Drept Civil – Teoria Generală a Obligaţiilor

Definiţie – semnifică raportul juridic în conţinutul căruia intră o obligaţie ca îndatorire de a face, a da sau a nu face;
conotaţia aparte a termenului obligaţie în sens strict juridic este aceia de raport juridic care conţine una sau mai multe
îndatoriri care revin subiectelor sale;
Structura obligaţiei
a) Subiectele raportului obligaţional sunt persoane fizice şi persoane juridice care au o denumire specifică.
Subiectul activ este titularul dreptului de creanţă şi se numeşte creditor.
Subiectul pasiv este persoana chemată să execute o prestaţie se numeşte debitor.
În unele raporturi juridice ( cele mai multe), debitorul şi creditorul au calităţi corelative, dar există şi raporturi
juridice în care părţile sunt fie creditor, fie debitor. De exemplu, în contractul de donaţie, subiectul activ, creditor este
donatarul şi subiectul pasiv, debitor este donatorul.
b) Conţinutul raportului juridic obligaţional este reprezentat de ansamblul drepturilor şi obligaţiilor civile care
aparţin subiectelor sale.
Din acest punct de vedere raporturile juridice de obligaţii pot fi:
- simple - când subiectul activ are numai drepturi de creanţă şi subiectul pasiv numai obligaţii;
- complexe - când subiectele au drepturi şi obligaţii;
Raportul juridic obligaţional ( de obligaţii) cuprinde drepturi de creanţă şi obligaţiile corespunzătoare.
Dreptul de creanţă este un drept relativ – creditorul poate pretinde doar executarea uneia ori mai multe prestaţii
strict determinate, dar nu altele, unui subiect determinat – debitorul.
Prestaţiile pot fi : de a da, de a face, de a nu face.
c) Obiectul raportului juridic obligaţional constă în conduita concretă, acţiune ori inacţiune, pe care o parte,
subiectului activ, creditorul o poate pretinde celeilalte părţi subiectul pasiv, debitorul şi la care este ţinut acesta.
Obiectul reprezintă ceea ce creditorul poate pretinde de la debitorul său.
Conţinutul reprezintă ansamblul de drepturi de creanţă şi obligaţii ca posibilităţi juridice ale subiectelor.
Obiectul este acea prestaţie, acţiune concretă pe care o poate cere creditorul de la debitor.
Obiectul obligaţiei poate să fie:
- prestaţie pozitivă : a da – îndatorirea debitorului de a constitui sau de a transmite un drept real pe seama
creditorului. Are întotdeauna un caracter patrimonial.
a face – îndatorirea subiectului pasiv de a efectua o lucrare, un serviciu (orice altă prestaţie cu excepţia celei de a
constitui, a transmite un drept real)
- prestaţie negativă : de a nu face – conduita negativă care presupune o abţinere a debitorului. Sunt relativ puţine
raporturile obligaţionale care conţin prestaţii negative.
Prestaţia de a face şi a nu face poate avea şi caracter nepatrimonial.
d) Sancţiunea constă în posibilitatea creditorului de a recurge la forţa de constrângere a statului pentru realizarea
dreptului său de creanţă pe calea acţiunii în justiţie şi prin posibilitatea executării pe cale silită a obligaţiei.
Dreptul creditorului presupune :
1. Mijloacele juridice ofensive (directe) care sunt reprezentate de acţiunile de care poate uza creditorul pentru
apărarea sau realizarea dreptului de creanţă.
2. Mijloace juridice defensive : intervin în situaţiile în care obligaţia nu este înzestrată cu posibilitatea unei acţiuni
în justiţie, dar debitorul de bună voie execută prestaţia.
Clasificarea obligaţiilor
1. După criteriul izvorul lor :
- a) generate de acte juridice: contractuale, născute din acte juridice unilaterale
- b) generate de fapte juridice: născute din fapte juridice ilicite intenţionate şi neintenţionate, născute din fapte
juridice licite
2. După natura prestaţiei:
-a) obligaţia pozitive: de a da- de a constituia drept real de uzufruct, de transmitere a dreptului de proprietate prin
vânzare, donaţie etc.; de a face care presupune efectuarea unei prestaţii determinate;
-b) obligaţii negative - obligaţia de a nu face care presupune o abstinenţă a subiectului pasiv.
3. După criteriul obiectului:
1
 - a) obligaţiile de rezultat (determinate)- sunt acelea în care obiectul şi scopul urmărite de părţi sunt definite din
momentul naşterii raportului juridic.
- b) obligaţiile de mijloace (de diligenţă)- sunt acele obligaţii potrivit cărora debitorul are îndatorirea de a pune în
valoare toate mijloacele de care dispune pentru a obţine un anumit rezultat.
4. După cum obiectul prestaţiei îl reprezintă plata unei sume de bani sau o altă prestaţie şi de altă natură.
- a) obligaţiile pecuniare- au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani,
- b) obligaţiile de altă natură- au ca obiect alte prestaţii decât caeea de da o sumă de bani
5. După criteriul sancţiunii:
- a) obligaţii perfecte - sunt înzestrate cu acţiune în justiţie
- b) obligaţii imperfecte (naturale) - nu sunt înzestrate cu posibilitatea acţionării în justiţie
Obligaţiile imperfecte pot fi:
- a) degenerate : au fost iniţial înzestrate cu acţiune în justiţie;
- b) avortate : de la început nu au fost înzestrate cu acţiune în justiţie ( obligaţiile născute dintr-un testament
nevalabil).
6. După cum sunt afectate de modalităţi :
- obligaţii pure şi simple;
- obligaţii afectate de modalităţi;
Modalităţile pot să privească anumite elemente ale raportului obligaţional : subiecte, obiectul, existenţa sau
exigibilitatea acestuia.
Dacă modalitatea vizează subiectele – obligaţiile sunt solidare, indivizibile.
Dacă modalitatea vizează obiectul obligaţiile sunt alternative, şi facultative;
Dacă modalitatea vizează existenţa obligaţiei obligaţiile pot fi afectate de condiţie, sau sub condiţie care poate fi
suspensivă ori rezolutorie.
Dacă modalitatea vizează exigibilitatea obligaţiile pot fi afectate de termen sau sub termen suspensiv ori extinctiv.
Izvoarele obligaţiilor
Constituie izvoare ale obligaţiei acele fapte juridice care dau naştere unui raport juridic obligaţional.
Faptele juridice în sens larg sunt acţiuni omeneşti care produc efecte juridice: adică naşterea, modificarea,
transmiterea şi stingerea unui raport juridic.
Faptele juridice se clasifică în: acte juridice, fapte juridice propriu-zise;
Actele juridice sunt manifestări voliţionate făcute cu scopul de a produce efecte juridice şi sunt: contractele civile,
actele juridice unilaterale.
În sens restrâns prin fapte juridice înţelegem şi acele acţiuni omeneşti care sunt săvârşite fără ca autorul lor să
doreasacă naşterea unui raport obligaţional, dar acesta se naşte prin efectu legii.
Faptele juridice în accepţiunea restrânsă pot fi
- licite - îmbogăţirea fără justă cauză, gestiunea de afaceri, plata nedatorată
- ilicite – acelea prin care se acuzeată altuia un prejudiciu
- intenţionate când autorul a urmărit sau a acceptat producerea rezultatului vătămător
- neintenţionate acelea prin care autorul nu a urmărit producerea unui rezultat vătămător, deşi trebuia şi putea
să-l prevadă
Contractul
Este acordul de voinţă a unor subiecte de drept, realizat cu scopul expres de a constitui, modifica sau stinge un
raport juridic.
Elementul esenţial al contractului este acordul de voinţă.
Singurele limitări aduse acordului de voinţă sunt ordinea publică (reglementările juridice în genere) şi bunele
moravuri (reguli de conduită care s-au conturat în conştiinţa societăţii şi respectarea cărora s-a impus cu necesitate
printr-o practică îndelungată şi continuă), subiectele de drept putând încheia orice contract cu condiţia ca acesta să nu
contravină acestora.
Clasificarea contractelor
Persoanele fizice şi juridice pot încheia, în temeiul principiului libertăţii contractuale, o multitudine de contracte,
dar cu respectarea ordinii juridice şi ai bunelor moravuri.

2
 1. După criteriul conţinutului: contracte sinalagmatice (acele contracte în care părţile se obligă reciproc una faţă
de alta să execute două sau mai multe prestaţii, ambele fiind titulare de drepturi şi obligaţii), contracte unilaterale
(acele contracte prin care numai una dintre părţi se obligă să execute una ori mai multe prestaţii celeilalte părţi)
De esenţa contractelor unilaterale este existenţa obligaţiei de a face sau a da, de a executa una ori mai multe
prestaţii în beneficiul celeilalte părţi.
2. După criteriul scopului urmărit , contractele pot fi :
- a. contracte cu titlul oneros – care fiecare dintre părţi urmăreşte obţinerea unui folos
Contracte comutative – acele contracte oneroase în care obligaţia unei părţi este echivalentul obligaţiei celeilalte
părţi şi întinderea prestaţiei este certă.
Contracte aleatorii – sunt acele contracte oneroase în care prestaţia echivalentă a unei părţi ori a ambelor depinde
de un eveniment viitor incert.
- b. contracte cu titlu gratuit – în care una dintre părţi doreşte să procure alteia un avantaj fără să urmărească
pentru sine obţinerea un avantaj economic, material.
Contracte liberalităţi – o parte transmite un drept din patrimoniul său altei părţi, fără un echivalent.
Contracte dezinteresate – o parte se obligă în mod gratuit să facă un serviciu, să execute o prestaţie celeilalte
altei părţi fără a suferi o diminuare a propriului patrimoniu
3. După criteriul modului de formare contractele se clasifică
- a. consensuale – care se încheie prin simplul acord de voinţă dintre părţi, fără nici o formalitate (solo consensu)
- b. solemne – pentru a căror încheiere valabilă pe lângă acordul de voinţă se impune să îmbrace o anumită formă,
să fie însoţite de anumite solemnităţi prevăzute de lege
- c. reale – pentru a putea fi încheiate în mod valabil, este necesară remiterea materială a bunului obiect material al
contractului.
4. După criteriul reglementării contractele pot fi :
- a. contracte numite – cele expres reglementate de Codul civil ori alte legi speciale. Codul civil regelmentează
expres următoarele contracte: vânzarea-cumpărarea, donaţia, schimbul, locaţiunea, antrepriza, contractul de
societate, de transport, de mandat, de agenţie, de depozit, de împrumut, de cont curent, de asigurare, de rentă
viageră, de întreţinere, de furnizare, de report, de arendă.
- b. contracte nenumite – acele contracte care nu sunt expres reglementate de lege.
5. După criteriul modului de executare a prestaţiilor
-a. contracte cu executare dintr-o dată (uno icto) – în care părţile au obligaţia să execute prestaţia datorată, după
momentul încheierii contractului
-b. contracte cu executare succesivă – executarea prestaţiilor se face succesiv la diferite intervale de timp.
6. După cum părţile pot sau nu să stabilească conţinutul contractului:
- a. contracte negociate – în care părţile stabilesc ele însele conţinutul, clauzele, drepturile şi obligaţiile
- b. contracte adeziune – în care una sau mai multe părţi acceptă conţinutul, clauzele stabilite de cealaltă parte ori
de celelalte părţile, pe care le acceptă, aderă la contractul prestabilit
- c. contracte forţate – pe care suntem obligaţi de lege să le încheiem
7. După gradul de generalitate al clauzelor :
a. contractul cadru – acordul prin care părţile convin să negocieze,să încheie sau să menţină raporturi
contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta.
b. contractul încheiat cu consumatorii – cel încheiat în vederea exexcutării unor prestaţii determinate de
persoane juridice specializate sau persoane fizice specializate cu beneficiarii care sunt consumatori şi care oferă
garanţii privitoare la calitatea prestaţiilor şi este regelementat de legi speciale.
Încheierea contractului
Propunerea de a încheia un contract se numeşte ofertă.
Consimţământul exprimat fără rezervă de către destinatarul ofertei se numeşte acceptare.
Contractul se încheie prin mecanismul ofertei şi al acceptării, acordul de voinţă fiind alcătuit din ofertă şi
acceptare ca elemente succesive care exprimă voinţa subiectelor de a dobândi anumite drepturi şi obligaţii.
Oferta
Oferta este propunerea pe care o face o persoană, altei persoane sau publicului în general, de a încheia un
contract în anumite condiţii. În principiu, oferta poate fi exprimată în scris, verbal, tacit , expres.

3
 Condiţiile ofertei:
- să fie fermă şi neechivocă, adică să exprime voinţa neîndoielnică a ofertantului de a contracta
- să fie precisă şi completă, să cuprindă elemente necesare pentru realizarea acordului de voinţă; elementele
indispensabile sunt : natura contractului şi obiectul contractului.
Forţa obligatorie a ofertei
Oferta trebuie făcută şi menţinută într-un termen rezonabill pentru a ajunge la destinatar ca să fie accceptată, iar
dacă s-a autorul ei s-a obligat să o menţină un anumit interval de timp, acel termen trebuie respectat neputând fi
revocată.
Caracterul irevocabil al ofertei poate rezulta şi din uzanţe, practici statornicite sau negocierile care impun
menţinerea ei un interval de timp sau cînd părţile au negociat acest aspect.
Oferta poate fi retrasă înaite de a ajunge la destinatar sau concomitent cu ajungerea ei la acesta.
Acceptarea
Acceptarea reprezintă o manifestare exterioară a voinţei juridice a unei persoane de a încheia un contract în
condiţiile stabilite în oferta ce i-a fost adresată în acest scop.
Condiţiile acceptării
- să indeplinească condiţiile de valabilitate pentru consimţământ să emane de la o persoană capabilă, care are
capacitatea de a contracta
- să fie exprimată în mod liber
- să fie neîndoilenică
- să fie pură şi simplă
- să fie necondiţionată
- să nu fie tardivă, să fie făcută în termenul prevăzut de ofertant
Promisiunea de a contracta (antecontractul) şi oferta
Promisiunea de contracta (antecontractul) reprezintă convenţia prin care una dintra părţi ori ambele părţi se
obligă să încheie în viitor un anumit contract al cărui conţinut esenţial este determinat în prezent.
El dă naştere obligaţiei cel puţin a unei părţi ( ori a ambelor ) de a consimţi în viitor la încheierea unui contract ale
cărui elemente sunt conturate în acesta.
b. Efectele antecontractului
Antecontractul dă naştere obligaţiei de „a face” şi angajează răspunderea civilă contractuală a părţii care nu-şi
execută obligaţia de a încheia contractul.
Momentul încheierii contractului
Momentul încheierii contractului îl reprezintă momentul realizării acordului de voinţă. În cazul contractelor
solemne, momentul încheierii contractului este momentul realizării solemnităţii prevăzute de lege.
La momentul încheierii contractului se: apreciază capacitatea părţilor, încep să curgă anumite termene, se
raportează cauzele de nulitate
Momentul încheierii contractului sinalagmatic între persoanele neprezente se consideră în momentul când
ofertantul primeşte acceptarea ofertei, se depune în poştă şi este predată corespondenţa.
b) în cazul contractului unilateral, contractul se consideră încheiat când ajunge la destinatar.
c) în cazul contractului unilateral solemn contractul se consideră încheiat când este îndeplinită formalitatea cerută
de lege pentru valabilitatea lui.
Locul încheierii contractului
Locul încheierii determină instanţa competentă să soluţioneze litigiile născute din contract. Relevant pentru unde
s-a realizat acordul de voinţă.
Efectele contractului
Contractul se încheie cu scopul de produce efecte juridice: naşterea, modificarea sau stingerea raportului juridic.
Principiile efectelor
- principiul forţei obligatorii a contractului – acesta are putere de lege între părţile contractante
În raport cu părţile
- părţile contractante sunt obligate una faţă de alta să execute întocmai obligaţiile pe care şi le-au asumat;
- contractul nu poate fi revocat prin voinţa unilaterală a uneia dintre părţi;
4
 - obligaţiile contractuale trebuie să fie executate cu bună credinţă.
În raport cu instanţa de judecată
Instanţa nu poate modifica în principiu contractul respectiv, fiind ţinută, ( obligată ) să ţină seama de clauzele
stipulate de părţi în conţinutul contractului şi în raport cu acestea va soluţiona procesul.
Interpretarea clauzelor:
- a. clazele susceptibile de mai multe înţelesuri: trebuie interpretate în sensul în care se potrivesc naturii şi
obiectului contractului;
- b. clauzele îndoielnice se interpretează tot în funcţie de natura contractului, împrejurările în care a fost încheiat,
înţelegerea dată de părţi unor expresii, şi de uzanţe.
- c. clauzele exemplificative sunt stipulate cu rolul de a explicita şi nu reduc aplicabilitatea în alte situaţii în care nu
au fost prevăzute.
- principiul relativităţii efectelor contractului – se referă la efectele acestuia faţă de părţi şi efectele faţă de terţi
propriu-zişi care trebuie să respecte situaţia juridică generată de contract, iar în privinţa terţilor intermediari sau
avânziilor-cauză, ei sunt obligaţi să respecte clauzele întocmai ca şi părţile contractante, confundându-se cu principiul
forţei obligatorii.
- principiul opozabilităţii contractului – terţii propriu-zişi trebuie să respecte situaţiile juridice, drepturile şi
obligaţiile părţilor născute dintr-un contract valabil încheiat. Terţii se pot prevala de efectele contractului, fără să
poată să ceară execuatrea lui , cu excepţia cazurilor autorizate de lege.
Intervenţia legiuitorului în contracte
Pe cale de excepţie , legiuitorul poate interveni prin dispoziţii imperative să modifice efectele ori unele clauze ale
unui contract.
Formele de intervenţie ale legiuitorului pot referi la :
- durata contractului (prorogarea legală reprezentată de prelungirea forţată a existenţei contractului după
împlinirea termenului stipulat de părţi)
- executarea contractului (moratoriul legal reprezentat de termenul acordat de legiuitor tuturor debitorilor, ori
unora dintre ei având ca efect amânarea generală a executării obligaţiilor)
Alte forme de intervenţie: stabilirea prin norme imperative a duratei contractului, încetarea contractelor, revizuirea
întinderii prestaţiilor, în caz de impreviziune.
Impreviziunea în contracte
Impreviziunea reprezintă paguba pe care o suferă una dintre părţile contractante ca urmare a dezechlibrului grav
de valoare care intervine între prestaţiile sale şi contraprestaţiile celeilate părţi în cursul executării contractului,
determinată de fluctuaţiile monetare care constau în procese inflaţioniste sau deflaţioniste. Problema impreviziunii
se pune în cazul contractelor cu executare succesivă şi a celor afectate de un termen suspensiv.
Efectele speciale ale contractelor sinalagmatice
Excepţia de neexecutare a contractului reprezintă mijlocul juridic de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile
contractului sinalagmatic pe care o poate opune celeilalte parti dacă îi cere să-şi execute prestaţiile sale, deşi ea însăşi
nu şi le-a executat pe ale ei.
Condiţiile invocării excepţiei de neexecutare :
1. prestaţiile reciproce ale părţilor să aibă temeiul în acelaşi contract;
2. să existe o neexecutare chiar parţială, însă suficient de importantă din partea celeilalte părţi ;
3. neexecutarea să nu se datoreze celui care invocă excepţia ;
4. contractul să presupună regula executării simultane a obligaţiilor
celor două părţi.
Excepţia de neexecutare operează în favoarea părţii care o invocă fără intervenţia instanţei.
Excepţia de neexecutare poate fi invocată ca mijloc de apărare în instanţă a pârâtului.
Efectele excepţiei de neexcutare
1. invocarea excepţiei de neexecutare atrenează suspendarea executării prestaţiei celui care o invocă ;
2. poate fi opusă numai celeilalte părţi.

5
 Rezoluţiunea contractelor sinalagmatice: noţiune, tipuri, fundament, condiţii, efecte
Rezoluţiunea constă în desfiinţarea contractului la cererea unei părţi care şi-a executat sau a fost pe cale să-şi
execute restaţiile, întemeiată pe considerentul că cealaltă parte nu şi-a executat în mod culpabil prestaţiile
asumate.
Din punct de vedere al efectelor produse, rezoluţiunea operează atât pentru viitor cât şi pentru trecut, părţile
fiind puse în situaţia anterioară încheierii contractului. În acelaţi timp este o sancţiune şi un remediu la dispoziţia
uneia dintre părţile contracului împotriva părţii de rea-credinţă.
Felurile rezoluţiunii:
- judiciară – o dispune instanţa de judecată, atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi partea a
solicitat-o prin acţiune în justiţie, şi are caracter în principiu facultativ
- convenţională – poate fi stipulată în contract sau printr-o convenţie ulterioară care completează şi face parte
integrantă din contract
- declaraţia de rezoluţiune unilaterală – reprezintă un drept potestartiv stipulat în favoarea creditorului care nu
şi-a primit prestaţia
Condiţiile pentru existenţa rezoluţiunii:
- una dintre părţi să ofere celeilate părţi executarea obligaţiei sau să-şi fi executat prestaţiile asumate
- oferta de executare să intervină înainte de împlinirea termenului stabilit în contract
- partea căreia i s-a oferit executare să nu fi executat culpabil restaţia asumată
Fundamentul rezoluţiunii
Rezoluţiunea se fundamentează pe ideea de cauză şi pe forţa obligatorie a contractului, fiind un efect special al
contractului sinalagmatic. Se aplică doar contractelor sinalagmatice şi comutative. Per a contrario, nu se aplică
contractelor unilaterale sau contractelor aleatorii sau altor contracte civile
Condiţiile exercitării acţiunii în rezoluţiune
Abordarea condiţiilor pentru exercitarea acţiunii în rezoluţiune a unui contract sinalagmatic trebuie să facă distinct
după cum rezoluţiunea este judiciră sau convenţională.
1.Rezoluţiunea judiciară – acţiunea poate fi introdusă de partea care a executat sau este gata să-şi execute
prestaţiile, în următoarele condiţii :
- una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile
- neexecutarea să se datoreze culpei debitorui pârât (părţii adverse creditorului reclamnat); când neexecutarea se
datorează unor cauze neimputabile pârâtului se pune problema încetării contractului pentru imposibilitate fortuită
de executare şi al suportării riscurilor contractuale.
- punerea în întârziere a debitorului este făcută la cerea creditorului reclamant, fiind o condiţie care trebuie
îndeplinită pentru că ea produce anumite efecte, de pildă de la această dată debitorul datorează daune interese
moratorii în cazul unor obligaţii pecuniare.
2. Rezoluţiunea convenţională – este stipulată expres în contract de părţi prin clauzele de rezoluţiune.
Clauzele de rezoluţiune se numesc pacte comisorii exprese şi înlocuiesc acţiunea în rezoluţiune întrucât preved
desfiinţarea contractului pentru neexecutarea prestaţiilor de către una dintre ele în mod culpabil.
Pactele comisorii trebuie interpretate restrictiv constituind mijloace juridice de rezoluţiune convenţională.
3. Declaraţia de rezoluţiune unilaterală – reprezintă un act juridic unilateral al creditorului care nu ţi-a primit
prestaţia, şi prin care îşi manifestă voinţa de a desface contractul. Ea îmbracă forma scrisă prin notificarea debitorului
cu privire la desfiinţarea contractului, devenind irevocabilă cand ajunge la cunoştinţa sa.
Efectele rezoluţiunii se produc retroactiv pentru trecut (cu excepţia contractului cu executare succesivă), dar şi
pentru viitor
Rezoluţiune desfiinţează raportul juridic dintre părţi şi repune părţile pe cât posibil în situaţia în care se găseau
înainte de a încheia contractul şi aceta nu va mai putea să genereze nici un fel de fecte nici în viitor.
Între părţi (inter partes)
Când părţile nu au executat niciuna dintre prestaţiile asumate, acestea nu se vor mai executa întrucât contractul
se desfiinţează cu efect retroactiv,nepunându-se poblema restituirii.
Principiul care guvernează efectele rezoluţiunii între părţi este cel al „restitutio in integrum” – repunerii părţilor
în situaţia anterioară prin restiuirea prestaţiilor efectuate.
- când creditorul a suferit o pagubă prin neexecutare, debitorul poate fi obligat şi la daune de interese.
b. Efectele rezoluţiunii faţă de terţi

6
 În principiu rezoluţiunea desfiinţează toate drepturile consimţite în favoarea terţilor de către dobânditorul
prestaţiei sau prestaţiilor care au făcut obiectul contractului rezolvit conform principiului „Rezoluto jure dantis,
resolvitur accipientis”.
De laceastă regulă există excepţii:
- în materie mobiliară, terţii pot invoca posesia de bună-credinţă conform art. 937 din Codul civil;
- rezoluţiunea nu poate fi opusă subdobânditorului cu titlu oneros şi de bună credinţă a unui imobil care şi-a
intabulat dreptul în cartea funciară;
- nu se desfiinţează nici actele de administrare încheiate de o parte a contractului rezolvit cu un terţ de bună
credinţă;
- rezoluţiunea nu operează faţă de terţul care a dobîndit bunul în cadrul procedurii executării silite ;
- statul nu poate fi silit să restituie imobilul dobândit prin expropriere ori rechiziţie;
4. Riscurile contractului
Această problemă este strâns legată de cauzele de stingere a obligaţiilor. Atunci când prestaţiile contractuale nu
mai poate fi executate din motive independente de voinţă unei dintere părţi, obligaţia se stinge, debitorul fiind liberat
pentru imposibilitatea de executare.
a. În cazul unui contract unilateral, situaţia imposibilităţii de executare nu ridică probleme, dacă debitorul este pus
în imposibilitate de a-şi executa prestaţia, contractul încetează.
b. Dificultăţi apar în cazul contractului sinalagmatic mai şi în special a celor cu executare succesivă, când una
dintre părţi se află într-o situaţie de imposibilitate de executare a prestaţiei din motive care nu ţin de voinţa sa.
c. În cazul contractelor translative de proprietate, riscul pieirii fortuite al lucrului este este suportat de partea
care avea calitatea de proprietar al bunului care a pierit. Regula este cunoscută sub denumirea de res perit domino.

7
 Efectele contractelor faţă de terţi

a. Relativitatea efectelor contractelor

Art. 1270 din Codul civil dispune: „contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”. Textul
prevede în mod expres că un contract încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale se impune cu forţa juridică a legii
nunmai părţilor, consacrând principiul forţei obligatorii , cunoscut sub denumirea latină pacta sunt servanda
Per a contrario, rezultă ca un contract nu poate produce nici un efect faţă de terţul care nu a participat la
încheierea lui nici personal şi nici printr-un reprezentant. Codul civil arată în art. 1280: „contractul produce efecte
numai între părţi, dacă prin lege nu se dispune altfel”. Dispoziţiile enunţate consacră legal principiul relativităţii
efectelor contractelor civile, cunoscut sub denumirea latină res inter alios acta.
Art. 1270 din Codul civil consacră principiul forţei obligatorii a contractului, iar art 1280 înscrie principiul relativităţii
efectelor acestuia, amele vizând părţile contractului.
Pentru a stabili întinderea principiului relativităţii contractului, trebuie să se stabilească cine sunt părţile
contractului şi cine sunt terţii unui contract.
Părţile contractului sunt persoane fizice sau juridice care şi-au dat consimţământul personal ori prin reprezentant
la încheierea contractului şi faţă de care acesta produce efecte juridice conform clauzelor stabilite prin acordul de
voinţă.
Terţii propriu-zişi ( penitus extranei) sunt persoane care nu au participat nici personal şi nici prin reprezentanţi la
încheierea actului juridic.
În categoria terţilor trebuie să distingem pe de o parte terţii propriu-zişi – persoane complet străine de contract
şi succesorii în drepturi ai părţilor sau avânzii- cauză sau terţi intermediari.
Avânzii-cauză sau terţi intermediari sunt acei terţi care nu au participat la încheierea contractului nici personal, nici
prin reprezentant, dar faţă de care contractul produce anumite efecte datorită legăturii sau raportului în care se află
părţile. Ei se mai numesc şi succesorii în drepturi ai părţilor.
Funamentul principiului relativităţii vefectelor contractului îl găsim în autonomia de voinţă, persoanele fiind libere
să încheie orice contract prin care să-şi asume obligaţii şi să dobîndească drepturi şi în consecinţă dacă prin liberă
voinţă s-au implicat, apare ca fiind nefiresc şi abuziv ca p persoană care n-a consimţit la încheierea unui contract să fie
ţinută de acesta, decât în circumstasnţe speciale expres şi limitativ prevăzute de legiuitor.
Între părţile contractante, principiul forţei obligatorii se suprapune peste principiul relativităţii, dar în privinţa
terţilor propriu-zisi contractul nu are nicio seminficaţie. Cu referire la avânzii-cauză sau terţii intermediari, pe cale de
excepţie contractul poate produce anumite efecte.
Terţi propriu-zişi sunt obligaţi doar să respecte situaţiile juridice create prin contractele dintre părţi, uneori
putându-le invoca în favoarea lor.

b. Efectele contractului faţă de succesori

Avânzii cauză sunt: succesorii universali, succesorii cu titlu universal, succesorii cu titlu particular, creditorii
chirografari.
1.Succesorii universali sunt acele persoane care dobândesc în întregime şi nefracţionat patrimoniul autorilor lor,
cum sunt : succesorul legal unic, legatarul universal, persoana juridică dobânditoare a întregului patrimoniu al unei
persoane juridice prin fuziune, comasare, absorbţie.
2. Succesorii cu titlu universal dobândesc o fracţiune dintr-un patrimoniu şi sunt succesorii legali şi legatarii,
persoanele juridice care dobândesc o cotă parte din patrimoniu unei alte persoane juridice prin divizare.
În alin 1 al art. 1282 din Codul civil se prevede: „La moartea unei persoane, drepturile şi obligaţiile contractuale ale
acesteia se transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, stipulaţia părţilor, natura
contractului nu rezultă contrariul”.
3. Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care dobândesc de la o altă persoană unul sau mai multe
drepturi determinate privite în individualitatea lor: cumpărătorul unui bun, donatarul, cesionarul unei creanţe etc
Succesorii cu titlu particular nu continuă personalitatea antecesorului lor, dar efectele contractului încheiat de
autori se produc numai în ce priveşte bunul transmis, respectiv anumite drepturi şi obligaţii.

8
 Alin. 2 al art. 1282 din Codul civil prevede: „Drepturile, precum şi în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile
contractuale în strânsă legătură cu bunul se transmit odată cu acesta succesorilor cu titlu particular al părţilor”.
Drepturile şi obligaţiile pot fi reale şi personale.
Drepturile reale privesc bunul dobândit prin contract, respectiv, drepturi care au fost constituite anterior de
proprietar.
Obligaţiile personale sunt legate strict legate de calitatea de a fi succesor cu titlu particular.
Pentru a fi transmise drepturile şi obligaţiile proprietarului iniţial către suscesorul cu titlu particular este necesară
întrunirea următoarelor condiţii :
- drepturile şi obligaţiile să fie strâns legate de bunul dobândit;
- contractul care a dat naştere drepturilor şi obligaţiilor să aibă dată certă, anterioară momentului încheierii
contractului între succesorul cu titlu particular şi cel de la care s-a dobândit bunul;
- să fi fost îndeplinite formalităţile de publicitate când această condiţie este cerută de lege.
De regulă succesorul cu titlu particular este un terţ propriu-zis în raport cu contractele încheiate de înstrăinător .
Totuşi, pe cale de excepţie, când se stipulează expres, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor se face şi către
subdobânditor, iar acesta va dobândi prin contractul încheiat calitatea de având cauză.
De asemenea, drepturile şi obligaţiile se transmit succesorilor cu titlu particular când părţile prevăd expres, când
rezultă implicit din contract şi în situaţiile când legea prevede ( pentru motive de interes public ) transmiterea
drepturilor şi obligaţiilor autorului către succesori . De pildă în art. 1811 din Codul civil dispune: „dacă bunul dat în
locaţiune este înstrăinat, dreptul locatarulu este opozabil dobânditorului…dacă locaţiunea a fost înscrisă în cartea
funciară, dacă data certă a locaţiunii a fost anterioară datei certe a înstrăinării, …dacă locatarul a îndeplinit formlităţile
de publicitate, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosinţa locatarului”. Altefel spus, dobânditorul unui imobil
trebuie să respecte contractul de închiriere ori arendă încheiat de autorul său, dacă s-a făcut în formă scrisă ori
autentică cu dată certă; contractul de asigurare făcut asupra unui bun se transmite dobânditorului odată cu bunul şi a
îndeplinit formalitatea înscrieri la anumite organe ale statului.
4. Creditorii chirografari sunt acei creditori care au o singură garanţie comună – întregul patrimoniu al debitorului
care asigură drepturile lor de gaj general (nu au o garanţie specială a creanţei lor).
Creditorii chirografari sunt consideraţi avânzi-cauză pentru că suportă fluctuaţiile care se produc în patrimoniul
debitorilor lor ca urmare a contractelor încheiate. Ei pot să exercite anumite drepturi şi acţiuni :
- dreptul de a cere separaţia patrimoniilor la moartea debitorului;
- posibilitatea de a interveni într-un proces de ieşire din indiviziune în care debitorul este parte.
Creditorii chirografari pot înlătura opozabilitatea prin:
- acţiunea pauliană, prin care tinde dă desfiinţezecontractele fraudulose încheiate de debiitorii lor
- acţiunea în simulaţie prin care tinde să înlăture aparenţa unor contracte încheiate de debitorul lor şi relevarea
adevăratelor raporturi dintre debitori şi persoanele cu care au încheiat acte juridice în scopul fraudării drepturilor lor;
În cazurile mai sus-menţionte creditorii chirografari devin terţi propriu-zişi în caz de simulaţie şi acţiune pauliană
când le-au fost fraudate interesele.

c. Noţiunea de opozabilitate

În sens larg, prin opozabilitate se înţelegem că un contract produce efecte juridice între părţile contractante şi
avânzii cauză ai lor , precum şi faptul că situaţia juridică născută din el trebuie respectată de toţi ceilalţi, inclusiv de
terţii propriu-zişi.
Principiul opozabilităţii este înscris în Codul civil în art. 1282 care dispune: „ contractul este opozabil terţilor care nu
pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute prin contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului fără a
avea dreptul de a cere executare lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege”.
Opozabilitatea poate fi analizată :
- în raport cu părţile contractante;
- în raport cu avânzii-cauză;
- în raport cu terţii propriu-zişi.

9
 1. Opozabilitatea faţă de părţi şi avânzii cauză se confundă cu relativitatea contractului întrucât dă naştere de
drepturi şi obligaţii care trebuie respectate.
2.Faţă de terţii propriu-zişi, constă în obligarea lor de a respecta situaţia juridică generată de contract, drepturile
ori obligaţiile născute din acesta.
Opozabilitatea faţă de terţi presupune următoarele consecinţe:
- partea poate invoca existenţa contractului faţă de un terţ ca probă ori ca titlu de dobândire a unui drept real ori
de creanţă;
- partea poate invoca faţă de un terţ convenţia ca just titlu pentru dobândirea dreptului de proprietate prin
uzucapiune ;
- contractul poate fi invocat de pârât pentru a dovedi îmbogăţirea sa.
Distincţia între relativitatea contractului şi opozabilitate prezintă următoarele consecinţe practice :
- în raportul dintre părţile contractante, contractul are valoarea unui act juridic;
- faţă de terţi este un simplu fapt juridic;
- între părţi dovada existenţei contractului se face printr-un înscris;
- terţii îl pot dovedi prin orice mijloc de probă;
- între părţi neexecutarea obligaţiilor contractului atrage răspunderea civilă contractuală;
- când un terţ aduce atingere unui drept dobândit prin contract se angajează răspunderea civilă delictuală.
Posibilitatea terţilor de a invoca în favoarea lor contractul este prevăzută în art. 1282 din codul civil.

d. Excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului

Prin excepţii de la principiul relativităţii înţelegem acele situaţii juridice în care efectele unui contract se produc şi
faţă de alte persoane care nu au calitatea de părţi contractante sau succesori în drepturi ale acestora ( avânzi-cauză).
În literatură s-au purtat discuţii dacă un contract poate genera drepturi şi obligaţii faţă de alte persoane decât
contractanţii.
S-a admis că un contract poate genera drepturi, dar nu şi obligaţii pentru o persoană care nu are calitatea de parte
ori de terţ intermediar.
Doctrina clasifică excepţiile de la principiul relativităţii astfel:
- excepţii active sunt situaţiile în care un contract dă naştere unor drepturi în favoarea unui terţ,
de plidă stipulaţia pentru altul;
- excepţii pasive sunt situaţiile în care sepot naşte drepturi şi obligaţii pe seama unui terţ;
O altă clasificare a excepţiilor de la principiul realtivităţii redată în literatura juridică este în:
- excepţii aparente ;
- excepţii reale sau veritabile;
a. Excepţii aparente ( nereale ) sunt acele situaţii în care un contract dă naştere unor drepturi şi obligaţii prin
efectul legii şi nu din voinţa cocontractanţilor şi sunt următoarele :
- contractul colectiv de muncă ;
- acţiunile directe ;
-convenţia de porte fort ( promisiunea faptei altuia );
- reprezentarea

1. Contractul colectiv de muncă - este contractul încheiat între patroni şi salariaţi prin care se stabilesc, în limitele
prevăzute de lege, clauzele privind condiţiile de muncă, salarizarea, drepturile şi obligaţiile ce decurg din raportul
juridic de muncă. El produce efecte pentru toţi salariaţii din unitate, indiferent de data angajării, lor ori de afilierea la
sindicat. Este considerat o excepţie pentru că naşte drepturi şi obligaţii şi pentru persoanele care nu au fost părţi la
încheierea lui. Acesta produce acest efect în virtutea legii ( art. 6 din Legea 130/1996) şi nu din voinţa părţilor.
2. Acţiunile directe - reprezintă drepturile unor persoane de a acţiona împotriva uneia dintre părţile contractului,
cu care ele nu au avut nici un fel de raporturi, invocând contractul în favoarea lor. Acest drept de a acţiona este
conferit de lege şi nu prin voinţa părţilor contractului. Codul civil prevede următoarele acţiuni directe :
- mandantul are o acţiune directă împotriva submandatarului ( persoana pe care mandatarul şi-a substituit-o în
executarea mandatului ); aceasta este expres prevăzută în art. 2023 din Codul civil;

10
 - lucrătorii folosiţi de antreprenor pot acţiona direct pe client pentru plata sumelor ce li se cuvin pentru munca
prestată. Dreptul la acţiune este prevăzut expres în art. 1856 din Codul civil.
-victima poate solicita direct de la asigurător despăgubiri pentre prejudiciul cauzat de asigurat dacă suma solicitată
nu depăşeşte plafonul prevăzut prin hotărâre de guvern. Dreptul este prevăzut art. 42 din Legea nr. 135/1995
(modificată) şi în Codul civil, în alin. 2 al art. 2224.
3. Promisiunea faptei altuia (Convenţia de porte-fort)
Contractul, în principiu, poate da naştere la drepturi şi obligaţii în sarcina părţilor contractante; pe cale de excepţie,
de la această regulă pot să existe si situaţii contrare, când un contract poate genera drepturi în sarcina unor terţi. Când
o convenţie ar impune obligaţii unui terţ, clauza care conţine o astfel de prevedere este sancţionată cu nulitatea
absolută pentru că terţul nu şi-a dat consimţământul pentru asumarea executării unei prestaţii stabilite prin voinţa
altor persoane.
Promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort) reprezintă o excepţie aparentă de la principiul relativiităţii
efectelor contractelor.
Promisiunea faptei altuia este un contract sau o clauză într-un contract prin care o persoană ( debitorul ) se
obligă faţă de o altă persoană ( creditorul ) să obţină consimtământul unei terţe persoane de a încheia un contract
sau de a ratifica un contract încheiat.
Convenţia de porte-fort este reglementată în art. 1283 din Codul civil în care se dispune: „ cel care se angajază la a
determina un terţ să încheie sau să ratifice un act este ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige
sau, atunci când s-a obligat şi ca fidejusor, dacă terţul nu execută prestaţia promisă” .
În realitate, promitentul se obligă la fapta proprie de a determina pe un terţ să contracteze sau să ratifice un
contract. În ipoteza în care terţul încheie contractul cu partea faţă de care s-a obligat promitentul, terţul se obligă prin
voinţă proprie să execute propria obligaţie generată de cionmtractul încheiat. În această situaţie obligaţia
promitentului s-a stins prin executare făţă de partea cu care a contractat terţul.
Intenţia promitentului de a se obliga trebuie să fie fermă, să rezulte neîndoielnic din contractul sau clauza ăn care
afost stipulat, aşa cum se prfevede în art. 1283 alin 3 din Codul civil.
Promisiunea faptei altuia poate fi :
a. principală : când se încheie un contract a cărei unică prestaţie este de a determina un terţ să încheie ori să
ratifice un contract ;
b. accesorie : clauză ce se inserează într-un contract în care debitorul se obligă pe lângă alte prestaţii şi să-l
determine pe un terţ la încheierea ori ratificarea unui contract.
Caracterele juridice ale promisiunii faptei altuia:
- este bilaterală aşa cum susţin unii autori (I.Adam, Drept civil. Obligaţii. Contractul în reglemenarea Noului Cod
civil), contractul fiind încheiat între promitent şi creditor în interesul lor comun;
- consensulă putându-se încheia prin simlplul acord de voinţă;
- poate fi comutativă înrucât creditorul şi debitorul promitent îşi cunosc drepturile şi obligaţiile;
Aplicaţii practice :
- în materia contractului de mandat , mandatarul care a încheiat un contract cu o persoană peste împuternicirea
dată de un mandant, se obligă să-l determine pe acesta , să ratifice acel contract, ori se obligă faţă de creditor că-l va
determina pe mandant să încheie în viitor un contract cu acesta (art. 2017 din Codul civil)
- în cazul înstrăinării unui bun indiviz de către un singur coproprietar, acesta se obligă să-l determine pe celălalt
coproprietar, să ratifice acel contract, ori să-l determine pe coproprietar să vândă terţului şi partea sa indiviză din bun;
- în cazul actelor juridice încheiate pe seama persoanelor absente ori incapabile -se încheie actul în numele unei
persoane absente şi una dintre părţi se obligă să o determine pe acea persoană să ratifice actul, ori să o determine să
contracteze cu creditorul său , sau se încheie contractul pe seama unor persoane incapabile ( minori, interzişi
judecătoreşti ) şi pentru a se evita procedura încuviinţării se obligă ca minorul sau interzisul să ratifice alt contract când
acesta va deveni capabil sat reprezentării în cazul persoanei absente.
Efectele promisiunii fapteri altuia:
- în sarcina debitorului se naşte o obligaţie de „a face” obligaţia fiind de rezultat ;
- debitorul promitent se obligă la fapta proprie de determinare a terţului, să ratifice ori să încheie în viitor un
contract cu creditorul promitentului ;
- terţul nu se obligă prin voinţa promitentului, ci dacă va ratifica ori încheia în viitor contractul promis, o va face
prin propriul consimţământ.

11
 Dacă terţul nu va contracta cu creditorul promitentului, se va angaja răspunderea contractuală a acestuia fiins
obligat la daune-interese pentru neexecutare. Promitentul nu va răspunde dacă asigură executarea obligaţiei terţului
fără să producă vreun prejudiciu creditorului (art.1283 alin.2 din Codul civil).
În Codul civil anterior promisiunea faptei altuia nu era reglementată expres, ci doar erau prevăzute aplicaţiile
practice.

4. Reprezentarea
Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană numită generic reprezentant încheie un
contract în mmele şi pe seama altei persoane numită reprezentat, astfel ca efectele actului să se producă direct celui
reprezentat. Instiutuţia este reglementată de Codul cuvil în art. 1295-1314.
Unii autori analizează reprezentarea ca excepţie aparentă de la principiul relativităţii efecteşlor contractului (I.
Adam, op.cit.).
În ce ne priveşte ne alăturăm opiniei majoritare care apreciază că reprezentarea nu este o excepţie de la principiul
relativităţii efectelor actului juridic, ci un procedeu tehnico-juridic practic de încheierea actelor juridice când titularul
dreptului este în imposibilitate să o facă.
Reprezentare poate fi:
- convenţională – realizată prin intermediul contractului de mandat;
- legală – realizată în puterea legii pentru anumite categorii de persoane: minori lipsiţi de capacitate de exerciţiu şi
intzerzişi judecătoreşti.

b. Excepţii veritabile de la principiul relativităţii

Excepţiile reale sau veritabile sunt acelea prin care prin voinţa mutuală a contractanţilor se naşte un drept în
favoarea unui terţ.
Singura excepţie veritabilă este stipulaţia pentru altul (contractul în favoarea unei terţe persoane ).
Stipulaţia pentru altul este contractul ori o cauză dintr-un contract prin care o parte numită promitent se obligă
faţă de cealaltă parte numită stipulant să execute o prestaţie în favoarea unei anumite persoane străine de contract
numită terţ beneficiar.
Stipulaţia pentru altul este o tehnică juridică prin intermediul căreia efectele contractului încheiat de două
persoane se produc în persoana unui terţ, prin naşterea unui drept în patrimoniul acestuia.
Codul civil regelementează stipulasţia pentru altul în art. 1284-1287.
Codul civil român anterior nu conţinea nici o dispoziţie nici chiar cu caracter de principiu care să reglementeze
stipulaţia pentru altul. Codul civil francez conţine două articole referitoare la această instituţie. Doctrina şi practica
judiciară românească au admis în unanimitate valabilitatea stipulaţiei pentru altul.
În art. 1284 din Codul civil se dispune: „oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul unui terţ. Prin efectele
stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea obligaţiei.”
Aplicaţii practice ale stipulaţiei pentru altul
Codul civil prevede câteva aplicaţii practice ale stipulaţiei pentru altul :
- în materia contractului de rentă viageră ( art. 2243 din Codul civil) renta viageră la care se obligă debirentierul,
poate fi stipulată şi în favoarea unei terţe persoane;
- în cazul donaţiei se poate stipula de donator ( stipulant ) o sarcină donatarului ( promitent ) în sensul de a executa
o prestaţie în favoarea unei terţe persoane (art. 1027 din Codul civil);
- în materia contractului de transport ce poate fi încheiat în favoarea unui terţ ( expeditorul predă cărăuşului
bunurile transportate care vor fi predate beneficiarului – art. 1955 di n Codul civil);
- în materia contractului de asigurare, stipulantul pote stipula ca asiguratorul (promitent) să plătească renta unei
terţe persoane străină de contractul de asigurare (art. 2199 din Codul civil);
Condiţii de valabilitate
Stipulaţia pentru altul poate fi o clauză într-un contract ori chiar un contract care dă naştere unor drepturi în
favoarea unui terţ.
Pentru a fi valabil încheiată şi să producă efecte juridice trebuie să îndeplinească toate condiţiile de valabilitate
pentru orice contract, dar şi condiţiile specifice:

12
 - contractul încheiat între stipulant şi promitent să prevadă o stipulaţie certă, neîndoielnică din care să rezulte că
terţul beneficiar dobândeşte dreptul subiectiv de sine stătător putând pretinde promitentului să execute o prestaţie
în favoarea sa;
- terţul beneficiar trebuie să fie o persoană determinată sau determinabilă; (art. 1285 din Codul civil); se poate
stipula şi în favoarea unei persoane viitoare;
În literatura de specialitate s-au purtat discuţii dacă terţul beneficiar trebuie să accepepte stipulaţia. În mod
majoritar s-a statuat în sensul că nu este obligatoriu ca terţul să-şi dea consimţământul. S-a susţinut că terţul poate
confirma, efecteul acestui act juridic find consolidarea dreptului dobândit.
În Codul civil, în art. 1286 se arată :”Dacă terţul beneficiar nu acceptă dreptul său se consideră că nu a existat
niciodată.” Concepţia împărtăşită de actuala reglementare este aceea a acceptării stipulaţiei de către terţul beneficiar,
altfel ea nu va putea produce efecte.
Stipulaţia poate fi acceptată şi după decesul stipulantului sau promitentului, în acest caz moştenitorii celui din urmă
fiind ţinuţi să execute prestaţia.
Efectele stipulaţiei pentru altul
Efectele stipulaţiei pentru altul trebuie analizate din trei perspective :
- efectele între stipulant-promitent ;
- efectele între promitent – terţ beneficiar ;
- efectele între stipulant şi terţ beneficiar.
Efectele între stipulant – promitent
Efectele stipulaţiei sunt guvernate de dreptul comun. Stipulantul are la îndemână toate mijloacele prevăzute de
lege oricărui creditor:
- poate acţiona în justiţie pe promitent când nu-şi execută obligaţia asumată faţă de terţul beneficiar;
- poate opune promitentului excepţia de neexecutare ( când acesta nu şi-a executat obligaţia faţă de terţul
beneficiar );
- poate solicita daune – interese în caz de neexecutare sau executării cu întârziere.
Efectele stipulaţiei între promitent terţ-beneficiar
Stipulaţia determină naşterea unui drept originar în patrimoniul terţului beneficiar şi din acest aspect decurg
următoarele consecinţe :
- terţul beneficiar nu suportă concursul creditorilor stipulantului şi nici eventuala insolvabilitate a acestuia;
- dacă terţul beneficiar decedează dreptul s-a născut în favoarea sa şi face parte din patrimoniul lui fiind transmis
prin moştenire;
- terţul beneficiar este creditorul promitentului şi acesta este debitorul terţului şi datorită acestui aspect rezultă :
- poate cere executarea prestaţiei pe calea acţiunii în justiţie;
- poate folosi toate acţiunile de care poate uza un creditor ( acţiunea pauliană, acţiunea oblică );
- poate cere daune-interese pentru neexecutare;
Nu este îndreptăţit să solicite rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea culpabilă a prestaţiei pentru
următoarele :
- nu este parte în contract ;
- nu are nici un interes;
Promitentul poate refuza exercitarea obligaţiilor pentru :
- nulitatea contractului;
- realizarea unei condiţii rezolutorii;
- neîmplinirea termenului suspensiv.
Efectele stipulaţiei pentru altul dintre stipulant şi terţ
În principiu stipulaţia nu dă naştere unui raport juridic între stipualnt şi terţ beneficiar; totuşi dacă în cadrul unei
alte operaţiuni juridice s-a născut un raport juridic între stipulant şi terţ, existenţa stipulaţiei poate influenţa acel
raport juridic. De exemplu dacă stipualntul este debitorul terţului beneficiar, exercitarea prestaţiei de către promitent
are valoarea unei plăţi care stinge două obligaţii: obligaţia promitent – stipulant şi obligaţia stipulant – terţ izvorând
din alt act juridic ori fapt juridic.
Alteori stipulaţia pentru altul înseamnă că stipulantul doreşte să facă terţului o donaţie indirectă. Donaţia este un
contract solemn şi pentru a se evita condiţia autentificării se poate recurge la stipulaţie.
În principiu , stipulantul şi promitentul nu au posibilitatea de a revoca dreptul născut în favoarea terţului beneficiar.

