DREPT CIVIL.

OBLIGAȚII I
CURS 1

I. OBLIGAȚIA CIVILĂ. NOŢIUNE. STRUCTURĂ. CLASIFICARE

1. Noțiune

Prin obligaţie se înţelege raportul juridic în temeiul căruia o persoană, numită

creditor, are dreptul de a pretinde de la o altă persoană, numită debitor, o anumită
prestaţie, pe care aceasta din urmă este îndatorată a o îndeplini. (art. 1164 Cod civil)
Din punctul de vedere al creditorului, obligaţia reprezintă o creanţă, intrând în
activul său patrimonial, iar, din punctul de vedere al debitorului, ea reprezintă o datorie,
intrând în pasivul său patrimonial.
Termenul obligație desemnează, în accepția sa restrânsă, datoria, parte a
pasivului raportului juridic obligațional.
În fine, în forma sa arhaică – obligațiune - același termen circumscrie sfera
noțiunii unui titlu de valoare purtător de dobânzi, cu o rată fixă sau variabilă a dobânzii
și cu scadență de cel puțin un an (de la data emiterii), emis fie de către stat, fie de către
o societate (întreprindere), entitate (publică sau privată) care are nevoie de un împrumut,
pentru o perioadă determinată (scurtă, medie sau lungă); la finele acestei perioade,
debitorul (emitentul obligațiunii) este ținut să-i restituie creditorului (celui care i-a
acordat împrumutul, subscriind obligațiunea) suma împrumutată și dobânda aferentă
(aceasta se plătește fie cumulat, pentru întreaga perioadă de valabilitate a obligațiunii,
de la subscriere până la răscumpărare, fie anual, pe întreagă aceeași perioadă).

2. Structură

Elementele structurale ale raportului juridic de obligaţie sunt: subiectele,

obiectul şi conţinutul, la care unii autori mai adaugă şi sancţiunea.
Subiectele raportului juridic de obligaţie sunt persoanele fizice sau juridice între
care se stabileşte acel raport şi anume: creditorul sau subiectul activ, care poate pretinde
celeilalte părţi constituirea sau transmiterea unui drept, săvârşirea unei fapte sau
abţinerea de la săvârşirea ei şi debitorul sau subiectul pasiv, care are obligaţia corelativă
dreptului creditorului.
De regulă, în cadrul raporturilor juridice de obligaţie, ambele părţi, atât creditorul
cât şi debitorul, sunt determinate, individualizate din momentul naşterii raportului
juridic respectiv (de ex. în raporturile contractuale civile, din momentul încheierii
contractului, iar la raporturile izvorâte din fapte juridice, din momentul survenirii lor),
însă, în mod excepţional, în cadrul unor raporturi obligaţionale, numai unul din subiecţi
este determinat, celălalt fiind determinabil (de ex. în cadrul promisiunii publice de
recompensă, în care creditorul se determină ulterior în persoana celui care satisface
cerinţa promitentului).
Denumirile de creditor şi debitor sunt generice, astfel încât părțile acestui raport
juridic poartă denumiri specifice în cadrul diferitelor raporturi juridice obligaţionale (de
ex. vânzător şi cumpărător, în contractul de vânzare-cumpărare; donator şi donatar, în
contractul de donaţie; mandant şi mandatar în contractul de mandat; gerant şi gerat, în
gestiunea de afaceri; însărăcit şi îmbogăţit, în îmbogăţirea fără justă cauză; solvens şi
accipiens, în plata nedatorată etc).
Obiectul obligaţiei constă în prestaţia pozitivă (a da sau a face ceva) sau
negativă (a nu face ceva) pe care debitorul trebuie să o execute şi la care creditorul
este îndreptăţit.
Astfel:
- în obligaţia de a da (aut dare), debitorul se obligă să transmită dreptul de
proprietate sau un alt drept real asupra unui bun ori să constituie un asemenea ultim
drept (această obligaţie se realizează în chiar momentul intervenirii acordului de voinţă
al părţilor, când este vorba de lucruri certe, iar obligaţia ulterioară, de predare a lucrului,
nu mai constituie o obligaţie de a da, ci una de a face); obligaţii de a da se întâlnesc şi
în cazul când se vând bunuri de gen, iar transferul proprietăţii urmează să aibă loc în
momentul individualizării bunurilor şi în toate situaţiile când părţile au convenit ca
transferul proprietăţii să aibă loc la un moment ulterior încheierii contractului;
- obligaţia de a face (aut facere) are ca obiect o prestaţie pozitivă - alta decât cea
de a da -, precum obligaţia de a preda un lucru, de a efectua o lucrare, de a presta un
serviciu etc.;
- obligaţia de a nu face (aut non facere) constă într-o conduită negativă
concretizată în abţinerea debitorului de la a face ceva ce ar fi putut săvârşi în lipsa
obligaţiei asumate faţă de creditor (exemplu: obligaţia pe care autorul unei lucrări
literare şi-o asumă prin contractul de editură, de a nu încheia cu privire la aceeaşi
lucrare un alt contract cu o altă editură).
Prin urmare, obiectul obligaţiei constă tocmai în ceea ce creditorul poate
pretinde de la debitor şi acesta trebuie să îndeplinească.
Conţinutul obligaţiei constă în dreptul creditorului de a pretinde şi îndatorirea
debitorului de a îndeplini prestaţia datorată. Prin urmare obiectul obligaţiei îl
reprezintă însăşi prestaţia, pe când conţinutul ei îl constituie dreptul creditorului de a
pretinde îndeplinirea prestaţiei şi îndatorirea corelativă a debitorului de a o îndeplini.
Deci, conținutul raportului juridic civil obligațional cuprinde ansamblul de drepturi și
obligații care aparțin subiectelor acelui raport juridic.
Sancţiunea obligaţiei constă în posibilitatea conferită de lege creditorului de a
recurge la forţa de constrângere a statului pentru executarea prestaţiei datorate de
debitor, prin intermediul acţiunii în justiţie sau a executării silite, ori de a refuza
restituirea prestaţiei executate de bună voie de către debitor. Prin intermediul sancţiunii
se asigură executarea obligaţiilor, căci, în lipsa sancţiunii, îndeplinirea prestaţiei ar
rămâne la latitudinea debitorului. Din perspectiva debitorului, sancțiunea obligației
constă în mijloacele juridice pe care legea i le pune la dispoziție, pentru a se libera de
datorie, prin executarea prestației datorate, când creditorul refuză ori nu poate să o
primească, debitorul având interesul de a stinge raportul juridic obligațional, prin
executarea conformă a obligației.

Exemple practice:
Într-un raport juridic născut din contractul de vânzare – cumpărare, părțile
acestuia, vânzătorul, respectiv cumpărătorul (ambii, având atât calitatea de debitor, cât
și de creditor) sunt subiectele raportului juridic.
 Obiectul raportului juridic este format din: prestația vânzătorului de a transmite
dreptul de proprietate asupra bunului vândut (prestație de a da), prestația vânzătorului
de a preda bunul vândut (prestație de face), prestația cumpărătorului de a achita prețul
bunului cumpărat (prestație de da și de a face, concomitent, căci implică, pe de o parte,
transferul dreptului de proprietate asupra sumei de bani și, pe de altă parte, remiterea
efectivă a acesteia), prestația cumpărătorului de a prelua bunul cumpărat. Bunul vândut
– cumpărat, precum și prețul acestuia reprezintă obiecte ale prestațiilor vânzătorului,
respectiv cumpărătorului; mai sunt întâlnite în doctrină și în practică sub titulatura de
obiecte derivate ale obligațiilor vânzătorului și cumpărătorului.
În conținutul raportului juridic de vânzare-cumpărare intră: dreptul vânzătorului
la a primi prețul, obligația vânzătorului de a transfera dreptul de proprietate, obligația
vânzătorului de a preda bunul, obligația vânzătorului de a păstra și de a conserva bunul
până la predare, obligația vânzătorului de a suporta cheltuielile predării, obligația
vânzătorului de a-l garanta pe cumpărător pentru liniștita și pentru utila folosință a
bunului, dreptul cumpărătorului de a primi dreptul de proprietate asupra bunului,
dreptul cumpărătorului de a primi bunul în materialitatea lui, dreptul cumpărătorului de
a fi garantat pentru liniștita și utila folosință a bunului, obligația cumpărătorului de a
achita prețul bunului, obligația cumpărătorului de a ridica bunul, precum și obligația
cumpărătorului de a achita cheltuielile ridicării și ale vânzării.
Sancțiunea neexecutării oricăreia dintre obligațiile vânzătorului sau ale
cumpărătorului implică, în principiu, dreptul creditorului respectivei obligații de a
promova o cerere de chemare în judecată a debitorului și de a obține obligarea acestuia
la executarea în natură sau prin echivalent a obligației sale ori rezoluțiunea contractului.

3. Clasificare

Dintre numeroasele criterii de clasificare a obligaţiilor care au fost propuse în

literatura juridică, considerăm că prezintă o importanţă mai mare următoarele criterii:
după izvorul lor, după obiectul lor, după cum sunt sau nu afectate de modalităţi și după
cum sunt sau nu înzestrate cu sancțiune.
a) După izvorul lor, obligaţiile pot fi: obligaţii născute din acte juridice şi
obligaţii născute din fapte juridice (art. 1165 Cod civil).
Actele juridice - izvoare de obligaţii - pot fi unilaterale (exemplu: testamentul)
şi bilaterale (exemplu: contractul).
Faptele juridice sunt de două feluri: fapte juridice ilicite care dau naştere
raporturilor juridice obligaţionale de răspundere civilă şi fapte juridice licite, în
categoria cărora intră: îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată şi gestiunea de
afaceri.
b) După obiectul lor, respectiv după natura prestaţiei datorate de debitor,
obligaţiile pot fi:
- obligaţii de rezultat sau determinate, în care obiectul prestaţiei este determinat,
iar obligaţia se consideră executată în momentul obţinerii rezultatului stabilit de părţi,
în condițiile convenite de acestea sau, în lipsă, adoptând conduita pe care ar fi adoptat-
o un bun proprietar în administrarea bunurilor sale (regula), dacă legea nu dispune altfel
– art. 1480 Cod civil - (de ex., obligaţia vânzătorului de a remite bunul vândut şi a
cumpărătorului de a plăti preţul convenit) – art. 1481, alin. 1 Cod civil; obligațiile de
rezultat pot fi, la rândul lor: i) absolute, care îl țin pe debitor de datoria pe care și-a
asumat-o, chiar și în ipoteza în care neatingerea rezultatului promis se datorează unui
eveniment fortuit (art. 1634, alin. 6 Cod civil); ii) relative, debitorul lor fiind liberat, ca
urmare a stingerii obligației asumate, din pricina intervenirii unui eveniment fortuit (art.
1634, alin. 1 - 5 Cod civil); intermediare, care trebuie executate de către debitor, chiar
și în prezența anumitor evenimente fortuite, determinate contractual sau legal. Intră în
sfera obligațiilor de rezultat: toate obligațiile de a da, toate obligațiile de a nu face, o
parte din obligațiile de a face.
- obligaţii de mijloace sau nedeterminate, în care obiectul prestaţiei nu este
determinat, debitorul obligându-se să depună toată diligenţa necesară și să acționeze cu
toată prudența pentru ca rezultatul propus să fie realizat, însă neatingerea rezultatului
nu presupune neîndeplinirea însăşi a obligaţiei (de ex. obligaţia medicului de a trata
bolnavul, obligaţia meditatorului de a pregăti un elev în vederea susţinerii unui examen
etc.) – art. 1481, alin. 2 Cod civil.
Alin. 3 al art. 1481 Cod civil oferă câteva criterii de departajare între cele două
tipuri de obligații: a) modul în care obligația este stipulată în contract; b) existența și
natura contraprestației și celelalte elemente ale contractului; c) gradul de risc pe care îl
presupune atingerea rezultatului; d) influența pe care cealaltă parte o are asupra
executării obligației.
Tot după obiectul lor, Codul civil clasifică obligaţiile în: obligaţii de a da (dare),
obligaţii de a face (facere) şi obligaţii de a nu face (non-facere)
- obligaţiile de a da şi de a face sunt obligaţii pozitive, iar cele de a nu face,
obligaţii negative.
În fine, având în vedere același criteriu de clasificare, se poate distinge între
obligații în natură, obligații pecuniare sau monetare și datorii de valoare.
Obligațiile în natură au ca obiect o prestație pozitivă sau negativă, cu excepția
celei de a plăti sau de a remite o sumă de bani.
Obligațiile pecuniare au ca obiect prestația de a plăti sau de a remite o sumă de
bani.
Datoriile de valoare sunt obligații care nu sunt nici în natură, nici pecuniare, însă
se caracterizează prin trăsături specifice ambelor acestor categorii. Astfel, datoriile de
valoare reprezintă acele raporturi juridice obligaționale care au ca obiect o valoare
exprimată într-o sumă de bani pe care debitorul o datorează creditorului, sumă de bani
care este supusă valorizării ori de câte ori, între momentul nașterii obligației și cel al
stingerii acesteia prin plată, din cauza fluctuațiilor monetare (devalorizare din pricina
inflației, de exemplu) prestația nu mai are aceeași valoare, diminuându-și-o sau
augmentându-și-o; banii constituie așadar doar un instrument de valorizare a prestației
datorate și, concomitent, un instrument de plată, ei neconstituind însuși obiectul
obligației. Datoriile de valoare sunt obligații de rezultat: debitorul este ținut să-i procure
creditorului prestația datorată (rezultatul promis), indiferent de valoarea în bani a
acestuia la momentul executării obligației.
c) După cum obligaţiile sunt sau nu afectate de modalităţi, ele se clasifică în:
obligaţii pure şi simple, obligații simple şi afectate de modalităţi.
Obligaţiile simple sunt acelea care au un singur creditor, un singur debitor şi un
singur obiect şi care îşi produc efectele în mod ireversibil, executându-se imediat după
formarea lor (de ex. obligaţia debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin
fapta sa ilicită); vor fi simple şi cele în care există o pluralitate de subiecte, dacă
obligaţiile sunt divizibile, precum şi cele care au o pluralitate de obiecte, dacă debitorul
este obligat cumulativ la mai multe prestaţii.
Obligațiile pure și simple sunt obligații simple care nu sunt suceptibile de a fi
afectate de modalități (de pildă, obligația de a plăti pensie de întreținere).
Obligaţiile afectate de modalităţi sunt obligaţii complexe, iar spre deosebire de
cele simple, au anumite particularităţi în ceea ce priveşte subiectele, obiectul sau
efectele lor, astfel că modalităţile pot afecta subiectele, obiectul, existenţa şi
exigibilitatea obligaţiei.
După cum modalităţile privesc subiectele obligaţiei, existând o pluralitate de
subiecte, obligaţiile pot fi: divizibile, solidare, indivizibile şi in solidum.
Obligaţia conjunctă (divizibilă) va fi o obligaţie simplă, neafectată de modalităţi
în privinţa subiectelor, deoarece, deşi există o pluralitate de subiecte (debitori sau
creditori), obligaţia se împarte în atâtea părţi câţi creditori sau debitori sunt, fiecare
creditor putând pretinde debitorului doar partea sa din creanţă, iar debitorul va putea fi
urmărit numai pentru partea sa de datorie (art. 1422 - 1424 C. civ.).
Obligaţia este solidară când creanţele sau datoriile nu se divid între creditori sau
debitori; dacă solidaritatea este activă (între creditori), oricare dintre creditori poate
reclama debitorului creanţa în întregime, iar plata făcută de către debitor unuia dintre
creditori stinge obligaţia sa faţă de toţi, urmând ca, creditorul ce a primit plata să predea
celorlalţi creditori partea ce se cuvine fiecăruia (art. 1434 - 1442 C.civ.), pe când, dacă
solidaritatea este pasivă (între debitori), oricare dintre debitori va putea fi urmărit de
către creditor pentru întreaga datorie, iar plata făcută de oricare dintre debitori, îi
eliberează pe toţi faţă de creditor, urmând ca debitorul care a plătit să se îndrepte
împotriva celorlalţi pentru partea ce revine fiecăruia (art. 1443 - 1460 C.civ.).
Dacă, în raporturile juridice dintre neprofesioniști, solidaritatea este excepţia,
neputând fi prezumată (art. 1445, prima propoziție), în raporturile juridice dintre
profesioniști, dimpotrivă: solidaritatea codebitorilor este regula, fiind prezumată
potrivit art. 1446 Cod civil.
Obligaţia este indivizibilă când, datorită naturii obiectului (indivizibilitate
naturală) sau datorită convenţiei intervenite între părţi (indivizibilitate convenţională),
ea nu este divizibilă între creditori (indivizibilitate activă) sau între debitori
(indivizibilitate pasivă), neputând fi, astfel, executată decât în întregime (art. 1425 -
1433 C. civ.).
După cum modalităţile privesc obiectul obligaţiei, existând o pluralitate de
obiecte, obligaţiile pot fi: alternative şi facultative.
Obligaţia conjunctivă (cumulativă) va fi o obligaţie simplă, neafectată de
modalităţi în privinţa obiectului, deoarece deşi are ca obiect două sau mai multe
prestaţii, ele trebuie executate în totalitate pentru ca debitorul să fie eliberat.
Obligaţia este alternativă când are ca obiect mai multe prestaţii, din care
debitorul, pentru a se elibera, trebuie să execute numai pe una, la alegerea sa (art. 1461
– 1467 Cod civil).
Obligaţia este facultativă când are ca obiect o singură prestaţie, însă debitorul
are posibilitatea (facultatea) de a se elibera executând o altă prestaţie determinată (art.
1468 Cod civil).
 După cum modalităţile privesc efectele obligaţiilor, afectând eficacitatea sau
exigibilitatea lor, obligaţiile pot fi: obligaţii afectate de condiţie (art. 1399 – 1410 Cod
civil) - condiţia afectând eficacitatea lor şi obligaţii afectate de termen (art. 1411 – 1420
Cod civil)- termenul afectând executarea (exigibilitatea) obligaţiei.
d) În fine, în funcție de cum obligațiile sunt sau nu înzestrate cu sancțiune,
acestea sunt obligații civile sau perfecte și obligații naturale sau imperfecte.
Obligațiile civile (perfecte) sunt raporturi juridice obligaționale care sunt
înzestrate cu sancțiune, creditorul având posibilitatea de a obține executarea lor prin
mijloace ofensive (cererea de chemare în judecată, invocarea unei excepții de
neexecutare, spre pildă); aceste obligații reprezintă regula în materie.
Obligațiile naturale (imperfecte) nu pot fi executate silit de către creditor prin
intermediul forței coercitive a statului, deoarece acestea nu au în conținutul lor
sancțiunea; ele pot fi îndeplinite de către debitor doar de bună-voie; odată executate
astfel, obligațiile naturale se sting valabil prin plată; creditorul nu poate fi silit să
restituie ceea ce a primit în temeiul executării benevole a unei astfel de obligații (art.
1471 Cod civil). Obligațiile naturale nu pot fi stinse prin compensație legală sau
judiciară (art. 1616 Cod civil), lipsind caracterul exigibil al creanței corelative lor, însă
pot fi stinse prin compensație convențională. Obligațiile naturale pot fi garantate atât
prin fidejusiune (art. 2288, alin. 2 Cod civil), cât și prin ipotecă (art. 2369 Cod civil),
precum și prin gaj, neafectând în vreun fel eficacitatea drepturilor constituite în vederea
garantării realizării lor. Obligațiile naturale pot fi transformate în obligații perfecte,
printr-o manifestare expresă de voință - (de pildă, printr-o confirmare în condițiile art.
1263 Cod civil, printr-o recunoaștere a datoriei, în temeiul art. 2506, alin. 4 Cod civil,
sau printr-o novație, conform art. 1609 – 1614 Cod civil) ori în mod implicit (de
exemplu, prin renunțarea la efectele prescripției împlinite, în temeiul art. 2507 – 2511
Cod civil). Obligațiile naturale, la rândul lor, se divid în obligații degenerate (care s-au
născut obligații civile, dar au ajuns, între timp, naturale, pierzându-și sancțiunea) și
obligații avortate, care, de la început, s-au născut fără sancțiune.

Exemple practice:
Obligații născute din acte juridice bilaterale: raporturile juridice care au ca izvor
contractul: de vânzare, de schimb, de locațiune, de mandat etc.
Obligații născute din acte juridice unilaterale: raporturi juridice care au ca izvor
testamentul, oferta de a contracta ș.a.
Obligații născute din fapte juridice ilicite: raportul juridic izvorât din fapta unei
persoane constând în distrugerea unui bun al altei persoane.
Obligații născute din fapte juridice licite: raportul juridic izvorât din fapta unei
persoane constând în administrarea afacerilor unei alte persoane (gestiunea de afaceri),
plata unei sume de bani în lipsa calității de debitor (plata nedatorată), salvarea unui bun
al altuia de la pieire (îmbogățirea fără justă cauză).
Obligații de rezultat: de a transmite dreptul de proprietate, de a preda un bun, de
face o lucrare, de a presta un serviciu.
Obligații de mijloace: de a acorda asistență medicală, de a acorda asistență
juridică.
 Obligații de a da: obligația de a transmite sau de a constitui un drept real:
obligația vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate, obligația debitorului de a
constitui o garanție.
Obligații de a face: obligația de a preda un bun.
Obligații de a nu face: obligația de a nu contracta, pentru o perioadă determinată,
cu o anumită persoană, cu privire la un anumit obiect.
Obligații în natură: obligația de edifica o casă, obligația de a picta un tablou.
Obligații pecuniare: obligația de a restitui o sumă de bani împrumutată, obligația
de plată a prețului unui bun cumpărat.
Datorii de valoare: obligația de a repara un prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită
delictuală, obligația de restituire a prestațiilor primite în temeiul unui contract desființat
retroactiv, obligația de întreținere.
Obligații simple: obligația vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de
proprietate asupra bunului vândut.
Obligații pure și simple: obligația de a presta întreținere, obligația de a plăti
pensie de asigurări sociale.
Obligații indivizibile: obligația a doi coproprietari ai unui bun care nu poate fi
divizat, prin natura sa (un cal viu), de a preda cumpărătorului respectivul bun.
Obligații divizibile: obligația a doi coproprietari pe cote părți de a transmite,
fiecare, cumpărătorului, dreptul de proprietate asupra bunului lor.
Obligații solidare: obligația a doi făptuitori ai unei fapte ilicite de a repara
prejudiciul cauzat victimei acesteia.
Obligație conjunctivă: debitorul datorează două oi şi 2 kg de lână.
Obligație alternativă: debitorul datorează două oi sau trei miei.
Obligație facultativă: debitorul datorează un stilou, dar se poate elibera şi plătind
contravaloarea sa.
Obligație afectată de condiție: debitorul îi va picta creditorului un portret, dacă
acesta din urmă va absolvi facultatea.
Obligație afectată de termen: debitorul îi va picta creditorului un portret în luna
ianuarie a anului 2018.
Obligație civilă: obligația cumpărătorului de a-i plăti vânzătorului prețul bunului
cumpărat, pe tot parcursul termenului de prescripție.
Obligație degenerată: obligația cumpărătorului de a-i plăti vânzătorului prețul
bunului cumpărat, după împlinirea termenului de prescripție.
Obligație avortată: obligația născută din contractul de joc sau de pariu.
 II. CONTRACTUL CIVIL.
NOŢIUNE. FUNCŢII. CLASIFICĂRI ALE CONTRACTELOR

1. Noțiune

Contractul (etimologic – „cum tragere”) sau convenţia (etimologic – „cum

venire”) este definit ca fiind acordul de voinţe intervenit între două sau mai multe
persoane, spre a constitui, modifica sau stinge raporturi juridice, conform art. 1166 C.
civ.
Definiția legală actuală este mai cuprinzătoare față de cea conținută în art. 942
Cod civil 1864, unde efectul modificator de raporturi juridice al contractului nu era
menționat. Cu toate acestea, dacă avem în vedere modificarea raporturilor juridice lato
sensu, instituție juridică în care s-ar include și schimbarea subiectelor raportului juridic,
atunci putem afirma că definiția analizată surprinde toate efectele pe care le poate
genera un contract, pentru că, stricto sensu, dacă privim instituția juridică a modificării
raportului juridic doar ca pe o modalitate de transformare a obligațiilor (prin novație
sau delegație), pe lângă aceste efecte enumerate de art. 1166 Cod civil, ar trebui
menționat și acela al transferării raportului juridic. Într-adevăr, Codul civil în vigoare
consacră, la art. 1315 – 1320, instituția cesiunii contractului, prin intermediul căreia o
parte poate să își substituie un terț în raporturile născute dintr-un contract, în măsura în
care prestațiile la care era îndatorată nu au fost integral executate și numai cu
consimțământul celeilalte părți contractante; pe lângă această instituție juridică nouă, în
același registru, al transmiterii obligațiilor, ar trebui menționate și cesiunea de creanță
și subrogația personală în drepturile creditorului prin plata creanței.
Plecând de la noțiunea contractului cuprinsă în textul art. 1166 Cod civil, s-a
apreciat, pe bună dreptate, în literatura de specialitate juridică, asupra necesității
adăugării unei precizări care privește concordanța contractului cu legea privită lato
sensu, în așa fel încât definiția completă să aibă următorul conținut: „contractul este
acordul de voințe realizat între două sau mai multe persoane, cu intenția lor de a da
naștere, a modifica sau a stinge un raport juridic, cu respectarea sau în executarea legii”.
Această formulare acoperă întreaga panoplie a contractelor care se încheie astăzi în
dreptul privat, precum și a acelora din dreptul public, referindu-ne aici la contractele
administrative.
Prin urmare, contractul ca principal izvor de obligaţii exprimă manifestările de
voinţă concordante a cel puţin două persoane, deosebindu-se astfel de actul juridic
unilateral, reglementat de art. 1324 – 1329 Cod civil, care este emanaţia voinţei unei
singure persoane şi care numai în anumite situaţii este izvor de drept.

