RAPORTUL JURIDIC CIVIL

TEMA VI – Raportul juridic civil (II)

1. Conținutul raportului juridic civil - obligația civilă

2. Publicitatea drepturilor.
3. Teme de reflecție și grile recapitulative

1. Obligația civilă

A. Definiţia obligaţiei civile – element al conținutului raportului juridic.

Prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea
o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care poate consta în a da, a
face sau a nu face ceva şi care, în caz de nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului
(sau, mai riguros zis, sancționată juridic, în condițiile legii).

Atragem atenția că terminologic noțiunea de obligație desemnează abreviat și raportul juridic

- obligația este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație
creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată.

Reamintim că oricărei obligații civile îi corespunde un drept corelativ, cele două fiind
definite unul prin altul.

B. Clasificarea obligaţiilor civile

a) Obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face

În dreptul civil, prin obligaţia de a da se înţelege îndatorirea de a constitui sau de a transmite

un drept real. Aşadar, „a da” nu înseamnă „a preda”. Spre exemplu, obligaţia vânzătorului de a
transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul cumpărătorului este o
obligaţie de a da, care nu trebuie confundată cu obligaţia de a preda în materialitatea sa lucrul
vândut, aceasta din urmă fiind, aşa cum vom vedea imediat, o obligaţie de a face. De asemenea,
tot o obligaţie de a da este şi îndatorirea pe care şi-o asumă cel care a împrumutat o sumă de
bani de a constitui un drept de ipotecă în favoarea celui care l-a împrumutat, pentru a garanta
dreptul de creanţă al acestuia din urmă.
Prin obligaţie de a face se înţelege îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu
sau de a preda un lucru, deci, în general, orice prestaţie pozitivă în afara celor care se încadrează
în noţiunea de „a da”. De exemplu, obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia locatarului lucrul
închiriat, obligaţia de a preda lucrul donat, obligaţia de a presta întreţinerea în temeiul
contractului de întreţinere etc. sunt obligaţii de a face.
Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea subiectului pasiv de a se abţine de la o acţiune sau
de la anumite acţiuni. Această obligaţie are un conţinut diferit, după cum este corelativă unui
drept absolut sau unui drept relativ. Obligaţia de a nu face corelativă unui drept absolut înseamnă
îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a aduce atingere acestui drept, iar obligaţia de
a nu face corelativă unui drept relativ este îndatorirea subiectului pasiv de a nu face ceva ce ar fi
putut să facă dacă nu s-ar fi obligat la abţinere. O a treia categorie de obligații, variațiune a
obligației de a nu face, cu care nu se confundă (controversată) este cea zisă pasivă - de a tolera
exercițiul dreptului potestativ (a pati -it. )
Importanță: Ex. : obligația de a strămuta proprietatea (obligație de „a da”) implică și obligațiile de a
preda bunul și a-l conserva până la predare, iar, în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, și obligația
de a preda înscrisurile necesare pentru efectuarea înscrierii (art. 1.483 C.civ.); încheierea valabilă a unor
acte juridice: vânzarea unui teren sau construcții trebuie să se facă în formă autentică (art. 1.244 C.civ.),
pe când un antecontract de vânzare-cumpărare a terenului sau construcției respective, nefiind un act
solemn, este deplin valabil, chiar dacă n-a fost încheiat în formă autentică, deoarece nu este generator de
obligaţii de a da, ci numai de a face.

b) Obligaţii civile pozitive, obligaţii civile negative, obligaţii civile pasive.

Această clasificare reprezintă o variantă a clasificării anterioare.

Obligaţiile pozitive sunt acelea care implică o acţiune, deci vom include în această categorie
obligaţia de a da şi obligaţia de a face.
Obligaţiile negative sunt acelea care presupun o abstenţiune, deci includem în această
categorie obligaţia de a nu face.
Obligații pasive - - de a tolera exercițiul dreptului potestativ (a pati -it. ). Ele nu sunt propriu
zis susceptibile de încălcare, întrucât dreptul se exercită fără concursul subiectului pasiv – printr
o manifestare de voință ( de regulă de opțiune).