13
 Stipulaţia va putea fi revocată de către stipulant cât timp acceptarea nu a ajuns la el sau la promitent (art. 1286 alin
2 din Codul civil). Moştenitorii stipulantului nu mai pot revoca stipulaţia dispusă de antecesorul lor (art. 1287 alin1 din
Codul civil)
Excepţiile sunt prevăzute expres de lege ori de părţile contractante prin clauze exprese :
- în cazul contractului de transport – expeditorul poate revoca dreptul destinatarului de a primi marfa până în
momentul remiterii scrisorii de trăsură;
- în cazul contractului de asigurare – asiguratul poate revoca în timpul vieţii stipulaţia în favoarea terţului beneficiar
al indemnizaţiei de asigurare.
Natura juridică a stipulaţiei pentru altul
În literatura de specialitate au fost formulate mai multe teorii :
- teoria dublului contract : potrivit acestei teorii prin stipulaţia pentru altul se realizează două contracte succesive:
unul între stipulant şi promitent şi altul între stipulant şi terţ prin care acesta transmite terţului dreptul său: Din cel de-
al doilea contract a rezultat dreptul terţului. Teoria este criticabilă deoarece contractul se naşte doar între stipulant şi
promitent, fiind unic. Dreptul terţului se naşte direct şi nemijlocit prin voinţa celor două părţi, stipulant – promitent.
Dacă dreptul terţului ar trece prin patrimoniul stipulantului şi apoi în patrimoniul acestuia, atunci ar putea fi obligat să
suporte concursul creditorilor stipulantului. Acceptarea ofertei dreptului de către terţ, ar trebui să fie făcută în timpul
vieţii stipulantului, altfel oferta ar deveni caducă.
- teoria gestiunii de afaceri : stipulantul ar încheia un contract cu promitentul în calitate de gerant de afaceri al
terţului, iar acceptarea stipulaţiei de către terţ semnifică ratificarea gestiunii. Teoria este criticabilă pentru că nu s-a
avut în vedere intenţia părţilor. Stipulantul încheie contractul cu promitentul în nume propriu şi fără a avea în vedere
interesele altuia. Terţul nu acceptă dreptul, nu se naşte nici o obligaţie în favoarea stipulantului. În cazul gestiunii de
afaceri când ea nu este ratificată de gerat, obligaţia de despăgubire se naşte în sarcian geratului, dacă gestiunea a fost
utilă.
teoria actului unilateral al promitentului : dreptul se naşte direct în patrimoniul său prin voinţa unilaterală a
promitentului. Teoria este criticabilă deoarece manifestarea de voinţă unilaterală în dreptul nostru nu produce efecte
juridice decât în mod excepţional. Angajamentul unilateral al promitentului nu dă naştere drepturilor terţului. Se
ignoră rolul celor două voinţe în naşterea dreptului terţului beneficiar. Negându-se rolul contractului nu se poate
explica opunerea excepţiei de neexecutare a promitentului care poate fi opusă stipulantului şi nici revocarea dreptului
de către stipulant.
- teoria dreptului direct, formulată în dreptul german şi preluată de dreptul francez, dreptul terţului este un drept
originar şi este o excepţie veritabilă de la principiul relativităţii efectelor contractului.
Avantajele teoriei
- dreptul terţului se transmite moştenitorilor;
- moştenitorii stipulantului nu au nici o acţiune privitoare la acest drept;
- terţul beneficiar nu suportă concursul creditorilor şi riscul insolvabilităţi;
- acceptarea de către terţ a beneficiului atribuit poate avea loc şi după moartea stipulantului.

14
 Excepţii de la opozabilitatea contractului faţă de terţi

Excepţia de la principiul opozabilităţii contractului faţă de treţi o constituie simulaţia, ipoteză în situaţia juridică
creată de contract să nu reflecte decât o aparenţă şi nu adevărata realitate.
a. Noţiune: simulaţia este operaţia juridică complexă care constă în încheierea concomitentă între aceleaşi părţi
a două contracte : unul aparent ( public) prin care se creează o situaţie juridică aparentă, publică şi altul secret
(ocult) care dă naştere situaţiei juridice reale între părţi anihilând sau modificând efectele produse în aparenţă în
temeiul contractului public.
Contractul secret exprimă voinţa reală a părţilor, stabileşte adevărata situaţie juridică născută între ele şi se
numeşte contraînscris.
Contractul aparent ( public, ostensibil) are rolul de a ascunde voinţa părţilor faţă de terţi, prin crearea unei
situaţii false, aparente.
Actul aparent poate produce anumite efecte subsidiare când părţile au prevăzut acest aspect în actul secret.
Contraînscisul se mai numeşte contrelettre.
Sediul materiei îl găsim în conţinutul art. 11289 din Codul civil în care se dispune: „ contractul secret produce efecte
numai între părţile contractante şi, dacă prin natura contractului ori dinstipulaţia părţilor nu rezultă contrariul, între
succesorii lor universali sau cu titlu universali”
Din interpretare textului rezultă cu claritate că actul secret care reflectă voinţa reală a părţilor contractante nu
poate constitui temei pentru terţi ca să-l respecte întrucât el rămâne ocult câtă vreme părţile i-au conferit această
calitate.
Simulaţia, în limbaj prozaic semnifică o mincină de drept cum în mod sugestiv sublinia un autor (I. Turcu Noul Cod
civil republicat, Edit. C.H.Beck bucureşti, 2011 p. 362).
Un alt autor defineşte simulaţia: „operaţiune juridică unitară care creează o aparenţăneconformă cu realitatea prin
încheierea concomitentă a două acte juridice: unul public şi mincinos ale cărei efecte sunt înlăturatesau modoficate
total sau parţial, de actul secret şi adevărat care conţine în sine acordul, implicit sau explicit al părţilorf de a simula (F.
A. Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Edit. Rosetti,Bucureşti, 2003, p. 92).
b. Condiţiile similaţiei
- contraînscrisul să fie un act secret , iar actul real să fie încheiat în aşa fel încât existenţa şi cuprinsul său să nu fie
cunoscute terţilor. Aprecierea caracterului secret al contraînscrisului este o chestiune de fapt.
Contraînscrisul este lipsit de caracterul secret în următoarele situaţii:
- când este supus formalităţilor publicităţii care pot consta în transcrierea actului, intabularea actului, primirea de
dată certă;
În art. 1289 din Codul civil se prevede: „Contractul secret nu produce efecte nici între părţi dacă nu îndeplineşte de
fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.
- când existenţa lui este amintită în actul aparent ( public ).
- Contraînscrisul trebuie să fie un act contemporan cu actul aparent.

15
 În literatura juridică şi doctrina s-a arătat că pentru a fi întrunite cerinţele simulaţiei, actul public trebuie să fie
ulterior ori cel mult simultan încheiat cu actul secret. Această condiţie este îndeplinită şi atunci când mai întâi se
încheie actul secret ca negotium şi ulterior se redactează actul secret. Condiţia care trebuie îndeplinită este aceea ca
actul secret să fie încheiat (să se fi realizat acordul de voinţă) anterior sau concomitent cu actul public. Încheierea
ulterioară a actului public desăvârşeşte simulaţia.
Inexistenţa actului secret face ca simulaţia să nu existe.
- Intenţia comună a părţilor de a simula constă în voinţa acestora ca acea operaţiune să producă efecte juridice
specifice simulaţiei.
Intenţia de a simula se deosebeşte de discrepanţa de voinţă ce poate apărea între voinţa declarată şi voinţa reală.
Intenţia de a simula se caracterizează în acordul simulator al părţilor, acord care intervine cel mai târziu până în
momentul perfectării actului secret.
Atunci când părţile încheie un act ulterior sau modifică sau revocă acel act printr-un altul, suntem în prezenţa a
două contracte succesive care nu produc efectele simulaţiei. Intenţia de a simula trebuie să existe de la început între
părţi fiind de esenţa simulaţiei şi constă în acordul simulator al părţilor.
c. Formele simulaţiei
Simulaţia se poate realiza prin trei procedee :
- fictivitate;
- deghizare;
- interpunere de persoane.
Simulaţia prin fictivitate: prin acest procedeu părţile disimulează complet realitatea, întrucât prevăd în actul
secret că actul public nu va produce între ele nici un fel de efecte. Actul secret stabileşte că actul public nu există
între părţi, este fictiv. Prin acest procedeu părţile doresc ca faţă de terţi să prezinte un act care creează o aparenţă, dar
în realitate actul respectiv nu prezintă importanţă.
Procedeul presupune uneori interese frauduloase constând în prejudicierea intereselor altora ori în eludarea legii.
De exemlu, căsătoria fictivă, dorinţa de a diminua gajul general al creditorilor prin vânzări ficitive. Smilaţia prin
fictivitate a fost frecvent folosit în materia de LegII 18/1968 privind controlul averilor. Fictivitatea în donaţii care în
realitate erau acte de vânzare-cumpărare penru a eluda taxele fiscale care în cazul donaţiei era mai mici.
Simulaţia prin deghizare constă în acea că părţile încheie un anumit contract care dă naştere adevăratelor
raporturi dintre părţile contractului pe care pentru a-l ţine secret de terţi în tot ori în parte, îl deghizează într-un alt
cotract. Actul public are rolul de a ascunde actul secret, în totalitate ori în ce priveşte anumite clauze.
Deghizarea poate fi :
- totală – actul public ascunde în totalitate natura actului secret. De exemplu părţile încheie un contract de
donaţie pe care îl deghizează într-unul de vânzare- cumpărare. Astfel contractul secret este un actul deghizat, iar
contractul public este actul deghizant. Se recurge la acest procedeu când părinţii uneori doresc să favorizeze pe uunl
dintre moştenitorii virtuali.
- parţială – când se ascund prin actul public anumite clauze ale actului secret. De pildă preţul real este stabilit în
actul secret ( deghizat) pentru ca în actul public ( deghizant ) să se prevadă un preţ mai mic în acest fel putîndu-se să se
calculeze taxe de timbru mai mici. În cazul spălărilor de bani sau când se doreşte recompensarea acoperită a unei
persaone pentre un anumit serviciu sau favoare care poate fi onestă sau ilicită.
Simulaţia prin interpunere de persoane constă în aceea că persoanele care încheie actul aparent prevăd printr-o
înţelegere secretă că una dintre ele nu este parte contractantă şi stabilesc cine este adevăratul cocontractant.
Părţile actului public urmăresc ca efectele actului să se producă faţă de o altă persoană căreia i se asigură
anonimatul prin acest procedeu. De pildă donaţia făcută unei rude al adevăratului beneficiar al acesteia pentru că el
nu poate accepta donaţia datorită unei incapacităţi. Donaţia făcută unui cunoscut ori membru de familie pentru a
ascunde provenienţa ilicită a unor fonduri, persoană care, la rândul ei, îl gratifică pe adevăratul producător al
fondurilor oculte.
Pentru a fi în prezenţa simulaţiei prin interpunere de persoane trebuie ca acordul simulator să se realizeze între
cele trei persoane.
Dacă partea care contractează nu participă la acordul simulator, nu suntem în prezenţa simulaţiei, ci a unui mandat
fără reprezentare.
d. Scopurile şi limitele simulaţiei

16
 Simulaţia nu poate fi categorisită ca fiind în mod exclusiv o opraţiune ilicită, uneori, ea poate avea un scop nobil
cum ar fi odonaţie sub amonimat, gratificare unuia dintre moştenitorii care demonstrează afecţiune şi solicitudine faţă
de părinţii aflaţi în nevoie şi înlăturarea celui impertinent, agasant, avid, şi sursă de durere, de aceea se spune că este
supusă principilului liceităţii.
În principiu, similaţia nu este lovită de nulitate, decât în cazuri limitate cum este cea prin care părţile au urmărit
fraudarea legii, de aceea ea este supusă princilpiului neutralităţii.
Similaţia supusă principiului inopozabilităţii actului secret faţă de terţi, pentru că nu-l cunosc.
Operaţia complexă a simulaţiei restrânge sfera avânzilor-cauză numai la succesorul universal şi la succesorii cu
titlu universal, astfel, creditorii chirografari, în cazul simulaţiei ,devin teţii propriu-zişi, când le-au fost fraudate
drepturile lor, chiar şi succesorii cu titlu universal pot fi terţi, dacă le-au fost afectate drepturile succesorale.
Folosind simulaţia părţile produc voit o neconcordanţă între voinţa reală şi cea declarată. Simulaţia se întemeiază
pe anumite scopuri : părţile doresc fie eludarea legii, fie anumite scopuri frauduloase faţă de terţi, scopuri oculte sau
alte scopuri.
Potrivit art.1289 din Codul civil, actul secret care modifică un act public, nu poate avea putere de lege decât între
părţile contractante şi succesorii lor universali sau cu titlu universal. Un asemenea act nu poate avea nici un efect în
contra altor persoane. Actul secret are putere şi efecte doar faţă de părţi şi faţă de succesorii universali şi cu titlu
universal.
Doctrina şi jurisprudenţa au statuat că actul juridic simulat nu este valabil atunci când prin încheierea lui s-a
urmărit eludarea legii, astfel că se sancţionează cu nulitatea absolută întreaga operaţiune juridică. De asemenea,
când se urmăreşte încălcarea unor norme imperative, sancţiunea este cea a nulităţii absolute, la fel şi când se
urmăresc scopuri ilicite şi imorale.
e. Efectele simulaţiei
Sancţiunea nulităţii absolute se aplică operaţiei prin care s-a încălcat legea, s-a eludat legea ori s-a încălcat
ordinea de drept şi bunele moravuri.
În alte situaţii, operaţiunea simulaţiei este legală şi produce efecte juridice cu specificul că actul secret nu este
opozabil terţilor.
- în raporturile dintre părţile contractante, succesorul cu titlu univesal şi succesorii cu titlu universal, simulaţia nu
constituie în principiu o cauză de nulitate, actul secret produce eectele pe care ele le-au urmărit.
Sancţiunea specifică simulaţiei este inopozabilitatea faţă de terţi a actului secret şi a situaţiei juridice create prin
aceasta, părţile neputând să invoce terţilor existrenţa actului secret. De altfel, în art. 1290 din codul civil se dispune
expres: „contractul secret nu poate fi invocat de părţi, succesorii universali, cu titlu universali sau cu titluparticulari şi
nnici de creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terţilor care întemeindu-se cu bună-credinţă pe contrractul public
au dobândit drepturi de la achizitorul aparent”.
Soluţia se întemeiază şi pe dispoziţiile art. 1289 din Codul civil Faţă de scuccesorii universali ori cu titlu universal
produce efecte actul secret întrucât aceştia sunt continuatorii personalităţii juridice a autorului lor.
- în raport cu terţii actul secret nu produce nici un efect faţă de terţi pentru că acestora le este opozabil actul
public pe care aceştia îl cunosc.
Totuşi pe cale de excepţie, terţii au dreptul să invoce în beneficiul lor actul secret, renunţând la inopozabilitatea
acestuia, dacă sunt de bună credinţă. Acest drept se manifestă ca opţiune a terului. Posibilitatea terţilor de bună-
crdinţă de a invoca în favoare lor contractul este prevăzută de alin 2 al art. 1290 din codul civil care revede: „ terţii pot
invoca împotriva părţilor existenţa contractului atu nci când acesta le vatămă drepturile.
Terţii, dacă au avut cunoştinţă despre încheierea actului simulat, sunt de rea-credinţă şi nu pot invoca actul simulat
în favoarea lor.
Contractul secret nu poate fi opus de părţi creditorilor dobânditorului aparent care, cu bună-credinţă au notat
începerea urmăriri silite în cartea funciară sau au obţinut sechestru asupra bunurilor care au făcut obiectul simulaţiei
( art. 1291 din Codul civil).
Legiuitorul reglementează conflictul dintre creditorii înstrăinătorului aparent şi cei ai dobânditorului aparent
stabilind în art 1291 alin 2 din Codul civil: „în caz de concursr între creditorii înstrăinătorului aparent şi creditorii
dobânditorului aparent sunt preferaţi cei dintâi dacă dreptul lor de creanţă este anterior contractului secret”.
f. Acţiunea în simulaţie

17
 Acţiunea în simulaţie este acea acţiune în justiţie prin care se cere instanţei de judecată să constate existenţa şi
conţinutul actului secret cu scopul de a înlătura actul aparent sau acele clauze ale sale care anihilează sau
maschează actul real se numeşte acţiune în simulaţie.
Acţiunea în simulaţie poate fi exercitată de orice persoană şi este o acţiune în constatare. Poate fi şi o cauză de
desfiinţare a actului când este dublată de acţiunea în nulitate.
Acţiunea în simulaţie poate fi dublată de acţiunea în nulitate, când simulaţia s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor
imperative ale legii sau este contrară ordinii publice şi bunelor moravuri.
Titulari ai acţiunii în simulaţie sunt persoanele interesate să invoce în favoarea lor actul secret dacă este valabil:
partea contractantă, succesorii în drepturi şi terţii propriu-zişi
Acţiunea în simulaţie sau acţiunea în constatare se poate exercita:
- pe cale principală când se doreşte înlăturarea actului aparent care nureflectă voinţa reală a
părţilor;
- pe cale de excepţie cân din diferite motive o persoanî are interes să demonstreze obţinerea unor drepturi.
Acţiunea în simualţie este imprescriptibilă.
Proba simulaţiei pentru părţi şi succesorii universali şi cu titlu universal, se aplică regula generală de dovedire a
existenţei contractului: înscris sub semnătură privată Pentru terţi, proba simulaţiei se face cu orice mijloc de probă.
De la regula dovedirii contraînscrisului prin înscris există excepţii :
- când actul secret s-a încheiat prin frauda sau consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat prin violenţă;
- când părţile au un început de dovadă scrisă;
- când părţile contractante au fost în imposibilitate morală de a-şi preconstitui un înscris pentru a dovedi actul
real ( secret );
- în cazul unei simulaţii ilicite, făcută în scopul de a eluda dispoziţiile imperative ale legii sau prin încălcarea
intereselor generale ale societăţii;
- în ipoteza în care actul juridic este fictiv.
În anumite situaţii, când simulaţia este fraudulosă, acţiunea părţilor poate fi calificată ca infracţiune.

18
 Actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii

a. Noţiune
Actul juridic unilateral este o manifestarea de voinţă a unei singure persoane fizice sau juridice cu intenţia de
produce efecte juridice –naşterea raporturilor juridice, modificarea raporturilor juridice şi stingerea raporturilor
juridice.
În art. 1324 din codul civil se prevede: „Este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voinţă a
unei persoane”.
Sunt acte juridice unilaterale: testamentul, acceptarea unei moşteniri, renunţarea la moştenire, denunţarea unui
contract de către una dintre părţi în măsura în cae legea permite sau părţile au stipulat în contract posibilitatea
denunţării unilaterale.
Problema actului juridic unilateral în dreptul civil :
- marea majoritate a doctrinarilor consideră că manifestarea unilaterală de voinţă nu are putinţa de a naşte un
raport juridic obligaţional pentru că raportul obligaţional presupune că executarea obligaţiei unei persoane care e
adrestă alteia;
- voinţa unei singure persoane poate produce efecte juridice numai în cazurile expres prevăzute de lege: legatul
cuprins într-un testament, acceptarea ori renunţarea la o succesiune, confirmarea unui act lovit de nulitate relativă,
revocarea unui contract ( mandat, societate, donaţie, locaţiune).
Voinţa unilaterală declarată produce următoarele consecinţe care constau în :
- efecte abdicative de pildă renunţarea la o succesiune;
- efecte extinctive de exemplu revocarea unui contract în cazul contractului unilateral;
- efecte declarative cum ar cfi ratificarea gestiunii de afaceri;
Singurul act unilateral translativ al unui drept este legatul conţinut de un testament prin care se transmite un drept
unei persoane determinate.
b. Actul unilateral de drept civil ca izvor de obligaţii
În dreptul nostru, în doctri naclasică, se susţine, în principiu, voinţa unilaterală în principiu nu dă naştere unui
raport obligaţional, nu este izvor de drept.
Totuşi în doctrină au fost supuse atenţiei câteva categorii de acte juridice unilaterale care ar genera obligaţii : oferta
de a contracta, gestiunea de afaceri, stipulaţia pentru altul, promisiunea publică de recompensă, promisiunea publică
de premiere a unei lucrări în cazul câştigării unui concurs, oferta de purgă, titlurile de credit, subscrierea publică de
acţiuni, înfiinţarea unei fundaţii.
1. Oferta de a contracta – unii autori au susţinut că este o manifestare unilaterală de voinţă care naşte obligaţia
oferatantului să o menţină într-un termen rezonabil ori să stipuleze un termen de acceptare. Revocarea
intempestivă atrage răspunderea pentru încălcarea obligaţiei de a o menţine în termenul respectiv.
În realitate, rezultă că revocarea intempestivă este un fapt juridic ilicit care antrenează răspunderea delictuală a
ofertantului şi nu este o încălcare a unei obligaţii izvorâtă dintr-un act juridic unilateral, ci din acest fap juridic
unilateral
2. Gestiunea de afaceri - unii autori au susţinut că este un act juridic unilateral , adică presupune voinţa
unilaterală a gerantului de a face ceva pentru altul şi deci naşte obligaţii şi în sarcina geratului . Gestiunea de afaceri
este un fapt juridic generator de drepturi şi obligaţii. Existenţa raportului obligaţional este condiţionată, în lipsa
ratificării gestiunii de către gerat, de faptul şi în măsura în care actele încheiate de gerant prezintă utilitate pentru
gerat.
3. Stipulaţia pentru altul : unii autori o consideră un act juridic unilateral generator de obligaţie, constând în
voinţa unilaterală a promitentului de a face ceva pentru terţul beneficiar. În realitate, stipulaţia pentru altul excepţie
veritabilă de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice deoarece obligaţia promitentului se naşte din contractul
dintre stipulant şi promitent şi nu din voinţa unilaterală a promitentului.
4. Promisiunea unilaterală este reglementată în art. 1327 din Codul civil, care dispune: „promisiunea unilaterală
făcută cu intenţia de a se obliga independent de acceptare îl leagă numai pe autor. Destinatarul actului poate să refuze

19
dreptul astfel născut. Dacă autorul actului nu a stipulat expres un termen, promisiunea se consideră făcută pentru o
anumtă durată, potrivit cu natura obligaţiei şi cu împrejurările în care a fost asumată”.
Promisiunea unilaterală semnifică angajamentul făcut de opersoană că vsa executa o prestaţie determinată unei
persoane determinate şi determinabile.
Din conţiuntul textului de lege enunţat rezultă că o persoană porte să-şi asume o obligaţie prin propria voinţă de
care va fi ţinută să o execute.
Promisiunea unilaterală devine caducă dacă destinatarul ei nu aceptă dreptul corelativ obligaţiei asumate de
promitent.
Legiuitorul reglementează expres că promisiunea unilaterală trebuie să fie menţinută un interval de timp rezonabil
în raport cu natura promisiunii făcute şi împrejurările în care a fost făcută, dacă autorul ei nu a stipulat durata
menţinerii ei (art. 1327 alin 3 din Codul civil).
5. Promisiunea publică de recompensă: oferta unei persoane făcută unor persoane nedeterminate de a plăti o
recompensă celui ce va îndeplini un act ori fapt. Se apreciază că promisiunea este irevocabilă din moment ce actul
ori faptul s-a realizat.
În art. 1328 din Codul civil se prevede: „cel care promite în mod public o recompensă în schimbul executării unei
prestaţii este obligat să facă plata, chiar dacă prestaţia a fost executată fără a se cunoaţte promisiunea”.
În concepţia noii reglementări, simpla manifestare de voinţă naşte obligaţia în sarcina promitentului şi pe cale de
interpretare rezulta că actul juridic unilateral al promisiunii publice de reeacompensă este creatoare de obligaţiei.
Obligaţia promitentului subzistă şi în împrejurarea în care prestatorul a executat prestaţia fără să aibă cunoştiiţă de
recpmpensă, pentru că obligaţia s-a născut din voinţă unilaterală a promitentului (art. 1328 alin 2 din Codul civil).
Dacă mai multe persoane au executat prestaţia promisă a fi recompensată, recompensa va fi divizată în raport cu
contribuţia fiecărui executant, iar dacă nu poate fi stailită în concretaportul fiecăruia la realizarea prestaţiei, atunci se
va împărţi în părţi egale (art. 1327 alin 2 din Codul civil).
Legiuitorul reglementează posibilitatea revocării promisiunii publice de recompensă în art. 1328 din Codul civil în
care dispune că se poate face în acelaşi fel în care a fost făcută, în aceiaşi formă în care a fost făcută publicăsau întru-
un mod echivalent.Dacă pînă la rwevocare a fost executată prestaţia promisă să fie recompensată, revocarea nu poate
opera şi promitentul va fi ţinut să execute recompensa (art. 1328 alin 2 din Codul civil).
În situaţia în care persoana care a dorit să execute prestaţia a făcut cheltuiali în considrearea executării, are dreptul
la o despăgubire, care nu pote fi mai mare decât recompensa, dacă promitentul a revocat promisiunea cu rea-credinţă.
Dreptul la acţiune în justiţei pentru a obţine pe cale forţată despăgubirea se prescrieîn termen de 1an, fiind un
drept decdecădere.
Cu privire la aceasta problemă, în doctrina anterioară Codului civil actual, se reţinea că, promisiunea de
recompesnă este o ofertă de a contracta şi actul sau faptul realizat constituie o acceptare a ofertei , astfel că se încheie
un contract între ofertant ( promitent) şi cel care a săvârşit actul sau faptul ( acceptant) din care rezultă obligaţia de a
plăti recompensă.
6. Promisiunea publică de premiere a unei lucrări în cazul câştigării unui concurs: constă în angajamentul unuei
persoane, asumat public, de a acroda un premiu peraonei care va realiza în cadrul unui concurs lucrarea sau
acţiunea apreciată ca fiind cea mai bună.
Unii autori susţin că promisiunea de premiere implică obligaţia premierii şi se naşte din voinţa unilaterală.
Alţi autori arată că, în realitate, obligaţia promitentului rezultă din contractul încheiat între promitent care este un
ofertant şi acceptant, individualizat în persoana care a făcut cea mai bună lucrare.
Avînd în vedere că noua reglmentare consideră că promisiunea publică de recompensă este un act unilateral care
naţte obligaţia din parte promitentului, mutatis mutandi,argumentele invocate şi dispozuiţiiel legale se aplică în mod
similar.
În doctrina anterioară noii regelmentări se arăta că în realitate promitentul este un oferant şi între el şi cel care
execută lucrarea ce întruneşte exigenţele stabilite de promitent, s-ar încheia un contract care ar fi generat dreprul la
recompensă şi obligaţia corealtivă de recompensare.
7. Oferta de purgă : reprezintă dreptul terţul dobânditor al unui imobil ipotecat de a plăti creanţă creditorului
înstrăinătorului şi în acest fel poate degreva imobilul de sarcina ce-l grevează. Pentru a fi opozabilă plata terţul
dobânditor trebuie să-l notifice pe creditorul ipotecar, că în vederea stingerii datoriei ipotecare, îi va oferi preţul
imobilului ori valoarea lui, dacă a fost dobândit cu titlu gratuit.
Notificarea făcută creditorului ipotecar se numeşte ofertă de purgă şi trebuie menţinută 40 de zile.

20
 Obligaţia de menţinere a ofertei este apreciată de unii autori că rezultă din actul juridc unilateral al proprietarului
imobilului.
Alţi autori susţin că în realitate se încheie un contract între ofertantul purgii ( debitor ) şi creditorul ipotecar privitor
la plata creanţei garantate cu ipotecă în schimbul radierii acesteia.
8. Titlurile de credit : sunt înscrisuri care constată existenţa unei creanţe care îndreptăţesc pe posesorii lor
legitimi să primească o prestaţie constând într-o sumă de bani, cantitate de bunuri fungibile sau negungibile
determinate prin gen. Sunt titluri de credit cambia, cecul, biletul la ordin etc. În realitate prin aceste instrumente de
plată titularul, în vederea stingerii unei creanţe izvorâte dintr-un act sau fapt juridic anterior, dispun debitorului său să
plătească o sumă determinată titularului titlului de credit care-l va prezenta.
9. Subscrierea publică de acţiuni : este considerat un act juridic unilateral din care rezultă obligaţia personală a
celui care s-a obligat să devină acţionar să aducă aport la capitalul social al unei societăţi comerciale, o sumă egală
cu valoarea nominativă a unui nr. de acţiuni.
9. Înfiinţarea unei fundaţii : presupune actul juridc unilateral al unei persoane fizice ori juridice, şi este făcută
printr-o clauză testamentară în cazul persoanelor fizice şi printr-un alt act unilateral în cazul persoanelor juridice, ca
din activul patrimonial, o parte să fie destinată înfiinţării unei fundaţii sau asociaţii cu scop nelucrativ.
Dispoziţia testamentară, act unilateral exprimat de de cuius devine o obligaţie impusă executorilor testamentului şi
beneficiarului acestuia, care vor fi obşigaţi să o execute.
Actul unilareral al persoanei juridice de a înfiinţa o fundaţie întocmit curespectarea dispoziţiilr legele, devin o
obligaţei care vas fi executată de persoanele/persoana fizică ce are îndatorirea de a duce la îndeplinire actele
persoanei juridice.

CAP. III. FAPTELE JURIDICE LICITE IZVORE DE OBLIGAŢII CIVILE

3.1. Noţiunea de fapte juridice

Termenul de „faptele juridice” este susceptibil de a fi înţeles în două sensuri :

a) sensul larg – acţiuni şi fapte voluntare ale omului de săvârşirea cărora legea leagă anumite efecte juridice :
naşterea, modificarea , stingerea. Acest sens include şi actele juridice care presupun manifestare conşientă de voinţă,
dar şi celelalte fapte juridice
b) sensul restrâns – acţiuni omeneşti licite ori ilicite săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, care însă
se produc în temeiul şi în puterea legii chiar şi împotriva voinţei autorului lor. Sensul resrtrâns presupune faptele
juridice propri-zise săvârşte de fiinţa umană fără dorinţa expresă de a genera efecte juridice. Faptele juridice în sens
restrîns se casifică.
- fapte licite – acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, fără ca prin acestea să se
încalce normele juridice. Faptele licite sunt:
- gestiunea de afaceri căreia Codul civil îi consacră art. 1330-1340;
- plata nedatorată căreia Codul civil îi consacră art.1341-1344.;
- îmbogăţirea fără just temei căreia Codul civil îi consacră art. 1345-1348;
- fapte ilicite – acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar prin care se încalcă
normele de drept ori bunele moravuri, iar efectele lor se produc în virtutea legii
Faptelor juridice ilicite, Codul civil le consacră art.1439-1395.

21
 3.2. Gestiunea de afaceri

3.2.1. Noţiune: faptul juridic licit care constă în aceea că o persoana numită gerant încheie din proprie iniţiativă
fără a primi o împuternicire, acte juridice sau săvârşeşte acte materiale necesare şi utile în favoarea sau în interesul
altei persoane numită gerat.
În art. 1330 din Codul civil se prevede: „Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată o persoană,
numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerilec altei persoane, numită gerat, care nu cunoştec
existenţacgestiuniisau, cunoscând gestiunnea, nu este în măsură să desemneze uin mandatar ori să se îngrijească în alt
fel de afacerile sale”
Textul de lege dă o definiţie clară şi completă gestiunii de afaceri. Din conţinutul aceluiaşi articol rezultă că nu
suntem în prezenţa gestiunii de afaceri atunci când o persoană acţionează fără să conştientizeze că acţionează pentru
altul sau când acţionează cu ontenţia de a efectua un serviciu gratuit pentru altă persoană (art 1330 alin.2 şi 3 din
Codul civil.
Urmare a servciului benevol prestat de o persoană în interesul altuia se naşte un raport de obligaţii între gerant în
calitate de creditor şi gerat în calitate de debitor.
3.2.2. Condiţii le gestiunii de afaceri
a. să existe o gerare a intereselor altuia, constând în efectuarea de acte juridice sau fapte materiale în interesul
altuia.
Actele juridice pot fi variate – actul încheiat cu un terţ pentru repararea unor stricăciuni, plata unei creanţe,
chemarea unui medic în caz de boală etc.
Trebuie precizat că actele juridice nu pot depăşi sfera actelor de administraţie şi conservare fiind excluse acte de
dispoziţieţ Totuşi pe cale dexcepţie gerantul pote efectua şi acte de mică dispoziţie care raportate la ansamblul
patrimoniului pot fi asimialte actelor de administrare. De pldă poate vinde o cantitate de frcute culese pentru că în
timp se vor deprecia.
Faptele materiale pot fi variate: stingerea unui incendiu, repararea unei conducte, efectuarea unei lucrări etc.
Atât actele materiale cât şi faptele juridice trebuie să fie cu caracter patrimonial şi să fie utile geratului. Utilitatea
gestiunii este o chestiune de fapt şi în caz de litigii se apreciază din probe de către instanţă.
b.actele de gesiune să fie săvârşite din proprie iniţiativă a gerantului, fără împuternicire şi fără ştirea geratului.
Intervenţia gerantului este spontană, fără ştirea geratului, per a contrario când acesta are cunoştinţă de actele
geratului suntem în prezenţa unui contractului de mandat.
c. Actele juridice şi faptele materiale să fie făcute cu intenţia de a gera intersele altuia. Dacă gerantul face acte
din eroare crezând că le face în interesul său, nu suntem în prezenţa gestiunii de afaceri ( eventual a unei îmbogăţiri
fără justă cauză ). Nu este obligat să execute acte materiale sau juridce în exclusivitate în interesul geratului. Acţiujile
gerantului trebuie să fie făcute cu intenţia de a-l obliga pe gerat la restituirea cheltuielilor făcute şi nu de a-l gratifica
(gerantul face un act unilateral, o liberalitate geratului).
d. gerantul să aibă capacitatea de a contracta, de a încheia acte juridice;
3.2.3. Efectele gestiunii de afaceri
Gestiunea de afaceri dă naştere unui raport obligaţional înte gerant şi gerat, acesta din urmă fiind obligat să achite
primului toate cheltuielile ocazionate de gestiune.
Raportul obligaţional creat între gerat şi gerant trebuie analizatdă naştere următoarelor obligaţii:
a. Obligaţiile gerantului:
- să se ocupe de afacerile altuia cu diligenţa unui bun proprietar ( persoană competentă , prudentă). Dacă nu se va
ocupa de afacerile geratului ca un bonus pater familias va răspundere faţă de gerat pentru orice culpă indiferent de
forma ei (aceasta constituie regula în materie, altfel el răspunde doar în mod excepţional dacă a acţionat cuntenţia de
a-l prejudicia pe gerat sau din culpă gravă (cu prevedere).
Pe cale de excepţie, dacă se face dovada că fără activitatea gerantului afacerea ar fi putut fi compromisă, acesta
răspunde pentru culpa intenţională, deci cu o formă de răspundere atenuată, dar nu va răspunde pentru simpla
neglijenţă.
Obligaţia mai sus-menţionată este expres prevăzută în art. 1334 din Codul civil.
- are obligaţia de a duce la bun sfârşit afacerea începută, până când geratul va fi în măsură să o preia , iar în caz de
deces până va putea fi preluată de moştenitorii geratului. Chiar în ipoteza decesului gerantului, această obligaţie
reveine moştenitorilor lui dacă au avut cunoştiinţă despre ea. Obigaţia este expres prevăzută în art. 1333 din Codul

22
civil: „moştenitorii gerantului care cunosc gestiunea sunt ţinuţi să continue afacerileîncepute de acesta din urmă, în
aceleaşi condiţii c a şi gerantul”.
- să dea socoteală geratului de tot ce a făcut în cursul gestiunii de afaceri efectuate; obligaţia estec reglementată
în art. 1335 din Codul civil: „La încetarea gestiunii gerantul trebuie să dea socotelă geratuluişi să îi remită acestuia
toqate bunurile obţinute cu ocazia gestiunii”
- e. obligaţia de înştiinţare a geratului, rezultă din dispoziţiile art. 1331 din Codul civil în care se prevede: „gerantul
trebuie să-l înşiinţeze pe gerat despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil”. Această obligaţie nu era
prevăzută de vechea reglementare, iar raţiunea ei rezidă în caracterul voluntar al implicării geratului, care intervine în
situaţii de excepţie şi în acest fel se dovedeşte buna-credinţă a lui.
Dacă gerantul s-a implicat în gestiune şi a cunoscut opoziţia geratului, pe care a ignorat-o, are dreptul la
restiutuirea doar a cheltuielior necesare, nu şi a celor utile sau a dobânzilor. În această ultimă ipoteză gerantul va
răspunde faţă de gerat chiar pentru prejudiciul cauzat cu culpă uşoară (art. 1338 din Codul civil). Codul civil denumeşte
acest fapt licit gestiune inoportună.
b. Obligaţiile geratului:
- obligaţia de a plăti gerantului toate cheltuielile necesare şi utile chiar şi în cazul în care nu ratifică gestiunea ;
obligaţia de a plăti toate cheltuielile incumbă dacă gestiunea a fost utilă. În art. 1337 din Codul civil se dispune: „ atunci
când condiţiile gestiunii sunt întrunite chiar dacă rezultatul nu a fost atins, garatul trebuie să ramburseze gerantului
toate cheltuielile necesare, precum şi, în limita sporului de valoare, cheltuielile utile făcute”.
- obligaţia de a repara toate prejudiciile suferite din cauza gestiunii; din conţinutul articolului anterior enunţat
rezultă obligaţia de dezdăunare a gerantului de către gerat: „să-l despăgubească preudiciul care fără culpa sa, gerantul
l-a suferit din cauza gestiunii”.
Gerantul nu va fi remunerat pentru prestaţiile sale întrucât acţiunea sa este dezinteresată şi benevolă.
Gerantul va fi ţinut să restituie cheltuielile genrate de actele efectuate care nu au fost necesare şi utile, numai dacă
a-au procurat vreun beneficiu (art. 1339 din Codul civil).
c. Obligaţiile geratului faţă de terţi:
- geratul este obligat să execute toate obligaţiile contractate de gerant când ratifică gestiunea ori când aceasta a
fost utilă.
- dacă gerantul le-a făcut cunoscut terţilor că acţiunea sa este în beneficiul geratului şi gestiunea a fost ratificată
ori utilă, gerantul nu mai are nici un fel de raporturi cu terţii. În această împrejurare, geratul va fi obligat să-i
indemnizeze pe terţii care au furnizat servicii sau au prestat alte activităţi în cursul gestiunii.
- gerantul nu le-a făcut cunoscut terţilor că acţionează în beneficiul geratului, atunci el va fi obligat faţă de ei să- i
indemnizeze pentru toate prestaţiile efectute în legătură cu gestiunea, urmând să-şi recupereze cheltuielile de la
gerat.
3.2.4. Natuta juridică a gestiunii de afaceri
Doctrina şi jurisprudenţa după multe dispute au califiacat gestiunea de afaceri ca fiind fapt juridic licit izvor distinct
de obligaţii civile.
Gestiunea de afaceri se deosebeşte de mandat pentru că mandatarul lucrează în beneficiul altei persoane, dar în
baza unei împuterniciori emante de la aceasta.
3.2.5. Acţiunea în justiţie pentru recuperarea cheltuielilor ocazionate de gestiune este o acţiune persoanlă.
Dreptul la acţiune este supus prescriţiei extinctive în termenul general de 3 ani prevăzut de art. 2517 din Codul
civil.

3.3. Plata nedatorată

3.3.1. Noţiune: fapt juridic licit care constă în executarea de către o persoană, din eroare a unei prestaţii la care
nu era obligată şi fără intenţia de plăti pentru altul.
Subiectele acestui raport obligaţional au denumiri specifice, creditorul se numeşte solvens, iar debitorul se
numeşte accipiens.
De esenţa acestei instituşii este plata făcută din eroare pe către opersoană care se cnsidrea debitoare căttre o altă
persoană care primeşte plata crezând că i se datorează, fiind de bună-credinţă ori o primşte, deşi ştie că nu i se cuvine,
fiind de rea-credinţă.

23
 Cu refeire la plata nedatorată în art. 1341 se dispune: „cel care plărteşte fără a datora are dreptul la restiuire. Nu
este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri”.
Codul civil nu defineşte plata nedatorată, ci regeemnteză consecinţa acesteia, restituirea.
3.3.2. Condiţiile plăţii nedatorate
Pentru a fi în prezenţa plăţii nedatorate trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a. Existenţa unei plăţi : plata făcută constă în remiterea unei sume de bani ori a unui bun individual determinat.
b. Solvensul trebuie să facă o plată fermă cu voinţa de a stinge o datorie.
c. Datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe în realitate respectiv între solvens ori accipines să nu
existe un raport obligaţional.
Plata nedatorată poate avea un caracter absolut constând în absenţa oricărei obligaţii ori caracter relativ, plata
făcută nu formează obiectul prestaţiei făcute între părţi, dar este posibil să fi existat anterior un raport obligaţional.
d. Plata să fi fost făcută din eroare, solvensul să fi făcut plata având credinţa greşită că este debitorul lui accipines.
Eroarea trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe :
- numai solvens să fie în eroare, să aibă credinţa falsă că odatorează; este irelevant că şi accipiens este în eroare;
- eroarea să aibă un caracter determinat, să fi fost determinată de o îâmprejurare concretă;
- să fie scuzabilă, presupune buna-credinţă a lui solvensului;
De la regula mai sus-stabilită există şi o excepţie potrivit căreia credinţa erorii lui solvens nu este necesară în
următoarele situaţii :
- când vizează plata unei obligaţii sub condiţie suspensivă, dacă această condiţie nu s-a realizat;
- plata unei obligaţii care ulterior a fost rezolvită;
- plata unei obligaţii nule ;
- plata unei obligaţii pentru a doua oară de către un debitor care după ce a executat prestaţia datorată , pierde
chitanţa liberatorie şi este ameninţat cu urmărirea de către fostul creditor şi găseşte ulterior acest act;
3.3.3. Efectele plăţii nedatorate
Plata nedatorată dă naştere unui raport obligaţional între solvens şi accipiens în temeiul căruia accipiens este
obligat să restituie cea primit fără să i se fi datorat.
Această obligaţie trebuie analizată în raport cu buna ori reaua credinţă a lui accipiens.
1. Plata are ca obiect un bun fungibil distingem:
- accipiens de bună-credinţă – restituirea prestaţiei, dacă a fost un bun fungibil, se face în cantitatea şi calitatea în
care a fost primit. Nu are obligaţia plăţii unor dobânzi ori despăgubiri.
- accipiensul de rea-credinţă – restituie bunul, plăteşte daune interese şi plăteşte dobânzi ( pentru sume de bani).
2. Plata are ca obiect un bun cert:
Accipiens se obligă să restituie în natură bunul;
- a. când bunul a pierit datorită forţei majore sau cazului fortuit , se face distincţie între accipiens de bună-
credinţă şi cel de rea-credinţă;
- accipiensul de bună-credinţă nu va fi obligat la echivalentul valoric al bunului;
- accipiensul de rea-credinţă va fi obligat la echivalentul valoric al bunului pierit.
- b. când bunul a fost întrăinat :
- accipiensul de bună-credinţă a înstrăinat bunul cu titlu oneros , va restitui preţul, dacă bunul a pierit fără culpa
sa este liberat de obligaţie;
- accipiensul de rea credinţă a întrăinat bunul , va restitui valoarea bunului în momentul introducerii acţiunii;
accipiensul de rea-credinţă, în cazul pieirii bunului, va restitui valoarea sa în momentul introducerii acţiunii.
b. Plata nedatorată are ca obiect un bun frugifer
- accipiensul de bună credinţă restituie bunul mai puţin fructele până în momentul când devine de rea-credinţă.
- accipiensul de rea-credinţă are obligaţia de a restitui bunul şi fructele culese, neculese, consumate,
neconsumate ori valoarea acestora;
Codul civil, cu referire la obligaţiile ce decurg din plata nedatorată, face referire la regulile consacrate la art1635-
1649 privind restituireacprestaţiilor şi a modalităţilor de realiazare.
În sarcina lui solvens pot să se nască şi anumite obligaţii:
- să plătească valoarea cheltuielilor făcute cu conservarea bunului ori cu sporirea valorii acestuia, plătind
impensele necesare (cheltuielile de conservare) şi cele utile, mai puţin impensele voluptorii.

24
 3.3.4. Acţiunea în restituirea plăţii nedatorate
Acţiunea în restiutirea plăţii nedatorate este o acţiune personală care vizează realizarea unui drept personal
patrimonial dec creanţă.
Dreptul la acţiune este supus prescriţiei extinctive în termenul general de 3 ani prevăzut de art. 2517 din Codul
civil.
Acţiunea în restituire poate fi respinsă când plata s-a făcut unei persoane incapabile ( minor sau interzis
judecătoresc ).

3.4. Îmbogăţirea fără justă cauză

3.4.1. Noţiune: îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic licit prin care are loc mărirea patrimoniului unei
persoane prin micşorarea corelativă a patrimoniului altei persoane fără ca pentru acest efect să existe o cauză justă
( act juridic, hotărâre judecătorescă ) sau un temei juridic.
Creditorul se numşte însărăcit, iar debitorul îmbogăţit.
Spre deosebire de Codul civil anterior, Codul civil actual regelemntează instituţia îmbogăţirii fără justă cauză în
art.1345-1348.
În art. 1345 din Codul civil se dispune: „cel care, în mod neimputqabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul
altuia este bobligat la restituire, în măsura pierderii patrimonialesuferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut
dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri”
Anterior, îmbogăţirea fără justă cauză a fost creaţia doctrinei şi jurisprudenţei, iar Codul civil anterior prevedea
câteva aplicaţii practice a acesteia.
Per a contrario în art. 1346 din Codul civil se dispune: „îmbogăţirea este justificată când rezultă: din executarea unei
obligaţii valabile, din neexercitare de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit, dintr-un act îndeplinit de cel
păgubit în intzerresul săupersonal sau exclusiv,pe riscul său ori după caz cu intenţia de gratifica”
3.4.2. Condiţiile îmbogăţirii fără justă
Pentru a fi în prezenţa îmbogăţirii fără justă cauză trebuie întrunite cumulativ două categorii de condiţii :
materiale şi juridice.
a. Condiţiile materiale :
- să existe o îmbogăţire a unei persoane constând în dobândirea unui patrimoniu, aunui bun , a unei creanţe ;
- să existe o însărcinare corelativă a altei persoane constând într-o diminuare a patrimoniului, constând în ieşirea
unui bun sau pierderea unui drept de creanţă;
- între îmbogăţire şi însărăcire să existe o relaţie perfectă, dreptul ori bunul ieşit din patrimoniu însărăcitului să
se regăsească în patrimoniul îmbogăţitului.
b. Condiţiile juridice :
- îmbogăţirea şi însărăcirea să nu se întemeieze pe o justă cauză : act juridic, hotărâre judecătorescă, posesie de
bună- credinţă ( uzucapiune), pe efectul legii;
- îmbogăţitul să fie de bună-credinţă în sensul că îmbogăţirea sa să nu implice conduita lui culpabilă. Când
îmbogăţitul este de rea-credinţă, temeiul acţiunii este fapta ilicită cauzatoare de prejudicii;
- însărăcitul să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru realizarea dreptului său.
3.4.3. Efectele îmbogăţirii fără justă cauză
Îmbogăţirea fără justă cauză dă naştere unui raport juridic de obligaţii în care îmbogăţitul este debitor iar
însărăcitul este creditor, cu alte cuvinte, debitorul restituie îmbogăţirea creditorului.
Obligaţia de restituirea este datorată, dacă subzistă la data introducerii acţiunii îăn justiţie (art. 1347 din Codul
civil).
Obligaţia de restituire are dublu efect :
- a. îmbogăţitul este obligat să restituie însărăcitului numai valoarea îmbogăţirii sale chiar dacă însărăcirea este
mai mare. Nu va fi obligat la restituirea fructelor sau să plătească dobânzi legale pentru că este de bună credinţă;
- b. însărăcitul are dreptul să i se restituie valoarea însărăcirii sale chiar dacă foloasele obţinute sunt mari . Cu
privire la momentul în funcţie de care se stabileşte întinderea obligaţiei de restituire, s-a opinat pentru momentul
introducerii acţiunii ( opinia dominantă).

25
 În momentul contemporan există autori care susţin că îmbogăţirea ar trebui reevaluată în raport cu deprecierea
monedei naţionale pentru ca restituirea îmbogăţirii să fie reală şi nu derizorie.
3.4.4. Acţiunea în justiţie pentru restituirea îmbogăţirii fără justă cauză
Acţiunea în justiţie pentru restituirea îmbogăţirii se mai numeşte actio de in rem verso.
Dreptului la acţiune se prescrie potrivit art. 2517 din Codul civil în 3 ani. Termenul începe să curgă din momentul în
care însărăcitul a cunoscut ori trebuia să cunoască îmbogăţirea altuia în paguba sa. De exemplu în cazul chiriaşului care
îmbunătăţeşte locuinţa locatorului, termenul curge din momentul în care nu mai foloseşte locuinţa.

CAP. IV. FAPTELE JURIDICE ILICITE IZVOR DE OBLIGAŢII CIVILE

4.1. Răspunderea civilă şi principiile care o guvernează

4.1.1. Noţiunea de răspundere civilă

Pentru a putea defini răspunderea civilă trebuie să pornim de la definiţia de răspunderii sociale.
Răspunderea socială constituie obligaţia tuturor subiectelor dotate cu , înţelese ca acţiuni ori inacţiuni care au
generat anumite consecinţe.
Răspunderea juridică este expresia specifică a ideii de responsabilitate a fiinţei umane ca fiinţă socială.
Răspunderea juridică reprezintă complexul de drepturi şi obligaţii care , în conformitate cu legea, se naşte ca
urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea
sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi îndrumării membrilor societăţii în spiritul
respectării ordinii de drept ( M.Costin).
Răspunderea civilă este formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligaţii în temeiul căruia o
persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat alteia prin fapta sa ori în cazurile prevăzute de lege,
prejudiciul pentru care este chemat să răspundă.
Răspunderea civilă este consacrată legislativă în art. 1349 din Codul civil: „orice persoană are îndatorirea să
respectec regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impuneşi să nu aducă atingere prin acţiunile sale,
drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, avâd discernământ, înclcă această îndatorire răspunde
de toate prejudiciilecauzate, fiind obligat să le repare integral. În cazurile anume prevăzute de lege, o persoqană este
obligată să reparec prejudiciul cauzat prin fapta altuia, de lucrurile, ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina
edificiului. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte sec stabileşteprin lege specială.
Textul de lege consacră răspundrea civilă delictuală directă, subiectivă pentru fapte proprie, dar şi răspunderea
pentru fapta altei persoane, pentru lucruri, pentru animale, pentru ruina edificiului, unii autori tratând-o ca
răspundere civilă indirectă.
Articolul citat are valoare de principiu, înscrind regula generală a responsabilităţii pentru prejudiciile cauzate prin
acţiuni care aduc atingeri drepturilor şi intereselor legele ale oricărei persoane.
În art. 1350 din Codul civil reglemntează răspunderea contractuală: „Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile
pe care le-a contractat. Atunci cînd, fără justificare nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătore de
prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii. Dacă prin lege nu se se
prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în
favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile”.
Dispoziţiile legale de mai sus reglementează în mod distinct răspunderea civilă contractulă care intervine în cazul
neexecutării obligaţiilor generate de un contract civil.
Răspunderea civilă este o instituţie juridică alcătuită din totalitatea normelor de drept prin care se
reglementează obligaţia oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat alteia prin fapta sa contracuală sau
extracontractuală, prin faptuia altuia ori pentru lucruri, animale, ruina edificiului.