2. Funcții
În general, contractul îndeplinește diverse funcții, care se pot grupa în jurul a
două idei strâns legate între ele: ideea de manifestare a persoanei în societate și ideea
de organizare a vieții sociale.
A. Contractul – mijloc juridic de manifestare a persoanei în societate
În primul rând, din perspectiva raportului cu persoana umană, contractul
îndeplinește funcția de comunicare, fiind un mijloc de stabilire a legăturilor oricărei
persoane cu semenii săi, prin schimbul de bunuri și servicii între persoanele care
compun societatea, persoanele fizice și persoanele juridice, inclusiv cele de drept
public, începând cu statul; comunicarea contractuală este, în principiu, patrimonială.
Funcția egalitară a contractului face din acesta un instrument de redistribuire,
care permite fiecărui membru al societății să își procure ceea ce își dorește, oferind, în
schimb, un bun sau prestând un serviciu celeilalte părți contractante.
Nu în ultimul rând, din această perspectivă, apare ca manifestă funcția de
gestiune patrimonială a contractului, care sugerează ideea conform căreia contractul
oferă subiectului de drept pârghiile de a acționa asupra substanței materiale a
patrimoniului său, adică asupra bunurilor sale, cărora le poate acorda destinația pe care
o consideră necesară, în scopul de a acoperi nevoile materiale și spirituale ale sale sau
ale altuia, printr-o decizie spontană sau sub presiunea unor constrângeri. Cu alte cuvinte,
prin intermediul acestui instrument juridic – contractul – subiectul de drept reușește să
își valorifice prerogativele din conținutul juridic al drepturilor sale patrimoniale,
manifestându-se, astfel, plenar în viața economică.

B. Contractul – mijloc juridic necesar și eficace pentru realizarea organizării

vieții sociale
În acest registru, în primul rând, poate fi amintită funcția normativă a
contractului; orice contract, prin efectele sale, se concretizează în crearea de norme
juridice private, care au forță obligatorie pentru părțile contractante; acestea, prin
acordul lor de voințe, stabilesc reguli de conduită obligatorii, pe care sunt ținute să le
respecte nu numai ele, în cadrul raporturilor juridice născute din respectivele contracte,
ci și terții, care au îndatorirea de a manifesta respect față de realitatea juridică creată
prin contract și de a se abține de la orice conduită prin care ar contraveni acesteia. În
acest sens, așa cum vom vedea în cele de mai jos, chiar și instanța de judecată și însuși
legiuitorul sunt ținuți să se conformeze forței obligatorii a contractului, având la
dispoziție doar foarte puține mijloace, expres reglementate prin lege, de a interveni în
conținutul acestuia.
Din punctul de vedere al ideii de organizare a vieții sociale, contractul are și o
funcție distributivă, de fapt, o altă fațetă a funcției egalitare; astfel, prin toate contractele
încheiate între diferite subiecte de drept, este asigurată funcționarea mecanismului
economic, prin organizarea producerii și a circulației resurselor în societate.
Funcția de stabilizare socială apare ca fiind rodul manifest al constrângerii
inerente ce rezultă din forța obligatorie a contractului, semnificând faptul că tot ceea ce
s-a stipulat prin contract trebuie să fie respectat întocmai, atât de către părțile acestuia,
cât și de către terți.

3. Clasificare

Contractele se clasifică din mai multe puncte de vedere, în funcție de mai multe
criterii. Fiecare dintre clasificările ce le vom sublinia nu prezintă numai un interes pur
teoretic, ci şi un interes practic, căci, în funcție de calificarea primită de către fiecare
contract, se va stabili regimul juridic al acestuia.
 3.1 Clasificarea contractelor după conţinutul lor (contracte sinalagmatice și
unilaterale)
În funcţie de conţinutul lor, contractele se clasifică în contracte sinalagmatice şi
contracte unilaterale.

3.1.1. Contractele sinalagmatice. Este un loc comun deja divizarea contractelor,

în funcție de conținutul acestora, în contracte sinalagmatice și contracte unilaterale.
Codul civil actual, cu rigurozitate, se preocupă de definirea și de caracterizarea acestor
tipuri de contracte în cuprinsul art. 1171, stipulând despre contractul sinalagmatic (sau
bilateral) că este acela în temeiul căruia se nasc obligații reciproce și interdependente
între părți, deosebindu-se astfel de contractul unilateral, în care obligațiile, chiar
existente în sarcina ambelor părți, nu sunt totuși interdependente.
Ideea reciprocității obligațiilor este truvabilă așadar la ambele categorii de
contracte, cu precizarea necesară că, în cazul contractelor sinalagmatice, o vom întâlni
întotdeauna, pe când, în ipoteza contractelor unilaterale, doar ocazional, specifice
acestora fiind obligațiile născute în sarcina doar a uneia dintre părți, cealaltă având doar
drepturi. Ideea de reciprocitate a obligațiilor contractuale exprimă realitatea existenței
obligațiilor care au un izvor comun, de natură contractuală, în sarcina ambelor părți
contractante.
Ceea ce este esențial însă și diferențiază contractele sinalagmatice de cele
unilaterale, așa cum acurat a surprins legiuitorul în cuprinsul art. 1171 Cod civil, este
caracterul interdependent al obligațiilor născute din aceste prime contracte. Ideea de
interdependență descrie cum fiecare dintre cele două părți contractante își asumă
obligații în considerarea obligațiilor asumate de către cealaltă parte. Această
caracteristică a contractelor sinalagmatice este exprimată cel mai bine în afirmația
devenită deja celebră – obligația unei părți este cauza juridică a obligației asumate de
către cealaltă parte; în contractele sinalagmatice, cauza este bivalentă – cu precizarea că
nu este vorba aici despre cauză doar ca element al voinței juridice, ca aplicație a ideii
de scop, relevantă pe terenul formării contractului (cauza genitivă), ci și despre cauza
eficientă (cauza funcțională), care este „reprezentarea intelectuală a obligației corelative
și forța ce a hotărât consimțământul contractului”; în aceste contracte, cauza transcende
terenul formării contractului, manifestându-se plenar și pe terenul executării acestuia.
„Voința părților contractante, în elementele sale finale, va fi realizată nu prin formarea,
ci prin executarea contractului. Părțile, prin executarea contractului, își văd îndeplinite
scopurile pentru care au contractat; și, de vrem să știm dacă părțile și-au atins țelurile,
trebuie să vedem cum a fost executat contractul. Există o legătură intimă între epoca
formațiunii contractului și epoca de realizare a lui. Ceea ce se prevede pe terenul
formării contractului, nu se realizează decât pe terenul executării contractului, în
condițiunile și măsura acestei executări. Nu va fi vorba la aceste instituțiuni de cauză
tehnic construită pe terenul formării contractului, dar ele vor avea aceeași substanță
finalistă ca și teoria tehnică a cauzei. Dacă o parte execută obligația, și cealaltă parte
trebuie să și-o execute pe a sa, căci prima n-a înțeles să se oblige decât dacă și cealaltă
își va îndeplini obligația ei. Dacă nu-și va executa cealaltă parte obligația, atunci acea
parte care și-a executat obligația nu-și va atinge scopul contractării”. Văzută în acest
fel, cauza funcțională justifică interdependența obligațiilor născute din contractele
sinalagmatice, interdependență care se manifestă nu numai în momentul formării
contractului (cu concursul cauzei genitive), ci pe tot parcursul executării acestuia.
De pildă, în contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul îşi asumă obligaţia de
a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut, de a-l preda și de a-l conserva
până la predare, iar cumpărătorul se obligă să plătească preţul. Atât timp cât nu ar exista
îndatoririle vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate, de a preda bunul,
respectiv de a-l conserva până la predare obligația cumpărătorului de a plăti prețul nu
și-ar justifica rațiunea de a fi și reciproc (prefigurarea mentală, la momentul încheierii
contractului, a obținerii contraprestației - proprietatea și posesia bunului, respectiv
prețul - constituie cauza genitivă – condiție de validitate a contractului, care contribuie
la formarea voinței vânzătorului, respectiv a cumpărătorului de a încheia contractul de
vânzare-cumpărare). În derularea contractului, neexecutarea obligațiilor vânzătorului
de a preda bunul vândut, respectiv de a-l conserva până la predare (obligația de
transmitere a dreptului de proprietate se execută automat, la momentul încheierii
contractului, dacă nu este supusă vreunei modalități – condiție, termen) justifică
neexecutarea obligației cumpărătorului de a plăti prețul (executarea obligațiilor de
transmitere a dreptului de proprietate, de predare a bunului și de a-l conserva până la
predare constituie cauza funcțională a executării obligației de plată a prețului,
conferindu-i celei din urmă însăși rațiunea executării).
Aceeași cauză bivalentă explică producerea, de către contractele sinalagmatice,
a unor efecte specifice exclusiv lor: excepția de neexecutare (art. 1156 Cod civil),
rezoluțiunea/rezilierea/reducerea contraprestațiilor (art. 1549 – 1554 Cod civil), riscul
contractului (art. 1274 Cod civil).
3.1.2. Contractele unilaterale. Contractele unilaterale sunt contractele care, de
regulă, nasc obligaţii numai pentru una dintre părţi, cealaltă parte fiind titulara unor
drepturi corelative, sau contractele în care există obligații reciproce între părțile
contractante, dar acestea nu sunt interdependente (art. 1171 Cod civil); ultima categorie
de contracte este reprezentată de cele „sinalagmatice imperfecte” pe care, la momentul
clasificării contractelor în funcție de obiectul acestora, Codul civil de la 1864 le-a scăpat
din vedere, omisiune ce a fost însă îndreptată de către actualul Cod civil, care le include,
expressis verbis, în categoria contractelor unilaterale, ținând cont de faptul că, într-
adevăr, obligațiile născute în executarea acestora, deși sunt reciproce, nu sunt
interdependente, putând subzista una în lipsa celeilalte și, mai mult, îndatoririle născute
după încheierea contractului au un alt izvor juridic, de regulă, un fapt juridic licit
(îmbogățirea fără justă cauză, de exemplu).
Printre cele mai importante contracte unilaterale se enumeră: contractul de
împrumut, contractul de depozit, contractul de mandat (dacă este gratuit), contractul de
fidejusiune, contractul de donaţie fără sarcini etc.

3.2. Clasificarea contractelor în funcţie de scopul urmărit de părți la încheierea

lor (contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit)

3.2.1. Contractele cu titlu oneros. Sunt acele contracte în care fiecare dintre părţi
urmă¬reşte un folos, o contraprestaţie, un avantaj, adică realizarea unui interes
patrimonial propriu, în schimbul obligațiilor pe care și le asumă (art. 1172 alin. 1 Cod
civil). Intră în această categorie: contractul de vânzare-cumpărare, con¬tractul de
schimb, contractul de locaţiune etc.
Contractele cu titlu oneros se subclasifică, la rândul lor, în contracte comutative
și contracte aleatorii.
Potrivit dispozițiilor art. 1173 alin. 1 Cod civil, este comutativ contractul în care,
la momentul încheierii sale, existența drepturilor și obligațiilor părților este certă, iar
întinderea acestora este determinată sau determinabilă. Cu alte cuvinte, fiecare dintre
părțile contractante știe, ab initio, care îi sunt drepturile și care îi sunt obligațiile care îi
incumbă, precum și întinderea acestora. Spre pildă, în contractul de vânzare-cumpărare,
de la momentul încheierii sale, atât vânzătorul, cât și cumpărătorul cunosc existența
drepturilor și a obligațiilor lor (vânzătorul are dreptul de a primi prețul și obligațiile de
a transmite dreptul de proprietate, de a preda bunul, de a-l garanta pe cumpărător contra
viciilor ascunse și contra evicțiunii, de a suporta cheltuielile predării și ale
individualizării bunului; cumpărătorul are dreptul de a primi bunul și obligațiile de a
plăti prețul, de a suporta cheltuielile vânzării, de a prelua bunul cumpărat), precum și
întinderea acestora (vânzătorul știe prețul pe care urmează să-l primească, precum și
bunul pe care urmează să-l predea, iar cumpărătorul, reciproc). Alte exemple: contractul
de schimb, contractul de locațiune, contractul de antrepriză.
Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voința părților, oferă cel
puțin uneia dintre părți șansa unui câștig și o expune, totodată, la riscul unei pierderi, ce
depind de un eveniment viitor și incert, conform alin. 2 al art. 1173 Cod civil. Așadar,
un element esențial al oricărui contract aleatoriu îl constituie riscul pierderii, respectiv
șansa câștigului, dependente de hazard. Spre exemplu, în cadrul contractului de
întreținere, creditorul întreținerii își cunoaște întinderea obligațiilor sale (a ceea ce oferă
în schimbul întreținerii), pe când debitorul întreținerii nu are cunoștință despre
întinderea propriilor obligații, care pot depăși sau, dimpotrivă, pot fi mai mici decât
ceea ce a primit de la creditorul său, neavând, la momentul încheierii contractului, nici
o idee despre perioada în care va trebui să plătească întreținere. Alte exemple: contractul
de lotopronosport, contractul de asigurare, contractul de rentă viageră.
3.2.2. Contractele cu titlu gratuit. Aceste contracte se încheie în interesul
exclusiv al uneia dintre părţi, şi anume, al părţii căreia i se procură un folos, un beneficiu
de către cealaltă parte, fără a da ceva în schimb (art. 1172 alin. 2 Cod civil).
Contractele cu titlu gratuit sunt, la rândul lor, de două feluri:
a) liberalităţile, adică cele ce implică diminuarea patrimoniului celui ce se obligă
cu contravaloarea prestaţiei la care se îndatorează; de exemplu: donaţia fără sarcini; şi,
b) contractele de binefacere sau dezinteresate, în care cel ce se obligă, prin
realizarea prestaţiei la care s-a angajat, nu-şi diminuează patrimoniul; de exemplu
comodatul, contractul de depozit şi contractul de mandat cu titlu gratuit.

3.3. Clasificarea contractelor în funcţie de executarea lor în timp (con-tracte cu

executare imediată, contracte cu executare succesivă și contracte cu executare continuă)

3.3.1. Contractele cu executare imediată (instantanee). Sunt denumite și

contracte cu executare uno ictu. Executarea aces¬tor contracte se face imediat după
încheierea lor, de regulă, obiectul obli¬gaţiei constând într-o singură prestaţie; spre
exemplu, contractul de vânzare-cumpărare.
 3.3.2. Contractele cu executare succesivă. Executarea acestor contracte se
desfăşoară în timp, sub forma unor prestaţii repetitive, succesive, executate la intervale
regulate de timp (de exemplu, contractul de închiriere de locuinţe, contractul de
furnizare de bunuri sau servicii etc.).
3.3.3. Contractele cu executare continuă. O specie a contractelor cu executare în
timp o constituie contractele cu executare continuă, caracterizate prin prestații care se
execută în timp, continuu, neîntrerupt (de pildă: contractul de furnizare de energie
electrică, de gaze, de apă etc.).
Importanța decelării între cele trei tipuri de contracte rezidă, printre altele, în
aceea că celor sinalagmatice cu executare imediată le este aplicabilă, în principiu, în caz
de neexecutare culpabilă de către una dintre părți, a obligațiilor asumate, sancțiunea
rezoluțiunii, care desființează contractul atât pentru trecut, cât și pentru viitor, pe când,
celor sinalagmatice cu executare succesivă, respectiv continuă, de regulă, li se aplică
rezilierea, o variantă edulcorată a rezoluțiunii, care însă își produce efectele doar pentru
viitor.
Contractele cu executare succesivă și cele cu executare continuă se subclasifică,
la rândul lor, în funcție de durata pentru care au fost încheiate, în contracte încheiate pe
o durată determinată și contracte încheiate pe o durată nedeterminată. Din prima
categorie fac parte contractele care se încheie pe un anumit interval de timp, care expiră,
la împlinirea termenului cert sau incert stabilit de către părțile contractante, cu
consecința încetării de drept a contractului; spre exemplu, contractul de închiriere pe
durată determinată. În cea de-a doua categorie se înscriu contractele în privința cărora
părțile nu au stabilit durata ființei lor; spre exemplu, contractul individual de muncă,
încheiat pe durată nedeterminată.

3.4. Clasificarea contractelor în raport de formalitățile necesare pentru încheierea

lor valabilă (contracte consensuale, contracte reale şi contracte solemne)

Este consacrată în cuprinsul art. 1174 Cod civil.

3.4.1. Contractele consensuale. Contractele consensuale sunt contractele pentru
a căror formare (validitate) este suficient acordul de voinţă al părţilor (art. 1174 alin. 2
Cod civil). În dreptul nostru, funcţionează regula (principiul) consensualismului (solus
consensus obligat), potrivit căreia, pentru formarea contractului, este suficient acordul
de voinţe al părţilor. Inclusiv drepturile reale se constituie și se transmit prin acordul de
voință al părților, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra
unor bunuri determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra
unor bunuri de gen (art. 1273 Cod civil). Cel mai bun exemplu în domeniu îl oferă art.
1674 Cod civil, din materia contractului de vânzare-cumpărare, de a cărui esență este
transmiterea dreptului de proprietate: „Cu excepția cazurilor prevăzute de lege ori dacă
din voința părților nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept
cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat,
iar prețul nu a fost plătit încă”. Cu alte cuvinte, contractul este perfectat prin acel solo
consensus (singurul consimțământ al părților), fără a fi nevoie de îndeplinirea nici a
unei alte formalități. Textul art. 1178 Cod civil consacră principiul libertății formei sau
al consensualismului.
 De la această regulă întâlnim însă următoarele două excepţii: contractele reale şi
contractele solemne.
3.4.2. Contractele reale. Contractele reale sunt contractele pentru a căror
validitate (formare valabilă), pe lângă acordul de voinţe al părţilor, se cere şi remiterea
(predarea) unui lucru de către o parte, celeilalte părţi (art. 1174 alin. 4 Cod civil); (de
exem¬plu: contractul de împrumut, contractul de comodat, contractul de depozit şi
contractul de gaj); în cadrul acestor contracte, predarea materială a bunului complinește
consimțământul părților, constituindu-se într-o condiție de formare a contractului,
nefiind o obligație care se naște ex contractu.
3.4.3. Contractele solemne. Contractele solemne sunt contractele care, sub
sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să fie făcute în anumite forme (art. 1174 alin. 3
Cod civil). Deci, pe lângă acordul de voinţe al părţilor, pentru validitatea contractelor
solemne se mai cer a fi întrunite unele condiţii de formă, unele formalităţi. Se spune că
aceste formalităţi sunt cerute ad validitatem (ad solemnitatem), adică pentru validitatea
contractului. Sunt, spre exemplu, contracte solemne: donaţia, actele de înstrăinare a
imobilelor, con¬tractul de ipotecă; în principiu, convențiile care strămută sau constituie
drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară trebuie să fie încheiate prin
înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute (art. 1244 Cod civil), ceea ce le face
contracte solemne. Părțile, prin convenția lor, pot hotărî că un anumit contract, chiar
dacă acesta nu este solemn, să se încheie respectând o anumită formalitate, conferindu-
i astfel un caracter solemn (art. 1185, art. 1242, alin. 2 Cod civil); nerespectarea însă a
acestei formalități impuse de chiar norma privată generată de înțelegerea prealabilă a
părților în această privință, dar nesolicitată în chip neîndoielnic de lege, nu este
sancționată de către legiuitor (art. 1242, alin. 2 Cod civil); aceasta este, pe de o parte,
soluția logică, în concordanță cu textul art. 1246, alin. 1 Cod civil, din materia nulității,
potrivit căruia orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor „cerute de lege” pentru
încheierea sa valabilă este supus nulității; pe de altă parte, prin soluția adoptată,
legiuitorul alege să dea prevalență principiului favor contractus, păstrând astfel valid
contractul încheiat cu nerespectarea formalităților convenite de către părți pentru
încheierea sa valabilă. Încheierea contractelor solemne, pentru care este impusă ad
validitatem, ex legem, îndeplinirea unei anumite formalități, fără respectarea acestora
este sancționată cu nulitatea absolută, contractele respective fiind desființate atât pentru
trecut, cât și pentru viitor, considerându-se că nu au existat niciodată (art. 1242, alin. 1,
art. 1246, alin. 1 Cod civil).

3.5. Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu reglementate de lege

(contracte numite şi contracte nenumite)

3.5.1. Contractele numite. Contractele numite sunt contractele care se bucură de

o reglementare legală specială. Nu este suficient, pentru a se vorbi de un contract numit,
ca exclusiv denumirea acestuia să fie regăsită în lege (în Codul civil sau în alte legi
speciale), ci un contract este numit dacă legea îi acordă o minimă preocupare,
consacrându-i o reglementare proprie, care să-i circumscrie natura juridică, obiectul,
conținutul minimal. Exemple: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de locaţiune,
contractul de schimb etc.
 3.5.2. Contractele nenumite. Contractele nenumite sunt contractele care nu au
nume propriu şi nu sunt supuse unei reglementări legale speciale, întrucât nu aparțin
unei anumite categorii. Prin mijlocirea acestor contracte se realizează operaţiile juridice
cele mai variate, pe care părţile doresc să le săvârşească (de exemplu, contractul de
credit bancar).
Importanța deosebirii între cele două tipuri de contracte rezidă în stabilirea
regimului juridic al contractului în funcție de cum acesta este numit sau nenumit. Astfel,
contractelor numite li se aplică prevederile generale din materia contractului, cuprinse
în capitolul intitulat „Contractul” al Titlului al II – lea, Izvoarele obligațiilor, al Cărții a
V – a, „Despre obligații”, din Codul civil, precum și regulile speciale din materia
fiecărui contract, truvabile în același Cod sau în alte legi speciale, potrivit art. 1167 Cod
civil. Contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile aceluiași Capitol -
„Contractul” – din Codul civil, iar, dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale
privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult, conform art. 1168 Cod civil.

3.6. Clasificarea contractelor în funcție de raportul dintre ele (contracte

principale şi contracte accesorii)

3.6.1. Contractele principale. Aceste contracte au o existenţă de sine stătă-toare;

ele nu depind de alte contracte (de exemplu: contractul de vânzare-cum¬părare,
contractul de împrumut, contractul de antrepriză etc.).
3.6.2. Contractele accesorii. Contractele accesorii sunt contractele care, neavând
o existenţă de sine stătătoare, depind de existenţa altor contracte (de exemplu: contractul
de gaj, clauza penală, convenția arbitrală).
În raporturile dintre cele două tipuri de contracte – principale și accesorii –
întotdeauna contractul accesoriu urmează soarta contractului principal și niciodată
invers, potrivit principiului accesorium sequitur principalem. În concret, dacă, spre
exemplu, contractul principal (de împrumut) este desființat prin anulare, atunci și
contractul accesoriu acestuia (de gaj) va avea aceeași soartă; însă desființarea
contractului accesoriu nu va determina aneantizarea celui principal.