Importanță. Ex.: în principiu, încălcarea unei obligaţii de a nu face îl pune pe debitor de plin drept (ipso
iure) în întârziere - art. 1.523 alin. (2) lit. b) teza a II-a și lit. e) C.civ., ceea ce nu se întâmplă în mod
sistematic în cazul celor de a face.
- numai unei obligații pasive, de a tolera efectele opțiunii altuia, îi corespunde un așa-
numit „drept secundar”.

c) Obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace

Obligaţiile de rezultat (numite şi obligaţii determinate) sunt acele obligaţii care constau în
îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat, deci caracteristic acestor obligaţii este
faptul că obligaţia este strict precizată sub aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul
asumându-şi îndatorirea ca, desfăşurând o anumită activitate, să atingă un rezultat bine stabilit.
Obligaţiile de mijloace (numite şi obligaţii de diligenţă sau obligaţii de prudenţă şi diligenţă)
sunt acele obligaţii care constau în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa pentru
atingerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultatul preconizat.
Pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat (art. 1.481 NCC) se va ţine
seama îndeosebi de:

- modul în care obligaţia este stipulată în contract;

- existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului;

- gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;

- influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.

Importanță: în ceea ce privește condițiile și proba necesare angajării răspunderii; în cazul obligației
de rezultat debitorul poate doar arăta că un eveniment extern la împiedicat să execute, iar în cazul
obligațiilor de diligență, debitorul poate dovedi cu efect exonerator că a depus toate diligențele cerute de
standardul aplicabil (că nu a greșit cu nimic).

d) Obligaţii civile obişnuite, obligaţii scriptae in rem şi obligaţii propter rem

Obligaţia civilă obişnuită este aceea care incumbă debitorului faţă de care s-a născut, în alte
cuvinte, urmează a fi executată (sau, după cum se mai spune, este opozabilă) „între părţi”, ca şi
dreptul de creanţă. Majoritatea obligaţiilor civile este formată din asemenea obligaţii. Prin art.
1282 alin. 2 NCC legiuitorul a consacrat opozabilitatea extinsă a obligaţiilor strâns legate de un
bun, dacă legea prevede expres aceasta: (2) Drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege,
obligaţiile contractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor
cu titlu particular ai părţilor.

Obligaţia scriptae in rem (numită şi obligaţie opozabilă şi terţilor) este acea obligaţie care se
naşte în legătură cu un lucru şi care îşi produce efectele şi asupra unei terţe persoane care
dobândeşte ulterior un drept real asupra lucrului respectiv chiar dacă această persoană nu a
participat în vreun fel la naşterea raportului juridic ce are în conţinut acea obligaţie. Un exemplu
de o asemenea obligaţie ne este oferit de art. 1811 NCC., care prevede că, dacă locatorul vinde
bunul închiriat, cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare,
constatată printr-un înscris autentic sau printr-un înscris sub semnătură privată având dată certă,
cu excepţia situaţiei în care încetarea locaţiunii din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în chiar
contractul de locaţiune.
Obligaţia propter rem (numită şi obligaţie reală) este îndatorirea ce incumbă, în temeiul legii
sau chiar al convenţiei părţilor, deţinătorului unui lucru, pentru raţiuni precum: protecţia unor
lucruri de importanţă naţională, exploatarea judicioasă ori conservarea unor calităţi ale unor
lucruri importante, existenţa unor raporturi de bună vecinătate etc. Ca exemple de obligaţii
propter rem menţionăm: îndatorirea deţinătorului unui teren agricol de a-l cultiva şi de a asigura
protecţia solului; obligaţia de grăniţuire (art. 560 NCC); etc.
 Importanță: ultimele două se pot opune și succesorilor; atenție ele nu pot fi opuse erga

