DREPT CIVIL.

TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR

CONSIDERAȚII GENERALE CU PRIVIRE LA OBLIGAȚIILE CIVILE

Raportul obligațional reprezintă un raport juridic al Art. 1164 din Codul

cărui subiect activ (creditorul) este îndreptățit să ceara civil – Conţinutul raportului
subiectului pasiv (debitorul) o prestație - să dea, să facă obligaţional.
sau să nu facă ceva, ce în absența angajamentului juridic, Obligaţia este o
legătură de drept în virtutea
debitorul ar fi putut face. căreia debitorul este ţinut să
procure o prestaţie
creditorului, iar acesta are
dreptul să obţină prestaţia
datorată.

I. STRUCTURA OBLIGAȚIEI CIVILE – subiecte, conținut, obiect, sancțiune

(subînțeleasă)

1. Subiectele:
Subiectul activ – creditor
Subiectul pasiv – debitor

Sunt situații în care subiectele poartă denumiri diferite. De exemplu, în cazul

obligațiilor izvorâte din delicte civile creditorul e victima prejudiciului, iar debitorul e
făptuitorul/autorul; pentru obligațiile născute din contracte, denumirea părților este
generată de specificul contractului.
În multe raporturi juridice, fiecare subiect este și creditor, și debitor, căci are nu
numai drepturi, ci și obligații. De exemplu, în cazul contractului de vânzare – cumpărare:
vânzătorul este creditorul primirii prețului, dar și debitorul predării bunului; simetric,
cumpărătorul este debitorul predării prețului și creditorul primirii bunului. La fel, în cazul
unor alte obligații născute din contracte sinalagmatice, cum ar fi locațiunea: locatarul este
creditorul primirii folosinței bunului și debitorul plății numite chirie, iar locatorul e debitorul
asigurării folosinței bunului și creditorul primirii chiriei.

2. Conținutul: drepturile de creanță și datoriile părților, latura activă și latura

pasivă de natură patrimonială.

3. Obiectul: prestațiile părților (la care creditorul este îndreptățit și de care

debitorul este ținut), conduita acestora, acțiunile și inacțiunile.
 prestația pozitivă de a da reprezintă transmiterea sau constituirea unui drept
real;
Potrivit art. 1483 alin. (1) din Codul civil, prestația de a strămuta proprietatea
(transferul dreptului de proprietate) implică și prestația de a preda lucrul iar, atunci când
este cazul, prestația de a-l conserva până la predare.
 prestația pozitiva a face reprezintă orice altă prestație pozitivă, cu excepția
celei de a da;
 prestația de a nu face/negativă cu caracter special reprezintă o abstențiune.

4. Sancțiunea
Sancțiunea obligației constă:

1
 - din perspectiva creditorului, în totalitatea mijloacelor juridice pe care le poate
exercita, de regulă, cu ajutorul forței de constrângere a statului, pentru a obține sau păstra
prestația care i se datorează de către debitor.
- din perspectiva debitorului, din mijloacele juridice pe care legea i le pune la
dispoziție pentru a se libera de datorie, prin executarea prestației datorate, atunci când
creditorul refuză ori nu poate să o primească, debitorul având interesul să stingă raportul
obligațional prin executare.

I. CLASIFICAREA OBLIGAȚIILOR CIVILE

Art. 1165 Cod civil
1. După izvorul obligației Izvoarele obligaţiilor.
1.1. Obligații născute din acte juridice – contracte și Obligaţiile izvorăsc din
acte juridice unilaterale contract, act unilateral,
gestiunea de afaceri,
1.2. Obligații născute din fapte juridice: îmbogăţirea fără justă cauză,
plata nedatorată, fapta ilicită,
- stricto sensu (licite) – gestiunea intereselor altuia/de precum şi din orice alt act
afaceri, plata lucrului nedatorat, îmbogățirea fără justă cauză; sau fapt de care legea leagă
- ilicite/delicte civile – fapta cauzatoare de prejudicii naşterea unei obligaţii.

1.3. Orice alte fapte sau acte de care legea leagă nașterea unor obligații

2. După natura prestației care formează obiectul – pozitive (a da, a face)

sau negative (a nu face)

3. În funcție de obiect, avem obligații de mijloace (de prudență sau de

diligență) și obligații de rezultat (determinate).
a) La obligațiile de rezultat (de exemplu într-un contract de vânzare–
cumpărare): obiectul obligației nu e format doar dintr-o anumită prestație, ci și din
rezultatul spre care se tinde prin acea prestație (rezultatul face parte din obiectul
obligației).
b) La obligațiile de mijloace (obligația avocatului de a pune în valoare toate
cunoștințele juridice și diligența necesară pentru a câștiga procesul în care clientul său
este parte; obligația unui medic de a trata un pacient pentru vindecarea lui de o anumită
maladie etc.): obiectul obligației este constituit numai de prestație, nu și de rezultatul spre
care se tinde prin acea prestație.
Importanța acestei distincții rezidă în faptul că în cazul obligațiilor de rezultat se
consideră executate numai dacă este atins rezultatul, pe când în cazul obligațiilor de
mijloace poate fi considerată executată deși nu s-a atins rezultatul, în măsura în care
debitorul a recurs la mijloacele necesare și posibile și a dat dovadă de diligență și
prudență în conduita sa, făcând tot ceea ce este în stare să facă pentru atingerea
rezultatului urmărit.

4. După sancțiune:
a) obligații civile perfecte, care se bucură de o deplină sancțiune sub aspect
juridic;
b) obligații naturale sau imperfecte, fără a se confunda cu obligațiile morale,
au totuși o sancțiune juridică limitată

5. După opozabilitate:
- obligații civile simple/propriu-zise, obligații propter rem și scriptae in rem.
a) Obligațiile propter rem (obligațiile reale de a face) sunt obligații strâns

2
legate de un lucru, imobil sau mobil, astfel încât se
transmit odată cu acesta.
Aceste obligații sunt adevarate sarcini reale ce incumba Exemple:
titularului unui drept real privitor la bunul transmis și se pot art. 655 Cod civil -
Proprietarul este obligat să
naște din lege sau din convenția părților.
asigure întreținerea spațiului
Ele decurg din „stăpânirea unor bunuri” și „obligă numai care constituie bunul
în legătură cu acele lucruri”, adică propter rem. principal, astfel încât clădirea
Obligațiile propter rem sunt opozabile deținătorului actual să se păstreze în stare bună.
și celor succesivi ai bunului. Ele nu se sting indiferent de Art. 759 Cod civil - Prin
actul de constituire se pot
transmiterea dreptului de proprietate, fiind sarcini ale bunului,
impune în sarcina
sancţiunea nerespectării lor fiind de natură contravenţională proprietarului fondului aservit
sau penală. Prejudiciul civil este reparat pe calea unei anumite obligații pentru
răspunderi civile. asigurarea uzului și utilității
Obligația urmează fondul servant și incumbă tuturor fondului dominant.
proprietarilor succesivi ai acestui fond.

Exemple:
b) Obligațiile scriptae in rem (obligații opozabile Art. 1811 Cod civil -
terților) sunt atât de strâns legate de posesia unui bun, Opozabilitatea contractului
încât creditorul nu își poate realiza creanța sa decât dacă de închiriere (locațiune) față
dobânditorul unui bun imobil.
posesorul actual al lucrului îndeplinește obligația
corespunzătoare

FORMAREA ȘI EFECTELE CONTRACTULUI Codul civil

Art. 1169 - Libertatea
de a contracta. Părţile sunt
libere să încheie orice
Codul civil consacră principiul libertății contractuale ca contracte şi să determine
expresie a autonomiei de voință și limitele acestei manifestări conţinutul acestora, în
impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri. limitele impuse de lege, de
ordinea publică şi de bunele
Fundamentul contractului este libertatea contractuală. moravuri.
Art. 11 - Respectarea
ordinii publice şi a bunelor
Definiție: Conform art. 1166 din Codul civil, contractul moravuri. Nu se poate
este acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu deroga prin convenţii sau
acte juridice unilaterale de la
intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic. legile care interesează
ordinea publică sau de la
bunele moravuri.
Art. 14 Buna-credinţă.
(1) Orice persoană
fizică sau persoană juridică
trebuie să îşi exercite
drepturile şi să îşi execute
obligaţiile civile cu bună-
credinţă, în acord cu ordinea
publică şi bunele moravuri.
(2) Buna-credinţă se
prezumă până la proba
contrară.
Art. 1170 - Buna-
credinţă. Părţile trebuie să
acţioneze cu bună-credinţă
atât la negocierea şi
încheierea contractului, cât şi
pe tot timpul executării sale.
Ele nu pot înlătura sau limita
această obligaţie.
3
 CLASIFICAREA CONTRACTELOR CIVILE
Art. 1171 – „Contractul
1. Contracte sinalagmatice și contracte este sinalagmatic atunci
unilaterale cand obligatiile nascute din
acesta sunt reciproce si
interdependente. In caz
După conținutul lor, Codul civil împarte contractele în contrar, contractul este
sinalagmatice și unilaterale. unilateral, chiar daca
executarea lui presupune
obligatii in sarcina ambelor
parti.”

Interdependența obligațiilor este înțeleasă prin cauză, dar cu o dublă semnificație:

- într-o primă semnificație ca un element de validitate a contractului, care se referă la
încheierea contractului, astfel într-un contract sinalagmatic fiecare parte se obligă pentru
că are reprezentarea subiectivă că și cealaltă parte se va obliga
- într-o a doua semnificație, dincolo de momentul încheierii contractului, cauza se
prelungește pe terenul executării contractului, așa încât, într-un contract sinalagmatic, o
parte își execută propria obligație pentru că are reprezentarea subiectivă că și cealaltă
parte își va executa obligația.
Contractele sinalagmatice imperfecte. În anumite situații, în cadrul contractelor
unilaterale, ulterior încheierii lor, creditorul își asumă obligații. De exemplu, în cadrul
contractului de depozit, de exemplu, dacă depozitarul a făcut unele cheltuieli pentru
conservarea bunului aflat în depozit, deponentul va fi obligat să îi plătească valoarea
acestora. Într-o asemenea situație, se nasc obligații în sarcina ambelor părți contractante,
obligații care, deși sunt reciproce, nu sunt interdependente (de aici denumirea de
contracte imperfecte). Caracterul reciproc este insuficient pentru a ne găsi în prezența
unui contract sinalagmatic.
Importanța practică a distincției între contractele sinalagmatice și cele
unilaterale :
a) Din punct de vedere probator: de regulă, atunci când este vorba de un
contract sinalagmatic, trebuie respectată condiția dublului sau multiplului exemplar; în
cazul contractelor unilaterale, înscrisul sub semnătură privată este suficient a fi redactat
într-un singur exemplar și remis creditorului.
Din perspectiva regulilor speciale aplicabile lor – caracterul reciproc și
interdependent al contractelor sinalagmatice determină următoarele efecte specifice ale
acestora:
 excepția de neexecutare a contractului (când se încalcă principiul
simultaneității obligațiilor);
 rezoluțiunea sau rezilierea contractului (desființarea contractului în cazul
neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale de către cealaltă parte);
 riscurile neexecutării contractului datorită forței majore sau cazului fortuit
generează efecte diferite, în primul rând, datorită reciprocității prestațiilor generând adesea
o obligație de restituire, ceea ce nu e cazul la contractele unilaterale (sau cel puțin,
eventuala obligație de restituire în cazul lor, nu este una de natură contractuală).

2. Contracte cu titlu oneros și contracte cu titlu gratuit – având în vedere

criteriul scopului urmărit de părți la încheierea lor
Există contracte sinalagmatice cu titlu gratuit, de exemplu donația cu sarcină, atât
timp cât sarcina nu echivalează sau depășește valoarea bunului donat, întrucât

4
echivalența prestațiilor este un criteriu subsidiar.

A. Contractele cu titlu oneros Codul civil

Art. 1172 alin. (1) –
Contractul prin care fiecare
parte urmărește să își
procure un avantaj în
schimbul obligațiilor asumate
este cu titlu oneros.
Contractele cu titlu oneros, după criteriul
certitudinii/incertitudinii existenței și/sau întinderii obligațiilor,
sunt de două feluri – comutative și aleatorii: Codul civil
art. 1173 alin. (1) – Este
comutativ contractul în care,
a) Oneros comutativ:
la momentul încheierii sale,
existența drepturilor și
Majoritatea contractelor au caracter comutativ: vânzarea, obligațiilor părților este certă,
locațiunea, schimbul, antrepriza etc. iar întinderea acestora este
determinată sau
determinabilă.

b) Oneros aleatoriu: Codul civil

art. 1173 alin. (2) – Este
Intră în această categorie: contractul de asigurări, aleatoriu contractul care, prin
natura lui sau prin voința
contractul de rentă viageră, contractul de întreținere viageră părților, oferă cel puțin uneia
etc. dintre părți șansa unui câștig
și o expune totodată la riscul
unei pierderi, ce depind de
un eveniment viitor și incert.

Importanța practică a distincției între contractele comutative și cele aleatorii: în

materia leziunii, care poate fi invocată doar în cazul contractelor comutative.

B. Contractele cu titlu gratuit Codul civil

Art. 1172 alin. (2) –
Contractul prin care una
dintre părți urmărește să
Aceste contracte se divid în: liberalități și contracte
procure celeilalte părți un
dezinteresate. beneficiu, fără a obține în
schimb vreun avantaj, este
cu titlu gratuit.

a) Liberalitățile: presupun o diminuare a patrimoniului celui ce le încheie

(donația spre exemplu) – una dintre părți se însărăcește și cealaltă se îmbogățește.

b) Contractele dezinteresate: serviciul procurat unei părți nu presupune o

micșorare a patrimoniului (comodatul, în măsura în care folosința de către împrumutat nu
uzează bunul cât să se producă o scădere în patrimoniul celui ce împrumută) – o parte se
obligă să presteze un serviciu fără a se însărăci pe sine și nici în scopul îmbogățirii
celeilalte părți.

Exemple: comodatul, mandatul gratuit, depozitul gratuit, împrumutul gratuit.

5
 Importanța practică a distincției între contractele cu titlu oneros și cele cu
titlu gratuit:
(1) la cele cu titlu gratuit, forma este riguros reglementată (la donație este impusă
forma autentică ad validitatem);
(2) la cele cu titlu oneros, răspunderea este riguros reglementată la anumite garanții
(contra evicțiunii ori viciilor);
(3) numai la gratuite se pune problema reducțiunii liberalităților excesive sau a
raportului donațiilor.

3. Contracte consensuale, contracte solemne și contracte reale –

clasificare ce are la bază criteriul modului lor de formare valabilă
a) Contractele consensuale: sunt acele contracte care se încheie prin simplul
acord de voințe a părților (solo consensu), fără nicio formalitate.
b) Contractele solemne: sunt acele contracte pentru a căror încheiere valabilă
este necesar ca acordul de voință a părților să îmbrace o anumită formă sau să fie însoțit
de anumite solemnități prevăzute de lege.
Forma autentică este doar una din posibilele forme de exprimare a solemnității.
Alteori forma scrisă poate fi o cerință de solemnitate sau chiar accesul publicului. Exemple
de contracte solemne care trebuie încheiate în forma înscrisului autentic: contractele prin
care se transferă sau se strămută drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea
funciară; donația (cu excepția donațiilor indirecte, celor deghizate și a darurilor manuale –
art. 1011 alin. (2) Nu sunt supuse dispoziţiei alin. (1) donaţiile indirecte, cele deghizate şi
darurile manuale); contractul de ipotecă; vânzarea imobilelor.
c) Contractele reale: sunt acele contracte pentru a căror formare valabilă, pe
lângă acordul de voință al părților, este necesară și remiterea manuală (tradițiunea) a
bunului care este obiectul prestației uneia dintre părți. Prin urmare, aceste contracte au un
izvor complex, constând nu doar în acordul de voință, ci și un element material, altfel am
putea avea doar o promisiune de încheiere a actului. Tradițiunea este așadar un element
de validitate pentru contractele reale.
Se includ în această categorie: împrumutul de consumație, contractul de transport,
donația prin intermediul darului manual, comodatul (împrumutul de folosință), depozitul și
contractul de gaj.

4. Contracte numite (reglementate expres de legea

civilă și calificate prin denumiri speciale) și nenumite Codul civil
(calificarea legii) Art. 1168 Regulile aplicabile
Importanța clasificării: contractelor nenumite -
Contractelor nereglementate
Contractelor numite li se aplică prevederile specifice, iar de lege li se aplică
în cazul contractelor nenumite – li se aplică mai întâi regulile prevederile prezentului
generale, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile capitol, iar dacă acestea nu
speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai sunt îndestulătoare, regulile
mult. speciale privitoare la
contractul cu care se
aseamănă cel mai mult.

5. Contracte cu executare dintr-odată sau cu executare succesivă sau

continuă – clasificare în funcție de criteriul modului și al duratei de executare
a) Contracte cu executare instantanee, imediată: acel contract care presupune
o singură prestație (de exemplu vânzarea – chiar dacă prețul s-ar plăti în rate (modalitate
de executare a unei prestații unice), este vorba de o eșalonare a aceleiași prestații);
b) Contracte cu executare succesivă: acele contracte a căror executare

6
presupune mai multe prestații eșalonate în timp. Exemple: contractul de locațiune,
contractul de arendare, contractul de societate etc.
Importanța distincției: sancțiunea pentru neexecutarea culpabilă sau pentru
executarea necorespunzătoare este rezoluțiunea în cazul contractelor sinalagmatice cu
executare dintr-odată, contractul desființându-se cu efect retroactiv, iar în cazul
contractelor sinalagmatice cu executare succesivă va interveni rezilierea, care are ca efect
desființarea contractului numai pentru viitor.
În materia contractului de întreținere și a contractului de rentă viageră operează
rezoluțiunea și nu rezilierea.

6. Contracte principale și contracte accesorii

Clasificarea are în vedere criteriul raportului dintre ele, și prezintă importanță pentru
verificarea validității contractului.

7. Contracte translative sau constitutive de drepturi și contracte

declarative (după criteriul efectului lor)
a) Contractele translative sau constitutive: sunt acele contracte care dau
naștere unui drept subiectiv civil ce nu a existat anterior (produc efecte numai pentru viitor,
ex nunc). Exemple: convenția de partaj, contractul de ipotecă etc.
Contractele pot fi: translative sau constitutive de drepturi reale și doar constitutive
de drepturi de creanță.
b) Contractele declarative: sunt acelea care au ca efect consolidarea sau
definitivarea unui drept subiectiv civil preexistent, (produc efecte juridice și pentru trecut,
ex tunc) Exemple: tranzacția poate produce efecte declarative.

8. Contracte propriu-zise, de adeziune și forțate (în funcție de posibilitatea

sau imposibilitatea părților de a stabili conținutul contractului prin negocieri, adică prin
acordul de voințe)
a) Contractele propriu-zise (negociate): sunt acele contracte în care toate
condițiile și clauzele lor, natura, întinderea și calitatea prestațiilor la care se obligă părțile
contractante sunt rezultatul negocierilor libere.
b) Contractele de adeziune: art. 1175 Cod civil prevede că se poate vorbi de un
astfel de contract atunci când clauzele sale esențiale sunt impuse ori sunt redactate de
către una dintre părți, pentru aceasta sau ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte
neavând decât să le accepte ca atare. Exemple: contractul de transport de persoane pe
calea ferată, abonamentul la radio și televiziune, abonamentele telefonice, contractele de
asigurare, contractul de furnizare a apei, a electricității, a gazului etc.
c) Contractele forțate: acele contracte pe care suntem obligați prin lege să le
încheiem și al căror conținut, în principiu, este stabilit tot prin lege. Exemple: contractul de
asigurare pentru proprietarii de autoturisme noi, contractul de asigurare a unor bunuri de
mare importanță – cum sunt imobilele – pentru anumite riscuri.

9. Contracte-cadru și contracte de executare a contractului-cadru

a) Contractul-cadru este acordul prin care părțile convin să negocieze, să
încheie sau să mențină raporturi contractuale ale căror elemente esențiale sunt
determinate de acesta.
b) Contractul de executare a contractului-cadru este o convenție ulterioară prin
care se precizează modalitatea de executare a contractului cadru, în special termenul și
volumul prestațiilor, precum și, dacă este cazul, prețul acestora.

FORMAREA ȘI ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI

7
 Formarea contractului se referă la întâlnirea celor două voințe sau a mai multor,
după cum contractul e bi sau multilateral. De aceea încheierea este reglementată în
paragraful referitor la consimțământ – exprimarea voinței juridice înseamnă exprimarea
consimțământului tuturor părților contractante, dar nu este suficient ca fiecare parte să își
exprime consimțământul, ci este necesar ca voințele lor juridice să se întâlnească.

Astfel înțeleasă, formarea contractului este un proces care îmbrăca două forme:
a) Forma tipică – ceea ce presupune existența a patru elemente (ofertă,
acceptarea ofertei, momentul și locul încheierii contractului); aceasta este structura
tipică/simplificată.
b) Forma negociată – ce desemnează procesul de negociere în urma căruia
părțile contractante dau conținut voinței lor juridice și își ajustează acest conținut al voinței
juridice în funcție de rezultatul negocierii.

În art. 1182 sunt evocate aceste două tipuri de formare - contractul se încheie prin
negocierea lui de către părți (forma negociată) sau prin acceptarea fără rezerve a unei
oferte de a contracta (forma tipică).

Potrivit art. 1182 din Codul civil, încheierea are în vedere atât întâlnirea voințelor
părților contractului pentru a realiză acordul de voință (1), cât și condițiile necesare pentru
valabilitatea acestui acord (2). Încheierea presupune două elemente esențiale: acordul de
voință și condițiile de validitate (de fond și de formă).

Formarea contractului
I. STRUCTURĂ SIMPLIFICATĂ (tipică)
1. Oferta de a contracta
1.1. Noțiune
Potrivit art. 1188 alin. (1) din Codul civil, prin ofertă se înțelege propunerea făcută de
o persoană (parte) pentru încheierea unui contract, propunere care trebuie să conțină
suficiente elemente pentru formarea contractului și să exprime intenția juridică a
ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar. Astfel, prin acceptarea
ofertei se poate încheia contractul.
Oferta poate fi făcută atât în scris, cât și oral, iar dacă legea prescrie o anumită
formă pentru încheierea valabilă a contractului pe cale a se forma, atât oferta, cât și
acceptarea ofertei de a contracta, trebuie emise în forma prevăzută de lege. Prin urmare,
oferta de vânzare a unui imobil trebuie făcută în formă autentică, nerespectarea acestei
cerințe atrăgând nevalabilitatea ofertei, dar având valoarea unei intenții de negociere.