3.7. Clasificarea contractelor în funcţie de efectele lor (contracte constitutive,

translative și declarative)

3.7.1. Contracte constitutive. Contractele constitutive sunt contractele care

creează raporturi juridice care au în conţinutul lor drepturi şi obligaţii noi, drepturi şi
obligaţii inexistente anterior ca atare. Intră în această categorie, spre exemplu,
contractul de ipotecă, contractul de uzufruct, prin care se nasc drepturi reale ce nu aveau,
până la acel moment, o existență de sine stătătoare în patrimoniul constituitorului.
3.7.2. Contracte translative. Contractele translative sunt contractele prin care se
strămută un drept preexistent dintr-un patrimoniu în altul. Intră în această cate-gorie:
contractul de vânzare-cumpărare, cesiunea de creanţă etc.
3.7.3. Contractele declarative de drepturi. Contractele declarative de drep-turi
sunt contractele care definitivează şi consolidează, retroactiv, drepturi preexistente
(care au existat anterior momentului încheierii lor), de exemplu, tranzacţia.
 3.8. Clasificarea contractelor în funcţie de rolul voinţei părţilor în stabilirea
conținutului acestora (contracte negociate, de adeziune, obligatorii)

3.8.1. Contracte negociate. Contractele negociate denumite şi „tradiţionale” sunt

acelea în care părţile discută, negociază toate clauzele, fără ca din exteriorul voinţei lor
să li se impună ceva. În cazul încheierii lor, va putea exista o perioadă aşa-zisă
precontractuală în care au loc negocierile sau discuţiile între părţi. Majoritatea
contractelor sunt contracte negociate, în care părțile, în temeiul principiului libertății de
a contracta, reglementat expres la art. 1169 Cod civil, determină conținutul acestora, cu
respectarea singurelor limite impuse de lege, ordinea publică și bunele moravuri.
3.8.2. Contracte de adeziune. Contractul de adeziune este contractul ale cărui
clauze sunt stabilite de una dintre părţi, fără posibilitatea ca cealaltă parte să le discute,
ci doar ca aceasta să le accepte, situaţie în care contractul se încheie, sau să nu le accepte,
refuzând astfel încheierea lui (art. 1175 Cod civil). Clauzele esențiale ale contractului
de adeziune sunt impuse ori sunt redactate de către una dintre părți, pentru aceasta sau
ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare. Sunt,
spre exemplu, astfel de contracte: contractul de asigurare, contractul de furnizare a
energiei electrice, a gazului, a apei etc.
3.8.3. Contracte obligatorii. Contractele obligatorii sunt contractele la care
condiţiile încheierii lor sunt delimitate, impuse de lege. Ele se mai numesc şi „forţate”,
iar impunerea lor de către lege are în vedere, fie protejarea intere¬selor contractanţilor,
care sunt obligaţi să le încheie (exemplu: asigurarea imobilelor), fie protejarea
intereselor unor terţi, cum este cazul asigurării de răspundere civilă pentru proprietarii
de autovehicule, în această situaţie urmărindu-se in¬demnizarea de către societatea de
asigurare a victimelor accidentelor produse cu autovehicule.

3.9. Clasificarea contractelor în funcţie de structura lor (contracte simple,

complexe, grupuri de contracte)

Având în vedere acest criteriu, contractele se divid în: contracte simple, contracte
complexe și grupuri de contracte.
3.9.1. Contractele simple se caracterizează prin realizarea, prin intermediul lor,
a unei singure operațiuni juridice, în această categorie intrând majoritatea contractelor
(de exemplu: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb, contractul de
locațiune etc.).
3.9.2. Contractele complexe rezultă din combinarea mai multor contracte simple,
având ca finalitate realizarea a două sau mai multe operațiuni juridice. Dificultatea pe
care o ridică, atât din punct de vedere teoretic, cât și practic, această categorie de
contracte constă în stabilirea regimului lor juridic. În acest sens, se prefigurează două
posibilități: ori să fie percepute ca o juxtapunere de contracte simple, în care fiecare este
supus regimului juridic propriu, ori să fie calificate ca operațiuni juridice originale, care
nu se supun regulilor contractelor care intră în componența lor, decât în măsura în care
acestea sunt compatibile cu esența acestora (de exemplu, contractul de leasing, care are
în conținutul său drepturi și obligații specifice atât contractului de închiriere, cât și celui
de vânzare-cumpărare).
 3.9.3. Grupurile de contracte reprezintă structuri de contracte (două sau mai
multe contracte strâns legate între ele) încheiate în vederea realizării aceluiași obiectiv
final; grupul de contracte nu dă naștere unui contract nou, hibrid, asemenea contractului
complex, ci, dimpotrivă, în interiorul său, toate contractele își conservă propria
individualitate.
Există grupuri de contracte cu structură lineară, în care toate contractele au ca
obiect același bun, fiind și ele însele de aceeași natură – grup de contracte omogen - (de
exemplu, contractele de vânzare-cumpărare succesivă a aceluiași bun, de la producător,
până la utilizatorul final) sau în care toate contractele au ca obiect același bun, dar natura
lor juridică este diferită – grup de contracte eterogen – (de exemplu, contractele care se
încheie în vederea realizării unei construcții: contractul de achiziție a materialelor,
contractul de antrepriză, contractul de proiectare, contractul de consultanță privind
obținerea autorizației de construcție etc.).
Există, de asemenea, grupuri de contracte cu structură radiantă, caracterizate prin
existența unui contract principal, pe care se grefează unul sau mai multe subcontracte,
care se află într-un raport de subordonare, de dependență față de contractul principal, la
a cărui realizare contribuie; de exemplu, pe un contract principal de antrepriză se
grefează mai multe contracte de subantrepriză a căror finalitate este aceea de a realiza
obiectivul asumat prin contractul principal.
În fine, pot fi semnalate, în materie, ansamblurile contractuale, în cadrul cărora
mai multe contracte sunt încheiate în vederea realizării aceluiași scop, fiind unite între
ele printr-o cauză comună; de exemplu, ansamblul în care intră contractul de vânzare-
cumpărare a unui bun și contractul de împrumut pentru finanțarea cumpărării acelui
bun.

Bibliografie suplimentară:
1. Florin I. Mangu, Contracte civile și administrative de valorificare a
fondurilor europene, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, p. 17 – 30;
2. L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, ediția a doua,
Editura Universul Juridic, București, 2020, p. 13 – 55.
 DREPT CIVIL. OBLIGAȚII I
CURS 3

CONTRACTUL (II). ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI PRIN ACCEPTAREA FĂRĂ

REZERVE A UNEI OFERTE DE A CONTRACTA. ÎNCHEIEREA
CONTRACTULUI PRIN NEGOCIEREA LUI DE CĂTRE PĂRȚI.
REPREZENTAREA

A. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI PRIN ACCEPTAREA FĂRĂ REZERVE

A UNEI OFERTE DE A CONTRACTA

1. Preliminarii
Contractul este un act juridic bilateral, pentru că încorporează în el cel puţin
voinţa a două persoane. Prin definiţie, el este un acord de voinţe. Prin urmare, o singură
voinţă nu este suficientă pentru formarea contractului şi nu poate produce efecte juridice
de natura celor pe care le produce contractul.
În mod cu totul excepţional, voinţa unilaterală produce totuşi anumite efecte care
pot privi, între altele, formarea unui contract.
Așadar, contractul reprezintă produsul întâlnirii concordante dintre voințele
individuale ale viitoarelor părți contractante. Ceea ce înseamnă că, atunci când ne
propunem să decelăm mecanismul încheierii contractului, de facto, trebuie să analizăm
structura și modul de formare a acordului dintre voințele persoanelor în cauză.
În măsura în care avem în vedere un contract consensual, care se formează prin
simplul acord de voințe al părților (art. 1178 Cod civil), în cazul în care viitoarele părți
contractante se află una în fața celeilalte și, în general, în toate situațiile în care ele își
pot percepe direct și imediat declarațiile de voință (de exemplu, dacă vorbesc la telefon),
realizarea acordului de voințe este foarte facilă, acesta fiind rezultatul exteriorizării, una
după cealaltă, aproape simultană, a voinței emise de către fiecare persoană.
Acordul de voințe se realizează prin întâlnirea concordantă a voințelor declarate
de către părțile contractante. In concreto, așa cum statuează art. 1182 Cod civil,
„Contractul se încheie ... prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta”.
Așadar, acordul de voințe are două componente: oferta și acceptarea.

2. Oferta de a contracta

2.1. Noţiune
Oferta de a contracta reprezintă propunerea fermă și completă de a încheia un
anumit contract în condiții determinate.
Oferta de a contracta constă așadar în voinţa unilaterală, exteriorizată a unei
persoane, ce se notifică destinatarului, în vederea încheierii unui anumit contract, în
condițiile precizate de către ofertant; altfel spus, prin ofertă se înţelege propunerea
(policitaţiunea) făcută de o persoană, în vederea încheierii unui contract.
Insituția juridică a ofertei își găsește reglementarea în cuprinsul art. 1182 și art.
1186 – 1196 Cod civil.
 Conform art. 1188 alin. 2 Cod civil, oferta poate proveni de la persoana care are
inițiativa încheierii contractului, care îi determină conținutul sau, după împrejurări, care
propune ultimul element esențial al contractului.

2.2. Condițiile ofertei

Potrivit art. 1188 alin. 1 Cod civil, „O propunere constituie ofertă de a contracta
dacă aceasta conține suficiente elemente pentru formarea contractului și exprimă
intenția ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar”.
Pornind de la acest text legal, care, nu numai că definește oferta, dar exhibă și
exigențele acesteia, pot fi decelate facil condițiile minime pe care trebuie să le
îndeplinească propunerea de a contracta pentru a constitui ofertă.
Astfel, pentru a valora ofertă sau policitațiune, propunerea de a contracta trebuie
să îndeplinească trei condiții sine qua non, minimale:
a) să fie certă, precisă, concisă și completă;
b) să fie fermă;
c) să fie adresată unei/unor persoane determinate.
a) Oferta este certă când nu încap discuții privind existența ei; cu alte cuvinte,
este neechivocă.
Oferta este precisă dacă stabilește exact în legătură cu ce va purta contractul ce
urmează a fi încheiat.
Oferta este concisă când se referă succint exclusiv la elementele viitorului
contract.
Oferta este completă dacă cuprinde toate elementele viitorului contract, astfel
încât, prin simpla și pura acceptare a ofertei, să se realizeze acordul de voințe al părților
și deci să se încheie contractul.
Nu este necesar ca oferta să conțină absolut toate clauzele viitorului contract; așa
cum statuează art. 1188 alin. 1 Cod civil, trebuie ca ea să cuprindă suficiente elemente
pentru formarea contractului. Textul legal trebuie, cu necesitate, coroborat cu cel al art.
1182 Cod civil, în care se arată că, pentru a se forma valabil contractul, este suficient
ca părțile să se spună de acord asupra elementelor esențiale ale acestuia, chiar dacă lasă
unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredințează determinarea
acestora unei alte persoane. Așadar, pentru a fi precisă, concisă și completă oferta este
suficient să conțină elementele esențiale ale viitorului contract, pentru ca o acceptare
pură și simplă a sa din partea destinatarului să fie îndeajuns pentru a se forma convenția.
b) Oferta este fermă dacă ea conține o adevărată propunere de a contracta, iar nu
exprimarea unei dorinţe mai mult sau mai puţin precise sau o simplă glumă; cu alte
cuvinte, așa cum solicită art. 1188 alin. 1 Cod civil, oferta trebuie să exprime intenția
ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar. Adică, propunerea
de a încheia un contract trebuie să fie făcută cu intenția de a produce efecte juridice,
pentru a fi calificată drept ofertă; în acest fel, oferta îl obligă pe emitentul ei la a deveni
parte contractantă în cazul în care destinatarul acesteia o acceptă fără rezerve. Ofertantul
îi acordă, în acest fel, destinatarului ofertei puterea de a decide încheierea contractului
prin simpla acceptare a acesteia.
Art. 1190 Cod civil, în același registru, referindu-se la solicitarea de oferte,
statuează: „solicitarea de a formula oferte, adresată uneia sau mai multor persoane
determinate, nu constituie, prin ea însăși, ofertă de a contracta”. Cu alte cuvinte, este
vorba aici despre o propunere adresată unei/unor persoane determinate cu scopul de a
le solicita să formuleze oferte. O astfel de manifestare de voință nu este calificată de
către legiuitor ca fiind ofertă, neavând un astfel de efect juridic, în sensul obligării
emitentului său la încheierea contractului cu persoana/persoanele care răspund
solicitării adresate; dimpotrivă, într-un astfel de caz, propunerile emise de către
destinatarii solicitării de oferte reprezintă ofertele veritabile, făcute cu intenția de a se
obliga din punct de vedere juridic în măsura în care solicitantul de ofertă, găsind una
dintre ofertele care îi sunt adresate compatibilă cu expectațiile sale, o acceptă pur și
simplu. Într-un astfel de caz, rolurile sunt inversate: solicitantul de oferte, cel care are
inițiativa și lansează cererea de oferte, devine destinatarul veritabilei oferte formulate
de către cel căruia îi era adresată solicitarea de oferte. Este vorba, într-o astfel de situație,
despre formarea progresivă a contractului, ipoteză în care contractul se formează în trei
pași: i) solicitarea de oferte; ii) răspunsul la solicitarea de oferte, constând în însăși
oferta de a contracta; iii) acceptarea ofertei.
c) Pentru a constitui ofertă, propunerea de a contracta trebuie să fie adresată
unei/unor persoane determinate. În acest sens, textul art. 1189 Cod civil este neechivoc,
statuând: „Propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă este precisă, nu
valorează ofertă, ci, după împrejurări, solicitare de ofertă sau intenție de negociere”.
Din interpretarea per a contrario a acestei norme juridice, rezultă fără putință de tăgadă,
că, pentru ca o propunere de a contracta să valoreze ofertă, ea trebuie să fie adresată
unei/unor persoane determinate, iar nu publicului în general.
Totuși, la alin. 2 al aceluiași text de lege, legiuitorul instituie câteva excepții de
la această cerință. Este vorba despre propunerea de a contracta adresată unor persoane
nedeterminate sau publicului în general, care valorează ofertă dacă rezultă astfel din:
lege, din uzanțe ori, în mod neîndoielnic, din împrejurări. De exemplu, expunerea în
vitrina unui magazin a unui bun sub care este afișat un preț constituie o propunere de a
contracta adresată publicului în general; o astfel de propunere valorează însă ofertă de
a contracta, și nu solicitare de oferte, obligând în acest sens pe emitentul acesteia să
încheie contractul de vânzare-cumpărare a bunului respectiv cu clienții care i se
adresează și acceptă oferta respectivă, oferind prețul bunului, tocmai pentru că acest
lucru rezultă, în mod neîndoielnic, din împrejurări. De asemenea, oferta publică de
recompensă, consacrată la art. 1328 – 1329 Cod civil, constituie, după cum denotă și
denumirea sa, o ofertă adresată publicului în general, care produce efecte specifice.
Urmărind încheierea unui contract prin simpla și pura sa acceptare (prin
acceptarea sa fără rezerve, așa cum solicită art. 1182 alin. 1 Cod civil), oferta trebuie,
cu necesitate, să fie adusă la cunoștința destinatarului său; cu alte cuvinte, oferta trebuie
să fie exteriorizată, căci nici un potențial cocontractant nu poate accepta o propunere de
a contracta câtă vreme nu a cunoscut-o. Oferta trebuie „emisă” (art. 1187 Cod civil) sau
„exprimată” (art. 1240, alin. 1 Cod civil) ori „manifestată printr-un comportament” (art.
1240, alin. 2 Cod civil).
Cât privește forma în care se poate exterioriza oferta, art. 1187 Cod civil
statuează: „oferta ... trebuie emisă în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a
contractului”. Așadar, textul legal citat trimite la dispozițiile normative care
reglementează forma pe care contractul trebuie să o îmbrace pentru a se naște valabil
(art. 1240 – 1245 Cod civil). În acest fel, pentru a afla forma în care se poate concretiza
oferta de a contracta, trebuie să ne raportăm, în primul rând, la principiul
consensualismului, al libertății de formă în materie contractuală, statuat în cuprinsul art.
1178 Cod civil, conform căruia contractul se încheie prin simplul acord de voințe al
părților, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă. Deci,
oferta de a contracta nu este supusă, în principiu, nici unei forme, decât în cazurile
expres sau în chip neîndoielnic (art. 1242, alin. 1 Cod civil) prevăzute de lege, în care
însuși contractul care urmează a se încheia trebuie să îmbrace o anumită formă ad
validitatem (art. 1179, art. 1241, art. 1244, art. 1245 Cod civil). Ea trebuie doar să fie
exteriorizată, pentru ca, așa cum am văzut, destinatarul ei să o poată cunoaște.
În funcție de modul în care oferta este exteriorizată, aceasta poate fi expresă sau
tacită.
Oferta expresă desemnează toate acțiunile special îndeplinite în vederea aducerii
la cunoștința altuia a unei propuneri de a contracta. Modurile de exteriorizare expresă
sunt diverse: în scris (art. 1240, alin. 1 Cod civil), înscrisul constatator îmbrăcând ori
forma unui înscris sub semnătură privată ori pe aceea a unuia autentic, conform art.
1241 Cod civil (un anunț, un afiș, o factură proforma, o propunere de vânzare a unui
imobil constatată printr-un înscris autentic notarial), oral (art. 1240, alin. 1 Cod civil)
sau prin acțiuni sau atitudini pur materiale, neechivoce, adică fiind „manifestată …
printr-un comportament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor statornicite
între acestea sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efectele
juridice corespunzătoare” (art. 1240, alin. 2 Cod civil; exemple: expunerea unor mărfuri
în vitrină și a prețului de vânzare, staționarea unui taxi într-un spațiu rezervat).
Oferta poate fi exteriorizată și tacit, când, din comportamentul ofertantului,
rezultă indubitabil, neechivoc, propunerea acestuia de a contracta (deși greu de imaginat
o inițiativă exteriorizată tacit, totuși, în literatura de specialitate s-a apreciat că o astfel
de ofertă o face locatarul unui bun care, la data expirării contractului de locațiune,
continuă să dețină bunul și să își îndeplinească obligațiile, dând astfel de înțeles
locatorului că îi adresează o ofertă de relocațiune a bunului, care se va materializa într-
un contract de locațiune dacă locatorul nu se opune în vreun fel, potrivit art. 1810 Cod
civil). Oferta exteriorizată tacit va produce efectele specifice unui astfel de act juridic
unilateral numai în condițiile art. 1240, alin. 2 Cod civil, precitat.

2.3. Efectele juridice ale ofertei

Oferta de a contracta, fiind un act juridic unilateral, produce efecte specifice, de
la data comunicării ei destinatarului (art. 1200, art. 1326, alin. 3 Cod civil), în orice
modalitate adecvată, după împrejurări (art. 1326, alin. 2 Cod civil), chiar dacă
destinatarul nu a luat cunoștință de conținutul comunicării din motive care nu îi sunt
imputabile (art. 1326, alin. 3 Cod civil). Oferta adresată unor persoane nedeterminate
produce efecte din momentul aducerii ei la cunoștința publicului, printr-o modalitate
care permite să fie cunoscută de către publicul țintă (art. 1189, alin. 2, fraza a doua Cod
civil, prin analogie).
Pentru a decela acurat aceste efecte, este necesar să deosebim între oferta făcută
cu termen și cea fără termen, respectiv între oferta irevocabilă și oferta revocabilă și, nu
în ultimul rând, între oferta adresată unei persoane prezente și oferta adresată unei
persoane aflate la distanță. Efectele ofertei – act juridic unilateral – sunt diverse, în
funcție de aceste tipuri de ofertă.
 Oferta irevocabilă își explică denumirea prin faptul că, deși fiind un act juridic
unilateral, aceasta nu poate fi revocată unilateral, adică prin singura manifestare de
voință a emitentului ei, fiind obligatorie pentru acesta; declarația de revocare a unei
astfel de oferte nu produce nici un efect, conform normei juridice cuprinse în textul art.
1191 alin. 2 Cod civil, ofertantul fiind ținut să execute contractul născut în urma unei
eventuale acceptări fără rezerve a ofertei sale ca și când aceasta nu ar fi fost revocată.
Sunt oferte irevocabile, potrivit art. 1191 alin. 1, fraza I, Cod civil toate ofertele
prin care autorul/autorii lor se obligă să le mențină un anumit termen, în vederea
acceptării acestora.
Termenul de acceptare a ofertei curge, conform art. 1192 Cod civil, din
momentul în care oferta ajunge la destinatar, acesta fiind momentul în care
corespondența cu oferta intră efectiv în cutia poștală (fizică sau electronică) a
destinatarului, spre exemplu, dacă acesta a fost mijlocul de comunicare ales, chiar dacă
acesta nu ia cunoștință de ea din motive care nu îi sunt imputabile, așa cum statuează
dispozițiile art. 1200 Cod civil.
Este, de asemenea, irevocabilă, conform art. 1191, alin. 1, fraza a doua Cod civil,
oferta care poate fi considerată astfel în temeiul acordului părților, al practicilor
statornicite între acestea, al negocierilor, al conținutului însuși al ofertei ori al uzanțelor.
Oferta irevocabilă are, pentru autorul ei, forță obligatorie. Această forță
obligatorie a ofertei este, de facto, manifestarea, în materie, a principiului forței
obligatorii a contractului, statuat în cuprinsul art. 1270 Cod civil, a cărui aplicare este
atrasă asupra ofertei – act juridic unilateral – prin dispoziția art. 1325 Cod civil: „Dacă
prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică în mod
corespunzător actelor unilaterale”. În acest fel, prin propria sa voință asumându-și
obligația de a menține oferta un anumit termen sau făcând o ofertă pe care legea, în
temeiul art. 1191 alin. 1, fraza a doua Cod civil, o asimilează unei oferte irevocabile,
autorul ofertei atrage asupra sa forța obligatorie a ofertei precum forța legii.
Per a contrario, sunt oferte revocabile, adică cele care pot fi revocate prin
declarația unilaterală a emitentului lor, fără ca răspunderea acestuia să poată fi atrasă,
ofertele fără termen de acceptare.
În cadrul ofertelor fără termen, trebuie însă deosebit între oferta fără termen
adresată unei persoane prezente și oferta fără termen adresată unei persoane absente.
Oferta fără termen de acceptare adresată unei persoane prezente rămâne fără
efecte dacă nu este acceptată de îndată, potrivit art. 1194 alin. 1 Cod civil; odată
adresată, datorită faptului că destinatarul acesteia ia la cunoștință imediat despre
conținutul său, acestuia îi este solicitat de îndată consimțământul la încheierea
contractului; în măsura în care destinatarul unei astfel de oferte nu își exteriorizează
acest consimțământ – de facto, manifestarea de voință care constituie acceptarea ofertei
– imediat ce a aflat despre ofertă, se consideră că el nu este interesat de încheierea
contractului respectiv, motiv pentru care oferta își pierde automat forța obligatorie,
autorul acesteia fiind liberat de orice obligație pe care și-a asumat-o inițial, în conținutul
propunerii de a contracta; oferta devine astfel caducă.
Legea, prin art. 1194 alin. 2 Cod civil, asimilează ofertei adresate unei persoane
prezente și oferta transmisă prin telefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare
la distanță, care asigură schimbul de consimțăminte aproape simultan, în timp real.
 Oferta fără termen de acceptare adresată unei persoane absente, deși
revocabilă, trebuie totuși menținută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca
destinatarul ei să o primească, să o analizeze și să expedieze acceptarea, conform art.
1193 alin. 1 Cod civil.
Revocarea unei astfel de oferte își va produce efectele, împiedicând încheierea
contractului, doar dacă va ajunge la destinatar înaintea momentului încheierii
contractului, potrivit art. 1193 alin. 2 Cod civil, adică înainte ca ofertantul să primească
acceptarea sau, după caz, înaintea momentului în care destinatarul ofertei săvârșește un
act sau un fapt concludent, chiar fără a-l înștiința pe ofertant, act sau fapt care poate
echivala, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părți, al uzanțelor sau potrivit
naturii afacerii, cu acceptarea ofertei (art. 1186 Cod civil).
Dacă, în schimb, ofertantul revocă oferta intempestiv, adică înaintea expirării
termenului rezonabil menționat la art. 1193 alin. 1 Cod civil și, prin aceasta, cauzează
destinatarului ofertei un prejudiciu, va fi ținut să îl repare.
Trebuie făcută distincția cuvenită, așa cum însuși legiuitorul o face, între
revocarea ofertei și retragerea acesteia, instituție juridică reglementată de art. 1199 Cod
civil.
Atât revocarea, cât și retragerea ofertei constituie manifestări unilaterale de
voință ale autorului acesteia prin care acesta intenționează să lase fără nici un efect
propunerea sa de a încheia un contract; ofertantul își anihilează, practic, propriul
consimțământ, exprimând o voință contrară celei originare; din perspectivă calitativă,
între revocare și retragerea ofertei nu există vreo diferență. Deosebirea dintre cele două
instituții juridice – revocarea, respectiv retragerea ofertei - se manifestă în plan
temporal: câtă vreme această manifestare de voință ajunge la destinatarul ofertei după
aceasta, este vorba despre revocare; dacă însă această manifestare de voință ajunge la
destinatarul ofertei anterior sau concomitent cu aceasta, instituția juridică incidentă este
retragerea ofertei. Într-adevăr, legiuitorul, la art. 1199 Cod civil, intitulat „Retragerea
ofertei sau a acceptării”, statuează: „Oferta ... poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la
destinatar anterior ori concomitent cu oferta ...”.