4.1.2. Principiile răspunderii civile

26
 Unii autori (M. Anghel, Fr. Deak, M. Popa ) susţin că principiile răspunderii civile sunt : principiul legalităţii,
principiul reparării integrale a prejudiciului şi principiul răspunderii pentru culpă.
Alţi autori ( C. Stătescu, C. Bârsan) arată că principiile răspunderii civile sunt : principul reparării integrale, principiul
reparării în natură a prejudiciului şi principiul reparării prompte.
Profesorul Liviu Pop, cu reverire la această problemă relevă că răspunderea civilă este guvernată de următoarele
principii: principiul reparării integrale a prejudiciului şi principiul reparării în natură a daunei.
a. Principiul reparării integrale presupune pe cât posibil înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale unui
fapt ilicit în scopul repunerii victimei în situaţia anterioară (restitutio in integrum).
În Codul civil anterior, principiul reparării integrale era consacrat legislativ în art. 998 care dispunea: „ oice faptă a
omului carecare cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela…a-l repara” şi de art. 999 …”omul este rresponsabil nu
numai de prejuduiciul cauzat prin fapta sa, dar şi…,. Principiul rezulta şi din art. 1073 C.civ. :” creditorul are dreptul de a
dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiilor şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare”.
În Codul civil, în art. 1357 sec dispune: „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faltă ilicită, săvîrşită cu
vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă”.
Textul prevede în mod expres obligaţia de reparare, care va fi antrenată chiar şi atunci când autorul faptei ilicite a
comis-o cu cea mai lejeră formă de vinovăţie.
Jurisprudenţa, a statuat ca despăgubirile acordate victimei trebuie să constituie o justă şi integrală reparaţie a
pagubei cauzate prin fapta ilicită a autorului.
Repararea integrală a prejudiciului este principiul fundamental al răspunderii civile.
Pe lângă doctrină, o contribuţie semnificativă în aplicarea pragmatică a acestui principiu şi-a hurisprudenţa prin
fundamentarea unor criterii şi modalităţi de realizare. S-a formulat o adevărată teorie a reparării integrale a
prtejudiciului..
b. Principiul reparării în natură a prejudiciului constă într-o activitate concretizată în restituirea bunurilor,
înlocuirea bunurilor distruse, remedierea stricăciunilor, defecţiunilor cauzate, dar poate consta şi într-o altă
operaţiune juridică – ignorarea de către instanţă a revocării intempestive a ofertei şi să constate că actul a fost
încheiat în momentul acceptării. Repararea în natură constituie însăşi esenţa răspunderii civile, înseamnă obligaţia de
reparare în întregime a prejudiciului în natură şi atunci când nu este posibilă se recurge la repararea prin echivalent
bănesc.

4.3. Funcţiile, formele şi fundamentul răspunderii civile

4.3.1. Funcţiile răspunderii civile

Răspundera civilă îndeplineştre două funcţii fundamentale: funcţia preventiv educativă şi funţia reparatorie
a) Funcţia preventiv-educativă: este determinată de natura juridică a răspunderii juridice civile; când se
întemeiază pe o culpă, constituie o sancţiune specifică dreptului civil cu caracter reparatoriu al prejudiciul încercat de o
persoană vătămată., de acea are şi scop educativ şi preventiv. Răspunderea civilă presupune o constrângere a celui
care a cauzat prejudiciul prezentându-se uneori ca o sarcină suficient de împovărătoare în raport cu întinderea
consecinţelor vătămătore, şi în situaţia executării voluntare a obligaţiei de dezdăunare se poate recurge lac executarea
silită. Datorită acestui caracterului sancţionator, răspunderea civilă are efect persuasiv şi în acest fel se reflectă funcţia
sa educativă.
b) Funcţia reparatorie constă în repararea prejudiciului persoanei lezate prin repunerea în situaţia anterioară,
prin înlăturarea tuturor consecinţelor vătămătoare. Reparţia, acordată celui vătămat prin fapta altuia, tinde să refacă
echilibrul distrus prin încălcare drepturilor subiective ale victimei şi repunerea ei pe cât posibil în situaţia în care se
găsea înainte. Uneori, reparaţia este posibilă, dar alteori ea nu mai poate opera ca o repunere în situaţia anterioară.
Atunci, cu titlu de compensaţie, jurisprudenţa şi doctrina au consacrat principiul reparaţiei pecuniare, care are menirea
de a constitui o satisfacţie dată celui vătaămat, echitabilă şi justificată, când reparaţia în natură nu este permisă.

4. 4. Formele răspunderii civile

În dreptul civil distingem între răspundere civilă delictuală şi răspundere civilă contractuală.
Răspunderea civilă delictuală reprezintă obligaţia unei persoane de a repara prejudiciul cauzat altei persoane
printr-o faptă ilicită extracontractuală sau de a repara prejudiciul cauzat de altul, în temeiul legii.

27
 Răspunderea civilă delictuală este consacrată, în principiu, în art. 1349 din Codul civil. În art. 1357 din Codul civil
este reglementată răspundrea pentru fapta proprie, în art. 1372 din codul civil este prevăzută răspunderea pentru
fapta altei persoane, art. 1373, răspunderea comitenţilor, art. 1375 răspunderera pentru lucruri şi animale.
Răspunderea civilă contractuală reprezintă obligaţia debitorului rezultată dintr-un contract de a repara
prejudiciul încercat de creditor prin neexecutarea obligaţiei, executarea cu întârziere ori executarea
necorespunzătoare a prestaţiei asumate.
Cu privire la cele două forme ale răspunderii civile au fost formulate în literatura de specialitate mai multe teorii.
a. Teoria dualităţii răspunderii civile : potrivit acesteia între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă
contractuală există deosebiri fundamentale.
b. Teoria unităţii răspunderii civile : între cele două forme de răspundere civilă nu există deosebiri fundamentale,
ci există asemănări multiple: răspunderea civilă delictuală constituie dreptul comun, răspunderea civilă contractuală
este o răspundere de excepţie.
În doctrina română este dominantă teoria dualităţii răspunderii civile, respectiv fiecare formă de răspundere este
guvernată de reguli specifice.

4.5. Fundamentul răspunderii civile

Cu privire la la fundamentul răspunderii civile şi în actualitate există controverse. S-au formulat mai multe teorii :
a. Teoria subiectivă potrivit căreia răspunderea civilă se întemeiază pe ideea de culpă a acelui care a săvârşit
fapta ilicită ori nu şi-a executat obligaţiile contractului în sensul larg al acestui termen.
Teoria nu este la adăpost de critici pentru că în cazul răspunderii pentru ruina edificiului, pentru animale, pentru
lucruri, este exclusă ideea de culpă a persoanei chemate să răspundă, astfel că, postulatul vinovăţiei nu-şi găseşte
aplicarea.
b. Teoria obiectivă potrivit căreia răspunderea civilă poate fi antrenată şi în afara ideii de culpă, bazată pe un temei
obiectiv. În argumentare s-a invocat ideea cauzalităţii, autorul trebuie să răspundă şi fără culpă, ideea interesului activ,
interesului preponderent, ideea riscului.
Teoria riscului s-a bucurat de cea mai mare şi largă prestanţă. Tot ceea ce generează un risc în activitate, obligă la
reparaţie în caz de prejudiciu cauzat altuia.
c. Teoria mixtă acceptă fundamentarea răspunderii civile atât pe ideea riscului în activitate cât şi pe ideea culpei
autorului faptei ilicite.
De la această teorie s-a formulat teoria garanţiei, răspunderea civilă intervine de cele mai multe ori şi pe temei
obiectiv ( în afara ideii de culpă ), dar alteori ea este antrenată în considerarea de culpei celui chemat să răspundă.
În literatura juridică românească, iniţial a fost avansată ideea răspunderii subiective, dar ulterior s-a îmbrăţişat
ideea garanţiei – temeiul îl constituie obligaţia tuturor care au cauzat prejudicii să le repare ori a acelora care se
folosesc de anumite lucruri etc, să garanteze repararea lui.
În doctrina străină, mai ales cea franceză, s-a acrediatat că în cazurile derăspundere pentru fapte latei persoane,
răspunderea este obiectivă, temeiul obiectiv permite victimei prejudiciate să-i fie reparat cu promptitudine prejudiciul
suferit. Neîndolielnic, în cazul răspunderii pentru lucruri şi animale răspundrea are carqacter obiectiv. În momentul
actual, obiectivarea răspunderii civile delictuale, corespunde unor exigenţe de etică socială.

28
 CAP. V. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

5.1.Noţiune. Felurile răspunderii civile delictuale. Fundamentul răspunderii civile delictuale

5.1.1. Noţiune
Răspunderea civilă delictuală reprezintă un raport juridic de obligaţii care se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite
prejudiciabile care impune obligaţia de reparare a prejudiciu rezultat .
Este reglementată în art. 1349 din Codul civil care dispune: „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de
conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere prin acţiunile sale, drepturilor sau
intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, avâd discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate
prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să
repare prejudiciul cauzat prin fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşteprin lege specială”.
Din conţinutul textului invocat anterior rezultă că răpunderea civilă delictuală este consecinţa încălcării
drepturilor sau intereselor legitime ale altei persoane când s-a cauzat un prejudiciu. Articolul stabileşte cu valoare de
princuipiu că răspunderea delictuală se antrenează pentru săvârşirea unei acţiuni ilicite culpabile prin care sunt
încălcate drepturile subiective sau interesele altuia. În cazurile prevăzute de lege se poate răspunde şi pentru fapta
altuia, pentru prejudiciile cauzate de animale, lucruri şi ruina edificiului.
Răspunderea civilă delictuală se aplică tuturor situaţiilor în care unei persoane i s-a cauzat un prejudiciu printr-o
faptă ilicită extracontractuală constituind dreptul comun în materie de răspundere civilă.

5.1.2. Felurile răspunderii civile delictuale

Din textul de principiu care reglementează răspundere civilă delictuală rezultă că îmbracă trei forme:
- răspunderea entru fapta proprie ( art. 1357din codul civil);
răspunderea pentru fapta altei persoane (art. 1372 şi 1373 din Codul civil);
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale, ruina edificiului (art. 1375, 1376 şi 1378 din Codul
civil);
Răspunderea pentru fapta proprie consacră regula cu valoare de principiu potrivit căruia obligaţia de reparaţie
revine celui care a cauzat direct acel prejudiciu persoanei vătămate. Aceasta este bazată pe ideea de culpă fiind o
răspundere civilă subiectivă şi directă.

29
 Răspunderea pentru fapta altei persoane este consacrată pentru a proteja victima care a suferit un prejudiciu.
Codul civil reglementează următoarele forme :
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de minori şi persoanele puse sub imterdicţie ( art. 1372 din Codul civil);
este o formă de răspundere subiectivă întemeiată pe ideea de culpă a persoanei chemate să răspundă pentru fapăta
minorului sau a interzisului judecătoresc;
- răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor lor săvârşite în exercitarea funcţiei încredinţate ( art. 1373
din Codul civil); răspunderea este întemeiată obiectiv, în afara oricărei culpe, fiind o răspundere civilă indirectă
bazată pe ideea de garanţie;
- răspunderea pentru prejudicile cauzate de lucruri, animale, ruina edificiului (art. 1375, 1376 şi 1378 din Codul
civil) răspunderea se întemeiată obiectiv, angajată în afara ideii de culpă şi este menită să asigure protecţia şi
dezdăunarea victimei care a suferit un prejudiciu;

5.1.3. Fundamentele răspunderii civile delictuale

Din punct de vedere al fundamentului răspunderii distingem:
a.răspunderea civilă subiectivă întemeiată pe ideea de culpă :
- răspunderea pentru fapta proprie,
- răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori;
- răspunderea cadrelor didactice şi meşteşugarilor pentru faptele elevilor şi ucenicilor;
- răspunderea tutorilor;
b. răspunderea civilă delictuală obiectivă care se angajează în afara oricărei culpe bazată pe ideea de garanţie :
- răspunderea comitentului pentru faptele prepuşilor;
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale;
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului;
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative.
Fiecare formă de răspunderea are o conotaţie proprie şi după cum se întemeiază, subiectiv sau obiectiv, ridică o
anumită problematică privind probaţiunea sau cauzele de exonerare de răspundere.

5. 2. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie

5.2.1. Reglementarea
a. Răspunerea pentru fapta proprie este reglementată în art. 1357 din Codul civil: „cel care cauzează altuia un
prejudiciuprintr-o faptă ilicită, sîvârşită cu vinovăţie, este obligat să-l repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea
mai uşoară culpă”.
Legiuitorul a statuat că răspunderea pentru fapta proprie se angajază numai dacă autorul a săvârşit o faptă
prejudiciabilă şi cu vinovăşie. Din conţinutul reglementării deducem condiţiile răspunderii pentru fapta proprie:
-prejudiciul ;
-fapta ilicită ;
-raportul de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită;
-vinovăţia (culpa);

5.2.2. Condiţiile răspunderii pentru fapta proprie

Condiţiile răspunderii pentru fapta proprie mai sunt denumite şi condiţiile generale ale răspunderii civile
delictuale.
În doctrina română, unii autori au susţinut că mai este necesară şi existgenţa capacităţii delictuale ( Anghel, F.Deak,
Popa, Albu, Ursa).
În mod majoritar, autorii au susţinut că nu este necesară capacitatea delictuală ca o condiţie a antrenării
răspunderii civile delictuale ( Stătescu, Bârsan, T.R. Popescu ). Opinia majoritară susţine că răspunderea delictuală are
patru elemente capacitatea delictuală fiind presupusă de existenţa vinovăţiei.

30
 În ce nepriveşte considerăm că nu este necesară să se pună în discutie capacitatea delictuală care presupune
existenţa discernământului, condiţie necesară pentru a discuta de vinovăţie. De altfel, legiuitorul actual reglementând
răspundrea pentru persoanele puse sub interdicţie a rezovat dilema doctrinară.
Victima trebuie să dovedească existenţa celor patru condiţii ale răspunderii civile delictuale pentru a beneficia de
reparaţie.
Proba condiţiilor răspunderii delictuale se face prin orice mijloc de probă, întrucârt se tinde să se dovedească o
stare fapt care a generat consecinţe păgubitoare.
Din punctul de vedere al probaţiunii, vinovăţia ridică multiple probleme fiind un element psihic, intelectiv, care
trebuie dedus din manifestările exterioare ale persoanei din felul de a se manifesta.

5.2.3. Analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale

1. Prejudiciul
Noţiune: prejudiciul reprezintă rezultatul dăunător de natură patrimonială sau nepatrimonială, efect al încălcării
unui drept subiectiv ori a unui interes legitim al persoanei.
Prejudiciul reprezintă condiţia esenţială a răspunderii civile delictuale, cel mai important element. În absenţa
prejudiciului, oricât de gravă ar fi încălcarea nu se poate antrena nici un fel de răspundere civilă
Clasificarea prejudiciilor
Prejudiciul poate fi clasificat în funcţie de mai multe criterii:
a.după cum poate fi evaluat pecuniar prejudiciul poate fi:
- prejudiciu patrimonial;
- nepatrimonial;
Prejudiciul patrimonial este prejudiciul care are un conţinut economic, putând fi evaluat pecuniar ( în bani ).
Prejudiciul nepatrimonial ( prejudiciul extrapatrimonial, dauna morală ) este prejudiciul care nu are conţinut
economic nefiind susceptibil de evaluare bănească ( pecuniară ) rezultând din încălcarea unui drept subiectiv, fără
conţinut economic, al persoanei în condiţii de excepţie şi prin încălcare unui drept patrimonial.
b. după cum prin fapta ilicită sunt aduse atingeri persoanei ori bunurilor acesteia, prejudiciile pot fi:
- prejudicii cauzate direct fiinţei umane;
- prejudicii cauzate direct bunurilor.
1. Prejudiciile cauzate persoanei se clasifică în :
- a. prejudiciile cauzate personalităţii fizice:
- atingeri aduse sănătăţii, integrităţii corporale care determină dureri fizice, psihice; repararea bănească a unor
astfel de prejudicii se numeşte pretium doloris şi prejudiciul a căpătat denumirea de pretium doloris;
- prejudiciul antrenat de vătămări care pun persoana în imposibilitatea de a se bucura de satisfacţiile şi plăcerile
normale ale vieţii se numeşte prejudiciul de agrement sau prejudiciu psihologic;
-prejudiciul antrenat de dezarmonii, cicatrici irecuperabile, infirmităţi care este denumit prejudiciu estetic.
- prejudiciul cauzat unor persoane tinere care nu se mai pot bucura de atuurile tinereţii, le sunt reduse speranţele
unor realizări în plan social, familial etc., care a fost denumit prejudiciu juvenil
- b. prejudiciul cauzat personalităţii afective: constă în traumele psihice determinate de pierderea unei fiinţe dragi
unui părinte, a unei rude apropiate , a soţului , a logodnicului, a unui animal, introducerea intempestivă a divorţului, r;
se mai numeşte prejudiciu prin ricoşeu;
- c. prejudiciul cauzat personalităţii sociale cauzat prin încălcării ale unor drepturi subiective nepatrimoniale :
onoarea, deminitatea, reputaţia, dreptul la nume, la firmă etc.
2. Prejudiciile aduse bunurilor pot fi prejudicii aduse bunurilor din avutul privat sau prejudicii aduse bunurilor din
avutul public
c)după cum poate fi ori nu prevăzut :
- previzibil;
- imprevizibil;
Prejudiciul previzibil –este cel care se produce după momentul săvârşirii faptei ilicite sau a cărei existenţă poate
fi prevăzută.
Prejudiciul imprevizibil este cel care nu poate fi anticipat, care poate apărea ulterior fără să fi fost fi prevăzut din
momentul săvârşirii faptei ilicite.
d. după momentul producerii:

31
 - instantanee
- succesive.
Prejudicii instantanee se produc imediat după săvârşirea faptei ilicite.
Prejudiciile succesive sunt consecinţele păgubitoare se produc continuu pe o perioadă îndelungată de timp, de
exemplu prejudiciile corporale;
Condiţiile prejudiciului
Pentru ca un prejudiciu să anreneze obligarea autorului faptei ilicite la repararea lui este necesar să îndeplinească
următoarele condiţii :
- să fie consecinţa încălcării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim;
- să fie cert;
- să fie nereparat;
Prejudiciul să fie consecinţa încălcării unui drept sau interes legitim semnifică faptul că el a rezultat din atingerea
adusă unia dintre drepturile subiective ale fiinţei umane: dreptul la viaţă, sănătate, onoare, imagine, probitate etc.
Cu referire la încălcarea unui interes legitim relevăm că interesul reprezintă o situaţie de fapt cu caracter statornic,
care nu contravine moralei sau ordinii juridice şi care a fost perturbată prin săvârşirea unei fapte ilicite, ce a avut drept
consecuinţă cauzarea unei pagube pentru persoana aflată în acea situaţie. Cu referire la repararea prejudiciului
rezultat din atingeri aduse unui interes legitim, Codul civil, în art. 1359 dispune expres: „ autorul faptei ilicite este
obligat să repare prejudiciul cauzat şi când acesta este urmarea atingerii aduse unui interes al altui, dacă interesul era
legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv”
Caracterul cert al prejudiciului se referă la faptul că prejudiciul este neîndoielnic şi poate fi evaluat în momentul
prpoducerii sale. Sunt certe toate prejudiciile actuale şi prejudiciile viitoare şi sigure.
Prin prejudiciu actual se înţelege acela care s-a produs în totalitate până la data când se cere repararea lui.
Prejudiciile viitoare şi sigure sunt acele prejudicii care, deşi nu s-au produs, este sigur că se vor produce, putând fi
evaluate în prezent, pe baza unor elemente îndestulătoare.
Prejudiciul să fie nereparat semnifică cerinţa ca să nu fi fost înlăturate consecinţele vătămătoare. A răspunde civil
înseamnă a fi obligat la repararea unui prejudiciu. În cazul în care prejudiciul a fost deja reparat, răspunderea civilă
încetează, victima nu mai are dreptul de a obţine din nou o reparaţie deoarece s-ar îmbogăţi fără justă cauză.
În cazul în care victima a primit o pensie în sistemul asigurărilor publice, repararea prejudiciului semnifică
acoperirea diferenţei dintre veniturile pe care victima le obţinea înaite de săvârşirea faptei ilicite şi cuantumul pensiei
pe care o primeşte.
În cazul asigurării de bunuri, dacă asigurătorul a achiat valoarea bunului sustras ori distrus, prejudiciuil cauzat
victimei este reparat, ea nemaiputând să obţină de la autorul faptei alte despăgubiri.
Răspunderea civilă nu poate fi antrenată dacă autorul faptei a restituit bunul sustras, a înlocuit sau reparat bunul
avariat ori a pus la dispoziţia victimei toate mijloacele băneşti necesare pentru restabilirea situaţiei anterioare.
Repararea prejudiciul moral (daunei morale sau nepatrimoniale) a constituit şi constituie motiv de controversă în
literatura de specialitate. S-au ridicat probleme privind modalităţile reparării lui.
Posibilitatea reparării daunei morale este unanim admisă.
Victima are dreptul să solicite repararea prin mijloace nepatrimoniale :
-să ceară instanţei să dispună încetarea săvârşirii în viitor a faptei ilicite; să obţină obligarea autorului să efectueze
anumite prestaţii pentru a se ajunge la restabilirea dreptului încălcat; să obţină obligarea autorului la anumite
sancţiuni: amenzi, alte sancţiuni pentru restabilirea dreptului încălcat.
Victima are posibilitatea să obţină repararea daunei morale prin despăgubiri băneşti. Repararea pecuniară a
prejudiciului moral a creat multiple controverse şi mai ales a generat discuţii privind criteriul de evaluare a
despăgubirii.
În România, repararea patrimonială a daunei morale a cunoscut următoarea evoluţie :
-1865 – 1952 –doctrina şi jurisprudenţa au recunoscut posibilitatea reparării daunei morale prin echivalent bănesc.
-din 1952 prin Decizia de îndrumare nr. VII/1952 a Plenului Tribunalului Suprem şi până în 1989 nu a fost admisă
repararea bănească a daunei morale, invocându-se considerente de ordin ideologic;
-după 1989 doctrina şi jurisprudenţa au revenit la practica reparării patrimoniale a prejudiciului moral;
Legislaţia ulterioară consacră repararea bănească a prejudiciului moral şi cu titlu de exemplu invocăm Legea nr.
29/1990 prevede repararea daunei morale, Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, Legea nr.
49/1992 legea audio-vizualului.

32
 2. Fapta ilicită
Noţiune: Fapta ilicită reprezintă o conduita omului prin care se încalcă normele dreptului obiectiv ori regulile de
convieţuire socială, săvârşită fără intenţia de a produce efecte juridice împotriva autorului, efecte care se produc în
virtutea legii.
Fapta ilicită se realizează ca acţiune ( faptă comisivă) sau inacţiune (faptă omisivă) care are ca rezultat încălcarea
unui drept subiectiv ori a unui interes legitim.
Fapta ilicită este o condiţie sine qua non a răspunderii civile delictuale prevăzută în art. 1357 din Codul civil.
Trăsăturile faptei ilicite:
a) să aibe caracter obiectiv –semnifică cerinţa de a avea existenţă materială, constă în exteriorizarea ei sub forma
unei acţiuni sau inacţiuni;
b) să fie modalitatea prin care se exteriorizează voinţa unui subiect, să fie rezultatul unei atitudini psihice a
acestuia;
c) să fie contrară ordinii de drept ori bunelor moravuri, să fie reprobată din punct de vedere social.
Codul civil foloseşte termenul de faptă civil.
Literatura de specialitate relevă distincţia între fapta ilicită şi vinovăţie.
Fapta ilicită este o manifestare exteriorizată a conştinţei, a voinţei autorului. Fapta este ilicită când este contrară
legii şi regulilor de conduită în societate prin care aceasta încalcă dreptul subiectiv şi interesul legitim.
Fapta ilicită constă în:
- acţiune – conduita comisivă;
- inacţiune – conduită omisivă atunci când legea ori bunele moravuri impun autorului obligaţia de a acţiona şi
acesta are o conduită contrară. Inacţiunea este faptă ilicită atunci când legea prevede imperativ obligaţia unei
persoane de a acţiona într-un anume fel.
3. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei
Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei sunt acele împrejurări în care, deşi fapta săvârşită provoacă un
prejudiciu altei persoane, răspunderea civilă este înlăturată. Sunt cuaze care înlătură caracterul ilicit al faptei: legitima
apărare, starea de necesitate, îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege sau ordinul superiorului,
divulgarea secretului comercial, impusă de anumite situaţii, exercitare normală a dreptului subiectiv şi consimţământul
victimei.
a. Legitima apărare este prevăzută ca şi cauză de înlăturare a răspunderii civile de art. 1360 din Codul civil în care
se dispune: „nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare a cauzat un prejudiciu”.
Doctrina defineşte legitima apărare ca fiind fapta săvârşită pebtru a înlătura un atac material, direct, injust şi
imediat, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes general şi care pune în pericol grav persoana,
drepturile celui atacat sau un interes general.
Se considreă în legitimă apărare cel care, din cauza tulburării sau a temerii, a depăşit limitele unei apărări
proporţionalecu gravitatea pericoluluişi cu împrejurările în care s-a produs.
Simpla depăşire a limitelor legitimei apărări nu constituie cauză de înlăturare a caracterului ilicit al faptei, aşa cum
se dispine în art. 1360 alin 2: „…va putea fi obligat la plata unei indemnizaţii adecvate şi echitabile cel care a săvârşit o
infracţiune prin depăşirea limitelor legitimei apărări”.
Dacă fapta a fost săvârşită în interesul unei terţe persoane, cel prejudiciat se va puntea îndreptata împotriva
acesteia în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, aşa cum se prevede în art. 1362 din Codul civil.
b. Starea de necesitate este acea împrejurare când o persoană săvârşeşte fapta prejudiciabilă cu scopul de a salva
de la un pericol iminent şi care nu poate fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un
bun important al său ori al altuia sau un interes general.
În art. 1361 din Codul civil se prevede: „cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus sau a deteriorat bunurile
altuia pentru a se appăra pe sine ori bunurile propriide un prejudiciu sau sau pericol iminent este obligat să repare
prejudiciu cauzat, potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză”
În cazul stării de necesitate, repararea prejudicioului nu se poate face după regulile răspunderii civile delictuale, ci
după cele ale îmbogăţirii fără justă cauză.
c. Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului este acea împrejurare când
prejudiciul este generat tocmai de aplicarerea unei îndatoriri legale, a unei activităţi necesare şi justificate sau
îndeplinireqa unui ordin emis în aplicare unor dispoziţii normative. Cu referire la îndeplinirea unei dispoziţii legale

33
exemplificăm cu încasarea forţată a unei amenzi. În privinţa activităţii justificate amintim uciderea unor animale
bolnave în cazul unei epizootii cu scopul limitării focareler de dispersie a acesteia. Punerea în executare a ordinului
superiorului se referă, de pildă, la punerea în aplicare a arestului preventiv.Pentru ca ordinul să producă efecte se
impune să fie legal, să fie emanat de la persoana competentă şi în limitele atribuţiilor sale funcţionale, să fi fost emis
cu respectarea condiţiilor de fond şi formă prevăzute de lege şi să nu fie abuziv.
În art. 1364 din Codul civil se dispune: „îndeplinirea unei acitvităţi impuse ori permise de lege sau ordinului
superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să-şi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârşite
în asemenea împrejurări”.
d. Divulgarea secretului comercial impusă de anumite împrejurări este prevăzută ca o cauză care înlătură
caracterul ilicit al faptei de Codul civil în art.1363 în care se dispune: „o persoană se poate exonera de răspundere
pentru prejudiciul cauzat prin divulgarea secretului comercial dovedind că divulgarea a fost impusă de împrejurări
grave ce priveau sănătatea şi siguranţa publică” .
Pentru a produce efectul exonerator, trebuie ca persoana să fi recurs la un act de divulgare a secretului comercial,
atunci când a luat cunoştinţă despre anumite activităţi care aduc atingere gravă dreptului la viaţă, sănătate şi pun în
pericol grav securitatea comunităţii. Prin divulgare, în mod cert se produce un prejudiciu comerciantului, dar actul este
justificat de îndatorirea generală de a preveni actele care aduc atingere drepturilor subiective şi atentează la
securitatea societăţii.
e. Exercitarea normală a unui drept este prevăzută în art. 1353 din Codul civil în care se arată: „cel care cauzează
un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor salenu este obligat să îl repare cu excepţia cazului în care dreptul este
exercitat abuziv”.
Dacă o persoană acţionează în limitele exerciţiului unui drept recunoscut de lege şi în cadrul exerciţiului normal
cauzează un prejuduiciu altei persoane, ea nu va fi obligată să-l repare. În cazul unui exerciţiu abuziv, care cauzează o
pagubă, cel care a acţionat peste limitele fireşti, va fi ţinut să repare dauna provocată.
Exerciţiul normal al unui drept subiectiv presupune respectarea legii, a uzanţelor şi bunelor moravuri, respectarea
limitelor externe ale dreptului, atât în sens material, cât şi în sens juridic, respectarea limitelor interne, respectiv
exercitarea acestuia potrivit scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege şi exercitarea cu bună-credinţă.
Abuzul de drept se caraczterizează prin exercitarea dreptului în alt scop decât cel recunoscut de lege, exerciaterea
cu rea-credinţă a dreptului.
Exercitarea abuzivă a dreptului se sancţionează cu obligaţia de a repara duna produsă altei persoane.
f. Consimţământul victimei este recunoscută drept cauză de înlăturare a răspunderii civile şi semnifică acordul
victimei ca autorul să acţioneze într-un anumit mod, chiar dacă există riscul de a produce o pagubă.
Cu referire la acestă problemă, în literatura juridică, s-a arătatcă victima nu consimte la suportarea prejudiciului, ci
îşi asumă riscul producerii lui (G.Boroi, L.Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglemetarea nouli Cod civil, Edit.
Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.250).
Consimţământul victimei constituie cauză de exonerare de răspundere civilă, dacă a intervenit anterior săvârşirii
faptei. Nu constituie clauză de nerăspundere dacă autorul a acţionat cu intenţie directă sau cu culpă gravă (art. 1355
din Codul civil).
Pot produce efecte exoneratorii clauzele referitoare la prejudicii le cauzate bunurilor printr-o simplă neglijenţă sau
imprudenţă (art. 1355 alin. 2 din Codul civil), iar răspunderera pentru prejudiciile cauzate sănătăţii, integrităţii fizice şi
psihice nu pote fi înlăutrată printr-o clauză de nerăspundre (art. 1355 alin. 3 din Codul civil). De asemenea decalraţia
de acceptare a riscului producerii unei daune nu reprezintă ea însăşi o calazhă de înlăturare a răspunderii (art. 1355
alin. 4 din Codul civil).

4. Raportul de cauzalitate

Noţiune: Raportul de cauzalitate este o condiţie generală absolută a răspunderii civile reprezentând relaţia
cauzală care trebuie să existe între fapta ilicită şi prejudiciu.
Paguba, vătămarea este consecinţa directă a faptei ilicite.
Altfel spus, fapta ilicită reprezintă cauza şi prejudiciul este efectul ei.
Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu reprezintă o condiţie obiectivă a răspunderii civile, în lipsa
acestuia nu poate fi antrenată răspunderea civilă pentru prejudiciul suferit de victimă.

34
 Raportul de cauzalitate lipseşte când prejduiciul se datorează forţei majore, faptei unui terţ, faptei vicitmei şi în
unele împrejurări cazului fortuit.
În multe cazuri stabilirea raportului de cauzalitate nu prezintă dificultăţi pentru că rezultatul vătămător la faptei
ilicite este relavant în sensul că el reprezintă efectul firesc al acesteia.
Complexitatea vieţii sociale a pus în discuţie şi situaţiile în care stabilirea raportului de cauzalitate a fost extrem de
dificilă, datorită interpunerii unor multitudini de circumstanţe. În cazurile dificile, doctrina, pentru a putea stabili
existenţa raportului de cauzalitate, a formulat mai multe sisteme şi criterii de stabilire a raportului de cauzalitate:
a) sistemul echivalenţei condiţiilor – potrivit căruia, în cazul în care nu se poate determina cu precizie faptul
cauzal, sunt analizate toate faptele şi împrejurările în absenţa cărora prejudiciul final nu ar fi survenit reţinându-se
că au aceeaşi valoare cauzală. Toate împrejurările care produc rezultatul şi în lipsa cărora prejudiciul nu s-ar produce
sunt considerate deopotrivă condiţii şi cauze ale prejudiciului.
Teoria este criticabilă întrucât lărgeşte excesiv câmpul cauzal incluzând şi fapte conexe, inutile. Teoria a fost
formulată în dreptul francez.
b) sistemul cauzei proxime –potrivit căruia din multitudinea de împrejurări se selectează şi se reţine ca fiind cauză
fapta imediat anterioară a producerii prejudiciului.
Această teorie este criticabilă pentru că îngustează prea mult sfera cauzalităţii, putându-se produce erori grave.
Teoria a fost formulată în dreptul anglo-saxon.
c) sistemul cauzei adecvate – potrivit căruia, constituie cauză a prejudiciului toate faptele şi condiţiile în prezenţa
cărora în mod obişnuit, potrivit experienţei umane se produce prejudiciul.
Teoria este extensivă şi poate introduce în câmpul cauzal şi împrejurări străine.
d) sistemul unităţii indivizibile dintre cauze şi condiţii– potrivit căruia din ansamblul faptelor şi împrejurărilor se
selectează care anume sunt cauze propriu-zise şi în consecinţă produc prejudiciul şi care anume sunt condiţii care-l
favorizează.
Acest sistem s-a impus şi permite o selecţie adecvată a acelor fapte care au determinat prejudiciul şi a acelora care
doar l-au influenţat şi împreună alcătuiesc o unitate indivizibilă, în cadrul căreia ele ajung să dobândească prin
interacţiune cu cauza un rol cauzal.
Sistem care corespunde tuturor exigenţelor. (în doctrina de M.Eliescu în lucrarea „Răspundrea civilă delictuală”,
Editura Academiei, Bucureşti, 1972)

5. Vinovăţia
Noţiune: vinovăţia sau culpa reprezintă atitudinea subiectivă a autorului faptei ilicite faţă de acea faptă şi de
urmările ei păgubitoare
Vinovăţia, culpa sau greşeala constituie o condiţie necesară în cazul răspunderii pentru fapta proprie, mai puţin în
cazul celorlalte forme. În Codul civil, în art. 1357 se dispune: „cel care cuzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită,
săvârşită cu vinovăţie…” Textul dispune în mod expres că vinovăţia, în cazul răspunderii pentru fapta proprie, este una
dintre condiţiile esenţiale.
Vnovăţia este un element intelectiv, reprezentarea în conştiinţa individuală a semnificaţiei sociale a faptei sale, în
prevederea ori cel puţin posibilitatea prevederii urmărilor acesteia. De asemenea este un element volitiv concretizat în
procesul psihic de deliberare şi de luare a hotărârii. Cele două elemente sunt strâns legate unul de celălalt şi se deduc
din săvârşirea faptei în matzerialitatea ei.
Legiuitorul nu se face nici un fel de distincţie între formele vinovăţiei, autorul faptei răspunde civil indifernt că a
acţionat cu intenţie sau din culpă, el va fi obşligat la repararea integrală a prejudiciului cauzat. În doctrină s-a subliniat
că vinovăţia îmbracă următoarele forme:
a) dolul direct sau intenţie directă atunci când autorul prevede consecinţele păgubitoare ale faptei sale şi le
urmăreşte (culpa lata);
b)dolul indirect sau intenţia indirectă atunci când autorul prevede consecinţele păgubitoare ale faptei sale, nu le
urmăreşte, dar le acceptă producerea lor;
c) impreudenţa sau culpa cu prevedere atunci când autorul prevede consecinţele păgubitoare ale faptei sale, dar
speră în mod uşuratic că nu se vor produce (culpa levis);
d) neglijenţa sau culpa fără prevedere atunci când autorul nu prevede consecinţele păgubitoare ale faptelor sale,
deşi trebuia şi putea să le prevadă (culpa levissima);

35
 De pildă, când prejudiciul este consecinţa faptei a două ori mai multe persoane, partea din contribuţie se stabileşte
între persoanele în raport cu vinovăţia fiecăruia, în caz de neînţelegere instanţa este chemată să proporţionalizeze
vinovăţia.
Gradele culpei uneori prezintă o anumită utilitate practică :
- clauzele de nerăspundere pot fi administrate în materie extracontractuală, în ce priveşte culpa uşoară şi foarte
uşoară, în mod excepţional;
- în cazul culpei (vinovăţiei) comune a autorului faptei ilicite şi a victimei, reparaţia la care are dreptul victima va fi
redusă în raport direct cu gradul culpei celor două părţi; ca excepţie de la regulă, în cazul răspunderii pentru
prejudiciile cauzate terţilor de aeronave, simpla culpă a victimei nu are efect exonerator de răspundere;
- moştenitorul aparent nu răspunde de administrarea averii decât pentru greşeli grave;
- pagubele cauzate de asigurat cu intenţie nu pot fi acoperite de asigurator.
Stabilirea vinovăţiei este maui facilă în cazul intenţiei directe sau indirecte este uşor de stabilit.
În cazul culpei propriu-zise s-au născut dificultăţi care au creat dispute între doctrinari :
a) unii autori au susţinut că impreudenţa şi neglijenţa trebuie interpretate după un criteriu subiectiv, în funcţie de
particularităţile individuale ale subiectului răspunzător;
b) alţi autori au susţinut că imprudenţa şi neglijenţa trebuie apreciate după un criteriu obiectiv, în raport cu
capacitatea şi prudenţa medie a unui om care dă dovadă de prudenţă şi diligenţă;
c) alţii au optat pentru aprecierea culpei pornindu-se de la un criteriu obiectiv sau prin referirea la comportamentul
unui om care manifestă diligenţă medie, dar în raport şi cu calităţile speciale ale subiectului implicat cum ar fi:
infirmităţi grave, condiţii speciale de timp, felul activităţii etc.
Legiuitorul român, prevede în mod expres că angajarea răspunderii se reslizează numai dacă subiectul are
capacitatea de a înţelege consecinţele faptelor sale. În art. 1366 din Codul civil se prevede: „ Minorul care nu a împlinit
vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub interdicţie judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se
dovedeşte discernământul său la data săvârşirii faptei.
Existenţa răspunderii civile delictuale presupune existenţa discernământului. Lipsa discernământului atrage lipsa
vinovăţiei. Problema lipsei de discernâmânt se pune în cazul minorului sub 14 ani şi a persoanei pusă sub interdicţie
judecătorească care sunt prezumate ca fiind lipsite de discernământ.
Minorului peste 14 ani va răspunde civil fiind prezumat că are discernământ. Prezumţia existenţei discernământului
este relativă pentru că în ipoteza în care se va dovedi că nu a avut discernământ, răspunderea sa va fi înlăturată (art.
1366 alin. 2 din Codul civil).
Legiuitorul a prevăzut că cel lipsit de discernământ sau care se află într-o stare de tulburare mintală care nu i-a
permis să-şi dea seama de consecinţele faptei sale, chiar în mod vremelnic, nu va răspunde civil ( art. 1367 din Codul
civil dispune: „cel care a cauzat un prejudiciu nu este răspunzător dacă în momentul în care a săvârşit fapta
păgubitoare era într-o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţiicare l-a pus în neputinţă de a-şi da seama de
urmările fqaptei sale). Totuşi, pe cale de excepţie, dacă şi-a provocat anume starea de tulburare sau de neputinţă prin
ingestia de alcool, substanţe stupefiante ori alte asemenea substanţe, va fi obligat să repare prejudiciul cauzat prin
fapta sa ilicită (art. 1367 alin. 2 din Codul civil dispune: „cel care a cauzat prejudiciul este răspunzător, dacă stare
vremelnică de tulburare a minţii a fost provocată de el însuşi, prin beţia produsă de alcool, de stupefiante sau de alte
substanţe ).
În mod excepţional, Codul civil a prevăzut că, în cazul în care autorul unei fapte ilicite nu a avut discernământ în
momentul comiterii acesteia şi nu poate fi angajată răspunderea altei persoane care avea, potrivit legii, obligaţia de
supraveghere, nu va fi scutit de obligaţia de dezdăunare a victimei prejudiciate (art. 1368 alin. 1 din Codul civil).
Răspunderea reglemantată în art. 1368 din Codul civil este o răspundere subsidiară, ea angajându-se doar în
măsura în care nu poate fi anagajată răspunderea persoanei care-l are în supraveghere pe cel lipsit de discernământ.
Cuantumul reparaţiei va fi stabilit în mod echitabil,în raport cu stare patrimonială a sa şi a victimei (art. 1368 alin. 2
din Codul civil).
Legiuitorul a recurs la această rezolvare, având în vedere principiul echităţii, potrivit căruia, nu este firesc, ca
victima prejudiciată să suporte singură consecinţele faptei păgubitoare săvârşită de a persoana lipsită de discernământ
şi care are posibilităţi să acopere paguba. Problema ar putea fi pusă în acest fel, în ipoteza în care fapta ilicită a fost
comisă de un bolnav psihic care nu a fost pus sub interdicţie şi se dovedeşte că nu a avut discernământ.
Actualal reglemntare este nu numai echitabilă, dar şi pragmatică şi a pus capăt unor inconveniente provocate de
persoanele lipsite de discerământ şi faţă de care nu s-au luat măsuri de ocrotire şi care săvârşesc fapte prejudicialbile,

36
punând victimele al adăpost de imposibilitate angajării răapunderii acestora. De asemenea, a rezolvat şi disputa care a
existat, ca bolnavii psihici care nu sunt puşi sub interdicţie să fie prezumaţi ca având discernământ şi în acest fel să
răspundă pentru faptele lor, dar mai ales a găsit o rezolvare judicioasă pentru victima prejudiciată.

5.3. Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie

5.3.1. Particularităţi privind răspunderea persoanei juridice pentru fapta proprie

Conform art. 219 alin.1 din Codul civil: „faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi
persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate”.
Pentru a determina condiţiile răspunderii persoanei juridice este necesar să se expliciteze:
- noţiunea de „organe ale persoanei juridice”. În acest sens trebuie cunoscute actele normative care regelmentează
anumite categorii de persoane juridice, actele de constituire ale acesteia;
- stabilirea faptei în legătură cu atribuţiile de sau scopul funcţiilor încredinţate, în sensul că fapta ilicită sau abuzivă ,
dar care a creat un prejudiciu este orientată spre realizarea unor scopuri proprii persoanei juridice;
- stabilirea vinovăţiei persoanei juridice. În acest scop, având în vedere că voinţa persoanei juridice se
exteriorizează prin voinţa persoanelor fizice, care alcătuiesc organele persoanei juridice, victima va trebui să
dovedească doar existenţa unei vinovăţii a persoanei fizice din componenţa organelor persoanei juridice;
- dovedireea celorlaltor elemente ale răspunderii civilel delictuale: prejudiciu, faptă ilicită, raport de cauzalitate,
urmând să se aplice regulile generale prevăzute de la răspunderea pentru fapta proprie.
Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei jridice cu scop nelucrativ este aplicabil numai în materia
actelor juridice, astfel încât persoana juridică cu scop nelucrativ nu poate înlătura răspunderea decât demonstrând că
fapta prejudiciabilă, săvârşită în interesul său, nu are legătură cu obiectul sau de activitate.

5.3.2. Efectele răspunderii persoanei juridice

37
 Victima prejudiciată de persoana juridică are următorele opţiuni:
- să solicite despăgubiri de la persoana juridică în temeiul art. 1357 din Codul civil;
- să pretindă despăgubiri de la persoana fizică aflată în componenţa organului persoanei juridice în temeiul art.
219 raportat la art. 1357 din Codul civil;
- să solicite despăgubiri atât de la persoana juridic ă cât şi de la persoana fizică în temeiul art. 1357 coroborat cu
art. 1382 din Codul civil;
Dacă persoana juridică a desdăunat victima, ea are un drept de regres împotriva persoanelor fizice care fac parte
din componenţa organului de conducere.
Răspunderea persoanei juridice pentru fapta proprie este o garanţie de insolvabilitate, o măsură de protecţie a
victimei prejudiciate care va putea acţiona în justiţie persoana juridică ce este pezumată că este mai solvabilă decât
persoana fizică. Această interpretare rezultă din conţinujtul art. 219 alin 2 din Codul civil în care se dispune că faptele
ilicite „atrag şi răspundrea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de presoana juridic, cât şifaţă de
terţi”
Dreptul de regres al persoanei juridice reprezintă o subrogaţie legală conform art. 1596 din Codul civil.

5.4. Răspunderea civilă pentru fapta altei persoane

5.4.1. Formele răspunderii pentru fapta altei persoane

Răspunderea civilă pentru fapta altei persoane este reglementată în art. 1372- 1373 din Codul civil.
Art. 1372 din Codul civil reglmentează răspunderea persoanelor care supraveghează un minor sau o persoană pusă
sub interdicţie: ”Cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti este obligat să supravegheze
un minor sau o persoană pusă sub interdicţie răspunde de prejudiciuil cauzat altuia de către aceste din urmă persoane.
Răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie”.
Art. 1373 din Codul civil reglementează răspunderea comitenţilor pentru fapta prepuşilor lor : „ comitentul este
obligat să repare preujdiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile
sau cu scopul funcţiilor încredinţate”.
Din conţinutul celor două texte de lege rezultă că răspunderea pentru fapta altuia se antrenează ori de câte ori cel
care comite fapta este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, (interzis judecătoresc sau minor) sau care
acţionează în beneficiul altei persoane.
Art. 1374 din Codul civil prevede regulile în funcţie de care se soluţionează concursul dintre răspunderea diferitelor
persoane pentru prejudiciil e cauzate prin fapta altuia, cum ar fi răspundrea părinţilor în raport cu răspunderea altor
persoane care aveau obligaţia de supraveghere a minorului, în raport cu comitentul pentru fapta prejudiciabilă
săvârşită de prepusul minor.
Analiza textelor de lege care reglementează răspunderea pentru fapta altuia ne arată că răspunderea părinţilor şi a
altor persoane cărora le revine obligaţia de a supraveghea minori sau persoane puse sub interdicţie este o răspundere
întemeiată pe ideea de culpă în exercitarea obligaţiei de supraveghere, fiind o răspundere subiectivă, iar răspunderea
comitenţilor se angajază în afara oricărei vinovăţii, fiind o răspundere obiectivă.
În art. 1372 alin. 3 se dispune: „Cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că
nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. În cazul părinţilor sau, după caz al tutorilor, dovada se va considera făcută
numai dacă ei probează că fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care şi-au îndeplinit
îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti”.
Reglementarea este totuşi restrictivă, înlăturarea răspunderii poate opera numai dacă fapta persoanei aflată sub
suparaveghere se datoreză unei cauze străine şi fără legătură cu obligaţiile care le presupune exerciţiul autorităţii
parentale.
Răspundrera comitentului poate fi înlăturatră doar în ipoteza în care se dovedeţşe că presupusul a săvârşit un abuz
în exerciţiul funcţiei încredintate şi victima cunoştea caracterul abuziv al faptei lui sau putea să-l cunoască. Art. 1373
alin 3 din Codul civil dispune: „Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau după împrejurări
trebuia să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau
scopul funcţiilor încredinţate”
Codul civil, ca şi cel anterior a păstrat fundamentul subiectiv al răspunderii părinţilor, deşi literatura de specialitate
a subliniat de nenumărate ori insuficienţa acestui fundament.

38
 Răspunderea pentru fapta altei persoane este reglementată în sarcina acelora care au anumite relaţii cu persoanale
pentru care răspund, unele derivând din obligaţia legală de întreţinere rezultată din relaţiile de rudenie, altele din
raporturile contractuale existente sau din conţinutul unor hotărâri judecătoreşti care au statuat un anumit regim legal
faţă de acele persoane.
Din perspectiva victimei prejudiciate, răspunderea pentru fapta altuia este o garanţie legală care-i premite să-i
fie recuperat prejudiciu suferit, ea beneficiind prin efectul legii dovedirea anumitor condiţii specifice care îi permit
să-i fie acoperită cu celeritate paguba suferită şi să fie ferită de o eventuală insol vabilitate a autorului faptei ilicite
prejudiciabile.

5.4.2. Răspunderea persoanelor care au obligaţia de supraveghere a unui minor sau interzis judecătoresc

1. Sediul materiei. Răspunderea persoanelor care supraveghează minori sau interzişi judecătoreşti este
reglementată de art. 1372 din Codul civil.
Spre deosebire de vechea reglemntare, Codul civil prevede răspunderea tuturor persoanelor fizice sau juridice care
au obligaţia legală sau contractuală de supraveghere a unumitor persoane: minori lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau
cu capacitate rstrânsă de exerciţiu şi persoana puse sub interdicţie juedcătorească.
Codul civil anterior reglementa distinct răspunderea părinţilor strâs legată de obligaţia lor legală de întreţinere şi
răspunderea cadrelor didactice şi a meşteşugarilor rezultată din obligaţia contractuală de instruire şi supraveghere.
Rămânea în afara sferei de responsabilitate răspunderea tutorilor, a asistenţilor maternali, a centrelor de minori etc. a
căror răspundere puntea fi antrenată în mod limitat şi numai dacă victima prejudiciată dovedea toate condiţiile
răspunderii pentru fapta proprie, situaţie forte greu de realizat.
Cu referire la interzişi judecătoreşti nu erau prevăzute nici un fel de dispoziţii cu caracter protector al victimei, astfel
că de cele mai multe ori aceasta suporta ca o fatalitate ea însăşi consecinţele păgubitore. Din această perspectivă,
reglemetarea actuală reprezintă un progres semnificativ care a avut în vedere principiile şi oroentările doctrinare şi
jurisprudenţiale.
Răspunderea se angajază pentru faptele săvârşire de minori, indiferent dacă au avut sau nu au avut discernământ
în momentul săvîrşirii faptei şi pentru persoanele puse sub interdicţie judecătorească indiferent dacă au săvârşit fapta
într-un moment de luciditate.