1.2. Oferta și alte manifestări de voință

a) Oferta se distinge de cererea de ofertă al cărei rol este acela de a aduna
informații privind posibilitățile de contractare existente. Art. 1990 din Codul civil prevede că
solicitarea de a formula oferte, adresată uneia sau mai multor persoane determinate, nu
constituie prin ea însăși, ofertă de a contracta.
b) Oferta se distinge și de intenția de a negocia La intenția de a negocia, nu
mai avem structură simplificată, ci încheierea se realizează pe bază de negociere.

1.3. Condițiile juridice ale ofertei

a) Să conțină suficiente elemente pentru încheierea contractului.
b) Să exprime intenția juridică reală, serioasă, neviciată a promitentului (ofertantului)
de a se obliga juridic (ofertă este un act juridic unilateral).

1.4. Forța juridică

Codul civil
Art. 1191
8 (1) Oferta este irevocabilă de
îndată ce autorul ei se obligă
să o mențină un anumit
 Codul civil consideră că uneori oferta e revocabilă, alteori irevocabilă.
A. Oferta irevocabilă
Oferta este irevocabilă atunci când:
 ofertantul acordă un termen pentru acceptare, el este obligat să o mențină
înăuntrul acelui termen;
 poate fi considerată astfel în temeiul acordului părților, al practicilor
statornicite între părți - al negocierilor, al conținutului ofertei sau al uzanțelor.
În orice altă situație, dacă oferta este fără termen, ea se consideră a fi revocabilă.

Oferta de a contracta are forță juridică specială, întrucât prin simpla acceptare, dacă
acceptarea intervine în termenul expres menționat în ofertă sau într-o durată de timp
rezonabilă, contractul se încheie chiar dacă ofertantul și-a manifestat voința de a revoca
oferta.
Deși irevocabilă, oferta poate fi retrasă. Noțiunea de revocare este diferită de cea
de retragere. Art. 1200 din Codul civil prevede că oferta, acceptarea, precum și revocarea
acestora produc efecte numai din momentul în care ajung la destinatar, chiar dacă acesta
nu ia cunoștință de ele din motive care nu îi sunt imputabile.

A. Oferta revocabilă Oferta fără termen adresată

unei persoane absente
În ipoteza unei oferte fără termen și care nu se Codul civil
încadrează în situațiile prevăzute de art. 1191 alin. (1), teza a art. 1193 din Codul civil (1)
doua, ne găsim în prezența unei oferte revocabile. Oferta fără termen de
Ofertantul poate revoca oferta, deși a ajuns la destinatar, acceptare, adresată unei
dar cu anumite consecințe. Revocarea poate interveni numai în persoane care nu este
prezentă, trebuie menținută
măsură în care a trecut o durată rezonabilă necesară pentru un termen rezonabil, după
menținerea ofertei. Art. 1193 alin. (2) prevede în mod expres că, împrejurări, pentru ca
deși nu are termen, ofertă adresată unei persoane care nu e destinatarul să o primească,
prezentă trebuie menținută un termen rezonabil, după să o analizeze și să
împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească, analizeze și expedieze acceptarea. (2)
Revocarea ofertei nu
să expedieze acceptarea. împiedică nu împiedică
încheierea contractului decât
Dacă se revocă oferta în termenul rezonabil, este o dacă ajunge la destinatar
revocare intempestivă (dacă destinatarul suferă un prejudiciu, înainte ca ofertantul să
ofertantul trebuie să îl repare fiindcă, deși fără termen, în primească acceptarea sau,
după caz, înaintea săvârșirii
intervalul menționat, ofertă revocabila are forță juridică, dar o actului ori faptului care,
forță inferioară celei a ofertei irevocabile). potrivit prevederilor art. 1186
alin. (2), determină
Temeiul juridic al răspunderii ofertantului pentru revocarea încheierea contractului. (3)
intempestivă este o răspundere civile delictuale, cu o formă Ofertantul răspunde pentru
prejudiciul cauzat prin
specială, fundamentată pe abuzul de încredere ca formă revocarea ofertei înaintea
particulară de răspundere civilă, ca efect al exercitării dreptului expirării termenului prevăzut
de a revoca oferta, ca drept subiectiv civil, cu depășirea limitelor la alin. (1).
sale materiale și juridice.

Răspunderea civilă delictuală presupune și existența unui prejudiciu suferit de

destinatarul ofertei, prejudiciu care trebuie dovedit.

1.5. Caducitatea ofertei

Conform art. 1195 din Codul civil, oferta devine caducă dacă:

9
 a) acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, în termenul
rezonabil;
b) destinatarul o refuză.

Caducitatea intervine înainte ca actul juridic să își fi produs efectele și îl lipsește de

efecte. Dacă acceptarea ajunge peste termen la ofertant, oferta rămâne caducă. Cu toate
acestea, dacă acceptarea este făcută în termen, dar ajunsă la ofertant după expirarea
termenului, din motive neimputabile acceptantului, prin excepție, contractul se consideră
încheiat, dar cu o precizare – ofertantul, de această dată, trebuie să îl înștiințeze că nu e
de acord cu încheierea contractului.
Conform art. 1194 alin. (1) din Codul civil, oferta fără termen de acceptare adresată
unei persoane prezente rămâne fără efecte dacă nu este acceptată de îndată. Oferta fără
termen de acceptare adresată unei persoane prezente rămâne fără efecte dacă nu este
acceptată de îndată. Decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei
irevocabile numai atunci când natura afacerii sau împrejurările o impun. Oferta va deveni
caducă numai prin prisma naturii afacerii (de exemplu, dacă vorbim de o ofertă de a
contracta cu caracter intuitu persoane) sau a împrejurărilor.

1.6. Pactul de opțiune și promisiunea de a contracta

a) Pactul de opțiune
Pactul de opțiune este un act juridic complex ce presupune atât un acord de voință,
o înțelegere între cele două părți, dublată de o manifestare unilaterală de voință.

b) Oferta irevocabilă și promisiunea de a contracta

Promisiunea de a contracta presupune o dublă manifestare de voință viitoare a
părților. Promisiunea de a contracta este un contract (un act juridic bilateral), pe când
oferta este doar un act juridic unilateral, revocabil sau irevocabil, după caz.

2. Acceptarea ofertei de a contracta

2.1. Noțiune
Acceptarea constă în manifestarea voinței juridice a unei persoane de a încheia un
contract în condițiile stabilite în oferta ce i-a fost adresată în acest scop. Acceptarea poate
fi făcută și ea în scris sau oral. Acceptarea trebuie făcută într-o anumită formă, corelativ
ofertei, atunci când legea prevede o anumită formă solemnă pentru încheierea valabilă a
actului.

2.2. Condițiile acceptării

a) Acceptarea trebuie să fie emisă în forma cerută de lege pentru valabilitatea
contractului proiectat – lipsa formei atrage nulitatea absolută a acceptării.
b) Acceptarea trebuie să fie în concordanță cu oferta – să fie pură și simplă –
destinatarul trebuie să accepte integral oferta, fără a formula rezerve sau a propune
modificări cu privire la clauzele esențiale ale viitorului contract. În caz contrar,
consimțământul nu constituie acceptare, având valoare eventuală de contraofertă.
c) Acceptarea să fie neîndoielnică.
d) Acceptarea trebuie formulată în termen. Ea nu trebuie să fie tardivă, ci să
ajungă la ofertant în termenul stabilit sau în termenul considerat, după împrejurări, ca fiind
rezonabil, atunci când oferta este fără termen și adresată unei persoane absente.

2.3. Comunicarea acceptării

Potrivit art. 1200 alin. (2) din Codul civil, comunicarea acceptării trebuie făcută prin
mijloace cel puțin la fel de rapide ca cele folosite de ofertant, dacă din lege, din acordul
părților, din practicile statornicite între acestea sau din alte asemenea împrejurări nu

10
rezultă contrariul.

3. Momentul încheierii contractului

Distingem între situația în care contractul se încheie între persoane prezente și cea
în care se încheie între absenți (persoane care nu se află în același loc și timp)
3.1. Dacă se încheie între persoane prezente și oferta este fără termen,
momentul coincide cu acela al declarării acceptării ofertei, integral și fără rezerve.
Declararea acceptării trebuie să intervină imediat, astfel încât ofertantul o cunoaște în
chiar momentul exprimării ei de către cealaltă parte. Prin urmare, în acel moment
contractul este încheiat.
3.2. Dacă se încheie între persoane absente, există un decalaj de loc și de timp.
Pentru a se determina momentul încheierii contractului există mai multe teorii sau sisteme:
a) Sistemul recepțiunii ofertei: potrivit căruia contractul s-ar încheia în momentul
în care oferta ajunge la destinatar;
b) Sistemul expedierii acceptării: potrivit căruia contractul se consideră încheiat
în momentul când destinatarul ofertei a expediat acceptarea prin scrisoare, telegramă etc.,
chiar dacă nu a ajuns la ofertant;
c) Sistemul recepțiunii acceptării: contractul se consideră încheiat în momentul
în care acceptarea a ajuns la ofertant, numai într-un asemenea moment, acceptarea se
definitivează, neputând fi revocată;
d) Sistemul informării sau luării la cunoștință: potrivit căruia, momentul încheierii
contractului este acela în care ofertantul a luat la cunoștință despre conținutul acceptării.

Codul civil consacră sistemul recepției acceptării ca sistem aplicabil pentru

determinarea momentului încheierii contractului.
Art. 1186 alin. (1) din Codul civil prevede regula în această privință - contractul se
încheie în momentul și în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu
ia cunoștință de ea din motive care nu îi sunt imputabile. Sistemul se bazează pe o
prezumție tacită a luării la cunoștință a acceptării de către ofertant.

4. Locul încheierii contractului

Dacă nu sunt prezente în același loc și în același moment în timp, de regulă, locul
încheierii contractului este unde se află ofertantul. În cazul contractelor solemne, acestea
se încheie la locul unde s-au îndeplinit formalitățile prevăzute de lege pentru încheierea lor
valabilă. Dacă se încheie contractul printr-un act făcut de destinatar, locul încheierii este
acela unde se află destinatarul.

PRINCIPII ÎN NEGOCIEREA CONTRACTELOR

1. Principiul bunei-credințe (bona fides)

Principiu ce are legătură cu principiul libertății de voință, al autonomiei de voință
manifestat în forma libertății de a contracta. Libertatea de a contracta implică buna-
credință pe parcursul negocierilor.
Art. 1183 din Codul civil prevede că părțile au libertatea inițierii, desfășurării și ruperii
negocierilor și nu pot fi ținute răspunzătoare pentru eșecul acestora. De asemenea, acela;I
text de lege stabilește exigența imperativă a negocierilor cu bună-credință - partea care se
angajează într-o negociere este ținută să respecte exigențele bunei-credințe. Părțile nu pot
conveni limitarea sau excluderea acestei exigențe.
Aprecierea bunei-credințe este o chestiune de fapt. Aceasta implică faptul că, mai
întâi avem o prezumție de bună-credință, iar partea care invocă reaua credință a celeilalte
părți trebuie să o probeze. Sunt totuși situații din care se degajă o prezumție contrară celei

11
de bună-credință, așa cum se instituie în cadrul art. 1183 alin. (3) din Cod care prevede că
este contrară exigențelor bunei-credințe, între altele, conduita părții care inițiază sau
continuă negocieri fără intenția de a încheia contractul.

2. Principiul confidențialității negocierilor

Obligația de confidențialitate este a doua obligație legală reținută în faza negocierii.
Ea este prevăzută de art. 1184 din Codul civil, conform căruia atunci când o informație
confidențială este comunicată de către o parte în cursul negocierilor, cealaltă parte este
ținută să nu o divulge și să nu o folosească în interes propriu, indiferent dacă se încalcă
sau nu contractul. Încălcarea acestei obligații atrage răspunderea părții în culpă.

EFECTELE JURIDICE ALE CONTRACTELOR CIVILE

1. Principiul forței obligatorii a contractului civil
2. Principiul relativității efectelor contractului civil
3. Principiul opozabilității efectelor contractului civil

1. Principiul forței obligatorii

Regulile principiului forței Codul civil - Art. 1270 alin (1) Contractul valabil încheiat
are putere de lege între părțile contractante.
obligatorii

•Regula conformității executării – Contract este valabil încheiat trebuie să fie

executat întocmai cum obligațiile părților au fost asumate de către părți.

•Regula simetriei are mai multe Codul civil - art. 1270 alin (2) – Contractul se modifică
forme de manifestare, fiind expresia sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze
principiului mutuus consensus și mutuus autorizate de lege.
disensus: odată ce a fost valabil încheiat,
contractul poate fi modificat/stins doar prin acordul părților contractante.

În aplicarea sintagmei „Cu
excepția cazurilor prevăzute de lege”
este inclusă denunțarea unilaterală, care
presupune încetarea efectelor juridice
ale unui contract civil prin manifestarea
unilaterală de voință a uneia dintre
părțile contractante.
Codul civil art. 1276 – „Denunţarea unilaterală. (1)
Dacă dreptul de a denunţa contractul este recunoscut
uneia dintre părţi, acesta poate fi exercitat atât timp
cât executarea contractului nu a început. (2) În
contractele cu executare succesivă sau continuă,
acest drept poate fi exercitat cu respectarea unui
termen rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea
executării contractului, însă denunţarea nu produce
efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care se
află în curs de executare. (3) Dacă s-a stipulat o
prestaţie în schimbul denunţării, aceasta produce
efecte numai atunci când prestaţia este executată. (4)
Dispoziţiile prezentului articol se aplică în lipsă de
convenţie contrară.

Distingem:
- denunțarea unilaterală aplicabilă contractelor cu executare dintr-o dată (contract de
vânzare de exemplu) - denunțarea unilaterală nu este posibilă decât în măsura în care
Codul civil - art. 1277 – „Contractul pe durată
12
nedeterminată. Contractul încheiat pe durată
nedeterminată poate fi denunţat unilateral de oricare
dintre părţi cu respectarea unui termen rezonabil de
executarea contractului nu a început;
- denunțarea unilaterală aplicabilă contractelor cu executare succesivă (contract de
închiriere): denunțarea contractului este posibilă doar cu acordarea unui termen rezonabil
de preaviz. Părțile au posibilitatea denunțării contractului dacă nu au stabilit în el termenul
contractului.

•Regula executării cu bună-credință a contractului:

Părțile sunt obligate să manifeste
bună-credință pe durata negocierilor. Codul civil - art. 1170: Părţile trebuie să acţioneze cu
Cel care invocă reaua credință bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea
trebuie să dovedească existența contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu
pot înlătura sau limita această obligaţie.
acesteia. Părțile trebuie să-și execute
obligațiile contractuale nu doar în conformitate cu litera contractului, ci și în conformitate cu
spiritul acestuia, fără a acționa abuziv.

Excepții de le principiul forței obligatorii

 intervenția legiuitorului – se consideră că este rezonabil ca legiuitorul să

intervină în anumite situații, cum ar fi: prelungirea legală a efectelor juridice ale contractului
prin efectul legii, reglementarea transferului dreptului de proprietate privată asupra
terenurilor agricole, stabilind condiții legale în care se pot încheia anumite contracte (de
ex. Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării
terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind
privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi
privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului).
 situația impreviziunii – reglementată de art. 1271 alin (1) din Codul civil, în
conformitate cu care părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor
a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie
datorită scăderii valorii contraprestaţiei. Cu toate acestea, dacă executarea contractului a
devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar
face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației, instanța poate să dispună:
a)  adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți
pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului, la momentul și în condițiile pe care le stabilește.
Dispozițiile anterioare sunt aplicabile numai dacă:
a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
b) schimbarea împrejurărilor, precum și întinderea acesteia nu au fost și nici nu
puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii
contractului;
c) debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu putea fi în mod
rezonabil considerat că și-ar fi asumat acest risc;
d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil și cu bună-credință, negocierea
adaptării rezonabile și echitabile a contractului.

2. Principiul relativității efectelor juridice ale contractelor civile

Acest principiu asigură securitatea circuitului civil Codul civil - art. 1280 –
general, pentru că ar fi de neconceput ca o terță parte să fie Contractul valabil încheiat
ținută de obligații decurgând dintr-un contract la a cărui produce efecte numai între
participare nu a fost parte. părți, dacă legea nu prevede
altfel.

13
 Domeniile de aplicare
•domeniu obiectiv: în virtutea acestui principiu, neîndeplinirea de către debitor a
obligațiilor decurgând dintr-un contract civil determină răspunderea civilă contractuală a
acestuia. În raport de terțele părți, răspunderea civilă nu mai are o valoare contractuală, ci
o valoare civilă delictuală. Tot în sfera răspunderii obiective se regăsește și problema
ratificării contractelor (sediul materiei art. 1311, art. 1312).
•domeniu subiectiv: presupune că există efecte juridice pe care contractul le
produce între părți, dar există și anumite efecte juridice pe care un contract le poate
produce față de terți. Părțile sunt definite ca acele persoane care au participat direct sau
prin reprezentant la încheierea unui act juridic civil. Părțile pot fi de mai multe feluri:
◦ originare
◦ ratificanți
◦ aderenți
◦ terții forțați
◦ succesorii.

Terții pot fi:

◦ avânzi-cauză;
◦ succesori universali sau cu titlu universal;
◦ terți care suportă anumite efecte – creditorii chirografari, deoarece prin
încheierea contractului patrimoniul debitorului suferă anumite modificări;
◦ terții absoluți – care nu au participat la încheierea contractului și față de care
nu se manifestă niciun efect al contractului.
◦ succesor cu titlu particular.

Excepțiile de la principiul relativității

Excepțiile pot fi aparente și reale
•excepții aparente: promisiunea faptei altuia și reprezentarea
•excepții reale: stipulația pentru altul, contractul colectiv de muncă (contractele
colective în general) și acțiunile directe

Excepțiile aparente
Promisiunea faptei altuia – constă în acel mecanism în virtutea căruia o parte,
numită promitent, se obligă față de o altă parte, numită stipulant, să determine o a treia
parte, numită terț, să încheie sau să ratifice un act juridic. Această structură juridică își
găsește reflectarea în dispozițiile art. 1283 din Codul civil, în conformitate cu care cel care
se angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act este ţinut să repare
prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat şi ca
fideiusor, dacă terţul nu execută prestaţia promisă. Cu toate acestea, promitentul nu
răspunde dacă asigură executarea obligaţiei terţului, fără a se produce vreun prejudiciu
creditorului. (3) Intenţia promitentului de a se angaja personal nu se prezumă, ci trebuie să
reiasă neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care acesta a fost încheiat.

Promisiunea faptei altuia se poate realiza fie printr-un contract de sine stătător, fie
sub forma unei clauze existente în cadrul unui contract.

Constituie excepție aparentă, deoarece există un singur raport juridic obligațional

care se naște între promitent și stipulant. Față de terți, acest raport juridic obligațional nu
produce niciun fel de efecte. Conform art. 1283 alin (1), promitentul răspunde pentru
promisiunea asumată.

14
 Reprezentarea este o excepție aparentă. Sediul materiei art. 1295, art. 1314.
Reprezentarea poate izvorî dintr-un contract, dintr-o hotărâre judecătorească și din lege.

Excepțiile reale
Contractele colective reprezintă acele acte juridice în virtutea cărora se nasc
drepturi în favoarea, respectiv obligații în sarcina unei colectivități. Exemplu: contractele
colective de muncă, prin intermediul cărora se asigură niște drepturi și obligații minime
pentru părțile raportului juridic obligațional. Fac parte din categoria excepțiilor reale,
deoarece creează drepturi și obligații în sarcina unor părți care nu au participat în mod
direct la încheierea acelui contract, adică angajații.

Acțiunile directe – sunt de două feluri: acțiuni directe cu titlu special și acțiuni
directe cu titlu general. Exemple de asemenea acțiuni directe: acțiunea directă a
locatorului împotriva sublocatarului – se manifesta în contextul contractului de locațiune în
care chiriașul încheie un contract de sublocațiune cu un sublocatar. Locatorul inițial are
posibilitatea să se îndrepte direct împotriva sublocatarului pentru a-l obliga să își
îndeplinească obligațiile contractuale. Locatarul are o acțiune directă împotriva unei
persoane în raport de care nu s-a născut un raport direct.

Stipulația pentru altul – art. 1284-1288. Definiția: acea strucură juridică în virtutea
căreia o parte, numită promitent, se obligă față de o parte, numită stipulant, să dea, să
facă sau să nu facă ceva în favoarea unei terțe persoane, numită terț beneficiar.
Reprezintă o excepție reală, deoarece în virtutea unui asemenea contract/clauze
contractuale, terțul beneficiar dobândește drepturile în virtutea unui raport obligațional la
care nu a fost parte.

3. Principiul opozabilității efectelor juridice ale contractelor civile

Conform art. 1281 din Codul civil, contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce
atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot prevala de efectele
contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege.
Principiul opozabilității efectelor reprezintă acel mecanism prin intermediul căruia
efectele contractului sunt perfectate. Între părțile actului juridic această realitate are o
natură juridică. Față de terți, contractul nu este un act juridic, ci este un fapt juridic.
Importanța distinctei între act și fapt juridic se regăsește în materia probelor. Părțile
nu pot dovedi prin martori contra/peste conținutul unui înscris, pe când terții pot dovedi cu
orice mijloc de probă.
Opozabilitatea are un înțeles larg, care implică respectarea realității juridice ce
decurge dintr-un contract de către toate părțile care nu au participat la încheierea acestuia,
precum și un înțeles restrâns, care presupune faptul că terții care sunt afectați
direct/indirect de către un act juridic trebuie să îl respecte ca și realitate juridică.

Excepțiile ale principiului opozabilității.

Simulația. Simulația presupune încheierea a două acte juridice deopotrivă valabile:
un act public/aparent și un act secret/ascuns.

Tipuri de simulație:
Codul civil
•simulație absolută/relativă Art. 1290 – Efecte faţă de terţi. (1) Contractul
secret nu poate fi invocat de părţi, de către
15 succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu
titlu particular şi nici de către creditorii
înstrăinătorului aparent împotriva terţilor care,
întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul
 •simulație obiectivă/subiectivă: când se maschează obiectul contractului/una dintre
părți
•deghizarea totală/parțială: în actul public părțile stabilesc că este o donație, în actul
secret stabilesc că este o vânzare/maschează doar prețul
•interpunere de persoane: beneficiar este x în actul public/y în actul secret

Sancțiunea aplicabilă în privința simulației nu este nulitatea, ci inopozabilitatea.