2.4. Caducitatea ofertei

Problema caducității ofertei este reglementată expres de către legiuitor în
cuprinsul art. 1195 Cod civil, cu titlu omonim, pornind de la concepția asupra acestei
instituții juridice potrivit căreia oferta este un act juridic unilateral care dă naștere unui
raport juridic civil obligațional între ofertant și destinatarul ofertei, raport juridic în
cadrul căruia autorul ofertei are calitatea de debitor, fiind ținut să mențină oferta
înăuntrul termenului expres sau tacit în care trebuie să intervină, respectiv să fie
expediată, după caz, acceptarea.
Ca o consecință directă a acestui lucru, oferta devine caducă (rămâne fără efecte)
dacă:
a) acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit expres sau, în lipsă, în
termenul tacit prevăzut de art. 1193 alin. 1 Cod civil;
b) destinatarul o refuză.
În ipoteza decesului sau a incapacității ofertantului înaintea acceptării ofertei și
înăuntrul termenului în care aceasta trebuia să fie acceptată, oferta nu devine caducă, ci
obligațiile ofertantului se transmit moștenitorilor săi ori pot fi executate prin
reprezentantul său legal, după caz; aceștia pot retrage oferta (în condițiile art. 1199 Cod
civil) sau, în cazul în care nu o retrag, pot fi ținuți de caracterul irevocabil al acesteia și,
în ipoteza acceptării, de efectele contractului astfel încheiat.
Decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile
numai în condiții excepționale, adică atunci când natura afacerii sau împrejurările o
impun, potrivit art. 1195 alin. 2 Cod civil. Poate fi vorba aici, spre exemplu, despre
prefigurarea unui contract intuitu persoane, în care calitățile părților sunt esențiale
pentru încheierea acestuia; într-un astfel de caz, încheierea contractului între succesorii
ofertantului, spre pildă, și destinatarul ofertei nu mai este posibilă.

2.5. Comparaţie între oferta de a contracta şi antecontract (precontract sau

promisiunea de contract)
Antecontractul (promisiunea de contract, promisiunea de a contracta sau
precontractul, cum mai este cunoscută această instituție juridică) este acordul prealabil
al părţilor, privind încheierea în viitor a unui contract. Antecontractul este deci un act
juridic bilateral, adică un contract care trebuie să îndeplinească toate condiţiile de
validitate cerute de lege pentru încheierea valabilă a unui contract şi să cuprindă toate
elementele esenţiale ale viitorului contract, prefigurat în conținutul promisiunii de a
contracta.
Astfel, potrivit art. 1279 Cod civil, „Promisiunea de a contracta trebuie să conțină
toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părțile nu ar putea executa
promisiunea”.
Spre deosebire de antecontract, oferta de a contracta este un act juridic unilateral,
fiind rodul unei singure manifestări de voință, aceea a ofertantului.
Prin urmare, fiecare dintre cele două instituții juridice are un regim juridic
propriu, conferit de categoria specifică în care se încadrează.
Oferta de a contracta poate fi retrasă cât timp nu a ajuns la destinatar sau revocată
până la momentul în care acceptarea ajunge la ofertant, pe când promisiunea de contract,
odată făcută, nu mai poate fi revocată, ea stingându-se numai prin împlinirea termenului
pentru care a fost stipulată, ori prin pieirea lucrului la care se referea contractul a cărei
încheiere a fost promisă sau în condiţiile în care, de regulă, se sting obligaţiile con-
tractuale (art. 1321 Cod civil).
Oferta de a contracta devine caducă (nu-şi mai produce efectele), când natura
afacerii sau împrejurările o impun, dacă, între timp, ofertantul decedează sau devine
incapabil, pe când promisiunea de contract continuă să fie valabilă şi după ce acela care
promite a devenit incapabil şi se transmite moştenitorilor, ca oricare altă obligaţie
contractuală, în afară numai dacă ea a fost stipulată intuitu personae (în considerarea
calităţilor pe care le are o parte a contractului).
Nerespectarea obligaţiei născute din promisiunea de a contracta antrenează
răspunderea contractuală a debitorului, adică a promitentului. Retragerea intempestivă
a ofertei atrage răspunderea delictuală a ofertantului.

3. Acceptarea
Instituția juridică a acceptării își găsește reglementarea legală în cuprinsul art.
1196 – 1198 Cod civil.
 3.1. Noţiune
Acceptarea constă în manifestarea de voinţă a destinatarului de a primi, fără
rezerve sau propuneri de modificare, pur și simplu, oferta făcută în vederea încheierii
contractului.
Așadar, acceptarea constă în răspunsul destinatarului ofertei, care, la confluență
cu oferta, este în măsură să dea naștere contractului.
Aceasta presupune o perfectă identitate între cele două manifestări de voință:
oferta și acceptarea, solicitată, de altfel, și de dispozițiile art. 1182 Cod civil, care
condiționează încheierea contractului de „acceptarea fără rezerve a unui oferte de a
contracta”.
Ea trebuie să îndeplinească condiţiile unei manifestări de voință producătoare de
efecte juridice (să fie conştientă, liberă şi exprimată cu intenţia de a se obliga) şi trebuie
să fie expresia şi rezultatul voinţei reale a destinatarului.
În considerarea celor afirmate, art. 1196 Cod civil, intitulat marginal „Acceptarea
ofertei”, dispune: „Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică
în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată,
și ajunge în termen la autorul ofertei”.
Orice răspuns la ofertă prin care aceasta nu este acceptată pur și simplu nu poate
fi considerat acceptare, așa cum învederează, de altfel, și art. 1197 alin. 1 Cod civil
(”Acceptarea necorespunzătoare a ofertei”): „Răspunsul destinatarului nu constituie
acceptare atunci când: a) cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei
primite”. Același text de lege, dar la alin. 2, califică această manifestare neconcordantă
de voință a destinatarului ofertei ca putând fi, după împrejurări, o contraofertă.

3.2. Forma acceptării

Asemenea formei ofertei, forma acceptării este supusă aceluiași principiu care
guvernează în materia formei contractelor, statuat în cuprinsul art. 1178 Cod civil,
intitulat marginal sugestiv „Libertatea formei”. Este vorba așadar, în speță, de principiul
libertății formei contractuale sau principiul consensualismului, conform căruia, dacă,
prin lege, nu se dispune altfel, contractul se încheie prin simplul acord de voințe al
părților (solo consensus), nefiind necesară îndeplinirea nici a unei alte formalități.
Acestui principiu se subordonează și forma acceptării, care este guvernată expres
de dispozițiile art. 1187 Cod civil: „... acceptarea trebuie emisă în forma cerută de lege
pentru încheierea valabilă a contractului” și care, evident, se completează, în mod
necesar, cu textul art. 1178 Cod civil, cu cel al art. 1244 Cod civil, precitate, precum și
cu toate dispozițiile legale din materia contractelor speciale care derogă de la litera art.
1178, constituindu-se în excepții de la principiul consensualismului.
Voința ofertantului are totuși un cuvânt greu de spus în materie, impunând forma
în care trebuie să fie exteriorizată acceptarea, întrucât, potrivit textului art. 1197 alin. 1
lit. b), „Răspunsul destinatarului nu constituie acceptare atunci când: b) nu respectă
forma cerută anume de ofertant...”; această manifestare de voință, care răspunde, în rest,
exigențelor unei acceptări, fiind conformă ofertei, poate fi considerată, după
împrejurări, potrivit art. 1197 alin. 2 Cod civil, o contraofertă.
În sensul celor de mai sus, asemenea ofertei, acceptarea poate fi, după modul ei
de exprimare sau de exteriorizare, expresă sau tacită.
 Acceptarea este expresă când rezultă dintr-un act sau dintr-un comportament
special îndeplinit de către destinatarul ofertei, în vederea aducerii acordului său la
cunoștința ofertantului. Se poate afirma deci că acceptarea expresă constă în orice
exteriorizare a consimțământului, care nu are nevoie de a fi interpretată pentru a putea
constata că a avut loc acceptarea ofertei; cu alte cuvinte, acceptarea expresă se impune
cu forța evidenței. Acceptarea expresă se concretizează de cele mai multe ori într-un
înscris, dar poate fi făcută și verbal, prin viu grai. În afară de aceste modalități, ea se
poate realiza și prin anumite gesturi care, conform uzanțelor, se săvârșesc numai pentru
a face cunoscută voința autorului lor de a încheia un contract, cum sunt: aplicarea
semnăturii pe un anumit înscris, ridicarea mâinii sau mișcarea aprobativă a capului la o
licitație publică sau la bursă, introducerea unor piese de monedă într-un distribuitor
automat de bilete de călătorie ori de spectacol sau de produse alimentare, deschiderea
portierei unui taxi care se află staționat într-o stație rezervată acestui tip de autovehicule.
Cât privește acceptarea tacită, aceasta se desprinde din acţiuni sau atitudini care
pot fi interpretate astfel, presupunând un comportament al destinatarului ofertei care
denotă neechivoc intenția acestuia de a accepta oferta și de a încheia contractul în
termenii stabiliți de către ofertant (art. 1196, alin. 1 Cod civil). Spre deosebire de
acceptarea expresă, acceptarea tacită nu are valoarea unei manifestări de voință prin ea
însăși, ci aceasta este dedusă din comportamentul destinatarului ofertei. La instituția
juridică a acceptării tacite a ofertei face trimitere expresă textul alin. 2 al art. 1186,
precum și art. 1196, alin. 1 Cod civil, atunci când acordă unui act sau unui fapt
concludent și neîndoielnic săvârșit de către destinatarul ofertei fără a-l înștiința pe
ofertant, valoarea unei acceptări a acesteia, în măsura în care, în temeiul ofertei, al
practicilor statornicite între părți, al uzanțelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se
poate face în acest mod. De cele mai multe ori, actul sau faptul concludent de care face
vorbire legiuitorul în textele legale amintite constă chiar în executarea contractului de
către destinatarul ofertei fără să-l înștiințeze despre aceasta pe ofertant și fără să fi emis,
în prealabil, acceptarea expresă a ofertei. Chiar și numai începerea executării
contractului de către destinatarul ofertei, fără să fi dus la bun sfârșit această executare,
poate primi valoarea unei acceptări tacite a ofertei (de exemplu, art. 2013 Cod civil
arată, în materia contractului de mandat, că acceptarea mandatului poate rezulta și din
executarea sa de către mandatar).
Cât privește tăcerea, legislatorul, în cuprinsul art. 1196 alin. 2 Cod civil,
legiferează un mai vechi principiu în materie: quid tacet consentire non videtur, adică
tăcerea nu valorează acceptare. Potrivit acestui text legal, „Tăcerea sau inacțiunea
destinatarului nu valorează acceptare ...”. Desigur, acesta fiind principiul, excepțiile se
concretizează când „rezultă din lege, din acordul părților, din practicile statornicite între
acestea, din uzanțe sau din alte împrejurări” (art. 1196 alin. 2 in fine), când tăcerea sau
inacțiunea destinatarului ofertei primesc valoarea acceptării acesteia. Aceasta, deoarece
tăcerea, căreia îi este asimilată inacțiunea destinatarului, are un caracter echivoc,
neputând deduce din ea acceptarea ofertei; or consimțământul trebuie să fie neechivoc
și stabilit indiscutabil. Încă de la sfârșitul secolului al XIX – lea și până în prezent,
jurisprudența a statuat, în materie, că „în drept, tăcerea celui căruia i se pretinde a fi
obligat, nu poate fi folosită, în absența oricăror altor circumstanțe, pentru a dovedi în
sarcina lui existența obligației alegate”. În același sens se exprimă și codificările
moderne; de exemplu, art. 18 din Convenția de la Viena asupra vânzării-cumpărării
internaționale de mărfuri (1985) statuează: „Tăcerea sau inacțiunea nu valorează, prin
ea însăși, acceptare”.
Totuși, chiar legiuitorul deschide în acest sens o portiță, acordând tăcerii sau
inacțiunii posibilitatea de a valora consimțământ, adică acceptare, în anumite cazuri, în
anumite circumstanțe, așa cum învederează art. 1196 alin. 2 Cod civil. Astfel, în îm-
prejurări cu totul excepţionale, tăcerea poate avea valoarea unei acceptări valabile (quid
tacet consentire videtur): când, potrivit legii, acordului prealabil al părților, uzanțelor,
practicilor statornicite între părți sau altor împrejurări, tăcerea înseamnă acceptare. De
asemenea, în jurisprudență s-a statuat că instanțele au facultatea de a aprecia suveran
tăcerea ca valorând acceptare, când oferta s-a făcut în interesul exclusiv al
destinatarului, sub rezonul că, de regulă, nu există nici un motiv ca destinatarul ofertei
să o refuze întrucât, din contractul ce urmează a se încheia, acestuia i se nasc numai
drepturi (de exemplu, o ofertă de donație). Cât privește însăși legea, un astfel de caz, în
care tăcerea sau inacțiunea destinatarului ofertei valorează acceptare, este legiferat în
cuprinsul art. 1810 Cod civil („Tacita relocațiune”); atitudinea pasivă a locatorului,
constând în „nici o împotrivire” vizavi de conduita locatarului care, la expirarea
termenului pentru care s-a încheiat contractul de locațiune, continuă să execute
contractul, deținând bunul și îndeplinindu-și sarcinile convenționale, valorează
acceptarea ofertei făcută de acesta din urmă în sensul încheierii unui nou contract de
locațiune, în aceleași condiții ca și primul, însă pe durată nedeterminată.

3.3. Condițiile acceptării

În privinţa conţinutului său, acceptarea trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
a) să fie pură și simplă, conformă cu oferta (să aibă acelaşi obiect cu aceasta),
așa cum solicită art. 1197 alin. 1 Cod civil; cu alte cuvinte, așa cum am învederat deja,
acceptarea trebuie să fie făcută fără rezerve pentru ca, întâlnindu-se cu oferta, să
formeze contractul; în măsura în care răspunsul dat de destinatarul ofertei cuprinde
modificări sau completări care nu corespund ofertei primite, acesta nu valorează
acceptare, ci, în condițiile alin. 2 al art. 1197 Cod civil, în funcție de împrejurări, o
contraofertă; credem, alături de alți autori, că, în speță, trebuie să ne raportăm la
dispozițiile art. 1182 alin. 2 Cod civil, fiind suficient ca destinatarul ofertei, în cazul în
care nu se limitează la emiterea unei acceptări într-o formă cât se poate de simplă (de
genul „da, accept oferta cu privire la contractul...”), să exteriorizeze un răspuns care să
fie într-o concordanță suficientă cu oferta, în așa fel încât, prin întrunirea celor două, să
se deceleze elementele esențiale ale contractului ce urmează a fi încheiat, iar acesta să
se concluzioneze în acest fel, putându-se lăsa elementele secundare ale acestuia spre a
fi convenite ulterior ori spre a fi determinate de către o terță persoană;
b) să fie neîndoielnică, adică să ateste în mod neechivoc intenția destinatarului
ofertei de a accepta această ofertă;
c) să nu fie tardivă; este o condiție impusă expres prin prevederile art. 1196 alin.
1 Cod civil și implicit prin dispozițiile art. 1197 alin. 1 lit. c) care califică drept o
acceptare necorespunzătoare răspunsul destinatarului ofertei, care ajunge la ofertant
după ce oferta a devenit caducă, adică după expirarea termenului explicit sau a celui
tacit în care oferta trebuia să fie menținută și care este considerat, de facto, termen de
acceptare, conform art. 1191 alin. 1 și art. 1193 alin. 1 Cod civil; să se facă în termenul
stipulat de ofertant (dacă oferta e făcută cu termen) sau în termenul rezonabil în care
oferta trebuia să ajungă la destinatar, acesta trebuia să o analizeze și să expedieze
acceptarea (dacă oferta a fost făcută fără termen). Cu toate că legiuitorul este destul de
explicit când prevede această condiție în cuprinsul art. 1196 alin.1 Cod civil, el îi lasă
totuși ofertantului posibilitatea exclusivă de a accepta sau nu și o ofertă tardivă, cu
consecința realizării contractului; astfel, prin art. 1198 Cod civil, intitulat marginal
„Acceptarea tardivă”, gânditorii acestui act normativ se exprimă: „(1) Acceptarea
tardivă produce efecte numai dacă autorul ofertei îl înștiințează de îndată pe acceptant
despre încheierea contractului. (2) Acceptarea făcută în termen, dar ajunsă la ofertant
după expirarea termenului, din motive neimputabile acceptantului, produce efecte dacă
ofertantul nu îl înștiințează despre aceasta de îndată”. În textul legal precitat, sunt
avansate două ipoteze de lucru: prima, cea descrisă în alin. 1, se referă la acceptarea
tardivă propriu-zisă, care a fost făcută după împlinirea termenului de acceptare, adică
destinatarul ofertei a emis răspunsul său favorabil după împlinirea acestui termen; într-
un asemenea caz, acceptarea nu produce nici un efect decât dacă ofertantul îl
înștiințează de îndată pe acceptant în sensul primirii acceptării și al încheierii
contractului; în acest caz, operează o prezumție relativă privind neîncheierea
contractului, trasă din faptul vecin și conex al caducității ofertei neacceptate în termen,
prezumție care poate fi însă răsturnată de către ofertant prin comunicarea privind
primirea acceptării și încheierea contractului; secunda, cea cuprinsă în alin. 2, are în
vedere acceptarea făcută în termen, dar ajunsă la destinatarul ofertei după expirarea
acestuia; cu toate că, potrivit art. 1200 și art. 1326, alin. 3 Cod civil, acceptarea produce
efecte numai din momentul în care ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu ia
cunoștință de ea din motive care nu îi sunt imputabile, și deci, într-o asemenea situație,
în care ofertantul primește răspunsul după împlinirea termenului de acceptare, oferta
devenind, de drept, caducă, prin neacceptarea sa în termen, totuși, având în vedere faptul
că, în speța analizată, destinatarul ofertei a emis acceptarea în termen, dar, din motive
care nu îi sunt imputabile, aceasta nu a ajuns la ofertant până la momentul expirării
acestuia (faptul vecin și conex), legiuitorul îi acordă acceptantului beneficiul unei
prezumții relative conform căreia acceptarea făcută în termen, dar de care ofertantul
nu ia cunoștință în interiorul acestuia, din motive neimputabile acceptantului, este
considerată o acceptare ajunsă în termen la autorul ofertei; într-o astfel de ipoteză,
situația este inversată (în beneficiul acceptantului) față de aceea descrisă în alin. 1:
contractul se consideră încheiat de îndată ce acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă
acesta nu ia cunoștință de ea, din motive care nu îi sunt imputabile, iar, dacă acesta din
urmă nu mai are interesul de a încheia contractul, trebuie să-l înștiințeze de îndată pe
acceptant despre aceasta;
d) să fie emisă în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului
final, potrivit art. 1187 Cod civil, sau „în forma cerută anume de ofertant” (art. 1197
alin. 1 lit. c) Cod civil), cu precizarea că, în ipoteza în care forma nerespectată era cea
solicitată de lege pentru încheierea valabilă a contractului, acceptarea va fi sancționată
cu nulitatea absolută (art. 1242, alin. 1 Cod civil), iar, în cazul în care forma nerespectată
era cea solicitată de către ofertant, acceptarea va putea fi recalificată și socotită, după
împrejurări, ca o contraofertă (art. 1197 alin. 2 Cod civil).
 3.4. Retragerea acceptării
Asemenea ofertei, și acceptarea poate fi retrasă, cu același efect, în condițiile art.
1199 Cod civil. Astfel, pentru a fi eficace, retragerea acceptării trebuie să fi ajuns la
destinatar, adică la ofertant înaintea sau cel mult concomitent cu acceptarea însăși. După
acest moment, al ajungerii acceptării la autorul ofertei, potrivit art. 1186 Cod civil,
contractul este format, așa încât nu se mai poate pune problema retragerii acceptării;
aceasta din urmă și-a pierdut identitatea proprie, constituind, împreună cu oferta,
acordul de voințe generator de contract.

3.5. Natura juridică a acceptării

Aidoma ofertei, în viziunea gânditorilor Codului civil în vigoare, acceptarea
constituie un act juridic unilateral generator de obligații, supus comunicării (art. 1200,
coroborat cu art. 1326 Cod civil) și care produce efecte „din momentul în care
comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoștință de aceasta din
motive care nu îi sunt imputabile”.

3.6. Comunicarea ofertei, a acceptării și a revocării

Chiar dacă nici în titlul marginal, nici în cuprinsul art. 1200 Cod civil, denumit
„Comunicarea ofertei, acceptării și revocării”, legislatorul nu face nici o mențiune
despre comunicarea retragerii ofertei, potrivit principiului ubi eadem est ratio, ibi idem
solutio esse debet, apreciem că acest text legal este aplicabil și acestei instituții juridice.
Încadrarea ofertei, a acceptării, a retragerii și a revocării ofertei sau, după caz, a
acceptării în categoria mai largă a actelor juridice unilaterale explică consacrarea unei
norme juridice speciale problematicii comunicării acestora.
În deplin acord cu prevederile art. 1326 Cod civil din materia actelor juridice
unilaterale, alin. 1 al art. 1200 Cod civil stipulează că toate aceste acte juridice își produc
efectele doar din momentul în care ele au ajuns la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat
cunoștință de ele din motive care nu îi sunt imputabile.
Principiul simetriei în drept își găsește deplina aplicare în alin. 2 al art. 1200 Cod
civil, care prevede necesitatea comunicării acceptării prin mijloace cel puțin la fel de
rapide ca cele folosite de ofertant, cu excepția cazului în care din lege, din acordul
părților, din practicile statornicite între acestea sau din alte asemenea împrejurări, nu
rezultă contrariul.

4. Momentul încheierii contractului

4.1. Importanţă
Determinarea momentului încheierii contractului prezintă importanţă din
următoarele puncte de vedere:
a) viciile de consimţământ se apreciază la acest moment;
b) capacitatea părţilor se apreciază la data încheierii contractului;
c) problema caducităţii se pune în legătură cu evenimente petrecute anterior
acestui moment (se poate aprecia dacă oferta a devenit caducă, în situaţia în care
ofertantul moare între timp sau cade în incapacitate şi, tot astfel, dacă acceptantul moare
sau devine incapabil înainte ca acceptarea să ajungă la ofertant);
 d) revocarea tardivă a ofertei sau a acceptării primeşte considerare (este
calificată ca atare) în funcţie de momentul încheierii contractului;
e) dacă s-a făcut aceeaşi ofertă succesiv, către mai multe persoane, va fi
considerat valabil contractul care s-a încheiat primul;
f) din momentul încheierii contractului încep să curgă efectele juridice în
vederea producerii cărora părţile şi-au manifestat voinţa de a contracta;
g) la acest moment se apreciază preţul curent;
h) numai creditorii chirografari anteriori momentului încheierii unui contract
fraudulos beneficiază de exerciţiul acţiunii pauliene, nu şi cei posteriori acestui
moment;
i) în raport de acest moment se soluţionează conflictele de legi în timp
j) momentul încheierii contractului determină, de regulă, și locul încheierii
acestuia etc.
Pentru determinarea momentului încheierii contractului trebuie să facem aceeași
distincție pe care însuși legiuitorul o face, tratând, cum este și firesc, de altfel, în mod
deosebit, problema momentului încheierii contractului între persoane prezente de aceea
a momentului încheierii contractului între persoane neprezente, caz în care, ofertantul
și acceptantul neaflându-se, concomitent, în același loc și necomunicând în timp real,
încheie contractul prin corespondență. În plus, tot în aceeași materie, mai putem discuta
și despre încheierea contractului ca urmare a acceptării tacite a ofertei, prin executarea
contractului de către acceptant sau prin alt mod, implicit, care indică intenția sa de a
accepta.

