NCC) se va ţine seama îndeosebi de:

- modul în care obligaţia este stipulată în contract (voința exprimată a părților ca obligația să fie de rezultat
sau de diligență);

- existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului (dacă cealaltă parte doar ajută
gratis, obligația este mai degrabă de diligență, dacă cere o remunerație foarte mare, este de presupus că își
asumă mai mult – rezultatul);

- gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului (este de presupus că debitorul nu își asumă
rezultatul dacă activitatea lui tipică, chiar ireproșabil desfășurată, poate să nu conducă la rezultatul urmărit,
ca urmare a unei probabilități semnificative a unor factori perturbatori);

- influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei (dacă ”materialul clientului” este de vină,
chiar un croitor dibace poate eșua....).

Importanță: în ceea ce privește condițiile și proba necesare angajării răspunderii; în cazul obligației
de rezultat debitorul poate doar arăta că un eveniment extern la împiedicat să execute, iar în cazul
obligațiilor de diligență, debitorul poate dovedi cu efect exonerator că a depus toate diligențele cerute de
standardul aplicabil (că nu a greșit cu nimic).

4) Obligaţii civile obişnuite, obligaţii scriptae in rem şi obligaţii propter rem

a)Obligaţia civilă obişnuită este aceea care incumbă debitorului faţă de care s-a născut, în alte cuvinte,
urmează a fi executată (sau, după cum se mai spune, este opozabilă în sens strict) „între părţi” (doar de către
debitor). Majoritatea obligaţiilor civile este formată din asemenea obligaţii. Ea constituie regula principială
întrucât subiectele de drept sunt libere, iar libertatea lor pretinde să nu aibă calitatea de debitor decât dacă
și-au limitat ei această libertate (angajându-se la ceva), sau dacă legea le atribuie o astfel de obligație. Este
intuitiv să concluzionăm că dacă A trebuie să plătească lui B ceva, B nu poate cere această plată de la terțul
desăvârșit C.

O situație specială este dată de cazurile în care obligația este strâns legată de un bun, așa încât este de dorit
ca ea să însoțească bunul și în ”mâinile altei persoane” decât debitorul originar. De aceea prin art. 1282 alin.
2 NCC legiuitorul a consacrat opozabilitatea extinsă a obligaţiilor strâns legate de un bun, dacă legea
prevede expres aceasta1. S-au creat doctrinar două categorii de astfel de obligații, strâns legate de un bun
1
”(2) Drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în strânsă legătură cu un bun
se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părţilor.”
sau un lucru:

b)Obligaţia scriptae in rem (numită şi obligaţie opozabilă şi terţilor) este acea obligaţie care se naşte în
legătură cu un lucru şi care îşi produce efectele şi asupra unei terţe persoane care dobândește ulterior un
drept real asupra lucrului respectiv chiar dacă această persoană nu a participat în vreun fel la nașterea
raportului juridic ce are în conţinut acea obligaţie. Cerințe: i) legea să prevadă expres opozabilitatea extinsă
și ii) realizarea formalităților de publicitate, pentru ca terțul să nu devină obligat în mod arbitrar.

Un exemplu ne este oferit de art. 1811 C. civ., care prevede că, dacă locatorul vinde bunul închiriat, cumpărătorul
este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, constatată printr-un înscris autentic sau printr-un înscris
sub semnătură privată având dată certă, cu excepţia situaţiei în care încetarea locaţiunii din cauza vânzării s-ar fi
prevăzut în chiar contractul de locaţiune. Noul proprietar nu și-a asumat calitatea de locator (care presupune obligații
notabile – e.g. să repare bunul dacă este cazul), dar va trebui să execute obligații aferente acestei calități, devenind
chiar fără voia lui parte la un contract pe care nu l-a consimțit, dar care îi este opozabil (atenție, a ști nu este același
lucru cu a vrea – stiu că intrând în cușcă pot fi mâncat de leu, dar asta nu înseamnă că vreau asta). Cumpărătorul nu
voiește să fie parte în locațiunea încheiată de vânzător anterior, dar va deveni o astfel de parte nu ca efect al voinței
lui, ci prin voința legii!