omnes! e) Obligaţii civile perfecte şi obligaţii civile imperfecte

Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie care se bucură integral de sancţiunea juridică, în
sensul că, în caz de nevoie, creditorul poate obţine concursul forţei coercitive a statului pentru
executarea ei. Cele mai multe obligaţii intră în această categorie.
Obligaţia civilă imperfectă (numită uneori şi obligaţie naturală) este acea obligaţie (tot juridică,
iar nu morală), a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar, în măsura în care ar fi
executată de bunăvoie de către debitor, acesta din urmă nu are dreptul să pretindă restituirea
prestaţiei.

i) – dreptul corelativ se naște lipsit de acțiune; astfel, pentru plata unei datorii născute dintr
un contract de joc sau de pariu nu există drept la acţiune. Cel care pierde nu poate să ceară
restituirea plăţii făcute de bunăvoie. Cu toate acestea, se poate cere restituirea în caz de fraudă
sau dacă acela care a plătit era lipsit de capacitate de exerciţiu ori avea capacitate de exerciţiu
restrânsă-art. 2264 NCC.

Aşadar, sancţiunea juridică a obligaţiei civile imperfecte nu este calea ofensivă a acţiunii, ci
calea pasivă a excepţiei (a apărării), în sensul că, dacă debitorul unei obligaţii imperfecte, deşi nu
putea fi constrâns prin intermediul forţei coercitive a statului să execute acea obligaţie, a
executat-o totuşi de bunăvoie, atunci el nu va mai putea să îl acţioneze în judecată pe fostul său
creditor pentru a obţine restituirea prestaţiei executate de bunăvoie.

ii) – dreptul corelativ devine ulterior lipsit de acțiune; cel care a executat de bunăvoie
obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit (inițial obligația era perfectă dar a devenit
condițional imperfectă, prin prescripție) nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă
la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit (art. 2506 NCC).
Notă: cf. prof. Nicolae acest caz este tot o obligație perfectă, pentru că prescripția nu operează din
oficiu, ci trebuie invocată, iar dacă nu este invocată atunci este sancționată și pe cale de acțiune; în
formularea noastră caracterul imperfect este condiționat însă de invocarea prescripției.

f) Alte clasificări

După izvorul lor, se deosebesc obligaţiile civile născute din acte juridice unilaterale, obligaţiile
civile născute din contracte, obligaţiile civile născute din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii,
obligaţiile civile izvorâte din gestiunea intereselor altei persoane, obligaţiile civile născute din
plata nedatorată, obligaţiile civile născute din îmbogăţirea fără justă cauză.
Într-o altă clasificare, mai putem deosebi obligaţiile simple şi obligaţiile complexe. Această din
urmă categorie ar include obligaţiile afectate de modalităţi (obligaţii afectate de termen şi
obligaţii afectate de condiţie, acestea din urmă fiind numite şi obligaţii condiţionale), obligaţiile
cu pluralitate de părţi (obligaţii divizibile, obligaţii solidare şi obligaţii indivizibile) şi obligaţiile cu
pluralitate de obiecte (obligaţii alternative şi obligaţii facultative).
În sfârşit, după cum pot fi exprimate sau nu în bani, se mai distinge între obligaţii civile
pecuniare şi obligaţii civile de altă natură.
2. Publicitatea drepturilor.

a) Reglementarea generală a publicităţii este cuprinsă în art. 18-24 C. civ. Principalele

reglementări speciale sunt:

- publicitatea imobiliară, realizată prin cartea funciară, este reglementată în art. 876-915 C. civ.
şi în Legea nr. 7/1996

- publicitatea realizată prin Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare de art. 2413 C. civ. şi
de O.G. nr. 89/2000

b) Tipologii de publicitate.

I. În funcţie de modul de realizare, se distinge între publicitatea legală (sau de drept) şi

publicitatea de fapt.