4.2. Determinarea momentului încheierii contractului între persoane

prezente
Problema este tranșată parțial de art. 1194 Cod civil și parțial de art. 1191 din
același act normativ.
Astfel, potrivit art. 1194 alin. 1 Cod civil, care se preocupă de oferta fără termen
adresată unei persoane prezente, aceasta, pentru a-și produce efectele, trebuie acceptată
de îndată. Adică, aproape simultan cu oferta, trebuie să survină și acceptarea pentru ca,
în acest fel, să se formeze acordul de voințe al părților, generator de contract. În această
situație, momentul formării contractului coincide cu acela al declarării acceptării
ofertei, integral, pur și simplu, fără rezerve. În caz contrar, dacă oferta fără termen de
acceptare adresată unei persoane prezente nu este acceptată de îndată, aceasta rămâne
fără efecte, ceea ce înseamnă că devine caducă, ipoteza fiind asimilabilă (prin jocul
principiului ubi eadem est ratio, ibi idem solutio esse debet), în opinia noastră, aceleia
în care caducitatea ofertei intervine ca urmare a refuzului acesteia de către destinatarul
său, reglementată de art. 1195 alin. 1 lit. b) Cod civil. Datorită posibilităților părților de
a comunica aproape în timp real prin mijloacele moderne de comunicare la distanță
(telefon, fax, email, spre exemplu) oferta astfel făcută, prin asemenea mijloace, este
asimilată de către legiuitor, în cuprinsul art. 1194 alin. 2 Cod civil, aceleia adresate unei
persoane prezente, motiv pentru care, pentru identitate de rațiune, i se aplică același
regim juridic ca și acesteia.
Art. 1191 Cod civil are în sfera sa de preocupare oferta cu termen de acceptare,
fără a decela însă după cum aceasta este adresată unei persoane prezente sau,
dimpotrivă, uneia absente, aflate la distanță. În oricare dintre împrejurări, studiind
momentul încheierii contractului, trebuie să ne raportăm la acel moment în care
intervine declararea acceptării ofertei. Dacă, la data respectivă, acceptantul se află față
în față cu ofertantul, contractul se încheie automat, prin întâlnirea concordantă a
acceptării cu oferta. Dacă însă, la momentul acceptării ofertei, acceptantul se află la
distanță, vom determina momentul încheierii contractului după aceleași reguli ca și în
cazul ofertei fără termen adresate unei persoane absente.

4.3. Determinarea momentului încheierii contractului între persoane

absente
Determinarea momentului încheierii contractului presupune, așa cum am văzut
deja, decelarea acelui moment în care oferta și acceptarea se întâlnesc concordant.
Problema apare în termeni destul de simpli, astfel cum am învederat mai sus, în cazurile
în care ofertantul și acceptantul se află față în față sau, dacă nu, cel puțin comunică în
timp real, prin mijloace de comunicare moderne, care asigură această posibilitate
(telefon, fax etc.).
Dacă însă, încă sub imperiul vechilor legiuiri (Codul civil de la 1864, Codul
comercial 1887, aflate în vigoare, ambele, până la data de 01 octombrie 2011) se vorbea
despre încheierea contractelor la distanță, între persoane care nu se află față în față sau
care nu comunică prin astfel de mijloace moderne de comunicare prin care să se asigure
schimbul de informații în timp real, realitățile socio-economico-juridice de astăzi,
precum și posibilitățile tehnologice impun, cu atât mai mult, necesitatea unei astfel de
discuții, dar, mai ales, reglementarea amănunțită a acestei situații.
Problema se ridică în acele situații în care părțile, aflându-se la distanță, în
procesul transmiterii reciproce a ofertei și a acceptării, nu utilizează mijloace de
comunicare prin care schimbul de informații se realizează în timp real, ci folosesc poșta,
curierul, telegraful, telexul sau alte mijloace de comunicare ce determină scurgerea unui
interval de timp între expedierea ofertei și cunoașterea acceptării de către ofertant.
La interogația: „într-un astfel de caz, care este momentul încheierii
contractului?”, doctrina juridică a construit un răspuns bazat pe mai multe teorii:
a) teoria emisiunii (declaraţiunii acceptării):
b) teoria expedierii acceptării;
c) teoria recepţiunii acceptării;
d) teoria informaţiunii sau a luării la cunoștință asupra acceptării.
a) Teoria emisiunii (declaraţiunii acceptării). Potrivit acestei teorii, contractul
se consideră încheiat în momentul acceptării ofertei, adică în momentul în care
destinatarul hotărăşte a da curs ofertei, chiar dacă voința de acceptare nu a fost încă
expediată ofertantului.
Această teorie prezintă două serioase neajunsuri:
• hotărârea de a accepta este un element psihologic, lăuntric, foarte greu de
dovedit;
• ofertantul nu a luat încă cunoştinţă de acceptare, ceea ce înseamnă că
voinţele părţilor nu s-au unit și că deci nu s-a format acordul de voințe şi
nu se poate vorbi de încheierea contractului.
b) Teoria expedierii acceptării. Conform acestei teorii, contractul se consideră
încheiat în momentul în care destinatarul ofertei expediază în scris acceptarea acesteia
(prin scrisoare obişnuită sau recomandată, ori prin telegramă, spre exemplu), chiar dacă
aceasta nu a ajuns încă la ofertant. Este adevărat că această teorie înlătură neajunsul
constând în dificultatea dovedirii momentului respectiv, pentru că proba acestuia se face
cu data ştampilei unităţii poştale de expediţie. Rămâne însă celălalt neajuns: voinţele
părţilor nu s-au întâlnit încă, la acest moment, deci, nu s-a realizat acordul de voințe şi
nu s-a încheiat contractul. Mai mult, până la data ajungerii acceptării la emitentul
ofertei, acceptarea poate fi retrasă, împiedicându-se astfel încheierea contractului.
c) Teoria recepţiunii acceptării. Se consideră, în baza acestei teorii, că momentul
încheierii contractului este momentul în care acceptarea a ajuns la adresa ofertantului,
fiind suficient ca plicul ce conține corespondența să fie pus în cutia poștală, predată la
poartă, la secretariat sau la serviciul de curier al întreprinderii. În acest moment,
acceptarea se definitivează, nemaiputând fi revocată. Acelaşi neajuns se poate constata
şi în cazul acestei teorii. Este foarte probabil ca ofertantul să nu poată lua efectiv
cunoştinţă de acceptare în momentul sau în ziua când aceasta a fost adusă la domiciliul
sau reşedinţa sa, din diferite motive (plecat în delegaţie, în excursie, internat în spital,
scrisoarea a fost rătăcită etc.), ceea ce face să nu se poată uni voinţele părților în acel
moment. Cu toate acestea, sistemul recepțiunii acceptării este cel mai frecvent utilizat
sistem în dreptul modern comparat, fiind adoptat de toate proiectele majore de
codificare europeană.
d) Teoria informaţiunii sau a luării la cunoștință asupra acceptării. Conform
acestei teorii, contractul se consideră încheiat în momentul în care ofertantul a luat
efectiv cunoştinţă de acceptare, deschizând plicul ce conține corespondența. Într-
adevăr, acesta este momentul când voinţele părţilor s-au unit (când s-a realizat acordul
de voințe al părţilor). Această teorie a fost îmbrățișată în sistemul nostru de drept sub
imperiul fostului art. 35 alin. 1 din Codul comercial 1887, care se aplica, prin analogie,
și în dreptul civil, în lipsa unei reglementări exprese, în acest sens, în cuprinsul Codului
civil 1864. Și acest sistem prezintă însă inconvenientul că încheierea contractului se
afla, de această dată, la discreția ofertantului care, deși a primit corespondența privind
acceptarea ofertei sale, nu ia cunoștință de îndată despre aceasta. Mai mult, chiar în
ipoteza primirii corespondenței, din dorința de a frauda interesele acceptantului,
ofertantul ar putea susține că nu a luat la cunoștință despre conținutul acesteia. Din acest
motiv, doctrina juridică autohtonă, dar și practica judiciară au operat cu prezumția
simplă conform căreia odată ce corespondența a intrat în cutia poștală a emitentului
ofertei, acesta este prezumat că a luat la cunoștință imediat despre conținutul acceptării.
În acest fel, neajunsurile principale ale acestui sistem, care s-a dovedit a fi cel mai
apropiat de realitate, au fost surmontate. Practic, s-a realizat un sistem eclectic, din
conjugarea celui al recepțiunii acceptării cu cel al luării la cunoștință despre conținutul
acceptării. Potrivit acestuia, contractul se considera încheiat la momentul în care plicul
ce conținea corespondența privind acceptarea intra în cutia poștală a emitentului ofertei,
acesta fiind prezumat, chiar de la acel moment, că a luat cunoștință despre conținutul
corespondenței privind acceptarea. Dovada datei respective se făcea cu data ștampilei
oficiului poștal de intrare de la locul primirii corespondenței de către ofertant, aplicate
pe plicul respectiv.
Codul civil a îmbrățișat, expressis verbis, acest sistem eclectic bazat pe sistemul
recepțiunii acceptării căruia i se aplică, pentru corijare, prezumția legală absolută, de
data aceasta, a luării la cunoștință despre conținutul corespondenței privind acceptarea
de îndată ce aceasta ajunge la ofertant.
 Astfel, potrivit art. 1186 alin. 1 Cod civil, „Contractul se încheie în momentul și
în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ea
din motive care nu îi sunt imputabile”. Așadar, de îndată ce corespondența privind
acceptarea ajunge la ofertant, contractul se consideră încheiat, împotriva acestei
prezumții neputându-se face nici o probă, căci, potrivit textului legal precitat, chiar dacă
emitentul ofertei face dovada unui fapt extern neimputabil lui din pricina căruia nu a
putut lua cunoștință despre conținutul acceptării, aceasta nu impietează cu nimic asupra
stabilirii momentului încheierii contractului, care este acela atestat de către data aplicată
prin ștampilă pe plicul cu corespondența, de către oficiul poștal de la locul primirii
corespondenței de către ofertant.
Deci, potrivit sistemului adoptat de către Codul civil în vigoare, riscul informării
aparține ofertantului (care este prezumat a fi informat din momentul în care
corespondența cu acceptarea a ajuns la el), iar riscul comunicării aparține acceptantului
(care este ținut, conform art. 1200 alin. 2 Cod civil, să utilizeze, pentru comunicarea
acceptării, mijloace cel puțin la fel de rapide ca și cele folosite de ofertant, dacă din
lege, din uzanțe ori din convenție nu rezultă contrariul); neajungerea în termenul de
acceptare a acceptării la ofertant, chiar dacă aceasta a fost corect expediată, rămâne în
riscul acceptantului, în pofida faptului că lui nu îi este imputabilă întârzierea
comunicării acceptării, întrucât, potrivit art. 1198 alin. 2 Cod civil, ofertantul are
prerogativa de a-l înștiința, de îndată ce primește comunicarea cu acceptarea, pe
acceptant, că acceptarea nu își produce efectele, contractul prefigurat neîncheindu-se.

4.4. Momentul încheierii contractului prin acceptarea implicită (tacită) a

ofertei
Cât privește acceptarea tacită sau implicită a ofertei, însuși legiuitorul, așa cum
am văzut deja, o prevede ca pe o posibilitate validă de exteriorizare a voinței privind
acceptarea de către destinatarul ofertei, în cuprinsul art. 1196 alin. 1 fraza I Cod civil,
când stipulează: „orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în
mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată, și
ajunge în termen la autorul ofertei”. Textul se completează însă, în fraza a doua a sa, cu
precizarea „dispozițiile art. 1186 rămân aplicabile”.
Așadar, pentru a determina momentul încheierii contractului prin mecanismul
acceptării tacite neechivoce a ofertei, trebuie să raportăm textul art. 1196 alin. 1 fraza I
Cod civil, pe de o parte, la alin. 1 al art. 1186 din același act normativ și, pe de altă
parte, la art. 2 din același text legal.
Obținem în acest fel două variante de decelare a momentului încheierii
contractului într-un astfel de caz.
a) Prima dintre acestea descrie soluția relevată de coroborarea art. 1196 alin. 1
fraza I cu art. 1186 alin. 1 Cod civil: în lipsa unei prevederi exprese în cuprinsul ofertei,
a unor practici statornicite între părți, a uzanțelor în domeniu, a incidenței naturii
afacerii ori a înțelegerii prealabile a părților privind momentul încheierii contractului
prin acceptarea implicită a ofertei, astfel cum aceasta a fost formulată, manifestarea de
voință a acceptantului trebuie să ajungă, în orice formă și în termenul stabilit (expres
sau implicit) pentru acceptare, la cunoștința ofertantului; în acest caz, contractul se
consideră încheiat în momentul în care ofertantul a fost înștiințat despre actul sau despre
faptul destinatarului, care indică în mod neîndoielnic acordul său fără rezerve cu privire
la ofertă; în speță, este aplicat deci sistemul recepțiunii acceptării, al primirii de către
ofertant a informației cu privire la faptul executării contractului, așa cum acesta a fost
propus prin ofertă, sau la oricare alt act sau fapt care este în măsură să dovedească în
mod neechivoc, concludent, intenția destinatarului de a accepta oferta; poate fi vorba,
într-o astfel de situație, despre executarea propriu-zisă a contractului, dovedită prin
livrarea efectivă a mărfii sau prin plata prețului despre care ofertantul este înștiințat (de
pildă, prin transmiterea pe email a ordinului de plată).
b) A doua variantă de determinare a momentului încheierii contractului prin
acceptarea tacită, dar neechivocă, a ofertei rezultă din coroborarea art. 1196 alin. 1 fraza
I cu art. 1186 alin. 2 Cod civil: contractul se consideră încheiat în momentul în care
destinatarul ofertei săvârșește un act sau un fapt concludent, care dovedește acceptarea
neechivocă și fără rezerve a ofertei, chiar dacă ofertantul nu este înștiințat în acest sens,
însă numai în cazul în care, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părți, al
uzanțelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod; în această
situație, momentul încheierii contractului coincide cu primul act de executare (primul
act sau fapt concludent care indică în mod neîndoielnic acordul destinatarului cu privire
la ofertă); un astfel de exemplu îl poate constitui acceptarea mandatului, despre care
legiuitorul afirmă, în cuprinsul art. 2013 alin. 1 ultima propoziție, că „poate rezulta și
din executarea sa de către mandatar”.

5. Locul încheierii contractului

Observând titlul marginal al art. 1186 Cod civil – „Momentul și locul încheierii
contractului”-, vom concluziona că locul încheierii contractului se determină după
aceleași reguli ca și momentul încheierii acestuia. Așadar, locul încheierii contractului
va fi locul în care s-a realizat acordul de voințe, locul confluenței dintre ofertă și
acceptarea fără rezerve a acesteia.
În privința contractelor încheiate între persoane prezente, aflate față în față,
determinarea locului încheierii contractului nu ridică nici un fel de probleme: acesta
este locul în care cele două părți contractante se află la momentul realizării acordului
de voință.
Dacă, din punctul de vedere al momentului încheierii contractului, persoanele
care, deși absente, fac schimb de informații prin mijloace moderne de comunicare, prin
intermediul cărora oferta și acceptarea acesteia sunt percepute în timp real raportat la
momentul emiterii lor, sunt asimilate persoanelor prezente, din perspectiva locului
încheierii contractului, acest lucru nu se mai poate întâmpla; astfel, aceste persoane,
aflându-se la distanță una față de cealaltă, sunt considerate persoane absente, iar locul
încheierii contractului, în acest caz, va fi acela de unde vorbește ofertantul, potrivit
sistemului recepțiunii acceptării.
Dacă este vorba tot despre persoane absente, dar care, de data aceasta, comunică
prin alte mijloace decât cele capabile să asigure un schimb de informații în timp real,
raportându-ne tot la același sistem al recepțiunii acceptării ofertei, locul încheierii
contractului va fi acela în care ofertantul primește corespondența cu acceptarea
(domiciliul sau sediul său, reședința sa, alt loc stabilit de el în acest sens și adus la
cunoștința destinatarului ofertei ori prin chiar conținutul acesteia ori sub o altă
modalitate, inclusiv prin practici statornicite între cele două părți).
 Cât privește contractele solemne, acestea se încheie la locul în care se realizează
formalitățile solicitate de lege pentru încheierea lor valabilă.
Contractele reale, pe de altă parte, se încheie la locul remiterii materiale a bunului
care face obiectul lor, căci doar la acel moment aceste contracte se încheie valabil, prin
conjugarea acordului de voințe al părților cu predarea efectivă a bunului.

B. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI PRIN NEGOCIEREA LUI DE CĂTRE