Un alt exemplu este dat de reglementarea asigurării (art. 2220 C. civ.) – bunul asigurat se transmite
împreună cu contractul de asigurare, așa încât noul proprietar al bunului devine el asigurat în locul fostului
proprietar și va încasa asigurarea dacă se produce cazul asigurat (e.g. bunul piere fortuit). Ca și în exemplul
de mai sus, se transmite nu doar calitatea de debitor, ci și cea de creditor, fiind vorba despre o cesiune a
contractului (locațiune/asigurare) pe care o impune chiar legea.

c) Obligaţia propter rem (numită şi obligaţie reală) este îndatorirea ce incumbă, în temeiul legii sau chiar
al convenţiei părţilor (dar pentru că legea permite asta expres!), deţinătorului unui lucru, pentru raţiuni
precum: protecţia unor lucruri de importanţă naţională, exploatarea judicioasă ori conservarea unor calităţi
ale unor lucruri importante, existenţa unor raporturi de bună vecinătate etc. Ca exemple de obligaţii propter
rem menţionăm: îndatorirea deţinătorului unui teren agricol de a-l cultiva şi de a asigura protecţia solului
(ține mai mult de dreptul administrativ); obligaţia de grăniţuire (art. 560 NCC), obligația titularului fondului
aservit de a întreține o servitute de trecere asumată prin contract față de fondul dominant2 etc.

Importanță: ultimele două se pot opune și succesorilor; atenție ele nu pot fi opuse erga omnes!

5) Obligaţii civile perfecte şi obligaţii civile imperfecte

a) Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie care se bucură integral de sancţiunea juridică, în sensul că,
în caz de nevoie, creditorul poate obţine concursul forţei coercitive a statului pentru executarea ei. Cele
mai multe obligaţii intră în această categorie.

b) Obligaţia civilă imperfectă (numită uneori şi obligaţie naturală) este acea obligaţie (tot juridică, iar nu
morală, pentru că este sancționată prin refuzul restituirii, pentru că plata este datorată), a cărei executare
nu se poate obţine pe cale silită, dar, în măsura în care ar fi executată de bunăvoie de către debitor,

2Uneori exemplul este asociat cu obligațiile scriptae in rem, distincția dintre cele două categorii de obligații cu
opozabilitate extinsă fiind controversată; miza discuției este redusă, ambele fiind opozabile și terților care
dobândesc sau dețin bunul.
 acesta din urmă nu are dreptul să pretindă restituirea prestaţiei.

Ipostaze:

i) – dreptul corelativ se naște lipsit de acțiune; astfel, pentru plata unei datorii născute dintr -un pariu nu
există drept la acţiune. Cel care pierde nu poate să ceară restituirea plăţii făcute de bunăvoie. Cu toate
acestea, se poate cere restituirea în caz de fraudă sau dacă acela care a plătit era lipsit de capacitate de
exerciţiu ori avea capacitate de exerciţiu restrânsă-art. 2264 NCC. Aşadar, sancţiunea juridică a obligaţiei
civile imperfecte nu este calea ofensivă a acţiunii în condamnarea la plată/executare silită, ci calea pasivă a
excepţiei (a apărării), în sensul că, dacă debitorul unei obligaţii imperfecte, deşi nu putea fi constrâns prin
intermediul forţei coercitive a statului să execute acea obligaţie, a executat-o totuşi de bunăvoie, atunci nu
va mai putea să îl acţioneze în judecată pe fostul său creditor pentru a obţine restituirea prestaţiei executate.

ii) – dreptul corelativ devine ulterior lipsit de acțiune; cel care a executat de bunăvoie obligaţia după
ce termenul de prescripţie s-a împlinit (inițial obligația era perfectă dar a devenit condițional3 imperfectă,
prin prescripție) nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul
prescripţiei era împlinit (art. 2506 NCC).

6) Alte clasificări

După izvorul lor, se deosebesc obligaţiile civile născute din acte juridice unilaterale, obligaţiile civile
născute din contracte, obligaţiile civile născute din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, obligaţiile civile
izvorâte din gestiunea intereselor altei persoane, obligaţiile civile născute din plata nedatorată, obligaţiile
civile născute din îmbogăţirea fără justă cauză, sau din alte izvoare speciale.

Într-o altă clasificare, mai putem deosebi obligaţiile simple şi obligaţiile complexe. Această din urmă
categorie ar include obligaţiile afectate de modalităţi (obligaţii afectate de termen şi obligaţii afectate de
condiţie, acestea din urmă fiind numite şi obligaţii condiţionale), obligaţiile cu pluralitate de părţi (obligaţii
divizibile, obligaţii solidare şi obligaţii indivizibile) şi obligaţiile cu pluralitate de obiecte (obligaţii
alternative şi obligaţii facultative).

În sfârşit, după cum pot fi exprimate sau nu în bani, se mai distinge între obligaţii civile pecuniare şi
obligaţii civile de altă natură.