2. Determinarea sferei persoanelor chemate să răspundă

În conformitate cu dispoziţiile art. 1372 din Codul civil rezultă că răspunderea se angajază în sarcina tuturor
persoanelor fizice sau juridice care au obşigaţia prevăzută de lege, prevăzute într-un contrat sau printr-o hotărâre
judecătorească de a supreveghea nu monor sau po persoană pusă sub interdicţie. Textul instituie o răspundere a
oricărei persoane cared are obligaţia de a supravebghea una dintre categoriile de persoane amintite anterior.
Obligaţia de supraveghere poate rezulta fie dintr-o prevedere legală grefată pe anumite relaţii între autorul faptei
ilicite şi persoana responsabilă cum este rudenia. Poate proveni şi dintr-o relaţie contractuală care presupunne între
alte obligaţii şi supravegherea. Se poate naşte din conţinutul unei hotărâri judecătoreşti care a statornicit unei
persoane determinate anume obligaţii în legătură cu minorul sau interzisul judecătoresc şi care presupune implicit şi
obligaţia de supraveghere.
Cu alte cuvinte, vor fi chemaţi să repare prejudiciul cauzat de un minor părinţii lui, tutorii, asistenţii maternali,
centrele de minori, asociaţiile private care au în plasament minori, cadrele didactice din învăţământul preuniversitar,
meşteşugarii, persoanele cărora le-au fost încredinţaţi prin plasament minori prin hotărâri judecătoreşti, centrele de
reeducare, persoane fizice care şi-au asumat sarcina supravegherii minorilor, unităţi sanitare etc.
În privinţa interzisului juecătoresc vor fi răspunzători tutorii, unităţile sanitare de stat sau private care îngrijesc şi
supraveghează astfel de persoane, asociaţiile private care se ocupă de ele, centre de supraveghere, societăţi private
care se ocupă de activităţi de supraveghere sau orice persoană fizică ce îşi asumă obligaţii de supraveghere a lor etc.
Sfera presoanelor chemate să răspundă este foarte amplă şi este de natură să asigure victimei prejudiciate de un
minor sau interzis judecătoresc o garanţie reală.

3.Condiţiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de minori sau interzişi judecătoreşti

39
 Penteru a fi antrenată răspunderea civilă persoanei chemate să repare prejudiciul cauzat de altul victima
prejudiciată trebuie să dovedească îndeplinirea cumulativă a două categorii de condiţii: condiţii generale şi condiţii
speciale.
Condiţiile generale sunt:
- prejudiciul;
- fapta ilicită săvârşită de minor sau interzis judecătoresc;
- existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi paguba (prejudiciu) suferită.
Vinovăţia autorului faptei ilicite este inrelavantă, răspundeea persoanei chemate să repare prejudiciul cauzat de
altul se angajază şi atunci când minorul este lipsit de discernământ, dar şi atunci când are discernîmântul faptelor sale,
la fel se angajază chiar şi atunci când interzisul a săvârşit fapta într-un moment de luciditate.
Cînd victima a chemat în judecată pe aurorul direct şi care a avut discernământul faptelor sale, acesta va răspunde
pentru fapta proprie conform art. 1357 din Codul civil.
Cînd acţiunea victimei s-a îndreptat împotriva persoanei chemate să repare prejudiciul cuazt de altul cât şi
împotriva autorului faptei ilicite, răspunderea lor este solidară aşa cum rezultă din conţinutul art. 1382 din Codul civil
în care se dispune: „cei care răspund pentru o faptă prejdiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat”.
Condiţiile speciale se referă la:
- starea de minoritate şi statutul de persoană pusă sub interdicţie a autorului faptei ilicite prejudiciabile;
- existenţa obligaţiei de supravegere a autorului faptei prejudiciable în sarcina persoanei chemate să răspundă
născută direct din lege, contract sau hotărâre judecătorească;
a. Minoritatea sau ,după caz statutul de persoană pusă sub interdicţie trebuie să fi existat în mometul în care
autorul a săvârşit fapta prejudiciabilă.
În privinţa minorităţii legiuitorul nu face distincţie între minorul care a împlinit 14 ani care este prezumat că are
discernământul faptelor sale şi cel sub această vârstă care este prezumat să este lipsit de capacitatea critică de a-şi
reprezenta mintal consecinţele faptelor comise.
Dacă autorul faptei, ulterior devine major sau se ridică măsura interdicţiei, răspunderea civilă a celui chemat să
repare prejudiciul subzistă.
În situţia minorului emancipat care a dobîndit prin căsătorie capacitate deplină de exerciţiu sau care fiind de bună-
credinţă a păstrat după desfacererea căsătoriei capacitatea de exerciţiu dobîndită (art. 39 alin 1 şi 2 din Codul civil)
care a săvârşit o faptă ilicită şi prejudiciabilă el va răspunde persoanl fiind asimilat persoanei majore cu capacitate
deplină de exerciţiu, victima fiind obligată să dovedească toate condiţiile răspunderii pentru fapta proprie.
b. Fapta ilicită prejudiciabilă să fie săvârşită de minor sau interzis judecătoresc după momentul naşterii efective a
obligaţiei de supraveghere în sarcina presoanei chemate să răspundă
Obligaţia de supraveghere semnifică îndatorirea şi puterea celui în sarcina căruia s-a născut de a organiza,
dirija,îndruma şi controla activitatea autorului faptei ilicite. Supravegherea subzistă numai în persoana celui care
datorită vârstei fragede, stării fizice şi psihice trebuie să se afle sub îngrijirea şi autoritatea altei persoane.
Termenul de „supraveghere” la care face trimitere art. 1372 din Codul civil, aşa cum se arată în literatura de
specialtate, ( a se vedea L. Pop, I.Popa, S.I.Vidu Tratat de drept civil, Obligaţiile, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2012) trebuie înţeles în sens larg, el presupunând un ansamblu de îndatoriri cu referire la persoana celui supravegheat
şi nu în sensul îngust din vorbirea laică de pază propriu-zisă. Supravgererea are o conotaţie amplă însenmnând
îngrijire, consiliere, îndrumare, asigurarea unui climat de securitate pentru viaţa celui suapravegheat, dirijare, conttrol
al vieţii etc. Din această perspectivă rezultă cu prisosinţă că pot fi supravegheaţi minorii care şi interzişii judecătoreşti,
neputându-de pune această problemă în cazul persoanelor adulte.
Cu referire la părinţi şi tutori obligaţia de supraveghere se suprapune obligaţiei de creştere prevăzute de art. 261
din Codul civil care dispune: „părinţii sunt cei care au în primul rând, îndatorirea de creştereşi educare a copiiilor lor
minori” şi respeciv art. 134 din acelaşi cod potrivit căruia: „tutorele are îndatorirea de a se îngriji de minor…este obligat
să asigure îngrijirea minorului, sănătatea şi dezvoltarea lui fizică şi mentală, educarea, învăţătura şi pregătirerea
acestuia, potrivit cu aptitudinuile lui”
Pentru a putea exercita obligaţia de supraveghere leguitorul nu impune ca persoana minorului sau interzisul
judecătoresc să aibă locuinţă comună cu persoana chemată să răspundă, spre deosebire de reglementarea anterioară
care lega angajarea răspunderii părinţilor de comunitatea de locuinţă cu minorul. Problema comunităţii de locuinţă
antgerior a ridicat numeroase inconveniente şi pentru rezolvarea favorabilă a fost necesar să se recurgă la numeroase

40
artificii pentru a pune la adăpost victima prejudiciată de posibilitatea facilă de a înlătura răspunderea când părinţii
dovedeau că nu au avut locuinţă comună cu copilul minor.
Victima prejudiciată a trebui să dovedească atât condiţiile generale cît şi condiţiile cît şi condiţiile speciale şi prin
efectul legii va beneficia de prezumţiile de vinovăţie care oprează în sarcina persoanei chemate să răspundă deduse
din săvîrşirea de către minor sau interzis a faptei ilicite şi prejudiciabile:
- prezumţia că în exercitare supravegherii au existat abateri;
- prezumţia vinovăţiei celui chemat să răspundă în privinţa exercitării necorespunzătoare sau neexercitării obligaţiei
de supaveghetre;
- prezumţia raportului de cauzalitate între exercitatea necorespunzătoare sau nexerciatearea obligaţiei de
supraveghere;
Prezumţiile de vinovăţie, stabilite în sarcina celui chemat să repare prejudiciul cauzat de altul, au caracter relativ
întrucât el poate dovedi că a fost în imposibilitate să să împiedice fapta prejudiciabilă (art. 1372 alin 3 din Codul civil).
Caracterul relativ al prezumţilor de vinovăţie rezultă şi din conţinutul art. 1374 din Codul civil în care se dispune:
„ părinţii nu răspund dacă fac dovada că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii persoanei care avea obligaţia de
supraveghere a minorului. De exemplu, copilul se afla la şcoală şi cadrul didiacic nu a venit la cursuri şi nu a asigurat un
înlocuitor, iar unul dintre copii l-a lovit pe un altul cauzându-i un prejujdiciu grav, se va angaja răspundrea profesorului
care nu a fost la cursuri pentru că lui îi revenea obligaţia de supraveghere. În mod similar se pune problema şi în
privinţa tutorelui în cazul coppilului lipsit de ocrotirea părintească şi a interzisului judecătoresc.
Dacă minorul sau interzisul judecătoresc au fost sustras de sub supraveghere şi săvîrşeşte o faptă ilicită
prejudiciabilă, nu mai poate fi angajată răspunderea celui căruia îi revenea din punct de vedere legal, contractual sau
prin efectul respectării unei hotărâri juidecătoreşti obligaţia de supraveghere.

4. Fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de minori sau interzişi judecătoreşti

În literatura juridică de specialitate s-a arătat că fundamentul răspunderii persoanelor cărora le revine sarcina
supravegherii minorilor sau interzişilor judecătoreşti este subiectiv, fiind întemeiat pe prezumţia legală de vinovăţie
privind neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei mai sus menţionate (a se vedea G.Boroi, L.
Stănciulescu, Instituţii de drept civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012).
Redactorii Codului civil român s-au inspirat din dreptul german potrivit căreia răspunderea pentru minori şi interzişi
judecătoreşti trebuie se întemeiază pe vinovăţia celui chemat să exercite supravegherea, art. 1372 din Codul civil fiind
similar art. 832 din Codul civil german.
Alţi autori ( a se vedea L.Pop şi alţii ) susţin că răaspunderea pentru prejudiciile cauzate prin faptele săvârşite de
minori sau intzerzişi judecătoreşti ar trebui să se angajeze pe temei obiectiv, vinovăţia prezumată nefiind o condiţie a
angajării acestei răspunderi. Reţine aceqastă idee din conţinutul art. 1372 alin 1şi 2 din codul civil intrpretând că
vaputea fi înlăturată numai prin invocarea unei cauze străine, respectiv prejudiciul este consecinţa forţei majore, azului
fortuit, fpatei vicimei sau faptei unui terţ. În argumentare se invocă faptul că ea are caracter direct nefiind
condiţionată de vinovăţia autorului faptei ilicite şi din această perspectivă nefiin accesorie. Se mai arată că fundamntul
obiectiv, de plin drept ar răspunde unor exigenţe sociale privind garaţia de care se bucură prin efectul legii victima
prejudiciată.
Trebuie să reţinem, că la puţin timp după intrare în vigoare a codului civil primele dispute doctrinare au şi început
să-şi facă simţită apariţia.
În ce ne priveşte credem că nu putem face abstracţie de dispoziţiile art. 1372 şi art. 1374 din Codul civil referitoare
la înlăturarea a răspunderii celor chemaţi să repare prejudiciul cauzat de minori sau interzişi judecătoreşti, care ne duc
fără putinţă de tăgadă către un temei subiectiv. Desigur, suntem întrutotul de părere că temeiul obiectiv la răspunderii
lor ar fi reprezentat un progres indiscutabil şi ar fi răspuns eficient unor exigenţe sociale şi putând reprezenta
întradevăr o garanţiei reală pentru vitima prejudiciată.

5. Efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin faptele minorilor sau interzişilor judecătoreşti
Victima prejudiciată poate pretinde despăgubiri de la cel chemat să răspundă în temeiul dispoziţiilor art. 1372 din
Codul civil.
De asemenea, victima poate chema pe autorul direct, minor sau interzis judecătoresc în temeiul art. 1357 din Codul
civil, dar va fi ţinută să dovedească vinovăţia acestora, respectiv că minorul a avut discenământul faptei sale având cel
puţin 14 ani şi interzisul a comis-o într-un moment de luciditate. Dacă prejudiciul victimei a fost acoperit de către

41
persoana chemată să răspundă şi minorul sau interzisul judecătoresc au avut discrnământ, în conformitate cu art. 1384
alin.1 din Codul civil, are drept de regres împortrivaautorului faptei ilicite. Potrivit art. 1384 din Codul civil „ cel care
răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care
acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat”.
În ipoteza în care supravegerea minorului revenea altei persoane decât părintele, tutore, cum ar fi spre exemplu
cadru didsctic, meseriaş şi acesta demonstrează că nu a putut înlătura fapta prejuduiciabilă, răspundereea se va angaja
în sarcina părinţilor sau tutorilor. Răspunderea părinţilor şi a tutorilor pentru faptele minorilor sau interzişilor
judecătoreşti are caracter general în raport cu răspunderea altor persoane.
Dacă părintele sau tutorele este comitent în raport cu minorul, fapta ilicită prejujdiciabilă săvârşită de acesta,
antrenează răspunderea în calitate de comitent a părintelui sau tutorelui, potrivit art. 1374 din Codul civil. Când
comitent este părintele minorului, victima are un drept de opţiune între răspunderea întemiată pe dispoziţiile art.
1372 din Codul civil şi de art. 1373 din acelaşi cod.
Probleme speciale vor apărea în ipoteza asistenţilor maternali sau a asociaţiiolor care îşi asumă obligaţia creşterii şi
educării şi implicit a supravegherii unor minori sau interzişi judecătoreşti întrucît codul civil nu conţine decât prevederi
de ordine generală. Se pune problema răspunderii lor contractuale sau delictuale în ipoteza în care minorii, respectiv
intezişii judecătoreşti care se sub supravegherea lor săvârşesc fapte ilicite prejudiaciabile. Credem că în această
materie legiuitorul ar trebui să reglementeze expres pentru a înlătura eventualele disfuncţionalităţile si
inconvenientele care vor apărea şi pentrua asigura o garanţie reală de reparare a prejudiciului victimei.

5.4.3. Răspunderea delictuală obiectivă

1. Răspunderea civilă a comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor

1. Reglementare
Răspunderea comitenţilor este prevăzută în art. 1373 din Codul civil care dispune: “comitentul este obligat să
repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvâşită de aceştia are legătură cu atribuţiilec sau funcţiile
încredinţate”.
Actuala reglementare este mult mai generoasă întrucât Codul civil anterior prevedea răspunderea pentru fapta
altuia limitativ într-un singur articol, art.1000, care în mai multe alineate reglementa toate formele de răspundere
pentru fapta altuia. De aceeaa a fost necesar ca doctrina şi juerisprudeţa să rezolve o multitudine de probleme pe care
practica le-a ridicat.
Noul cod civil prevde în art. 1373 alin 2 ce se înţelege sau cine poate fi comitent: „este comitent cel care, în virtutea
unui conttract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegehereaşi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite
funcţii sau însărcinări în intweresul său ori al altuia”.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1373 din Codul civil, răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate de
prepusul său survine doar atunci când prepusul cauzeazhă un prejudiciu unei terţe persoane printr-o faptă ilicită şi
prejudiciabilă extracontractuală. Când fapta prejudiciabilă şi ilicită este săvârşită de prepus în exeecutarea unui
contract încheiat de comitent cu un terţ, răspunderea este contractuală, aflându-se în sensul larg al cuvântului în
ipoteza unei neexecutării ceea ce implică aplicarea dispoziţiilor art. 1519 din Codul civil.
Răspunderea susmenţionată este o răspundere indirectă, după susţinerile unor autori (a se vedea G: Boroi,
L.Stăncilescu Instituţii de drept civil în reglemntarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, 2012, Bucureşti, p.257 şi urm.)
şi o răspundere civilă directă, principală şi cu cartacter autonom, aşa cum arată alţi autori ( a se vedea L.Pop, I.F.Pop,
S.I.Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Editura Universul juridic, 2012, Bucureşti, p.476 şi urm.)

42
 Răspunderea comitentului asigură victimei posibilitatea de a obţine repararea pagubei în condiţii favorabile de la o
persoană care de regulă este mai solvabilă în raport cu prepusul, autorul faptei ilicite şi prejudiciabile.

2. Condiţiile angajării răspunderii comitenţilor

Pentru a fi angajată răspunderea comitentului trebuie îndeplinite cumulativ anumite condiţii generale cât şi unele
condiţii speciale.
Potrivit opiniei dominante din literatură şi jurisprudenţă, victima trebuie să dovedească toate condiţiile
răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie:
- fapta prepusului;
- prejudiciul;
- raportul de cauzalitate
-vinovăţia prepusului;
Condiţii speciale se referă la:
- existenţa raportului de prepuşenie;
- săvârşirea faptei în legătură cu funcţiile şi atribuţiile încredinţate.
Opinia minoritară susţine că răspunderea comitentului se poate angaja şi în lipsa vinovţiei prepusului
(I.M.Anghel, M.F. Popa, F. Deak Răspunderea civilă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti ,1970, p.168-169, L. Pop, F.I.Popa,
S.I.Vidu op. cit. 477-480) şi teoriile mai noi în doctrina şi jurisprudenţa franceză contemporană. Se susţine că prin
prisma noilor dispoziţii ale Codului civil , răspuunderea comitentului se poate angaja şi în afara vinovăţiei prepusului
pentru că reglemmentarea nu prevede în mod expres necesitatea vinovăţiei prepusului şi în această împrejurare nu se
poate impune ca să fie o condiţie a ei.
Jurisprudenţa a împărtăşit opina majoritară.
Tradiţional, se susţine că este necesar să se dovdească culpa prepusului pentru că răspunderea comitentului se
angajează în calitate de garant al acestuia şi numai astfel se permite explicarea dreptului de regres total al
comitentului care a acoperit paguba victimei.
De la această regulă există anumite excepţii:
- nu trebuie dovedită vinovăţi atunci când fapta ilicită este săvârşită de un prepus minor lipsit de discernământ, sau
când fapta ilicită este săvârşită de un prepus pus sub interdicţie. În aceste situaţii comitentul va răspunde pe temeiul
art. 1357 din Codul civil.
- nu trebuie dovedită culpa când prepusul a cauzat prejudiciul prin utilizarea unui lucru al comitentului care
răspunde în calitate de păzitor juridic (proprietar al lucrului) în temeiul art. 1375 din Codul civil
În privinţa condiţiilor generale nu vom insista pentru că au fost analizate la răspunderea pentru fapte proprie.
În argumntarea susţinerii că vinovăţia prepusului nu constituie o condiţie a răspunderii comitentului s-a arătat că ea
este o răspundere principală şi autonomă nefiind în dependenţă cu răspunderea proprie a prepusului, comitentul
avînd o răspundere proprie de reparare a prejudiciului suferit de victimă.
Urmează ca viitorul să releve care dintre opinii se vaimpune în jurisprudenţă şi în raport cu aceasta să se lege
anunmite dezbaterii în doctrină.

Condiţiile speciale ale răspunderii comitentului pentru fapta prepusului

a. Existenţa raportului de prepuşenie
Raport de prepuşenie este un raport de subordonare dintre prepus şi comitent şi presupune consimţământul
prepusului de a fi direcţionat, condus, supravegheat de comitent.
Comitentul poate fi o persoană fizică sau juridică ce încredinţează exercitare unor funcţii, atribuţii altei persoane
fizice.
În baza raportului de subordonare, comitenţii au dreptul să dea ordine, dispoziţii, instrucţiuni prepuşilor în
îndeplinirea fincţiilor încredinţate.
Raportul de prepuşenie este un raport de autoritate care presupune dreptul de direcţie şi control asupra activităţii
prepuşilor, executate în mod independent.
În literatura de specialitate se arată că raportul de prepuşenie presupune trei elemente:
- acordul de voinţă expres sau tacit între comitent şi prepus;
- îndeplinirea unei funcţii sau activităţi de către prepus în contul, în beneficiul sau interesul comitentului;
- acceptarea de către prepus a poziţiei sale de subordonare.

43
 Izvorul principal al raportului de prepuşenie este contractul de muncă. De regulă, contractele civile nu dau naştere
la raporturi de prepuşenie; totuşi, anumite contracte civile ar putea genera un raport de prepuşenie, cum ar fi:
contractul de antrepriză, mandatul, locaţiunea. Potrivit noilor reglementări, raportul de prepuşenie poate fi născut şi
din lege.
În practica juridică au existat discuţii dacă unităţile sanitare sunt comitenţi în cazul prejudiciilor cauzate pacienţilor
prin culpa medicului salariat. Astfel se susţine ideea că, aceste unităţi nu au calitatea de comitenţi pentru că între
acestea şi medici nu se statorniceşte un raport de prepuşenie, aceştia nu sunt prepuşi în ceea ce priveşte actul
medical, nu lucrează sub îndrumarea conducerii spitalului.
În juridprudenţă şi în literatură s-a mai discutat aspectul dacă între cel care satisface stagiul militar şi unitatea
militară se stabileşte un raport de prepuşenie care, în situaţia săvârşirii unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii ar
putea pune în discuţie răspunderea unităţii militare întemeiată pe art. 1373 din Codul civil.
Doctrina mai veche a apreciat că militarul în termen nu are calitatea de prepus şi că subordonarea pe care o
presupune serviciul militar derivă din îndeplinirea unei obligaţii constituţionale şi în lipsa unui text de lege expres
unităţile militare nu sunt comitenţi pentru faptele prejudiciabile ale subordonaţilor – soldaţi. Lirteratura juridică
actuală susţine poziţia contrară, unităţile militare sunt comitenţi pentru prejudiciile cauzate de militari.
Raportul de prepuşenie poate fi generat şi de o relaţie specială dintre comitent si prepus, cum ar fi de exemplu
situaţia în care un soţ face ceva benevol în intreresul exclusiv al celuilalt soţ, un copil desfăsoară anumite activităţi în
intresesul şi beneficiul părinţilor etc.
b) Săvârşirea faptei prejudiciabile de către prepus în cadrul funcţiei încredinţate de comitent – condiţia specială
rezultată din art. 1373 din Codul civil: „fapta săvârşită de acesta are legătură cu atribuţiile sau în scopul funcţiilor
încrediţate”. Din reglementarea conţinută de alin 3 al art. 1373 din Codul civil riese că atunci când prepusul s-a
îndepărtat de exercitarea atribuţiilor şi funcţiilor încredinţate aflându-se în exercitarea abzuzivă a sarcinilor sale, şi
victima prejudiciată a cunoscut sau putea să cunoască abuzul lui,l comitentul nu va fi răspunzător, urmând ca
repapaţia să fie suportată de prepus: „comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după
împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că presupusul a acţionat fără nicio legătură cu
atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate”.
Pentru a fi atrasă răspundrea comitentului, prepusul trebuie să acţioneze în interesul lui în limitele atribuţiilor şi în
scopul funcţiilor ce i s-au încredinţat cu respectarea ordinelor date de comitent.
În literatură s-au purtat discuţii dacă poate fi antrenată răspunderea civilă a comitentului când prepusul a săvârşit
fapte prejudiciabile prin depăşirea atribuţiilor conferite de raportul de prepuşenie, în cazurile de abuzuri săvârşite de
prepuşi. Cu privire la această problemă s-au emis mai multe opinii:
1. într-o opinie restrictivă – răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, săvârşită în exercitare abuzivă, nu
poate fi antrenată.
2. într-o opinie extensivă – răspunderea comitentului poate fi antrenată în orice condiţii chiar şi atunci când
prepusul săvârşeşte fapta prejudiciabilă într-o situaţie de abuz de funcţie.
3. într-o opinie moderată – răspunderea comitentului este antrenată ori de câte ori prepusul a săvârşit fapta
prejudiciabilă în condiţii abuzive, dar victima nu a putut să-şi dea seama de caracterul abuziv al funcţiei exercitate de
prepus, per a contrario răspunderea comitentului nu va putea fi antrenată când victima şi-a dat seama că prepusul a
săvârşit fapta prejudiciabilă în condiţiile exercitării abuzive a funcţiei încredinţate.
Răspunderea comitentului trebuie circumscrisă unor limite rezonabile, el putând să răspundă chiar şi în ipoteza
exercitării abuzive a funcţiei încredinţate, dacă acest exerciţiu abuziv are legătură cu scopul funcţiei sale.
Art. 1373 alin. 3 din Codul civil introduce un criteriu de diferenţiere între situaţiile în care comitentul va trebui sa,
nu va trebui să răspundă pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor care au acţionat cu depăşirea atribuţiilor din
cadrul funţuiilor încredinţate. Reglementarea pare să aplează la ideea aparenţei în drept şi la efectele ei în raportul
dintre autorul faptei prejudiciabile şi victimă (a se vedea L.Pop, F.I.Popa, I.S.Vidu op. cit. p. 484).
Victima va beneficia de angajarea răspunderii comitentului atunci când a avut reprezentarea chiar greşită că
prepusul a acţionnat în limitele atribuţiilor funcţiei încredinţate. Ea nu va putea invoca răspundrea acestuia atunci
când a cunoscut sau din împrejurările concrete putea şi trebuia să-şi dea seama că prepusul acţionează în afara
atribuţiilor funcţiei încredinţare de comitent .
Autorii moderni, în literatura juridică mai nouă susţin că răspunderea comitentului fiind o răspundere obiectivă ar
trebui angajată în mod extensiv.

44
 3. Fundamantul răspunderii comitenţilor
Fundamentul răspunderii comitentului a cunoscut un traseu sinos . Pe înetrg parcursul evoluţiei sale s-au formulat
mai multe opinii
a. teorii bazate pe ideea de vinovăţie: răspunderea comitentului se bazează pe ideea de culpă, vinovăţie. Teoria
are mai multe variante:
1. teoria prezumţiei legale de culpă: comitentul este prezumat în culpă pentru că a făcut o alegere greşită a
prepuşilor (culpa in eligendo) şi nu ia supravegheat în mod corespunzător (culpa in vigilando).
2. teoria considerării culpei prepusului ca fiind culpa comitentului – potrivit căreia fapta prejudiciabilă săvârşită de
prepus este urmarea culpei comitentului care în cadrul raportului de prepuşenie nu l-a direcţionat corespunzător pe
prepus.
3. teoria răspunderii comitenţilor întemeiată pe ideea de reprezentare conform căreia prepusul în acţiunile sale
apare ca reprezentant al comitentului şi deci culpa acestuia devine culpa comitentului prin efectul reprezentării; teoria
a fost foarte repede abandonată pentru că rprezentqarea este specifică actelor juriice şi vinovăţia este un element
subiectiv şi deci nu se poate vorbi de o tranzitare a ei de la o persoană la alta.
b. teorii bazate pe temei obiectiv: răspunderea comitenţilor este o răspundere care se angajează în lipsa oricărei
vinovăţii din partea acestuia, pe temei obiectiv.
Teoria a cunoscut mai multe variante:
1. teoria răspunderii întemeiată pe ideea de risc – răspunderea comitenţilor se justifică pe ideea că cel care are
folosul unei activităţi desfăşurate de alţii în vbeneficiul său trebuie să suporte şi riscul consecinţelor păgubitoare ale
acestor activităţi.
2. teoria garanţiei – răspunderea comitentului intervine pentru că legea îl consideră pe acesta ca fiind garantul
intereselor victimei constând în posibilitatea acesteia de a obţine reparaţia promtă a prejudiciului suferit; ideea
garanţiei s-a bucurat de mare autoritate în literatura de specialitate. La rîndul ei, această teorie presupune mai multe
variante :
a. teoria garanţiei obiective : potrivit căreia răspunderea comitentului este o cauţiune legală a suportării eventualei
insolvabilităţi a debitorului prepus.
b. teoria garanţiei subiective : garanţia comitenţilor derivă din împrejurarea că exercită supravegherea, îndrumarea
şi controlul activităţii prepusului.
Autori de prestigiu în literatura de specialitate contemporană susţin că în viziunea Codulzui cuvil actual răspundrea
comitentului este o răspunderere de plin drept, obiwctivă fundamentwtă pe ideea sau obligaţia de gartanţie dedusă
din conţinutul dispoziţiiloart. 1384 din Codul civil în care se dispune:” cel care răspundere pentru fapta altuia se poate
întoarce împotriva celui care a cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care aceasta din urmă nu este răspunzător
pentru prejudiciul cauzat” (a se vedea L.Pop, F.I.Popa, S.I.Vidu op. cit. p.487)

4. Efectele răspunderii comitentului

Pentru a obţine reparaţia prejudiciului de la comitent, victima va trebui să demonstreze existenţa tuturor condiţiilor
răspunderii a celor generale şi a celor speciale.
Când prepusul a acţionat cu vinovăţie, victima are un drept de opţiune:
- poate solicita reparaţia prejudiciului de la prepus direct în temeiul art. 1357 din Codul civil (răspunderea
pentru fapta proprie);
- poate chema în judecată numai pe comitent în temeiul art. 1373 din Codul civil;
- îi poate acţiona deopotrivă şi pe comitent şi pe prepus;
Când prepusul a acţionat fără vinovăţie, victima va putea obţine reparaţia prejudiciului de la comitent.
Răspunderea comitenţilor este o răspundere solidară când prepuşii lor au cauzat împreună prejudiciul victimei. În
această situaţie regresul comitenţilor ar fi limitat la partea sa de contribuţie plătită victimei pentru prepus.
Într-o altă opinie solidaritatea pasivă subzistă doar între prepuşii autori ai prejudiciului.
Când prepuşii au creat prejudiciul unui alt prepus al altui comitent, răspunderea este corelativă.
Comitentul are un drept de regres împotriva prepusului său, acţionând ca şi garant când avansează despăgubirile
victimei şi apoi le recuperează de la propriul prepus.
Acţiunea de regres este acţiune civilă cu caracter personal.

5. Corelaţia răspunderii comitentului cu răspunderea persoanelor care au obligaţia de a supraveghea un minor

45
 Se poate pune în discuţie atunci când părintele este comitent şi între el şi minor se stabileşte un raport de
prepuşenie.
De exemplu minorul de 16-18 ani care este angajat la societatea părintele său şi cauzează un prejudiciu unui terţ,
dacă se antrenează răspunederea în calitate de părinte sau în calitate de comitent. Dacă sunt întrunite condiţiile
răspunderii comitentului, acesta va răspunde în această calitate întrucât răspunderea sa are caracter special şi va
avea prioritate în raport cu răspunderea părintelui care are caracter general. Această soluţie se degajă şi din art. 1374
din Codul civil în care sec dispubne: „nicio altă persoană, în afara comitentului, nu va răspunde pentru fapta
prejudiciabilă săvârşită de minorul care avea calitatea de prepus”.
Totuşi, legiuitorul se abate de la această regulă arătând că victima are un drept de opţiune în ipoteza mai sus
amintită când ea poate opta în privinţa temeiului răspunderii, prevalându-se ,fie de răspunderea în calitate de părinte,
fie de cea în calitate de comitent.

2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri

1. Reglementare
Răspundrea pentru prejudiciile cauzate de lucruri este reglementată de art. 1376 din Codul civil care dispune:
„oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa”.
Răspundrea pentru prejudiciile cauzate de lucruri a fost generată de apariţia revoluţiei industriale şi a maşinismului
în special, la sfârşitul secolului IX şi secolului XX, ca urmare a creşterii acccidentelor produse de maşini.
În Codul civil anterior era reglemntată cu valoare de principiu în art. 1000 alin 1. Acestă răspundere s-a dezvoltat şi
s-au statuat regimuri juridice distincte de răpundere care şi-au găsit consacrarea legislativă în diferite acte normative.
La dezvoltarea răspunderii pentru lucruri, o contribuţie decisivă a fost adusă de jurisprudenţă şi doctrină care au
influenţat în cele din urmă apariţia unor reglemntări care să răsdpundă unor exiigenţe de natură socială şi mai ales
dezideratului ca victima prejudiciată prin acţiunea lucrului să-şi poată recupera prejudiciiul cauzat de acesta.

2. Determinarea sferei lucrurilor pentru care se răspunde

Pentru a determina domeniul de aplicare al răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri trebuie să analizăm
dispoziţiile art. 1376 din Codul civil în care se arată că suntem răspunzători pentru lucrurile pe care le avem sub pază.
Din conţinutul textului de lege rezultă că lucrul trebuie să îndeplinescă o singură condiţie specială şi anume de a se
afla sub paza unei persoane în momentul câ nd a survenit prejudidciul victimei.
Răspunderea poate interveni pentru orice categorie de lucruri indiferent de natura lor care sunt susceptibile de a
se afla sub paza unei persoane. Per a contrario lucrurile care nu sunt susceptibile de a putea să se afle sub pază, nu se
poate angaja răaspunderea penrtu prejudiciile cauzate. De pildă energiile naturale cum ar fi energia solară, eoliană nu
sunt susceptibile de a fi apropriate şi nici susceptibile de pază.
În literatură s-a discutat posibilitatea limitării răspunderii pentru lucruri pornindu-se de la anumite distincţii. S-a
subliniat că există lucruri cu dinamism propriu şi lucruri inerte şi că cele cu dinamism propriu pot antrena consecinţe
păgubitoare pentru care răspunderea urmează a fi antrenată sau lucruri cu dinamism propriu şi lucruri inerte. Toate
aceste încercări au fost respinse de practica judiciară şi se apreciază că din moment ce legiuitorul nu făcea niciun fel
de distincţii, răspunderea se angaja în sarcina celui care avea paza lucrului.
Excepţie de la acestă regulă fac lucrurile pentru care este reglementată o răspundere distinctă cum ar fi:
răspunderea pentru ruina edificiului prevăzută de Codul civil în art. 1378, răspunderea pentru produsele cu defecte
reglemenmtată de Legea nr. 240/2004, răspunderea pentru instalaţiile şi energia nucleară în caz de accident nuclear
prevăzută de Legea nr. 703/2001, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de aeronave reglementată de Codul aerian
adoptat prinn Ordananţa nr. 29/1997 etc.
Răspunderea pe temeiul art. 1376 din Codul civil nu se poate antrena nici în situaţii când lucrul este un simplu
instrument al omului, care se foloseşte de acesta pentru săvârşirea faptei ilicite, ipoteză în care se angajează
răspunderea pentru fapta proprie conform art 1357 din Codul civil.
Răspunderea pentru lucruri se angajază şi când lucrul a cauzat prejudiciul în timpul când din anumite motive a ieşit
de sub controlul omului, mai ales, într-o situaţie de caz fortuit.

46
 3. Determinarea persoanelor responsabile
Textul art. 1376 din Codul civil aratră că suntem responsabili de bunurile aflate sub pază. De aici rezultă că trebuie
să se expliciteze „noţiunea de pază” care nu este sinonimă cu sensul ei din vorbirea curentă.
Sensul „noţiunii de pază a lucrului” semnifică, aşa cum se susţine în litaratura juridică de specialitate şi
jurisprudenţă este acela de paza juridică. Prin pază juridică înţelegem puterea de direcţie, control, supraveghere pe
care o persoană o poate exercita în mod independent asupra unui lucru.
Păzitorul juridic al lucrului este persoana care poate exercita direct şi personal activitatea de direcţie, control,
utilizare a lucrului sau care exercită aceste prerogative prin intermediul altei persoane care i se subordonează şi care
se supune instrucţiunilor sale.
Paza juridică presupune un drept care îi conferă titularului său autoritate, putere independentă de direcţie,
control şi supraveghere.
Aceste prerogative le are proprietarul şi el fiind păzitorul juridic al lucrului.
Pentru circumscrierea corectă a noţiunii de pază juridică trebuie să se recurgă la criteriul „direcţiei intelectuale”
care constă în în puterea de fapt şi de drept de a exerciat în mod independent direcţia şi controlul asupra lucrului.
În art. 1377 din Codul civil se arată că: …”are paza lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale
sau a unui contract, ori chiar în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra lucrului şi se
serveşte de el în interes propriu”.
Articolul citat prevede expres care sunt persoanele care pot exercita paza juridică a unui lucru.
Între paza juridică şi paza materială a lucrului există deosebiri Păzitorul material al lucrului are contact matrerial cu
lucrul, dar nu are putere de direcţie autonomă, control sau supraveghere a lui, nu exercită cu autoritate şi în mod
indendent vreo putere în legătură cu el.
Sunt situaţii frecvente când paza juridică a unui lucru aparţine proprietarului şi paza materială altei persoane.
Există şi situaţii de excepţie, când prerogativele pazei juridice sunt exercitate în fapt, fără un temei legitim, de alte
persoane. (ex: hoţul care foloseşte bunul). În această situaţie calitatea de păzitor juridic îi incumbă aceluia care fără
temei a uzurpat în fapt paza juridică a lucrului.
Noţiunea de pază juridică nu se identifică întotdeauna cu noţiunea de proprietate.
În literatura juridică s-a subliniat că fundamentul pazei juridice îl constituie criteriul direcţiei intelectuale potrivit
căreia ea constă în puterea de fapt de a exercita în mod independent direcţia, controlul şi supravegherea lucrului.
Paza materială presupune putere de direcţie, control, supravegherea exercitată de o persoană dar sub
autoritatea păzitorului juridic. Păzitorul material nu exercită această putere în mod independent, ci sub autoritatea
păzitorului juridic.
În practică păzitorul juridic de foarte multe ori este şi păzitor material, dat pot fi întâlnite şi situaţii când paza
materială este exercitată de altă persoană decât păzitorul juridic. În această situaţie, păzitorul material nu răspunde
pentru prejudiciul cauzat de lucru.
Răspunderea păzitorului material poate fi antrenată atunci când sunt întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta
proprie în temeiu temeiul art. 1357 din Codul civil, iar răspunderea întemiată pe dispoziţiile art. 1376 din Codul civil
revine doar păzitorului juridic al lucrului.
Persoanele care au paza juridică a unui lucru sunt în primul rând proprietarii, în favoarea acestora operează o
prezumţie simplă de pază juridică conferită de prerogativele care le implică dreptul de proprietate.
Proprietarul poate înlătura această prezmuţie prin proba contrară dovedind că paza juridică a fost exercitată de o
altă persoană fie legitim, fie ilegitim.
Când lucrul se află în coproprietate, paza juridică incumbă tuturor coproprietarilor. În mod similar şi în cazul
codevălmăşiei răspunderea pentru prejudiciile casuzate de lucru revine codevălmaşilor. Atât răspunderea
proprietarilor cât şi a codevălmaşilor este o răspundere solidară.
În practică s-au ridicat probleme legate de paza juridică în cazul succesiunilor vacante pe timpul termenului de
opţiune succesorală de 1 an şi s-au exprimat opinii diferite. S-a impus opinia potrivit căreia în perioada timpului de 1
an răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri suscesiunii vacante revine curatorului special care a avut posesia
lucrului chiar dacă este străin de succesiune. Răspunderea unităţii administrativ teritoriale care culege succesiunea
vacantă revine doar cînd a intrat în stăpânirea de fapt a lucrurilor ce aparţin succesiunii vacnte.
Paza juridică revine şi altor persoane decât proprietarului în baza unor acte juridice încheiate cu proprietarul:
uzufructuarul, uzuarul, superficiarul, titularul unei servituţi care exercită dreptul de pază juridică în baza unui
dezmembrământ al dreptului de proprietate.

47
 Paza juridică revine şi altor titulari de drepturi reale : creditorul gajist când este detentor al bunului, posesorul
lucrului, hoţul, detentorul precar, etc. când prin actul juridic prin care s-a transmis posesia s-a transmis şi paza
juridică a lucrului, transmiterea pazei lucrului fiind efectul convenţei încheiate.
Transmiterea şi scindarea pazei poate interveni atunci când proprietarul sau titularul unui drept real asupra
lucrului, poate transmite paza juridică a acestuia, altor persoane în temeiul unui act juridic: contractul de închiriere,
de comodat, de antrepriză, de arendă, de locaţie a gestiunii, de concesiune. În această situaţie paza juridică se
exercită de detentorul precar al lucrului.
Proprietarul are paza structurii bunului şi el va răspunde atunci când prejudiciul este urmarea unui viciu al
lucrului legat de structura sa.
Detentorul precar care a utilizat lucrul va răspunde atunci când prejudiciul cauzat de lucru datorită modului în
care acesta a fost folosit.
Victima prejudiciului poate pretinde reparaţia după caz, având un drept de opţiune între proprietar şi posesor, ori
între detentorul precar sau ambele persoane.
Scindarea presupune împărţirea pazei juridice între proprietar, posesor sau detentor precar.
Atunci când păzitorul juridic al unui lucru este o persoană lipsită de capacitatea juridică ( minor sub 14 ani,
interzis judecătoresc) s-au ivit controverse în literatura de specialitate.
- într-o primă opinie (minoritară) s-a susţinut că dacă obligaţia de pază incumbă unui incapabil – pe temeiul ideii de
garanţie trebuie antrenată răspunderea acestuia pentru prejudiciul cauzat de lucru.
- într-o altă opinie (majoritară) nu poate fi antrenată răspunderea incapabilului pentru că nu are capacitatea
juridică – în consecinţă o astfel de persoană nu are calitatea de păzitor juridic.
În argumentare s-a arătat că noţiunea de pază juridică presupune direcţia intelectuală asupra lucrului care trebuie
exercitată în cunoştinţă de cauză şi o persoană cu o capacitate redusă de conştiinţă nu o poate exercita. În astfel de
situaţii calitatea de păzitor juridic al lucrului o are reprezentantul legal al incapabilului care va putea răspunde pe
temeiul art. 1376 din Codul civil (a se vedea F.Deak, op. cit., p. 44-46)
Soluţia este inechitabilă şi contravine oarecum fundamentului obiectiv al răspunderii pentru lucruri. De aceea
neraliem opiniei minoritare care susţine că de vreme ce proprietarul lucrului răspunde fără vinovăţie pentru
prejudiciile cauzate de lucruri, din motive de echitate, chiar şi o persoană incapabilă ar putea fi obligată la repararea
prejudiciului cauzat de lucrul său.
Această soluţie este împărtăşită de jurisprudenţa şi doctrina franceză a ultimilor ani, dar şi în doctrina română ea
este prezentată şi judicios argumentată (a se vedea L.Pop, F.I.Popa, S.I.Vidu op. cit. p.499-501 şi M. Eliescu
Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, 1972, Bucureşti, p.196, I.Lulă, Studii de drept civil, Editura Universul
Jridic, Bucureşti, 2011).

4. Persoana îndreptăţită să invoce răspunderea prevăzută de art. 1376 din Codul civil
Răspunderea întemeiată pe temeiul art. 1376 din Codul civil poate fi invocată, în principiu, de orice persoană care a
suferit un prejudiciu cauzat de lucrul aflat în paza juridică a altei persoane: victima care a suferit direct prejudiciul,
succesorii săi în drepturi.
Nu poate fi invocată de: păzitorul material împotriva păzitorului juridic pentru prejudiciile cauzate terţilor.
Când păzitorul material al lucrului este el însuşi victima prejudiciului cauzat de lucru, o poate invoca împotriva
păzitorului juridic.
În literatura de specialiatate au existat discuţii în legătură cu invocarea răspunderii pentru lucruri în următoarele
situaţii:
a) răspunderea în cazul coliziunii de autovehicule:
- când prin coliziunea mai multor autovehicule aflate în paza a două persoane – păzitori juridici şi s-a cauzat un
prejudiciu unui terţ, se va angaja răspunderea tuturor păzitorilor juridici în temeiul art. 1376 din Codul civil.
Răspunderea lor este solidară. Ea este prevăzută expres în art. 1376 alin 2 duin codul civil care dispune: „ dispoziţiile
alin 1 (ale răspunsderii pentru lucruri) sunt aplicabile şi în cazul coliziunii inor vehicule sau în alte cazuri similare. Cu
toate acestea, în astfel de cazuri, sarcina reparării tuturor prejudiciilor va reveni numai celui a cărei faptă culpabilă
întruneşte faţă de ceilalţi, condiţiile forţei majore”. În această din urmă ipoteză răspundrea va fi angajată în sarcina
păzitorului juridic în raport cu care fapta lui va repretzenta pentru ceililaşlţi osituaţie de neprevăzut sau invincibilă, va
avea carfqactgerul forşţei majore.

48
 - fiecare păzitor juridic este în acelaşi timp şi victimă ( i-a fost avariat autovehiculul ) fiecare păzitor va putea invoca
în raport cu celălalt răspunderea pentru lucruri şi va obţinr reparaţia de la celălalt.
b) răspunderea atunci când între victimă şi păzitorul juridic există un raport contractual.
Răspunderea în această situaţie este o răspundere contractuală, această formă de răspundere având caracter
special şi prioritate în aplicare.
Când s-a cauzat moartea unei persoanei, răspunderea revine păzitorului juridic care a avut paza structurală a
lucrului – răspunderea delictuală întemeiată pe dispoziţiile art.1376 din Codul civil.
În cazul contractului de transport, transportatorul asigură şi garantează securitatea persoanei, iar răspunderea sa
este o răspundere contractuală.
c) răspunderea păzitorului juridic când acesta a prestat un serviciu benevol şi gratuit victimei s-au conturat mai
multe soluţii :
- victima beneficiară a unei prestaţii gratuite şi benevole dacă suferă un prejudiciu nu va putea obţine repararea
prejudiciului pe temeiul art al.1376 din Codul civil, ci pe temeiul art. 1357 din Codul civilşi va trebui să dovededească
toate condiţiile răspunderii pentru fapta proprie,deci trebuie să dovedească vinovăţia păzitorului juridic.
În opinia unor autori soluţia rezultă din conţinutul dispoziţiilor art. 1354 din Codul civil în care se prevede: „ victima
nu poate obţine repararea prejudiciului cauzat de persoana care i-a acordat ajutor în mod dezinteresat sau de lucrul
sau de animalul de care s-a folosit în mod gratuit”
- se va angaja ăspunderea pe temeiul art. 1376 din Codul civil, răspundere care se angajează în defavoarea
păzitorului juridic pentru prejudiciul încercat de victimă chiar în cazul efectuării unui serviciu gratuit – pentru că el este
păzitorul juridic şi un garant al lucrului în raport cu victima ( opinie dominantă);
- alţi autori susţin că se angajază răspunderea contractuală a transportatorului, victima fiind ţinută să dovedească
vinovăţia lui;
d) răspunderea păzitorului juridic în ipoteza când victima a folosit ilegal, clandestin lucrul care a i-a cauzat
prejudiciu nu a fost unitară ci s-au formulat trei opinii :
- păzitorul juridic răspunde conform art. 1376 din Codul civil în calitate de garant al lucrului;
- păzitorul juridic nu răspunde pentru că victima a folosit lucrul în mod abuziv
- păzitorul juridic va răspunde dacă victima va dovedi elementele răspunderii pentru fapta proprie în temeiul art.
1357 din Codul civil. Opinia este dominantă în doctrină şi juridprudenţă.

4. Fundamantul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri

În legătură cu fundamentul răspunderii pentru lucruri s-au conturat două orientări:
- concepţia răspunderii subiective care implică ideea răspunderii bazate pe vinovăţia păzitorului juridic. În opinia
acestei poziţii vinovăţia este prezumată de Codul civil, (prezumţie relativă) constând în neîndeplinirea obligaţiilor de
supraveghere a lucrului.
Unii autori au susţinut că prezumţia de vinovăţie instituită de lege este o prezumţie absolută – neputând fi
înlăturată decât prin efectele forţei majore şi faptei unui terţ.
Alţi autori au susţinut ideea vinovăţiei care trebuie dovedită de victimă, iar dovada constituind-o chiar faptul că din
neîndeplinirea obligaţiei de rezultat de pază s-a produs prejudiciul. Prezumţia de vinovăţie concepută în acest fel nu ar
putea fi înlăturată.
- concepţia răspunderii obiective – răspunderea pe temeiul art. 1376 din Codul civil se poate angaja în afara ideii
de vinovăţie ce ar opera în sarcina păzitorului juridic. Opinia este dominantă în doctrină şi jurisprudenţă. Variante ale
acestei concepţii sunt:
- fundamantul răspunderii se bazează pe ideea de risc în sensul că cine poate profita de foloasele unui lucru,
trebuie să suporte şi riscul reparării prejudiciilor cauzate.
- fundamantul răspunderii pe ideea de garanţie privind riscul în activitate în sensul că păzitorul juridic este
garantul lucrului în raport cu terţii şi dacă acesta va produce prejudicii, este obligat să le repare.
Au existat şi teorii mixte care au considerat că răspunderea se angajează atât pe ideea de risc în activitate cât şi pe
ideea de garanţie.
În viziunea Codului civil actual, răspunderea pentru lucruri are fundament obiectiv, ea aputând fi angajată în mod
independent,în afara oricărei vinovăţii a păzitorului juridic al lucrului şi are ca suoprt riscul de activitate.

5. Condiţiile şi efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri

49
 Condiţiile răspunderii întemeiate pe art. 1376 din Codul civil sunt:
- existenţa prejudiciului
- raportul de cauzalitate dintre acţiunea lucrului şi prejudiciu
- lucrul să se afle în paza juridică a unei persoane
Dacă lucrul este doar instrumentul, nu se poate angaja răspunderea pe temeiul art. 1376 din Codul civil pentru că o
persoană s-a folosit de lucru pentru a săvârşi fapta ilicită.
Calitatea de păzitor juridic se prezumă în persoana proprietarului, posesorului, titularului dreptului real sau
detentor.
Păzitorul juridic înlătură răspunderea civilă când dovedeşte că prejudiciul este urmarea : forţei majore, faptei
unui terţ sau faptei victimei.
Când sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege – păzitorul juridic va răspunde şi victima va solicita repararea
prejudiciului de la acesta.
Când lucrul cauzează paguba în timp ce paza materială se exercită de o altă persoană decât păzitorul juridic, victima
poate pretinde reparaţia de la păzitorul material ( în temeiul art. 1357 din Codul civil), dar dacă obligaţia de reparaţie a
fost executată de păzitorul juridic în temeiul art. 1376 din Codul civil, acesta are o acţiune în regres faţă de păzitorul
material.

3. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

1. Reglementare
Răspundrea pentru prejudiciile cauzate de animale este reglementată de art. 1375 din Codul civil în care se
dispune: “proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el, răspunde independent de orice culpă de prejudiciul
cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa”. Textul de mai sus se completează cu dispoziţiile art.
1377 din Codul civil care defineşte termenul de „pază” şi cu prevederile art. 1380 din Codul civil care arată că obligaţia
de reparare este înlăturaă dacă prejudiciul este consecinţa fapteui victimei, faptei unui terţ sau forţei majore.
Noua regelementare se asemănă cu reglementarea din Codul civil anterior, dar actuala precizează în mod expres,
că răapunderea pentru prejudiciul cauzat de animal se angajază în afara oricărei vinovăţii, are, deci caracter obiectiv.