PĂRȚI

1. Preliminarii. Așa cum am văzut deja în cele ce preced, potrivit art. 1182 alin.
1 Cod civil, „contractul se încheie prin negocierea lui de către părți …”, aceasta fiind
cea de-a doua modalitate în care acordul de voințe al cocontractanților se formează,
după cea constând în „acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta”.
Codul civil se preocupă, în cuprinsul art. 1182 – 1185, despre încheierea
contractului prin negocierea lui de către părți fixând doar câteva repere generale în acest
sens, lăsând, în acest fel, părților, posibilitatea de a purta negocierile potrivit propriei
lor voințe concordante în acest sens, practicilor statornicite între ele, uzanțelor.
2. Noțiunea negocierilor precontractuale. Etapa negocierilor precontractuale
este reprezentată de „perioada exploratorie”, în care viitoarele părți contractante își
schimbă punctele reciproce de vedere, formulând și discutând propunerile pe care și le
fac una celeilalte cu scopul de a determina conținutul contractului, fără însă a avea
siguranța că acel contract se va perfecta. Aceasta este o fază esențială, de a cărei
desfășurare și de al cărei succes depind atât echilibrul potențialului contract, cât și
calitatea redactării sale.
3. Felurile negocierilor precontractuale. În funcție de modul în care sunt
organizate, negocierile precontractuale pot fi de două feluri: negocieri libere sau
obișnuite și negocieri organizate convențional sau contractual.
4. Negocierile libere sau obișnuite. Nefiind organizate convențional, regimul
juridic al inițierii, desfășurării și/sau al ruperii, după caz, a negocierilor este guvernat
doar de prevederea art. 14 Cod civil, potrivit căreia orice persoană fizică sau persoană
juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-
credință, în acord cu ordinea publică și cu bunele moravuri, precum și cu cele ale art.
15 din același act normativ, conform cărora nici un drept nu poate fi exercitat în scopul
de a vătăma sau de a păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar
bunei-credințe.
Așa cum am văzut deja, buna-credință are, în noua legiuire, valoarea (bine
meritată a) unui principiu care își găsește consacrarea expresă în textul art. 14 Cod civil.
Desigur, această regulă fundamentală nu s-a născut odată cu actualul Cod civil, ea
găsindu-și rădăcinile în antica bona fides, consacrată și în Codul civil 1864, în cuprinsul
celebrului art. 970 alin. 1; însă, dacă, în vechea codificare, principiul bunei-credințe era
statuat cu valoare generală în materia executării contractelor, conduita care i se subsuma
fiind răsplătită și în alte domenii (de exemplu, în cel al faptelor juridice licite, în care
buna-credință se bucura de un tratament preferențial față de reaua-credință), de lege
lata, acest principiu își află locul în materia generală a exercitării oricărui drept
subiectiv civil și a executării oricărei obligații corelative, dobândind, în acest fel, in
terminis, un caracter de absolută aplicabilitate.
 Textul art. 14 Cod civil trebuie, cu necesitate, coroborat cu acela al art. 15 din
același act normativ, care reglementează abuzul de drept. Cine acționează cu bună-
credință nu poate săvârși un abuz de drept și invers, cine comite un abuz de drept dă
dovadă de rea-credință sau de un comportament contrar bunei-credințe.
În cazul negocierilor precontractuale libere sau obișnuite, partenerii negociatori
nu au nici măcar obligația de a negocia, de a purta discuții în vederea ajungerii la un
consens privind conținutul viitorului contract; tocmai de aceea acest tip de negocieri
sunt ghidate, în mod necesar, dar și suficient, de principiul libertății precontractuale
(constând în facultatea de a iniția, a desfășura și a rupe oricând negocierile) și de cel al
bunei-credințe.
Desigur, aflându-ne complet în afara oricărei legături convenționale între părți,
la momentul sistării abuzive a negocierilor, partea care se face vinovată de acest lucru
va răspunde pe temei delictual, conform art. 1357 și urm. Cod civil, fiind obligată la
repararea în integralitate a prejudiciului suferit de către co-negociatorul său.
5. Negocierile organizate convențional sau contractual. Contractul de
negociere. În faza precontractuală, partenerii de discuții pot încheia mai multe feluri de
convenții, care, generic, pot fi numite „contracte preparatorii” și care toate au rolul de a
pregăti viitorul contract definitiv din punctul de vedere al conținutului acestuia.
În funcție de natura și de intensitatea obligației la care îi dau naștere, contractele
preparatorii pot fi grupate în trei categorii: i) contracte preparatorii care dau naștere
unei obligații de negociere (contracte de negociere), ii) contracte preparatorii care au
ca obiect o obligație de preferință, iii) contracte preparatorii care generează o obligație
de a încheia contractul definitiv.
Contractele de negociere au ca obiect organizarea convențională a raporturilor
dintre părți în faza de negociere a contractului definitiv. Principalul lor scop este acela
de a organiza negocierile (începute deja sau pe cele care vor debuta) în sensul
determinării condițiilor și modalităților de desfășurare a acestora, pentru a conferi
întreaga securitate dezirabilă pentru încheierea contractului definitiv. Ele se vor
preocupa, spre exemplu, de: timpul alocat negocierilor, partea care trebuie să aibă
inițiativa, formele în care se vor purta discuțiile, modalitățile de corespondență,
obiectivele care se așteaptă a fi obținute prin negocieri, dacă în negocieri vor fi implicate
și terțe persoane, dacă negocierile vor fi consemnate în acorduri parțiale sau punctaje și
altele.
Contractul de negociere mai poate fi întâlnit sub denumirea de „acord de
negociere”, „acord de principiu”, „protocol de acord”, „pact de tratative” ș.a.
Acordul de negociere este definit în literatura de specialitate ca fiind contractul
prin care părțile se angajează să negocieze cu bună-credință încheierea unui viitor
contract, ale cărui elemente nu sunt încă stabilite sau sunt doar parțial conturate.
În fapt, obligația de negociere poate rezulta fie dintr-un contract de sine stătător
sau poate fi cuprinsă într-o clauză de negociere inserată, la rândul ei, într-un alt contract.
Condițiile de validitate ale unei astfel de convenții nenumite sunt cele solicitate
oricărui contract, consacrate de Codul civil la art. 1179. Așadar, în afara capacității
părților de a contracta, a unui consimțământ valabil exprimat cu privire la un obiect
determinat și licit, având o cauză licită și morală, „acordul de negociere nu reclamă
întrunirea condițiilor contractului final propriu-zis, de a cărui figură juridică se
detașează cu claritate”.
 Multe dintre acordurile de negociere sunt, de facto, contracte propriu-zise
degenerate, a căror nulitate este atrasă de lipsa unui element esențial pentru validitatea
lor. De exemplu, un contract de vânzare-cumpărare în care nu este determinat și nici
determinabil obiectul este nul absolut din această pricină, însă poate fi calificat, dacă
voința părților transpare cu claritate în acest sens din cuprinsul lui, ca un acord de
negociere în vederea încheierii, în viitor a unui contract de vânzare-cumpărare definitiv.
La fel se poate întâmpla cu o promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare în care
nu este fixat prețul sau în care se specifică doar că se vând bunuri de un anumit tip, fără
a fi determinate/determinabile.
Codul nostru civil actual face un prim pas temerar în privința jalonării acestui
„drept comun al negocierilor”, preocupându-se, în cuprinsul art. 1182 – 1185, de
trasarea anumitor limite între care/cu respectarea cărora acestea să se desfășoare, limite
aplicabile negocierilor organizate.
În privința decelării efectelor unei astfel de convenții, trebuie să plecăm de la
ideea că scopul declarat al acestui acord de negociere este acela de a organiza modul de
desfășurare a negocierilor, de a le introduce pe acestea sub umbrela contractuală.
Așadar, principala obligație la care dă naștere acordul de principiu este aceea de a
negocia, de a purta discuții în vederea încheierii, în viitor, a unui contract definitiv, ale
cărui condiții urmează a fi decelate pe parcursul negocierilor. Un asemenea acord nu
angajează, pe nici una dintre părțile sale, la obligația de a contracta. Tocmai de aceea,
încălcarea acestuia va conduce la acordarea părții vătămate de daune-interese pe temeiul
răspunderii civile contractuale ori pe cel al abuzului de drept.
Având ca bază de plecare această premisă, raportându-ne la dispozițiile art. 1272
Cod civil, intitulat marginal „Întinderea obligațiilor”, cu aplicabilitate generală în
materia contractelor, fie ele numite, fie nenumite, care statuează: „(1) Contractul valabil
încheiat obligă nu numi la ceea ce este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care
practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau contractului, după
natura lui. (2) Clauzele obișnuite într-un contract se subînțeleg, deși nu sunt stipulate în
mod expres”, urmează că părților acordului de negociere le sunt impuse, chiar în lipsa
unui acord expres al lor în această privință, în primul rând, toate prevederile legale cu
caracter imperativ din materia încheierii contractelor prin negociere. In concreto, prin
jocul art. 1272 Cod civil, toate aceste prevederi legale devin prevederi contractuale,
fiind cuprinse în conținutul contractului ca și când părțile însele le-au inserat acolo.
O primă consecință în acest sens ar fi aceea determinată de prevederile art. 1183
alin. 2 Cod civil, precitat, care impune, pe toată durata desfășurării negocierilor,
obligația de a le purta conform exigențelor bunei-credințe. Așadar, de facto, obligația
principală pe care și-o asumă părțile acordului de negociere – aceea de a negocia – este,
cu necesitate, complinită de obligația de a desfășura aceste negocieri respectând
exigențele bunei-credințe. Tocmai de aceea s-a apreciat, în literatura de specialitate
autohtonă, dar și în cea străină, că, în fapt, principala obligație la care sunt ținute părțile
acordului de negociere este aceea de a negocia cu bună-credință, cele două îndatoriri -
aceea de a purta discuții în vederea încheierii în viitor a unui contract definitiv și aceea
de a respecta exigențele bunei-credințe pe tot parcursul acestor discuții – contopindu-se
într-una singură, cu aplicabilitate generală în materia tuturor contractelor de negociere.
Achiesăm la opiniile exprimate în doctrina juridică, potrivit cărora obligația de a
negocia cu bună-credință, percepută monolitic, este o obligație de rezultat. Într-adevăr,
raportându-ne la definiția acestui tip de obligații, cuprinsă în textul art. 1481 alin. 1 Cod
civil – „În cazul obligației de rezultat, debitorul este ținut să procure creditorului
rezultatul promis” – față de noțiunea obligației de mijloace, statuată în cuprinsul art.
1481 alin. 2 din același act normativ – „În cazul obligațiilor de mijloace, debitorul este
ținut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis” –
având în vedere că, prin acordul de negociere, în sarcina părților se naște obligația de a
negocia cu bună-credință, rezultatul promis este chiar acesta: desfășurarea discuțiilor
respectând exigențele bunei-credințe, oricare dintre părți fiind pasibilă a fi trasă la
răspundere pentru încălcarea acestei obligații, constând în adoptarea unei conduite, pe
parcursul derulării negocierilor, contrare exigențelor bunei-credințe. Obligația de
negociere cu bună-credință are un conținut specific derivat din împletirea, în conținutul
său, a celor două obligații originare (aceea de a negocia și aceea de a respecta exigențele
bunei-credințe); aceasta implică, pe de o parte, un rezultat determinat (prezența la masa
tratativelor, la termenele stabilite, remiterea unor documente etc.) și, pe de altă parte,
utilizarea de mijloace adecvate (discuțiile trebuie purtate rezonabil, fără a-l înșela pe
partenerul contractual, propunerile făcute trebuie să fie serioase, constructive, într-o
manieră loială). Tocmai acest amestec al ideii de „rezultat” cu aceea de „mijloace” face
dificilă calificarea obligației analizate. Însă, privind-o, așa cum am caracterizat-o deja,
ca pe o obligație unică, monolitică, iar nu cum este percepută de către o parte a doctrinei
franceze, sub forma a două obligații neunite între ele (obligația de a purta tratativele, pe
de o parte, și obligația de a respecta exigențele bunei-credințe, pe de altă parte),
percepție care conduce la calificarea primei obligații ca fiind de rezultat și a celei de-a
doua, ca fiind de mijloace, obligația de a negocia cu bună-credință implică în sarcina
părților îndatorirea de a purta tratative în vederea încheierii acordului definitiv, făcând
uz de toate mijloacele oneste posibile pentru atingerea acestui scop. Or, acesta este un
veritabil rezultat, pentru că orice parte contractantă care: refuză să formuleze propuneri,
respinge fără motiv continuarea negocierilor, privându-și prin aceasta cocontractantul
de șansa de a încheia un contract definitiv, creându-i astfel prejudicii, își va vedea
antrenată răspunderea contractuală, considerându-se că a săvârșit o neexecutare a
convenției, a acordului de negociere.
Având în vedere conținutul obligației de a negocia cu bună-credință, care
presupune, printre altele: „informarea corectă a eventualului partener de afaceri asupra
elementelor de evaluare pertinentă ale contractului proiectat”, „abstențiunea de la orice
propuneri în mod manifest inacceptabile și care ar conduce la ruperea tratativelor”,
„anunțarea promptă a hotărârii de a pune capăt negocierilor, pentru a nu întreține la
cealaltă parte o falsă speranță”, „onorarea termenelor prevăzute pentru încheierea
diferitelor faze ale negocierilor”, „colaborarea părților pentru ca negocierile să nu
depășească o durată rezonabilă”, de fiecare dată când una dintre partenerele de discuții
va eșua să se comporte astfel, răspunderea sa contractuală va fi antrenată imediat, pentru
neatingerea rezultatului promis – desfășurarea tratativelor cu respectarea exigențelor
bunei-credințe, fără a se cerceta diligența depusă de către aceasta în executarea
sarcinilor asumate convențional. De altfel, așa cum am învederat deja mai sus, chiar
artizanii Codului civil, implicit, califică această obligație ca pe una de rezultat, privind-
o, de asemenea, în opinia noastră, monolitic, ca pe o obligație unică, atunci când
statuează, în cuprinsul art. 1183 alin. 4 că „Partea care inițiază, continuă sau rupe
negocierile contrar bunei-credințe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți”.
Este tocmai ideea ilustrată de către noi.
Obligația de a negocia cu bună-credință se impune ca o a patra limită – după
prevederile imperative ale legii, ordinea publică și bunele moravuri – a libertății
precontractuale de a negocia. Este vorba despre consacrarea cu caracter imperativ, în
cuprinsul alin. 2 al art. 1183 Cod civil, a obligației de a negocia cu bună-credință.
Astfel, acest text legal dispune cu claritate: „Partea care se angajează într-o negociere
este ținută să respecte exigențele bunei-credințe. Părțile nu pot conveni limitarea sau
excluderea acestei obligații”.
Obligația de a acționa cu bună-credință este consacrată special în materia
negocierilor precontractuale, la art. 1183 Cod civil, obligând (imperativ!) părțile la o
conduită loială una față de cealaltă, care exclude abuzul de drept și, implicit, reaua-
credință, în exercitarea oricărei facultăți conferite de dreptul la liberă negociere.
Așadar, o primă manifestare a obligației de a acționa cu bună-credință în etapa
precontractuală a negocierilor este observabilă în chiar exercitarea acestor prerogative
– expresii ale libertății de a negocia – dreptul la inițierea, la desfășurarea și la ruperea
negocierilor. Oricine exercită unul sau altul dintre aceste drepturi trebuie să o facă dând
dovadă de bună-credință. Însuși legiuitorul, în cuprinsul art. 1183 alin. 3 Cod civil,
afirmă în acest sens: „Este contrară exigențelor bunei-credințe, între altele, conduita
părții care inițiază sau continuă negocieri fără intenția de a încheia contractul”. De aici,
un prim exemplu concret (caracterul exemplificativ al conduitelor de rea-credință
descrise în cuprinsul textului legal analizat transpare neechivoc din utilizarea sintagmei
„între altele”) de conduită de bună-credință în cadrul negocierilor: inițierea acestora
și/sau continuarea lor cu intenția de a încheia contractul. A nu se înțelege „cu obligația
de a încheia contractul” despre care nu poate fi vorba în contextul dat, având în vedere
prevederile precitate ale art. 1183 alin. 1 din același act normativ care instituie libertatea
de a rupe negocierile oricând, fără ca, pentru aceasta, partea în cauză să fie ținută
răspunzătoare.
Cu toate acestea, părțile implicate în procesul de negociere au îndatorirea de a
acționa cu bună-credință nu numai la inițierea sau pe parcursul derulării discuțiilor, dar
și la ruperea negocierilor, moment care trebuie marcat, de asemenea, printr-o conduită
conformă exigențelor bunei-credințe. Textul art. 1183 alin. 4 fraza I Cod civil dispune
în acest sens: „Partea care inițiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credințe
răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți”.
Desigur, aflându-ne într-un contract valabil încheiat, ruperea abuzivă a
negocierilor va atrage în sarcina celui de rea-credință obligația de reparare a
prejudiciului cauzat în acest fel conegociatorului său, în temeiul răspunderii civile
contractuale (art. 1350, art. 1530 și urm. Cod civil), ținându-se, în acest sens, seama,
așa cum pretinde art. 1183 alin. 4 fraza a doua din același act normativ, „de cheltuielile
angajate în vederea negocierilor, de renunțarea de către cealaltă parte la alte oferte și de
orice împrejurări asemănătoare”. Dincolo de aceste daune-interese, pierderea șansei de
a încheia contractul în vederea căruia s-au purtat negocierile nu este indemnizabilă. În
fine, nici repararea în natură a prejudiciului, constând în obligarea părții care a sistat
negocierile, la încheierea contractului sau în pronunțarea unei hotărâri judecătorești care
să țină locul contractului, nu a fost reținută ca o soluție viabilă în speță. În cazul în care
victima prejudiciului a contribuit, prin propria-i faptă culpabilă, la producerea acestuia,
atunci dreptul său la reparație este diminuat în mod corespunzător, relativ la partea de
prejudiciu care se află în raport de cauzalitate cu fapta sa.
Conduita de bună-credință este exhibată, printre altele, de informarea corectă a
partenerului de negociere, stabilirea unor relații întemeiate pe încrederea reciprocă,
propunerea de formule, condiții, preț, modalități serioase etc..
Pe de altă parte, conduita contrară exigențelor bunei-credințe poate fi
caracterizată, spre exemplu, prin: ruperea abuzivă a negocierilor, desfășurarea
negocierilor cu rea-credință, chiar dacă partea care se face vinovată nu a urmărit să-l
prejudicieze pe conegociatorul său, desfășurarea discuțiilor cu o lejeritate, cu o ușurință,
cu o neseriozitate blamabile; ruperea, înșelarea încrederii partenerului de discuții,
încredere care s-a clădit pe conduita de până atunci a părții vinovate, încrederea privind
încheierea unui acord fiind cu atât mai mare cu cât negocierile sunt mai avansate;
inițierea negocierilor fără a avea intenția de a contracta, ci doar cu scopul de a obține
informații importante, confidențiale de la partener, care este, în acest fel, menținut într-
o incertitudine prelungită; conducerea negocierilor pentru un preț net superior aceluia
cu care se negociază cu un alt partener, cu privire la același obiect; prelungirea unor
negocieri despre care se știe cu siguranță că nu vor avea nici un final; ruperea „fără
motiv legitim, brutal și unilateral a negocierilor avansate”.
Preocupate să nu îngrădească prea mult libertatea de a negocia, instanțele, pentru
a pronunța hotărâri de obligare la despăgubiri a părții care inițiază, desfășoară ori rupe
negocierile cu rea-credință, abuziv, solicită ca aceasta să fi săvârșit o faptă ilicită
culpabilă, indiscutabilă. Simplul fapt al părții de a contracta, chiar și în cunoștință de
cauză, cu o altă persoană, în timp ce era angajată într-o negociere cu un terț, nu
constituie, prin el însuși și fără a fi dictat de intenția de a-l prejudicia pe terț ori
acompaniat de manopere frauduloase, o faptă ilicită de natură a angaja răspunderea
autorului său.
În al doilea rând, în temeiul art. 1272 alin. 2 Cod civil, chiar în lipsa unei
convenții exprese a părților, clauzele obișnuite într-un contract se subînțeleg.
În acest sens, s-a afirmat, pe bună dreptate, în literatura de specialitate, că o
constantă a acestei convenții – a acordului de negociere – constă în existența unui drept
potestativ de denunțare unilaterală a contractului în favoarea fiecăreia dintre părți.
Aceasta nu este altceva decât o consecință a libertății precontractuale, de negociere sub
auspiciile căreia se derulează tratativele organizate prin acordul de negociere. Desigur,
dacă negocierile libere pot fi întrerupte cu mai multă ușurință, fără ca prin aceasta să se
atragă răspunderea civilă a părții care le sistează (cu excepțiile discutate mai sus,
privitoare la ruperea negocierilor contrar bunei-credințe), negocierile organizate ridică,
din această perspectivă, dificultăți părților care, de această dată, se află legate de un
contract guvernat de principiul forței obligatorii. Cu toate acestea, având ca premisă
obligația principală care se naște din acordul de negociere – aceea de a negocia cu bună-
credință -, ținând cont de faptul că, printr-o astfel de convenție, nici una dintre părți nu
este ținută de îndatorirea de a încheia contractul definitiv, este normal ca esența oricărui