Condițiile de valabilitate a simulației:

•existența actului secret
•actul secret trebuie să fie contemporan cu actul public (actul secret trebuie să fie
anterior sau cel mult concomitent actului public, când apare după, nu discutam despre o
simulație, ci despre o modificare)
•nu trebuie îndeplinite condițiile de formă, ci doar condițiile de fond
•existența actului public
•existența acordului simulatoriu - părțile intenționează să simuleze un anumit
element al actului public)

EFECTELE SPECIFICE ALE CONTRACTELOR SINALAGMATICE

Contractele se pot clasifica în: unilaterale și bilaterale/sinalagmatice.

În cazul contractelor sinalagmatice, interdependența obligațiilor care se nasc din
aceste contracte se explică prin prelungirea noțiunii de cauză de pe terenul încheierii
contractului pe terenul executării contractului. Nu numai în momentul în care se încheie
contractul fiecare parte are reprezentarea subiectivă, ci și în momentul în care se execută
propria obligație fiecare parte are reprezentarea subiectivă că și cealaltă parte își va
executa obligația.
Când vorbim de efectele specifice ale contractelor sinalagmatice, avem în vedere
atât sensul noțiunii de efect al contractului (drepturile și obligațiile care sunt rezultatul
voinței părților), cât și sensul de efect al obligațiilor care are în vedere ce se întâmplă cu
obligația civilă după ce s-a născut, adică modul în care sunt executate datoriile și realizate
creanțele care intră în conținutul raportului juridic obligațional.

Fiind legate în egală măsură de noțiunea de efect al contractului și de efect al

obligațiilor, efectele specifice ale contractelor sinalagmatice au o dublă valență:
•chiar din momentul în care se nasc, obligațiile izvorâte din aceste contracte sunt
interdependente
•când se execută, această interdependență este augmentată și explică ce se
întâmplă în cazul în care o parte nu își execută propriile datorii
Tocmai pentru că sunt interdependente, obligațiile născute din contractele
sinalagmatice presupun și simultaneitatea executării lor. Așadar, executarea obligațiilor
născute din contracte sinalagmatice este guvernată de principiul simultaneității. Ținând
seama de interdependența obligațiilor și de simultaneitatea executării acestora,
contractele sinalagmatice determină trei efecte specifice:

1. În cazul lor, se poate invoca excepția de neexecutare

Excepția de neexecutare este reglementată în art. 1556 din Codul civil care prevede
că atunci când obligațiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una
dintre părți nu execută sau nu oferă executarea obligației, cealaltă parte poate, într-o

16
măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligații, afară de cazul în care din
lege, din voința părților sau din uzanțe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute
mai întâi. Executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor și ținând seama de
mica însemnătate a prestației neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credințe.
Excepția de neexecutare reprezintă un remediu contractual pus la îndemâna uneia
dintre părțile contractului care poate anula executarea propriei datorii până când și cealaltă
parte își execută propria datorie. Astfel înțeleasă, excepția de neexecutare are un domeniu
de aplicare restrâns la contractele sinalagmatice. Conturarea acestui domeniu de aplicare
al excepției de neexecutare rezultă fără echivoc din art. 1556.
Pentru a se putea invoca excepția de neexecutare este necesar ca datoria a cărei
amânare este pretinsă de creditor să se nască din același contract cu datoria neexecutată
de debitor. Fundamentarea excepției de neexecutare reunește principiul forței obligatorii a
contractului, ideea simultaneității executării obligațiilor născute din contracte sinalagmatice
și ideea de echitate.
Condițiile pe temeiul căreia se poate invoca excepția de neexecutare:
•trebuie să existe o neexecutare din partea uneia dintre părți
•această neexecutare trebuie să fie suficient de însemnată pentru ca, în raport cu
principiul bunei-credințe, să justifice amânarea executării datoriei de către cealaltă parte.
Invocarea excepției să se facă în raport cu principiul bunei-credințe, iar raportarea la acest
principiu presupune mai întâi aprecierea caracterului însemnat al neexecutării și, în al
doilea rând, aprecierea împrejurărilor, a contextului raporturilor contractuale respective.
•mai este necesar ca obligațiile să fie exigibile. Dacă obligația unei părți este
afectată de un termen, adică este amânată executarea ei până la o anumită dată, cealaltă
parte nu poate invoca excepția de neexecutare, întrucât, prin prevederea unui termen
contractual judiciar sau legal, este înlăturată acțiunea principiului simultaneității executării
obligațiilor.
Acest principiu are o acțiune specifică și în ipoteza în care una dintre obligații
necesită o perioadă de timp pentru executare. Chiar dacă este vorba de o obligație cu
executare dintr-odată, nu întotdeauna o asemenea obligație presupune o executare
instantanee. Nu de puține ori, executarea prestației care formează obiectul obligației
presupune o anumită durată. Într-o asemenea situație, se execută mai întâi această
obligație, iar apoi obligația celeilalte părți care poate fi îndeplinită instantaneu. În realitate,
nu este o suspendare a principiului simultaneității, ci este vorba de o anumită specificitate
în care acționează acest principiu. Dar în această situație, partea a cărei obligație necesită
o anumită durată în timp nu poate amâna executarea propriei datorii invocând
neexecutarea datoriei celeilalte părți.
•neexecutarea datoriei uneia dintre părți nu trebuie să fie determinată chiar de
activitatea culpabilă a debitorului. Într-o asemenea situație, partea care are calitatea de
creditor în raport cu această datorie va putea să amâne executarea propriei datorii până la
executarea datoriei celeilalte părți.
Modul de operare al excepției de neexecutare: avantajul acestui remediu
contractual este acela că, în mod direct, fără intervenția instanței de judecată, creditorul
poate invoca direct excepția de neexecutare și poate amâna executarea propriei datorii în
măsura în care sunt îndeplinite condițiile precizate. Nu înseamnă că intervenția instanței
de judecată este exclusă. Excepția poate fi invocată fără intervenția instanței de judecată,
dar partea împotriva căreia se invocă excepția poate sesiza instanța de judecată cerând
să se constate că nu sunt îndeplinite condițiile pentru invocarea excepției și că, deci,
acțiunea părții care a invocat-o este abuzivă, caz în care aceasta va răspunde pentru
daune-interese.
Efectele excepției de neexecutare: în măsura în care sunt îndeplinite condițiile
invocării excepției și în măsura în care este invocată, efectul este suspendarea executării
datoriei părții care a invocat-o până când și cealaltă parte își va executa datoria.

17
 2. Creditorul poate să ceară sau poate să dispună rezoluțiunea sau
rezilierea dacă cealaltă parte nu își execută fără justificare obligația
Sensul noțiunilor de rezoluțiune și reziliere este diferit. Noțiunea de rezoluțiune se
utilizează în legătură cu contractele cu executare dintr-odată (obligații cu executare dintr-
odată), iar noțiunea de reziliere se utilizează în legătură cu contractele cu executare
succesivă sau continuă. Dar ambele noțiuni se referă la o sancțiune tipică acestor
contracte sinalagmatice.
Rezoluțiunea este o sancțiune pentru neexecutarea fără justificare a obligațiilor unei
părți contractante, sancțiunea constând în desființarea cu efect retroactiv a contractului și
în obligarea părții care nu și-a executat obligația la daune-interese. În mod corespunzător,
rezilierea este tot o sancțiune care constă în încetarea contractului cu efecte pentru viitor
în ipoteza în care una dintre părți nu își execută obligația fără justificare și în obligarea la
daune-interese a părții care nu și-a executat datoria.
Singura diferență se referă la contractele în legătură cu care aceste sancțiuni sunt
utilizate. În cazul rezoluțiunii, efectele operează cu efect retroactiv, în cazul rezilierii,
efectele operează pentru viitor. Ambele sancțiuni reunesc în fundamentarea lor principiul
forței obligatorii a contractelor, reciprocitatea și interdependența obligațiilor născute din
contractele sinalagmatice și caracterul nejustificat sau culpabil al neexecutării obligațiilor
de către o parte a contractului.
Domeniul de aplicare al sancțiunilor rezoluțiunii și rezilierii. Potrivit unei opinii
dominante, sancțiunile rezoluțiunii și rezilierii se aplică numai în domeniul contractelor
sinalagmatice. Există însă și opinia potrivit căreia aceste sancțiuni s-ar putea aplica și în
domeniul contractelor unilaterale. În realitate, când e vorba de contracte unilaterale, sunt
alte remedii pentru ipoteza în care partea care are o datorie nu își execută propria
obligație. Rezoluțiunea și rezilierea se aplică numai în ipoteza contractelor sinalagmatice,
astfel a relevat practica judiciară.
Condițiile care permit aplicarea sancțiunilor rezoluțiunii și rezilierii:
•trebuie să existe o neexecutare a datoriei unei părți contractante
•această neexecutare poate să fie totală sau parțială
•rezoluțiunea poate să intervină și pentru o neexecutare parțială. În măsura în care
interesul creditorului nu poate fi satisfăcut decât printr-o executare totală a datoriei, nu mai
este posibilă rezoluțiunea parțială proporțional cu neexecutarea, ea trebuind să fie totală.
•neexecutarea trebuie să fie suficient de însemnată pentru a justifica aplicarea unei
sancțiuni atât de drastice. Dacă nu este vorba de o neexecutare importantă, ci de una de o
mică însemnătate, nu mai este loc pentru reziliere sau rezoluțiune, ci se poate recurge la
reducerea prestațiilor.

Acesta poate fi considerat un alt efect specific al contractelor sinalagmatice, dar nu

are o autonomie atât de importantă încât să fie tratat separat. În raport cu rezoluțiunea și
rezilierea, dacă neexecutarea este neînsemnată ea poate să justifice o reducere
proporțională a prestației pe care și creditorul trebuie să o execute față de debitor. Dacă o
asemenea reducere proporțională nu este posibilă, creditorul va putea să ceară daune-
interese de la debitor proporțional cu neexecutarea acesteia.
Aceste idei sunt conținute de art. 1555 care prevede că un creditor nu are dreptul la
rezoluțiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate. În cazul contractelor cu
executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de
mică însemnătate, însă are un caracter repetat. Creditorul are însă dreptul la reducerea
proporțională a prestației sale, dacă după împrejurări, aceasta este posibilă. Dacă
reducerea prestațiilor nu poate avea loc, creditorul nu are dreptul decât la daune-interese.
Modul de operare al rezoluțiunii și rezilierii. Conform art. 1550 din Codul civil,
rezoluțiunea poate fi dispusă de instanță, la cerere sau, după caz, poate fi declarată

18
unilateral de către partea îndreptățită. De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege
sau dacă părțile au convenit astfel, rezoluțiunea poate opera de plin drept.
Ca urmare, dacă debitorul nu execută, creditorul doar are dreptul să ceară sau să
aplice rezoluțiunea. Dar nu se poate desființa contractul din simplul fapt că debitorul nu
execută. Textul vrea să spună că, fără a înlătura opțiunea creditorului de a cere
desființarea contractului când debitorul nu execută, momentul din care operează
sancțiunea cerută de creditor este chiar momentul neexecutării, adică se întoarce în timp
efectul sancțiunii până în momentul neexecutării.
Există, în fapt, doar două moduri în care operează rezoluțiunea: pe cale judiciară și
prin declarație unilaterală de rezoluțiune. În primul caz, creditorul cere instanței să aplice
această sancțiune, instanța verifică condițiile aplicării sancțiunii și, prin hotărâre
judecătorească, pronunță sancțiunea. Dezavantajul acestui mod de operare al sancțiunii
este că aprecierea instanței de judecată este suverană și creditorul este la mâna instanței.
Dacă debitorul nu își execută obligația, creditorul poate să declare el direct rezoluțiunea
sau rezilierea.
În trei ipoteze este posibilă o asemenea formă de justiție privată:
•existența unei clauze în contract care să permită această formă de justiție privată.
Părțile prevăd ca în caz de neexecutare pot direct să aplice prin declarația sa unilaterală
rezoluțiunea.
•chiar în absența unei clauze de rezoluțiune, creditorul obligației neexecutare îl pune
în întârziere pe debitor și prevede în notificarea de punere în întârziere termenul pe care îl
acordă debitorului în vederea executării obligației. Dacă acest termen a trecut, creditorul
va putea emite declarația.
•debitorul se află de drept în întârziere. Conform art. 1552 din Codul civil,
rezoluțiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului
atunci când părțile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când
acesta nu a executat obligația în termenul fixat prin punerea în întârziere. Declarația de
rezoluțiune sau de reziliere trebuie făcută în termenul de prescripție prevăzut de lege
pentru acțiunea corespunzătoare acestora. În toate cazurile, declarația de rezoluțiune sau
de reziliere se înscrie în cartea funciară ori, după caz, în alte registre publice, pentru a fi
opozabilă terților. Declarația de rezoluțiune este irevocabilă de la data comunicării ei către
debitor sau, după caz, de la data expirării termenului fixat prin punerea în întârziere.
Art. 1553 din Codul civil reglementează pactul comisoriu. Pactul comisoriu este o
formă de clauză de rezoluțiune sau reziliere, o formă particulară. Părțile pot să prevadă o
clauză în formă simplificată sau în forma pactului comisoriu. În cele trei ipoteze, creditorul
este îndreptățit să emită declarația de rezoluțiune. Printr-un act juridic unilateral fie se
desființează, fie încetează contractul.

Distincția dintre aspectul substanțial și forma procedurală care îmbracă

manifestarea de voință: când ne aflăm în a doua ipoteză de rezoluțiune unilaterală, mai
întâi creditorul emite o notificare de punere în întârziere. Este o primă manifestare de
voință. Dacă trece termenul prevăzut în notificare, creditorul emite declarația de
rezoluțiune, care trebuie să fie comunicată debitorului.
Nu punem semnul egalității nici între notificare, nici între declarația de rezoluțiune ca
act substanțial și comunicarea aceste declarații, care este un act procedural. Un creditor
diligent poate să recurgă la o formă combinată a acestor acte: creditorul poate să trimită
notificarea în care se prevede termenul acordat pentru executare și, totodată, creditorul
poate să spună chiar în aceeași formă procedurală că, dacă în termenul prevăzut nu se
execută datoria, el înțelege să desființeze sau să înceteze contractul, deci aceeași formă
procedurală va conține două manifestări de voință: privind punerea în întârziere și privind
încetarea/desființarea contractului.
Declarația unilaterală trebuie să fie făcută în termenul de prescripție specific acțiunii

19
în justiție corespunzătoare obligației neexecutate. Când este vorba de drepturi care se
înscriu în cartea funciară, declarația trebuie să fie înscrisă în cartea funciară pentru a fi
opozabilă terților. Declarația trebuie să fie comunicată debitorului. Pactul comisoriu este
reglementat de art. 1553. El trebuie să prevadă expres care sunt obligațiile născute din
contract a căror neexecutare atrage rezilierea. Punerea în întârziere este necesară de
regulă, dar dacă părțile renunță la ea, ea nu mai este utilă.
Efectele rezoluțiunii/rezilierii. Rezoluțiunea înseamnă desființarea contractului
(efect retroactiv, se consideră ca n-a existat niciodată contractul). Rezilierea produce
efecte pentru viitor (încetarea contractului cu executare continuă). Chiar dacă este vorba
de reziliere, în măsura în care o parte și-a executat obligația până în măsura în care s-a
aplicat rezilierea, iar cealaltă parte nu și-a executat toate datoriile, chiar dacă a încetat
contractul, acea parte va putea fi obligată să dea daune-interese. Indiferent dacă este
vorba de rezoluțiune sau de reziliere, desființarea sau încetarea contractului nu lasă fără
aplicare anumite clauze contractuale cum sunt cele care se referă la soluționarea
diferendelor dintre părți. Dacă o parte și-a executat obligația și se dispune desființarea
contractului, se pune problema repunerii în situația anterioară...

3. Dacă intervine un element fortuit care determină imposibilitatea de

executare a datoriei unei părți contractante, se naște problema riscului contractual,
care se rezolvă potrivit unor soluții specifice
Neexecutarea fără justificare apare în strânsă legătură cu ideea caracterului culpabil
al neexecutării. În acest sens, sunt relevante dispozițiile art. 1547 din Codul civil în
conformitate cu care debitorul este ținut să repare prejudiciul cauzat cu intenție sau din
culpă și art. 1548 care prevede că se prezumă prin simplul fapt al neexecutării culpa
debitorului unei obligații contractuale.
Dacă debitorul, fără justificare nu își execută obligația, creditorul are la îndemână
mai multe remedii contractuale, între care și pe acela de a obține rezoluțiunea sau
rezilierea contractului sau reducerea prestațiilor.
Ideea de culpă nu are relevanță atunci când se aplică sau când se obține
rezoluțiunea sau rezilierea – cei care exprimă o asemenea opinie ignoră însă că, în
materie contractuală, neexecutarea naște o prezumție de culpă, rezoluțiunea și rezilierea
sunt compatibile cu daune-interese, iar daunele-interese se datorează în măsura în care
debitorul nu își execută fără justificare sau din culpă obligația.
Acest „sau” din sintagma „fără justificare sau din culpă” a născut opinia potrivit căreia
cele două noțiuni nu ar fi echivalente. În realitate, în cele mai multe cazuri cele două
noțiuni sunt echivalente, adică o neexecutare nejustificată înseamnă o neexecutare din
culpă.
Singura ipoteză în care cele două noțiuni diferă este aceea în care se restrânge
câmpul de acțiune al cauzelor care înlătură caracterul culpabil al neexecutării. În anumite
situații, chiar dacă nu este în culpă, autorul faptei răspunde (răspundere civilă cu caracter
obiectiv). În asemenea ipoteze, cazul fortuit care este una dintre împrejurările care înlătură
culpa, își pierde relevanța practică. Adică, deși există caz fortuit, întrucât vinovăția nu are o
relevanță, răspunderea funcționează, pentru că are caracter obiectiv, situație în care
noțiunile „din culpă” și „fără justificare” nu mai sunt sinonime.

Cauzele de justificare a neexecutării Codul civil

sunt menționate în art. 1555-1557.
Aceste texte ne arată că, atunci
când a fost înlăturat principiul
simultaneității executării obligațiilor,
Art. 1555: Ordinea executării obligațiilor. (1) Dacă din
convenția părților sau din împrejurări nu rezultă
contrariul, în măsura în care obligațiile pot fi executate
simultan, părțile sunt ținute să le execute în acest fel.
(2) În măsura în care executarea obligației unei părți
necesită o perioadă de timp, acea parte este ținută să
execute contractul prima, dacă din convenția părților
sau
20 din împrejurări nu rezultă altfel.
Art. 1556: (1) Atunci când obligațiile născute dintr-un
contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părți
neexecutarea datoriei părții care se bucură de un termen este justificată. Dacă executarea
unei datorii presupune o durată de timp, neexecutarea datoriei celeilalte părți până când
se execută această datorie are caracter justificat. Dacă există o împrejurare care
determină imposibilitatea fortuită de executare a unei părți, aceasta are semnificația unei
cauze de justificare a neexecutării obligației celeilalte părți.

Împrejurările care au caracter fortuit, adică fac imposibilă executarea datoriei unei
părți și justifică neexecutarea datoriei celeilalte părți sunt conținute în art. 1557, cu referire
la imposibilitatea fortuită de executare, forța majoră, cazul fortuit, fapta victimei și a terțului.

Imposibilitatea fortuită de executare. Debitorul este liberat atunci când obligația sa nu

mai poate fi executată din cauza unei forțe majore, a unui caz fortuit ori a unor alte
evenimente asimilate acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în întârziere.
Debitorul este, de asemenea, liberat chiar dacă se află în întârziere, atunci când creditorul
nu ar fi putut, oricum, să beneficieze de executarea obligației din cauza împrejurărilor
prevăzute anterior, afară de cazul în care debitorul a luat asupra sa riscul producerii
acestora. Atunci când imposibilitatea este temporară, executarea obligației se suspendă
pentru un termen rezonabil, apreciat în funcție de durata și urmările evenimentului care a
provocat imposibilitatea de executare. Dovada imposibilității de executare revine
debitorului. Debitorul trebuie să notifice creditorului existența evenimentului care provoacă
imposibilitatea de executare a obligațiilor. Dacă notificarea nu ajunge la creditor într-un
termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască
imposibilitatea de executare, debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta,
creditorului. Dacă obligația are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca
imposibilitatea fortuită de executare.
În siuația forței majore și a cazului fortuit, dacă legea nu prevede altfel sau părțile
nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de
unul din evenimentele menționate anterior. Forța majoră este definită ca orice eveniment
extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil. Cazul fortuit este un eveniment care nu
poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă
evenimentul nu s-ar fi produs. Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere
contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat și în caz de forță
majoră.
Fapta victimei și fapta terțului înlătură răspunderea chiar dacă nu au
caracteristicile forței majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în
care, potrivit legii sau convenției părților, cazul fortuit este exonerator de răspundere.
Tragem concluzia că există forța majoră, cazul fortuit, fapta victimei și fapta terțului,
dacă acestea au valoarea forței majore sau a cazului fortuit, ca împrejurări care determină
imposibilitatea fortuită de executare a obligației unei părți.

În anumite ipoteze, cazul fortuit, când este vorba de o răspundere obiectivă, nu mai
justifică neexecutarea și, ca urmare, debitorul va răspunde chiar și fără vinovăție. Numai în
această situație, sintagmele „din culpă” și „fără justificare” nu sunt sinonime, pentru că, în
cele mai multe situații, creditorul care cere rezoluțiunea sau rezilierea nu trebuie să facă
dovada culpei debitorului și nici dovada caracterului nejustificat al neexecutării. Există fie o
prezumție de culpă, fie o prezumție de neexecutare. Debitorul va avea interesul să facă
dovada uneia dintre împrejurările care justifică neexecutarea și înlătură culpa. Este vorba
de o inversare a sarcinii probei. Nu creditorul face dovada nejustificării, debitorul, dacă
vrea să scape, trebuie să facă el dovada unei împrejurări. De regulă, rezoluțiunea și
rezilierea presupun culpa debitorului și caracterul nejustificat al neexecutării înseamnă
caracter culpabil.