2. Persoanele chemate să răspundă

Răspund prentru prejudiciile cauzate de animale persoanele care au paza juridică în momentul cauzării
prejudiciului.
Paza juridică aparţine proprietarului sau persoanei căreia proprietarul i-a transmis paza juridică : uzufructuarul,
chiriaşul, comodatarul.
Nu poate fi angajată răspunderea persoanelor care exercită paza materială. De exmplu, prepusul nu este păzitor
juridic, a animalelor predate de comitent, ci este un păzitor material.
Paza juridică a animalelor o are persoana care exercită în mod independent o putere de direcţie, control şi
supraveghere a acestora în sens juridic.
Animalele pentru care se răspunde sunt cele domestice, aflate în paza juridică a unei persoane fizice sau jutridice,
animalele în captivitate (grădina zoologică, circuri, menajerii, complexe de vânătoare), animalele sălbatice din arii
protejate pentru că ele pot fi supravegheate, controlate, direcţionate.
În literatura de spacialitate s-au ivit controverse în ceea ce priveşte animalele sălbatice care trăiesc în libertate. În
această situaţie răspunderea civilă este reglementată de art. 13 din Legea 407/2006 ( legea vânători şi protejării
fondului cinegetic).
Pentru prejudiciile cauzate culturilor agricole, silvice,şi animalelor domestice de către animalele sălbatice care
trăiesc liber despăgubiriel vor fi suportate de gestionarul fonduliui de vânătoare în condiţiile art. 1357-1371 din Codul
civil, ele urmând să fie stabilitie prin Hotărâre de Guvern. Vor fi acoperite următorele categorii de prejudicii:
- prejudicii cauzate prin distrugerea sau avarierea bunurilor persoanelor fizice şi juridice;
- prejudicii cauzate direct fiinţei umane constând în vătămări ale sănătăţii, integrităţii corporale şi moartea victimei;
Din conţinutul reglememtărilor Legii 406/2006 rezultă un regim juridic derogator, răspunderea gestionarului
fondului de vânătoare este o răspundere subiectivă, întemeiată pe vinovăţia dovedită a acestuia.

50
 Persoana păgubită trebuie să dovedească că au luat măsuri de pază a bunurilor, măsuri de protecţie, etc. şi trebuie
să dovedească vinovăţia gestionarului fondului.
Reglementarea este mai greoaie pentru că impune victimei probarea măsuri de protecţie şi pază a bunurilor şi
trebuie să dovedească toate condiţiile răspunderii pentru fapta proprie în sarcina gestionarului fondului de vânătoatre
În ceea ce priveşte prejudiciile cauzate direct fiinţei umane, legiuitorul, răspunderea are caracter obiectiv şi
revine gestionarului fondului de vânătoare.

4. Fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale

Răpunderea pentru prejudiciile cauzate de animale reglementată de Codul civil este o răspundere obiectivă, care se
angajază în afara oricărei vinovăţii a celui care exercită paza juridică a animalului. Caracterul obiectiv rezultă din
dispoziţiile art. 1375 care dispune că răspunderea se angajază „independent de orice culpă” fiind fundamentată pe
ideea de obligaţie de garanţie a „comportamentului” animalului şi în consecinţă numai forţa majoră, fapta victimei sau
fapta unui terţ o poate înlătura. Ca şi în cazul răspunderii pentru lucruri cazul fortuit nu înlătură răspunderea.

3. Condiţiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale

Victima prejudiciată trebuie să dovedească următoarele condiţii :
-prejudicul
-raportul de cauzalitate între comportamentul animalului şi prejudiciu. În privinţa raportului de cauzalitate, dovada
lui se poate realiza uşor, victima putând să demonstreze că animalul a participat la producerea prejudiciului şi
declanşază prezumţia existenţei raportului de cauzalitate între participarea anmalului şi prejudiciu.
- animalul să se afle în paza juridică a unei persoane;
Victima care a făcut dovada condiţiilor răspunderii pentru fapta altei persoane va putea obţine rrpararea
prejudiciului de lapăzitorul juridic al animalului. Dacă în momentul producerii prejudiciului animalul se afla în paza
materilă a altei persoane decât păzitorul juridic şi acesta din urmă a despăgubit victima, el are un drept de rebgres
împotriva păzitorului material dacă va dovedi toate condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, temeiul răspunderii
constituindu-l dispoziţiile art. 1357 din Ccodul civil.

4. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului

1. Reglementare
Răspunderea pentru ruina edificiului este reglementată art. 1378 din Codul civil care dispune: ”proprietarul unui
edificiu sau al unei construcţii de orice fel este obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea
unor părţi din părţi din ele, dacă aceasta este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie”
Art. 1378 din Codul civil instituie o răspundere specială în raport cu răspunderea pentru lucruri în general prevăzută
de art. 1376 din Codul civil. Răspundrea pentru ruina unei construcţii, edificiu de orice fel este o răspundere cu
caracter special şi derogator ed la răspunderea cu caracter special care este răspunderea pentru lucruri.

1. Noţiunea de edificiu şi ruină

Pentru a stabili domeniul de aplicarere al dispoziţiilor art. 1378 din Codul civil, trebuie să fie explicitată noţiunea de
„edificiu” care este utilizată de legiuitor.
Edificiu reprezintă orice construcţie realizată de om prin asamblarea trainică a unor materiale care prin
încorporarea lor în sau la sol devine în mod durabil un imobil prin natura sa, chiar dacă această construcţie depăşeşte
sau nu nivelul solului şi dacă este destinată folosinţei directe a omului sau altui scop.
Nu sunt un edificiu în sensul legii civile construcţiile demontabile, improvizaţiile de orice fel ori anumite aglomerări
de pietriş, lemne şi alte elemente ca urmare a unor evenimente naturale.
Ruina reprezintă dărâmarea, surparea, dezagregarea sau desprinderea şi căderea unor elemente componente ale
acestuia.
Ruina se produce datorită propriei greutăţi, a greutăţii oamenilor sau lucrurilor aflate în edificiu sau sub acţiunea
forţelor naturale ( zăpadă, îngheţ )
Persoana răspunzătoare pentru prejudiciile cauzate de edificii este numai persoana care are calitatea de
proprietar al edificiului sau construcţiei.

51
 Textul de lege stabileşte expres sfera persoanelor răspunzătoare, respectiv proprietarul, indiferent dacă în
momentul producerii prejudiciului edificiul se află în stăpânirea altei persoane : chiriaş, uzufructuar, abitant,uzurpator.

3. Condiţiile răspunderii
Pentru a fi antrenată răspunderea proprietarului trebuie îndeplinite următoarele condiţii :
- existenţa prejudiciului
- ruina edificiului sau desprindrea unor părţi care să fie urmarea lipsei de întreţinere ori a viciului de construcţie
-existenţa raportului de cauzalitate între ruina edificiului şi prejudiciu.
Când ruina este urmarea unor acţiuni voluntare a omului : dinamitare, incendiu, dărâmare, nu se antrenează
răspunderea pe temeiul art. 1378 din Codul civil.
Ruina edificului trebuie să fie urmarea lipsei de întreţinere a acestuia pentru că această obligaţie revine
proprietarului.
Când ruina edificiului este urmare unui viciul de construcţiei, proprietarul va suporta repararea prejudiciului
cauzat victimei, dar are o acţiune în regres împotriva constructorului sau a proiecgantuli pentru viciile lucrului.
Dacă prejudiciul este consecinţa aruncării unui obiect din interior sau desprinderii lui din locul în care a fost montat,
nu se va angaja răspunderea pentru ruina edificiului conform art.1378 din Codul civil, ci eventual răspundrea celui care
a aruncat obiectul ori nu l-a asigurat corespunzător şi a căzut.

4. Fundamantul răspunderii pentru ruina edificiului

Răspunderea se angajează pe temei obiectiv fără vinovăţie, şi se întermeiază pe ideea de garanţie, constituind în
acelaşi timp o sarcină a proprietăţii. Este o răspundere cu caracter derogator de la răspunderea pentru lucruri în
general. Doctrina şi jurisprudenţa actulă împărtăşesc fără rezerve această concepţie.
Înlăturarea răspunderii se poate realiza numai dacă proprietarul edificiului dovedeşte că ruina a fost generată de o
cauză străină: forţa majoră, faptei unui terţ sau faptei victimei. Nu poate fi înlăturată de cazul fortuit.
În mod izolat, în doctrină s-a exprimat şi un punct de vedere diferit în sensul că răspunderea pentru ruina edificiului
ar fi fie o răspundere subiectivă, întemeiată pe ideea de vinovăţie a celui care nu şi-a îndeplinit obligaţia de a asigura
întreţinerea edificiului, fie o răspundre pentru fapta altuia, respectiv a proprietarului pentru proiectat sau cel care a
executat edificiul (a se vedea A.Ţamba, Încercare de reconsiderare a calificării răspunderii civile delictuale
regelmentată de art. 1002 din Codul civil, în Dreptul nr. 4/2007, p.73-105)

5. Efectele răspunderii pentru ruiona edificiului

Dacă victima dovedeşte existenţa condiţiilor răspunderii, în baza art.1378 din Codul civil, proprietarului îi revine
obligaţia de a repara prejudiciului.
Când ruina se datorează activităţii culpabile a uzufructuarului sau a altor persoane care aveau obligaţia
întreţinerii (administrator etc.) proprietarul are o acţiune în regres împotriva acestora .
Acţiunea în regres se bazează pe contractul dintre proprietar şi aceste persoane şi este o răspundere
contractuală, dar poate avea şi temei delictual - proprietarul trebuind să dovedească toate elementele răspunderii
civile pentru fapta proprie a acestor persoane.
Proprietarul are acţiune în regres:
- împotriva prepusului când în exercitarea funcţiilor încredinţate avea obligaţia întreţinerii edificiului;
- constructorului sau proiectantului pentru viciile de ocnstrucţie sau proiectare;
- vânzătorului de la care a cumpărat imobilulîn temeiul contractului de cumpărare;
Acţiunea în regres împotriva acestor persoane are în general temei contractual, între prpprietar şi aceste persoane
exixtând un contract civil.

5.4.4. E fectele răspunderii civile delictuale

1. Naşterea raportului obligaţional de repararea a prejudiciului

Principalul efect îl constituie naşterea unui raport obligaţional între persoana răspunzătoare şi victimă.

52
 Victima este creditoarea obligaţiei de reparare a prejudiciului.
Persoanele răspunzătoare sunt debitoarele obligaţiei de reparare.
Obligaţia de reparare se naşte în momentul în care sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale . În art.
1381 se dispune: „orice prejudiciu dă naştere la reparaţie”
Din momentul naşterii raportului obligaţional de reparare decurg anumite consecinţe:
a) dacă debitorul plăteşte despăgubirea de bunăvoie, el face o plată valabilă şi deci nu poate să ceră restituirea pe
motiv că ar fi executat o plată nedatorată;
b) dreptul de creanţă şi obligaţia de reparare a pagubei se pot transmite universal sau cu titlu universal ; dreptul
de creanţă se poate transmite şi cu titlu particular prin acte între vii sau pentru cauză de moarte.
c) creditorii victimei pot exercita toate mijloacele juridice de conservare a gajului lor general şi pot recurge chiar
la acţiunea pauliană împotriva actelor încheiate de debitor în frauda intereselor lor.
d) debitorul obligaţiei de reparare este de drept pus în întârziere, putând fi ţinut la plata de daune moratorii.
e) în caz de conflict de legi în timp, se va aplica legea în vigoare în momentul naşterii obligaţiei de reparare.

2. Dreptul la acţiune în repararea prejudiciului

Se naşte atunci când părţile nu s-au înţeles asupra întinderii prejudiciului şi debitorul nu execută obligaţia de
reparare de bună voie.
Acţiunea în repararea prejudiciului este acţiunea în justiţie adresată de titularul dreptului de creanţă ori
reprezentantului legal sau convenţional (mandatar cu procură specială) al acestui prin care solicită să fie obligat
autorul faptei ilicite sau persoana chemată să răspundă să repare prejudiciul într-o anumită modalitate: în natură
când este posibil sau printr-nu echivalent bănesc atunci când repararea în natură nu mai este posibilă.

3. Persoanele care au calitatea procesuală activă

a) persoana prejudiciată este titularul dreptului de creanţă;
b) reprezantanul legal în situaţiile în care titularul dreptului de creanţă este un incapabil. Dreptul la acţiune
constituie o acţiune de administrare a patrimoniului.
Dacă în cursul procesului intervine o renunţare, recunoaştere, tranzacţie referitoare la dreptul la reparaţie, minorul
sau interzisul, indiferent că este reprezentat sau asistat de ocrotitorii săi legali, are nevoie de încuviinţarea prealabilă a
autorităţii tutelare.
Dreptul la acţiune constă în repararea prejudiciului patrimonial şi se transmite prin succesiune legală sau prin
acte juridice mortis causa; repararea prejudiciului moral nu poate fi transmisă pe cale succesorală.
În doctrină s-a exprimat şi nu punct de vedere contrar.
Dacă cel păgubit este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, atunci
când fapta prejudiciabilă este şi infracţiune, acţiunea în reparare se exercită din oficiu. Procurorul şi instanţa trebuie
să exercite în timpul procesului acţiunea civilă pe seama persoanelor incapabile, care tinde să repare prejudiciul
material sau moral a acestora.
Dacă prejudiciul constă în deteriorarea sau distrugerea unui bun aflat în coproprietate, fiecare coproprietar poate
acţiona persoana răspunzătoare pentru repararea prejudiciului suferit.

4. Persoanele care au calitatea procesuală pasivă

Au calitate procesuală pasivă autorul faptei ilicite sau persoanele chemate să răspundă civil pentru fapta altuia,
pentru prejuddiciile cauzate de lucruri, animale sau ruina edificiului
-dacă două sau mai multe persoane răspund solidar, victima poate pretinde reparaţia de la oricare dintre ele. Cu
referire la acest aspect, în art. 1382 din Codul civil se dispune: „cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt
ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat”.
Aşa cum s-a subliniat înliteratura de specialitate, art. 1382 din Codul civil are o formulare deficitară întrucât la
săvârţirea unei fapte este posibil să coparticipe şi alte persoane care pot fi complici, tăinuitori, etc. ori din
interpretarea literală a textului s-ar putea deduce că sunt excluşi, că principiul solidarităţi ar opera doar între cei
răspund civil.
După moartea persoanei răspunzătoare, acţiunea civilă în reparaţia prejudiciului se continuă împotriva
moştenitorilor ei.

53
 Între debitori obligaţiei de a repara prejudiciul care sunt ţinuţi solidari există potrivit ispozioţiilor legale anumite
raporturi. Art. 1383 din Codul civil dispune: „între cei care răspund solidar, sarcina reparaţiei se împarte proporţional în
măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenţia sau cu graviatatea culpei fiecăreia ,
dacă această participare nu poate fi stabulită. În cazul în care nici astfel nu se poate împărţi sarcina reparaţiei, fiecare
vacontribui în mod egel la repararea prejuduiciului.” Textul mai sus redat statuează modul în care este repartizată
sarcina reparaţiei cînd mai multe persoane au contribuit la cauzarea prejudiciului stabilind că fiecare va contribui în
raport cu gradul său de participare, iar atunci când nu se va putea decela cu exactitate gradul de contribuţie, se va
proceda la repartizarea în proporţie egală a reparaţiei. Legiuitorul a adoptat principiul egalităţii şi contrbuţivităţii
fiecărui participant.
În art. 1384 din Codul civil este reglemetat dreptul de regres al fiecăruia dintre codebitorii solidari ai obligaţiei de
reparaţie şi se prevede: „cel care răspunde pebtru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat
prejudiciul”. Acest text de lege stabileşte dreptul de regres total în cazul răspunderii pentru fapta altuia, care are
caracter facultativ. Legiuitorul reglementează în art. 1384 alin. 2 din Codul civil şi dreptul de regres al statului în
situaţia când este chemat să răspundă pentru fapta sltei persoane. Dreptul statului de regres are caracter obligatoriu.
Când mai multe persoane au cauzat unprejuciu şi sunt chemate să-l repare şi persoane care răspund civil pentru
fapta altuia şi acesrea au reparat paguba, ele vor avea nu drept de regres îmotriva celor care au contribuit la
producerea ei, regersul fiind limitat la ceea ce dăpăşea partea care revenea celui pentru care au răspuns (art. 1384
alin. 3 din Codul civil).

5. Acţiunea în reparaţie
Acţiunea în reparaţie se prescrie conform art.2517 din Codul civil în termen de 3 ani.
De la această regulă există şi excepţii:
- când se tinde la repararea unui prejudiciu material sau moral cauzat unei persoane prin acte de tortură sau
barbarie ori pri acte de violenţă sau agresiune sexuală comise asupra unui minor, asupra unei persoane aflate în
imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa termenul de prescripţie este de 10 ani.
Prescripţia curge din momentul când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul cât şi
persoana răspunzătoare.
Hotărârea judecătorească pronunţată aupra acţiunii în repararea prejudiciului în unele situaţii are ca efect
transformarea obligaţiei de reparare în natură a pagubei într-o obligaţie de a plăti o sumă de bani determinată,
corespunzătoare întinderii prejudiciului.
Transformarea are loc în momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă.
În literartuă s-au purtat controverse asupra caracterului hotărârii judecătoreşti:
a) unii autori consideră că are caracter declarativ – dreptul la reparaţie se naşte în momantul săvârşirii faptei ilicite
şi hotărârea judecătorească îl consfinţeşte.(cu efect retroactiv )
b) alţi autori consideră că are caracter constitutiv – dă naştere dreptului la reparaţie, cu efecte numai pentru viitor.
c) alţi autori consideră că are caracter mixt – pe deo parte are caracter declarativ în privinţa existenţei dreptului la
reparare şi caracter constitutiv în privinţa modalităţii concrete a reparaţiei dispuse de instanţă
Opinia dominantă este că notărârea judecătorească are caracter declarativ, în această materie, astfel încât, dreptul
s-a născut din momentul săvârşirii faptei ilicite prejudiciabile – instanţa desăvârşind acest drept.

6. Repararea prejudiciului
Repararea prejudiciului trebuie făcută în principiu în natură, prin înlăturarea tuturor conscinţelor păgubitoare.
Repararea prejudiciului este guvernată de următoarela principii:
- principiul reparării integrale a prejudiciului; acest principiu este ilustrat în art. 1385 ali.1 din Codul civil.
- principiul reparării în natură a prejudiciului;acest principiu este reflectat în art. 1386 din Codul civil.
Repararea în natură presupune restituirea bunurilor şi valorilor sustrase, înlocuirea bunurilor distruse cu altele de
aceeaşi natură, efectuarea unor reparaţii tehnice etc.
Repararea în natură se prezintă ca o restitutio in integrum.
Repararea prin echivalent are caracter subsidiar.
Repararea prejudiciului prin prin echivalent bănesc operează când nu se poate realiza repararea în natură şi se are
în vedere valoarea prejudiciului exprimată pecuniar în momentul pronunţării hotărârii definitive. Din acest moment
încep să curgă şi dobânzile aferente pentru că atunci creanţa este certă, lichidă şi exigibilă.

54
 Când prejudicul este pur pecuniar dobânzile se acordă de la data când prejudiciul a devenit cert, si ele reprezintă
lucrum cessans beneficiu nerealizat de victimă.
Art. 1385 alin. 3 din Codul civil dispune: „despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat,
câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să-l realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a
făcut pentru eviatrea sau limitarea prejudiciului. Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea unei şanse de a obţine un
avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu posibilitatea obţinerii avantajului, ori după caz a
evitării pagubei, ţinând cont de împrejurările concrete şi de situaţia concretă a victimei”
Jurisprudenţa şi doctrina au concretizat mai multe reguli aplicabile în privinţa reparării prejudiciului care sunt
reflecate de diferitele dispoziţii ale Coului civil:
1. determinarea reparaţiei nu trebuie să fie influienţată de situaţia patrimonială a victimei sau a persoanei
răspunzătoare.
2. pentru stabilirea reparaţiei datorată urmaşilor unei persoane decedate ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o
altă persoană, nu vor fi avute în vedere criteriile din Codul familiei referitoare la obligaţia legală de întreţinere.
3. la determinarea reparaţiei nu trebuie să se ţină cont de forma şi gradul culpei autorului prejudiciului.
4. pentru determinarea reparaţiei nu se pot utiliza procentele din venituri stabilite prin legislaţia asigurărilor
sociale.
5. în cazul deteriorării sau degradării unor bunuri, care nu pot fi reparate, determinarea reparaţiei se face în raport
cu cheltuielile necesare aducerii lor în starea anterioară, iar nu având în vedere valoarea unui bun nou de acelaşi fel.
6. soţia victimei unei infracţiuni are dreptul la despăgubiri şi în situaţia când este capabilă de muncă.
7. întinderea despăgubirilor la care are dreptul victima unei erori judiciare se va stabili luându-se în calcul nu numai
echivalantul vaniturilor de care a fost lipsită ci şi valoarea tuturor cheltuielilor ocazionate de faptul deţineii.

7. Stabilirea întinderii despăgubirilor în cazul vătămării sănătăţii ori integrităţii corporale a victimei
La stabilirea întinderii despăgubirilor se va avea în vedere în cazul vătămărilor corporale, toate cheltuielile
ocazionate de însănătoşire, diferenţele dintre veniturile pe care le putea obţine şi indemnizaţia de la asigurările
sociale, alte vanituride care a fost lipsită victima.
Despăgubirile vor conţine şi repararea prejudiciului moral.
În cazul pierderii definitive a capacităţii de muncă, despăgubirile, prestaţiile periodice reprezintă diferenţa dintre
veniturile pe care le putea obţine şi pensia asigurării sociale, precum şi despăgubirile pentru daune morale.
Când persoana prejudiciată este un minor sau o persoană neangajată este foarte greu de stabilit echivalantul
valoric al prejudiciului sub forma unei prestaţii periodice (pentru mai multe detalii a se vedea M. Vladu, Repararea
prejudiciului cauzat prin infracţiuni contra persoanei fizice, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010).

8. Stabilirea despăgubirilor în caz de deces a victimei

La stabilirea despăgubirilor în cazul decesului victimei se vor avea în calcul toate cheltuielile ocazionate de
înmormântare, pomeni, etc. De asemenea se vor stabili prestaţii periodice pentru persoanele aflate în întreţinerea
victimei şi se vor stabili prestaţii periodice reprezentând diferenţa dintre contribuţia efectivă a defunctului şi pensia de
urmaş. Vor fi acordate şi despăgubiri pentru daunele morale suferite de aparţinătorii vivctimei decedate.
Modalităţile de plată se realizează prin plata unei sumei globale sau prestaţii periodice.
Pentru prestaţiile periodice, datorită inflaţiei ele se pot majora periodic.
Unităţile sanitare care au prestat asistenţă medicală victimei recuperează cheltuielile de asistenţă madicală de la
persoana răspunzătoare ori autorul faptei ilicite ( art. 303 din Legea 95/2006)
Hotărârile judecătoreşti în penal au autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte fapta, făptuitorul, vinovăţia, nu şi
în ceea ce priveşte întinderea prejudiciului (pentru mai multe detalii a se vedea M. Vladu, Repararea prejudiciului
cauzat prin infracţiuni contra persoanei fizice, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010.

55
 CAP. VI. RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ

6.1. Noţiunea de răspundere contractuală. Reglementare

6.1.1. Noţiunea de răspundere contractulă

Răspunderea contractuală reprezintă obligaţia debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului
prin: neexecutare, executare necorespunzătoare sau executarea cu întârziere a obligaţiilor născute dintr-un contract
valabil încheiat.
Prejudicul cauzat altei persoane în afara unei legături contractuale, va angaja răspunderea civilă extracontractuală
sau delictuală ( răspundere patrimonială de drept comun ).
Răspunderea civilă contractuală este o răspundere patrimonială ce constituie o aplicaţie particulară a principiului
răspunderii civile. Ea este strîns legată de principiul forţei obligatorii a contractului. Ori de câte ori o parte a unui
contract civil suferă un prejujdiciu, care este generat de neexecutare totală sau parţială a obligaţiilor asumate de
cealaltă parte sau de executare necorespunzătoaare a obligaţiilor care-i reveneau şi pe care le-a asumat în mod liber,
ea va fi ţinută să o despăgubească. Dacă nu va executa voluntar obligaţia de despăgubire născută prin neexecutare, ea
va puteas fi obligată să o execute în mod forţat.
Răspunderea contractuală este:
- consecinţa obligaţiei generale de a răspunde pentru prejujdiciile cauzate;
- este o aplicaţie particulară principiului răsppn’underii civile
- are drept scop repararea pecuniară a prejudiciilor cauzate;
- este generată de neexecutarea obligaţiilor contractuale;

6.1.2. Reglementare

56
 Răspunderea civilă contractuală este reglementată de art. 1350 în care se prevede: „Orice persoană trebuie să-şi
execute obligaţiile pe care le-a contractat. Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este
răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii. Dacă
prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru
a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile”
Codul civil reglementeuază răspundrea civilă pentru fapta proprie a debitorului care nu şi-a executat, în sensul larg,
obligaţiile asumate în art. 1518 din Codul civil care dispune: : „Dacă prin lege nuse dispune în altfel, debitorul răspunde
personal de îndeplinirea oblifgaţiilor sale. Răspunderea debitoruilui poate fi limitată numai în cazurile şi condiţiile
prevăzute de lege” şi răspunderea contractuală pentru fapta altei persoane în art.1519 din Codul civil în care se
prevede: „dacă părţile nu convun nu convin altfel, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de
care se foloseşte pentru executarea obligaţiior contractuale”
În principiu răspunderea contractuală este directă şi personală, dar se poate angaja şi pentru fapta altuia.

6.1.3. Condiţiile răspunderii contractuale

Pentru a fi angajată răspunderea contractuală trebuie îndeplinite cumulativ următoarelel condiţii:
-fapta ilicită
- prejudiciul
- raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu
- culpa debitorului.

a. Fapta ilicită: constă în neexecutarea în sens larg a obligaţiilor contractuale asumate de părţile contractante.
Sintagma „neexecutarea obligaţiilor” are două înţelesuri:
- în sens larg lato sensu se înţelege neexecutarea propriu-zisă a obligaţiilor asumate cât şi executarea
necorespunzătoare şi executarea cu întârzierea a acestora;
- în sens restrâns stricto sensu se înţelege doar neexecutare propriu-zisă;
1. Neexecutarea poate fi parţială sau totală şi poate antrena răspunderea contractuală.
În genere se antrenează răspunderea contractuală pentru neexecutarea totală.
În cazul neexecutării parţiale trebuie să distingem după cum obiectul obligaţiei este o prestaţie divizibilă ori
indivizibilă:
- obiectul obligaţiei este indivizibil - executare parţială echivalează cu neexecutarea obligaţiei; să se aprecieze
măsura în care obligaţia este executată, cu diminuarea corespunzătoare a despăgubirilor pe care debitorul va fi obligat
să le plătească creditorului său.
Debitorul va plăti despăgubirea integrală în cazul neexecutării totale sau în anumite circumstanţe şi în cazul cele
parţiale sau despăgubiri pentru partea ce este neexecutată, în cazul neexecutării parţiale.
2. Executarea necorespunzătoare constă în executarea prestaţiei cu neîndeplinirea condiţiilor de calitate stabilite
în clauzele contractului ori standardele uzuale. Executarea necorespunzătoare poate echivala în anumite situaţii cu
neexecutarea obligaţiilor. De exemplu, debitorul predă creditorului un bun cu vicii ascunse care îl fac inutilizabil sau
confecţionează la comandă un constum de haine prea mare sau prea mic pe care creditorul nu-l poate îmbrăca.
Executarea necorespunzătoare a obligaţiei senmifică neexecutare şi antrenează răspunderea contractuală.
3. Executarea cu întârziere semnifică executare obligaţiei la un termen ulterior celui prevăzut în contract sau într-
un termen nerezonabil în raport cu cel în care trebuia executată obligaţia asumată.
În cazul executării cu întârziere, debitorul a executat în natură prestaţia sau este gata să o execute în natură, după
împlinirea termenului stabilit, cauzând prejudiciu creditorului.
Când a executat obligaţia cu întârziere debitorul va fi obligat la despăgubiri care se numesc daune moratorii.
În unele situaţii executarea cu întârziere poate fi considerată o executare a obligaţiei, ceea ce implică obligarea nu
la daune moratorii ci la daune compensatorii. De pildă se livrează cu întârziere preparatele pentru pregătirea unei
mese festive, iar creditorul pentru a nu fi pus în dificultate a contractat cu o altă firmă care a execuatat prompt
obligaţia.
În cazul obligaţiei de rezultat proba neexecutării se dovedeşte indirect de către creditor prin faptul că nu s-a
realizat rezultatul la care debitorul s-a îndatorat. Se prezumă că debitorul este în culpă pentru că nu şi-a executat
obligaţia nerealizându-se rezultatul dorit.

57
 În cazul obligaţiei de mijloace creditorul trebuie să dovedească că debitorul nu a făcut tot ce i-a stat în putinţă
pentru a se ajunge la rezultat, că mijloacele folosite au fost insificiente.

b. Prejudiciul este consecinţa dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială, efect a încălcării de către
debitor a dreptului de creanţă al creditorului prin neexecutarea în sens larg a obligaţiilor asumate.
Existenţa prejudiciului este de esenţa răspunderii contractuale şi rezultă expres din art. 1531 din Codul civil:
„Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. Prejudiciul
cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului
se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea
prejudicilui. Creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial”.
Din conţinutul reglementării de mai sus rezultă că prin intermediul răspunderii contractuale pot fi reparate
prejudicii patrimoniale şi nepatrimoniale.
Repararea integrală presupune pe lângă repararea preudiciului propriu-zis, să fie reparat şi prejdiciul rezultat din
beneficiul pe care creditorul nu a mai putut să-l realizeze, dar şi cel reprezentat de cheltuielile făcute pentru
evitarea sau limitarea pagubei existente.
Legiuitorul, pentru a se evita anumite practici excesive, intorduce un criteriu obiectiv, arată că acordarea
cheltuielilor făcute pentru limitarea sau evitarea altor pabube se va face într-o măsură rezonabilă ,ceea ce presupune
dovedirea strictă a lor, strâns legată de evitarea sau limitarea pagubei.
Pentru a fi reparat prejudiciul trebuie să fie cert. Prejudiciul este cert atunci când s-a produs şi poate fi evaluat sau
când existenţa sa este sigură şi poate fi stabilită întinderea lui.
Prejudiciile eventuale şi viitoare nu sunt certe, producerea acestora nu este sigură.
Prejudiciile nepatrimoniale – repararea lor bănească este admisă cu valoare de regulă generală de către doctrina
juridică şi practica judiciară dacă au fost cauzate printr-o faptă ilicită extracontractuală. Angajarea răspunderii
contractuale pentru prejudiciile nepatrimoniale are un domeniu restrâns de aplicaţie. De exemplu se poate angaja în
contractul de transport, contractul de inventator etc.

c. Raportul de cauzalitate este legătura dintre fapta de neexecutarea lato sensu a obligaţiilor şi prejudiciul suferit
de creditor, acesta din urmă fiind consecinţa directă şi necesară a neexecutării.
Existenţa raportului de cauzalitate în materia răspunderii civile contractuale este prezumată de lege.
În materie contractuală răspunderea nu se angajază când neexecuatrea obligaţiilor lato sensu este consecinţa
forşei majore sau catzlui fortuit.
Dacă neexecutarea lato sensu a obligaţiei este datorată unei “cauze străine” (forţei majore sau cazului fortuit)
produce următoarele consecinţe:
a) în contractele unilaterale, obligaţiile debitorului se sting.
b) contractele sinalagmatice încetează de plin drept atunci când neexecutare este determinată de cauze străine.
Riscul neexecutării contractului se suportă de debitorul obligaţiilor imposibil de executat.
c) în contractele cu executare succesivă, forţa majoră şi cazul fortuit, acţionând numai temporar, vor avea ca efect
stingerea doar a acelor obligaţii a căror executare a devenit imposibilă. Astfel, debitorul este ţinut să execute în natură
obligaţiile scandente, după încetarea cauzei străine, în afară de cazul când dovedeşte că a devenit imposibilă şi
executarea acestora.
Forţa majoră este o împrejurare de origine externă cu caracter extraordinar, absolut imprevizibilă şi inevitabilă
( fenomen natural sau eveniment social insurmontabil).
Cazul fortuit este o împrejurare internă care îşi are originea în câmpul de activitate a debitorului sau o împrejurare
de origine internă care nu are caracter extraordinar şi poate fi prevăzută şi evitată cu diligenţa şi grija de care este în
stare omul cel mai capabil.
Nu există raport de cauzalite când neexecuatarea obligaţiilor lato sensu este consecinţa faptei unei terţe
persoane sau faptei creditorului.

d. Vinovăţia (culpa) debitorului este condiţie pentru antrenarea răspunderii contractuale. Debitorul răspunde
pentru neexecuatarea culpabilă (nejustificată ) a obligaţiilor sale.
Răspunderea civilă contractuală nu se poate angaja atunci cînd ea este justificată de anumite împrejurări.

58
 1. Vinovăţia debitorului, în cazul obligaţiei de rezultat este prezumată. Prezumţia este relativă putând fi
înlăturată.
Legea prezumă culpa debitorului, care derivă din neobţinerea rezultatului pe care părţile l-au urmărit. Debitorul
este prezumat în culpă şi creditorul este dispensat să dovedească vinovăţia lui atât timp cât a dovedit faptul
neobţinerii rezultatului
2. În cazul obligaţiei de mijloace vinovăţia debitorului trebuie dovedită de creditor, necorespunzându-i nici o
prezumţie de culpă. Neobţinerea rezultatului nu îl prezumă în mod automat vinovat pe debitor.
Aprecierea comportării debitorului în executarea obligaţiei contractuale se face după un criteriu obiectiv care
impune compararea activităţii acestuia cu a unei persoane diligente care acţionează cu responsabilitate faţă de
interesele societăţii subordonându-şi conduita exigenţelor impuse de lege şi bunelor moravuri.

6.1.4. Controverse în doctrina contemporană privind răspundrea contractuală

În liteartura juridică de specialitate, unii autori, ami ales în doctrina franceză au propus demontarea conceptului de
răspundre contractuală. Alţi autori au susţinut că răspundrea contractuală este inaptă să asigure contururile
mijloacelor pe care le creditorul le are la îndemână pentru a-şi asigura beneficiile pe care le presuapune contrac tul. De
aceea aceşti autori au susţinut că ideea de răspundre contractuală ar fi inutilă
În doctrina română, în mod tradiţional s-a arătat că răspundrea contractuală este un concept bine conturat şi
utilizat în mod larg în jurisprudenţa şi cu un spaţiu distinct de aplicaţie fiindu-i ataşat un regim derogatoriu în raport cu
regimul răspunderii civile delictuale. Răspunderea civilă contractuală se particularizează prin nivelul întinderii
obligaţieide reparare, la nivelul prescripţiei sau al clauzelor de nerăspăundere.
Uneori, chiar situaţiile derogatorii cînd în cazul în care neexecutarea obligaţiilor se face în mod doloziv, unii autori
susţin că trebuie părărsit domeniul contractual şi angajată răspundera civilă delictuală, care presupune şi acordare de
despăgubiri pentru preudicii inprevizibile.
În cazul unor contracte încheiate cu profesionişti, regimul juridic de răspundere se îndepărtează de la răspunderea
sacontractulă,constituindu-se în regimuri juridice de răspundere profesională, derogatorii de la răspunderea
contratuală.
Credem, că nu putem nega caracterul autonom al răspunderii civile contractule şi caracterul satisfactoriu şi
reparatoriu la acesteia şi rolul său în realizarea stabilităţii şi dinamismului specific al raporturilor juridice civile.
Răspundrerea civilă contractuală este:
- remediu pentru neexecutarea contractului civil:
- modalitate de reparare a prejudiciului cauzat creditorului prin neexecutare;
- executare prin echivalent a obligaţiilor contractuale asumate, expresie a forţei obligatorii a contractului civil

6.1.5. Răspunderea contractuală pentru fapta altei persoane

În principiu răspunderea civilă contractuală are caracter personal şi direct , totuşi în anumite circumstanţe de poate
discuta şi de o răspundere contractuală pentru fapte altei persoane. De exepmlu încălcarea obligaţiei de securitate
rezultate dintr-un contract medical de către un angajat al medicului.
Răspundrea co ntractuală pentru fapta latei persoa ne estre reglementetă în art. 1519 din Codul civil şi prezintă
anumite particularităţi:
- obligaţia contractuală a debitorului să se execute prin altul; trwbuie să fie o obligaţie persoanlă a debitorului, dar
care împlică în executarea ei un terţ;
- terţul intrepus în executarea contractului să fie desemnat în mod voluntar de către creditor;desemnarea volunară
se deduce de regulă din contextul juridic al execztrii contractului;
- absenţa de scutire de răspundere a debitorului de către creditorul său contractual;
- neexecutarea obligaţiilor contractuale ale debitoruluii principal să constituie o faptă ilicită şi culpabilă a terţului
interpus;
Teoria răspundrii contractuale pentru fapta altuia este relativ nouă în doctrina românească.
Codul civil prevede câteva situaţii de răspundere contractuală pwentru fapta altuia:
- art. 1805-1808 din Codul civil referitor la loc aţiune se deduce că în cazul sublocaţiunii, locatarul principal va
răspunde de execuatarea obligasţiilor sublocatarului faţă de locastor,

59
 - art. 2023 din Codul civil referitor la contractul de mandat se deduc două reguli de răspundre pentru fapta latei
persoane în cazul în care mandatarul şi-a substutuit o persoană în executarea mandatului:
a.dacă substituirea nu a fost autorizată de mandant, mandatarul răspunde pentru acteele persoanei pe care şi-a
substituit-o ca şi cum le-ar fi îndeplinit singur;
b.dacă substituirea afodt autorizată de mandant, mandatsrul nu răspunde decât pentru diligenţa cu care a ales
persoana pe care şi-a substituit-o şi i-a dat instrucţiuni privind executarea mandatului;
- art. 1852 din Codul civil regeritor la contractul de antrepriză, când antrprenorul a încreinţat unuia sau mai multor
antrprenori executarea unor părţi sau elemente ale lucrării sau sau serviciilor, răspunde pentru fapta
subantreprenorului la fel ca pentru fapta proprie;
- art. 2127-2130 din Codul civil se deduce existenţa uneio răspinderi pentru a hotelierului pntru fapta prepuşilor săi
contractuali;
- art. 18 din O.U.G. 107/1999 privind activitatea de comecializare a pachetelor de servicii turistice unde se prevede
că agenţia de turism cu care s-a contractat răspunde pentru executarea obligaţiilor contractuale chiar şi atunci când
trebuiau executate de o altă agenţie;

6.1.6. Daunele-interese

Răspunderea contractuală în mod tradiţional semnifică repararea prejdiciului cauzat creditorulii prin neexecutare
lato sensu a obligaţiior contractuale prin plata unei sume de bani care înlocuieşte executarea.
Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, răspunderea contractuală nu este altceva decât o execuatare prin
echivalent a obligaţiilor asumate, prin plata unei despăgubiri băneşti care poartă numele de daune-interese.

a. Definiţie: daunele-interese sunt sumele de bani pe care trebuie să le plăteacă debitorul cu titlu de reparare
a prejudiciului cauzat creditorului prin neexecutare lato sensu a obligaţiilor contractuale.
Daunele interese se datorează când sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale şi în fapt creanţa iniţială
de a da, a face, a nu face este convertită într-o creanţă care are ca obiect o sumă de bani şi are caracter sancţionator.
Instanţa de judecată trebuie să îl oblige pe debitor la executarea în natură a obligaţiilor, dar când aceasta nu mai
este posibilă va fi obligat la daune interese cu caracter reparator.
Daunele-interese au totdeauna caracter pecuniar şi au o fincţie reparatorie, fiind menite să acopere paguba
creditorului prejudiciat prin neexecutare.

b. Reglementare: referiri la daunele-interese expresis verbis găsim în art. 1530 din Codul civil în care se prevede:
creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul său i l-a cauzat şi care este
consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau după caz, culpabile a obligaţiei”
Codul civil nu defineşte noţiunea de „daunele-interese” , dar referiri găsim şi în alte articole, iar stabilirea lor,şi
condiţiile sunt deduse pe cale de intrpretare prin coorborarea cu alte articole: art. 1355, 1351-1356, 1530 -1548 din
Codul civil.

c. Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru acordarea daunelor interese:

- să existe o neexexcutare a unei obligaţii contractuale principale sau accesorii: totală sau parţilală; daunele
interese pot fi acordate şi pentru neexecutări nesemnificative (art. 1551 din codul civil: „ daunele interese pot fi
acordate chiar şi pentru eexecutări de mică însemnătate”)
- este necesară dovedirea vinovăţiei: în cazul obligaţiilor de rezultat vinovăţia este prezumată şi dedusă din
neobşinereqa rezultatului;în cazul obligaţiior de mijloace vinovăţia trebuie probată, respectiv că debitorul nu a depus
toate dilogenţele pebtru a ajune la retultatil dorit de părţi;
- existenţa prejudiciului material sau nepatrimonial, cert previzibil, actual, chiar şi cel reprezentat de pierderea
unei şanse de câştig (art. 1531-1532 din Codul civil); în cazul când însuşi creditorul a avut o contribuţie la producerea
rejudiciului reparaţia va fi diminuqată în raport cu contribuţia cauazală a lui (mora creditoris), sau dacă din contract nu
se deduce obligaţia creditorului de a depune diligenţe în sensul înlăturării consecinţelor prejudiciabile ( art. 1534 din
Codul civil);
- existenţa raportului de cauzalitate în sensu lcă prejudiciul trebuie să fie consecinţa neexecutării

60
 d. Clasificarea daunelor-interese sunt despăgubiri pecuniare care trebuie plătite de debitor şi pot fi:
- daune-interese compensatorii;
- daune-interese moratorii;
Daunele-interese compensatorii sunt despăgubiri în bani care se plătesc creditorului pentru repararea
prejudiciului cauzat prin neexecutarea totală sau parţială ori pentru executarea necorespunzătoare.
- înlocuiesc exectarea obligaţiei în natură şi prin urmare nu pot fi cumulate cu aceasta;
- reprezintă modalitatea de executare a contractului prin echivalent ;
Daunele-interese compensatorii conţin prejudiciul efectiv (lucrum cessans), dar şi prejdiciul reprezentat de
beneficiul nerealizat (damnum emergens).
Daune-interese moratorii sunt despăgubiri în bani echivalând cu prejudiciul provocat creditorului prin întârzierea
executării de către debitor.
- se cumulează cu executarea în natură a obligaţiei;
- sunt acordate pentru a repara prejudiciul cauzat de executare obligaţiei cu întârziere;
Daunele moratorii reprezintă beneficiul de care a fosst lipsit creditorul prin neexecutarea cu întârziere.

e. Evaluarea daunelor-interese se face de către instanţă, direct prin lege sau prin acorsul de voinţă al părţilor
1. Evaluare judiciară este aceea care o stabileşte instanţa când soluţionează litigiul dintre părţi generat de
neexecutarea prestaţiilor.
Stabilirea de către instanţă a prejudiciului, evaluarea daunelor-interese se face cu respectarea principiului
reparării integrale a prejudiciului .
Ca moment, evaluarea judiciară se face în ziua pronunţării hotărârii judecătoreşti.
2. Evaluarea legală se circumscrie obligaţiilor pecuniare atunci când părţile nu au prevăzut pe cale
convenţională daunele-interese în cazul exexcutării cu întârziere a obligaţiilor şi realizează prin plata dobvânzilor
legale.
În prezent dobânda legală este reglementată de Ordonanţa nr. 13/2011.
Daunele-interese moratorii sunt datorate de la data scadenţei şi se stabilesc în raport cu dobânda legală
remuneratorie şi dobânda legelă penalizatoare.
Dobânda legală remuneratorie se stabileşte ca dobândă datorată de debitor pentru obligaţia de a da o sumă de
bani la un anumit termen şi se stabileşte la nivelul de referinţă al B.N.R.
Dobânda legală penalizatoare se datorează pentru neexecutarea obligaţiei la scadenţă şi se stabileşte la nivelul
de referinţă plus 4%.
3. Evaluarea convenţională constă în satabilirea de către părţi a cauntumului daunelor-interese înainte
de producerea prejudiciunlui.
Părţile pot stipula prin contractul încheiat, în mod anticipativ, evaluarea prejudiciului în cazul neexecutării
obligaţiilor lato sensu.
Stabilirea anticipativă a daunelor interese în caz de neexecutare a obligaţiillor şi a întinderii prejudiciului se face
prin acordul lor de voinţă reflectat printr-o clauză denumită clauză penală
Posibilitatea stipulării unei clauze panale este prevăzută de art. 1538– 1543 din Codul civil.
Art. 1538 din Codul civil prvede: „clauza penală este aceea prin care părţilec stipuleaă că debitorul lor se obligă la o
anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale”
Clauza penală este convenţia prin care părţile evaluează anticipat daunele interese contractuale. Poate fi clauză
în contract sau se poate stabili ulterior printr-o convenţie ulterioară, accesorie contractului.
Clauza penală poate consta în plata unei sume de bani sau în execuatarea unei alte prestaţii strict determinate
sau determinabile în conţinutul ei. Posibilitatea de a executa o altă prestaţie decât plata unie sume de bani constituie
onoutate adusă de Codul civil.
Prezintă o mare utilitate practică şi are prioritate în aplicare pentru că reprezintă voinţa părţilor. Creditorul nu
trebuie să dovedească întinderea prejudiciului, ci doar faptul neexecutării obligaţiei contractuale.
Clauza penală are efect cominator, fiind un mijloc de constrângere a debitorului şi are caracter accesoriu.
În principiu clauza penală este guvernată de principiul imutabilităţii înţeles în sensul că nici părţile şi nici instanţa
de judecată nu o mai pot modifica (art. 1541 din Codul civil).
Clauza penală prezintă dezavantajul că în unele cazuri ar putea produce efecte lezionare pentru debitor, fiind mult
prea oneroasă raportat la prejudiciul suferit prin neexecutare.

61
 Pe cale de excepţie, caracterul imuabil al clauzei penale nu poate fi invocat atunci când, ea este vădit excesivă sau
când obligaţia a fost executată parţial şi în aceae împrejurări ea poate fi modificată fiind redusă (art. 1541 alin. 2 din
Codul civil). În această ipoteză clauza penală se cumulează cu execuarea parţială.
Debitorul nu are dreptul de opţiune între executarea obligaţiei şi plata despăgubirilor stipulată în clauza penală,
acest drept îl are creditorul.
În principiu, despăgubirile stabilite conform clauzei penale nu pot fi cumulate cu executarea în natură şi nici cu
daunele interese compensatorii pentru neexecutarea şi executarea necorespunzătoare a prestaţiei, cu excepţţia
invocată anterior.

f. Cazuri speciale de aplicăre a clauzei penale

Codul civil, ca element de noutate prevede câteva cazuri de aplicare specială a clauzei penale:
- în cazul obligaţiei principale indivizibile şi nesolidare creditorul poate cere întreaga penlitate de la debitorul
culpabil de bneexecutare, ori să solicite o plată paţială de la fiecare dintre ei (art. 1542 din Codul civil);
- când obligaţia principală este divizibilă atunci se divide şi penalizarea prevăzută în clauza penală (art. 1543 din
Codul civil);

g. Arvuna este o stipulaţie contractuală cu funcţie diversă şi constă în plătită plata unei sume de bani sau
cantitate de bunuri fungibile .
Arvuna este o stipulaţie în care se prevede că partea care nu execută contractul, va restitui dublul sumei de bani
sau bunuri, dacă nu execută contractul din cauza celui care a primit arvuna sau se reţine dacă nu se execută
contractul din cauza celui care a plătit arvauna (art. 1544-1545 din Codul civil).
Arvuna are rolul de a confirma încheiereea contractului în cazul în care se execută contractul şi de dezicere în cazul
în care nu se execută .
Dacă cel care a plătit arvuana nu execută contractul pierde dreptul de a primi suma de bani sau bunurile plătite
ca arvună, iar dacă execută contractul, arvuna reprezintă plată anticipată a preţului.
Dacă cel care a primit arvuana nu execută contractul va fi obligat la restituirea dublului sumei de bani sau bunuri,
iar dacă execută contractul, arvuna reprezintă executare anticipată şi se deduce din prestaţia ce se execută.

g. Convenţii de modificare a răspunderii contractuale

Normele juridice care reglemntează contratul sunt sulpletive şi datorită acestei împrejurări părţile pot să prevadă o
multitudine de clauze prin care să modifice acordul lor de voinţă. În consecinţă părţile pot modifica condiţiile
răspunderii contractuale prin clauze de atenuare, limitare a răspunderii civile sau de înlăturare a acesteia.
Clauzele prin care părţile ar înlătura în totalitate răspunderea contractuală când neexecutare este intenţionat sau
partea a săvârşit cu culpă cu prevedre sunt lovite de nulitate absolută conform art. 1355 din Codul civil care dispune:
„nu se poate exclude sau limita prin convenţii sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat
printr-o faptă săvâşită cu intenţie sau din culpă gravă”.
Părţile prin convenţiile lor pot modifica răspunderea contractuală.
Există trei categorii de convenţii de acest fel :
a) clauzele exoneratoare de răspundere contractuală dacă neexecutarea se datorează culpei fără prevedere,
culpei uşoare (art. 1355 alin 2 din Codul civil). Nu pot fi prevăzute astfel de clauze dacă prin neexecutare dacă s-au
cauzat prejudicii direct fiinţei umane.
b) clauze de plafonare sau de limitare a răspunderii contractuale limitează răspunderea până la un anumit
plafon, iar creditorul poate fi să suporte o parte a prejudiciului, obligaţia debitorului fiind până la o anumită limită,
numai dacă nu se face vinovat de o culpă uşoară.
c) clauze de agravare -debitorul îşi asumă răspunderea agravată când de pildă, se obligă să repare prejudiciul
cauzat datorită unei forţe majore.