Publicitatea legală (sau de drept) este aceea care se realizează prin modurile şi autorităţile
publice prevăzute de lege. Așadar, dacă legea nu prevede necesitatea publicității, dreptul și
obligația se nasc și sunt opozabile părților și terților.

Publicitatea de fapt este aceea care se realizează de către persoana interesată prin mijloace apte
de a aduce situaţia juridică la cunoştinţa terţilor, altele decât mijloacele de publicitate prevăzute
de lege.

II. În funcţie de efectele sale, se poate distinge între publicitatea cu rol constitutiv, publicitatea
cu rol de opozabilitate faţă de terţi şi publicitatea cu rol de informare.

Publicitatea este constitutivă atunci când condiţionează eficacitatea situaţiei juridice supuse
publicităţii, atât între părţi, cât şi faţă de terţi. Sancțiunea neîndeplinirii este lipsa efectelor între
părți și față de terți.

Publicitatea îndeplineşte rol de opozabilitate faţă de terţi (fiind numită, în doctrină, şi publicitate
confortativă) atunci când situaţia juridică supusă publicităţii îşi produce efectele între părţi
independent de formalitatea de publicitate, însă aceasta condiţionează eficacitatea situaţiei
juridice faţă de terţi. Aceasta este regula în materie de publicitate. Sancțiunea
neîndeplinirii este lipsa efectelor față de terți.
Publicitatea îndeplineşte rol de informare a terţilor (fiind numită şi publicitate declarativă)
atunci când nu condiţionează eficacitatea unei situaţii juridice supuse publicităţii, ci asigură
numai cognoscibilitatea acesteia. Nu s epune problema sancțiunii juridice.

III. În funcţie de sancţiunea neîndeplinirii formalităţii de publicitate, se distinge între

publicitatea necesară (sau obligatorie) şi cea facultativă

Publicitatea este necesară dacă ea condiţionează eficacitatea situaţiei juridice supuse

publicităţii, fie atât între părţi, cât şi faţă de terţi (publicitatea constitutivă), fie numai faţă de
terţi.

Publicitatea este facultativă dacă ea nu condiţionează eficacitatea situaţiei juridice, drepturile

și obligațiile pot fi exercitate, respectiv executate între părţi şi sunt opozabile în sens larg
terţilor, care nu le pot ignora.

c) Regim juridic.

De regulă, publicitatea are efect de opozabilitate, astfel că sancţiunea generală a neîndeplinirii

formalităţii de publicitate constă în inopozabilitatea faţă de terţi a situaţiei juridice supuse
publicităţii,cu excepţia cazului în care terţul a cunoscut situaţia juridică pe altă cale [art. 22 alin.
(1) C. civ.]. Așadar, ca regulă, dacă legea nu prevede altfel, cunoașterea efectivă suplinește
publicitatea.

Cunoaşterea efectivă acoperă însă lipsa publicităţii numai faţă de terţul sau de terţii care se află
în această ipoteză – care au cunoscut aspectul supus publicității [art. 22 alin. (3) C. civ.].
3. Teme de reflecție și grile recapitulative

1. Obligația naturală este o obligație juridică?

2. Ce este publicitatea constitutivă de drepturi?

3. Care este regula în ce privește rolul publicității drepturilor?

4. În materia raporturilor de obligații:

a) obligația locatorului nu poate avea natura unei obligații scriptæ in rem (opozabilă și terților)
decât în cazul în care bunul care face obiectul prestației locatorului este un imobil înscris în cartea
funciară;
b) în cazul în care a operat prescripția extinctivă, dar ulterior debitorul plătește voluntar
obligația imperfectă, acesta nu poate pretinde restituirea prestației;

c) în cazul în care obligația este afectată de un termen, se consideră, supletiv, că termenul este
stipulat în favoarea ambelor părți.

5. Obligaţia reală:
a) este corelativă unui drept real;
b) constă în îndatorirea de a transmite sau de a constitui un drept real;
c) este corelativă unui drept de creanţă.