21
 Două moduri de operare a efectului imposibilității de executare: regula este că
efectul se produce de drept, fie suspendarea, fie încetarea contractului totală sau parțială.
Excepție: creditorul poate să ceară instanței de judecată desființarea contractului când,
deși neexecutarea este doar temporară, totuși durata suspendării este prea mare. Se
aplica prin asemănare regulile din materia rezoluțiunii. Textul, prin asemănare trimite la
materia rezoluțiunii, deci nu sunt reguli proprii, ci este analogia legii. Nu dispare diferența
dintre neexecutarea fără justificare și neexecutarea justificată (se ajunge la o desființare
de drept sau la o suspendare).

Riscul contractului
Termenul de „risc” are mai multe accepții în materie contractuală:
•dacă e vorba de contracte aleatorii, părțile chiar în momentul încheierii contractului
aleg împrejurarea aleatorie care va determina un risc în ceea ce privește existența
prestației părților (o împrejurare prevăzută de părți chiar în momentul încheierii
contractului, părțile nu pot prevedea când va interveni acea împrejurare și ce efecte va
avea).
•în momentul încheierii contractului, părțile nu prevăd și nu identifică împrejurarea
care determină riscul, iar efectul acelei împrejurării care determină riscul este
dezechilibrarea raportului contractual.
•a treia accepție a ideii de risc presupune faptul că exista împrejurări fortuite care
determină imposibilitatea de executare a contractului. Ele exprimă ideea de risc al
contractului, efectul fiind că împrejurările fac imposibilă executarea obligațiilor fie total sau
parțial, fie definitiv sau temporar. Aceeași împrejurare are efecte diferite dacă e privită în
contextul unui contract unilateral. O asemenea împrejurare, când e vorba de un contract
unilateral, duce fie la suspendarea executării datoriei, fie la stingerea acesteia. Când e
vorba de un contract sinalagmatic, o asemenea împrejurare ne îndeamnă să găsim soluții
în funcție de care se rezolvă problema riscului contractului.
Soluția care exprimă regula: lucrul piere pentru debitor, altfel spus riscul
imposibilității fortuite de executare a contractului sinalagmatic este suportat de debitorul
obligației imposibil de executat.
Conform adagiului res perit debitori, în art. 1557 se prevede că, dacă neexecutarea,
devenită imposibilă, este definitivă și probabilă, contractul se desființează de drept. Dacă
neexecutarea este doar parțială, se poate pune problema desființării proporționale a
contractului, când neexecutarea nu este substanțială. Dacă neexecutarea este doar
temporară, operează o suspendare a executării contractului. Dacă această neexecutare
durează foarte mult, s-ar putea ca suspendarea prelungită să afecteze drastic interesul
creditorului.

ACTUL JURIDIC UNILATERAL

Dacă în dreptul public, actul juridic unilateral este regula, în dreptul privat el este
excepția. Chiar în dreptul privat, nu orice act juridic unilateral
Codul civil
naște obligații civile. Avem numeroase acte jur unilaterale în Art. 1328: Promisiunea
dreptul privat care nu nasc obligații civile (drepturile personale publică de recompensă.
nepatrimoniale în legătură cu care produc efecte multe acte (1) Cel care promite în mod
unilaterale de drept civil). Art. 1324 precizează că este public o recompensă în
unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de schimbul executării unei
prestații este obligat să facă
voință a autorului său. plata, chiar dacă prestația a
Se aplică și actului juridic unilateral cele trei principii în fost executată fără a se
legătură cu contractul: cunoaște promisiunea. (2)
Dacă prestația a fost
executată de mai multe
22 persoane împreună,
recompensa se împarte între
ele, potrivit contribuției
fiecăreia la obținerea
 •al forței obligatorii
•al relativității efectelor
•al opozabilității față de terți
Când vorbim de acte juridice, contractul este actul de drept comun și i se aplică și
actului unilateral regulile de la contracte. În materia actului juridic unilateral se face
distincție între actele juridice supuse comunicării și cele nesupuse. Ori de câte ori un act
juridic unilateral produce efecte în sarcina destinatarului, el trebuie să fie comunicat
destinatarului. Efectele se vor produce numai de la comunicare. Comunicarea este
obligatorie dacă, în funcție de natura actului, este necesară comunicarea. Așa cum știm și
de la ofertă, efectele se produc de la data comunicării, nu de la data informării
destinatarului, indiferent dacă destinatarul nu a luat cunoștință efectiv din motive care nu îi
sunt imputabile.

Cea mai cunoscută dintre aplicațiile actului juridic unilateral este promisiunea publică
de recompensă. .

Faptul juridic ca izvor de drept

Faptul juridic în sens restrâns este acțiunea omenească de care legea leagă
producerea anumitor efecte juridice. Faptul juridic în sens restrâns este licit sau ilicit.

Faptul juridic licit are trei specii: gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză
și plata nedatorată.

1. Gestiunea de afaceri
Noțiunea de gestiune de afaceri presupune un fapt juridic licit prin care o persoană,
numită gerant, fără a fi obligată, administrează prin propria voință afacerile altor persoane
în mod util sau oportun, persoană numită gerat, fără ca geratul să cunoască gestiunea sau
chiar dacă o cunoaște, nu este în măsură să își administreze singură afacerea sau să își
numească un mandatar.
Condițiile gestiunii de afaceri:
•cu privire la obiectul gestiunii: include atât acte materiale, cât și acte juridice;
•cu privire la utilitatea gestiunii: C.civ. folosește și termenul „oportun”, prin actele de
gestiune trebuie să fie o pierdere patrimonială pentru gerant. Sunt situații în care
gestiunea nu e doar utilă, e chiar necesară. Într-o asemenea situație, gerantul evită
pierderea unui drept sau distrugerea unui bun. Diferența dintre actele de gestiune utila sau
necesare este importantă sub aspectul răspunderii gerantului față de gerat. Când
gestiunea este necesară, gerantul va răspunde față de gerat pentru pagubele cauze cu
intenție sau din neglijență gravă cu ocazia administrării averii geratului;
•cu privire la atitudinea părților față de gestiune: gerantul știe că nu administrează
propriile afaceri, ci ale altei persoane, adică ale geratului, și acționează cu intenția de a

23
gera aceste afaceri. Când vorbim de intenție, nu înseamnă că gerantul face un act juridic
față de gerat, ci este vorba doar de a exprima atitudinea pozitivă a gerantului care știe că
lucrează pentru altul. În măsura în care gerantul lucrează și pentru el și pentru gerat, ideea
de gestiune de afaceri se păstrează numai în legătură cu administrarea afacerilor
geratului. În măsura în care gerantul crede că lucrează pentru el din eroare, nu mai este
vorba de gestiune de afaceri, ci se va pune problema îmbogățirii fără justă cauză. Cât
privește atitudinea geratului, sunt mai multe ipoteze: geratul nu cunoaște administrarea.
Regula este că geratul nu cunoaște existența gestiunii. Dacă ar cunoaște-o, ar fi mandat.
Geratul nu trebuie să aibă capacitate de exercițiu.
Efectele gestiunii de afaceri:
•obligațiile gerantului
◦ Obligația de înștiințare. Gerantul trebuie să îl înștiințeze pe gerat despre
gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil.
◦ Continuarea gestiunii. Gestiunea de afaceri îl obligă pe gerant să continue
gestiunea începută până când o poate abandona fără riscul vreunei pierderi ori până când
geratul, personal sau prin reprezentant, ori, după caz, moștenitorii acestuia sunt în măsură
să o preia.
◦ Continuarea gestiunii de către moștenitorii gerantului. Moștenitorii gerantului
care cunosc gestiunea sunt ținuți să continue afacerile începute de acesta din urmă, în
aceleași condiții ca și gerantul.
◦ Diligența datorată de gerant. Gerantul este dator să se îngrijească de
interesele geratului cu diligența pe care un bun proprietar o depune în administrarea
bunurilor sale. Când gestiunea a urmărit să îl apere pe gerat de o pagubă iminentă,
gerantul nu răspunde decât pentru prejudiciile cauzate geratului cu intenție sau din culpă
gravă.
◦ Obligația de predare a gestiunii. La încetarea gestiunii, gerantul trebuie să
dea socoteală geratului și să îi remită acestuia toate bunurile obținute cu ocazia gestiunii.
◦ Obligații față de terți. Gerantul care acționează în nume propriu este ținut
față de terții cu care a contractat, fără a limita dreptul oricăruia dintre aceștia de a se
regresa împotriva gerantului. Atunci când acționează în numele geratului, gerantul nu este
ținut față de terții cu care a contractat decât dacă geratul nu este obligat față de aceștia.

•obligațiile geratului
◦ Obligația de restituire a cheltuielilor. Atunci când condițiile gestiunii de afaceri
sunt întrunite, chiar dacă rezultatul nu a fost atins, geratul trebuie să ramburseze
gerantului: (a) cheltuielile necesare, (b) cheltuielile utile făcute de gerant, în limita sporului
de valoare, (c) dobânzile din ziua în care au fost efectuate,
◦ Obligația de despăgubire. Geratul trebuie să îl despăgubească pe gerant
pentru prejudiciul pe care, fără culpa sa, gerantul l-a suferit din cauza gestiunii.
◦ Obligația de executare a obligațiilor asumate de gerant. Geratul trebuie să
execute și obligațiile născute din actele necesare și utile care, în numele ori în beneficiul
său, au fost încheiate de gerant.
◦ Obligația de garanție (ipoteca legală). În vederea garantării cheltuielilor
necesare, gerantul are dreptul de a cere instanței, în urma unei expertize dispuse de
acesta cu procedura prevăzută de lege, pentru ordonanța președințială, înscrierea în
cartea funciară a unei ipoteci legale, în condițiile legii.

În mod normal, geratul este obligat față de gerant (trebuie să plătească cheltuielile
gestiunii). În mod normal, geratul este terț față de contractele încheiate de gerant și
persoanele care sunt chemate să sprijine administrarea averii geratului. Geratul răspunde
față de terțul cu care a contractat gerantul pe temeiul răspunderii în cadrul gestiunii de

24
afaceri, deci pe temeiul legii.

2. Îmbogățirea fără justă cauză

Îmbogățirea fără justă cauză este faptul juridic licit în care patrimoniul unei persoane
se îmbogățește, iar patrimoniul unei alte persoane sărăcește, ambele împrejurări fiind
efectul unei cauze comune, cu consecința că îmbogățitul trebuie să restituie plata.
Condițiile materiale ale îmbogățirii fără justă cauză:
•să existe o îmbogățire;
•să existe o sărăcire;
•aceste două împrejurări să fie efectul unei cauze comune.
Condițiile juridice ale îmbogățirii fără justă cauză:
•să nu existe o cauză legitimă a îmbogățirii;
•caracterul subsidiar al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză - dacă există un alt
mijloc juridic pentru repararea situației patrimoniale, nu se mai utilizează acțiunea în
îmbogățire fără justă cauză.
Efectul îmbogățirii fără justă cauză: persoana care s-a îmbogățit este datoare la
restituire în limita celui mai mic dintre efecte.
Exemple:  chiriașul solicită contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului închiriat
pe care le-a realizat în absența unei convenții a părților cu privire la soarta acestora,
îmbunătățiri la care nu era obligat prin contract sau prin lege.

3. Plata nedatorată
Plata nedatorată este un fapt juridic licit prin care o persoană, numită solvens,
plătește ceva unei alte persoane, numită accipiens, fără a datora, cu efectul restituirii plății
nedatorate.
Condițiile plății nedatorate:
• să fie vorba de o plată (în sensul general pe care îl are în materia executării
obligațiilor) și cu voința fermă de a stinge o datorie;
• plata să fie nedatorată, datoria să nu existe. Nu este plată nedatorată cea realizată
cu titlu de liberalitate (donație, dar etc), în cadrul unei gestiuni de afaceri - plata efectuată
în numele și pe seama unei terțe persoane (plata pentru altcineva);
• plata să fie făcută din eroare (de fapt sau de drept) sau ca urmare dolului celui
care primește plata.
Efectele plății nedatorate:
• cel care a primit are obligația de a restitui. Cu toate acestea, nu este obligat la
restituire cel care a primit, dacă a fost de bună-credință (a considerat că plata este făcută
în numele și pe seama adevăratului debitor) și a lăsat să se împlinească termenul de
prescripție ori a renunțat juridic definitiv, în orice modalitate, la drepturile sale de creditor
sau la garanțiile creanței. În această situație, cel care a platit are dreptul de a cere
restituirea de la adevaratul debitor în temeiul subrogației legale în drepturile creditorului
plătit;
• restituirea plății se face în natură (dacă este posibil) sau prin echivalent. Dacă
restituirea nu este posibilă în natura, valoarea prestațiilor este cea de la momentul în care
plata a fost realizată, indiferent de fluctuațiile patrimoniale ulterioare;
• dacă restituirea se poae face în natură, iar debitorul este de bună-credință, bunul
ce face obiectul restituirii trebuie înapoiat în starea în care se gaseste la momentul cererii,
fără despăgubiri, iar fructele bunului rămân câștigate de către debitor;
• dacă plata făcută din eroare a constat în predarea unui bun care, ulterior, a fost
distrus sau înstrăinat, cel care a primit plata, dacă a fost de bună-credință, este ținut să
plătească valoarea bunului, considerată fie la momentul primirii sale, fie la acela al
pierderii ori al înstrăinării, în funcție de cea mai mică dintre aceste valori. Dacă debitorul a

25
fost de rea-credință, atunci restituirea se face în funcție de valoarea cea mai mare;
• dacă cel care a primit plata a fost de bună-credință, el nu datorează daune
interese.

26
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie

Ideea de răspundere juridică se situează la confluența dintre libertate și limitele

libertății. Libertatea are trei dimensiuni: libertatea față de lumea socială, libertatea față de
lumea naturală și libertatea față de noi înșine. Sub această ultimă dimensiune, libertatea
are o semnificație morală.
Când depășim limitele libertății, fie că sunt norme morale, fie că sunt norme juridice,
ceea ce presupune și ideea de vinovăție, ne aflăm în plină problematică a răspunderii.
Răspunderea socială are multiple forme, răspundere morală, răspundere politică. Ne
interesează răspunderea juridică care are înfățișări diferite în funcție de ramura de drept în
care se află normele încălcate. Putem vorbi de o răspundere de drept privat și de una de
drept public. Putem să avem o răspundere de drept constituțional, de drept administrativ,
de drept fiscal.

În materia dreptului privat, există o răspundere civilă, de dreptul muncii, răspundere

disciplinară, răspundere materială. Ne interesează răspunderea civilă care are două forme
principale: răspunderea delictuală și răspunderea contractuală. Fapta juridică ilicită este
un izvor de obligații. Din acest izvor de obligații se naște un raport juridic obligațional
specific, adică un raport de răspundere civilă.

Din celelalte izvoare de obligații nu se nasc raporturi de răspundere civilă. E vorba

de raporturi obligaționale firești, care, prin nașterea lor, nu presupun încălcarea unor
norme, ci dimpotrivă, respectarea normelor juridice. Răspunderea contractuală se naște
din fapte de încălcare a obligației contractuale. Ne aflăm în zona ilicitului în cazul
răspunderii delictuale: încălcare directă a legii, în cazul răspunderii contractuale: încălcare
indirectă, prin încălcarea dispozițiilor contractuale.

Din fapta ilicită se naște raportul juridic obligațional de răspundere delictuală. În

conținutul acestui raport intră dreptul de creanță al victimei de a obține repararea
prejudiciului cauzat de făptuitor și datoria făptuitorului de a repara material prejudiciul pe
care l-a cauzat. Raportul obligațional de răspundere delictuală dezvăluie o sancțiune civilă
în conținutul său. Făptuitorul este sancționat, în sarcina lui se naște datoria de a repara
material prejudiciul cauzat.

Ca natură juridică, răspunderea delictuală nu este doar un raport juridic obligațional,

ci este și o sancțiune civilă. Nu se confundă sancțiunea civilă cu pedeapsa. Ca sancțiune
civilă, răspunderea delictuală nu are caracter strict personal. Datoria de reparare a
prejudiciului care apasă în sarcina făptuitorului se transmite pe cale de succesiune.

Răspunderea delictuală are două funcții, ambele puse în lumină tocmai de ideea de
sancțiune:
• funcția reparatorie – raportul de răspundere delictuală are ca finalitate repararea
pagubei suferite de către victimă;
• funcția preventiv-educativă – așa cum se întâmplă în general cu sancțiunile,
reprezentarea subiectivă a iminenței aplicării sancțiunii îl inhibă pe cel care ar vrea să
săvârșească un delict civil.

Între cele două funcții există o legătură strânsă. Tocmai pentru că există o funcție
reparatorie, tocmai de aceea sancțiunea este efectivă și este posibilă și funcția preventiv-
educativă.
27
 Putem vorbi de răspundere civilă ori de câte ori se încalcă datoria care intra în
conținutul unei obligații civile, fie ea născută dintr-un act juridic, fie dintr-un fapt ilicit.
Răspunderea extracontractuală nu se reduce la răspunderea delictuală. Totuși
răspunderea delictuală este cea mai importantă formă, ea le absoarbe pe celelalte și are
un regim juridic comun pentru întreaga răspundere extracontractuală.

Mai mult decât atât, răspunderea delictuală este dreptul comun pentru întreaga
răspundere civilă. Când regulile răspunderii contractuale nu ar fi suficiente pentru a
rezolva probleme practice care apar, în completarea lor ca drept comun se vor aplica
regulile răspunderii delictuale. În Codul civil, în art. 1349, este reglementat la modul
general răspunderea delictuală, iar în art. 1350 este reglementată răspunderea
contractuală.

Art. 1349 – Răspunderea delictuală.

(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care
legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori
inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate
prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
(3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare
prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa,
precum şi de ruina edificiului.
(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se
stabileşte prin lege specială.

Art. 1350 – Răspunderea contractuală.

(5) Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat.
(6) Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este
răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest
prejudiciu, în condiţiile legii.
(7) Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura
aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli
care i-ar fi mai favorabile.

Comparație între răspunderea delictuală și răspunderea contractuală

•Asemănări
Atât răspunderea delictuală, cât și răspunderea contractuală au un fundament
comun, în ambele cazuri este vorba de încălcarea unei obligații care generează o obligație
de reparație. În ambele cazuri, structura răspunderii este aceeași (există aceleași condiții):
existența unei fapte ilicite, un prejudiciu, o legătură de cauzalitate, vinovăție.

•Deosebiri
Deosebirile dintre cele două conturează un regim juridic distinct pentru fiecare formă
de răspundere. Deși temeiul este comun (existența unei fapte ilicite), configurația faptei
ilicite este diferită:
◦ În cazul răspunderii delictuale, fapta ilicită constă în obligația generală
negativă de a nu păgubi pe nimeni. Chiar dacă această obligație negativă este generală,
ea este uneori nuanțată prin norme juridice speciale astfel încât de foarte multe ori
încălcarea acestei obligații înseamnă și încălcarea unei norme juridice, alteori e vorba de
încălcarea unor cutume, a unor reguli de conduită. Chiar dacă ele nu sunt sancționate
juridic, încălcarea lor are valoarea ilicitului civil.

28
 ◦ Spre deosebire de fapta ilicită delictuală, fapta ilicită contractuală înseamnă
încălcarea unei obligații contractuale, a unui raport contractual.
◦ Există diferențe care se referă la condițiile răspunderii, astfel, în legătură cu
vinovăția se pune și problema capacității. În materie contractuală, este relevantă
capacitatea de exercițiu. Nu avem în materie delictuală o vârstă care sa marcheze
capacitatea delictuală. Avem o prezumție de existență a discernământului de la vârsta de
14 ani, ceea ce înseamnă că se poate face dovada contrară: în momentul săvârșirii faptei,
autorul nu avea discernământ. Avem o prezumție relativă că autorul nu avea discernământ
până la 14 ani. Victima poate să facă dovada că autorul avea discernământ.
◦ În materie delictuală, punerea în întârziere nu este necesară. În materie
contractuală, de regulă, dar nu întotdeauna, este necesară.
◦ În materie contractuală, clauzele de nerăspundere sunt privite cu mai multă
îngăduință, în timp ce, în materie delictuală, admisibilitatea acestora este foarte restrânsă.
◦ întinderea reparării prejudiciului/a răspunderii. În materie delictuală, se
răspunde și pentru prejudiciul previzibil și pentru prejudiciul imprevizibil. În materie
contractuală, de regulă, se răspunde doar pentru prejudiciul previzibil, cu excepția dovezii
dolului debitorului, când se antrenează răspunderea și pentru prejudiciul imprevizibil.
◦ Cât privește dovada elementelor răspunderii, în materie contractuală
operează o prezumție de culpă - art. 1547: „Vinovăţia debitorului. Debitorul este ţinut să
repare prejudiciul cauzat cu intenţie sau din culpă. În materie delictuală nu operează o
asemenea prezumție, victima trebuie să facă dovada vinovăției autorului, inclusiv în forma
culpei.
◦ Cât privește situația debitorilor multipli, în materie delictuală operează
întotdeauna solidaritatea – făptuitorii care au cazat în comun un prejudiciu răspund solidar
față de victimă. În materie contractuală, de regulă, făptuitorii răspund divizibil. Numai dacă
este prevăzut expres prin lege sau contract ei răspund solidar.
◦ Răspunderea delictuală este înlăturată de răspunderea contractuală. Dacă
fapta ilicită are semnificația încălcării unui contract atunci este vorba de răspundere
contractuală. Când fapta de încălcare a unui contract este calificată ca infracțiune, regula
este înlăturată în două feluri:
•dacă acțiunea civilă este alăturată acțiunii penale, în procesul penal, victima poate
să invoce doar răspunderea delictuală. Nu se poate invoca, de regula, în procesul penal
răspunderea contractuală. În procesul penal vom avea aceeași fapta cu două semnificații
– una delictuală și una penală.
•când victima optează pentru a formula acțiunea civilă pe cale separată de acțiunea
penală, adică se adresează instanței civile, va putea să aleagă între temeiul contractual și
temeiul delictual.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este de două feluri: răspunderea
civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei fizice – este dreptul comun al întregii
răspunderi delictuale și răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei
juridice

Răspunderea delictuală pentru fapta proprie a persoanei fizice are următoarea

structură:

A. Fapta ilicită
Din art. 1349 că fapta ilicită este temeiul răspunderii delictuale și că ea înseamnă o
acțiune/inacțiune omenească prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv

29
sau anumite cutume, se provoacă o pagubă dreptului subiectiv sau intereselor
legitime ale unei alte persoane.
Fapta ilicită este fie o acțiune, fie o inacțiune. Dacă este vorba de o acțiune, nu este
nevoie de o prevedere expresă. În situația unei inacțiuni, semnificația ei ilicită există numai
dacă o normă juridică sau o cutumă îl obligă pe făptuitor la o anumită acțiune
Sunt situații în care caracterul ilicit al faptei este înlăturat. Este vorba de legitima
apărare, starea de necesitate, obligația impusă de lege/permisiunea legii, ordinul
superiorului, exercitarea unui drept subiectiv civil și consimțământul victimei. Aceste
împrejurări înlătură caracterul ilicit al faptei.
Obligația impusă de lege – dacă există într-o normă juridică obligația de a acționa
într-un anumit fel, făptuitorul care se conformează acestei obligații și săvârșește acțiunea
impusă de legiuitor, chiar dacă ar cauza un prejudiciu altei persoane, nu răspunde
delictual, pentru că fapta nu mai are caracter ilicit.
Într-o anumită structură instituțională, cel de pe o treaptă ierarhică inferioară care
execută un ordin de la un superior nu răspunde delictual chiar dacă ar cauza un prejudiciu
unei alte persoane. Dacă ordinul superiorului este vădit ilicit, nu îl mai absoarbe de
răspundere.
Exercitarea unui drept subiectiv civil – cât timp făptuitorul se află în exercitarea unui
drept el nu săvârșește o faptă ilicită, cu excepția cazului în care dreptul este abuziv
exercitat. Dacă dreptul subiectiv civil este exercitat până la limitele lui interne, atunci nu se
mai pune problema caracterului ilicit al faptei. Dacă dreptul este exercitat dincolo de
limitele externe, ne aflam în sfera purului ilicit civil. Abuzul de drept antrenează
răspunderea delictuală, pentru că nu înlătură caracterul ilicit al faptei.