62
 CAP. VII. CAUZELE CARE EXCLUD RĂSPUNDEREA CIVILĂ

1. Noţiune: prin clauze care exclud răspunderea civilă se înţeleg acele situaţii, împrejurări, în prezenţa cărora nu
sunt întrunite una sau mai multe condiţii prevăzute imperativ de lege pentru naşterea obligaţiei de reparare în
sarcina unei persoane.
Unele dintre aceste împrejurări pot exclud vinovăţia, deci, caracterul ilicit al faptei, altele raportul de cauzalitate
care sunt elemente sau condiţii esenţiale ale răspunderii civile.
Cauzele care înlătură răspunderea civilă sunt :
- legitima apărate
- starea de necesitate
- îndeplinirea unei îndatoriri legale
- ordinul legal al unei autorităţi
- consimţământul victimei
- exercitarea unui drept
- forţa majoră
- fapta unui terţ
- fapta victimei.
2. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei prejudiciabile sunt cauze care din punctul de vedere al condiţiilor
reăspunderii civile - exclud vinovăţia.
a. Legitima apărare: nu este definită de Codul civil, dar Codul penal la art. 44 o reglementează în categoria cauzelor
care înlătură caracterul penal al faptei. Fapta este săvârşită de o persoană pentru a se apăra pe sine, pe altul, ori un
interes public, împotriva unui atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol grav aceste valori, prin care
se cauzează agresorului o pagubă.
Această împrejurare înlătură vinovăţia pentru că fapta ilicită a fost săvârşită într-o situaţie de constrângere psihică
şi în consecinţă autorul faptei este exonerat de obligaţia de a despăgubi victima, care este agresorul.
Condiţiile legitimei apărări sunt:
- fapta să fie săvârşită pentru apărarea persoanei proprii, persoanei altuia sau interesului public;
- atacul să fie material, direct, imediat, injust, iminent, grav, să fie apt a produce consecinţe păgubitoara;
- apărarea să fie proporţională cu gravitatea şi împrejurarea atacului;

b. Starea de necesitate: este definită de Codul penal la art. 45. Fapta este săvârşită pentru a salva viaţa şi
integritatea corporală, sănătatea, un bun important al autorului, al altuia ori un interes public de la un pericol
imiment şi care, potrivit nu potea fi înlăturat în alt fel.
Aceasta împrejurare înlătură vinovăţia întrucât persoana care a săvârşit fapta prejudiciabilă a acţionat într-o stare
de constrângere psihică.
Condiţiile stării de necesitate sunt:
- existenţa pericolului grav, iminent;
- pericolul să nu poată fi înlăturat în alt mod;
- pericolul să ameninţe viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane, un bun public, un interes public.
Nu sunt întrunite condiţiile stării de necesitate atunci când persoana care a săvârşit fapta ilicită prejudiciabilă şi-a
dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs în cazul în care fapta nu s-ar fi
săvârşit.

c. Îndeplinirea unei îndatoriri legale sau al ordinului unei autorităţi competente. Fapta prejudiciabilă este
săvârşită pentru îndeplinirea unei îndatoriri legale ori în exercitarea unui ordin dat de o autoritate publică legitimă
şi competentă apta nu mai are caractger ilicit şi deci nu constituie izvor de obligaţii.
Fapta săvârşită în exercitarea unei îndatoriri legale de exemplu: - cazul pompierilor care, pentru a împiedica
extinderea unui incendiu şi a-l stinge, sunt nevoiţi să distrugă sau să deterioreze unele bunuri aflate în apropiere .
Fapta săvârşită în exercitarea unui ordin al unei autorităţi competente - punerea în executare a unei hotărâri
judecătoreşti rămasă definitivă prin care o persoană a fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate; punerea
în executare a măsurii arestării preventive.

63
 Condiţii care trebuie întrunite pentru ca să poată opera excluderea răspunderii:
- ordinul să fie pus în executare de persoana căreia îi revine această obligaţie;
- ordinul să fie emis cu respectarea formelor legale ( în scris, să fie semnat );
- ordinul să nu aibă caracter vădit ilegal sau abuziv;
- modul de executare să fie procedural.
d. Consimţământul victimei: fapta prejudiciabilă nu au caracter ilicit atunci când victima a consimţit în prealabil
printr-un act juridic la săvârşirea faptei ilicite ştiind că este posibil să i se cauzeze o pagubă. Un asemenea
consimţământ constituie o clauză de nerăspundere juridică. Consimţământul victimei la o faptă ilicită şi imorală nu
este cauză de înlăturare a răspunderii civile.
Clauza de nerăspundere este convenţia încheiată cu autorul faptei prejudiciabile prin care autorul este scutit de
obligaţia de reparare a prejudiciului care eventual s-ar produce.
În materia contractelor clauzele de nerăspundere sunt valabile în general când fapta se datorează unei culpe uşoare
şi nu când fapta este datorată dolului.
Este permisă o clauză de atenuare a răspunderii chiar şi atunci când cealaltă parte are o uşoară culpă.
În materie delictuală s-a admis că o astfel de clauză este valabilă dacă fapta prejudiciabilă a fost săvârşită sub
aspect subiectiv din culpă.
Clauza de nerăspundere este lovită de nulitate absolută dacă victima a consimţit la înlăturarea răspunderii pentru
fapta săvârşită cu intenţie sau din culpă gravă, în acest caz fapta îşi păstrează caracterul ilicit. Şi antrenează
răspunderea civilă. S-a admis că în materie de răspundere delictuală pentru unele drepturi nepatrimoniale victima
acceptă riscul creării unui prejudiciu.

e. Exercitare normală a unui drept subiectiv: fapta prejudiciabilă nu este ilicită dacă a fost săvârşită de autorul său
în exercitarea normală (potrivit cu scopul lui economic şi social, în limitele prevăzute de lege, uzanţe şi bunele
moravuri şi cu bună credinţă) a unui drept subiectiv. Răspunderea civilă este exclusă, nepunând să se angajeze.
Exercitarea abuzivă a unui drept subiectiv constituie o faptă ilicită, un abuz de drept care, antrenează răspunderea
civilă.

3. Cauzele care înlătură răspunderea pentru că exclud raportul de cauzalitate

Forţa majoră şi cazul fortuit înlătură răspundrea civilă pentru că prejudiciul nu mai este consecinţa faptei unei
persoane, ci rezutatul acestor evenimente, lipsind raportul de cauzalitate, condiţie a răspunderii civile.
În art.1083 C.civ. se arată că forţa majoră şi cazul fortuit exclud deopotrivă răspunderea civilă.
În literatură s-au purtat discuţii dacă cei doi termeni sunt sinonimi ori dimpotrivă fiecare desemnează o noţiune
unică. Codul civil nu defineşte nici forţa majoră nici cazul fortuit. Cele două noţiuni au fost conturate de doctrina şi
jurisprudenţă şi s-au formulat mai multe teorii:
a.Teoria subiectivă ( literatura germană ) - cele două noţiuni se deosebesc prin aceea că:
- forţa majoră se distinge prin caracterul său absolut, imprevizibil, inevitabil, nu poate fi prevăzută şi nici evitată
chiar cu cea mai deplină diligenţă şi prudenţă de care este capabil un om.
- cazul fortuit are caracter relativ în sensul că ar fi putut fi prevăzut prin diligenţa unei persoane prudente,
diligente – persoană peste limita medie, comună care manifestă diligenţa unui bonus pater familias, diligenţă
maximă, extraordinară.
b. Teoria obiectivă – cele două noţiuni se deosebesc după caracterul cazualităţii.
Forţa majoră are caracter obiectiv, exterior, cauza sa se plasează în exterioritatea persoanei chemate să
răspundeă şi a autorului.
Cazul fortuit are caracter subiectiv, cauza sa se plasează în sfera cercului de activitate a celui chemat să
răspundă.
În dreptul românesc teoria clasică a dreptului civil spune că cele două noţiuni sunt sinonime, ulterior s-a acceptat
în mod unanim că sunt două noţiuni cu sfere diferite de cuprindere. În prezent, marea majoritatea a autorilor
consideră că, suntem în prezenţa a două noţiuni diferite, care produc efecte juridice proprii.
Forţa majoră are caracter extern, imprevizibil, inevitabil, exclude răspunderea dacă a fost cauza prejudiciului.
Cazul fortuit presupune previzibilitate prin diligenţa unei persoane, nu are caracter absolut, imprevizibil,
inevitabil, intră în sfera de activitate a subiectelor.
Forţa majoră poate fi un fenomen natural neobişnuit ( cutremur, tornadă),fenomen social neobişnuit ( război ).

64
 Cazul fortuit – fenomene naturale obişnuite ( grindină, vijelie, brumă ), fenomen social obişnuit ( greve, mişcări
sindicale, remanieri guvernamentale).
În materia răspunderii civile contractuale forţa majoră şi cazul fortuit exclud angajarea răspunderii civile, dar există
şi excepţii ( ex: contractul de depozit)
În materia răspunderii civile delictuale, forţa majoră exclude răspunderea în cazul răspunderii pentru fapta
proprie, pentru prejudiciile cauzate de lucruri, pentru prejudiciile cauzate de animale.
Cazul fortuit exclude răspunderea în catul răspunderii pentru fapta proprie. Nu are efecte exoneratorii în cazul
răspunderii pentru lucruei, animale, ruina edificiului.

1. Forţa majoră are următoarele trăsături:

- Exterioritatea – art. 1082 C.civ. - cauza străină îşi are originea în afara celui chemat să răspundă fără legătură cu
această persoană ori cu lucrul din sfera sa de activitate ( cutremur, inundaţii ).
- Imprevizibilitatea – forţa majoră nu poate fi prevăzută nici cu diligenţa unei persoane superdotate, superdiligente
– aprecierea in abstracto – cu referire la o persoană deosebită nu o persoană obişnuită.
- Inevitabilitatea sau irezistibilitatea se referă la faptul că nu pot fi evitate sub nici o formă efectele păgubitoare ale
acestui fenomen.
b. Efectele forţei majore:
- când forţa majoră este singura cauză care a determinat producerea prejudiciului, este exclus raportul de
cauzalitate → înlătură răspunderea civilă;
- dacă forţa majoră nu este cauza exclusivă – prejudiciul este consecinţa şi a altor împrejurări, răspunderea va fi
parţial înlăturată, autorul va răspunde pentru ceea ce se datorează altor cauze.
În materia răspunderii contractuale forţa majoră este cauza care duce la stingerea ogligaţiilor.
În materie delictuală forţa majoră este cauză de înlăturare a răspunderi.
În materia contractelor cu executare succesivă forţa majoră stinge obligaţiile pe perioada cât durează; acestea
trebuie executate după încetarea forţei majore → produce efecte suspensive.

2. Cazul fortuit are următoarewle trăsături.

- îşi are originea în sfera de activitate a fiinţei umane, origine unternă
- nu este invincibil
- nu este imprevizibil
- un om cu o diligenţă de excepţie îl poate ant6icipa
Aceasta este împrejurare internă îşi are originea în câmpul de activitate a celui chemat să răspundă, ori într-o
împrejurare externă care nu are caracter extraordinar şi putea fi prevăzută cu prudenţa şi diligenţa de care poate da
dovadă omul cel mai capabil.
Împrejurări interne : defecte de fabricaţie, sperietura unui animal.
Împrejurări externe : ploi torenţiale, inundaţii în zone în care s-au mai produs, alunecări de teren.
Delimitarea dintre forţa majoră şi cazul fortuit este foarte sensibilă. Într-o exprimare plastică se susţine că incidenţa
cazului fortuit începe unde încetează culpa şi sfârşeşte unde începe forţa majoră.
Împrejurarea caz fortuit exclude culpa, de aceea, în principiu, exclude existenţa răspunderii civile penttru fapta
proprie
Cazul fortuit nu exclude răspunderea civilă în următoarele forme de răspundere : răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de lucruri, răspunderea în accidente nucleare, răspunderea pentru accidente aeriene, răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de animale, răspunderea în contractul de transport, răspunderea în contractul de depozit
necesar, răspunderea în contractul de arendă.

3. Fapta unui terţ– constă în fapta oricărei persoane cu excepţia pârâtului sau victimei şi acelora pentru care
pârâtul ar putea fi obligat să răspundă : copii minori, elevi, prepuşi, autorii viciului ascuns al lucrului sau ai viciului
de construcţie ori a lipsei de întreţinere a edificiului care s-a ruinat.
În materia contractuală fapta terţului este fapta oricărei persoane în afara debitorului şi creditorului cu condiţia
ca fapta aceasta să nu fie provenită de la una din părţi.
Distingem două situaţii în raport cu situyţiile în care legea nu prezumă culpa sau, dimpotrivă când o prezumă:

65
 a) când legea nu prezumă culpa pârâtului (debitorului) acesta răspunde numai dacă reclamantul (creditorul) face
dovada caracterului ilicit şi culpabil al faptei săvârşite de pârât şi a existenţei raportului de cauzalitate dintre acea
faptă şi prejudiciul suferit.
Dacă debitorul face dovada că alături de fapta sa a contribuit şi fapta terţului, se angajează şi răspunderea acestuia
(obligaţia de mijloace).
b) când legea prezumă culpa debitorul trebuie să dovedească fapta terţului ca motiv pentru care nu s-a ajuns la
rezultatul dorit de părţi(obligaţia de rezultat).

4. Fapta victimei sau a creditorului– exclude în tot sau în parte răspunderea civilă.
a) legea nu prezumă culpa autorului – victima trebuie să dovedească toate condiţiile răspunderii. Autorul faptei
dacă dovedeşte că la producerea pagubei a concurat şi fapta victimei, răspunderea va fi proporţională.
b) legea prezumă culpa – autorul faptei ilicite poate înlătura răspunderea, dovedind că fapta s-a produs datorită
faptei victimei care trebuie să aibă caracter obiectiv, imprevizibil, invincibil. Când fapta victimei a concurat,
răspunderea se divide între aceasta şi autorul faptei prejudiciabile.

3. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei

Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei sunt acele împrejurări în care, deşi fapta săvârşită provoacă un
prejudiciu altei persoane, răspunderea civilă este înlăturată. Sunt cuaze care înlătură caracterul ilicit al faptei: legitima
apărare, starea de necesitate, îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege sau ordinul superiorului,
divulgarea secretului comercial, impusă de anumite situaţii, exercitare normală a dreptului subiectiv şi consimţământul
victimei.
a. Legitima apărare este prevăzută ca şi cauză de înlăturare a răspunderii civile de art. 1360 din Codul civil în care
se dispune: „nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare a cauzat un prejudiciu”.
Doctrina defineşte legitima apărare ca fiind fapta săvârşită pebtru a înlătura un atac material, direct, injust şi
imediat, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes general şi care pune în pericol grav persoana,
drepturile celui atacat sau un interes general.
Se considreă în legitimă apărare cel care, din cauza tulburării sau a temerii, a depăşit limitele unei apărări
proporţionalecu gravitatea pericoluluişi cu împrejurările în care s-a produs.
Simpla depăşire a limitelor legitimei apărări nu constituie cauză de înlăturare a caracterului ilicit al faptei, aşa cum
se dispine în art. 1360 alin 2: „…va putea fi obligat la plata unei indemnizaţii adecvate şi echitabile cel care a săvârşit o
infracţiune prin depăşirea limitelor legitimei apărări”.
Dacă fapta a fost săvârşită în interesul unei terţe persoane, cel prejudiciat se va puntea îndreptata împotriva
acesteia în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, aşa cum se prevede în art. 1362 din Codul civil.
b. Starea de necesitate este acea împrejurare când o persoană săvârşeşte fapta prejudiciabilă cu scopul de a salva
de la un pericol iminent şi care nu poate fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un
bun important al său ori al altuia sau un interes general.
În art. 1361 din Codul civil se prevede: „cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus sau a deteriorat bunurile
altuia pentru a se appăra pe sine ori bunurile propriide un prejudiciu sau sau pericol iminent este obligat să repare
prejudiciu cauzat, potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză”
În cazul stării de necesitate, repararea prejudicioului nu se poate face după regulile răspunderii civile delictuale, ci
după cele ale îmbogăţirii fără justă cauză.
c. Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului este acea împrejurare când
prejudiciul este generat tocmai de aplicarerea unei îndatoriri legale, a unei activităţi necesare şi justificate sau
îndeplinireqa unui ordin emis în aplicare unor dispoziţii normative. Cu referire la îndeplinirea unei dispoziţii legale
exemplificăm cu încasarea forţată a unei amenzi. În privinţa activităţii justificate amintim uciderea unor animale
bolnave în cazul unei epizootii cu scopul limitării focareler de dispersie a acesteia. Punerea în executare a ordinului
superiorului se referă, de pildă, la punerea în aplicare a arestului preventiv.Pentru ca ordinul să producă efecte se
impune să fie legal, să fie emanat de la persoana competentă şi în limitele atribuţiilor sale funcţionale, să fi fost emis
cu respectarea condiţiilor de fond şi formă prevăzute de lege şi să nu fie abuziv.
În art. 1364 din Codul civil se dispune: „îndeplinirea unei acitvităţi impuse ori permise de lege sau ordinului
superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să-şi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârşite
în asemenea împrejurări”.

66
 d. Divulgarea secretului comercial impusă de anumite împrejurări este prevăzută ca o cauză care înlătură
caracterul ilicit al faptei de Codul civil în art.1363 în care se dispune: „o persoană se poate exonera de răspundere
pentru prejudiciul cauzat prin divulgarea secretului comercial dovedind că divulgarea a fost impusă de împrejurări
grave ce priveau sănătatea şi siguranţa publică” .
Pentru a produce efectul exonerator, trebuie ca persoana să fi recurs la un act de divulgare a secretului comercial,
atunci când a luat cunoştinţă despre anumite activităţi care aduc atingere gravă dreptului la viaţă, sănătate şi pun în
pericol grav securitatea comunităţii. Prin divulgare, în mod cert se produce un prejudiciu comerciantului, dar actul este
justificat de îndatorirea generală de a preveni actele care aduc atingere drepturilor subiective şi atentează la
securitatea societăţii.
e. Exercitarea normală a unui drept este prevăzută în art. 1353 din Codul civil în care se arată: „cel care cauzează
un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor salenu este obligat să îl repare cu excepţia cazului în care dreptul este
exercitat abuziv”.
Dacă o persoană acţionează în limitele exerciţiului unui drept recunoscut de lege şi în cadrul exerciţiului normal
cauzează un prejuduiciu altei persoane, ea nu va fi obligată să-l repare. În cazul unui exerciţiu abuziv, care cauzează o
pagubă, cel care a acţionat peste limitele fireşti, va fi ţinut să repare dauna provocată.
Exerciţiul normal al unui drept subiectiv presupune respectarea legii, a uzanţelor şi bunelor moravuri, respectarea
limitelor externe ale dreptului, atât în sens material, cât şi în sens juridic, respectarea limitelor interne, respectiv
exercitarea acestuia potrivit scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege şi exercitarea cu bună-credinţă.
Abuzul de drept se caraczterizează prin exercitarea dreptului în alt scop decât cel recunoscut de lege, exerciaterea
cu rea-credinţă a dreptului.
Exercitarea abuzivă a dreptului se sancţionează cu obligaţia de a repara duna produsă altei persoane.
f. Consimţământul victimei este recunoscută drept cauză de înlăturare a răspunderii civile şi semnifică acordul
victimei ca autorul să acţioneze într-un anumit mod, chiar dacă există riscul de a produce o pagubă.
Cu referire la acestă problemă, în literatura juridică, s-a arătatcă victima nu consimte la suportarea prejudiciului, ci
îşi asumă riscul producerii lui (G.Boroi, L.Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglemetarea nouli Cod civil, Edit.
Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.250).
Consimţământul victimei constituie cauză de exonerare de răspundere civilă, dacă a intervenit anterior săvârşirii
faptei. Nu constituie clauză de nerăspundere dacă autorul a acţionat cu intenţie directă sau cu culpă gravă (art. 1355
din Codul civil).
Pot produce efecte exoneratorii clauzele referitoare la prejudicii le cauzate bunurilor printr-o simplă neglijenţă sau
imprudenţă (art. 1355 alin. 2 din Codul civil), iar răspunderera pentru prejudiciile cauzate sănătăţii, integrităţii fizice şi
psihice nu pote fi înlăutrată printr-o clauză de nerăspundre (art. 1355 alin. 3 din Codul civil). De asemenea decalraţia
de acceptare a riscului producerii unei daune nu reprezintă ea însăşi o calazhă de înlăturare a răspunderii (art. 1355
alin. 4 din Codul civil).

CAP. VIII. OBLIGAŢII OBLIGAŢII COMPLEXE

7.1.Noţiune. Clasificarea obligaţiilor complexe

7.1.1. Noţiune: Obligaţiile complexe sunt raporturi obligaţionale care prezintă anumite particularităţi care pot să
se refere la: fiinţa, executarea, subiectele sau obiectul lor.
În mod normal obligaţiile sunt pure şi simple, se execută de îndată aşa cum s-a stipulat, şi au câte un singur creditor
şi debitor şi un obiect.
Obligaţiile care nu se execută de îndată şi cele cu pluralitate de subiecte sau obiecte se numesc obligaţii
complexe.
Obligaţiile complexe sunt reglementate de Codul civil la art. 1399-1420 obligaţiile afectate de termen sau condiţie,
art. 1421-1460 obligaţiile cu pluralitate de subiecte, art. 1461-1468 obligaţii a căror modalităţi afectează obiectul lor.

7.1.2. Clasificarea obligaţiilor complexe

Obligaţiile complexe sunt clasificate depă cum modalităţile afectează existenţa, executarea, subiectele sau obiectul
lor.

67
 1. obligaţii afectate de modalităţi care vizează fiinţa sau executarea sunt obligaţii contractate sub condiţie şi sub
termen şi sunt prevăzute în art. 1399-1420 din Codul civil.
2. obligaţii cu subiecte multiple presupun o pluralitate de subiecte pasive şi active şi din acest punct de vedere pot
fi obligaţii solidare, obligaţii conjuncte, obligaţii indivizibile reglementate în art. 1421-1460 din Codul civil;
3. obligaţii cu obiecte multiple au o pluralitate de obiecte; din acest punct de vedere obligaţiile pot fi: alternative
şi facultative prevăzute în art. 1461-1468 din Codul civil;

7.2. Obligaţii afectate de condiţie şi termen

7.2.1. Obligaţii afectate de condiţie

1. Noţiunea de condiţie: Condiţia este un eveniment viitor şi incert de realizarea căruia părţile au făcut să
depindă naşterea sau stingerea raportului obligaţional şi cu efect retroactiv.
Condiţia este reglementată – în art. 1399-1410 din Codul civil .

2. Condiţiile pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii:

a. După cum naşterea raportului obligaţional depinde de voinţa părţilor sau de hazard:
- condiţia cazuală depinde de întâmplare sau de hazard; de exemplu, dacă voi câştiga un concurs te voi împrumuta
cu suma necesară cumpărării unui apartament.
- condiţia mixtă depinde de voinţa unei părţi şi de voinţa unui terţ; de exemplu, îţi voi vinde bunul dacă voi fi
instituită legatară particulară a lui prin testamentul bunicului.
- condiţia potestativă – depinde în exclusivitate de voinţa unei părţi; te voi împrumuta când voi vrea;
Condiţia potestativă poate fi:
- condiţia potestativă pură – realizarea raportului depinde în exclusivitate de voinţa unei părţi; de exmplu, dacă
voi vrea, voi vinde; nu produce efecte fiind lovită de nulitate.
- condiţia potestativă simplă – raportul depinde de voinţa unei părţi şi de un fapt exterior; de exemplu, voi vinde,
dacă voi fi transferat la Bucuresti.
b. După cum împlinirea condiţiei naşte sau stinge raportul obligaţional :
1) condiţia pozitivă – fiinţa obligaţiei depinde de un eveniment ce urmează să se producă ; de exemplu, dacă te vei
căsători cu X, îţi voi dona casa mea.
2) condiţia negativă – fiinţa obligaţiei depinde de un eveniment ce urmează să nu se împlinească; de exemplu dacă
nu te vei căsători cu X, îţi voi dona casa mea.
c. După efectele pe care le produce (cel mai important criteriu de clasificare), condiţia poate fi:
1) condiţie rezolutorie - împlinirea ei duce la desfiinţarea cu efect retroactiv a obligaţiei; de exemplu îţi vând
apartamentul până când se va căsătorii fiica mea; este regelementată în art. 1401 din Codul civil;
2) condiţie suspensivă–de împlinirea depinde naşterea raportului obligaţional; de exemplu îţi vând apartamentul
dacă fiica mea se va căsătorii şi va plec a din ţară; este regelmentată în art. 1400 din Codul civil;

d. Codul civil mai distinge între: condiţia imposibilă, imorală,

ilicită (art. 1402 din Codul civil;

3. Efectele condiţiei
a. Efectele condiţiei suspensive: - deosebim trei situaţii: pendente conditione, eveniente conditione, deficiente
conditione.
- pendente conditione înţelegem intervalul de timp dintre momentul naşterii embrionare a raportului de obligaţii
şi momentul realizării condiţiei. Rezultă următoarele consecinţe:
- creditorul nu poate cere executarea obligaţiei de către debitor;
- dacă debitorul execută prestaţia, el poate cere restituirea ei, pe temeiul plăţii nedatorate (obligaţia nu există);
- nici una dintre părţi nu poate invoca compnsaţia ca mijloc de stingere a obligaţiei;
- prescripţia dreptului la acţiune nu curge în acest interval de timp.
- dacă obligaţia este transaltivă de proprietate riscul pieirii fortuite a bunului îl suportă debitorul;

68
 - creditorul are doar undrept embrionar , un drept eventual şi de aceea are unele prerogative: poate cere
înscriereqa unei ipoteci, întrerupererea cursului prescripţiei etc., poate cesiona dreptul , iopteca sau renunţa la el; (art.
1408, 1409 din Codul civil)
- eveniente conditione exprimă situaţia cînd condiţia suspensivă s-a realizat. Consecinţele efectului retroactiv al
realizării suspensive sunt:
- plata efectuată de debitor pendente conditione devine o plată datorată şi deci un poate fi cerută repetiţiunea ei;
- drepturile sub condiţie transmise pendente conditione de creditor la terţe persoane devin pure şi simple.
- deficiente conditione înseamnă că împrejurarea sau evenimentul condiţie nu s-a realizat. Atunci când condiţia nu
se realizează se consideră că între cele două părţi nu a existat niciodată obligaţia respectivă, astfel încât toate
prestaţiile executate se restituie şi garanţiile constituite în favoarea creditorului se desfiinţează retroactiv.
b. Efectele condiţiei rezolutorii
- pendente conditione până la realizarea şi îndeplinirea condiţiei, obligaţia există şi îşi produce efectele ca şi cum
ar fi pură şi simplă;
- debitorul este ţinut să execute toate prestaţiile pe care le datorează ;de exemplu, îţi închiriez apartamentul până
la căsătorirea fiicei mele, până atunci contractul produce efecte ca un contract pur şi simplu,
- când obiectul obligaţiei a constat în prestaţia de a da un lucru cert, creditorul-debitor va suporta riscul pieirii sale,
conform principiului “res perit domino”;
- deficiente conditione când condiţia rezolutorie nu se realizează, obligaţia se va consolida definitiv, fiind
considerată pură şi simplă retroactiv din momentul în care s-a născut.
- eveniente conditione în situaţia în care condiţia rezolutorie se realizează, raportul se stinge cu efect retroactiv;

7.2.2. Obligaţii afectate de termen

1. Noţiune: termenul este un eveniment viitor şi sigur care afectează exigibilitatea obligaţiei, fără efecte
retroactive.
Termenul este reglementat în art. 1411-1420 din Codul civil (art. 1411 din Codul civil)

2. Clasificarea termenelor
a. După efectele pe care le produc:
- termenul suspensiv este acela care amână exigibilitatea (executarea) obligaţiei până în momentul împlinirii
sale;
2. termenul extinctiv este acela la a cărui împlinire se stinge obligaţia civilă pentru viitor (art. 1412 din Codul
civil). Termenul extinctiv este specific obligaţiilor cu executare succesivă. El poate fi denunţat unilateral de una dintre
părţi.
b. După faptul cunoaşterii sau necunoaşterii momentului împlinirii sale, termenul poate fi:
- termenul cert este acela a cărui împlinire este cunoscută cu exactitate din momentul naşterii obligaţiei cum ar fi:
o anumită zi din calendar etc.
- termenul incert este acel termen a carui zi de împlinire nu este cunoscută cu exactitate.
c. După originea sau izvorul său, termenul poate fi:
- termenul convenţional este termenul stabilit prin acordul de voinţă al părţilor.
- termenul legal este termenul stabilit printr-un text de lege.
- termenul judiciar este acordat de instanţele de judecată şi se numeşte termen de graţie (art. 1415 din Codul civil).

3. Efectele termenului
a. termenul suspensiv
- nu afectează existenţa obligaţiei;
- are ca efect amânarea exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor într-un interval de timp;datorită acestei
împrejurări rezultă anumite consecinţe:
- creditorul poate să ia măsuri de conservare a dreptului;
- dacă debitorul execută prestaţiile plata este valabilă;
- creditorul devine proprietarul bunului;

69
 - creditorul nu poate opune compensaţia legală pe motivul că pe această cale pot fi stinse numai creanţele
reciproce exigibile;
- prescripţia extinctivă curge din momentul împlinirii termenului suspensiv.
-
b. termenului extinctiv
- are ca efect stingerea raportului obligaţional pentru viitor, nu afectează ceea ce s-a executat până la împlinirea
lui.
- prescripţia extinctivă începe să curgă numai de la împlinirea lui;
-decăderea din termenul suspensiv poate opera în caz de insolvenţă, când debitorul cu rea-credinţă a micşorat
garanţiile creditorului ;

7.3. Obligaţii cu pluralitate de obiecte

Obligaţiile cu pluralitate de obiecte sunt reglementate deart.1461-1467 din Codul civil.

Obligaţiile cu obiecte multiple pot fi:
- obligaţii alternative
- obligaţii facultative

7.3.1. Obligaţii alternative

1.Noţiune
Obligaţia alternativă este acea obligaţie complexă care ca obiect două sau mai multe prestaţii dintre care la
alegerea uneia dintre părţi, debitorul este ţinut să execute doar una singură şi este liberat de datorie (art. 1461 din
Codul civil).
2.Particularităţile obligaţiei alternative:
- obligaţia pluralitatea de obiecte;
- facultatea de alegere a uneia dintre părţi cu referire la care dintre prestaţii va fi executată de debitor;
- opţiunea părţii care are dreptul de a alege prestaţia care se va executa este indivizibilă, irevocabilă şi trasmisibilă;
Dreptul de alegere aparţine de regulă debitorului, dar sunt situaţii când acest drept estre acorda printr-o clauză
expresă a contractului creditorului.
3.Efectele obligaţiei alternative
Trebuie să distingem după cum dreptul de alegere aparţine de bitorului sau creditorului
a) Dacă posibilitatea alegerii prestaţiei ce se execută aparţine debitorului, obligaţia alternativă produce
următoarele efecte:

70
 - la scadenţa datoriei debitorul nu alege prestaţia ce urmează să o execute, creditorul are dreptul de a cere
executarea silită a oricăreia dintre prestaţii;
- obligaţia are ca efect două prestaţii alternative, iar una dintre ele este ilicită, imorală sau imposibilă, ea va fi
considerată pură şi simplă, având un singur obiect;
- obligaţia alternativă devine simplă atunci când unul dintre cele două obiecte piere sau nu poate fi predat din orice
altă cauză; debitorul nu are posibilitatea de a plăti creditorului preţul respectiv, ci va fi obligat să execute cealaltă
prestaţie;
- ambele obiecte ale obligaţiei au pierit, unul fortuit iar celălalt din culpa debitorului; creditorul are dreptul de a
cere plata preţului acestuia din urmă;
b) Dacă dreptul de a alege aparţine creditorului, rezultă următoarele efecte:
- dacă obligaţia are ca obiect două prestaţii de a da un lucru cert şi unul din lucruri a pierit fortuit, creditorul are
dreptul să pretindă transmiterea bunului care există;
- un lucru piere din culpa debitorului, creditorul alege între lucrul existent şi preţul celui pierdut;
- ambele lucruri pier creditorul poate cere preţul oricăruia dintre ele.

7.3.2. Obligaţii facultative

1. Noţiune obligaţii complexe care au ca obiect la naşterea lor o singură prestaţie, dar debitorul are posibilitatea de
a se libera executând o altă prestaţie determinată prin acordul părţilor (art. 1468 din Codul civil).
2. Particularităţile obligaţiilor facultative
Obligaţiile facutative au următoarela particularităţi:
- la originea lor au ca obiect o singură prestaţie, dar ulterior datorită anumitor circumstanţe, debitorul va executa o
altă prestaţie stabilită prin acordul reciproc dintre debitor şi creditor;
- imposibilitatea fortuită de executare atrage stingerea lor;
- facultatea de alegere aparţine în mod exclusiv debitorului;
3. Efectele obligaţiilor facultative
- creditorul poate cere debitorului să execute numai prestaţia care constituie obiectul obligaţiei. Cealaltă prestaţie
este doar o facultate de plată, la care poate recurge numai debitorul. Caracterul sau natura obligaţiei facultative
depinde de natura obiectului său unic.
- dacă prestaţia principală devine imposibil de execuatat, debitorul este liberat de datorie;
- dacă prestaţia subsidiară devine imposibil de executat raportul obligaţional devine raport obligaţional pur şi
simplu;
- dacă prestaţia principală devine imposibil de executat din cupa debitorului, atunci creditorul are dreptul să ceară
daune-interese, fără a pretinde plata prestaţiei subsidiare;

7.4.Obligaţii cu subiecte multiple

Obligaţiile cu subiecte multiple sunt acele raporturi obligaţionale care au mai multe subiecte pasive, (cu pluralitate
de debitori) mai multe subiecte active (cu pluralitate de creditori) sau cu pluralitate mixtă, adică mai mulţi creditori şi
mai mulţi debitori.
În cazul unor raporturi obligaţionale cu pluralitate de subiecte, dreptul de creanţă şi şi datoria se divide, de plin
drept, în atâtea părţi cîte subiecte există. În altele când dreptul şi datoria nu sunt divizibile, fiecarer debitor este ţinut
pentru întreaga datorie.
Obligaţiile cu subiecte multiple pot fi:
- conjuncte (divizibile);
- indivizibile;
- solidare;

7.4.1. Obligaţia conjunctă (divizibilă)

1. Noţiune

71
 Obligaţia conjunctă este acel raport obligaţional cu pluralitate de subiecte între care creanţa şi datoria se divid
de plin drept.
Fiecare creditor – în cazul în care acestapoate pretinde numai partea sa din datorie şi fiecare debitor este obligat să
execute numai partea sa de datorie.
Divizibiltatea datoriei este prezumată considerându-se că fiecare debitor este ţinut doar pentru partea sa de
datorie, obligaţia fiind divizibilă de plin drept.
Obligaţiile conjuncte sunt regelmentate în art. 1421-1424 din Codul civil.
2. Efectele obligaţiilor conjucte:
- dacă sunt mai mulţi debitori (pluralitate pasivă), fiecare va fi obligat doar pentru partea sa din datorie;
- dacă sunt mai mulţi creditori (pluralitate activă), fiecare poate urmări pe debitor pentru partea sa din creanţă;
- insolvabilitatea unuia sau unora dintre debitori este suportată de creditor;
- punerea în întârziere a unui debitor sau întreruperea prescripţiei efectuată de unul dintre creditori nu produce
efecte şi în favoarea celor care au rămas pasivi;
- punerea în întârziere a unui debitor şi întreruperea prescripţiei nu au nici un efect în raport cu ceilalţi debitori;
- plata făcută de către un debitor a cotei sale părţi din datorie nu are efect liberator, nici măcar parţial, pentru
ceilalţi debitori.
În scopul înlăturării unor inconveniente, Codul civil reglementează în mod derogator solidaritatea şi indivizibilitatea.

7.4.2. Obligaţiile indivizibile

1. Noţiune
Obligaţiile indivizibile sunt acele raporturi obligaţionale cu pluralitate de subiecte al căror obiect este
nesusceptibil de divizare prin natura sa ori prin convenţia părţilor.
Obligaţiiile indivizibile sunt reglementate în art. 1425-1433 din Codul civil.
Indivizibilitatea poate fi:
- indivizibilitate naturală: rezultă din natura indivizibilă a prestaţiei; de exmplu, obligaţia a doi debitori de a
preda un autoturism;
Obligaţiile de „a nu face” şi marea majoritate a obligaţiilor de „a face” sunt indivizibile prin natura lor.
- indivizibilitatea convenţională : intervine atunci când, deşi prestaţia, obiect al obligaţiei, este prin natura sa
divizibilă, părţile se înţeleg să o considere ca fiind indivizibilă;
2. Efectele obligaţiilor indivizibile
Efectul principal al obligaţiilor indivizibile este acela că, orice creditor poate pretinde de la debitor executarea în
întregime a prestaţiei şi orice debitor este îndatorat şi poate fi constrâns să execute întreaga prestaţie; plata oricărui
debitor are efect liberator pentru toţi debitorii.
a. Indivizibilitatea activă este situaţia în care raportul obligaţional are mai mulţi creditori şi este de regulă
naturală.
Efectele indivizibilităţii active:
- obligaţia nu se divide între creditori nici măcar prin succesiune (art. 1425 din Codul civil);
- între creditorii activi nu operează nicio prezumţie de reprezentere reciprocă aşa cum se dispune în art. 1431 din
Codul civil
- punerea în întârziere sau întreruperea prescripţiei efectuată de către unul din creditori produce efecte în
beneficiul tuturor creditorilor;
- întreruperea prescripţiei efectuată de către unul din creditori produce efecte în beneficiul tuturor creditorilor;
- plata făcută de debitor unuia dintre creditori are efect extinctiv la creanţiei
- remiterea de datorie, darea în plată, cesiunea de creanţă şi novaţia făcute de către unul din creditori cu privire la
dreptul de creanţă sunt inopozabile celorlalţi creditori;

b. Indivizibilitatea pasivă există atunci când sunt mai mulţi debitori şi poate fi naturală şi convenţională
Efectele indivizibilităţii pasive:
- creditorul poate cere executarea obligaţiei de la oricare debitor (art. 1432 din Codul civil);
- punerea în întârziere a unui codebitor ori întreruperea prescripţiei produce efecte faţă de toţi ceilalţi codebitori
(art. 1433 din Codul civil);

72
 - debitorul urmărit nu poate opune excepţia beneficiului de diviziune, dar îi poate introduce în cauză şi pe ceilalţi
codebitori;
- dacă referitor la obligaţia indivizibilă s-a stipulat o clauză penală, plata clauzei penale poate fi cerută în totalitate
de la debitorul în culpă, fie de la oricare din debitori în proporţie cu părţile din datorie ce revin fiecăruia;
- când un debitor a plătit întreaga datorie el are acţiune în regres împotriva tuturor codebitorilor.

7.4.3. Obligaţii solidare

1.Noţiune
Obligaţiile solidare sunt acele raporturi obligaţionale cu pluralitate de subiecte care prezintă particularitatea că
orice creditor solidar poate cere plata în întregime a datoriei sau orice debitor este ţinut să execute întreaga
prestaţie la care are dreptul creditorul.
Obligaţia solidară nu se prezumă, de aceea stabilirea solidarităţii trebuie dovedită
Solidaritatea poate fi:
- convenţională rezultată din stipulaţia expresă prevăzută în contractul încheiat de către părţi;
- legală rezultată din conţinutul unei dispoziţii legale cum ar fi cea prevăzută de Codul civil în cazul faptei ilicite
prejudiciabile săvârşită de două sau mai multe persoane împreună;

2. Solidaritatea activă există atunci cînd sunt doi sau mai mulţi creditori în cadrul raportului obligaţional şi este
prevăzută în art. 1434 C.civ. prevede: “ Obligaţia solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii
obligaţii şi de a da chitanţă liberatorie pentru tot. Executare obligaţiei în beneficiul unuia dintre creditori îl liberează pe
debitor în privinţa celorlaţi creditori solidari” .
Solidaritatea activă ia naştere numai dintr-un act juridic: contract sau testament.
În raporturile dintre creditorii solidari şi debitorul comun obligaţia solidară produce unrmătoarele efecte:
- oricare creditor poate pretinde debitorului plata integrală a datoriei, care îl liberează pe debitor faţă de toţi
creditorii (art. 1435 din Codul civil);
- debitorul poate plăti datoria oricărui creditor atâta timp cât nu a fost chemat în judecată de către unul dintre ei.
În raporturile dintre creditorii solidari – fiecare creditor îl reprezintă pe celălalt, creanţa aparţinându-le pe cote-
părţi, între ei operând un mandat tacit reciproc de reprezentare şi de aici decurg următoarele efecte:
- dacă un creditor solidar pune în întârziere un debitor, aceasta profită şi celorlalţi creditori;
- daunele moratorii cerute debitorului de către unul dintre creditori profită şi celorlalţi;
- fiecare creditor poate primi plata datoriei în întregime şi să dea debitorului chitanţă liberatorie;
- nici unul dintre creditori nu poate face singur acte de dispoziţie – novaţie, remitere de datorie, dare în plată, fără
consimţământul celorlalţi;
- dacă unul dintre creditori a obţinut o hotărâre judecătorească, efectele acesteia vor profita şi celorlalţi în cazul în
care este favorabilă reclamantului;
- creditorul solidar care a încasat întreaga creanţă este obligat s-o împartă cu ceilalţi.
Cazurile de solidaritate activă sunt foarte rare în practică

3.Solidaritatea pasivă există atunci când sunt doi sau mai mulţi debitori în cadrul aceluiaşi raport obligaţional şi
este reglementată în art. 1443-1460 din Codul civil.
În art. 1443 din Codul civil se dispune: „Obligaţia este solidară între debitori când toţi sunt obligaţi la aceiaşi
prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea aceasteia de către unul
dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor”
Solidaritatea pasivă reprezintă:
- garanţie a realizării creanţei;
- este regulă în dreptul comercial.
Izvoarele solidarităţii pasive sunt: voinţa părţilor şi legea.
Voinţa părţilor poate fi exprimată în orice act juridic, convenţie, testament.
Codul civil prevede expres următoarele cazuri de solidaritate pasivă legală:

73
 a) persoanele care prin fapta lor ilicită cauzează în comun un prejudiciu altei persoane, răspund solidar faţă de cel
prejudiciat ( art. 1381 din Codul civil );
b) cînd două sau mai multe persoane au împuternicit, pentru o afacere comună, un singur mandatar, fiecare
răspunde solidar pentru toate efectele mandatului ( art. 2022 din Codul civil );

4. Efectele solidarităţii pasive

Efectele solidarităţii pasive trebuie analizate din două perspective:
- raporturile dintre creditor şi debitorii solidari
- raporturile dintre codebitori.
a. Efectele principale ale solidarităţii pasive în raporturile dintre creditor şi debitorii solidari:
- fiecare debitor are obligaţia de a plăti datoria în întregime; deşi există o pluralitate de debitori, datoria este unică.
- creditorul are dreptul să ceară oricăruia dintre debitori întreaga datorie, fără ca debitorul urmărit să poată opune
excepţia beneficiului de discuţie sau a beneficiului de diviziune;
- plata făcută de un codebitor solidar are ca efect liberarea de datorie a tuturor codebitorilor.
- obligaţia codebitorilor se poate stinge şi prin alte procedee juridice decât plata cum ar fi compensaţia, novaţia şi
remiterea de datorie
Compensaţia care operează faţă de un codebitor în raporturile sale cu creditorul, liberează de datorie şi pe ceilalţi
codebitori solidari.
Novaţia prin care creditorul îl acceptă ca unic debitor pe unul din codebitorii solidari, îi liberează pe celalţi
codebitori solidari.
Remiterea de datorie intervenită între un codebitor şi creditor liberează total sau parţial şi pe ceilalţi codebitori;
b.. Efectele secundare ale solidarităţii pasive sunt:
- întreruperea prescripţiei extinctive faţă de unul dintre codebitori are efect faţă de toţi codebitorii solidari;
- punerea în întârziere a unui codebitor produce efecte faţă de toţi codebitorii solidari;
- cererea de dobânzi făcută de creditor împotriva unuia dintre codebitorii solidari are ca efect curgerea dobânzilor
faţă de toţi codebitorii;
- pieirea lucrului, obiect al prestaţiei, din culpa unuia dintre debitori, angajează răspunderea tuturor codebitorilor.
Debitorul urmărit de către creditor poate să-i opună, ca mijloace de apărare, două categorii de excepţii: comune şi
personale:
Excepţii comune:
- cauzele de stingere a obligaţiei;
- cauzele de nulitate absolută;
- modalităţi comune tuturor legăturilor obligaţionale dintre debitori şi creditorii;
Excepţile comune au efect liberator faţă de toţi debitorii.
Excepţii personale: - pot fi opuse numai de către unul dintre codebitorii solidari şi profită în exclusivitate acestuia
cum sunt: nulitatea relativă a cărei cauză este vicierea consimţământului unuia dintre codebitori, modalităţile care
afectează numai obligaţia unuia dintre codebitori.
Există şi anumite excepţii personale care profită indirect şi altor debitori solidari:
- remiterea de datorie consimţită de creditor în favoarea unuia dintre codebitorii solidari;
- confuziunea stinge obligaţia pentru partea din datorie ce ar reveni codebitorului faţă de care a operat;
- compensaţia parţială intervenită între creditor şi unul dintre codebitorii solidari liberează pe toţi codebitorii
pentru partea acestuia;
- renunţarea de către creditor la solidaritate în favoarea unuia dintre codebitori face ca obligaţia să rămână solidară
faţă de ceilalţi codebitori, micşorată cu partea debitorului respectiv.
c. Efectele solidarităţii pasive în raporturile dintre codebitorii solidari
- între codebitori nu există solidaritate; obligaţia lor este divizibilă.
- ori de câte ori un debitor plăteşte întreaga datorie, prestaţia executată se împarte de plin drept şi trebuie
suportată de fiecare.
- codebitorul care a plătit întreaga datorie are la dispoziţie, pentru a obţine restituirea de la ceilalţi codebitori a
cotei lor de contribuţie, două acţiuni
1.) acţiunea subrogatorie, în temeiul art. 1108 pct.3 C.civ., când se bucură de eventualele garanţii care însoţesc
creanţa: ipotecă, gaj, privilegii

74
 2) acţiunea personală, întemeiată pe mandat sau gestuinea de afaceri.

5.Încetarea solidarităţii pasive

Solidaritatea pasivă încetează în următoarele cazuri
- plata întregii datorii făcută creditorului;
- moartea unuia dintre codebitorii solidari;
- renunţarea totală la solidaritate.

5. Deosebiri dintre solidaritate şi indivizibilitate

- în cazul indivizibilităţii lipseşte reprezentarea reciprocă între subiecte, care însă există în privinţa subiectelor
obligaţiei solidare;
- menţinerea indivizibilităţii chiarşi în caz de succesiune;
- efecte diferite privind punerea în întârziere,
- efecte diferite privind remiterea de datorie, compensaţia darea în plată a debitorului;

CAP. VIII GARANTAREA EXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR

8.1. Aspecte generale privind garanţiile obligaţiilor

8.1.1. Noţiune: prin garantarea obligaţiilor înţelegem totalitatea mijloacelor juridice, a drepturilor şi acţiunilor
recunoscute direct de lege sau născute prin acordul părţilor prin a căror exercitare se asigură realizarea drepturilor de
creanţă.
8.1.2. Clasificarea garanţiilor: garantarea executării obligaţiilor se face prin două categorii de mijloace: generale şi
speciale.
a. Mijloace juridice generale: în această categorie se înscrie dreptul de gaj general al creditorilor chirografari
(obişnuiţi) asupra întrgului patrimoniului la debitorului ( art.2324 din Codul civil).
b. Mijloace juridice speciale constau în recunoaşterea în favoarea anumitor creditori numiţi şi creditori garantaţi, a
unor drepturi şi garanţii speciale.
Garanţiile generale conferă creditorului gajist două categorii de miloace de apărare :
- mijloace preventive şi de conservare;
- mijloace reparatorii
pe care le poate utiliza creditorul pentru a-şi putea realiza dreptul de creanţă.
a. Mijloacele preventive şi de conservare:sunt
1. dreptul de a cere separarea de patrimonii la moartea debitorului;
2. dreptul de a interveni prin opoziţie în procesul de ieşire din indiviziune în care este antrenat debitorul;
3. dreptul de a cere punerea sub sechestru asigurator a unor bunuri ale debitorului;
4. acţiunea oblică, etc.
b. Mijloace reparatorii sunt:
1. acţiunea pauliană (revocatorie)
2. acţiunea în simulaţie
b. Garanţii speciale conferă creditorului anumite drepturi, prerogative suplimentare care-i permit să-şi relizeze
creanţa.
Garanţiile speciale sunt:
a. reale
b. personale
c. privilegiile

75
 Garanţiile personale constau în angajamentul altei persoane decât debitorul pe care şi-l asumă faţă de creditor,
prin care se obligă să execute obligaţia în situaţia în care debitorul nu o va executa el însuşi.
Cea mai importantă garanţie personală este fidejusiunea sau cauţiunea. Pe lângă fidejusiune, au funcţie de garanţii
personale, solidaritatea şi indivizibilitatea şi garanţiile autonome.
Garanţii reale sunt drepturile reale accesorii constituite asupra unor bunuri individual determinate ale
debitorului care conferă dreptul de urmărire şi preferinţă: dreptul de gaj (mobile), dreptul de ipotecă (imobile),
privilegiile speciale imobiliare.
Privilegiile sunt cauze de preferinţă acordate de lege anumitor categorii de creditori datorită calităţii creranţei şi
permite dreptul de a fi plătit cu prioritate din preţul obţinut din vânzarea bunului grevat fără să se asigure titularului
un drept de urmărire a bunului.

8.2. Garanţiile generale

Garanţiile generale asigură creditorilor chirografari sau obişnuiţi posibilitatea garantării executării prestaţiilor şi se
întemeiază pe dreptul de gaj general al acestor creditori asupra patrimoniului debitorilor lor.