2. PUBLICITATEA DREPTURILOR.

a) Reglementarea generală a publicităţii este cuprinsă în art. 18-24 C. civ. Principalele reglementări
speciale sunt:

- publicitatea imobiliară, realizată prin cartea funciară, este reglementată în art. 876-915 C. civ. şi în Legea

3
Pentru că prescripția nu poate fi invocată din oficiu (nu operează direct în puterea legii), ci trebuie invocată de
către cel interesat; dacă nu este invocată atunci este sancționată și pe cale de acțiune, tocmai pentru că sancțiunea nu
se va aplica. Așadar caracterul imperfect este condiționat de invocarea prescripției.
nr. 7/1996

- publicitatea realizată prin Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare de art. 2413 C. civ. şi de O.G.
nr. 89/2000

b) Tipologii de publicitate.

i. În funcţie de modul de realizare, se distinge între publicitatea legală (sau de drept) şi publicitatea
de fapt.

➢ Publicitatea legală (sau de drept) este aceea care se realizează prin modurile şi autorităţile publice
prevăzute de lege. Așadar, dacă legea nu prevede necesitatea publicității, dreptul și obligația se nasc
și sunt opozabile părților și terților.
➢ Publicitatea de fapt este aceea care se realizează de către persoana interesată prin mijloace apte de
a aduce situaţia juridică la cunoştinţa terţilor, altele decât mijloacele de publicitate prevăzute de lege.

ii. În funcţie de efectele sale, se poate distinge între publicitatea cu rol constitutiv, publicitatea cu rol
de opozabilitate faţă de terţi şi publicitatea cu rol de informare.

➢ Publicitatea este constitutivă atunci când condiţionează eficacitatea situaţiei juridice supuse
publicităţii, atât între părţi, cât şi faţă de terţi. Sancțiunea neîndeplinirii este lipsa efectelor între părți
și față de terți.

➢ Publicitatea îndeplineşte rol de opozabilitate faţă de terţi (fiind numită, în doctrină, şi publicitate
confortativă) atunci când situaţia juridică supusă publicităţii îşi produce efectele între părţi
independent de formalitatea de publicitate, însă aceasta condiţionează eficacitatea situaţiei juridice
faţă de terţi. Aceasta este regula în materie de publicitate. Sancțiunea neîndeplinirii este lipsa
efectelor față de terți.

➢ Publicitatea îndeplineşte rol de informare a terţilor (fiind numită şi publicitate declarativă) atunci
când nu condiţionează eficacitatea unei situaţii juridice supuse publicităţii, ci asigură numai
cognoscibilitatea acesteia. Nu s epune problema sancțiunii juridice.

iii. În funcţie de sancţiunea neîndeplinirii formalităţii de publicitate, se distinge între publicitatea

necesară (sau obligatorie) şi cea facultativă

➢ Publicitatea este necesară dacă ea condiţionează eficacitatea situaţiei juridice supuse publicităţii,
fie atât între părţi, cât şi faţă de terţi (publicitatea constitutivă), fie numai faţă de terţi;

➢ Publicitatea este facultativă dacă ea nu condiţionează eficacitatea situaţiei juridice, drepturile și

obligațiile pot fi exercitate, respectiv executate între părţi şi sunt opozabile în sens larg terţilor, care
nu le pot ignora.
c) Regim juridic.

De regulă, publicitatea are efect de opozabilitate, astfel că sancţiunea generală a neîndeplinirii formalităţii
de publicitate constă în inopozabilitatea faţă de terţi a situaţiei juridice supuse publicităţii,cu excepţia
cazului în care terţul a cunoscut situaţia juridică pe altă cale [art. 22 alin. (1) C. civ.]. Așadar, ca regulă,
dacă legea nu prevede altfel, cunoașterea efectivă suplinește publicitatea. Cunoaşterea efectivă acoperă
însă lipsa publicităţii numai faţă de terţul sau de terţii care se află în această ipoteză – care au cunoscut
aspectul supus publicității [art. 22 alin. (3) C. civ.].

3. Teme de reflecție și grile recapitulative

1. Obligația naturală este o obligație juridică?

2. Ce este publicitatea constitutivă de drepturi?

3. Care este regula în ce privește rolul publicității drepturilor?

4. În materia raporturilor de obligații:

a) obligația locatorului nu poate avea natura unei obligații scriptæ in rem (opozabilă și terților) decât în
cazul în care bunul care face obiectul prestației locatorului este un imobil înscris în cartea funciară;
b) în cazul în care a operat prescripția extinctivă, dar ulterior debitorul plătește voluntar obligația imperfectă,
acesta nu poate pretinde restituirea prestației;

c) în cazul în care obligația este afectată de un termen, se consideră, supletiv, că termenul este stipulat în
favoarea ambelor părți.

5. Obligaţia reală:
a) este corelativă unui drept real;
b) constă în îndatorirea de a transmite sau de a constitui un drept real;
c) este corelativă unui drept de creanţă.