B. Prejudiciul
Necesitatea existenței prejudiciului rezultă din prevederile exprese ale Codului civil.
Prejudiciul este o condiție a răspunderii delictuale și este rezultatul social negativ al faptei
ilicite, constând în vătămarea unor drepturi subiective civile sau a unor interese legitime,
prin încălcarea normelor dreptului obiectiv sau a unor cutume.
Prejudiciul moral și posibilitatea reparării lui – nu e nicio îndoială că prejudiciul moral
se poate repara prin instrumente nemateriale. Conform art. 253 din Codul civil, persoana
fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând
instanţei: a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă; b) încetarea
încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă; c) constatarea
caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.
Prin excepţie de la prevederile anterioare, în cazul încălcării drepturilor
nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune numai
măsurile prevăzute la lit. b) şi c). Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea
drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri
socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:
i) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare; ii) orice alte
măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.
Persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială
pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă
autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei
extinctive.
Conform prevederilor art. 1391 din Codul civil, în caz de vătămare a integrităţii
corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea
posibilităţilor de viaţă familială şi socială. Instanţa judecătorească va putea, de asemenea,
să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru
durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei,
ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu. Dreptul la despăgubire pentru

30
atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept va putea fi
cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacţie sau printr-o hotărâre
judecătorească definitivă. Dreptul la despăgubire nu trece la moştenitori. Aceştia îl pot însă
exercita, dacă acţiunea a fost pornită de defunct.
Dacă a fost cauzat, prejudiciul trebuie să fie și reparat. În măsura în care toate
condițiile necesare pentru nașterea acestui raport juridic obligațional delictual sunt
îndeplinite, făptuitorul are obligația să repare prejudiciul.

Condițiile necesare pentru repararea prejudiciului:

1. Caracterul cert al prejudiciului
Ca să fie reparat integral, prejudiciul trebuie să fie cert. Prejudiciul este cert atunci
când există (s-a produs), sau chiar dacă nu s-a produs, este cert în măsura în care există
siguranța ca se va produce în viitor.
2. Prejudiciul să nu fi fost încă acoperit (reparat)
Prejudiciul să nu fi fost încă reparat, fie de autor, fie de un terț, inclusiv din asigurări
sau indemnizații. Dacă se face dovada că a fost deja reparat, victima nu mai are dreptul la
o altă reparație.

Căile prin care se repară prejudiciul:

i. Buna-înțelegere
ii. Judiciară

Principiile reparării prejudiciului:

a) Principiul reparării integrale a prejudiciului - făptuitorul trebuie să răspundă și
pentru prejudiciul viitor, și pentru cel actual, și pentru cel previzibil, și pentru cel
imprevizibil.
Principiul reparării în natură a prejudiciului - ori de câte ori este posibil, victima
trebuie să fie pusă în situația anterioară. Sunt situații în care o asemenea reparare nu e
deloc posibilă și se ajunge la repararea prin echivalent (plata unei sume de bani/a altei
compensații, ceea ce are semnificația de despăgubire sau daune-interese).

C. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul cauzat

Cauza prejudiciului care este o acțiune/inacțiune omenească. În antecedența prejudiciului
pot exista numeroase cauze. Dintre numeroasele acțiuni/inacțiuni trebuie să le selectăm
pe acelea care au determinat cu adevărat cauzarea prejudiciului.
În această privință, trebuie să reținem nu numai acțiunea/inacțiunea care sunt cauze
directe, ci și pe cele care sunt cauze indirecte, cauze mediate și imediate, cauze principale
și secundare, cauze și condiții, cauze concomitente și succesive, în măsura în care
acestea au într-adevăr o valoare cauzală în raport cu prejudiciul.
Legiuitorul a stabilit că răspunde delictual împreună cu făptuitorul și persoana care
îl ajută pe făptuitor, care îl instigă, care îl favorizează. Nu de puține ori prejudiciul este
cauzat nu de o singură faptă, ci de o multitudine de fapte (un complex cauzal care a
generat prejudiciul). Orice acțiune/inacțiune omenească integrată în complexul cauzal va fi
baza răspunderii cauzale pentru autorul acelor acțiuni/inacțiuni.

D. Vinovăția
Elementele definitorii ale vinovăției:
• elementul volitiv – element de voință, manifestat prin intenție sau culpă.
•elementul intelectiv - dacă făptuitorul dacă a cunoscut normele, urmările faptei,
intenția să producă urmările.
În ambele ei aspecte, vinovăția este legată de ideea de libertate de acțiune. Ori de
câte ori sunt împrejurări care elimină libertatea, nu mai există vinovăția.

31
 Cauzele care înlătură vinovăția civilă:
• forța majoră – are o putere mai mare decât cazul fortuit. Are efecte și asupra
cauzalității. Înlătură fie parțial, fie total chiar raportul de cauzalitate. Ca urmare, nici nu mai
e relevantă ideea vinovăției.
• cazul fortuit
• fapta unui terț
• fapta victimei dacă au valoare fie a forței majore, fie a cazului fortuit

Proba elementelor răspunderii delictuale

Pentru a fi angajată răspunderea delictuală, condițiile răspunderii trebuie să fie
dovedite. Sarcina probei este a victimei, conform dreptului procesual civil, cel care
formulează o pretenție trebuie să o dovedească.
Cât privește elementele obiective ale răspunderii, dovada se poate face cu orice
mijloc de proba.
Nu e posibilă o probă directă a vinovăției. Prezumțiile simple sunt acelea care sunt
utile pentru dovedirea vinovăției. Făcând dovada elementelor obiective, nu se face și
dovada elementului subiectiv. Odată dovedite elementele obiective ale răspunderii,
acestea au o anumită configurație. Plecând de la această configurație a faptelor, putem să
tragem niște concluzii privind ceea ce au gândit făptuitorii, care a fost atitudinea lor față de
fapta săvârșită și, mai ales, față de efectele faptei.

Răspunderea delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice

Persoana juridică este o entitate diferită de persoanele fizice care o compun. Este o
unitate abstractă. Existența intelectuală a persoanei juridice o scoate din câmpul ficțiunii.
Fiind distinctă de persoanele fizice care o compun, angajarea răspunderii ei, fie
contractuală, fie delictuală, este posibilă în măsura în care organele persoanei juridice
sunt implicate fie în încheierea actelor juridice, fie în săvârșirea faptelor ilicite.
Conform art. 219 din Codul civil, faptele licite sau ilicite săvârșite de organele
persoanei juridice obligă însăși persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu
atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. Faptele ilicite atrag și răspunderea
personală și solidară a celor care le-au săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față
de terți.
În ce privește fapta ilicită, întrucât persoana juridică este o realitate intelectuală,
săvârșirea faptei ilicite nu este posibilă în mod direct de către o entitate abstractă. Trebuie
să ne raportăm la anumite persoane fizice care săvârșesc fapta. Acestea trebuie să fie
organele persoanei juridice, iar persoana juridică numai pentru faptele ilicite săvârșite de
persoane fizice care au funcții de conducere.
În plus, nu orice faptă săvârșită de asemenea persoane fizice angajează
răspunderea persoanei juridice. Este nevoie ca aceste fapte ilicite să aibă legătură cu
atribuțiile și cu scopul funcției încredințate
Dacă această cerință este îndeplinită, victima va putea să ceară despăgubiri direct
de la persoana juridică, aceasta fiind privită ca autor al faptei. Vinovăția persoanei juridice
trebuie analizată din perspectiva persoanei fizice cu funcție de conducere care a săvârșit
fapta.
Persoana juridică și persoana fizică vor răspunde solidar, în temeiul raportului de
cauzalitate – câtă vreme paguba a fost cauzată în comun de mai multe persoane,
răspunderea lor este solidară. Dacă persoana juridică a plătit despăgubirile, ea va avea o
acțiune în regres împotriva persoanei fizice vinovate de săvârșirea faptei. În ultimă

32
instanță, paguba va fi suportată de persoana fizică vinovată de săvârșirea faptei.

Răspunderea delictuală pentru fapta altei persoane

Conform art. 1372 din Codul civil, cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei
hotărâri judecătorești este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub
interdicție răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urme persoane.
Răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu
răspunde pentru fapta proprie. Cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere
numai dacă dovedește că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. În cazul părinților sau,
după caz, al tutorilor, dovada se consideră a fi făcută numai dacă ei probează că fapta
copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care și-au îndeplinit îndatoririle
decurgând din exercițiul autorității părintești.

Există o diferență esențială între răspunderea părinților și a tutorilor pentru fapta

ilicită săvârșită de minor/persoana pusă sub interdicție și răspunderea delictuală care are
doar obligația de supraveghere.

1. Răspunderea părinților și a tutorilor pentru copiii minori și persoanele

puse sub interdicție

Domeniul de aplicare

Domeniul de aplicare este conturat prin
noțiunile de „părinți”, „tutori” și „minori”.
Părinții sunt și cei care din căsătorie au avut
copii, sunt și cei care au născut copii în afara
căsătoriei. În principiu, părinții răspund în
mod egal.
Codul civil -art. 487 Conținutul autorității
părintești.
Părinții au dreptul și îndatorirea de a crește
copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui
fizică, psihică și intelectuală, de educația,
învățătura și pregătirea profesională a acestuia,
potrivit propriilor convingeri, însușirilor și nevoilor
copilului; ei sunt datori să dea copilului
orientarea și sfaturile necesare exercitării
corespunzătoare a drepturilor pe care legea le
recunoaște acestuia.

Codul civil Art. 507 Exercitarea autorității

Numai dacă ne aflăm în situația art.
507 din Codul civil este posibil ca autoritatea
părintească să fie exercitată doar de un
singur părinte.
părintești de către un singur părinte.
Dacă unul dintre părinți este decedat, declarat
mort prin hotărâre judecătorească, pus sub
interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor
părintești sau dacă, din orice motiv, se află în
neputință de a-și exprima voința, celălalt părinte
exercită singur autoritatea părintească.

Tutorii sunt cei care, potrivit legii, exercită tutela fie în legătură cu un minor, fie în
legătură cu o persoană pusă sub interdicție.
Cel pus sub interdicție este cel în legătură cu care s-a efectuat procedura de punere
sub interdicție finalizată cu actul de punere sub interdicție.

Fundamentarea acestei răspunderi

Când este vorba de părinți, obligația de a crește copilul, care este suma tuturor

33
obligațiilor din conținutul autorității părintești, întemeiază răspunderea pentru faptele ilicite
ale minorilor. Când e vorba de minori puși sub tutelă, situația este aceeași.
Nu mai este vorba de o simplă obligație de supraveghere, acesteia i se adaugă
obligația de a educa copilul și de a-l crește. Când e vorba de un tutore, el exercită toate
drepturile celui pus sub interdicție. Când se pune problema exonerării de răspundere a
părinților sau a tutorilor, ei vor trebui să facă o dovadă practic imposibilă. Nu mai este
suficient să facă dovada că și-au exercitat în mod corespunzător obligația de
supraveghere, ci toate obligațiile ce decurg din autoritatea părintească, ceea ce este
imposibil.
Această afirmație este echivalentă cu a spune că răspunderea se întemeiază pe
calitatea de părinte/tutore.

Condițiile angajării răspunderii:

• condiții speciale: copilul să fie minor/persoana să fie pusă sub interdicție
• condiții generale: să existe o faptă ilicită săvârșită de minor, un prejudiciu adus prin
faptă și un raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Condițiile generale se analizează
în persoana minorului. Nu este nevoie de vinovăția minorului/a persoanei puse sub
interdicție.

Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, se angajează răspunderea delictuală a

părinților în mod egal sau a tutorelui. Ei vor avea obligația de reparare a prejudiciului.
Dacă se poate face dovada vinovăției minorului/a persoanei puse sub interdicție, atunci se
poate angaja și răspunderea pentru fapta proprie a minorului. Dacă o asemenea ipoteză
există, dacă părinții sau tutorele ar plăti despăgubirea, teoretic există acțiune în regres
împotriva minorului/a persoanei puse sub interdicție.
Exonerarea de răspundere numai teoretic este posibilă. Practic, părinții și tutorele nu
vor putea fi exonerați de răspundere.

2. Răspunderea persoanelor care au obligația de supraveghere față de

anumiți minori – art. 1372, art. 1374

Conform art. 1374 din Codul civil, părinții nu răspund dacă fac dovada că sunt
îndeplinite cerințele răspunderii persoanei care avea obligația de supraveghere a
minorului. De asemenea, nicio altă persoană, în afara comitentului, nu răspunde pentru
fapta prejudiciabilă săvârșită de minorul care avea calitatea de prepus. Cu toate acestea,
în cazul în care comitentul este părintele minorului care a săvârșit fapta ilicită, victima are
dreptul de a opta asupra temeiului răspunderii.

Domeniul de aplicație: este conturat de noțiunea de „persoană responsabilă” și

noțiunea de „obligație de supraveghere”. Se aplică această formă de răspundere numai
dacă fapta ilicită este săvârșită de un minor în timpul în care se afla sau trebuia să se afle
sub supravegherea unei persoane care avea o asemenea obligație izvorâtă dintr-un
contract sau din lege.

Fundamentarea acestei răspunderii: răspunderea se întemeiază pe obligația de

supraveghere a minorului, indiferent dacă izvorul obligației este contractual sau legal.

Condițiile angajării răspunderii:

• condiții generale: condițiile răspunderii pentru fapta proprie trebuie analizate în
persoana minorului. Va trebui să se facă dovada că minorul a săvârșit o faptă ilicită, că a
provocat un prejudiciu, că între faptă și prejudiciu există o legătură de cauzalitate.
Vinovăția minorului nu este necesară pentru angajarea răspunderii persoanei care

34
supraveghează
• condiții speciale: trebuie să fie vorba de un minor, iar minorul poate fi o persoană
până la 18 ani, fapta minorului trebuie să fi fost săvârșită în timpul cât se afla sub
supraveghere sau trebuia să fie sub supravegherea persoanei responsabile.

Exonerarea de răspundere: Art. 1372 alin (3) din Codul civil prevede faptul că cel
obligat la supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă dovedește că nu a putut
împiedica producerea faptei. Va trebui să facă dovada că, deși și-a exercitat obligația în
mod corespunzător, totuși minorul a săvârșit fapta ilicită. Aceasta este diferența esențială
dintre această răspundere și răspunderea părinților și a tutorilor.

Corelația dintre răspunderea părinților/a tutorilor și răspunderea care are obligația de

supraveghere: din prevederile art. 1374 din Codul civil rezultă că atunci când simultan se
îndeplinesc și condițiile pentru angajarea răspunderii părinților și condițiile pentru
angajarea răspunderii persoanei care are obligația de supraveghere, această din urmă
persoană va fi responsabilă, fiind înlăturată răspunderea părinților. Dacă persoana care
are obligația de supraveghere face dovada că și-a exercitat corespunzător obligația de
supraveghere, atunci renaște răspunderea în sarcina părinților.

3. Răspunderea comitenților pentru faptele ilicite săvârșite de prepușii lor

Conform art. 1374 din Codul civil comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat
de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu
scopul funcțiilor încredințate.
Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcția,
supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în
interesul său ori al altuia.
Comitentul nu răspunde dacă dovedește că victima cunoștea sau, după împrejurări,
putea să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio
legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.

Domeniul de aplicație este conturat de noțiunile de „raport de prepușenie”,

„comitent” și „prepus”.
Raportul de prepușenie se stabilește între două persoane fie pe temei contractual,
fie pe temei legal astfel încât una dintre persoane, numită comitent, poate să direcționeze,
să supravegheze și să controleze activitatea celeilalte persoane, numită prepus. Raportul
de prepușenie este un raport de subordonare, dar nu o simplă subordonare, pentru că
prepusul, în activitatea pe care o desfășoară, deși se află sub îndrumarea, supravegherea
și controlul comitentului, are totuși o anumită autonomie de mișcare fără de care nu și-ar
putea îndeplini funcțiile. Prepusul lucrează în interesul comitentului și exercită o funcție în
interesul comitentului.
Acest raport se naște fie dintr-un contract, fie dintr-o obligație legală. Contractul tip
din care se naște un astfel de raport este contractul de muncă. În toate cazurile, prepusul
trebuie să se afle sub îndrumarea, supravegherea și controlul comitentului.

Fundamentarea acestei răspunderii - obligația pe care o are comitentul de a garanta

terții pentru faptele păgubitoare săvârșite de prepuși. Din simplul fapt că se servește
comitentul de serviciile prepusului și că acesta poate cauza prejudicii rezultă că trebuie să
existe o obligație de garanție a terților pentru cazul în care prepușii săvârșesc fapte ilicite
păgubitoare. Răspunderea comitenților nu mai este o răspundere subiectivă, ci obiectivă.

Condițiile angajării răspunderii:

35
 • condiții speciale: existența unui raport de prepușenie, fapta să fie săvârșită de
prepus în legătură cu atribuțiile și scopul funcției încredințate, funcția pe care o exercită
prepusul are un conținut și un scop. Comitentul nu va răspunde doar atunci când prepusul
a depășit conținutul funcției.
• condiții generale: analizate în persoana prepusului, să fi săvârșit o faptă ilicită, care
a cauzat un prejudiciu, să existe un raport de cauzalitate și să existe vinovăția prepusului

Efectele răspunderii comitentului sunt analizate în două planuri: planul raportului

dintre comitent și victimă și planul raportului dintre comitent și prepus.
Victima are alegerea să se îndrepte împotriva comitentului sau împotriva prepusului,
fără a fi o ordine între acestea două, sau se poate îndrepta împotriva amândurora. În acest
caz, ei vor răspunde solidar în temeiul raportului de cauzalitate.

Dacă a fost plătită despăgubirea de către comitent, acesta are o acțiune în regres
împotriva prepusului. Dacă sunt mai mulți prepuși, comitentul se poate îndrepta împotriva
tuturor pentru toată suma. Se păstrează beneficiul solidarității prepușilor. Dacă sunt
prepuși legați de comitenți diferiți, comitentul se îndreaptă împotriva propriului prepus.

Exonerarea de răspundere: comitentul poate invoca forța majoră, fapta victimei sau
fapta unui terț. Cazul fortuit nu exonerează de răspundere.

4. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general, animale,

ruina edificiului și lucrurile aruncate

i. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general

Conform art. 1376 din Codul civil oricine este obligat să repare, independent de orice
cuplă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa.
Aceste prevederi sunt aplicabile și în cazul coliziunii unor vehicule sau în alte cazuri
similare. Cu toate acestea, în astfel de cazuri, sarcina reparării tuturor prejudiciilor va
reveni numai celui a cărui faptă culpabilă întrunește, față de ceilalți, condițiile forței majore.
Are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții
legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și
supravegherea asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes propriu.

Domeniul de aplicare: este conturat de noțiunile de „lucru”, „pază juridică” și „paznic

juridic”, „cauzarea de către lucru a prejudiciului” și persoana care beneficiază de această
răspundere.
În sfera noțiunii de “lucru” intră toate bunurile, cu excepția acelora pentru care legea
prevede o răspundere specială. Ori de câte ori nu avem prevederi speciale în legătură cu
anumite categorii de lucruri, ele vor intra în sfera noțiunii de “lucru” în sensul art. 1376 din
Codul civil.

Noțiunile de “pază juridică” și “paznic juridic”.

Noțiunea de “pază” este o relație care se stabilește între o anumită persoană, numită
“paznic juridic”, și un anumit lucru asupra căruia persoana respectivă exercită în mod
independent controlul și supravegherea și se servește de lucru în interesul propriu.
Nu trebuie să confundăm noțiunile de “paznic juridic” și “pază juridică” cu noțiunile de
“pază materială” și “paznic material”. Acesta din urmă este un raport de fapt, iar paznicul
material nu lucrează pentru el însuși, ci pentru paznicul juridic, el nu are direcția
intelectuală asupra lucrului, ci el folosește lucrul pe baza direcției intelectuale pe care o
exercită paznicul juridic.

36
 Cauzarea de către lucru a prejudiciului: avem în vedere orice lucru care are
autonomie cauzală, cu excepția acelora pentru care legiuitorul a reglementat forme
speciale de răspundere. Nu interesează situațiile în care lucrul este o simplă prelungire a
omului (cuțitul unui ucigaș). Interesează acele ipoteze în care lucrul se desprinde cauzal
de persoană, de om, el are propria autonomie cauzală. Numai într-o asemenea ipoteză
discutăm despre răspunderea pentru fapta lucrului (lucrul acționează el însuși ca și cum ar
fi o persoană). Dacă lucrul este o simplă continuare a acțiunii omenești nu suntem în
prezența răspunderii pentru fapta lucrului.
Persoanele care beneficiază de aceste prevederi sunt victima și succesorii ei.
Paznicul material, când victima ar face o acțiune directă împotriva lui, n-ar putea să invoce
acest text de lege. Acest text este numai în folosul victimei și al succesorilor ei. Există
totuși niște situații în care chiar victima nu s-ar putea bucura întru totul de beneficiul
invocării acestui text: victima se folosește de un lucru cu consimțământul paznicului juridic.
Până la urmă, lucrul nu mai este folosit în interesul paznicului juridic, ci în interesul
victimei. Sau situația în care victima folosește în mod clandestin lucrul.