8.2.1. Dreptul de gaj general

1. Noţiune: dreptul de gaj general desemnează puterea comună pe care o au creditorii asupra patriomiului
debitorului, în temeiul căreia pot urmării bunurile creditorului pentru îndeoplinirea creanţelor lor , fără putinţa de a-l
împiedica să le înstrăineze.
2. Reglemntare: dreptul de gaj general este reglmentat de art. 2324 din Codul civil care dispune: „cel care este
obligat personal personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile prezente şi viitoare. Ele servesc drept
garanţie comună creditorilor săi”
Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari este o garanţie generală recunoscută creditorilor care nu şi-au
constituit alte garanţii
Dreptul de gaj general este diferit de dreptul de gaj special care poartă asupra unui bun mobil determinat a
debitorului.
3. Particularităţile dreptului de gaj general
a. este o garanţie generală întrucât are ca obiect întreg patrimoniul creditorului, o universalitate de bunuri şi
suportă toate fluctuaţiile patrimoniale lae debitorului.
b. este o garanţie comună întrucât aparţine tuturor creditorilor debitorului ei putând urmări oricare dintre bunuriîn
mod concurent. De la această regulă exită şi excepţii:
- debitorul şi creditorul pot conveni de a limita dreptul creditorului de a urmări bunurile care nu sunt ipotecate (art.
2325 din Codul civil);
- creditorul nu poate urmării în acelaşi timp imobilele care nu sunt ipotecate, decît în cazul în care nu sunt
suficiente pentru acoperirea creanţei (art. 2478 din Codul civil);
c. debitorul nu este deposedat de bunurile sale, el păstrând posesia şi exercitându-şi toate prerogativele dreptului
de proprietate, putând face chiar acte de dispoziţie cu privire la acestrea, care-i sunt opozabbile creditorului, cu
excepţia celor frauduloase;
d. dreptul de gaj general nu-i confră creditorului chirografar dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă el
putându-şi realiza creanţa numai prin valorificarea silită a bunurilor existente;
e. dreptul de gaj general este o garanţie proporţională întrucât plseazăcreditorii chirografari într-o poziţie de
egalitate asupra urmăririi bunurilor debitorului;
4. Limitele dreptului de gaj
Dreptul de gaj general este limitat pentru că nu pot fi urmărite de către creditori bunurile insesizabile (art. 2324 alin
2 din Coodul civil).
Insesizabilitatea poate fi legală pentru că bunurile sunt calificate de lege ca fiind insesizabile: bunuri proprietate
publică, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de întreţinere, bunurile de uz persoanal, bunurile casnice,
combustibilul şi alimentele necesare familiei pe timp de iarnă pentru 3 luni, bunuri care servesc la exerciatarea
profesiei;
Insesisabilitatea voluntară decurge dintr-o clauză expresă stabilită în actul de dobândire a bunului. Insesabilitatea
poate fi stabilită prin clauze de inalienabilitate şi prin clauze de insesabilitate.

76
 Clauza de inalienabilitate poate fi inserată în orice fel de acte: oneroase, cu titlu gratuit. Pentru ca să fie valabilă se
cere ca să fie întrunite două condiţii:
- clauza să fie temporară stabilită pentru cel puţin 49 de ani;
- să fie fondstă pe un interes serios şi legitim;
- pentru opozabilitate să fie înscrisă în cartea funciară;
Clauza de insesibilitate pentru a fi lvalabillă tre unie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi calauza de
inalienabilitate:
- să fie temporară stabilită pentru cel puţin 49 de ani;
- să fie fondstă pe un interes serios şi legitim;
- pentru opozabilitate să fie înscrisă în cartea funciară;
5. Miloace juridice conferite creditorilor în virtutea dreptuli de gaj general
Dreptul de gaj conferă dreptul de a uza de mijloacele preventive şi de conservare şi mijlocele reparatorii.
a. Mijloacele preventive şi de conservare:sunt
-1. dreptul de a cere separarea de patrimoniu la moartea debitorului;
-2. dreptul de a interveni prin opoziţie în procesul de ieşire din indiviziune în care este antrenat debitorul;
- 3. dreptul de a indisponibiliza bunurile prin punerea sub sechestru asigurator a unor bunuri ale debitorului;
- 4. acţiunea oblică, etc.
b. Mijloace reparatorii sunt:
- 1. acţiunea pauliană (revocatorie)
- 2. acţiunea în simulaţie
- 3. acţiunile directe

8.2.2. Acţiunea oblică (subrogatorie sau indirectă)

1. Noţiune: acţiunea oblică (subrogatorie, indirectă) este mijlocul juridic prin care
creditorul exercită drepturile şi acţiunile debitorului, atunci când acesta refuză sau neglijează să le exercite cu scopul
prejudicierii creditorului.
Acţiunea obică este un mijloc reparatoriu întrucât în patrimoniul debitorului sunt aduse elemente active.
Acţiunea oblică este reglementată în art1560-1561 din Codul civil : „creditorii pot exercita toate drepturile şi
acţiunile debitorului lor, afară de cele strict personale”.
Ca natură juridică, acţiunea oblică este o măsură de conservare a gajului general al creditorilor, pentru că ea nu
duce în mod direct la realizarea creanţei (art. 1558 din Codul civi).
Creditorii exercită dreptul lor în temeiul dreptului de gaj general asupra patrimoniului în calitate de avânzi-cauzăşi
prin aceasta previn o insovabilitate a debitorului şi se produce omajorare a activului debitorului care asigură
posibilitatea executării creanţei.
2. Domeniu de aplicare
Pe calea acţiunii oblice pit fi exercitate în principiu toate drepturile şi acţiunile patrimoniale ale debitorului
întrucât se întemeiază pe dreptul de gaj general al creditorilor chirografari.
- acţiunea confesorie (apărare a unui uzufruct)
- acţiunea pentru plata unei creanţe
- acţiunea în partaj
- acţiunea în petiţie de ereditate
- acţiunea pentru raportul donaţiilor şi reducţiunea liberalităţilor excesive
- acţiunea în anularea unui act juridic
- acţiunea în repararea unui prejudiciu
- acţiunea în rezoluţiunea unui contract de vânzare-cumpărare pentru neplata preţului,
- acţiunea pentru restituirea unei plăţi nedatorate.
Pe calea acţiunii oblice nu pot fi exercitate:
a. acţiunile cu caracter extrapatrimonial cum sunt: acţiuni de stare civilă, stabilirea filiaţiei, acţiuni vizând
drepturile părinteşti, tăgadă ori contestaţie de paternitate
b. dreptul de administrare a patrimoniului
c. dreptul de dispoziţie

77
 d. acţiunile şi drepturile patrimoniale care au caracter exclusiv strict personal care implică o apreciere subiectivă
a titularului de exemplu acţiunea în revocarea unei donaţii pentru ingratitudinea donatarului, renunţarea la o
succesiune
e. acţiuni patrimoniale referitoare la drepturi incesibile : dreptul la pensie de întreţinere, dreptul de a primi o
bursă, dreptul de uz, de abitaţie.
3. Condiţii de exercitare
Pentru exercitarea acţiunii oblice de către creditor trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- creanţa creditorului să fie certă, lichidă şi exigibilă;
- debitorul să fie inactiv, să neglijeze ori să refuze exercitarea dreptului;
- creditorul să aibă un interes legitim şi serios pentru a exercita un drept ori o acţiune a debitorului: prin neglijarea
sau refuzarea debitorului îşi provoacă ori măreşte starea de insolvabilitate
4. Momentul exercitării acţiunii oblice
Acţiunea oblică se poate exercita pe cale judiciară şi pe cale extrajudiciară.
Când acţiunea oblică se exercită pe cale judiciară, îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate trebuiec să fie realizată
în momentul introducerii acţiunii.
Când acţiunea oblică se exercită extrajudiciar, î ndeplinirea condiţiilor trebuie realizată în momentul formulării
cereri de către creditor. De exemplu cererea pentru întabularea unui drept în cartea fuciară.
5. Efectele acţiunii oblice
Creditorul exercită acţiunea oblică în numele şi în locul debitorului. Din această situaţie decurg următoarele
consecinţe:
- pârâtul acţionat în judecată de creditor îi poate opune toate apărările şi excepţiile pe care le putea opune
debitorului;
- când acţiunea exercitată de creditor este admisă se evită micşorarea patrimoniului debitorului – consecinţa
garantării gajului general
- acţiunea oblică profită tuturor creditorilor chirografari ( are caracter colectiv).
hotărârea pronunţată în urma exercitării acţiunii oblice este opozabilă debitorului când el a fost introdus în
proces.
- acţiunea oblică nu se confundă cu acţiunile directe pentru că este comună şi colectivă.
Este o acţiune comună întrucât poate fi exercitată de orice creditor pe când acţiunile directe sunt introduse de
anumiţi creditori prevăzuţi de lege.
Este o acţiune colectivă întrucât profită tuturor creditorilor debitorului pe când acţiunea directă profită
creditorilor care au exercitat-o ( caracter personal).

8.2.3. Acţiunea pauliană (revocatorie)

1.Noţiune: Acţiunea pauliană este un mijloc reparatoriu prin care este asigurat gajul general al creditorilor
chirografari.
Acţiunea pauliană este mijlocul juridic prin care creditorul solictă ca să fie declarate inopozabile faţă de el actele
juridice încheiate de debitor în frauda intereselor lui, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o
stare de insolvabilitate. Altfel spus, acţiunea pauliană este instrumentul juridic prevăzut de lege pentru prpotecţia
creditorului împotriva fraudei debitorului. Ea este mijlocul juridic prin care creditorul solicită revocarea sau
desfiinţarea actelor încheiate de debitor în frauda drepturilor sale.
Este reglementată în art. 1562-1565 din Codul civil.
2. Domeniul de aplicare
În principiu pe calea acţiunii pauliene pot fi desfiinţate orice fel de acte juridice cu titlu oneros sau gratuit prin
care debitorul a micşorat gajul general al creditorilor. De exemplu actele de înstrăinare a bunurilor, constituirea unei
ipoteci, remiterea de datorie, tranzacţia; unii autori susţin că poate fi atacat actul acceptării pur şi simplu a unei
moşteniri insolvabile. Ea se circumscrie numai actelor juridice.
Nu pot fi revocate pe calea acţiunii pauliene:
- actele care privesc drepturile nepatrimoniale;
- actele care privesc drepturile patrimoniale care presupun o apreciere subiectivă a debitorului (de exemplu
renunţarea debitorului de a solicita revocarea judiciară a unie donaţii pntru ingratitudinea donatarului);

78
 - actele referitoare la drepturi patrimoniale neurmăribile (insesizabile); prin excepţie pot fi atacate actele
referitoare la întreţinere prin care debitorul îşi asumă obligaţie excesivă;
- actele prin care debitorul angajează alte datorii cu scopul de a diminua gajul general al creditorilor săi;
- actele prin care se cere partajul unei succesiuni; (creditorii pot exercita dreptuol de opoziţie prin participarea la
partaj pentru a nu se face în frauda sa).
3. Condiţii de exercitare
Pentru a exercita acţiunea pauliană este necesar să fie întrunite următoarele condiţii:
- creanţa să fie certă, lichidă şi exigibilă.
Art. 1563 din Codul civil arată că creanţa trebuie să fie certă. Condiţia referitoare la caracterul exigibil şi lichid la
creanţei trebuie să fie îndeplinităla data pronunţării hotărârii judecătoreşti, pentru că acţiune pauliană tinde să repare
un prejudiciu realizat prin actul fraudulos încheiat de debitor, ori se poate discuta de existenţa prejudiciului doar
atunci când datoira este certă lichidă şi exigibilă.
- creanţa trebuie să fie anterioară încheierii de către debitor a actului a cărei opozabilitate se solicită; aceastră
cerinţă trebuie să fie dovedită de creditor şi el poate uza de orice mijloc de probă
- creanţa nu trebuie să fie confirmată de un titlu executoriu; titlul executoriu care confirmă existenţa creanţei
certe lichide şi exigibile este necesar doar atunci când creditorul cerer executarea silită a obligaţiei. El poatre recurge la
acţiune pauliană cu scopul de a obţine revocarea actelor juridice încheiate de debitor în scopul de a-şi crea o stare de
insolvabilitate, astfel ca executarea silită pornită de creditor să nu se poată realiza.
- actul atacat să fi fost încheiat în fraudarea drepturilor creditorului, să-i fi cauzat un prejudiciu;
Acţiunea pauliană are caracter subsidiar – poate fi exercitată numai dacă creditorul, urmărind bunurile debitorului
stabileşte că acesta este insolvabil şi deci se află în imposibilitatea realizării creanţei.
Actul a cărei revocare se cere trebuie să producă o însărăcire a debitorului, care pune în pericol grav starea sa de
solvabilitate. De plidă se susţine în literatură că actul debitorului de a renunţa la o moştenire solvabilă care l-ar scoate
pe debitor din starea de insolvabilitate poare fi atacat de creditor pe calea acţiunii pauliene, Susţinerea este dedusă
din dispoziţiile art. 1122 din Codul civil care prevăd: „creditorii succesibulului care a renunţat la moştenire în frauda lor
pot cere instnţei revocarea renuţării în ceea ce-i priveşte, însă numai în termen de 3 luni de la data de la care au
cunoscut renunţarea. Admiterea acţiunii în revocare produce efectele acceptării moştenirii de către succesibilul debitor
numai în privinţa creditorului reclamant şi în limita creanţei acestuia”
Nu trebuie dovedită insolvabilitatea când debitorul este în stare de falimentul pentru că semnifică insolvabilitate
notorie.
Acţiunea pauliană este inadmisibilă când insolvabilitatea se datorează unui caz fortuit intervenit ulterior încheierii
actului atacat.
- frauda debitorului;
Noţiunea de fraudă a creat controverse în literatură. Prin fraudă se înţelege că debitorul şi-a dat seama că prin actul
pe care îl încheie îşi provoacă sau agravează insolvabilitatea.
Cu referire la înţelesul termenului de fraudă, în litwratura juridică de specialitate, au fost exprimate două opinii:
- opinia restrictivă potrivit căreia prin faraudă se înţelege în mod strict intenţia manifestă a debitorului de a cauza
un prejudiciu creditorului său prin avcul încheiat;
- opinia extensivă potrivit căreia prin termenul de frasudă se înţelege simpla cunoaştere a debitorului a împrejurării
că încheierea actului îi aduce u n prejudiciu creditorului;
- complicitatea terţului la fraudarea creditorului;
Există complicitate atunci când terţul a cunoscut faptul că prin închierea actului juridic dintre el şi debitor se
cauzează un prejudiciu creditorului. Necesitatea compicităţii rezultă din conţinutul art. 1562 alin 2. din Codul civil.
Complicitatea terţului trebuie tratată diferit după cum actul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros.nu se pu ne în
discuţie această condiţie.
Condiţia este cerută atunci când prin acţiunea pauliană se solicită revocarea unui act cu titlu oneros încheiat de
debitor cu un terţ.
Complicitatea terţului dobânditor reprezintă atitudinea lui. El trebuie să fi avut reprezentarea că actul încheiat cu
debitorul îl prejudiciază pe creditor şi din motive de echitate se impunea ca terţul să restituie bunul. Dacă terţul
dobânditor al unui bun al debitorului înstrăinează bunul dobândit, subdobânditorul cu titlu gratuit, va suporta
consecinţele revocării a actului încheiat cu terţul potrivit principiului “resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis”,
indiferent de reaua sau buna sa credinţă.

79
 Dacă subdobânditorul a dobândit bunul cu titlu oneros se face distincţie între subdobânditorul de bună-credinţă –
care va păstra bunul fiind apărat de buna sa credinţă, dar terţul va restitui preţul acestuia. Subdobânditorul de rea-
credinţă va restitui bunul, el cunoscând că actul încheiat cu debitorul aduce atingerere drepturilor creditporului.

4. Efectele acţiunii pauliene

Efectelec acţiunii pauliene trebuie analizate din mai multe perspective:
- raportul dintre creditor şi terţul care a încheiat actul fraudulos – actul încheiat va fi declarat inopozabil faţă de
creditor, fiind lipsit de efecte juridice.
Dacă prin actul încheiat s-a înstrăinat un bun, creditorul reclamant va putea urmări silit bunul, actul înstrăinării
faţă de el neavând nici un fel de efecte.
Hotărârea judecătorească va produce efectul indisponibilizării bunului şi măsură va fi supusă formalităţilor de
publicitate imobiliară.
Dacă treţul dobânditor a înstrăinat la rândul său bunul, actul leste lovit de nulitate, la cererea creditorului (art.1565
din Codul civil)
Terţul dobânditor are un drept de opţiune, fie va putea să păstreze bunul dacă va plăti creditorului o sumă care va
reprezenta valorea prejudiciului suferit de el, fie va abandona bunul în mîna creditorului.
- raportul dintre părţile actului fraudulos
Faţă de creditor, actul încheiat de debitor cu terţul dobânditor nu este opozbil, deci nu produce efecte, dar în
raport cu părţile care l-au încheiat el va continua să existe.
Astfel, valoarea înstrăinată, urmare a acţiunii pauliene, nu se întoarce în patrimoniul debitorului, ci revine
creditorului, iar excedentul revine terţului dobânditor. Revocarea actului se va face în limitele necesităţii dreptului de
creanţă al creditorului. Dacă terţul a dobândit bunul cu titlu gratuit, va fi obligat sa-l restituie.
Faţă de debitor, actul atacat în cadrul acţiunii pauliene va rămâne valabil şi îşi va produce efectele şi în raporturile
sale cu terţul. Lucrul se întoarce în patrimoniul debitorului printr-o ficţiune, ceea ce excede nevoilor de plată a
creditorului aparţine definitiv terţului.
Terţul, în virtutea faptului că actul dintre el şi debitor rămâne valabil, are o acţiune în regres împotriva acestuia .
Acţiunea în regres se întemeiază pe garanţia de evicţiune pe care o datora debitorul.
Faţă de ceilalţi creditori ai debitorului, admiterea acţiunii pauliene nu produce nici un efect, având caracter
individual.
- raporturile dintre creditor şi creditorii proprii ai terţului
Când creditorul urmăreşte bunul înstrăinat în natură, el nu va intra în conflict cu creditorii chirografari ai terţului.
Când bunul înstrăinat este gerfat de o garanţie reală în favoarea unui creditor al terţului, garfanţia reală îi este
opozabilă. În această situaţie creditorul va fi plătit cu prioritate din preţul bunului care a făcut obiectul actului atacat
prin acţiunea pauliană.

4. Natura juridică
Acţiunea pauliană este o acţiune personală şi în inopozabilitaea actului încheiat de debitor în fraudarea
creditorului, exercitată în temeiul unui drept propriu şi care tinde să repare prejudiciul încercat de creditor prin actul
fraudulos încheiat de debitorul său.
Acţiunea pauliană se deosebeşte fundamental de acţiunea oblică :
1. acţiunea pauliană are caracter individual întrucât profită doar creditorului care o exercită.
2. pârâtul nu poate opune excepţiile pe care le putea opune debitorului, deoarece creditorul o exercită în nume
personal.

8.3. Garanţiile personale

În categoria garnaţiilor persoanel se înscriu fidejusiunea şi garanţiile autonome: sc risoarea de geranţie şi scrisoarea
de confort.
Fidejusiunea este eglementată în art. 2280-230 din Codul civil şi garanţiile autonome la art, 1321-1322 din Codul
civil.

80
 8.3.1. Fideiusiunea
1. Noţiune: fideiusiunea (cauţiunea) este contractul prin care o parte, fidejusorul, se obligă faţă de cealaltă parte,
care are înrt-un alt raport obligaţional caliatateae ceditor, să execute cutitlu gratuit sau în schimbu unei remuneraţii
obligaţia debitorului dacă acesta nu o execută (art. 2280 sdin codul civil).
Fidejusiunea are natură contractuală, debitorul obligaţiei garantate nu este parte în contractul de fieiusiune.
Perfectarea contractului de fideiusiune se poate realiza şi fără acceptul sau chiar împotriva debitorului obligaţiei
garantate.
Fidejusiunea poate fi
- convenţională
- legală
- judiciară
Fidejusiunea este convenţională când opţiunea încheierii ei aparţine debitorului şi creditorului.
Fidejusiunea este legală atunci când un text de lege impune debitoruluisă aducă un fiediusor. De exemplu în cazul
constituirii unui uzufruct, în absenţa unei stipulaţii contrare este obligat să aducă o garanţie pentru îndeplinirea
obligaţiilor sale.
Fideiusiunea judiciară este aceea în care instanţa dispune în sarcina debitorului obligaţia de a aduce un fideiusor.
De exemplu, atunci cânsd o parte în procesul civil este obligată să aducă o cauţiune. Fiecare dintre formale de
fideiusiune are natură convenţională ia r fideiusorul trebuie să fie o persaoană solvabilă.
În Codul civil se vorbeşte şi de fideiusiunea asimilată în art. 2292 care dispune: „în cazul în care o parte se angajază
faţă de o altă parte să acorde un împrumut unui terţ, creditorul acestui angajament este considerat fideiusor al
obligaţiei de restituire a împrumutului”.
2. Caracterele contractului de fideiusiune
Contractul de fideiusiune are următoarele caracterele juridice:
- contract solemn pentru că trebuie încheiat sub forma înscrisului autenticsau sub semnătură privată, norma care
regelemntează forma lui este imperativă;
- contract esenţialmente unilateral implică în mod univoc obligaţşia fideiusorului;
- contract cu titlu gratuit sau oneros după cum fideiusorul pretinde sau nu o remneraţie;
- contract accesoriu pentru că însoţeşte şi garantează o obligaţie principală;
Din caracterului accesoriu al fidejusiunii rezultă următoarele consecinţe:
- fideiusiunea are aceeşi soartă ca şi obligaţia principală;
- întinderea fideiusiunii – nu poate fi mai mare decât obligaţia pe care o garantează;
- fideiusiunea nu poate exista decât prentru o obligaţie valabilă;
3.Condiţii privind persoana fidejusorului
Persoana fideiusoruli treuie:
- să aibă capacitatea deplină de exerciţiu;
- să fie o persoană solvabilă;
Dacă fideiusorul devine insolvabil este obligat să aducă alt fideiusor.
4. Efectele fidejusiunii
Efectrele contractului de fideiusiune trebuie analizate din mai multe perspective:
- efectele fidejusunii în raporturile dintre fideiusor şi creditor;
- efectele fideiusiunii în raporturile dintre fideiusor şi debitor;
- efectele dintre cofideiusori;
a. Efectele fideiusiunii în rapoturile dintre fideiusor şi creditor rezultă din contractul de fidejusiune, fideiusorul va
executa prestaţia debitorului când acesta nu oexecută, obligaţia fidejusorului are caracter subsidiar şi accesoriu. Din
caracterul accesoriu al obligaţiei fideiusorului rezultă următoarele consecinţe, el poate opune creditorului două
excepţii personale specifice:
1. beneficiul de discuţiune: fidiusorul poate cere creditorului să urmărească pe debitorul principal şi dacă nu-şi
poate îndestula creanţa de la acesta să-l urmărescă pe el ca şi garant al obligaţiei
2. beneficiul de diviziune: dacă sunt mai mulţi fidejusori, cel urmărit poate cere creditorului să-i urmărească şi pe
ceilalţi fideiusori, ei garantând împreună creanţa.
b. Efectele fideiusiuni în raporturile dintre fideiusor şi debitor

81
 Când fideiusorul a plătit datoria are acţiune în regres împotriva debitorului principal. Fidejusorul are la dispoziţie
două acţiuni:
- o acţiune personală întemeiată pe gestiunea de afaceri sau mandat; acţiunea se întemeiază pe mandat atunci
când a făcut plata cu acceptul debitorului şi el are drept să-i fie restituite toeter cheltuielile ocazionate de plată,
capital, dobânzi şi cheltuieli aferente; atunci când fideiusorul a lpătpt fără încunoştiinţarea debitorului, în baza gestiunii
de afaceri, el are drept să-i fie restituite doar ceea de plătit sau ceea ce ar fi plătit şi debitorul;
- acţiune subrogatorie întrucât prin plată s-a subrogat în drepturile creditorului plătit.
Fidejusorul pierde dreptul la acţiune:
- dacă a plătit fără să fi fost urmărit, fără a-l fi încunoştinţat pe debitor când acesta avea mijloace pentru a le opune
creditorului : compensaţia, prescripţia plăţii;
- a plătit fără să-l încunoştinţeze pe debitor, iar acersta ăplăteşte a doua oară;
El are o acţiune împotriva creditorului pentru plata nedatorată dacă nu l-a încunoştiinţat pe debitor şi acesta a făcut
plata a doua oară.
Regresul anticipat poate fi exerciat de către fideiusor înainte ca el să fi achitat creditorului datoria debitorului şi are
caracter excepţional. Poate fi exercitat în temeiul art. 2312 din Codul civil: când debitorul este insolvabil, fideiusorul
este următirit în justiţie pentru plată, debitorul s-a oblihat să-l libereze de garanţie, dar termenul a expirat, debitorul a
înregistrqat pierderi din culpă proprie şi fideiusorul suportă riscuri mult mai mari decât atunci când s-a obligat.
c. efectele fidejusiunii între cofidejusori
– când un fidejusor a plătit singur datoria are drept de regres contra celorlalţi garanţi pentru porţiunea ce priveşte
pe fiecare.
Cofideiusorul care a dăcut plata are la dispoziţie o acţiune persoanlă întemiată pe gestiunea de afaceri împotriva
cofideiusorilor sau o acţiune subrogatorie.
5. Stingerea fideiusiunii
Stingerea fideiusiunii se poate face pe cale accesorie ca urmare a stingerii obligaţiei garantate prin: darea în plată,
novaţia, remitere de datorie, comensaţiesau confuziune.
Fideiusiunea se poate stinge şi pe cale indirectă prin plata făcută de debitor sau prin alte moduri prevăzute de
lege: compensaţie, confuziune, remiterea de datorie, darea în plată acoradte de creditor fiedeiusorului. Se mai poate
stinge şi prin decesul fideiusorului, revocarea unilaterală a fideiusiunii când a fost dată pentru garantarea obligaţiilor
viitoare sau nedeterimnate ori pe o perioadă nedeterminată.
Pe cale indirectă se mai poate stinge lipsa de diligenţă a creditorului în urmărirea debitorului principal, pentru
pierdea beneficiului subrogasţiei când creditorul din propria culpă a pierdut sau limitat anumite garanţii, prin înceterea
funcţiior deţinute de debitor.

8.3.2. Garanţiile autonome

Din categoria garanţiilor autonome fac parte scrisoarea de garanţie şi scrisoarea de confort pe care Noul Cod civil le
reglemntează în art. 2321-2322.

a. Scrisoarea de garanţie

1. Noţiune: scrisoarea de garanţie este angajamentul irevocabil şi necondiţionat prin care o presoană, denumită
emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane denumită ordonator, în considerarea unui raport obligaţional
preexistent, dar independent de acesta să plătească o sumă de bani unei terţe persoane, denumite beneficiar, în
conformitate cu termenii angajamerntului asumat (art. 2321 din Codul civil).
2. Caracterele juridice ale scrisorii de garanţie
Scrisoarea de garanţie prezintă următoarele caractere juridice:
- caracterul convenţional - este un contract unilateral dintre emitent în calitate de debitor şi benefuciar în calitate
e creditor. Odonatorul nu este parte în contract. Rolul scrisorii de garanţie este de a garanta executarea obligaţiei de
către ordonator faţă de beneficiar.
- carater autonom – emitentul nu de obligă să plătească datoria debitorului, ci el va a vea o obligaţie nouă
independentă de cea rezultată dintre ordonator şi beneficiar. Emitentul va putea fi obligat la plata unei sume de bani
şi nu a obligaţiei asumate de debitor.

82
 - caracterul necondiţionat – scrisoarea de garanţie trebuie executată la simpla cerere a beneficiarului, fără
îndeplinirea vreunei formalităţi;
- caracterul irevocabil – emitentul nu are posibilitatea de a retrage unilateral garanaţia înainte de expirarea
termenului de valabilitate a scrisorii de garanţie.
3. Efectele scrisorii de garanţie
Efectela scrisorii de geranţie sunt următoarele:
- obligaţia emitentului de a executa plata sumei de bani datorate la simpla cerere a beneficiarului;
- dreptul de regres împotriva ordontorului;
- dreptul de regres al ordonatorului împotriva beneficiarului care a excutat abuziv scrisoarea de garanţie primind
o plată nedatorată;
- dreptul de regres al ordonatorului împotriva emitentului se naşte atunci când emitentul a plătit în mod abuziv,
deşi, cereea de executare a beneficiarului era tardivă şi emitentul a procedat la debitarea contului ordoantorului;
4. Stingerea scrisorii de garanţie
Scrisoarea de garanţie se stinge:
- pe cale principală prin mijloacele de stingere a obligaţiilor civile;
- prin împlinirea termenului de valabilizate;
- formularea de către beneficiar a unei cereri abuzive sau vădit frauduloase de executare de către beneficiar;

b. Scrisoarea de confort
1. Noţiune: Scrisoarea de confort este acel angajament irevocabil şi autonom prin care emitentul îşi asumă o
obligaţie de a face sau a nu face, în scopul susţinerii unei alte alte persoane, denumită debitor, în vederea executării
obligaţiilor acesteia faţă de creditorul său ( art. 2322 din Codul civil).
2. Caractere juridice
Scrisoarea de confort are următoarele caractere juridice:
- caracterul convenţional – scrisoarea de confort este un contract unilateral în care emitentul are calitatea de
debitor al obligaţiei de a face sau a nu face, iar beneficiarul are calitatea de creditor;
- caracterul autonom – rezultă din faptul că emitentul nu se obligă la să execute obligaţia debitorului principal, ci se
obligă să execute o prestaţie de a face sau a nu face determinată;
- caracterl irevocabil – rezultă din conţintul dispoziţiilor legale şi semnifică faptul că emitentul nu are posibilitatea
de a retrrage unilateral angajamentul dat creditorului;
3. Efectele scrisorii de confort
Scrisoarea de confort produce următoarele efecte:
- obligaţia emitentului la plata daunelor-interese când nu şi-a executat obligaţia asumată faţă de creditor şi
debitorul obligaţie principale nu a executat obligaţia asumată faţă de creditor;
- dreptul de regres al emitentului care se exercită împotriva debitorului care nu şi-a executat obligaţia asumată şi
se poate întemeia pe gestinea de afaceri sau pe contractul dintre el şi debitor;
4. Stingerea scrisorii de confort
Stingerea scrisorii de confort are loc numai pe cale principală datorită caracterului autonom, prin mijloacele dec
stingere a oricărei obligaţii.

83
 8.4. Garanţiile reale

Sunt garanţii reale dreptul de gaj special şi ipoteca. Ele sunt drepturi constituite asupra unor bunuri determinate
mobile şi imobile ale debitotrului sau ale unui terţ şi conferă creditorului garantat anumite drepturi.

8.4.1. Privilegiile

1.Noţiune: privilegiul reprezintă dreptul unui creditor de a fi plătit cu prioritate în raport cu alţi creditori, datorită
calităţii creanţei sale.
Privilegiile sunt cauze de preferinţă acordate de lege unor creduitori în considerarea creanţei lor.
Privilegiile sunt reglemantate în 2333-2342 din Codul civil.
2. Caracterele juridice
- privilegiile sunt simple cauze de preferinţă, creditorul privilegiat are dreptul de fi plătit cu prioritate în raport cu
alţi creditori
- privilegiile pot rezulta numai din lege;
- privilegiile au carfacter accesoriu;
3. Opoza bilitatea privilegiilor
Privilegiile pot deveni opozebile terţilor fără să fie înscrierea lor în registre de publicitate (art. 2334 din Codul civil);
De la regula de mai sus există două excepţii:
- în raport cu o ipotecă mobilară privilegiul devine opozabil numai dacă qa fost înscris în arhiva electronică de
garanţii înaitea ca ipoteca să fidevenit perfectă;
- în raport cu o ipotecă imobilară privilegiul devine opozabil numai dacă a fost înscris în cartea funciară înaitea
ipotecii;
4. Concursul dintre creditorii privilegiaţi, şi dintre ei şi alţi creditori
- a. creditorul privilegiat este preferat în raport cu creditorul chirografar;
- b. creditorii beneficiari ai unor privilegii generale asupra tuturor mobilelor sau imobilelor, ordinea lor de preferinţă
se stabileşte conform art. 563 din Codul de procedură civilă; dacă creanţele au acelaţi rang şi aceiaşi ordine de
preferinţă , suma se repartizhează între creditori proporţional cu valoarea creanţei sale;
- dacă există concurs între creditorii beneficiari a unor preivilegii speciale, va fi preferat cel al vânzătorului pentru
plata preţului ;
5.Concursul dintre creditorii privilegiaţi şi cei beneficiari ai altor garanţii reale
- creditorii cheltuieluilor de judecată, sau ai cheltuielilor de executare silită, pentru conservarea bunurilor ori ai
altor cheltuieli comunesunt preferaţi celor care garantate cu un drept de gaj sau de ipotecă;
- titularii unor privilegii specialesunt preferaţi celor care au drept garanţii un drept de gaj sau ipotecă;
6. Stingerea privilegiilor
Privilegiile se sting pe cale accesorie prin stingerea creanţei şi pe cale principală indiferent de creanţa garantată se
stinge privilegiul special prin înstrinarea, pieirea sau transformarea bunului care a conferit creanţei o calitate ce a
justificat ra ngul de preferinţă.

8.4.2. Ipoteca

1. Noţiune şi reglementare:
Ipoteca este dreptul real accesoriu care are ca obiect un bunuri imobile sau mobile ale debitorului sau al altei
persoane, fără deposedare, care conferă creditorului ipotecar dreptul de a urmări imobilul în stăpânirea oricui s-ar afla
şi de a fi plătit cu prioritate faţă de ceilalţi creditori din preţul acestui bun.
Ipoteca este o garanţie reală imobiliară şi mobiliară care se constituie fără deposedarea constituitorului, dar care
conferă creditorului garantat dreptul de urmărire şi preferinţă.
Ipoteca este regelementată în art. 2343-2479 din Codul civil.
Art. 2343 din Codul civil dispune: „ipoteca este un drept real asupra mobilelor sau imobilelor afectaqte executării
unei obligaţii”

84
 2. Caractere juridice:
- ipoteca este un drept real asupra unui imobil sau mobil care conferă atributul de urmărire şi preferinţă; în
virtutea acestor prerogative creditorul ipotecar poate urmării şi valorifica bunul în mâinile oricărei persoane se va afla
(art. 2345 şi art. 2360 din Codul civil) şi de a-şi realiza creanţa în mod prioritar în raport cu alţi creditori (art. 2345 alin 2
din Codul civil);
- dreptul real accesoriu înterucât nu are existenţă de sine stătătoare, ci garanteză o obligaţie civilă, garantează un
drept de creanţă care are caracter principal şi de aceea transmiterea dreptului garantat face să se treansmită şi
ipoteca;
În literatura de specialitate s-au purtat discuţii dacă ipoteca poate sau nu poate fi transmisă separat de dreptul de
creanţă pe care-l garantează. S-au formulat mai multe opinii. Opinia majoritsră este favorabilă transmiterii şi se
concretizează prin cesiunea ipotecii sau renunţare la ipotecă.
- ipoteca este indivizibilă fiindcă imobilul sqau mobilul este afectat în întregime pentru garantarea creanţei,
indiferent că acesta are o valoare inferioară sau dacă a fost creanaţa a fost stinsă parţial sau a fostg divizată; ipoteca
prin natura ei este indivizibilă indiferent de divizibilitatea creanţei;
3. Bunuri care pot fi ipotecate
Din conţinutul dispoziţiilor legale care rebglementează iopteca rezultă că se poate constitui asupra oricărui bun
mobil sau imobil. Se poate constutui ipotecă şi asupra unui mobil accesoriu al unui imobil. Poate constitui obiect al
ipotecii şi drepturile de creanţă cu execepţia celor intuitu persone. Pot constitui obiect al ipotecii universalităţi de
bunuri, bunuri determinate sau determinabile, corporqale sau incorporale cum sunt creanţele.
Nu pot constitui obiect al dreptului de ipotecă bunurile inaliena bile sau insesizabile.
4. Intinderea ipotecii
În principiu ipoteca se întinde asupra unui anumit bun sau universalităţi de bunuri în totalitatea lor.
Pot exista situaţii în care ipoteca să se extindă chiar şi asupra unor bunuri decât cele pentru care ea s-a înfiinţat.
Extinderea ipotecii poate opera în următoarel cazuri:
- extinderea ipotecii nudei proprietăţi în cazul când s-a stins dezmembrământul ce grefa asupra
bunului;
- extinderea ipotecii prin accesiune;
- extinderea ipotecii asupra produselor;
În unele situaţii prevăzute de lege ipoteca încetează să mai grefeze un bun atunci când se strămută si se va
exerciat asupra altui bun:
- dacă bunul grevat a fost deteriorat sau a pierit indemnizaţia de asigurare sau suma ce va fi primită ca
despăgubire va fi afectată plăţii cu prioritate a creanţei ipotecare;
- ipoteca grevată asupra unei cote părţi dintr-o coproprietate în urma partajării sau a altui act translativ
dedreturi, constutuitorul păstrează vreun drept asupra unei părţi din bun ipoteca es strămută asupra acelei părţi;
5. Felurile ipotecii
a. După cum se constituie asupra unui bun sau universalităţi de bunuri iotecile pot fi: generale şi speciale.
b. După cum bunurile asupara cărora se constituie sun mobile sau imobile ipotecile pot fi: mobiliare şi imobilare.
c. După izvorul lor ipoteciloe pot fi: convenţionale şi legale.
6. Ipoteca convenţională
Ipoteca convenţională se constituie prin contractul încheiat între creditor şi constituitor.
Pentru a produce efecte se impune ca să fie întrunite următoarele condiţii de fond şi formă
1. Condiţii de fond:
a. Condiţii care vizează persoana creditorului şi cea a constituitorului:
- identificarea celor două subiecte (art. 2372 din Codul civil)dub sancţiune nulităţii absolute;
- constiutuitorul să aibă capacitate deplină de exerciţiu;
b. Condiţii care vizează creanţa garantată:
- contractul de ipotecă trebuie să conţină elemente suficiente pentru a se determina în mod rezonabil suma pentru
care este constituită ipoteca, cauza obligaţiei garantate, faptul generator, act juridic sau fapt juridicîn sens restrâns
(art. 2372 din Codul civil);
c. Condiţii care privesc bunul ipoecat:
- relaţii privind dreptul constituitorului dacă este afectat de o condiţie rezolutoriesau un drept anulabil;

85
 - dacă ipoteca vizează un bun viitor sau un bun al altuia, ipoteca va produce efecte numai în momentul intrării
bunului în patrimoniul constituitorului;
2. Condiţii de formă:
Contractul de ipotecă este un contract solemn fiind supus respectării anuitor cerinţe de formă sub sancţiunea
nulităţii absolute:
- dacă ipoteca este imobiliară contractul se încheie valabil în formă autentică;
- dacă ipoteca este mobiliară contractul se încheie valabil sub forma înscrisului autentic sau înscris sub
semnătură privată;
De la regulile ede mai sus există două excepţii:
- dacă ipoteca se referă la instrumente financiare, ea se constituie în mod valabil potrivit regulilor peieţei pe care
acestea se tranzacţionează;
- dacă se referă la la acţiuni sau părţi sociale ale unei societăţi comerciale, ea se constituie în conformitate cu
disoziţiile legii speciale care reglmentează funcţionarea respectivei entităţi juridice;
7. Ipoteca legală
Ipoteca legală se naşte prin efectul legii şi este întâlnită în materie imobiliară.
Cazuri de ipotecă legală:
Cazuri prevăzute de art. 2386 din Codul civil:
- ipoteca vânzătorului asupra bunului vândut pentru plata preţului;
- ipoteca promitentului achizitor pentru neexecutarea promisiunii de a contracta având ca obiect un imobil
înscris în cartea funciară, pentru restituirea sumelor plătite în contul acestuia;
- ipoteca celui care a împrumutat o sumă de bani pentru dobândirea unui imobil, pentru garantarea
împrumutului dobândit;
- ipoteca celiu care a înstrăinat un imobil în schimbul întreţinerii, asupra imobilului pentru plata rentei în bani
corespunzătoare a întreţinerii neexecutate;
- ipoteca coproprietarilor pentru plata sultelor sau a preţului datorat de coproprietarul adjudecatar al imobilului
ori pentru garantarea creanţei rezultând din evicţiune asupra imobilelor ce au revenit coproprietarului ţinut de o
asemenea obligaţie;
- ipoteca arhitecţilor şi antreprenorilor care au convenit cu proprietarul să edifice, să construiască sau să repare
un imobil, asupra imobilului pentru garantarea sumelor datorate;
- ipoteca legetarilor cu titlu particualar, asupra imobilelor dn moştenire cuvenite celui obligat la executarea
legetului, pentru plata acestuia;
Alte cazuri de ipoteci prevăzute de lege:
- ipoteca autorului de bună-credinţă asupra imobilului pentru plata indemnizaţiei datorate de proprietarul care
invocă accesiunea (art. 591 din Codul civil);
- ipoteca proprietarului iniţial asupra imobilului pentru plata preţului acestuia de către autorul lucrării (art. 592
din Codul civil);
- ipoteca uzufructuarului asupra imobilului grevat (art. 747 din Codul civil);
- ipoteca gerantului asupra imobilului gerstului pentru restituirea cheltuielilor efectuate (art. 1337 din Codul
civil);
- ipoteca antreprenorului asupra lucrării efectuate până la achitarea preţului (art. 1869 din Codul civil);
8. Publicitatea ipotecii
a. Publicitatea ipotecii imobiliare
Ipoteca asupra unui bun imobil se înscie în cartea funciară.
Pe cale de excepţie ipoteca asupra chiriilor şi arenzilor produse de un imobil, deşi are natură mobiliară, seînscrie în
cartea funciară.
b. Publicitatea ipotecii mobiliare
Publicitatea ipotecii imobiliare se realitează prin înscrierea în Arhiva Elecrtonică de Garanţii Reale Mobiliare, dacă
prin alte dispoziţii nu se prevede altfel (art. 2413 din Codul civil).
De la aceată regulă există excepţii:
- publicitatea asupra conturilor deschise se realizează prin înscriere la arhivă sau prin controlul asupra contului;
controlul este posibil când creditor este banca la care este deschis contul;
- publicitatea instrumntelor financiare se face potrivit legii undec se tranzacţionează sau se transferă instrumentul;

86
 - publicitatea supra unei crea nţe garantate cu i ipotecă se înscieşi în cartea funciară;
Ipoteca devine opozabilă după realizarea publicităţii ei.
9. Efectele ipotecii
Efectele generate de ipotecă între creditorul ipotecar şi constituitorul ei sunt reglementate de Codul civil, ele
pretentâd anumite particularităţi după cum ipoteca este mobilară sau imobiliară. Putem distinge între efectele
comune şi cele specifice.

Efectele produse în raporturile dintre creditor, debitor şi constituitor

a. Efecte comune ipotecilor imobiliare şi mobiliare:
- constituitorul îşi păstrează toate prerogetivele conferite de dreptul său de proprietate asupra bunului;
- creditorul garantat este îndreptăţit să obţină daune-interese de la proprietarul bunului grefat petru prejujdiciile
suferite prin distrugerea, deteriorarea sau diminuarea valorii bunului;
b. Efecte specifice ipotecii imobiliare
- în favoarea constituitorului se consideră că operează o clauză prin care el este îndreptăţit la posesia şi culegerea
fructelor şi veniturile bunului;
c. Efecte specifice ipotecii mobiliare
- constituitorul poate obţine printr-o solicitare scrisă o declaraţie de la creditor referitoare la valoarea rămasă din
creanţă (art. 2397 din Codul civil);
- creditorul este obligat să comunice debitorului în termen de 15 zile de la solicitarea acestuia scrisă o declaraţie
prin care să indice suma rămasă a fi garantată prin ipotecă (art. 2397 din Codul civil);
- debitorul poate obţine în mod gratuit o declaraţie de la la fiecare 6 luni privitoare la bunurile grevate şi suma
rămasă (art. 2397 din Codul civil);
- creditorul are drept să inspecteze bunul ipotecat, fără să stânjenească activitatea celui care deţine bunul (art.
2394 din C odul civil);
- creditorul are dreptul de a-ţi însuşi produsele bunului în contul datoriei )art. 2395 din Codul civil);
- dreptul la exigibilitatea anticipată a creanţei când constată că posesorul bunului nu-l întreţine corespunzător sau
în alte situaţii care ar putea face dificilă sau imposibilă executarea ipotecii (art. 2396 din Codul civil);
- dreptul creditorului la realizarea creanţei ipotecare în sensu de a putea percepe şi obţine capitalul, dobâzile şi
celelalte sume pe care le produce (art. 2405 din Codul civil);
- creditorul are dreptul să obţină plata integrală a creanţei chiar dacă valoarea ei este superioară celei ipotecare
(art. 2408 din Codul civil);
- creditorul ipotecar are dreptul să încuviinţeze constituitorului să preceapă el la scadenţă capitalul ţi celelalte sume
cuvenite în temeiul creanţei ipotecate (art. 2406 din Codul civil);
- creditorrul şi constituitorul sunt îndreptăţiţi să introducă acţiuni împotriva debitorului creanţei ipotecate;
- creditorul are obligaţia de a-l înştiinţa pe constituitor despre împrejurarea că debitorul nu-şi execută creanţa şi de
a-l acţiona în justiţie;
Efectele în raporturile dintre creditorul ipotecar şi terţul dobânditror la bunului:
Problema se poate pune atunci când constituitorul a înstrăinat bunul şi debitorul nu execută o bligaţia. În această
ipoteză terţul dobânditor are două alternative:
- achită el însuşi creanţa şi păstrează bunul; el are un drept de regres împotriva constituitorului;
- nu achită creanţa şi bunul este urmărit silit de creditorul ipotecar;
Efectele între raporturile cu alţi creditori
Problema se poate pune atunci când asupra aceluiaşi bun s-au stabilit mai multe ipoteci sau când creditorul
ipotecar vine în concurs cu un creditor chirografar. Situaţiile amintite sunt guverante de următoarele reguli:
- cel care a înscris mai întâi ipoteca are rang preferenţial în raport cu cel care a înscris-o ulterior;
- creditorul ipotecar are rang ptreferenţial superior creditorului chirografar;
De la aceste reguli există următoarea excepţie: dacă ipoteca are rang preferenţial stabilit printr-o dispoziţie legală,
indiferent de rangul ei, este preferată la executare.
10. Transmiterea ipotecii
Transmiterea ipotecii se poate face pe cale accesorie sau pe cale principală

87
 a. Transmiterea ipotecii pe ale accesorie se realizează prin transmiterea creanţei care se face cu garanţia constituită
după regula accesorium sequitur principale.
b. Transmiterea pe cale principală se poate face prin cesiunea ipotecii însăşi sau cesiunea ranguli ipotecii.
Cesiunea rangului ipotecii reprezinţă operaţiunea juridică prin care doi creditori ipotecari ai aceluiaşi debitor
stabilesc prin voinţă comună schimbarea rangului ipotecilor lor.
Cesiunea dreptuluii de ipotecă este operaţiunea juridică porin care un creditor ipotecar cedează unui creditor
chirografar , ambii fiind creditorii aceluiaşi debitor, ipoteca sa în favoarea celuilalt.
11. Stingerea ipotecii
Stingerea ipotecii poate avea loc pe cale accesorie şi pe cale accesorie principală.
Stingerea ipotecii pe cale accesorie are loc atunci când se stinge obligaţia principală.
Stingerea ipotecii pe cale principală are loc atunci când creditorul devine dobânditorul bunului, în urma confuziunii
când creditorul devine şi proprietarul bunului.
12. Executarea ipotecii
Dacă debitorul nu execută obligaţia garantată se poate urmării silit bunul ipotecat. Pentru declanşarea procedurii
silite trebuieîndeplinite următoarele condiţii.
- creanţa să fie certă, lichidă şi exigibilă;
- crditorul să fie în posesia unui titlu executoriu;
Executarea ipotecii diferă după cum se poartă asupra unui bun imobil sau mobil. Codul civil reglmentează
executarea silită a bunurilor mobile şi imobile.

8.4.3. Gajul special

1. Noţiune
Gajul este o garanţie o garanţie care se constituie prin deposedarea debitorului de bunul grevat, conferind
creditorului un drept de urmărire cât şi undrept de preferinţă.
Gajul este reglementat în art. 2480-2494 din Codul civil.
2. Caracterul juridic ale gajului:
- gajul este o aranţie reală ce conferă titularului său un drept de preferinţă şi de urmărire;
- gajul este o garanţie mobiliară întrucât are ca obiect un bun mobil (art. 2480 din Codul civil);
- gajul este o garanţie convenţionalîntrucât se naşte numai pe cale convenţională; contractul de gaj eastw un
contract real (art. 2481 din Codul civil); contractul de gaj se încheie în formă scrisă.
- gajul este o garanţie accesorie pentru că se constituie pentru garantarea executării unei obligaţii;
- gajul este o garanţie indivizibilă în sensul să indiferent de valoarea creanţei bunul gajat este afectat în întregime
garantării acesteia;
3. Publicitatea gajului
Publicitatea gajului se poate realiza prin:
- deposedarea debitorului (art. 2482 din Codul civil); deţinerea bunului se către creditor trebuie să fie publică şi
neechivocă.Cu acordu lcrditorului psesia bunul ui se poate exerciat şi de un terţ, dar detenţia nu asigură opozabilitatea
decât dacă când s-a primit înscrisul constatator al gajului.
- remiterea sau andosarea titlului, dacă gajul poartă asupra unot titluri negocibile(art. 2482 din Codul civil);
- înscrirerea gajului la arhiva electronică,
4. Efectele gajului
Din contractul de gaj se nasc drepturi şi obligaţii în favoarea creditorului gajist:
a. drepturile creditorului:
- dreptul de retenţie a bunului gajat în conformitate cu care debitorul nu poate solicita restituirea lui până la
executarea obligaţiei garantate;
- dreptul de urmărire a bunului; acţiunea creitorului gajist este reală şi petitorie putând fi îndreptată împotriva
oricărei persoane care deţine bunul; pe cale de excepţie restituirea nu poate fi pretinsă când bunul a fost preluat de un
creditor ipotecar de rang superior sau când preluarea intervine în cazul procedurii exec utării silite sau când terţul
invocă dobândirea dreptului de proprietate ca efect al posesiei de bună-credinţă;
- dreptul ede preferinţă conform căruia creditorul gajist poate fi plătit cu proioritater faţă de alţi creditori din preţul
obţinut din valorificarea bunului gajat;

88
 b. obligaţiile creditorului gajist:
- obligaţia de conservare a bunului gajat;
- obligaţia de a nu folosi bunul şi de a nu-şi însuşi frucctele lui;
- obligaţia de a restitui bunul gajat la achitarea datoriei;
5. Stingerera gajului
Stingerea gajului se poate fece:
- pe cale accesorie – ca urmare a stingerii obligaţiei principale; gajul va mai exista când debitorul a făcut alte datorii;
- pe cale principală prin renunţarea creditorului la dreptul de gaj prin remiterea voluntară a bunului gajat şi prin
decăderea credi torului din dreptul lui când foloseşte sau conservă bunul în mod abuziv;

8.4.4. Dreptul de retenţie

1. Noţiune: dreptul de retenţie este un dreptul real care conferă creditorului (care este debitor al obligaţiei de
restituire sau predare a bunului altuia) posibilitatea de a reţine acel bun în stăpânirea sa şi de a refuza restituirea lui
până când debitorul (creditor al bunului) va plăti datoria ce s-a născut în sarcina lui în legătură cu lucrul respectiv.
Dreptul de retenţie este reglementat în general în art. 2495-2499 din Codul civil.
Referiri la dretul de retenţie por fi regăsite în art. 566 din Codul civil referitor la retenţia fructelr bunului frugifer
până la restiuirea cheltuielior făcute cu producereqa şi culegereqa lor, art. 937 din Codul civil care recunoaşte retenţia
bunuluiposesorului de bună credinţă etc.
Fundamentul dreptului de retenţie îl găsim în existenţa unei legături specialeîntre creanţa creditorului retentor şi
bun.
2. Caracterele juridice ale dreptului de retenţie
- caracterul legal - dreptul de retenţie se naşte din lege;
- caracterul real - dreptul de retenţie este o garanţie reală; în literatura juridică se arată că el nu este o veritabilă
garfanţie, dar asigură creditorului retentor posibilitatea realizării creanţei sale;
- caracteru laccesoriu – nu are o existenţă de sine stătătoare, ci presupune un drept de creanţă pe care-l
garantează;
3. Condiţiile dreptului de retenţie:
- creanţa să fie certă, lichidă şi exigibilă;
- bunul asupra căruia se invocă dreptul de retenţie să fie proprietatea exclusivă a proprietarul - debitor fată de
retentorul bunului al unei prestaţii;
- între lucru şi creanţă să existe o legătură contractuală (contractul de depozit) sau extracontractuală (gestiunea de
afaceri);
- bunul respectiv să fie un bun corporal, mobil sau imobil aflat în stăpânirea retentorului;
4. Atributele şi funcţia de garanţie
- dreptul de retenţie presupune atributul creditorului retentor de a refuza predarea bunului până la executarea
obligaţiei de către creditorului bunului;
- dreptul de retenţie are o funcţie de garanţie a creanţei credjitorului retentor;
- dreptul de retenţie este opozabil debitorului obligaţiei garantate;
- dreptul de retenţie este indivizibil, el va subzista cât va exista conexitatea dintre creanţa creditorului retentor şi
obligaţia debitorului obligaţiei garantate;
5. Stingerea dreptului de retenţie
- dreptul de retenţie se stinge pe cale accesorie prin stingerea obligaţiei garantate
- pe cale principală dreptul de retenţie se stinge: prin pieirea bunului asupra căruia s-a născut sau prin folosirea
abuzivă a bunului de către creitorul retentor

89
 CAP. IX. DINAMICA OBLIGAŢIILOR

9.1. Aspecte introductive

Prin dinamica obligaţiilor înţelegem anumite modificări ce intervin în fiinţa lor, fără a avea ca efect stingerea
acestora în mod definitiv şi ireversibil.
Dinamica obligaţilor se realizează prin:
- transformarea raportului obligaţional;
- transmiterea dreptului de creanţă sau a obligaţiei
Transmiterea obligaţiilor – operaţiunea juridică prin care dreptul de creanţă sau datoria, conţinutul raporturilor
obligaţionale se transmit de la una dintre părţi la o terţă persoană.
Transmiterea vizează subiectul ca element structural la raportului obligaţional.
a. Mijloace de transmitere a dreptului de creanţă adică a laturii active a raportului obligaţional sunt:
- cesiunea de creanţă;
- subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei;
- preluarea datoriei, cesiunea de datorie,cesiunea de contract;

90
 Transformarea obligaţiilor - (operaţiune juridică) – contractul prin care se schimbă unul ori mai multe elemente
structurale ale raporturilor juridice obligaţionale având ca obiect înlocuirea unei obligaţii iniţiale cu o alta.
Transformarea vizează obiectul obligaţiei ca element structural al raportului obligaţional.
Mijlocul de transformare:
- novaţia;

9.2. Mijloace de transmitere a obligaţiilor

9.2.1. Cesiunea de creanţă
1. Noţiune.Reglementare
Cesiune de creanţă este contractul prin care un creditor transmite dreptul său de creanţă cu titlu oneros sau
gratuit altei persoane.
Cesiunea de creanţă este regelmenată de în mod general în art. 1566-1586 din Codul civil. Art.1566 defineşte
cesiunea de creanţă: „ esiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanţă
împotriva altei persoane”. Codul civil facwe referiri paractice la instituţia cesiunii de creanţă şi în alte articole: în
materia contractului de vânzare cumpărare, art. 1391-1398, art. 1402-1404.
Creditorul transmiţător se numeşte cedent. Terţul dobânditor se numeşte cesionar. Debitorul se numeşte debitor
cedat.
2. Domeniul de aplicare
Cesiunea de creanţă are natură contractuală şi în principiu se pot cesiona orice fel de creanţe.
Nu suntem în prezenţa cesiunii de creanţă atunci când creanţa se transmite universal sau cu titlu universal în cazul
decesului persoanei fizice prin procedura succesunii şi în cazul persoanei juridice prin absorţie, comasare şi divizare.
Nu pot face obiectul cesiunii de creanţă:
- creanţele care sunt declarate de lege netransmisibile;
- creanţelor intuitu personae;
- creanţele având ca obiect altă prestaţie decât plata ueni sume de bani dacă prin efectul transmiterii obligaţia va fi
în mod substanţial mai oneroasă;
- creanţele care au fost declarate de părţi ca fiind netransmisibile;
3. Funcţiile cesiunii de creanţă
În doctrină s-ac relevat că cesiune de creanţă are următoarele funcţii:
- funcţie translativă;
- funcţie de instrument de credit;
- funcţie de garanţie;

4.Condiţii
a. Condiţii generale
Cesiunea de creanţă este un contract care se încheie între cedent şi cesionar şi în consecinţă se cer să fi întrunite
condiţiile de valabilitate pentru orice contract.
Cesiuinea de creanţă cu titlu oneros este un contract consensual încheiat între cedent şi cesionar.
Cesiunea de creanţă cu titlu gratuit constiuie sub aspectul formei, o excepţie de la regulă, în sensul că pentru a fi
încheiată valabil se cere să fie întocmită în formă autentică, fiind o donaţei.
Consimţământ al debitorului cedat nu este necesar.
b. Condiţii speciale:
- acceptarea cesiunii de către debitorul cedat care se poate realiza printr-un înscris cu dată certă (art. 1578 din
Codul civil)..
- notificarea scrisă a cesiunii pe suport de hârtie, în format electronic arătându-se cu claritate identitatea
cesionarului , să se indice în mod rezonabil creanţa cedată şi să se solicite debitorului direct palta creabţei (art. 1578
din Codul civil);
- înscrierea în arhiva electronică trebuie îndeplinită în cazul cesiunii unei universalităţi de creanţe;
Notificarea cesiunii de creanţă produce efecte diferite:
- dacă este făcută de cedent, debitorul trebuie să execute plata direct faţă de cesionar;

91
 - dacă este făcută de cesoinar, debitorul are dreptul să-i ceară dovada scrisă a cesiunii, iar până la comunicarea ei
poate face plata cedentului;
Are valoare de notificare a debitorului cererea de chemare în judecată a debitorului cedat de către cesoinar.
Opotzabilitate cesiunii faţă de terţi se realizează prin aceleaşi mijloace ca şi faţă de debitorul cedat.
Notarea în cartea funciară a cesiunii de creanţă are efect dec realizare a pozabvilităţii cînd este expres prăvăzutră
de lege cum ar de exemplu cesiuinea veniturilor bunului imobil (art. 902 din Codul civil).
5. Efectele cesiunii de creanţă
Efectele cesiunii se produc între cedent şi cesionar, faţă de ferţi şi în czul unor cesiuni succesive ţi faţă de alţi terţi.
a. Efectele cesiunii între cedent şi cesionar
Cesiunea de creanţă produce următoarele efecte:
- transferul creanţei - transmiterea dreptului de creanţă de la cedent la cesionar, transmiterea dreptului de
creanţă se realizează împreună cu totea cu toate garanţiile şi accesoriile etc.
În cazul când garanţia constituită este un drept de gaj asupra unui bun cedentul nu poate transmite dreptul fără
acceptul constituitorului.
- obligaţia de garanţie – când cesiunea se face cutltlu oneros, cedentul are o obligaţie de garanţie faţă de cesoinar, ,
răspunde pentru existrenţa şi valabilitatea actuală a creanţei (art. 1586 din Codul civil);
Garanţia nu se semnifică faptul că cedentul garantează cesionarului solvabilitatea debitorului cedat.
a. Efectele cesiunii de creanţă faţă de terţi
Cesiunea de creanţă este opozabilă debitorului cedat din momentul acceptării sau comunicării.
Până la comunicare sau acceptare debitorul poate efectua în mod valabil plata cedentului care are efect liberator.
După cominicarea sau acceptarea cesiunii de creanţă se produc următoarele efecte:
- debitorul trebuie să facă plata direct cesionarului pentru a se libera de datorie.
- debitorul poate invoca faţă de cesionar toate apărările pe care le putea opune cedentului;
- debitorul poate invoca plata făcută unui creditor aparent;
- debitorul care a aceptat cesiunea prin înscris cu dată certă nu mai poate opune cesionarului compensaţia ca
mijloc de stingere a obligaţiei pe care ar fi putut să o opună cedentului;
c. Efectele cesiunilor succesive:
- dacă s-au făcut mai multe cesiuni ale aceleiaşi creanţe, va dobândi creanţa cesionarul care a notificat-o primul;
- în raporturile dintre cesionarii succectivi ai aceleiaşi creanţe este preferat cel care şi-a înscris mai întîi cesiunea în
arhivă;
- creditorii cedentului până la notificare sau acceptare sunt terţi faţă de cesiune;

9.2.2. Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei

1. Noţiune. Reglementare. Feluri

Subrogarea constă în înlocuirea creditorului într-un raport obligaţional (creditor iniţial) cu o altă persoană care
plătind datoria pe care o avea debitorul, devine creditorul acestuia (subrogat, solvens sau creditor prin subrogaţie)
dobândind toate drepturile creditorului plătit.
Subrogaţia este reglementată în art. 1593-1598 din Codul civil.
Plata prin subrogaţieare un rol practic considerabil pentru că presupune:
- este o modalitate de plată a unei obligaţii;
- este un mijloc de transmitere a unei obligaţii.
- produce modificarea subiectelor creditorului iniţial (subiectul activ) i se substituie acela care-i plăteşte creanţa.
Avantajele subrogaţiei în drepturile creditorului:
- cel subrogat beneficiază de toate garanţiile şi accesoriile creanţei;
- debitorul beneficiază de o prelungire a termenului de plată.
Subrogaţia poate fi :
- convenţională;
- legală;

2. Subrogaţia convenţională

92
 a.Subrogaţia convenţională rezultă din voinţa părţilor, cînd un terţ plăteşte creanţa în temeiul contractului dintre
el şi creditorul plătit ori dintre el şi debitorul obligat.
Subrogaţia conveţională presupune două forme:
- subrogaţia consimţită de creditor – rezultă din convenţia terţ – creditor, nu este necesar acceptul debitorului
(art. 1594 din Codul civil).
- subrogaţia consimţită de debitor – rezultă din convenţia dintre debitor şi terţ (art. 1595 din Codul civil)

b. Subrogaţia consimţită de creditor operează ca o cesiune oneroasă de creanţă şi rezultă din convenţia dintre
teţulplătitor şi creditorul plătiti. Operaţia juridică trebuie să fie concomitentă cu plata, respectiv să se prevadă expres
în chitanţa de plată eliberată de creditorul plătit.
Înscrisul (chitanţa) doveditor trebuie să aibă dată certă ca să ppoată fi opozabil terţior.
c. Subrogaţia consimţită de debitor
Subrogaţia consimţită de debitor rezultă din convenţia încheiată de debitor cu treţul plătitor şi trebuiee să
îndeplineasă următoarele condiţii
- actul de împrumut şi chitanţa de plată să îmbrace forma actului cu dată certă;
- actul de împrumut – trebuie să se stipuleze expres că suma s-a împrumutat pentru plata datoriei faţă de creditor.
- în chitanţa de plat
Terţul împrumutător devine noul creditor al debitorului

3. Subrogaţia legală
a. Subrogaţia legală rezultă din dispoziţiile legii fără a fi necesar consimţământul creditorului ori debitorului şi
operează de plin drept.
Subrogaţia legală operează de plin drept (prin efectul legii) când:
- în interesul celui care, fiind el însuşi creditor al debitorului, plăteşte pe un alt creditor al acestuia care are un drept
de preferinţă, se substituie în drepturile acestuia.
- în interesul celui care dobândind un imobil care face obiectul unei garanţii, plăteşte pe titularul creanţei pentru a
preveni urmărirea bunului;
- în interesul moştenitorului care plăteşte din bunurile sale datoriile moştenirii;
- subrogaţia care se realizează asigurărilor, dacă riscul asigurat s-a produs
- fidejusorul plăteşte creanţa pentru a preveni urmărirea sa;

4. Efectele subrogaţiei
Efectele subrogaţiei indiferent de natura ei sun următoarel:
- subrogatul ia locul celui plătit şi poate exercita toate drepturile şi acţiunile acestuia;
- beneficiază de toate garanţiile carwe însoţesc creanţa;
- subrogatul care a plătit are şi o acţiune proprie împotriva debitoruluiîzvorâtă din mandat, gestiune de afaceri, sau
îmbogăţire fără justă cauză prin care poate obţine după caz nunumai ceea ce plătit creitoruui iniţial, dar şi late
chedltuielisau daune genrate de efectuareaplăţii.
5. Efectele subrogaţiei parţiale
Când plata a fost făcută parţiale şi drepturile terţului plătitor vor fi proporţionale cu valoarea creanţei stinse. Din
caeastă situaţie rezultă următoarele consecinţe:
- când creditorul iniţial era titularul unei garanţii, el are prioritate în realizarea creanţe pentru dobândirea interală a
plăţii;
- dacă creditor iniţial s-a obligat faţă de noul creditor să garanteze suma pentru care a operat subrogaţia, atunci
subrogatul este preferat creditorului inţial la executarea silită a garanţiei;

9.2.3. Preluarea datorie

Noul Cod civil prevede transmiterea datoriei pe care o denumeşte preluarea datoriei. În reglementarea anterioară
s-au identificat unele dispoziţii legale care reglementau cesiunea de datorie, însă în mod limitativ. Cu referire la
transmiterera laturii pasive a raportului obligaţional noile dispoziţii o denumesc „preluarea datoriei” şi jalonează cadrul
juridic mai amplu al acestei instituţii.

93
 1.Noţiune: preluarea datoriei este operaţiunea juridică prin care datoria unui debitor (debitor iniţial- cedentul
datoriei) este preluată de un terţ (debitorul nou- cesionarul datoriei) care va fi obligat împreună cu debitorul iniţial
sau singur, liberându-l pe primul de datorie, faţă de creditorul raportului obligaţional iniţial (creditorul cedat).
2. Reglementare: preluarea datoriei este reglementată în art.1599- 1608 din Codul civil. Definirea noţiunii o găsim
În art. 1599 din Codul civil: „obligaţia de plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestaţie poate fi transmisă de
debitor unei alte persoane:
a) fie printr-un contract încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor, sub rezerva dispoziţiilor art. 1601;( n.m dacă
noul debitor este insolvabil, debitorul iniţial nu va fi liberat de obligaţie)
b) fie printr-un contract încheiat de creditor şi debitor, prin care acesta din urmă îşi asumă obligaţia”
Preluarea datorie prezintă următoarele particularităţi:
- existenţa unei datorii vechi care se transmite debitorului cesionar cu toate accesoriile şi garanţiile;
- debitorul cesionar poate să rămână singur îndatorat creditorului, ar debitorul este liberat de datorie;
- transmitrea datiriei se poate realiza prin acordul de voinţă dintre cedent şi cesionar fără consimţământul
creditorului;
3. Modalităţi directe de preluare a datoriei
Preluarea de datorie se poate realiza prin :
- contractul încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor;
- contractul încheiat între creditor şi noul debitor:
a. Preluarea datiriei prin contractul încheiat între debitorul iniţial (debitor cedent) şi noul debitor (debitor
cesionar) are o dublă semnificaţie în funcţie de cum analizazi problematica, o transmiterea a datorie, dar şi o
transformarea obligaţiei reprezentând o cesiune de datorie.
Creditorul cedat este un terţ faţă de contractul încheiat de debitorul iniţial şi noul debitor de aceea se impune ca
operaţiunea juridică intervenită între cei doi debitori să fie comunicată pentru a cfi opozabilă (art. 1605 din Codul
civil).
Comunicarea poate fi făcută de debitorul cedat sau de debitorul cesionar. În vederea acceptării preluării datoriei,
cel care a făcut comunicarea stabileşte un termen rezonabil pentru ca creditorul să comunice acceptarea, iar dacă a
fost făcută de ambii debitori, creditorul se poate prevala de termenul cel mai lung de comunicare a acceptului. Dacă
termenul a expuirat şi creditorul nu şi-exprimat acceptul, atunci preluarea se consideră refuzată (art. 1607 din Codul
civil).
Până la acceptarea cesiunii de către creditor, nu se poate obţine executarea obligaţiei de la noul debitor. Totuişi
dacă creditorul faţă de care a fost comunicată cesiunea de datorie nu a comunicat acceptul sau a refuzat-o debitorul
cesionar poate executa obligaţia liberându-l pe debitorul cedent (art. 1608 din Codul civil).
După acceptarea cesiunii de datorie, creditorul îl liberează pe debitorul iniţial cu excepţia cazului cînd acesta este
insolvabil şi e nu-l mai liberează (art. 1601 din Codul civil). El se poatre prevala de toate drepturile care le avea faţă de
debitorul cedent.
b. Preluarea de datorie realizată prin contract încheiat între creditor şi noul debitor presupune ca acesta din
urmă să să execute toate obligaţiile ce-i reveneau debitorului cedent.
După încheierea contratuli de preluare a datoriei nu este necesară efectuarea vreunei formalităţi. Transmiterea
operează cu toate garanţiile şi accesoriile mai puţin cele consimţite de terţi.
c. Ineficacitatea preluării de datorie operează când este desfiinţat contractul translativ pentru orice cauză de
desfiinţare. În această ipoteză reînvie toate derpturile şi obligaţiile anterioare între creditor şi debitor, sub rezerva
drepturilor dobândite de terţii de bună credinţă (art. 1604 din Codul civil).
d. Procedee prin care se poate realiza indirect preluarea de datorie sunt mijloace prin care se preia datoria de
către un nou debitor.
Singurul mijloc de preluare a datorie în mod indirect este stipulaţia pentru altul când stipulantul este debitor al
terţului benefiaciar şi prin contractul dintre el şi promitent se satatuează ca cesta din urmă să execute obligaţia faţă de
terţul beneficiar creditorul său dintr-un alt raprt obligaţional.
e. Preluarea de datorie ca accesoriu a transmiterii unui bun sau cesiunii unui contract operează atunci când este
dobândit un bun asupra căruia grevează o obligaţie şi estre prevăzută expres de lege.
Dobânditorul bunului grevat de un contract de locaţiune încheiat anterior, trebuie să respece locaţiunea. Petru el,
locaţiunea asupra bunului se prezintă ca o preluare a datorie, ca accesoriu al bunului dobândit (art 1822 din Codul
civil).

94
 Dobânditorul unui bun asiguarat trebuie să respecte contractul de asiguarare încheiat între fostul proprietar al
bunului şi asigurător. Din perspectiva lui asigurarea bunului constituie o preluare de datorie.
Dobânditorul unui bun asupra căruia grevează o obligaţie propter rem, pentru el reprezintă o preluare de datorie
(obligaţia celor care au dobândit terenuri agricole de la cei care şi-au reconstituit dreptul de proprietate conform Legii
18/1991 sunt obligaţie să le cultive şi să ia toate măsutirl pentru prevenirea degradării solului).

9.2.4. Cesiunea de contract

1. Noţiune: prin cesiune de contract se înţelege o cesiune globală a poziţiei contractuale pe care o parte o are
într-un contract în manieră independentă de cesiunea individuală a conţinutului contractului.
Caracterul acestei opearţiuni a fost şi este viu disputată în literatura juridică de specialitate.
În Codul civil ea este configurată în art. 1315-1320. Art. 1315 din Codul civil dispune: „ o parte poate să îşi substituie
un terţ în raporturile născute dintr-un contract numai dacă prestaţiile nu au fost încă executate integral, iar cealaltă
parte consimte la aceasta”
Din analiza textului de lege rezultă că poate opera cu privire la torice contract, cu excepţia cazurilor expres
prevăzute de lege şi este condiţionată de acceptul cocontractantului.
Cesiunea de contract reprezintă contractul (contract de cesiune) încheiat între o parte (contratant cedent) şi un terţ
(contractant cesionar) prin care se convine la transmiterea drepturilor şi obligaţiilor, cât şi la eliberarea contractantului
(contactant cedent) urmând ca efectele contractului să se producă între contractantul cesionar şi contactantul cedat.
Pentru a produce efecte se impune ca contactantul cedent, contractantul cesionar şi contaratantul cedat să existe
un acord de voinţă, co nvemţia fiind tripartită.
2. Condiţii de valabilitate sunt cele de fond ţi formă pentru orice contract.
Condiţii de fond sunt cele referitoare la capacitatea părţilor, consimţământ, cauză licită şi morală, obiect
determinat şi licit (art. 1179).
Contractul se încheie valabil prin simplu acodr tripartit de voiinţă, iar dacă contractul iniţial era valabil încheiat prin
respsctasrea anumitor formalităţi cum ar fi forma autenţică şi contractul de cesiune de contract se încheie în acelaşi
fel.
Pentru a produce efecte se cere să fie îndeplinită o condiţie specială, onligsţiile genrate de contract să nu fi fost
intergal executate.
3. Efectele cesiunii de contract
În funcţie de aractrerul complrt sau parţial al cesiunii, drepturile şi obligaţiile se transmit la contractanul cesionar.
Contractantul cedent este liberat, locul său în cadrul raportului obligasţional fiind luat de cesionar. Contractanul
cedat va avea aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi în cadrul contractului iniţial.
În privinţa terţilor efectele cunosc anumite nuanţări:
- creditorii cedentului şi cesionarului pot ataca contratul de cesiune;
- terţii care au constiuit garanţii în favoarea cedatului acestea se vor menţine;
- terţii care au constituit garanţii în favoarea cedentului, în lipsa acordului lor expres acesta se vor stinge;
4. Cesiunea legală de contract
Cesiunea legală de contract este cea prevăzută:
- în materia locaţiunii (art. 1811 din Codul civil);
- în materia contractului de asiguarare (art. 2220 din Codul civil);
- şi în ipoteza exercitării dreptului de preemţiune de către preemptor cîn devine proprietarul bunului în urma
căruia dse desfii nţează contractul dintre vânzător şi terţ (art. 1733 din Codul civil).

9.3. Novaţia mijloc de transformare a obligaţiilor

9.3.1. Noţiune: novaţia este operaţiuna juridică contractuală prin care părţile sting o obligaşie veche şi o
înlocuiesc cu o obligaşie nouă.
Stingerea obligaţiei vechi şi naşterea celei noi au loc concomitent, altfel spus obligaţia existentă se transformă într-
o nouă obligaţie.
9.3.2. Felurile novaţiei
Novaţia poate fi:

95
 - obiectivă: se realizează când se schimbă obiectul sau cauza obligaţiei vechi (art. 1609 alin1 din Codul civil); de
exemplu: nu mai vreau să cumpăr imobilul, ci să-l închiriez, sau nu mai percep împrumutul acordat pentru că doresc să
donez suma împrumutată;
- subiectivă: se realizează prin schimbarea debitorului sau creditorului; schombarea debitorului intervine cînd o
terţă persoană plăteşte datoria fără acceptul debitorului iniţaal; schimbarea crecditorului intervine prin substiutirea
creditorului iniţial cu un altul, operaţiun prin care debitorul va fi libverat faţă de creditorul iniţial (art. 1609 alin 2,3, din
Codul civil).
9.3.3. Condiţiile novaţiei
Pentru valabilitatea novaţiei trebuie îndeplinite toate condiţiile de valabilitate pentru orice contract precum şi
condiţii speciale
Codiţiile speciale ce trebuie întrunite sunt:
- să existe o obligaţie valabilă care urmează ca pri n voinţa părţilor să se stingă;
- obligaţia nouă valabilă să se nască din voinţa bilateterală;
- obligaţia nouă trebuie să conţină unul sau mai multe elemente de noutate; elementul nou poate viza obiectul
prestaţiei, subiecte, cauza; elementul nou se numeşte novi aliquid;
Schimbarea obiectului – să se execute o altă prestaţie (plata în bani – executarea în muncă)
Schimbarea cauzei – când părţile se înţeleg ca prestaţia datorată de debitor să aibă o altă cauză decât aceea a
obligaţiei iniţiale. Ex: părţile unui contract de vânzare-cumpărare se înţeleg ca suma datorată de cumpărător cu titlu de
preţ să rămână la acesta înăuntrul unui termen, pentru a fi plătită creditorului cu titlu de împrumut.
Schimbarea creditorului – creditorul şi debitorul în contractul de vânzare-cumpărare se înţelege că preţul să fie
achitat unei alte persoane.
Schimbarea debitorului – păprţile se înţeleg că plata să fie făcută de o altă persoană care la rândul ei este debitorul
său – se aseamănă cesiunea de datorie.
- să existe intenţia de a nova (animus novandi) care rezultă din cnnţinutul contracului;
9.3.4. Efectele novaţiei
Efectele novaţei semnifică:
- stingerea obligaţiei vechi împreună cu toate garanţiile care o însoţeau;
- naşte o obligaţie nouă printr-un nou acord de voinţă cu toate consecinţele care le presupune: debitorul nu mai
poate opune creditorului apărările pe care le putea opune anterior intevenţiei novaţiei.

96
 CAP. X STINGEREA OBLIGAŢIILOR

10.1. Aspecte introductive privind mijloacele de stingere a obligaţiilor

10.1.1. Notiune
Stingerea obligaţiilor, în principIu semnifică atingerea scopurilor pentru care au fost născute raporturile
obligaţionale.
Raporturile onligaţionale se nasc, evoluează şi se sting cu scopul de a asigura dinamica circuitului civil.
Regula stingerii obligaţiilor presupune executarea lor în natură.
În caz de neexecutare, obligaţiile se realizează prin executarea silită, prin plata de daune-interese sau
constrângerea la executarea în natură prin plata daunelor cominatorii ori în cazul executării cu întârziere prin plata de
daune moratorii.
Mijloace de stingere a obligaţiilor sunt reglementate de lege: plata, remiterea voluntară de datorie, compensaţie,
confuziunea, pieirea bunului, anularea sau resciziunea obligaţiei, prescripţia extinctivă.
10.1.2. Clasificarea mijloacelor de stingere a obligaţiilor
a. După rolul voinţei părţilor:
- mijloace voluntare de stingere: remiterea de datorie, executarea voluntară, compensaţia convenţională;
- mijloace silite de stingere a obligaţiilor : imposibilitatea fortuită de executare, compensaţia legală şi judiciară şi
confuziunea.
b. După cum stingerea s-a produs ca efect al realizării creanţei:
- mijloace de stingere prin care se realizează dreptul creditorului : executarea obligaţiilor, compensaţia, darea în
plată.
- mijloace de stingere a obligaţiilor prin care nu se realizează creanţa: remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită
de executare.

10.2. Stingerea obligaţiilor prin executare

10.2.1. Preliminari
Obilogaţiile oferă creditorului dreptul de a pretinde şi primi de la debitor executarea prestaţiei, iar acesta trebuie să
o execute. Prestaţiile pot fi pozitive sau negetive.
Modurile de executare a obligaţiilor sunt:
- executarea directă (în natură) a obligaţiilor se realizează prin plată. În cazul în care debitorul refuză, creditorul
poate obţine executarea silită prin forţa de constrângere a statului.
- executarea indirectă intervune când executarea în natură nu mai este posibilă şi nu suntem în prezenţa unei
imposibilităţi fortuite de executare, când debitorul poate cere plata de despăgubiri pentru executarea în sens larg a
obligaţiilor, prin plata de daun-interese ).
Principiul care guvernează executarea obligaţiilor este cel a lexecutării în natură, iar exexcutarea prin plata
daunelor-interese are caracter subsidiar.

97
 10.2.3. Plata
1. Noţiune: plata reprezintă executarea voluntară a obligaţiei şi care are efect extinctiv al rapportului
obligaţional.
Plata semnifică executarea întocmai a prestaţei asumate în materie contractuală şi a reparaţiei în natură sau prin
echivalent şi integrală a prejudiciului cauzat victimei în materie delictuală.
Plata are două accepţiuni în sens juridic:
1. este un mijloc de executare al obligaţiilor
2. este un act juridic.
În sens larg plata este mijlocul de executare voluntară a oricărei obligaţii.
În sens restrâns, desemnează executarea obligaţiei de a da o sumă de bani.
2. Reglementare: plata este reglementată în art. 1499-1515 din Codul civil, în capitolul I, Titlul 1, din Cartea a V-a.
3. Natura juridică
În literatura juridică unii autori consideră plata un act juridic. În aceast accepţie unii autori susţin că este un act
juridic bilateral care se manifestă ca un contract, alţii căeste un act juridic unilateral.
Alţi autori susţin că plata este un fapt juridic, mijloc de stingere a unei obligaţii.
Indiferent de calificarea ei cauza imediată a plăţii este stingerea unei obligaţii civile.
Înclinăm să ne alăturăm autorilor care consideră plata un act juridic care împrumută schema unui contract,
presupune voinţa de a stinge o obligaţie (animo solvendi) şi implică şi voinţa creditorului de a o accepta, iar în ipoteza
contrară posibilitatea debitorului de a-l constrânge să o primească.
3.Subiectele plăţii
a. Subiectul care poate face plata
Persoana care face plata se numeşte solvens.
Portivit art. 1472 din Codul civil: „plata poate fi făcută de orice persoană, chiar dacă este un terţ cu acea obligaţie”
Din conţinutul textului invocat rezultă că persoana care face plata (solvens) are interes să o facă şi poate fi:
debitorul sau un terţ.
Debitorul poate face plata persoanal sau printr-un reprezentant.
Terţul plătitor poate fi un fideiusor, o persoană din cele chemate să răspundă civil pentru fapta altuia, o un terţ
interesat care doreşte să se subroge în drepturile creditorului plătit, un treţ neinteresat care o poate face în temeiul
unui fapt juridic licit.
b. Subiectul care poate primi plata
Subiectul care poate primi plata se numeşte accipiens.
Poate primi plata creditorul, reprezentanul convenţional sau legal al creditorului, persoana indicate de creditor,
persoana autorizată de instanţă (art. 1475 din Codul civil).
4. Condiţiile plăţii
a. în cazul obligaţiilor de rezultat debitorul trebuie să procure creditorului rezultatul promis
b. în cazul obligaţiilor de a da un lucru cert debitorul trebuie să remită bunul în starea în care se găseşte la naşterea
raportuului obligaţional; dacă debitorul transmite creditoerului un bun care nu-i aparţine, acesta nu este ţinut să-l
restituie; dacă bunul a pierit în sensul că a ieşit din circuitul civil, el va fi ţinut să cedeze creditorului toate acţiunile ce-i
reveneau în despăgubire;
c. când obiectul plăţii este strămutarea dreptului de proprietate, debitorul are şi obligaţia complementară de a
preda bunul şi de a-l conserva până la predare;
d. când obiectul obligaţiei este de a constitui o garanţie plata reprezinţă constituirea efectivă a garanţiei în raport
cu particularităţile ei;
e. când obiectul obligaţiei este de preda bunuri generice debitorul are dreptul să aleagă bunurile şi să remită
creditorului totdeauna bunuri de o calitate medie şi în cazul pieirii lor fortuite debitorul este obligat să procure altele
şi să le predea;
5. Indivizibilitatea plăţii
Plata este indivizibilă şi art. 1490 din Codul civil consacră principiul indivizibilităţii plăţii: „creditorul poate refuza să
primeas vă o executare parţială, chiar dacă prestaţia ar fi divihzibilă”
Excepţii de la principiul indivizibilităţii:
- creditorul consimte ca plata să fie divizibilă;

98
 - debitotrul decedează – datoria se divide moştenitori;
- când o parte din datorie se stinge prin compensaţie legală;
- instanţa de judecată acordă debitorului termen rezonabil pentru a putea face plata;
- când există doi sau mai mulţi fideiusori ai aceleiaşi datorii şi unul dintre ei invocă beneficiul de diviziune.
6. Data plăţii
Plata trebuie făcută imediat după naşterea raportului obligasţional sau în momentul când creanţa devine
exigibilă – datoria a ajuns la scadenţă.
Dacă obligaţia este afectată de un termen suspensiv, plata trebuie făcută la expirarea acelui termen.
Termenul este stipulat în favoarea debitorului care poate renunţa la beneficiul termenului şi poate face plata
anticipat.
Plata prin viramemt se face la sediul băncii unde debitorul are cont bancar deschis.
7. Locul plăţii
Locul plăţii este stabilit prin acordul părţilor (art. 1484 din Codul civil).
Când părţile nu au stabilit locul plăţii, plata se face la domiciliul debitorului fiind cherabilă.
Când plata este făcută la domiciliul creditorului, plata este portabilă.
În raport cu obiectul plăţii, locul acesteia poate fi cel rezultat din anumite uzanţe:
- obligaţiile pecuniare se execută la domiciliul creditorului
- prestaţia de a da u n bun cert se execută la locul de situare a bunului;
- plata oricăror late obligaţii este în principiu cherabilă;
8. Cheltuielile pentru efectuarea plăţii revin ca rwegulă genrală debitorului. Părţile pot stabili pe cale convnţională
ca să suporte proporţional cheltuielile pentru efectuare plăţii, care se vor împărţi între creditori şi debitorii raportului
obligaţional.
9. Proba plăţii
Plata fiind un act juridic sau un fapt juridic este supusă dreptului comun. În art. 1499 din Codul civil se dispune:
„dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plăţii se face prin orice mijloc de probă”. Sarcina probei revine debitorului.
Debitorul care a executat plata aredreptul de a obţine de la creditor o chiţanţă liberatorie sau remiterea înscrisului
doveditor al creanţei, iar dacă acesga refuză poate suspenda plata.
În scopul de a uşura sarciana probei plăţii legiuitorul a prevăzut în art. 1501-1505 din Codul civil mai multe
prezumţii:
- chitanţa care confirmă primirea plăţii principale generează prezumţia relativă a executării şi a prestaţiilor
accesorii;
- chitanţa care confirmă plata unei prestaţii periodice generează prezumţia relativă că toate prestasţiile periodice
anterioare au fost exectate;
- când creditorul a remis debitorului titlul original al creanţei se prezumă în mod relativ că debitorul a fost eliberat
prin plată;
- dacă plata s-a făcut prin virament bancar se prezumă efectuarea plăţii dacă ordinul de paltă este semnat de
debitor şi vizat instituţia unde are credit;
- prezumţai de liberare prin plată se extinde şi aspra debitorilor obligaţi solidar;
10. Imputaţia plăţii (art. 1506-1509 din Codul civil)
Imputaţia plăţii apare atunci când există situaţii când un debitor are mai multe datorii, având acelaşi obiect,
prestaţii de aceeaşi natură, faţă de unul şi acelaşi creditor şi face o plată care este insuficientă pentru a le stinge pe
toate prin executare voluntară.
Imputaţia plăţii este de două feluri: legală şi convenţională unilaterală.
a. Imputaţia convenţională unilaterală – făcută prin acordul părţilor. Debitorul poate face imputaţia plăţii în
următoarele limite:
- să nu impună creditorului o plată fracţionată, înfrângând principiul indivizibilităţii plăţii;
- dacă unele datorii sunt scadente iar altele nu au ajuns la scadenţă, iar termenul a fost stipulat în beneficiul
creditorului, debitorul poate face imputaţia numai asupra datoriilor scadente;
- când creanţa este producătoare de dobânzi, nu se poate impune creditorului plata înaintea plăţii dobânzilor.
b. Imputaţia legală – atunci când imputaţia plăţii nu s-a făcut de părţile raporturilor obligaţionale, aceasta se face
de drept în puterea legii.
Art. 1509 din Codul civil prevede regulile după care se face imputaţia legală a plăţii şi anume:

99
 - se consideră plătită datoria ajunsă la scadenţă;
- dacă toate datoriile sunt scadente, imputaţia se face asupra celei mai oneroase;
- se sting prioritar datoriile pentru care creditorul are mai puţine garanţi sau cele pentru care nu are constituite
garanţii;
- dacă toate datoriile sunt scadente şi la fel de oneroase, se va considera plătită datoria ce mai veche;
- dacă toate datoriile scadente sunt la fel de oneroase şi au aceeaşi vechime, plata se impută proporţional asupra
fiecăreia, înfrângându-se principiul indivizibilităţii plăţii.
11. Punerea în întârziere a creditorului
Punerea în întârziere a credtorului este o instituţie nou reglementată în Codul civil. Este reglementată în art. 1510-
1515 din Codul civil.
a. Noţiune: Punerea în întârziere a creditorului semnifică operaţiunea la care poate recurge debitorul atunci când
creditorul refuză în mod nejustificat plată oferită corespunzător de debitor sau când refuză să îndeplinească actele
pregătitoare fără de care debitorul nu poate face plata (art. 1510 din Codul civil).
b. Condiţii
Condiţiile care se cer să fie îndeplinite sunt:
- să existe o ofertă reală de plată din partea debitorului;
- creditorul să refuze neîntemeiat să accepte plata sau să facă demersurile necesare pentru ca debitorul să facă
plata;
- încunştiinţarea crditorului despreintenţia de a efectua plata;
- consemnarea bunului la dispoziţia creditorului;
- oferta reală urmată de consemnaţiune;
- vânzarea publică a bunului de către debitor, cu notificarea creditorului urmată de consemnarea sumei la dispoziţia
creditorului;
c. Efectele punerii în întârziere a creditorului
Efectele punerii în întârziere a creditorului sunt graduale:
- punerea în întârziere prin notificarea creditorului atrage prezumţai de bună-credinţă şi este un mijloc de probă
eficace;
- creditorul preia riscul pieirii fortuite a lucrului;
- creditorul va putea să fie obligat la repararea prejudiciului generat de întârzierea în executarea obligaţiei şi al
cheltuielilor de conservare;
-stingerea obligaţiei debitorului;

10.2.4. Executarea silită a obligaţiei

1. Noţiune: executarea silită este mijlocul de a executa în natură obligaţia, pentru a se ajunge la realizarea creanţei.
Executarea silită în natură este prevăzută în titlul V al capitolului II din Cdul civil, în art. 1527-1529.
2. Condiţiile executării silite în natură:
- punerea în întârziere a debitorului; se realizează prin orice act care să asigure comunicarea către debitor a
somaţiei la executare;
- executrea silită în anatzră să fie posibilă;
- debitorul să nu aibă o cauză justificată de a refuza executarea;
3. Executarea silită în natură a anumitor obligaţii:
a. obligaţii care au ca obiect prestaţia de a da :
- prestaţia are ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani, credirtorul va putea să recurgă la poprirea debitorului său
a sumelor pe care le are de primit de la terţi;
- prestaţia de a da un bun cert se realizează potrivit normelor de procedură civilă referitoare la predarea silită a
bunurilor mobile;
-prestaţia de a da bunuri de gen se realizează prin intermediul constrângerii potrivit normelor instituite de
procedura civilă dec regulă prin executorul judecătoresc;
- în cazul predării de către debitor a unor bunuri nec onforme, cu defecte, creditorul are drept la repararea lor sau
la înlocuirea lor;
- b. exexcutarea obligaţiei de a face:

100
 - în principiu executarea obligaţiei de a face nu se poatge realiza în natură, dar debitorul poate fi constrâns ptrin
mijloace indirecte cum sunt daunele cominatorii prevăzute de art. 580 din Codul civil. Daunele cominatorii sunt amenzi
pentru neexecutare şi se plătesc până la executarea prestaţiei.
De asemenea, poate fi autorizat creditorul să efectueze prestaţia, dar pe cheltuiala debitorului.
- c. executarea prestaţiei de a nu face:
se realizează prin activitatea creditoruli caruia i s-a încuviinţat să înlăture abuzul debitorului;
4. Amenzile cominatirii
Amenzile cominatorii reprezintă măsuri speciale de constrângere, sume de bani pe care debitorul este obligat să le
plătească şi sunt stabilite printr-o hotărâre judecăorească. Debitorul va fi obligat să le plătească creditorului la anumite
intervale de timp până la executarea în natură a obligaţiei.

10.2.5. Executare obligaţiei prin echivalent

Executarea silită prin echivalent se poate realiza în privinţa oricărei obligaţii care nu mai poate fi executată în
natură.
Executare prin echivalent sau a daunelor-interese se face în conformitate cu dispoziţiile art. 1530-1548 din Codul
civil. Prin această formă de executare se realizează răspunderea civilă contractuală şi delictuală se repară prejudiciul
suferit de una dintre părţile cocontractante sau de victimă.

10.2.6. Opoziţia la plată. Poprirea

1. Opoziţia la plată este intervenţia pe care o face o persoană îndreptăţită de lege la u n anumit debitor, punându-i
în vedere să nuj efectueze plata, fără prezenţa sau fără consimţământul său.
Instituţia este reglementată de Codul de procedură civilă şi are drept scop conservarea unui drept care ar putea fi
pus în pericol de o executare silită. Pot face opoziţie creditorul creditorului, un alt creditor al debitorului etc.
2. Poprirea este o opziţie la plată care reprezintă în acelaşi timp un mijloc de executare indirectă.
Se realizează cînd debitorul este creditorul unui terţ, iar creditorul său cere terţului de a nu-l plăti pe debitor
(creditor la terţului) ci să-i achite creanţa lui. În această relaţie tripartită, creditorul se numeşte creditor popritar,
debitorul se numeşte debitor poprit, iar terţul se numeşte terţ poprit.
Obiectul popririi este totdeauna o sumă de bani.
Poprirea se realizează după regulile instituite de procedura civilă.

10.3. Compensaţia
103.1. Noţiune
Compensaţia este mijlocul destingerea a două obligaţii reciproce şi de aceiaşi natură între două persoane, asfel
încât fiecare este concomitent creditor şi debitor al celuilalt.
Compensaţia este reglementată de art. 1616-1623 din cdul civil.
2. Utilitate practică:
- compensaţia stinge cele două obligaţii până la concurenţa celei mai mici;
- este un mod simplificat de stingere a obligaţiilor civile;
- asigură egeltatea între cele două părţi;
- prin compensaţie se pot stinge orice obligaţii indiferent de izvorul lor;
Pe cale de excepţie nu pot fi stinse prin compensare următoarele categorii de creanţe:
- creanţa rezultată dintr-un act făcut cu ontenţiade a păgubi;
- când obligaţia are ca obiect bunul dat în depotit sau comodat;
- când una dintre creanţe are ca obiect u n bun insesisabil;
- debitorul care a fost în procedura popririi nu mai poate opune creditorului compensaţia;
3. Felurile compensaţiei
Compensaţia poate fi : legală şi convenţională.
a. Compensaţia legală operează de plin drept în temeiul legii, fără acordu părţilor sau printr-o hotărâre
judecătorească.
Condiţiile compensaţiei legale:

101
 - obligaţiile să fie reciproce, între aceleaşi persoane;
- obligaţiile să aibă ca obiect plata unei sume de bani sau bunuri fungibile de aceeaşi natură;
- creanţa să fie certă, lichidă şi exigibilă.
Părţile pot renunţa la compensaţie.
b. Compensaţia convenţională operează prin voinţa părţilor când nu sunt îndeplinite condiţiile compensaţiei
legale.
Ea nu este regelmentată de legiuitor, dar nu este prohibită părţile fiind libere să procedeze la compensare.
3. Efectele compensaţiei
- stinge cele două datorii reciproce;
- compensaţia operează ca o plată dublă;
- când între părţi există două sau mai multe datorii reciproce – se aplică regulile de la imputaţia plăţii;
- fideiusorul poate opune creditorului compensaţia creanţei pe care debitorul principal a cărui datorie o garantează,
o dobândeşte faţă de creditorul obligasţiei garantate;
În cazul indivizibilităţii, compensaţia intervenită între creditor şi unul dintre debitori stinge obligaţia liberându-i şi pe
ceilalţi;

10.4. Darea în plată

10.4.1. Noţiune
Darea în plată este acel mijloc de stingere a obligaţiilor care constă în contractul prin care creditorul acceptă, la
propunerea debitorului, de a primi o altă prestaţie în locul celei pe care debitorul era obligat iniţial să o execute.
Darea în plată este regelmentată de art. 1492-1493 din Codul civil. Ea operează numai dacă între debitor şi creditor
intervine acordul de voinţă în sensul ca debitorul să execute o altă prestaţie.
10.4.2. Condiţii
Condiţiile care terbuie îndeplinite pentru ca darea în plată să opereze sunt:
- acceptarea înlocuirii prestaţiei de către creditor care trebuie să fie concimitentă cu plata;
- între presataţia oferită şi cea iniţială să existe o echivalenţă valorică;
- să fie îndeplinite toate condiţiile de fond cas pentru orice contract;
10.4.3. Efectele dării în plată
Darea în plată stinge obligaţia cu garanţiile şi accesoriile ei; când prestaţia iniţială a constat într-o sumă de bani şi
debitorul a propus stingerea prin predarea unui bun şi creditorul acceptă, darea în plată apare ca o vânzare-
cumpărare.

10.5. Confuziunea
10.5.1. Noţiune
Confuziunea este acel mod de stingere a obligaţiilor care constă în întrunirea în aceeaşi persoană, deopotrivă, a
calităţii de creditor şi de debitor al aceleiaşi obligaţii.
Confuziunea este reglementată în art. 1624-1628
Confuziunea intervine între:
- persoane fizice – în caz de moştenire;
- persoane juridice – prin comasare, divizare;
10.5.2. Condiţiile confuziunii
Pentru a opera confuziunea este necsar să fie îndeplinite următoarele condiţii:
- persoana să fi avut calitatea de debitor şi urmare a unei ămprejurări devine creditoarea aceleiaşi datorii;
Datoria şi creanţa să se găsească în patrimoniul aceleiaţi persoane care s-a mărit cu dreptul de creanţă dobândit;
10.5.3. Efectele confuziunii
- confuziunea stinge obligaţia principală şi garanţiile ei;
- confuziunea nu poate duce lastingerea drepturilor dobândite de terţi;
- în cazul desfiinţării actului sau constatării eronate a evenimentului care a generat cofuziunea , obligaţia reînvie aşa
cum a existat iniţial;

102
 10.6. Remiterea de datorie

10.6.1. Noţiune
Remiterea de datorie este un mod voluntar de stingere a obligaţiei care constă în renunţarea creditorului, cu
consimţământul debitorului, la dreptul său de creanţă.
Remiterea de datorie este un contract între creditor care-l liberează pe debitor de obligaţia sa, cu condiţia ca acesta
să accepte, în lipsa acceptului ea nu poate opera.
În principiu este un contract cu titlu gratuit, dar poate fi chiar oneros
Este reglementată în art. 1629-1633 din Codul civil.
10.6.2. Felurile remiterii de datorie
Remiterea de datorie poate fi :
- totală când creditorul renunţă integral la executarea obligaţiei
- parţială când debitorul doar parţial la creanţa sa;
- expresă ;
- tacită;
Felurile remiterii de datorie sunt prevăzute de art. 1629 din Codul civil.
10.6.3. Condiţiile remiterii de datorie
- remiterea de datorie cu titlu gratuit este o liberaliate; ea poate fi făcută printr-o donaţie sau printr-un testament;
- când se face printr-o donaţie, pe cale de excepţie, ea nu trebuie făcută printr-un act autentic, fiind o donaţie
indirectă.
- când remiterea de datorie se realizează printr-un act cu titlu oneros (art. 1630 din Codul civil), creditorul primeşte
un anumit folos şi se poate confunda cu o dare în plată, împrejurare care legiuitorul se pare că nu a avut-o în vedere.
- dacă remiterea de datorie s-a făct printr-un act mortis causa, ea se prezintă ca un legat în favoarea debitorului;
10.6.4. Efectele remiterii de datorie
Efectele remiterii de datorie sunt similare cu ale plăţii, stinge obligaţia cu garanţiile şi accesoriile ei şi-l liberează pe
debitor.
Dacă remiterea de datorie s-a făcut unui fideiusor, se stinge obligaţia accesorie a acestuia, nu şi obligsţia principală
a debitorului principal, iar în lipsa altei garanţii, creditorul devine un creditor chirografar.
Când remiterea de datorie s-a făcut unui codebitor, ea stinge obligaţia acestuia, dar nu şi obligaţia celorlalţi care
rămân ţinuţi pentru partea lor de datorie, dacă creditorul a stipulat expres acest aspect.
În cazul obligaţiei indivizibile, cu pluralitate de debitori, remiterea de datorie are efect extinctiv pentru toţi
debitorii.
Remiterea de datorie făcută printr-o doanţie indirectă, este supusă regimuluireducţiunii liberalităţilor excesive.
10.6.5. Proba remiterii de datorie
Proba remiterii de datorie ste supusă rigorilor plăţii conform art.1631 din Codul civil coroborat cu art. 1499 din
Codul civil.
Prezumţiile prevăzute deart. 1499-15054 din Codul civil sunt aplicabile şi în cazul remiterii de datorie:
- dacă creditorul remite voluntar debitorului titlul original constatator al creanţei sale, care este un înscris sub
semnătură privată (chitanţă semnată de debitor), operează o prezumţie absolută că debitorul a fost liberat de datorie.
- dacă creditorul remite voluntar debitorului titlul original constatator al creanţei sale care este un înscris autentic
sau o copie legalizată a unei horărâri judecătoreşti investită cu formulă executorie, în favoarea debitorului operează o
prezumţie relativă de remitere de datorie.

10.7. Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei de către debitor

10.7.1. Noţiune
Imposibilitatea fortuită de executare stinge obligaţia datorită faptului că debitorul se află într-o stare de
imposibilitate absolută de executare a prestaţiei pe care o datorează care este generată de o situaţie de forţă majoră
sau caz fortuit.
Imosibilitatea fortuită de executare estec reglementată în art. 1634 din Codul civil.

103
 10.7.2. condiţiile imposibilităţii fortuite de executare
Pentru a se invoca imposibilitatea fortuită de executare trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- intervenţia unei cauze de forţă majoră sau caz fortui;
- imposibilitatea să fie continuă şi perpetuă;
- debitorul să fi fost pus în întârziere;
- de bitorul să notifice creditorului survenirea evenimentului fortuit;
- debitorul să nu-şi fi asumat răspunderea pentru neexecutările survenite din cauze fortuite;
- obiectul prestaţiei să fie orice prestaţie cu excepţia celei având ca obiect bunuri de gen;
10.7.3. Efectele imposibilităţii fortuite de executare
- imposibilitatea fortuită de executare stinge obligaţia împreună cu garanţiile şi accesoriile sale;
- daă imposibilitatea este temporară ea suspendă executarea obigaţiei;
- în materie contractuală imposibilitatea frotuită perpetuă duce la desfiinţarea contractului;
-când imposibiliatea fortuită la executare duce la pieirea bunului asupra căruia se referea obligaţia pune problema
suportării riscului contractului;

104