Fundamentarea acestei răspunderi: e vorba de o răspundere obiectivă,

independentă de culpa paznicului juridic („independent de orice culpă”). Este o obligație de
garanție pe care o are cel carse se folosește de lucru în situația în care lucrul scăpat de
sub control cauzează prejudicii.

Condițiile angajării răspunderii:

• condiții generale: să existe o faptă de cauzare a prejudiciului, să existe un
prejudiciu, să existe un raport de cauzalitate
• condiții speciale: să existe raport de pază juridică, care aparține, de regulă,
proprietarului. Proprietarul poate proba că paza juridică a fost transmisă altei persoane.
Probarea se poate face fie pe cale convențională, fie pe baza deposedării (hoțul, simplul
posesor).

Exonerarea de răspundere: invocarea forței majore, fapta unui terț sau fapta victimei,
dacă acestea au valoarea forței majore.

ii. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

Conform art. 1375 din Codul civil proprietarul unui animal sau cel care se servește
de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă
acesta a scăpat de sub paza sa.

Domeniul de aplicație: noțiunea de „animal” și „paza juridică”. Animal nu este doar

mamiferul, ci orice altă ființă decât cea omenească. Pentru animalele domestice se
răspunde întotdeauna. Pentru animalele sălbatice aflate în rezervații, răspunde instituția
care are în administrare rezervația.

Fundamentarea acestei răspunderi: este vorba de o răspundere obiectivă

„independent de culpă”, ca urmare, este vorba de o obligație de garantare pe care
paznicul o are în raport cu el care suferă prejudiciul.

Condițiile angajării răspunderii:

• condiții speciale: să existe raportul de pază juridică în raport cu un anumit animal
care a cauzat prejudicii
• condiții generale: animalul să fi cauzat un prejudiciu, să existe raportul de
cauzalitate

37
 Dacă condițiile au fost îndeplinite, se naște obligația de reparare a prejudiciului în
sarcina paznicului juridic al animalului.

Exonerarea de răspundere: invocând forța majoră, fapta victimei sau fapta terțului,
dacă acestea au valoarea forței majore

iii. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului

Conform art. 1378 din Codul civil, proprietarul unui edificiu sau al unei construcții de
orice fel este obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor
părți din ele, dacă aceasta este urmarea lipsei de întreținere sau a unui viciu de
construcție.

Domeniul de aplicație
Noțiunile de „edificiu”, „ruina edificiului”, „producerea ruinei din cauza lipsei de
întreținere sau din cauza unui viciu de construcție”.
Edificiul este orice lucrare indiferent dacă este supraterană, subterană, în măsura în
care există posibilitatea ruinării.
Ruina edificiului nu se confundă cu distrugerea edificiului. Este un fenomen care se
produce în mod natural și nu se confundă cu prăbușirea unei construcții ca urmare a unui
cutremur sau a unui accident. Suntem în prezența ruinei dacă este provocată de lipsa de
întreținere sau de un viciu de construcție.
Persoana chemată să răspundă: proprietarul construcției. Răspunderea este legată
de proprietate. Și superficiarul răspunde potrivit acestui text.

Condițiile angajării răspunderii:

•condiții generale: să existe un prejudiciu, legătura de cauzalitate
•condiții speciale: ruina să fie determinată de lipsa de întreținere sau de un viciu de
construcție
Efectele răspunderii: se naște obligația reparării prejudiciului de către proprietar, care
poate sa aibă o acțiune în regres fie împotriva locatarului, fie împotriva antreprenorului și
arhitectului dacă unul sau altul este vinovat de viciul de construcție. Și această răspundere
este întemeiată pe ideea de garanție, este o răspundere obiectivă, deci se poate apăra
invocând forța majoră, fapta victimei sau fapta terțului, dacă aceasta are valoarea forței
majore.

38
 Efectele obligațiilor
Prin efecte ale obligațiilor se înțelege realizarea drepturilor și executarea datoriilor
care intră în conținutul acestor raporturi obligaționale

În mod normal, obligațiile se execută voluntar. Când debitorul nu vrea să execute, se

pune problema executării silite a obligațiilor. Regula impune ca obligațiile să fie executate
în natură, chiar dacă e vorba de o executare silită. În măsura în care nu e posibilă o
executare silită în natură, obligațiile se execută prin echivalent, adică prin plata unei
despăgubiri, ceea ce, de cele mai multe, ori echivalează cu un raport de răspundere
contractuală.

Executarea în natură de bună voie

Executarea benevolă a obligațiilor se mai cheamă și plată și este reglementată în

art. 1469 – art. 1515 din Codul civil .

Noțiunea de plată. Codul civil art. 1469 – Noţiune.

Plata este o operație juridică în al cărei conținut
intră un fapt material, adică executarea unei prestații
care este obiectul unei obligații civile, și un acord de
voințe între creditor și debitor cu privire la efectuarea
acestei prestații.
(1) Obligaţia se stinge prin plată atunci
când prestaţia datorată este executată
de bunăvoie.
(2) Plata constă în remiterea unei
sume de bani sau, după caz, în
executarea oricărei alte prestaţii care
constituie obiectul însuşi al obligaţiei.

Plata este modul firesc de stingere a obligațiilor, dar nu se reduce la simplul fapt al
executării prestației care formează obiectul obligației. Pentru ca această executare a
prestației să aibă loc, există mai întâi o manifestare de voință a debitorului care plătește și
alta a creditorului care acceptă plata. Așadar, prin întâlnirea acestor două voințe, se
încheie acordul de plată. Această natură dublă a plății are consecințe în ceea ce privește
modul de stingere a acestei obligații.
Noțiunea de plată în dreptul civil nu are accepția din dreptul comun, nu este vorba
doar de plata unei sume de bani, ci de executarea oricărei prestații care formează obiectul
unei obligații (orice prestație de a da, a face, a nu face).

Subiectele plății.

În mod normal, debitorul plătește, aceasta este Codul civil

regula. El poate să plătească el însuși sau prin art. 1472 – Persoanele care pot face
plata.
reprezentant. Plata poate fi făcută și de moștenitorii
Plata poate să fie făcută de
debitorului. Deși este vorba și de un act juridic când orice persoană, chiar dacă este un
vorbim de plată, și deci acest acord ar trebui să terţ în raport cu acea obligaţie.
îndeplinească condițiile de validitate ale actului juridic,
când vine vorba de plată, ea poate să fie făcută și de Art. 1473 – Plata făcută de un
incapabil.
un incapabil.
Debitorul care a executat
prestaţia datorată nu poate cere
restituirea invocând incapacitatea sa
la data executării.

39
 Plata poate să fie făcută de orice persoană, dar creditorul, dacă are motive
întemeiate, poate să refuze plata făcută de un terț. De exemplu, debitorul îi poate
comunica creditorului să nu primească plata de la un terț, pentru că terțul după aceea ce
se poate întoarce împotriva debitorului în mod mai dezavantajos.
Există o situație în care, chiar dacă a primit o asemenea comunicare, creditorul
poate să accepte totuși plata: situația în care refuzul l-ar dezavantaja, când debitorul este
insolvabil și nu și-ar putea realiza creanța. Creditorul ar mai putea să refuze plata în
situația în care, în funcție de natura obligației sau dacă există o clauză expresă, obligația
nu poate fi executată decât de către debitor: de exemplu, creditorul a comandat debitorului
un tablou, este vorba de o obligație intuitu personae.

Cui i se plătește

În mod normal, creditorului i se Codul civl art. 1475 – Persoanele care pot
plătește. El poate să primească plata primi plata.
direct sau indirect prin reprezentanți, către Plata trebuie făcută creditorului,
reprezentantului său, legal sau convenţional,
moștenitori. persoanei indicate de acesta ori persoanei
autorizate de instanţă să o primească.

Sunt situații în care plata poate să fie

făcută și unui terț.
Prin ratificarea plății făcută către un
terț, se creează un raport de mandat între
terț și creditor. Inițial, când plătește plata,
terțul nu este creditor, dar apoi primește o
cesiune de creanță și devine creditor.
Terțul primește o chitanță liberatorie de la
creditor, pentru a-i face o liberalitate, a-și
plăti o datorie etc, prin primirea chitanței
liberatorii, debitorul va fi liberat. În orice
altă ipoteză, dacă plata profită creditorului,
terț.
Codul civil art. 1477 – Plata făcută unui terţ.
(1) Plata făcută unei alte persoane decât cele
menţionate la Art. 1475 este totuşi valabilă dacă:
a) este ratificată de creditor;
b) cel care a primit plata devine ulterior
titularul creanţei;
c) a fost făcută celui care a pretins plata în
baza unei chitanţe liberatorii semnate de creditor.
(2) Plata făcută în alte condiţii decât cele
menţionate la alin. (1) stinge obligaţia numai în
măsura în care profită creditorului.
ea este valabilă chiar dacă este făcută unui

Plata făcută unui creditor aparent. Codul civl art. 1478 – Plata făcută unui
De obicei creditorul aparent are titlul creditor aparent.
constatator al creanței, în ochii debitorului, (1) Plata făcută cu bună-credinţă unui
creditorul aparent este adevăratul creditor. creditor aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se
stabileşte că acesta nu era adevăratul creditor.
Creditorul aparent are această calitate nu (2) Creditorul aparent este ţinut să restituie
numai pentru că debitorul este în eroare, ci adevăratului creditor plata primită, potrivit regulilor
pentru că el are un titlu pe baza căruia stabilite pentru restituirea prestaţiilor.
cineva l-ar putea crede adevăratul creditor.
Numai dacă debitorul este de bună credință plata este valabilă. Dacă nu există și un alt
mijloc procedural, creditorul adevărat se poate întoarce împotriva creditorului aparent pe
temeiul îmbogățirii fără justă cauză.

În mod simetric față de situația
debitorului, și în cazul creditorului
incapacitatea nu este un impediment, dar
nu este absolut, ci relativ, numai în măsura
în care i-a profitat creditorului.
Codul civl art. 1476 – Plata făcută unui
incapabil.
Plata făcută unui creditor care este
incapabil de a o primi nu liberează pe debitor decât
în măsura în care profită creditorului.

40
 Ce se plătește
Se plătește obiectul obligației, prestația care formează obiectul obligației. Regula
este că trebuie să se plătească întocmai obiectul care a format obligația.
Debitorul trebuie să își execute obligațiile cu diligența pe care un bun proprietar o
depune în administrarea bunurilor sale, se poate deroga de la această regulă prin lege sau
contract. Obligația profesionistului este văzută mai exigent, are anumite standarde ale
profesiei. Aceste principii se aplică în mod specific în funcție de fiecare prestație.
Când este vorba de obligația de a da în forma strămutării proprietății, o asemenea
obligație implică și conservarea lucrului până la predare și predarea efectivă. Când
vânzătorul se obligă să predea proprietatea cumpărătorului s-a obligat să și conserve
bunul până la predare, chiar dacă nu e precizat expres în contract. Dacă drepturile reale
se întind asupra întregului obiect al proprietății se aplică textul mai sus amintit, de exemplu
la servituți. Dacă se referă la un bun imobil, este necesară și predarea documentelor
necesare intabulării.
Când predarea bunului se referă la bunuri mobile, obligația se execută prin
individualizare. Debitorul are dreptul să aleagă bunurile de gen pe care le predă. Aceste
bunuri trebuie să fie în aceeași cantitate, de aceeași calitate și de același gen cu cele
primite. Dacă este cel puțin medie cantitatea, se consideră executată obligația.
Dacă este vorba de o sumă de bani, suma nominală datorată reprezintă suma
prevăzută de către părți în contract, ceea ce este o consacrare și aplicație generală a
principiului nominalismului monetar.
Cât privește dobânzile, ele se plătesc conform înțelegerii părților sau conform legii.
Este posibilă dobânda la dobândă, dar numai când ea este prevăzută de lege și numai în
condițiile prevăzute de lege sau de contract. Altfel, dobânzile se acordă de către instanță.

Cum se plătește
Principiul indivizibilității plății: debitorul nu poate face o plată parțială fără acordul
creditorului sau dacă nu există o prevedere legală permisivă.
Conform srt. 1490 din Codul civil, creditorul poate refuza să primească
o executare parţială, chiar dacă prestaţia ar fi divizibilă. Cheltuielile suplimentare cauzate
creditorului de faptul executării parţiale sunt în sarcina debitorului, chiar şi atunci când
creditorul acceptă o asemenea executare.
În consecință, chiar și în ipoteza în care creditorul acceptă o plată parțială, debitorul
este obligat să plătească cheltuielile suplimentare pe care creditorul le-ar face ca urmare a
eșalonării plății. Mai este posibil ca judecătorul să dea un termen de grație sau să facă o
eșalonare a plății, ca excepție judiciară de la principiul indivizibilității plății.
În cazul contractelor cu executare succesivă sau cu executare continuă, repetarea
prestației în timp nu este o excepție de la principiul indivizibilității plății, care stabilește că
plata trebuie să fie făcută integral. De exemplu, chiria se plătește integral pe fiecare lună
dacă nu au convenit altfel părțile. Dacă avem un contract de antrepriză de lucrări, în cazul
construirii unei case este vorba de durata firească a executării prestației și nu reprezintă o
excepție de la principiul indivizibilității plății.

Unde se plătește
Regula este că plata este cherabilă, ea se cere și nu este portabilă. Creditorul
trebuie să meargă la debitor să ceară plata, nu trebuie să o poarte debitorul la creditor.
Astfel, conform art. 1494 din Codul civil, în lipsa unei prevederi contrare ori dacă
locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al
practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor:
a) obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului
de la data plăţii;

41
 b) obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în
care bunul se afla la data încheierii contractului;
c) celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data
încheierii contractului.

Când se plătește
Regula este că obligația trebuie executată imediat, dacă nu este prevăzut un termen
sau nu există o altă cauză de amânare a plății, noțiunea de „imediat” însemnând în durata
necesară în funcție de prestația respectivă, de exemplu: construcția casei – contractul de
antrepriză.
Debitorul este liber să execute obligaţia chiar înaintea scadenţei dacă părţile nu au
convenit contrariul ori dacă aceasta nu rezultă din natura contractului sau din împrejurările
în care a fost încheiat.
Creditorul poate refuza executarea anticipată dacă are un interes legitim ca plata să
fie făcută la scadenţă (de ex: plata anticipată care ar consta în livrarea unor mărfuri, l-ar
obliga la cheltuieli suplimentare de depozitare până la momentul valorificării lor).

Cine suportă cheltuielile plății

Regula este că debitorul suportă cheltuielile plății, dacă nu se prevede contrariul,
ceea ce constituie excepția.

Cum se face dovada plății

Regula este că dovada se poate face cu orice mijloc de probă.
Legiuitorul a acordat preponderență elementului material din conținutul plății, adică
prestației ca fapt material în sens restrâns. În realitate, nu s-a neglijat faptul că plata este
și un act juridic pentru că, dacă debitorul a executat prestația și creditorul a primit-o fără
obiecții, acordul de voință este dovedit chiar prin faptul executării. Nu avem înscris care să
constate, dar se deduce pe baza prezumției că, dacă acel creditor și-a dat acordul de a
primi prestația, și debitorul a dorit să facă plata.
Dovada executării unei prestații prezumă că s-au executat și prestațiile anterioare
acelei prestații. Pentru contractele cu executare succesivă prezumția este relativă.
Remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanţei, făcută de creditor
către debitor, unul din codebitori sau fideiusor, naşte prezumţia stingerii obligaţiei prin
plată. Proba contrară revine celui interesat să dovedească stingerea obligaţiei pe altă cale.
Dacă înscrisul original remis voluntar este întocmit în formă autentică, creditorul are
dreptul să probeze că remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât stingerea obligaţiei. Se
prezumă, până la proba contrară, că intrarea persoanelor menţionate anterior în posesia
înscrisului original al creanţei s-a făcut printr-o remitere voluntară din partea creditorului.
Remiterea înscrisului original al creanței este de două tipuri:
•înscris sub semnătură privată – se naște o prezumție absolută de stingere a
datoriei. Debitorul poate face dovada în sensul că s-a stins datoria pe altă cale decât plata
(de exemplu: dovada că a făcut o liberalitate).
•înscris autentic – se naște o prezumție relativă de plată, deoarece se consideră că
predarea înscrisului în formă autentică oferă posibilitatea creditorului de a dovedi și un alt
motiv de predare a înscrisului, altul decât cel al stingerii obligației, dacă solicită de la notar
acel înscris autentic, de exemplu.

Plata făcută prin virament bancar presupune nu doar raportul dintre debitor și
creditor, ci și raportul dintre banca creditorului și cea a debitorului. Debitorul depune
ordinul de plată către banca sa. Dacă ordinul este vizat de bancă, se prezumă că s-a
efectuat plata până la proba contrarie. Creditorul poate cere confirmarea că aceasta este
dovada și aceasta este data la care banii au intrat în contul creditorului.

42
 Conform art. 1497 din Codul civil, dacă plata se face prin virament bancar, data plăţii
este aceea la care contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a făcut
obiectul plăţii. De asemenea, conform artt. 1504 din Codul civil, dacă plata se face prin
virament bancar, ordinul de plată semnat de debitor şi vizat de instituţia de credit plătitoare
prezumă efectuarea plăţii, până la proba contrară. Debitorul are oricând dreptul să solicite
instituţiei de credit a creditorului o confirmare, în scris, a efectuării plăţii prin virament.
Această confirmare face dovada plăţii.

Imputația plății
Imputația plății este o operație juridică necesară ori de câte ori, în raport cu același
creditor, debitorul are mai multe prestații de executat, iar acestea constau în bunuri
fungibile care se pot substitui unele cu altele. Când debitorul nu poate să acopere toate
prestațiile datorate, în mod normal, principiul indivizibilității plății îl obligă să execute
integral. Dacă execută parțial imputația plății, asupra cărei obligații se impută plata făcută
de debitor, care obligație și în ce măsură se stinge?
Regula este că plata efectuată de debitorul mai multor datorii faţă de acelaşi creditor,
care au acelaşi obiect, se impută asupra acestora conform acordului părţilor.
În lipsa acordului părţilor, imputația se face prin dispoziția debitorului. Cu toate
acestea, plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor şi, la urmă,
asupra capitalului.
În lipsa unei indicaţii din partea debitorului, creditorul poate să indice debitorului
datoria asupra căreia aceasta se va imputa. Creditorul nu poate imputa plata asupra unei
datorii neexigibile ori litigioase.
Dacă niciuna dintre părţi nu face imputaţia plăţii, vor fi aplicate, în ordine,
următoarele reguli:
a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă;
b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care
creditorul are cele mai puţine garanţii;
c) imputaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;
d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum şi, în egală măsură,
garantate şi oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi;
e) în lipsa tuturor criteriilor menţionate la lit. a)-d), imputaţia se va face proporţional
cu valoarea datoriilor.
În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată şi
executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor, în ordinea cronologică a
scadenţei acestora, şi, în final, asupra capitalului, dacă părţile nu convin altfel.

43
EXECUTAREA SILITĂ A OBLIGAȚIILOR
Plata ar trebui să se execute voluntar de către debitor. Creditorul are dreptul la
îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei.
Dacă debitorul nu se conformează obligațiilor asumate, creditorul poate, la alegerea
sa, să recurgă la una din următoarele posibilități legale:
1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei;
2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului
ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative;
3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru
realizarea dreptului său.
Când debitorul refuză plata, creditorul are la dispoziție anumite remedii:
• executarea silită în natură – ca regulă, când debitorul nu execută, creditorul va
trebui să ceară în primul rând executarea în natură.
Trebuie să mai fie posibil de executat prestația care formează obiectul obligației.
Din cauza întârzierii debitorului, creditorul caută altă soluție pentru a-și procura prestația,
astfel plata trebuie să mai prezinte interes pentru creditor.
• executarea silită indirectă (prin echivalent)
În ipoteza în care debitorul nu își execută datoria, creditorul are alegerea între mai
multe posibilități:
• poate să ceară, dacă este cazul, rezoluțiunea sau rezilierea contractului;
• poate să ceară executarea silită a obligației;
• poate să recurgă la alte mijloace pentru a obține o compensație ca urmare a
neexecutării datoriei debitorului.
Executarea silită este de două feluri:
•directă / în natură
•indirectă / prin echivalent
În cazul executării indirecte, prestația inițială este înlocuită cu o sumă de bani care
formează echivalentul prestației inițiale.
În ipoteza în care debitorul, fără justificare, nu își execută obligația, creditorul are o
alegere între mai multe posibilități. Principiul executării în natură este menit să asigure că
debitorul nu are opțiunea între executarea directă și executarea prin echivalent.
Debitorul, prin propria sa voință, nu este îndreptățit să aleagă între executarea în natură și
executarea prin echivalent.
Nici creditorul nu ar putea să ceară executarea prin echivalent înainte de a fi trecut
termenul fixat pentru executarea obligației sau, când este cazul, înainte de a-l pune în
întârziere pe debitor. În ipoteza în care nu mai este posibilă executarea în natură din culpa
debitorului sau din cauza debitorului, după caz, evident că este îndreptățit creditorul să
ceara executarea silită prin echivalent. De asemenea, dacă obligația inițială avea un
termen în care trebuia să fie executată, termen considerat esențial pentru creditor și care a
trecut, creditorul este îndreptățit să ceară executarea prin echivalent. Odată ce a trecut
acest termen esențial, executarea în natură nu mai prezintă interes pentru creditor.
Se poate spune că, ori de câte ori executarea în natură nu mai prezintă interes
pentru creditor întrucât debitorul a întârziat executarea, atunci creditorul este îndreptățit să
ceară executarea prin echivalent. Dacă există un refuz explicit de executare din partea
debitorului, nu mai este util pentru creditor să ceară executarea în natură. O reală alegere
există numai în ipoteza în care mai e posibilă executarea în natură de către debitor, dar
aceasta nu mai prezintă interes pentru creditor sau, față de refuzul explicit al debitorului de
a executa, nu se mai justifică o asemenea variantă din partea creditorului.
Executarea silită prin echivalent înseamnă obligarea debitorului la plata unei sume
de bani care reprezintă echivalentul prestației neexecutate. Această formă de bani se
cheamă daune-interese. Nu trebuie să confundăm noțiunea de daună în sens de

44
prejudiciu cu noțiunea de daune-interese ca echivalent al prejudiciului. Rezultă ca
neexecutarea obligației contractuale îi cauzează creditorului un prejudiciu și că repararea
acestui prejudiciu se face în ipoteza analizată prin obligarea debitorului la daune-interese.
Daunele interese sunt de două feluri:
• daune-interese moratorii – rezultă din denumire că sunt echivalentul prejudiciului
suferit de creditor ca urmare a întârzierii executării obligației de către debitor. Este
echivalentul prejudiciului suferit de creditor prin întârzierea executării prestației. Concluzia
este că daunele-interese moratorii se pot cumula cu executarea în natură. Debitorul
execută, dar cu întârziere, creditorul va putea să primească daune-interese moratorii pe
lângă prestația executată de către debitor.
• daune-interese compensatorii – reprezintă echivalentul prestației propriu-zise,
adică debitorul nu își execută prestația în natură și tocmai ca urmare a acestei neexecutări
creditorul este îndreptățit la echivalentul bănesc al prestației. Rezultă că nu se pot cumula
daunele-interese compensatorii cu executarea în natură.
Daunele moratorii nu se pot acorda sine die (la nesfârșit). Dacă, la un moment dat,
nu mai e posibilă executarea în natură, din acel moment, creditorul trebuie să ceară daune
compensatorii; nu are cum să ceară executarea în natură și, din acel moment, încetează și
dreptul de a cere daune moratorii. Dacă executarea în natură nu mai prezintă interes
pentru creditor, din acel moment, nu se mai justifică cererea de daune moratorii și se naște
dreptul la daune compensatorii în care pot fi integrate daunele moratorii stabilite până la
acel moment. De asemenea, dacă debitorul a exprimat în mod explicit refuzul de a
executa, din acel moment se naște dreptul la daune compensatorii, iar daunele moratorii
se pot calcula numai până la acel moment, urmând a fi integrate în volumul total al
daunelor.

Natura juridică a dreptului de a cere executarea silită prin echivalent

Dacă este vorba de o obligație născută dintr-o faptă juridică ilicită/licită, nu se mai
pune problema unei executări silite prin echivalent, pentru că prin însăși nașterea
raportului juridic obligațional întemeiat pe o faptă ilicită/un fapt licit, regimul juridic aplicabil
va fi regimul juridic de drept comun al răspunderii civile, adică regimul juridic al răspunderii
delictuale.

Problema dreptului de a cere executarea silită prin echivalent se reduce la

executarea silită prin echivalent a obligațiilor contractuale. Concluzia este că executarea
silită prin echivalent se situează pe tărâmul răspunderii contractuale. Rezultă că, după
aspectul naturii juridice, dreptul de a cere executarea silită prin echivalent este dreptul
material la acțiune al creditorului împotriva debitorului care nu își execută obligația
contractuală. Ca urmare, înseamnă că elementele generale ale răspunderii civile sunt
valabile și în acest caz. Așadar, pentru ca acest drept material la acțiune să se nască, este
nevoie să avem cele patru condiții ale răspunderii: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de
cauzalitate și vinovăția.

În acest caz, fapta ilicită este neexecutarea unei obligații contractuale. Celelalte
elemente ale răspunderii sunt, în general, aceleași sub aspectul configurației, cu unele
mici particularități, dar, pentru a obține executarea silită prin echivalent, creditorul are
nevoie ca două condiții să fie îndeplinite:
•inexistența unei cauze de nerăspundere
•punerea în întârziere a debitorului
Cu privire la inexistența unei cauze de nerăspundere, se are în vedere imposibilitatea
fortuită de executare din partea debitorului.
Cu privire la punerea în întârziere a debitorului, trebuie avut în vedere faptul că, în

45
materie delictuală nu este necesară punerea în întârziere a debitorului. Imediat ce s-a
născut raportul juridic obligațional, debitorul trebuie să execute fără nicio altă formalitate.
Același adagiu operează și în cazul raporturilor născute din fapte juridice.
Când e vorba de raporturi născute din contract, pentru a cere executarea silită,
creditorul, în prealabil, trebuie să îl pună în întârziere pe debitor. Ea poate fi adusă la
îndeplinire de către creditor prin două modalități:
A. Notificarea debitorului – notificarea este un act juridic unilateral care emană de
la creditor care trebuie să fie în formă scrisă, adică în forma unei notificări, și care trebuie
să fie comunicată debitorului. Acest act juridic unilateral ca act procedural exprimă voința
creditorului de a cere debitorului executarea obligației. În notificare, creditorul trebuie să
prevadă un termen în care debitorul trebuie să execute în raport cu natura obligației. Acest
termen este un beneficiu pe care legea îl acordă debitorului. El trebuie să execute imediat
sau în termenul prevăzut, dar de bună voie. Dacă în notificare nu este prevăzut un
asemenea termen, se presupune că implicit i se acordă debitorului un termen rezonabil
pentru a executa. În ambele cazuri, termenul, fie expres, fie implicit, începe să curgă din
momentul comunicării punerii în întârziere. Cât privește modalitatea comunicării, de
regulă, se recurge la un executor judecătoresc, ceea ce este de natură să înlăture
îndoielile privind comunicarea, dar se poate face comunicarea prin orice mijloc care
asigură dovada comunicării: o scrisoare cu confirmare de primire, poșta electronică.
Creditorul poate să amâne executarea propriei obligații ținând seama de
reciprocitatea obligațiilor sinalagmatice. În plus, pentru perioada care se scurge între
momentul contractual al executării obligației (fie de îndată, fie la momentul prevăzut în
contract) și momentul împlinirii termenului prevăzut în notificare, creditorul este îndreptățit
la daune-interese. În raport cu cerințele contractuale, debitorul este oricum în întârziere.
Creditorul nu poate să înceapă acțiunea prin care să ceara executarea silită a debitorului.
B. Cererea de chemare în judecată a debitorului. În acest caz, judecătorul va
putea să îi acorde debitorului un termen rezonabil în care să execute obligația. Într-o
asemenea ipoteză, dacă debitorul execută în termenul stabilit de instanța de judecată,
creditorul va suporta cheltuielile de judecată. Dacă este prudent, creditorul trebuie să îl
pună mai întâi în întârziere pe debitor, mai apoi abia să îl cheme în judecată. În acest fel,
nu se mai poate reține o culpă procesuală în sarcina creditorului, cheltuielile de judecată
fiind suportate de debitor, dacă nu va respecta termenul stabilit de instanță.
În cazul solidarității active, punerea în întârziere făcută de către un creditor față de
debitor produce efecte față de ceilalți creditori. Dacă suntem în prezența solidarității
pasive, punerea în întârziere a unui debitor produce efecte și față de ceilalți debitori.
Excepțiile de la regula punerii în întârziere:
- debitorul se află de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că simpla împlinire a
termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect.
- obligaţia nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care
debitorul I-a lăsat să treacă, sau când nu a executat-o imediat, deşi exista urgenţă;
- prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei sau când
a încălcat o obligaţie de a nu face;
- debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu
executa obligaţia sau când, fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivă, refuză ori
neglijează să îşi execute obligaţia în mod repetat;
- nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul
activităţii unei întreprinderi.

Efectele punerii în întârziere a debitorului

Cel mai important efect este transferul riscurilor de la debitor la creditor. În legătură
cu contractele sinalagmatice, riscul este suportat de debitorul obligației imposibil de
executat. Din momentul în care se află în întârziere, debitorul răspunde pentru aceste

46
riscuri, dar până la punerea în întârziere nu va fi ținut de aceste riscuri.
Ca urmare, dacă în timpul punerii în întârziere piere obiectul obligației în mod
fortuit, debitorul va trebui totuși să răspundă. Nu mai este vorba numai de riscul pierii
bunului, ci și de răspundere. E vorba de un transfer suplimentar de riscuri, pentru că acest
caz fortuit nu îl mai exonerează de răspundere pe debitor. În sarcina lui va apăsa
răspunderea contractuală mai departe.

Prejudiciul suferit ca urmare a neexecutării

Există trei modalități de evaluare a prejudiciului în cazul răspunderii contractuale:
A. Evaluarea judiciară – e făcută de judecător atunci când părțile nu se înțeleg.
Judecătorul va evalua daunele-interese. În primul rând, va trebui sa țină seama de
principiul reparării integrale a prejudiciului. Judecătorul va trebui să țină seama de paguba
efectiv suferită, de câștigul nerealizat, de prejudiciul actual, dar și de cel viitor, în măsura
în care este cert. Caracterul cert al prejudiciului are în vedere nu numai paguba actuală, ci
și paguba viitoare, trebuie să existe siguranță – deși nu s-a produs în prezent, paguba se
va produce în viitor. Ca și la răspunderea delictuală, și în materie contractuală este
reparabil prejudiciul constând în pierderea unei șanse. În acest caz, evaluarea daunelor-
interese se va face proporțional cu probabilitatea obținerii avantajului de către creditor
dacă nu s-ar fi pierdut șansa. În materie contractuală, debitorul nu va răspunde, de regulă,
pentru prejudiciul imprevizibil. Totuși judecătorul va evalua și acest prejudiciu, dacă
creditorul face dovada că debitorul a acționat din culpă gravă sau cu intenție (face dovada
dolului din partea debitorului).
B. Evaluarea legală (dobânzile). Dobânzile sunt de două feluri:
◦ penalizatoare – dacă a ajuns la scadență obligația și debitorul nu plătește,
dobânda devine penalizatoare. Dispozițiile OG 13/2011 sunt incidente în acest caz – sunt
indicate criteriile pentru calcularea dobânzii penalizatoare ținând seama de rata dobânzii
Băncii Naționale. Aceste dobânzi penalizatoare au caracterul unor daune moratorii. De
regulă, ele privesc obligații bănești neexecutate, dar ele se pot referi și la sumele de bani
în care a fost convertită prestația inițială în forma daunelor-interese, caz în care aceste
dobânzi se datorează de la momentul chemării în judecată sau, după caz, de la data
convertirii prestației inițiale. Într-un asemenea caz, dobânzile penalizatoare nu mai au
caracter de daune moratorii în raport cu obligația inițială, ci în raport cu momentul
executării daunelor-interese. Adică, în această situație, e vorba de „dobânzi moratorii”
pentru plata dobânzilor compensatorii.
◦ remuneratoare – sunt, de fapt, fructe civile, nu au caracter penalizator
C. Evaluarea convențională – îmbracă forma clauzei penale. Este posibil ca între
creditor și debitor să se încheie o convenție privind evaluarea daunelor-interese după
nașterea raportului de răspundere contractuală. Aceasta nu este o clauză penală, ci este
pur și simplu o convenție privind evaluarea daunelor-interese post-factum.
Clauza penală are funcția de a evalua daunele-interese cu anticipație, adică înainte
de producerea faptului ilicit. Consecința este că această clauză penală este fie introdusă
în contractul inițial încheiat între părți, fie încheiată ulterior, dar înainte ca obligația să
trebuiască să fie execută. Acesta este sensul expresiei „evaluare cu anticipație” a
daunelor-interese. Astfel înțeleasă, clauza penală are funcția de garanție. De regulă,
această evaluare va constitui un instrument de presiune pentru debitor de a-și executa
obligația în natură pentru a nu fi expus la plata sumei din clauza penală, sumă care, de
regulă, e mai mare decât valoarea prestației.
Clauza penală este accesorie în raport cu convenția din care s-a născut obligația
debitorului, fie că se încheie odată cu convenția, fie că se încheie ulterior. De aici decurge
că validitatea clauzei penale se judeca nu doar în raport cu ea însăși, ci și în raport cu
convenția principală. Este posibil să fie valabilă convenția principală și să fie nulă doar
clauza penală.

47
 Dacă evaluarea cuprinsă în clauza penală este disproporționat de mare în raport cu
ceea ce părțile în mod rezonabil au vrut să prevadă sub aspectul cuantumului prejudiciului
în momentul încheierii convenției, într-un asemenea caz, judecătorul va putea să reducă
nivelul clauzei penale, chiar dacă nu ne aflăm în situația unor fapte ilicite.

Mijloacele pe care le are la îndemână creditorul asupra patrimoniului

debitorului
Una dintre funcțiile patrimoniului este garanția comună a creditorilor. Această
funcție a patrimoniului este expresia puterii comune pe care o au creditorii în ipoteza în
care debitorul nu își execută datoria. Pe lângă executarea silită, creditorul mai poate să
facă și alte lucruri în temeiul acestei puterii pe care o are asupra patrimoniului debitorului:
• poate să ia măsuri conservatorii asupra patrimoniului
Conform art. 1558 din Codul civil, creditorul poate să ia toate măsurile necesare
sau utile pentru conservarea drepturilor sale, precum asigurarea dovezilor, îndeplinirea
unor formalităţi de publicitate şi informare pe contul debitorului, exercitarea acţiunii oblice
ori luarea unor măsuri asigurătorii.
• Poate să ia măsuri asigurătorii
Cele mai importante măsuri asiguratorii sunt sechestrul și poprirea asiguratorie. În
cea mai mare parte a cazurilor este vorba de mijloace de procedură civilă și nu de drept
substanțial. Măsurile asigurătorii se iau în conformitate cu dispoziţiile Codului de
procedură civilă.
• Poate să promoveze acțiunea oblică sau acțiunea pauliană

Acțiunea oblică
Acțiunea oblică este un instrument juridic prin care creditorul poate exercita dreptul
de acțiune fără a recurge la instanța de judecată. Când este vorba de executarea silită,
creditorul poate să ceară, în numele debitorului său, pornirea executării silite împotriva
debitorului creditorului. Dacă sunt drepturi nepatrimoniale, ele nu sunt susceptibile de a fi
exercitate pe această cale. Dacă este vorba de drepturi patrimoniale, în principiu, ele pot fi
exercitate pe această cale, cu excepția drepturilor care presupun o apreciere strict
personală din partea debitorului (drepturi cu caracter intuitu persoanae). În acest caz,
numai debitorul, în nume propriu, va putea să formuleze acțiunea (de exemplu, acțiunea în
revocarea donației pentru ingratitudinea donatarului). Nu se va putea exercita acțiunea
dacă este vorba de drepturi neurmăribile.
Condițiile pentru exercitarea acțiunii oblice
A. Pasivitatea debitorului – anumite drepturi ale debitorului împotriva altor
persoane s-ar putea pierde prin pasivitatea debitorului sau anumite acțiuni s-ar putea
prescrie. În aceste situații, creditorul poate exercita el drepturile împotriva terților în numele
debitorului (acțiune indirectă sau subrogatorie).
B. Existența unui interes serios și legitim pentru creditor – de regulă, acest interes
există în măsura în care se face dovada că, prin pasivitatea debitorului, există riscul creării
unei stări de insolvabilitate. Dacă debitorul este bogat, și indiferent dacă pierde unele
drepturi are de unde să își execute datoriile, atunci interesul creditorului nu este justificat.C
C. Trebuie să ne aflăm în domeniul de aplicare al acțiunii oblice - drepturi
patrimoniale.
Efectul acțiunii oblice
Dreptul exercitat nu intră în patrimoniul creditorului, el reintră în patrimoniul
debitorului. Rezultă că nu beneficiază creditorul de o prioritate la executare; chiar dacă el
a fost activ, va suporta concursul celorlalți creditori, cu excepția cazului în care avea o
garanție reală. Dar dacă avea garanție reală nu mai avea nevoie de acțiune oblică.
Acțiunea oblică este caracterizată ca o măsură conservatorie și nu ca o măsură
asiguratorie.

48
 Acțiunea pauliană
Acțiunea pauliană se mai numește și acțiune revocatorie, pentru că efectul ei este
revocarea totală sau parțială a actului fraudulos. Este acțiunea prin care creditorul cere
instanței de judecată să declare inopozabil actul fraudulos încheiat de debitorul său. Este
și o excepție de la opozabilitatea față de terți a contractului, pentru că scopul acțiunii
pauliene este ca actul fraudulos să fie făcut inopozabil față de creditor, ceea ce înseamnă
revocarea totală sau parțială a actului fraudulos.
Domeniul de aplicație: același cu domeniul de aplicație al acțiunii oblice. Uneori,
chiar dacă e vorba de drepturi neurmăribile, în măsura în care ele au făcut obiectul unui
act fraudulos, totuși acțiunea pauliană poate fi admisă, în măsura în care actul încheiat în
legătură cu dreptul neurmăribil îl fraudează pe creditor: situația pensiei de întreținere care
este neurmăribilă.
Condițiile pentru exercitarea acțiunii pauliene:
A. Să existe o prejudiciere a creditorului – de regulă, acest prejudiciu constă în
crearea stării de insolvabilitate a debitorului printr-un act fraudulos, când debitorul își
micșorează patrimoniul pentru a face imposibilă executarea datoriei față de creditor.
Micșorarea patrimoniului se poate face prin două feluri: prin scăderea activului sau prin
mărirea pasivului.
B. Frauda din partea debitorului împotriva creditorului – deși prin pagubă se
înțelege chiar elementul obiectiv, în realitate, frauda se referă la atitudinea subiectivă a
debitorului în momentul în care îl fraudează pe creditor.
C. Dreptul care formează obiectul actului fraudulos trebuie să fie o creanță certă la
data introducerii acțiunii.
D. Complicitatea terțului la fraudă. Terțul trebuie să fie complice la frauda comisă
prin intemediul actului juridic, adică să aibă reprezentarea că, prin încheierea contractului,
participă la mărirea stării de insolvabilitate a debitorului. Această cerință este valabilă
numai în măsura în care e vorba de un contract cu titlu oneros. Dacă actul este cu titlu
gratuit, cerința de complicitate a terțului nu mai este necesară.
E. Creanța trebuie să fie anterioară actului fraudulos – se justifică pentru că, de
obicei, debitorul încheie actul fraudulos pentru a evita executarea unei creanțe existente.
Sunt însă situații în care această cerință a anteriorității nu s-ar mai justifica. Exemplu:
săvârșirea unei infracțiuni, înainte de descoperirea infracțiunii, făptuitorul își înstrăinează o
parte din avere pentru a evita executarea răspunderii penale. În realitate, creanța se naște
din fapta ilicită (infracțiunea) și, ca urmare, actul fraudulos este ulterior nașterii creanței.

Efectul acțiunii pauliene

Efectul este declararea actului fraudulos ca inopozabil în raport cu creditorul în
limita prejudiciului suferit de creditor. Actul juridic nu este revocat, ci este inopozabil
creditorului. El va putea să execute dreptul ca și cum actul nu ar exista. Va executa în
măsura pagubei suferite, deci este o inopozabilitate totală sau parțială. Este diferită de
nulitate, unde efectul nu este relativ, odată declarat nul actul, nulitatea operează față de
toți.

49
MODALITĂȚILE OBLIGAȚIILOR
Obligațiile pot fi:
• simple – neafectate de modalități și care pot fi executate de către debitor.
• pure și simple – nu sunt afectate de modalități și nici nu sunt susceptibile de a fi
afectate și care pot fi executate de îndată de către debitor din proprie inițiativă sau la
solicitarea creditorului.
• afectate de modalități – modalitățile sunt termenul și condiția; sunt acel tip de
obligații susceptibile de o condiție sau de un termen (art. 1399 – art. 1410)

Condiția reprezintă acel eveniment viitor și nesigur de care depinde nașterea sau
stingerea unui raport civil obligațional. În funcție de efectele pe care le poate produce,
condiția poate fi:
• suspensivă: acel eveniment viitor și nesigur de care depinde nașterea obligației
civile;
• extinctivă: acel eveniment viitor și nesigur de care depinde stingerea raportului civil
obligațional.

Termenul reprezintă acel eveniment viitor și sigur de realizare de care depinde

nașterea sau stingerea unui raport civil obligațional.
În funcție de efecte, termenul se clasifică ăn:
•termen suspensiv: acel eveniment viitor și sigur de care depinde nașterea raportului
civil obligațional
•termen extinctiv: acel eveniment viitor și sigur de care depinde stingerea obligației
civile

În funcție de originea termenului:

• termen convențional: este stabilit prin acordul părților
• termen legal: este determinat prin lege
• termen judiciar: este stabilit de către instanța de judecată

Modul de calcul al termenului se regăsește în art. 2551-2556.

Obligațiile plurale (complexe) sunt de două feluri:

1. Pluralitate de subiecte
• obligații indivizibile
• obligații solidare
• obligații divizibile

2. Pluralitate de obiecte:
• obligațiile alternative
• obligații facultative

Pluralitatea de subiecte
În materia pluralității de subiecte, regula este divizibilitatea obligațiilor. În acest
sens, Codul civil instituie o prezumție de divizibilitate cu caracter relativ (art. 1424).
Excepții: indivizibilitatea de natură convențională și indivizibilitatea în ipoteza în care
obiectul obligației nu este divizibil din punct de vedere material sau intelectual.

Pluralitatea de subiecte poate fi:

50
 • o pluralitate activă: se manifestă la nivelul subiectului activ (al creditorului) - există
mai mulți creditori ai aceluiași debitor, în cadrul unui singur raport juridic (soții vând un bun
comun unui terț, care va avea calitatea de debitor al obligației de plată a prețului față de
ambii vânzători, care au calitatea de creditori);
• o pluralitate pasivă: se manifestă la nivelul subiectului pasiv (al debitorului) - există
mai mulți debitori ai aceluiași creditor, în cadrul unui singur raport juridic (o persoană vinde
un bun către soți, bunul dobândit urmând a fi bun comun; soții vor fi debitorii vânzătorului);
• natură mixta: atât o pluralitate activă, cât și una pasivă - există mai mulți creditori ai
acelorași debitori, în cadrul unui singur raport juridic (doi vânzători vând un bun comun
către doi cumpărători - soți, fiind achiziționat ca bun comun. Raportul juridic va avea doi
creditori ai obligației de plată a prețului - vânzătorii - și doi debitori ai aceleași obligații -
cumpărătorii).

Excepția este indivizibilitatea, care poate îmbrăca două forme:

• indivizibilitatea convențională;
• indivizibilitatea când obiectul obligației nu este divizibil din punct de vedere material
sau intelectual. Din punct de vedere material - în ipoteza în care obiectul obligației nu
poate fi împărțit în natură (ipoteza mai multor debitori care se obligă să realizeze un tablou
pentru creditor – obiectul este indivizibil din punct de vedre material). Din punct de vedere
intelectual - în ipoteza în care avem de a face cu o obligație de predare a unui bun
determinat. Obiectul obligației nu poate fi divizat, întrucât îndeplinirea sa nu se poate
realiza decât în întregime.

Efectele indivizibilității:
• indivizibilitatea nu încetează prin succesiune;
• în cadrul acestei forme de manifestare a pluralității de subiecte, creditorul și
debitorul nu sunt prezumați a-și fi încredințat reciproc îndeplinirea obligațiilor;
• fiecare creditor poate solicita executarea întregii obligații, iar fiecare debitor poate fi
ținut la îndeplinirea întregii prestații asumate în cadrul raportului juridic civil obligațional;
• suspendarea sau întreruperea prescripției față de unul dintre creditori sau debitori
produce efecte și față de ceilalți (în ipoteza în care prescripția este întreruptă față de unul
dintre debitori același efect se produce și față de ceilalți).

Obligațiile solidare
Fiecare creditor poate solicita îndeplinirea întregii obligații, iar fiecare debitor poate fi
ținut la îndeplinirea întregii prestații.
Solidaritatea este de două feluri:
• activă: când se aplică la nivelul creditorilor – poate avea ca obiect exclusiv actul
juridic,
•pasivă: când se aplică la nivelul debitorilor; spre deosebire de solidaritatea activă,
solidaritatea pasivă poate avea ca izvor atât legea, cât și convenția încheiată de către părți
(debitori).

Efectele solidarității active:

a) oricare creditor poate solicita de la debitor/debitori îndeplinirea integrală a obiectului
obligației asumate;
b) debitorul are dreptul de alegere în privința căruia dintre creditori înțelege să-și
îndeplinească obligația civilă asumată;
c) prezumția de mandat reciproc: între creditori funcționează o prezumție legală relativă a
existenței unui mandat reciproc de îndeplinire a obligațiilor;
d) întreruperea sau suspendarea prescripției extinctive produsă față de unul dintre

51
 creditori are efecte și în privința celorlalți creditori;
e) decesul unuia dintre creditori conduce la încetarea solidarității;
f) solidaritatea activă produce efecte specifice în privința confuziunii, compensației și a
remiterii de datorie.

Efectele solidarității pasive:

•efecte produse între creditor și codebitorii solidari:
◦ efecte principale:
- oricare dintre creditori poate solicita oricăruia dintre debitori îndeplinirea în
întregime a obligației;
- debitorul căruia i s-a solicitat îndeplinirea obligației poate opune creditorului atât
apărări personale, proprii sieși, cât și apărări comune;
- întreruperea sau suspendarea prescripției produse față de unul dintre codebitorii
solidari produce efecte față de toți ceilalți codebitori;

◦ efecte secundare:
- efectele hotărârii judecătorești - conform art.1455, hotărârea judecătorească
pronunţată împotriva unuia dintre codebitorii solidari nu are autoritate de lucru judecat faţă
de ceilalţi codebitori. Hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea unuia dintre
codebitorii solidari profită şi celorlalţi, cu excepţia cazului în care s-a întemeiat pe o cauză
ce putea fi invocată numai de acel codebitor.
- imposibilitatea executării în natură a obligațiilor - conform art. 1454 Cod civil, în
situația în care executarea în natură a unei obligaţii devine imposibilă din fapta unuia sau
mai multor debitori solidari sau după ce aceştia au fost puşi personal în întârziere, ceilalţi
codebitori nu sunt liberaţi de obligaţia de a-i plăti creditorului prin echivalent, însă nu
răspund de daunele-interese suplimentare care i s-ar cuveni. Creditorul nu poate cere
daune-interese suplimentare decât codebitorilor solidari din a căror culpă obligaţia a
devenit imposibil de executat în natură, precum şi celor care se aflau în întârziere atunci
când obligaţia a devenit imposibil de executat.
•efecte produse între codebitorii solidari:
- codebitorul solidar care a achitat obligația are drept de regres asupra celorlalți
codebitori;
- insolvabilitatea unuia dintre codebitori  se suportă de către ceilalţi codebitori în
proporţie cu partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei.

Cazurile de încetare a solidarității pasive:

1. plata întregii datorii;
2. remiterea de datorie produsă față de toți codebitorii;
3. imposibilitatea fortuită de executare;
4. renunțarea de către creditori față de toți debitorii;
5. decesul unuia dintre codebitorii solidari - obligaţia unui debitor solidar se
împarte de drept între moştenitorii acestuia, afară de cazul în care obligaţia este
indivizibilă.

Pluralitatea de obiecte poate lua două forme:

• obligația alternativă: constă în existența a două sau mai multe prestații, iar
debitorul se poate elibera de obligație prin îndeplinirea oricăreia dintre aceste prestații .
Debitorul are dreptul de a alege pe care dintre acele obligații înțelege să le îndeplinească.
În măsura în care debitorul nu își îndeplinește acest drept, creditorul are dreptul de a alege
care dintre prestațiile respective să fie îndeplinită
• obligația facultativă: este obligația care are ca obiect o singură prestație principală,
însă debitorul este considerat eliberat de îndeplinirea acestei prestații în ipoteza în care ea

52
devine imposibil de executat.

MIJLOACELE DE TRANSMITERE ȘI TRANSFORMARE A OBLIGAȚIILOR

CIVILE
Mijloacele de transmiterea obligațiilor sunt cesiunea de contract, cesiunea de
creanță, subrogația și preluarea de datorie. Novația este un mijloc de tranformare a
obligației.

Transmiterea obligațiilor

Cesiunea de contract este reglementată de art. 1315 - 1320 din Codul civil.
Debitorul are dreptul să transmită obligațiile decurgând din contractul încheiat cu creditorul
atât timp cât acestea nu au fost integral executate.
Părțile contractului de cesiune:
a) cedentul
b) cesionarul
c) contractantul cedat

Cesiunea contractului îmbracă în practică forma unui contract distinct de cel din care
a luat naștere raportul juridic cedat. Prin contractul de cesiune, cedentul transmite
cesionarului în întregime sau în parte dreptul și/sau obligația decurgând din contractul
inițial. Fiind un contract în sine, cesiunea trebuie să îndeplinească condițiile de fond
aferente oricărui contract civil (art. 1178 și urm. din Codul civil). Pe lângă aceste condiții de
fond, mai sunt și anumite condiții de formă care trebuie îndeplinite (art. 1316 – cesiunea
contractului și acceptarea trebuie încheiate în forma cerută de lege pentru validitatea
contractului inițial). Nerespectarea de către actul de cesiune a dispozițiilor art. 1316
conduce la nulitatea absolută a actului de cesiune (art. 1242).
Cesiunea presupune și îndeplinirea a unor condiții speciale:
• prestațiile să nu fi fost îndeplinite în mod integral;
• cea de-a treia parte a acestei structuri juridice (contractantul cedat) să fi consimțit
la această operațiune juridică. Consimțirea se poate realiza atât prin contractul inițial, cât
și printr-un act ulterior de acceptare a cesiunii.

Efectele cesiunii contractului:

• până la data la care contractantul cedat a acceptat cesiunea respectivă:
◦ garantarea de către cedent a validității contractului cedat;
◦ până la data acceptării de către contractantul cedat, cesiunea contractului nu
produce efecte față de acesta.

• după data la care contractantul cedat acceptă cesiunea:

◦ dacă acceptarea este realizată prin contractul inițial, atunci forma cesiunii nu
mai are relevanță;
◦ dacă acceptarea se produce printr-un act ulterior, acceptarea trebuie să
îmbrace, sub sancțiunea nulității absolute, aceeași formă ca și contractul inițial a cărui
cesiune are loc;
◦ Preluarea de către cesionar a drepturilor și obligațiilor asumate de cedent în
raport cu contractantul cedat;
◦ Liberarea cedentului de obligațiile (și drepturile) asumate inițial față de
contractantul cedat.

53
 Cesiunea de creanță reprezintă acel act prin care creditorul cedent transmite
creditorului cesionar o creanță pe care o deține împotriva debitorului. Sub rezerva unor
dispoziții contrare (legale sau contractuale), orice creanță este cesibilă, adică transmisibilă
în mod liber de la o parte către alta. Excepțiile de la această regulă se manifestă în două
situații:
• incesibilitatea este stabilită ca atare prin lege;
•incesibilitatea are un izvor convențional (contractul încheiat între părți) – clauza de
inalienabilitate a creanței.

Condiții de valabilitate:
• cesiunea este un contract - trebuie să îndeplinească condițiile de fond generale ale
oricărui contract. Cu privire la condițiile de formă, cesiunea de creanță are un caracter
consensual cu excepția situațiilor în care cesiunea de creanță este cu titlu gratuit, caz în
care se aplică în mod corespunzător dispozițiile din materia contractului de donație (fiind
obligatorie forma autentică).
• acordul debitorului cedat nu este necesar pentru valabilitatea actului cesiunii de
creanță. Debitorul nu trebuie să își emită acordul pentru ca cesiunea de creanță să fie
valabilă.

Efectele cesiunii de creanță:

➢ efectele între părți:
- transferarea creanței din patrimoniul creditorului cedent în patrimoniul creditorului
cesionar;
- obligația de garanție pe care creditorul cedent o are față de creditorul cesionar
(obligația de garanție contra evicțiunii și obligația de garanție cu privire la existența
obligației respective).

Cesiunea de creanță, pentru a produce efecte între cesionar și debitorul cedat,

trebuie fie acceptată de către debitor, fie să se producă notificarea față de acesta. Până la
data la care debitorului nu îi este prezentată dovada scrisă a cesiunii, acesta poate
suspenda plata către creditorul cesionar. Dovada scrisă reprezintă fie o copie a
contractului de cesiune conformă cu originalul, fie o copie a avizului înscrierii în arhiva
electronică.

Subrogația
Subrogația constă în plata efectuată de către o persoană în locul unui debitor, caz în
care plătitorul se subrogă creditorului inițial, adică îl înlocuiește în cadrul raportul juridic
civil obligațional.
Există mai multe tipuri de subrogație. În funcție de izvorul subrogației, aceasta este
convențională – prin acordul părților sau legală. În funcție de întinderea subrogației,
aceasta este totală (situația în care debitorul achită în întregime prestația pe care debitorul
inițial o avea de executat față de creditor) sau parțială.
Subrogația convențională:
• consimțită de creditor. Conform art. 1594 din Codul civil, Subrogația este
consimțită de creditor atunci când, primind plata de la un terț, îi transmite acestuia, la
momentul plății, toate drepturile pe care le avea împotriva debitorului. Subrogația
operează fără consimțământul debitorului. 
•consimțită de debitor. Conform art. 1595 din Codul civil, subrogația este consimțită
de debitor atunci când acesta se împrumută spre a-și plăti datoria și, pe această cale,
transmite împrumutătorului drepturile creditorului față de care avea datoria respectivă.
Subrogația este valabilă numai dacă actul de împrumut și chitanța de plată a datoriei au
dată certă, în actul de împrumut se declară că suma a fost împrumutată spre a se plăti
54
datoria, iar în chitanță se menționează că plata a fost făcută cu banii împrumutați de noul
creditor.

Condițiile subrogației convenționale:

• aceasta să fie expresă și constatată printr-un înscris;
• ambele forme de manifestare ale subrogației convenționale au ca specificitate
faptul că nu este necesar acordul debitorului, respectiv al creditorului;
•în ambele situații, nu este necesar acordul debitorului/creditorului pentru ca
subrogația să opereze.

Efectele subrogației:
• subrogația își produce efectele din momentul plății;
•subrogația produce efecte împotriva debitorului principal, precum și acelora care au
garantat obligația respectivă;

Preluarea datoriei
Prin preluarea datoriei se înțelege acel mijloc de transformare a obligației civile în
cadrul căruia un debitor este înlocuit cu un alt debitor în cadrul raportului juridic
obligațional civil, respectiv operațiunea prin care o persoană preia de la debitor obligația
de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestație. P reluarea datoriei se realizează
prin contract încheiat între noul debitor și creditorul inițial (situație în care există acordul
creditorului și al noului debitor) sau prin intermediul unui contract între debitorul inițial și
noul debitor (reprezintă o formă a cesiunii de datorie).
Efectele cesiunii de datorie:
• noul debitor îl înlocuiește pe vechiul debitor în cadrul raportului juridic obligațional,
acesta din urmă fiind liberat de obligația asumată;
• liberarea debitorului inițial nu se produce în ipoteza în care noul debitor era
insolvabil la data cesiunii datoriei, iar creditorul nu avea mijloace de a cunoaște această
insolvabilitate.

Transformarea obligațiilor. Novația

Novația reprezintă acel mijloc de transformare a obligației civile care intervine fie în
ipoteza în care debitorul contractează față de creditor o noua obligație care o înlocuiește
pe cea veche (novația obiectivă), fie în ipoteza în care una din părțile raportului juridic
inițial este înlocuită de o altă persoană (novația subiectivă).
Novația subiectivă poate fi, la rândul său, de două feluri, și anume, novație
subiectivă prin schimbare de debitor (când un debitor nou îl înlocuiește pe cel inițial, care
este liberat de creditor, stingându-se astfel obligația inițială) și, respectiv, novație
subiectivă prin schimbare de creditor (când, ca efect al unui contract nou, un alt creditor
este substituit celui inițial, față de care debitorul este liberat, stingându-se astfel obligația
veche).
Novația stinge obligația veche și dă naștere unei noi obligații. Ca urmare a acestui
efect principal, există deosebirile față de modurile de transmitere a obligațiilor. Astfel,
ipotecile care garantează creanța inițială nu vor însoți noua creanță decât dacă aceasta s-
a prevăzut în mod expres. Iar în cazul novației subiective prin schimbarea debitorului,
ipotecile legate de creanța inițială nu subzistă asupra bunurilor debitorului inițial fără
consimțământul acestuia din urmă și nici nu se strămută asupra bunurilor noului debitor
fără acordul său.
În ceea ce privește modul concret în care pot fi invocate mijloacele de apărare,
reținem că, atunci când novația are loc prin schimbarea debitorului, noul debitor nu poate
opune creditorului mijloacele de apărare pe care le avea împotriva debitorului inițial și nici
55
cele pe care acesta din urmă le avea împotriva creditorului, cu excepția situației în care, în
acest ultim caz, debitorul poate invoca nulitatea absolută a actului din care s-a născut
obligația inițială.

Stingerea obligațiilor
De regulă, obligațiile se sting prin plată (prin executarea voluntară de către debitor a
obligației). Când debitorul refuză plata, creditorul poate să apeleze la executarea silită în
natură sau la executarea silită indirectă (prin echivalent). În afară de acestea, există și alte
posibilități de stingere a obligațiilor, fie care conduc la realizarea creanței creditorului, fe
care nu duc la stingerea creanței creditorului.

1. Compensația
Compensația este acel mijloc de stingere a obligațiilor care duce la realizarea
creanței creditorului, constând în stingerea reciprocă a două obligații având același obiect
sau chiar dacă nu au același obiect, prin întruparea în cadrul acelorași persoane a
calităților de creditor și debitor una față de cealaltă. Compensația intervine în momentul în
care două persoane au una față de cealaltă atât calitatea de debitor, cât și de creditor în
același timp, conducând la stingerea obligației până la stingerea celei mai mici dintre
acestea.
Există două tipuri de compensație:

➢ compensația convențională – intervine în temeiul convenției încheiate între

creditor și debitor, pe baza consimțământului acestora. Obligațiile nu trebuie să aibă
același obiect. Aceste obligații pot avea atât izvor contractual, cât și izvor delictual.
Compensația convențională nu este expres reglementată în codul civil, existența ei
rezultând pe cale de interpretare. Ea presupune acordul de voință al părților
compensația legală – obligațiile trebuie să aibă ca obiect o sumă de bani sau o
anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură, iar creanțele pe care cele două
părți le au una față de cealaltă trebuie să fie certe, lichide și exigibile.Creanțele certe sunt
creanțele a căror existență nu este pusă sub semnul întrebării. Creanțele lichide sunt cele
care pot fi evaluate în bani, iar creanțele exigibilesunt cele în temeiul cărora creditorul
poate solicita debitorului efectuarea plății (fie nu sunt afectate de un termen, fie termenul
suspensiv s-a împlinit). Spre deosebire de compensația convențională, compensația
legală operează de drept în situația în care sunt îndeplinite toate condițiile.
Condițiile pentru operarea compensației legale:
- datoriile trebuie să fie certe, lichide, exigibile;
- obiectul trebuie să fie reprezentat de o sumă de bani sau alte bunuri fungibile de
aceeași natură;
- părțile să nu fi renunțat în mod expres la această formă de stingere a obligațiilor;
Efectele pe care le produce compensația:
- produce un efect extinctiv: stinge două sau mai multe datorii reciproce;
- se aplică aceleași reguli din materia imputației plății;
- prin compensație nu se pot afecta drepturile unei terțe părți.
Dreptul la compensație este un drept de care părțile pot dispune. Părțile pot agrea
prin intermediul contractului să renunțe la dreptul de compensație de care ar dispune în
temeiul legii.
Cazurile în care compensația este exclusă sunt enumerate de art. 1618 din Codul
civil:
➢ creanţa rezultă dintr-un act făcut cu intenţia de a păgubi;
➢ datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de
comodat;
56
 ➢ are ca obiect un bun insesizabil.

2. Confuziunea
Confuziunea acel mijloc de stingere a datoriilor care conduce la realizarea creanței
creditorului și care presupune stingerea creanței în ipoteza în care aceeași persoană
întrunește în același timp atât calitatea de creditor, cât și calitatea de debitor cu privire la
aceeași datorie. Cu toate acestea,confuziunea nu operează dacă datoria şi creanţa se
găsesc în acelaşi patrimoniu, dar în mase de bunuri diferite.”
Confuziunea operează de drept; nu este necesar un acord de voințe, ci obligația se
stinge de drept.
Efectele confuziunii:
➢ efect extinctiv; confuziunea duce la stingerea obligației, deoarece contravine
însuși conceptului obligației care presupune doi titulari;
➢ stinge ipoteca în ipoteza în care există o suprapunere între creditorul
ipotecar și proprietar; în măsura în care creditorul ipotecar este același cu proprietarul,
motivația existenței ipotecii nu mai există;
➢ profită fideiusorilor în măsura în care suprapunerea există între creditor și
debitor; dacă debitorul și creditorul devin aceeași persoană, atunci fideiusorul este liberat
de obligația asumată.
➢ nu conduce la stingerea obligației atunci când suprapunerea intervine între
fideiusor și creditor, respectiv între fideiusor și debitor;
➢ nu atinge drepturile anterioare ale terților;
3. Darea în plată
Darea în plată este un mijloc de stingere a obligațiilor care duce la realizarea
creanței debitorului și care presupune acceptarea de către creditor a unei alte prestații în
locul aceleia asumate inițial. Darea în plată presupune un contract ce conține acordul
creditorului care consimte și îi fie executată o altă prestație decât cea agreată inițial.
Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească acest contract pentru a fi încheiat în
mod valabil:
➢ condiții de fond general aplicabile oricărui contract;
➢ condiții de formă specifice, dacă este cazul (în măsura în care are ca obiect
transferarea dreptului de proprietate sau un alt drept real va trebui să îndeplinească
condițiile de formă general aplicabile - forma autentică);
condiție specială- existența acordului creditorului.
Efectele dării în plată:
➢ efect extinctiv al obligației debitorului;
➢ efect de garanție contra evicțiunii și contra viciilor în cazul în care prin darea
în plata se transfera dreptul de proprietate sau un alt drept real.

4. Remiterea de datorie
Remiterea de datorie este un mijloc de stingere a obligațiilor care nu conduce la
realizarea creanței și constă în renunțarea de către creditor la creanță și liberarea
debitorului.
Remiterea de datorie poate fi expresă sau tacită. Ea poate fi cu titlu oneros sau cu
titlu gratuit, potrivit naturii actului prin care aceasta se realizează.
Remiterea de datorie cu titlu oneros este echivalentă unei dări în plată sau unei
novații prin schimbare de obiect. Remiterea de datorie cu titlu gratuit reprezintă o formă de
donație indirectă
Efectele remiterii de datorie:
➢ efect extinctiv cu privire la obligațiile debitorului;
➢ îl liberează pe fideiusor de obligația de garanție;

57
 ➢ Dacă remiterea de datorie are ca obiect renunțarea la ipotecă sau privilegiu,
nu conduce la stingerea obligației principale;
➢ remiterea către un cofideiusor neconsimțită de ceilalți fideiusori are ca efect
față de aceștia din urmă că sunt liberați în ceea ce privește partea din datorie alocată
cofideiusorului în legătură cu care a operat remiterea de datorie.

5. Imposibilitatea fortuită de executare

Imposibilitatea fortuită de executare este acel mijloc de stingere a obligației care nu
conduce la realizarea creanței creditorului, ce presupune imposibilitatea executării
obligației de către debitor ca urmare a incidenței unui caz de forță majoră, a unui caz
fortuit sau a unei alte cauze absolute și perpetue.
Dovada imposibilității de executare revine debitorului. Debitorul are obligația de a-l
notifica pe creditor într-un termen rezonabil, sub sancțiunea acoperirii prejudiciului cauzat.
Imposibilitatea de executare nu poate fi invocată în situația în care obiectul obligației este
reprezentat de bunuri de gen.
Condițiile pentru incidența imposibilității fortuite de executare:
➢ Să exise un caz de forță majoră, a unui caz fortuit sau a unei alte cauze
absolute și perpetue și care să afecteze direct obligația debitorului;
➢ debitorul obligației să nu fi fost pus în întârziere, întrucât în momentul punerii
în întârziere a debitorului riscul imposibilității se transferă de la creditor către debitor;
➢ debitorul să nu își fi asumat riscul imposibilității fortuite de executare.
Efectele imposibilității fortuite de executare:
➢ efect extinctiv constând în stingerea obligațiilor atât principale, cât și a
garanțiilor asociate acestora;
➢ în măsura în care imposibilitatea fortuită are un caracter temporar, efectul pe
care îl produce este acela de suspendare a executării obligației și nu de stingere a
acesteia;
➢ imposibilitatea fortuită de executare cu caracter definitiv conduce la
încetarea contractului.

58