demers de negociere să constea în „posibilitatea de a-l abandona de îndată ce se
desprinde cu claritate ideea că s-a ajuns într-un punct mort, că impasul nu poate fi
depășit și că perpetuarea tratativelor ar fi, în mod incert, infructuoasă. Plasarea
negocierilor sub umbrela unui acord de principiu nu poate priva părțile de posibilitatea
părăsirii mesei de dialog când survin condițiile amintite … De îndată ce negociatorii au
dat dovadă de bună-credință în conducerea tratativelor, obiectivul acordului de
principiu este atins, părțile putând renunța la încheierea contractului final”.
Așadar, prin convenția lor, părțile acordului de negociere nu pot înlătura
prevederile art. 1183 alin. 1 Cod civil, care consacră principiul libertății de a negocia,
potrivit căruia „părțile au libertatea inițierii, desfășurării și ruperii negocierilor și nu pot
fi ținute răspunzătoare pentru eșecul acestora” și, implicit acest drept potestativ de
denunțare unilaterală a acordului de negociere, în favoarea ambelor părți contractante.
Raportat la dispozițiile art. 1272 alin. 2 Cod civil, textul art. 1183 alin. 2 își găsește o
generală aplicabilitate în materia acordurilor de negociere. A proceda la excluderea
acestui drept potestativ, consacrat de către legiuitor în favoarea fiecăruia dintre
partenerii de discuții, din conținutul acordului de negociere, interzicându-se, practic,
ruperea (denunțarea) unilaterală a negocierilor, echivalează cu recalificarea respectivei
convenții din acord de negociere într-un alt contract în al cărui conținut intră obligația
principală de a încheia în viitor contractul definitiv, prin negocierea cu bună-credință a
clauzelor acestuia; căci, dacă părțile acestui nou contract nu pot rupe negocierile purtate
cu bună-credință fără a fi ținute răspunzătoare de acest lucru, înseamnă că scopul
convenției dintre ele nu este acela de a purta tratative în mod loial, acesta reprezentând
doar mijlocul prin care se ajunge la încheierea unui contract definitiv; or, obligația
părților de a perfecta în viitor un contract definitiv intră în conținutul unui antecontract,
al cărui scop declarat este chiar acesta.
Deci, partenerii de discuții nu pot înlătura din conținutul acordului de negociere
dreptul potestativ de denunțare unilaterală a contractului fără ca, prin aceasta, să îi
afecteze însăși esența acestuia, cu consecința recalificării sale într-o altă figură juridică,
aceea a antecontractului, a cărei esență constă tocmai în această obligație de a face care
incumbă ambelor părți, tradusă în îndatorirea de a încheia, în viitor, la un anumit
moment dat, contractul definitiv.
Faza negocierilor precontractuale trebuie să fie caracterizată cel puțin de aceleași
trăsături care definesc și faza contractuală.
Astfel, dacă vorbim despre libertatea de a contracta, care nu cunoaște alte limite
decât legea, ordinea publică și bunele moravuri, cu necesitate trebuie să existe și
libertatea de a negocia, în aceleași limite universal valabile, cu scopul de a concluziona
asupra unui contract.
Este ceea ce relevă expressis verbis chiar textul art. 1183 alin. 1 Cod civil,
stipulând că: „Părțile au libertatea inițierii, desfășurării și ruperii negocierilor și nu pot
fi ținute răspunzătoare pentru eșecul acestora”.
Acest drept, la libera inițiere, desfășurare și rupere a negocierilor este considerat,
în paralel cu dreptul la libertatea contractuală, o piesă esențială în angrenajul economiei
moderne, de piață, conferind părților, printre altele, facultatea de a purta negocieri
concomitente cu mai mulți potențiali parteneri contractuali, cu finalitatea comparării
diverselor oferte primite, a alegerii celei mai avantajoase dintre acestea și a întreruperii
discuțiilor cu cei care nu îndeplinesc expectațiile celui antrenat în negocieri.
Este imperios necesar ca toate aceste etape să se desfășoare într-o deplină
libertate, fără îngrădiri și, mai ales, fără ca cel care rupe negocierile să fie ținut a
răspunde pentru această acțiune. De altfel, chiar legiuitorul, în cuprinsul textului legal
precitat al art. 1183 alin. 1 Cod civil, afirmă că nici una dintre părțile implicate în
procesul de negociere nu poate fi ținută răspunzătoare de eșecul acesteia.
 Libertatea precontractuală a părților privind inițierea, desfășurarea și/sau ruperea
negocierilor trebuie însă să fie foarte bine conturată pentru ca nu cumva, exercitând
acest drept, părțile să săvârșească abuzuri, să încerce să fraudeze interesele
conegociatorilor, cauzând, în final, acestora, prejudicii. Astfel, există, spre pildă,
posibilitatea ca, în această etapă a discuțiilor premergătoare încheierii contractului, una
sau ambele părți să fie nevoite să facă anumite cheltuieli (de exemplu, cu studii de
prefezabilitate, de fezabilitate, de impact, de oportunitate etc.) în vederea formării unei
imagini cât mai clare asupra conținutului viitorului contract – în fapt, a drepturilor și
obligațiilor corelative pe care le vor dobândi în urma perfectării respectivei convenții –
cheltuieli a căror efectuare cealaltă parte negociatoare o încurajează, determinându-i
conegociatoarei sale convingerea că discuțiile purtate între ele se vor finaliza cu
încheierea unui contract; pe de altă parte, tot ceea ce o interesează, de facto, pe cea care
a determinat această convingere partenerului său de negociere este obținerea de
informații confidențiale de la acesta din urmă, informații pe care să le utilizeze în cadrul
discuțiilor purtate cu un concurent al acestuia, în vederea obținerii unei cât mai bune
oferte de a contracta; odată atins acest scop, partea respectivă rupe negocierile, fără a
da nici o explicație în acest sens, prevalându-se de dreptul său la libertate
precontractuală, la liberă negociere, care include, printre altele, și facultatea de a părăsi
masa discuțiilor în orice moment fără ca, pentru aceasta, să poată fi trasă la răspundere,
potrivit dispozițiilor art. 1183 alin. 1 Cod civil.
Pornind tot de la textul art. 1272 alin. 1 Cod civil, raportat la cel al art. 1184 din
același act normativ, intitulat marginal „Obligația de confidențialitate în negocierile
precontractuale”, conchidem asupra existenței, ca o îndatorire accesorie, în conținutul
contractului de negociere, a obligației de confidențialitate a părților.
Textul art. 1184 Cod civil stipulează: „Când o informație confidențială este
comunicată de către o parte în cursul negocierilor, cealaltă parte este ținută să nu o
divulge și să nu o folosească în interes propriu, indiferent dacă se încheie sau nu
contractul”.
Clauza de confidențialitate este așadar subînțeleasă în acordul de negociere, ea
devenind, prin jocul art. 1272 Cod civil, chiar în lipsa unei stipulații exprese a părților,
o clauză contractuală din care ia naștere o obligație contractuală. Art. 1272 Cod civil
absoarbe dispoziția legală în conținutul contractului, conferindu-i regimul juridic al unei
prevederi contractuale, cu forță obligatorie, de lege, între părțile convenției. Doar o
stipulație expresă contrară, în sensul că părțile nu sunt ținute, nici una dintre ele, nici pe
parcursul derulării discuțiilor, nici ulterior, de obligația de confidențialitate, ar înlătura
aplicabilitatea art. 1184 respectivului acord de negociere.
Obligația de confidențialitate mai este cunoscută și sub denumirea de obligație
de nedivulgare și incumbă ambelor părți contractante, constând în îndatorirea de a nu
dezvălui terților informațiile secrete aflate de la cealaltă parte în timpul derulării
tratativelor. Clauza expresă de confidențialitate va prevedea, de regulă, aspectele care
se vor obnubilate, întinderea temporală a îndatorii de păstrare a secretului, cuantumul
despăgubirilor datorate celeilalte părți de către partea care o încalcă, despăgubiri care
se vor fixa, de obicei, printr-o clauză penală care va acompania clauza de
confidențialitate.
 Potrivit ultimei propoziții a art. 1184 Cod civil, „încălcarea acestei obligații
atrage răspunderea părții în culpă”. Este vorba, în acest caz, de o răspundere civilă
contractuală, căci ne aflăm pe tărâm convențional.
Pe lângă aceste obligații pe care gânditorii Codului civil le-au reglementat în
materia negocierilor precontractuale, acordul de negociere mai poate conține și alte
îndatoriri în sarcina ambelor sau doar a uneia dintre părți, care conturează conținutul
acestuia și care fixează cadrul de desfășurare a tratativelor.
Printre acestea, cele mai frecvent semnalate de către doctrina juridică, atât cea
autohtonă, cât și cea străină, sunt: obligația de exclusivitate, obligația de sinceritate și
obligația de suportare a costurilor diferitelor studii.
Obligația de exclusivitate a negocierilor constă în îndatorirea fiecărei părți,
consacrată expres în acordul de negociere, de a se abține să întreprindă și să desfășoare
negocieri paralele cu un terț concurent într-o anumită perioadă de timp sau pe parcursul
întregii negocieri.
Obligația de sinceritate este stipulată expressis verbis într-o convenție de
negociere, implicând îndatorirea părților de a aduce de îndată la cunoștința partenerului
de tratative inițierea unui demers similar, având același obiect, cu un terț. Prin clauza
de sinceritate nu se interzice așadar parților să negocieze, în paralel, cu o altă persoană,
ci li se solicită să devoaleze acest fapt imediat ce au inițiat discuțiile cu terțul, putându-
li-se impune, concomitent, să dezvăluie identitatea celuilalt partener de negociere și/sau
stadiul în care aceasta se află. Se asigură, în acest fel, o transparență a negocierilor
purtate în paralel cu doi sau mai mulți parteneri de discuții.
Obligația de suportare a costurilor diferitelor studii presupune în sarcina părților
îndatorirea de a susține cheltuielile aferente variilor studii comandate și efectuate
anticipat pentru inițierea și desfășurarea negocierilor. Ca regulă generală, suportarea
acestor cheltuieli se face în mod egal de către părți, însă, pentru a risipi orice îndoială
cu privire la acest aspect, printr-o clauză contractuală în acest sens, părțile pot stipula
un alt mod de repartizare a acestei sarcini: partajarea în proporții variabile, suportarea
în totalitate de către partenerul care le-a comandat, nominalizarea punctuală a costurilor
care vor fi suportate de către partea care nu le-a ordonat.
Cât privește consecințele nerespectării acordului de negociere, așa cum am
învederat deja, refuzul nejustificat de a continua negocierile va antrena răspunderea
civilă contractuală a părții culpabile ori de câte ori, prin sistarea abuzivă a negocierilor,
aceasta va cauza celeilalte părți un prejudiciu. Desigur, aplicarea sancțiunii răspunderii
civile contractuale are ca scop repararea în integralitate a pagubelor suferite de către
partea inocentă, ca urmare a negocierii contrar exigențelor bunei-credințe de către
cealaltă parte. Însă, instituția juridică a răspunderii civile contractuale, cu această
finalitate declarată, va interveni pentru a complini doar, numai în măsura în care este
cazul (dacă există un prejudiciu care trebuie să fie reparat), „remediile” specifice
neexecutării contractului, care vor putea fi aplicate în speță. Soluția rezidă cu puterea
evidenței din chiar prevederile actualei codificări.
Astfel, pornind de la soluțiile oferite de către însuși legiuitorul în această materie,
în cuprinsul art. 1516 alin. 2 Cod civil, care stipulează: „Atunci când, fără justificare,
debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa
și fără a pierde dreptul la daune interese, dacă i se cuvin:
a) să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligației;
 b) să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea
contractului ori, după caz, reducerea propriei obligații corelative;
c) să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru
realizarea dreptului său”, fără a intra în detalii pe această temă (pe care le vom discuta
în secțiunile dedicate „remediilor” contractuale), va trebui totuși să decelăm care dintre
„remediile” enumerate în cuprinsul textului legal analizat se calează pe situația de fapt
din speță.
Specificitatea acordului de negociere, constând în nașterea, în sarcina ambelor
părți, a obligației de a negocia cu bună-credință, pe de o parte, și, pe de altă parte, a
dreptului potestativ de denunțare unilaterală a contractului, recunoscut, de asemenea,
ambilor parteneri de discuții, impune o analiză atentă a compatibilității acestor
„remedii” cu regimul juridic al acestui contract.
În privința primului „remediu” – a aceluia de a cere sau de a trece la executarea
silită a obligației – trebuie avut în vedere, în primul rând, un lucru foarte important, pe
care doar îl reamintim în acest context: din acordul de negociere nu se naște obligația
părților de a încheia, în viitor, contractul definitiv; de unde, o consecință la fel de
importantă: în cazul în care negocierile eșuează, părțile neputând ajunge la un acord
privind elementele esențiale ale viitorului contract definitiv, instanței de judecată –
sesizate cu o acțiune în executarea silită în natură a obligației – nu îi este permis să
procedeze la construirea contractului, aceasta neputând pronunța o hotărâre care să țină
loc de consimțământ al părților la încheierea contractului definitiv, după ce, în prealabil,
a procedat la completarea contractului de negociere în acest scop, în baza art. 1182 alin.
3 Cod civil, ținând seama, după împrejurări, de natura acestuia și de intenția părților, cu
finalitatea stabilirii conținutului viitorului contract definitiv. O soluție contrară ar
încălca flagrant, în primul rând, principiul libertății contractuale, înțeles ca libertate de
a decide asupra angajării într-un contract, asupra partenerului contractual și, nu în
ultimul rând, asupra conținutului respectivei convenții, deoarece, prin acordul de
negociere părțile nu s-au obligat la încheierea, în viitor, a contractului definitiv; or, o
pretinsă executare silită în natură a unui astfel de acord într-o atare manieră ar constitui,
practic, obligarea ambelor părți, împotriva voinței originare a acestora, la ceva ce ele
însele nu s-au îndatorat prin propria lor voință; mai mult, în temeiul art. 1182 alin. 3
Cod civil, care statuează: „… dacă părțile nu ajung la un acord asupra elementelor
secundare … instanța va dispune, la cererea oricăreia dintre părți, completarea
contractului, ținând seama, după împrejurări, de natura acestuia și de intenția părților”,
instanța de judecată nu poate completa contractul de negociere cu elementele esențiale
ale viitorului contract definitiv, pentru simplul motiv că, fără ca părțile să fi ajuns la un
acord cu privire la aceste elemente, acesta nu poate fi format (potrivit art. 1182 alin. 2
Cod civil), iar prerogativa conferită instanței de către legiuitor, privind completarea
contractului, se referă doar la elementele secundare ale acestuia. Mai mult, chiar în
ipoteza în care negocierile au fost fructuoase, partenerii de discuții ajungând la un acord
privind elementele esențiale ale viitorului contract, dar, din varii motive, încheierea
acestuia nu mai prezintă interes pentru unul dintre ei (de pildă, din pricina întinderii
temporale a negocierilor, oportunitatea de afaceri a dispărut), opinăm că partea
respectivă poate refuza încheierea contractului definitiv, iar instanța de judecată nici nu
o poate obliga să îl încheie, nici nu poate pronunța o hotărâre care să îi suplinească
acordul acesteia la formarea contractului, tocmai pentru că, prin contractul de negociere,
părțile acestuia nu s-au obligat niciodată să încheie, în viitor, un contract definitiv.
Negocierile întreprinse cu bună-credință, care și-au atins finalitatea, pot fi abandonate
de către oricare dintre părți, în temeiul libertății de a negocia, fără consecințe negative,
pentru un motiv serios și legitim, partenerii de discuții având singuri libertatea de a
decide în sensul încheierii sau nu a contractului final. Însă, cu toate acestea, cu cât
respectivele negocieri au o întindere mai mare în timp, cu atât libertatea părților de a nu
încheia convenția definitivă se restrânge, din nevoia de securizare a etapei
precontractuale. Pe măsura prelungirii negocierilor, motivele legitime de abandon se
răresc, judecătorul, în contrabalans, primind o putere sporită de control asupra
caracterului abuziv al motivației. Refuzul continuării negocierilor este considerat
abuziv de îndată ce, în funcție de circumstanțele cauzei, partenerul de discuții a fost
îndreptățit să creadă, în mod legitim, în iminența încheierii contractului prefigurat
definitiv. Chiar și într-o asemenea situație, nu poate fi vorba despre o executare silită în
natură în sensul suplinirii consimțământului părții care refuză încheierea contractului
definitiv printr-o hotărâre judecătorească, aceasta încălcând nepermis principiul
libertății contractuale. Ceea ce însă poate solicita, într-un astfel de caz, partea inocentă
este rezoluțiunea acordului de negociere, acompaniată de plata de daune-interese pentru
acoperirea în integralitate a prejudiciilor astfel ocazionate. Având însă în vedere
principala obligație care se naște în sarcina ambelor părți ale acordului de negociere,
executarea silită a acestuia înseamnă, de facto, obligarea partenerului de discuții la
continuarea acestora. Întrebarea care se ridică însă, într-un astfel de caz, este aceea dacă
o negociere desfășurată sub imperium-ul unei hotărâri judecătorești poate avea succes.
Opiniile sunt împărțite, considerându-se, pe de o parte, că, și într-o astfel de situație,
sancțiunea rezoluțiunii acordului de negociere acompaniată de atribuirea de daune-
interese părții dispuse să-și aducă la îndeplinire îndatoririle asumate este unica soluție
admisibilă, întrucât continuarea tratativelor în mod obligatoriu este de neconceput. Cu
toate acestea, în literatura de specialitate și în jurisprudența franceze, dar și în doctrina
juridică autohtonă se apreciază că acest lucru nu este imposibil, fiind imaginabil ca, în
măsura în care părțile contractante își păstrează interesul pentru negociere, în cazul unei
neexecutări temporare a obligației principale născute din contractul de negociere, partea
interesată să solicite și să obțină o hotărâre judecătorească prin care celălalt partener de
discuții să fie obligat la executarea forțată a obligației de negociere cu bună-credință
asumate. Credem că speței nu îi poate fi atribuită o soluție apodictică și că lucrurile
trebuie cântărite de la caz la caz. Îmbrățișând opinia cea din urmă, apreciem că o astfel
de hotărâre va putea fi pronunțată ori de câte ori continuarea negocierilor ar fi oportună,
fructuoasă pentru ambele părți implicate, interesul contractual mutual având încă
posibilitatea de a se realiza în mod util. Dacă însă perpetuarea discuțiilor ar conduce la
un previzibil eșec, o astfel de soluție nu și-ar mai găsi justificarea.
Pe de altă parte, o neexecutare definitivă a acordului de negociere relevă cu
claritate că cel puțin una dintre părțile acestuia nu mai are nici un interes în continuarea
tratativelor. Într-o astfel de situație, dacă partea în speță nu uzează de dreptul său
potestativ de denunțare unilaterală a contractului, simulând, în acest fel, existența în
continuare a unui interes în perpetuarea discuțiilor (nearătând expres dezinteresul său,
ci continuând tratativele, dar cu evidentă rea-credință, făcând propuneri inacceptabile),
singura soluție viabilă ar fi rezoluționarea contractului de negociere și acordarea de
daune-interese părții inocente, constând în returnarea tuturor cheltuielilor avansate de
către aceasta pentru inițierea și pentru derularea tratativelor, în plata sumelor destinate
a acoperi prejudiciul suferit prin renunțarea de către aceasta la alte oferte concurente,
precum și în acordarea unor sume menite a repara orice prejudicii experimentate în
împrejurări asemănătoare, așa cum indică, de altfel, și textul art. 1183 Cod civil, alin.
ultim, in fine.
Desigur, la dispoziția părții care este gata să își execute obligațiile stă și excepția
de neexecutare, consacrată la art. 1556 Cod civil, pe care o poate opune celeilalte părți
de fiecare dată când aceasta din urmă, solicitând îndeplinirea sarcinilor convenționale
de către prima, se face vinovată ea însăși de neexecutarea propriilor îndatoriri. Într-o
asemenea situație, acordul de negociere rămâne în ființă, iar soluția adoptată de către
partea inocentă este în măsură doar să temporizeze executarea lui și să îl constrângă pe
partenerul de discuții la executarea propriei obligații, dacă mai este posibilă.
6. Acordul parțial sau punctajul. Pe parcursul derulării negocierilor întinse pe
o durată semnificativă de timp, părțile pot ajunge la un acord privind anumite elemente
ale viitorului contract definitiv. Aceste elemente, asupra cărora ele convin să nu mai
revină unilateral, să nu le mai readucă în discuții, vor fi punctate în cuprinsul acestui
acord parțial.
Acesta reprezintă un acord de voințe parțial și definitiv, asupra căruia părțile
convin să nu se mai poată reveni de către nici una dintre ele pe cale unilaterală.
Pe parcursul derulării tratativelor, pot fi încheiate mai multe punctaje, de fiecare
dată când partenerii de discuții ajung la un consens privind elementele viitorului
contract definitiv.
Desigur, în măsura în care negocierile eșuează, apreciem că acordul parțial
devine caduc, căci, prin el însuși, el nu dă naștere în sarcina nici uneia dintre părțile
contractante, la obligația de a încheia, în viitor, contractul definitiv al cărui cvasi
conținut îl cuprinde. Soarta lui depinde în exclusivitate de aceea a negocierilor: până la
finele acestora, punctajul se află într-o stare latentă, activându-se însă doar atunci când
părțile se obligă, printr-un eventual antecontract, să încheie, în viitor, contractul
definitiv, al cărui conținut va fi cel menționat în punctajul/ele încheiat/e pe parcursul
derulării discuțiilor dintre ele.

C. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI PRIN REPREZENTARE

1. Introducere. Într-o scurtă încercare de recapitulare, am concluzionat, până la

acest moment, că, în funcție de sursele lor, obligațiile pot izvorî din acte juridice sau
din fapte juridice stricto sensu. În categoria actelor juridice, intră actele juridice
unilaterale, respectiv cele bi(multi)laterale, arhetipul celor din urmă fiind contractul.
Am văzut, de asemenea, la cursul trecut, că, potrivit art. 1182 Cod civil,
contractul se poate încheia fie prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta
– și această modalitate de încheiere a constituit obiectul cursului de săptămâna trecută
-, fie prin negocierea acestuia de către părți.
În oricare însă din aceste modalități de încheiere, părțile pot participa direct,
personal, la încheierea contractului sau indirect, prin reprezentant.
2. Reglementarea instituției reprezentării. Instituția juridică a reprezentării
este reglementată la art. 1295 – 1314 Cod civil, unde se regăsește o teorie generală a
acesteia, pentru ca, în cuprinsul art. 2009 – 2095 Cod civil, să fie reglementate contracte
speciale din care izvorăște (și) obligația de reprezentare (contractul de mandat,
contractul de comision, contractul de consignație, contractul de expediție, contractul de
agenție), care sunt reglementate, cu prioritate, de prevederile specifice fiecărui contract
de acest fel și, complementar acestora, de aceste dispoziții cu caracter general, din
materia reprezentării.
3. Puterea de reprezentare: izvoare, justificare, opozabilitate, modificare,
revocare. În principiu, reprezentantul exprimă voința însăși a reprezentatului, în fața
terțului cu care contractează, angajându-l patrimonial pe reprezentat față de respectivul
terț, actul juridic încheiat de către reprezentant cu terțul fiind perfectat „în numele și pe
seama reprezentatului”.
Efectul reprezentării, când reprezentantul acționează în limitele împuternicirii,
adică în acelea ale puterii de reprezentare care i-a fost conferită, constă, în lumina art.
1296 Cod civil, în aceea că respectivul contract încheiat între reprezentant și terț își va
produce efectele direct între cel din urmă și reprezentat, fiindu-le pe deplin opozabil,
eficace și exigibil.
Pentru a acționa astfel însă, reprezentantul trebuie să aibă „puterea de a
reprezenta”, adică nimic altceva decât această prerogativă de a exhiba, în relația cu
terțul, voința însăși a reprezentatului (acționând în numele acestuia) și de a-l angaja pe
acesta, din punct de vedere patrimonial, în raportul juridic cu terțul (acționând pe seama
reprezentatului).
Această „putere de a-l reprezenta pe reprezentat” poate izvorî fie din lege, fie
dintr-un act juridic, fie dintr-o hotărâre judecătorească (art. 1295 Cod civil).
Astfel, în privința puterii de reprezentare care izvorăște din lege, putem
exemplifica având în vedere textul art. 501 Cod civil, în care este consacrată îndatorirea
părinților copilului lor minor de a-l reprezenta în actele juridice civile. Vorbim, într-un
astfel de caz, de reprezentant/ți legal/li.
Cea mai mare incidență practică o are reprezentarea convențională, care își are
izvorul într-un act juridic, adică în oricare dintre contractele mai sus enumerate
(contractul de mandat etc.) și nu numai, ci și în alte contracte, în care prerogativa
reprezentării constituie doar o parte din conținutul acestora (de pildă, contractul de
asistență juridică, reglementat în cuprinsul art. 121 și urm. din Statutul profesiei de
avocat). Vorbim, într-un astfel de caz, de reprezentant/ți convențional/li.
Art. 170 Cod civil ne oferă un exemplu în care puterea de a reprezenta își are
sursa într-o hotărâre judecătorească, respectiv hotărârea judecătorească de punere sub
interdicție, prin care instanța de tutelă numește, de îndată, un tutore pentru ocrotirea
celui pus sub interdicție judecătorească, tutore care are, printre altele, atât dreptul, cât
și îndatorirea de a-l reprezenta pe cel interzis la încheierea actelor juridice care privesc
patrimoniul acestuia. Putem vorbi, în aceste cazuri, de reprezentant judiciar.
Reprezentantul trebuie întotdeauna, la solicitarea terțului cu care intenționează
să contracteze, să își justifice puterea de a reprezenta, adică să facă dovada puterilor
încredințate de către reprezentat, dacă este cazul, sau a celor izvorâte din lege ori din
hotărârea judecătorească, prezentând înscrisul care îi atestă această calitate, sub forma
unei copii a acestuia, semnată pentru conformitate cu originalul (art. 1302 Cod civil).
Pe parcursul executării îndatoririlor ce-i revin, dacă împuternicirea inițial primită
este modificată sau revocată de către reprezentat, aceasta trebuie adusă la cunoștința
terților prin mijloace corespunzătoare, pentru a se asigura opozabilitatea ei. În caz
contrar, dacă nu se dovedește faptul că, la momentul încheierii contractului cu
reprezentantul, terții cunoșteau sau ar fi trebuit să cunoască respectiva modificare ori
revocare a împuternicirii, aceasta nu le este opozabilă terților. Consecința constă în
opozabilitatea deplină, față de reprezentat, a contractului încheiat de către terț cu
reprezentantul, cu respectarea, de către acesta, a limitelor puterilor ce i-au fost inițial
încredințate (art. 1306 Cod civil).
4. Capacitatea părților, viciile de consimțământ, buna-credință. La
încheierea contractului cu terțul, întrucât voința reprezentantului nu este altceva decât
o extensie a voinței înseși a reprezentatului, reprezentantul constituind astfel „mâna
lungă” a reprezentatului, capacitatea părților, viciile de consimțământ, buna-credință se
verifică, respectiv se apreciază având în vedere chiar această poziție a reprezentantului
în această ecuație.
Astfel, problema capacității se ridică, mai cu seamă, în situația reprezentării
convenționale, întrucât, în cazul celei legale sau a celei judiciare, cel reprezentat nu are
capacitate deplină de exercițiu, acesta fiind chiar motivul reprezentării sale,
reprezentantul fiind chemat, în aceste ipoteze, să suplinească lipsa de discernământ,
respectiv de capacitate a reprezentatului. În privința reprezentării convenționale, art.
1298 Cod civil solicită ca atât reprezentatul – a cărui voință este, de fapt și de drept,
exprimată de către reprezentant -, cât și acesta din urmă să aibă capacitatea de a încheia
actul pentru care reprezentarea a fost dată.
Referitor la viciile consimțământ, conform art. 1299 Cod civil, acestea se
apreciază, în principiu, în persoana reprezentantului, avându-se în vedere manifestarea
sa concretă de voință de la momentul încheierii actului juridic cu terțul. Întrucât
reprezentantul este, de fapt, subiectul a cărui manifestare de voinţă participă la formarea
contractului, el este cel care decide încheierea acestuia şi tot el îi determină şi conţinutul,
conform instrucţiunilor primite de la reprezentant şi limitelor impuse de acesta, care
sunt chiar limitele puterii sale de reprezentare, dar el nu devine parte a acestui contract
decât într-un sens strict formal. De aceea, contractul încheiat de către reprezentant cu
terțul este anulabil – deci lovit de nulitate relativă – când consimțământul
reprezentantului este viciat. Pentru a se întâmpla acest lucru însă, este necesar ca viciul
de consimțământ obiectivat în speță să privească elemente stabilite de către
reprezentant. De exemplu, dacă reprezentantul achiziţionează, în numele și pe seama
reprezentatului, un tablou despre care credea că este autentic, dar acesta se dovedeşte a
fi un fals, eroarea reprezentantului va constitui o cauză de anulabilitate a contractului,
indiferent dacă şi reprezentatul fusese sau nu în eroare în această privință. Invers, dacă
viciul de consimțământ privește elemente stabilite de reprezentat, contractul este
anulabil numai dacă voința acestuia din urmă a fost viciată, deoarece, în astfel de cazuri,
voința exprimată de către reprezentant la momentul încheierii contractului este exact
voința reprezentatului, nealterată cu nimic de rațiunea reprezentantului, de eventuala
analiză de oportunitate pe care acesta ar putea-o face asupra încheierii actului juridic
respectiv ori a obiectului sau a conținutului acestuia. Astfel, în reprezentarea
convențională, se poate discuta despre un reprezentant cu puteri depline, care se bucură
de o libertate neîngrădită de alegere, de decizie în privința oportunității încheierii actului
juridic cu terțul, a conținutului sau a obiectului acestuia, care își imprimă deci și voința
proprie, în limitele puterilor ce i-au fost conferite, la încheierea actului, dar și despre un
reprezentant al cărui rol este strict acela de a transmite voința reprezentatului, căruia nu
i-au fost conferite alte puteri decât aceea de a-l angaja pe reprezentat în relația cu terțul,
iar, între cele două extreme, de diferite categorii de reprezentanți care au o mai mare
sau mai mică marjă de libertate de decizie. De aceea, în ipotezele în care viciul de
consimțământ privește un element prestabilit de către însuși reprezentatul, contractul
este amenințat de nulitatea relativă numai dacă voința acestuia din urmă a fost viciată.
Pornind de la acelaşi exemplu, cu tabloul, dacă reprezentantul a fost împuternicit să
cumpere un anume tablou, despre care reprezentatul credea, în mod greşit, că este
autentic, contractul încheiat de reprezentant este anulabil indiferent dacă şi acesta a fost
sau nu în eroare cu privire la caracterul autentic al tabloului respectiv.
Exact la fel se pune problema și în ceea ce privește buna sau reaua-credință,
cunoașterea sau necunoașterea unei anumite împrejurări (art. 1300, alin. 1 Cod civil),
care se apreciază, în principiu, în persoana reprezentantului, în funcție de libertatea
acestuia de a acționa, pentru ca, în situațiile în care reprezentantul este îngrădit în
libertatea sa de decizie, în măsura în care aceste elemente psihologice sunt relevante
pentru chestiunile prestabilite de către reprezentat, să se aprecieze în persoana acestuia.
Reaua-credință a reprezentatului fagocitează buna-credință a reprezentantului, conform
art. 1300, alin. 2 Cod civil, potrivit principiului fraus omnia corumpit. Astfel, niciodată
un reprezentat de rea-credință nu se va putea prevala, în apărarea sa, de buna-credință
de care a dat dovadă, la momentul încheierii contractului cu terțul, reprezentantul. De
exemplu, cunoașterea pe altă cale, de către reprezentat, a unui act sau fapt supus notării
în cartea funciară a bunului cumpărat, dar care nu a fost notat ca atare, nu poate fi
surmontată invocându-se faptul că, la momentul încheierii contractului, reprezentantul
s-a întemeiat pe cuprinsul cărții funciare, fiind de bună-credință, necunoscând pe altă
cale respectivul act sau fapt cunoscut de către reprezentat.
5. Forma împuternicirii. Referitor la forma actului juridic care constituie
izvorul puterii de reprezentare, adică a împuternicirii, aceasta este supusă acelorași
reguli de formă ca și actul juridic ce urmează a fi încheiat în puterea ei (1301 Cod civil).
Astfel, dacă se urmărește încheierea unui contract consensual, împuternicirea nu trebuie
să îmbrace vreo formă pentru a-și produce efectele, însă, dacă se dorește încheierea unui
contract autentic, atunci și împuternicirea trebuie să fie dată în formă autentică, pentru
a-și produce efectele. Regula în materie nu reprezintă altceva decât o aplicație a
principiului simetriei formei.
Dacă forma cerută de lege ad validitatem contractului ce urmează a fi încheiat în
baza împuternicirii este respectată atât în privința primului, cât și în a celei de-a doua,
dacă toate celelalte condiții de validitate sunt îndeplinite la încheierea ambelor aceste
acte juridice, contractul încheiat de către reprezentant, în limitele puterilor ce i-au fost
conferite prin împuternicire, în numele și pe seama reprezentatului, produce efecte
direct între reprezentat și terțul cu care reprezentantul a contractat (art. 1296 Cod civil).
Cât privește sancțiunea nerespectării formei împuternicirii, aceasta nu este
prevăzută expres în art. 1301 Cod civil, însă legiuitorul condiționează de respectarea
formei însăși producerea de efecte de către împuternicirea respectivă, de unde se poate
deduce, coroborând acest text cu cel al art. 1242, alin. 1 Cod civil, precum și cu cel al
art. 1254, alin. 1 din același act normativ, că o astfel de împuternicire care nu respectă
forma solicitată de lege ad validitatem contractului ce urmează a fi încheiat în baza ei
este nulă absolut.
 Nulitatea absolută a împuternicirii atrage ineficacitatea acesteia și deci se
consideră că reprezentantul nu a avut niciodată puterea de reprezentare a
reprezentatului. În consecință, dacă, în privința contractului încheiat de către
reprezentant și terț, a fost respectată condiția formei ad validitatem, acesta nu va fi
sancționat cu nulitatea absolută, ci va fi considerat încheiat de către terț cu o persoană
care a acționat în calitate de reprezentant, însă fără a avea o împuternicire în acest sens
(această soluție rezultă din interpretarea coroborată a textelor art. 1301 și art. 1296 Cod
civil), soluția acestei probleme găsindu-se la art. 1309 – 1314 Cod civil.
6. Lipsa sau depășirea puterii de reprezentare. Prin urmare, contractul
încheiat de persoana care acționează în calitate de reprezentant, dar care nu are, de fapt,
această calitate, nu va putea produce efecte între reprezentat și terț (art. 1309 Cod civil),
căci, la încheierea acestui contract, falsul reprezentant nu a avut puterea de a exhiba
voința celui în al cărui nume a încheiat contractul, el manifestându-și exclusiv propria-
i voință, fără însă a contracta în numele său și a avea intenția de a se obliga pe sine.
Efectul contractului încheiat în lipsa puterii de reprezentare este deci simetric opus celui
al contractului încheiat în prezența acestei puteri și cu respectarea limitelor
împuternicirii, efect descris de art. 1306 Cod civil. Lipsind voința reprezentatului la
încheierea contractului dintre falsul reprezentant și terț, din perspectiva reprezentatului,
acest contract îi este și inopozabil, întrucât, potrivit principiului autonomiei de voință,
care stă la baza principiului libertății de a contracta, nimeni nu poate fi obligat fără
voința sa ori împotriva voinței sale. Inopozabilitatea față de reprezentat a contractului
încheiat între falsul reprezentant și terțul contractant este explicată de lipsa
consimțământului reprezentatului la încheierea acestui contract. Însă, din perspectiva
terțului contractant, consimțământul reprezentatului a fost exprimat, la încheierea
contractului, de către falsul reprezentant, motiv pentru care terțului contractant nu i-ar
putea fi opusă inopozabilitatea contractului față de reprezentat. Acesta din urmă rămâne
deci să opună cu succes excepția inopozabilității doar falsului reprezentant, propriilor
creditori (care încearcă să urmărească, în patrimoniul său, dreptul care poartă asupra
bunului ce constituie obiectul derivat al contractului sau să valorifice dreptul de creanță
ce s-ar fi putut naște din contract împotriva terțului contractant) și creditorilor terțului
contractant (care încearcă să valorifice, în patrimoniul acestuia, dreptul de creanță ce s-
ar fi putut naște în temeiul contractului, împotriva reprezentatului). Reprezentatul îi
poate opune terțului contractant ineficacitatea contractului dintre ei, cauzată de
nevalabilitatea consimțământului său (care nu este rezultatul voinței sale, neîndeplinind
astfel condiția ca acesta să aparțină părții – art. 1204 Cod civil). Așadar, din perspectiva
terțului, reprezentatul este parte în contractul încheiat prin reprezentant, întrucât cel din
urmă a exhibat, la momentul perfectării acordului de voințe, consimțământul
reprezentatului. Din perspectiva reprezentatului, el nu este parte în contractul încheiat
în numele și pe seama sa de către falsul reprezentant, legiuitorul însuși recunoscându-i
această calitate – de străin față de acest contract – tocmai prin conferirea prerogativei
ratificării acestuia – prerogativă pe care, în principiu, o dețin terții, care, prin actul
juridic unilateral al ratificării devin părți (survenite) la contract, retroactiv.
Același lucru se întâmplă și în cazul în care reprezentantul acționează în această
calitate, pe care o are, de altfel, dar cu depășirea puterilor ce i-au fost conferite,
contractul încheiat de către acesta cu terțul nefiindu-i opozabil reprezentatului și nici
eficace față de el, care nu l-a împuternicit pe reprezentant să acționeze în acest fel.
Inopozabilitatea și ineficacitatea contractului încheiat între reprezentant și terț este
totală față de reprezentat, iar nu parțială, neputând avea în vedere doar partea de contract
ce a fost încheiată cu depășirea puterilor conferite (doar efectele astfel generate). În
primul rând, nu se poate face o fracționare a contractului respectiv, împărțindu-l în două
părți: una, care este rezultatul voinței reprezentatului exprimată de către reprezentant,
iar alta, care este urmarea voinței exclusive a reprezentantului, căci conținutul și efectele
contractului trebuie privite, respectiv abordate ca un tot unitar, ca fiind rezultatul
acordului de voințe a terțului contractant și a reprezentatului. În al doilea rând, nu pot fi
disociate, la momentul încheierii contractului, voința reprezentantului de aceea a
reprezentatului, căci primul este singurul care obiectivează, care manifestă voința celui
de-al doilea, el nefiind chemat să aibă o voință proprie, nefiind decât formal parte a
contractului respectiv. De aceea, exhibarea, de către reprezentant, a unei voințe cu
depășirea puterilor ce i-au fost conferite este de natură să moduleze voința
reprezentatului de o asemenea manieră încât aceasta nu mai poate fi recunoscută ca
atare, în forma sa primară, la încheierea contractului, neputându-se astfel decela nici
efectele pe care această voință nealterată a reprezentatului le-ar fi putut produce. Ergo,
reprezentatului nu îi poate fi opus contractul încheiat de către reprezentant cu depășirea
puterilor ce i-au fost conferite și nici nu îi poate fi impus cu forță obligatorie.
Soluția nevalabilității contractului încheiat între reprezentat și terț este
prefigurată și de textul art. 1310 Cod civil, care face vorbire despre „prejudiciile cauzate
terțului contractant care s-a încrezut cu bună-credință în încheierea valabilă a
contractului” și care arată deci că, în ipoteza în discuție, în fapt, nu există un contract
valabil încheiat, ci doar un contract ineficace (de unde, și lipsa efectelor pe care acesta
le produce între reprezentat și terț).
Pe de altă parte, nici terțului nu îi poate fi opus un alt conținut al contractului
decât acela la care și-a dat acordul și care a avut în vedere voința exprimată de către
reprezentant, dar care, în viziunea terțului, era voința reprezentatului.
Nu se pune problema existenței unui contract încheiat între falsul reprezentant și
terțul contractant, deoarece falsul reprezentant a contractat (atât în situația în care nu
avea putere de reprezentare, cât și în aceea în care o avea, dar i-a depășit limitele) în
numele și pe seama reprezentatului, nemanifestându-și propria-i voință, respectiv
neexhibându-și propria-i intenție de a se obliga față de terț, astfel că acordul de voințe
nu s-a format între falsul reprezentant și terț.
7. Răspunderea (falsului) reprezentant în cazul contractului încheiat în lipsa
sau cu depășirea puterii de reprezentare. Din perspectiva terțului contractant,
întrucât terțul a încheiat cu persoana care a acționat fără a avea împuternicire sau cu
depășirea limitelor acesteia un contract pe care a urmărit să îl perfecteze, de fapt, cu
reprezentatul, dar care nu îi este opozabil acestuia din urmă, neputându-i fi,
concomitent, impus, cu forță obligatorie (este ineficace față de el) așa cum am văzut
deja, s-ar putea ca, din această cauză, terțul să sufere anumite prejudicii. Buna-credință
a terțului, care nu a avut cunoștință, la momentul încheierii contractului, despre
inexistența împuternicirii sau despre depășirea limitelor acesteia, crezând, dimpotrivă,
că încheie un contract valabil cu reprezentatul, trebuie însă protejată. Astfel, potrivit art.
1310 Cod civil, persoana care a acționat în calitate de reprezentant, neavând
împuternicire ori depășind limitele puterilor ce i-au fost încredințate prin aceasta,
trebuie să răspundă pentru prejudiciile cauzate terțului contractant.
 Răspunderea angajată va fi una delictuală (cu respectarea principiului reparării
integrale a prejudiciului, privind atât prejudiciile previzibile, cât și pe cele pe care, la
momentul contractării, falsul reprezentant nu le-ar fi putut prevedea), iar nu
contractuală, întrucât nu există un contract încheiat între falsul reprezentant (acesta
neconsimțind în numele și pe seama sa) și terț, însă, in concreto, angajarea răspunderii
(falsului) reprezentant va putea consta, în opinia noastră, chiar și în obligarea acestuia
la a executa obligațiile din conținutul contractului respectiv în locul reprezentatului (în
considerarea principiului reparării în natură a prejudiciului), cu excepția situației în care
este vorba, în cauză, de un contract intuitu personae, încheiat în considerarea calităților
personale ale reprezentatului, când despăgubirile bănești vor fi singurele care vor putea
repara prejudiciul suferit de către terțul contractant.
Soluția nevalabilității contractului încheiat între falsul reprezentant și terțul
contractant și care se vrea (din perspectiva falsului reprezentant, respectiv din cea a
terțului) a produce efecte față de reprezentat este susținută și de dispozițiile art. 1314
Cod civil, care acordă ambelor acestor persoane prerogativa desființării amiabile a
contractului încheiat de ei (și care se dorea a fi încheiat între reprezentat și terțul
contractant), prealabil ratificării acestuia de către reprezentat; or tocmai această
facultate pe care terțul contractant și reprezentantul o au denotă faptul că, în realitate,
contractul încheiat de ei este anulabil (din perspectiva reprezentatului, consimțământul
dat nu este rezultatul propriei sale voințe – art. 1204 Cod civil, iar, din perspectiva
terțului contractant, cauza anulării contractului o va putea constitui fie dolul – art. 1214,
alin. 3 Cod civil – fie eroarea – art. 1207, alin. 2, pct. 3 Cod civil, fie lipsa cauzei – art.
1238, alin. 1 Cod civil), întrucât desființarea sa nu reprezintă altceva decât efectul
primar al acestei sancțiuni juridice (art. 1254, alin. 1 Cod civil). Fiind însă vorba despre
o nulitate relativă, aceasta ar putea fi invocată, după cum și confirmată (art. 1261 – 1265
Cod civil), doar de către terțul contractant sau de către reprezentat (art. 1248 Cod civil),
întrucât, la încheierea contractului cu falsul reprezentant, au fost încălcate norme
juridice imperative care protejează interesele particulare ale terțului (consimțământul
său fiind dat din eroare sau surprins prin dol ori lipsind cauza mediată), respectiv ale
reprezentatului (consimțământul dat nu este rezultatul propriei sale voințe).
Alternativa confirmării, de către terțul contractant, a contractului anulabil
încheiat între falsul reprezentant și terțul contractant se va dovedi viabilă numai în cazul
în care, în prealabil sau chiar și ulterior, reprezentatul a ratificat/va ratifica acest
contract, întrucât, în lipsa acestei manifestări unilaterale de voință a celui în al cărui
nume s-a încheiat contractul, acesta îi va rămâne inopozabil, indiferent de calea aleasă
de către terțul contractant. Astfel, confirmarea contractului încheiat între falsul
reprezentant și terțul contractant nu îi va aduce celui din urmă nici un beneficiu față de
soluția anulării contractului, căci terțul contractant nu se va putea prevala față de
reprezentat de nici un efect al contractului.
8. Ratificarea contractului încheiat în lipsa sau cu depășirea puterii de
reprezentare. Însă, potrivit art. 1311 – 1313 Cod civil, reprezentatul sau moștenitorii
acestuia, după caz, pot ratifica un contract încheiat cu terțul de către persoana care
acționează în calitate de reprezentant, însă fără a avea împuternicire sau cu depășirea
puterilor conferite. Ratificarea este un act juridic unilateral, prin care reprezentatul sau
moștenitorii acestuia aderă, practic, la contractul ratificat. Ratificarea, pentru a-și
produce efectele, trebuie să îmbrace forma solicitată ad validitatem contractului
ratificat. Odată ratificat acest contract, de către reprezentat sau de către moștenitorii săi,
după caz, el va fi considerat ca fiind încheiat între aceștia și terțul cocontractant
retroactiv, încă de la data la care acest contract a fost încheiat între terț și persoana care
a acționat fără împuternicire sau cu depășirea puterilor conferite. Efectul retroactiv al
ratificării nu poate însă afecta drepturile dobândite de terți între timp, față de care
ratificarea va produce efecte doar pentru viitor, de la data acesteia. Terțul contractant
poate, în temeiul art. 1311, alin. 2 Cod civil, printr-o notificare, să acorde un termen
rezonabil pentru ratificare, după a cărui împlinire, dacă nu s-a realizat, contractul nu
mai poate fi ratificat. În lipsa acestei notificări din partea terțului, respectiv a termenului
acordat pentru ratificare, cât timp, prin acordul lor de voințe, terțul împreună cu
persoana care a acționat fără a avea împuternicire sau cu depășirea puterilor ce i-au fost
conferite nu desființează contractul, reprezentatul poate ratifica valabil și eficace acest
contract în interiorul termenului de prescripție care afectează dreptul material la acțiune
împotriva terțului, căci o ratificare făcută după împlinirea acestui termen, deși va fi
valabilă, nu va mai avea ca efect posibilitatea obligării terțului la executarea
respectivului contract, cu ajutorul forței coercitive a statului.
Ratificarea contractului de către reprezentat face să dispară interesul terțului
contractant de a invoca nulitatea relativă a contractului pe care l-a încheiat cu falsul
reprezentant, întrucât, în urma ratificării, acest contract devine opozabil și deplin eficace
față de reprezentat, care astfel îl și confirmă (art. 1261, art. 1270, art. 1280 Cod civil),
cu toate efectele pe care forța obligatorie și relativitatea efectelor contractului le
asociază acestuia: terțul contractant, respectiv reprezentatul vor putea invoca, cu puterea
legii, unul împotriva celuilalt, contractul ca izvor de normă juridică privată și își vor
putea astfel realiza, fiecare dintre ei, creanțele născute din contract.
9. Caz de opozabilitate față de reprezentat a contractului încheiat în lipsa
sau cu depășirea puterii de reprezentare. Reprezentarea aparentă. Chiar și în
situația în care terțul a contractat cu o persoană care nu avea împuternicire sau, deși o
avea, și-a depășit limitele puterilor ce i-au fost încredințate prin aceasta, putem întâlni
un caz în care acest contract îi este opozabil reprezentatului, fără însă ca acesta să-l fi
ratificat. Cazul face obiectul ipotezei normei de la 1309, alin. 2 Cod civil, care, pe de o
parte, ocrotește buna-credință a terțului contractant, care s-a încrezut în încheierea unui
contract valabil cu reprezentatul, și, pe de altă parte, sancționează conduita acestuia din
urmă care, prin comportamentul său, l-a determinat pe terț, inducându-l astfel în eroare,
să creadă în mod rezonabil că falsul reprezentant are puterea de a-l reprezenta și că
acționează în limitele puterilor conferite. Textul face referire expresă la rezonabilitate,
arătând că manoperele reprezentatului trebuie să fie de o asemenea manieră încât să o
fi determinat pe oricare altă persoană cu o diligență și prudență medii să se încreadă în
calitatea de reprezentant a celui cu care a contractat în mod direct. Norma legală
discutată face aplicarea teoriei reprezentării aparente, scenariul de lucru presupunând o
astfel de conduită a reprezentatului încât să creeze aparența împuternicirii date falsului
reprezentant.
10. Diligența și prudența solicitate reprezentantului. Din întreaga economie
a reglementării reprezentării în cuprinsul art. 1295 – 1314 Cod civil, nu rezultă care sunt
diligența și prudența solicitate reprezentantului în executarea îndatoririlor care i-au fost
încredințate de către reprezentat și pe care le-a acceptat. Art. 1480 Cod civil, care face
vorbire despre diligența cerută în executarea obligațiilor, îi solicită reprezentantului să
își executate îndatoririle cu diligența și cu prudența pe care un bun proprietar le-ar
depune în administrarea bunurilor proprii. Este vorba aici despre diligența și prudența
standardului bonus pater familias, ale omului mediu diligent și prudent, diligență,
respectiv prudență care însă capătă alte rigori, în materia contractelor speciale din care
izvorăște (și) obligația de reprezentare (contractul de mandat, contractul de comision,
contractul de consignație, contractul de expediție, contractul de agenție), în funcție de
caracterul oneros sau gratuit al acestora.
11. Conflictul de interese. În executarea îndatoririlor ce-i revin, reprezentantul
se poate afla într-un conflict de interese cu reprezentatul, încheind astfel cu terțul un
contract care va putea fi anulat numai la cererea reprezentatului, însă numai când
conflictul era cunoscut sau trebuia să fie cunoscut de cocontractant la data încheierii
contractului (art. 1303 Cod civil), ocrotindu-se astfel buna-credință a terțului
contractant, care nu cunoștea și nici nu ar fi trebuit să cunoască existența conflictului de
interese. Conflictul de interese între reprezentat şi reprezentant apare atunci când
reprezentantul urmăreşte, la încheierea contractului, propriile sale interese sau pe cele
ale unui terţ, interese (care nu trebuie neapărat să fie de natură patrimonială) care sunt
incompatibile cu cele ale reprezentatului. Într-un astfel de caz, reprezentantul nu îşi
exercită puterea de reprezentare în conformitate cu obligaţiile sale, ci urmărind un
interes care nu este al reprezentatului. Tocmai de aceea, fără a fi nevoie, din partea
acestuia din urmă, să facă dovada suferirii vreunui prejudiciu, contractul astfel încheiat
este amenințat de nulitatea relativă, căci interesul ocrotit de normă este unul privat, acela
al reprezentatului. Conflictul de interese este o situaţie obiectivă, care poate influenţa
conţinutul contractului şi poate exista, de exemplu, nu numai în cazul în care între terţul
contractant şi reprezentant a intervenit o înţelegere frauduloasă, încheiată în scopul
lezării intereselor reprezentatului, ci şi când reprezentatul contractează cu persoane cu
care se află în legături de afaceri sau de rudenie, dacă, ţinând seama de circumstanţe,
aceste raporturi sunt de natură a pune în pericol realizarea intereselor reprezentatului
prin favorizarea terțului.
12. Contractul cu sine însuși și dubla reprezentare. Cazurile de contract cu
sine însuși și de dublă reprezentare, reglementate la art. 1304 Cod civil, în care
reprezentantul fie încheie contractul cu sine însuși, fie, la perfectarea acestuia,
reprezintă și interesele terțului cu care contractează, el exprimând, practic, voința atât a
reprezentantului, cât și pe aceea a terțului, sunt cazuri în care conflictul de interese este
prezumat. Din acest motiv, astfel de contracte sunt, la rândul lor, lovite de nulitate
relativă, numai la cererea reprezentatului, căci interesele sale sunt cele protejate de
normă și deci în pericol să fie lezate. Sancțiunea nu va putea fi însă aplicată când
reprezentantul a fost împuternicit în mod expres în acest sens sau când cuprinsul
contractului încheiat de către acesta a fost determinat în asemenea mod încât să excludă
posibilitatea unui conflict de interese.
13. Nearătarea calității de reprezentant. Textul art. 1297 Cod civil tratează
ipoteza în care reprezentantul, deși are această calitate și chiar încheie contractul cu
terțul în limita puterilor ce i-au fost încredințate de către reprezentat, nu îi dezvăluie
însă terțului calitatea sa de reprezentant, terțul necunoscând-o și netrebuind să o
cunoască pe altă cale. Așadar, pe de o parte, reprezentantul deși acționează pe seama
reprezentatului, contractează cu terțul în nume propriu (precum în contractul de mandat
fără reprezentare, contractul de consignație, contractul de comision, contractul de
expediție). Pe de altă parte, terțul, necunoscând calitatea de reprezentant a
cocontractantului său, are credința că încheie contractul, în mod valabil, cu acesta din
urmă și pe seama acestuia. Acestea sunt motivele pentru care efectele acestui contract
astfel încheiat se produc exclusiv între reprezentant și terț, urmând ca, în afara acestui
din urmă raport juridic, reprezentantul să se de-socotească cu reprezentatul, pe a cărui
seamă a contractat de fapt. Reprezentatul și terțul nu se pot îndrepta unul împotriva
altuia, neavând o acțiune în acest sens, întrucât între ei nu există un raport juridic direct,
precum în cazul în care reprezentantul acționează în această calitate și în limitele
puterilor ce i-au fost conferite, încheind contractul cu terțul. Având însă un debitor
comun (pe reprezentant), atât reprezentatul, cât și terțul (dacă ia la cunoștință despre
faptul că reprezentantul a acționat pe seama reprezentatului, de fapt) pot ajunge să
promoveze unul împotriva celuilalt o acțiune oblică (dacă sunt îndeplinite, bineînțeles,
condițiile acesteia – art. 1560 Cod civil).
Într-o asemenea situație, terțul contractant are la dispoziție, în opinia noastră, și
acțiunea în anulabilitatea contractului pentru dol (reprezentantul făcându-se vinovat de
manopere dolosive, frauduloase, prin care l-a determinat pe terț să creadă că el are
calitatea de contractant în nume propriu și că încheie contractul pe seama sa ori de dol
prin reticență, făcându-se vinovat de omisiunea, în mod fraudulos, de a aduce la
cunoștința terțului contractant calitatea sa de reprezentant) în ipoteza în care, ulterior
încheierii acestuia, află adevărata calitate a reprezentantului.
Un caz aparte îl reprezintă cel reglementat de prevederile art. 1297, alin. 2 Cod
civil, când reprezentantul, pretinzând că este titularul unei întreprinderi, contractează cu
terțul pe seama acesteia, în limita puterilor pe care aceasta i le-a încredințat. Într-o
asemenea situație, terțul care descoperă ulterior identitatea adevăratului titular poate să
exercite și împotriva acestuia din urmă drepturile pe care le are împotriva
reprezentantului. Scenariul este următorul: reprezentantul primește de la o întreprindere
împuternicirea de a contracta pe seama sa cu un terț; reprezentantul, la încheierea
contractului cu terțul, nu îi dezvăluie acestuia calitatea sa de reprezentant al
întreprinderii, prevalându-se însă de aceea de titular al acesteia; contractul astfel
încheiat va produce efecte, exact ca și în cazul alin. 1 al aceluiași text legal, între
reprezentant și terț; ulterior, terțul descoperă identitatea adevăratului titular al
respectivei întreprinderi, având prerogativa de a exercita împotriva acestuia toate
drepturile pe care le poate exercita, în temeiul contractului încheiat cu el, împotriva
reprezentantului; întreprinderea rămâne astfel în afara acestor raporturi juridice dintre
reprezentant și terț, respectiv dintre titularul său și terț, ea fiind parte însă în raportul
juridic dintre ea și reprezentantul său, în care urmează ca cei doi să se de-socotească.
14. Încetarea puterii de reprezentare. Potrivit art. 1305 și art. 1307 Cod civil,
puterea de reprezentare încetează prin: renunțarea de către reprezentant la împuternicire,
revocarea împuternicirii de către reprezentat, decesul sau incapacitatea oricăruia dintre
cei doi (dacă din convenție sau din natura contractului nu rezultă contrariul), încetarea
existenței persoanei juridice (dacă reprezentantul sau reprezentatul este o persoană
juridică), deschiderea procedurii insolvenței asupra reprezentantului sau
reprezentatului. Încetarea puterii de a reprezenta nu produce efecte în privința terților
care, în momentul încheierii contractului, nu cunoșteau și nici nu trebuiau să cunoască
această împrejurare.
 Bibliografie suplimentară:
1. Florin I. Mangu, Contracte civile și administrative de valorificare a
fondurilor europene, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, p. 67 - 93;
2. L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, Drept civil. Obligațiile, Editura Universul
Juridic, București, 2020, p. 57 – 65; p. 73 – 96; p. 151 - 157.
 DREPT CIVIL. OBLIGAȚII I
CURSUL 4

CONTRACTUL (III). CONTRACTELE PREPARATORII

1. Scurtă introducere
Am văzut, la cursul trecut, că, potrivit art. 1182, alin. 1 Cod civil, Contractul se
încheie prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte
de a contracta.
Desigur, plecând de la definiția contractului, așa cum este ea consacrată în textul
art. 1166 Cod civil, conform căreia „Contractul este acordul de voințe …”, este limpede
că acest acord de voințe, care constituie condiția sine qua non a oricărui contract,
premisa necesară și suficientă a existenței acestuia (în măsura în care acest acord de
voințe răspunde, din punct de vedere formal, solemnităților cerute de lege ad
validitatem la încheierea contractului), se formează prin acceptarea fără rezerve a ofertei
de a contracta, așa cum am văzut deja. Acest mod de formare a contractului este cel mai
sugestiv, cel mai ilustrativ în privința formării acordului de voințe, al nașterii acestuia
și deci a contractului în urma întâlnirii concordante a celor două manifestări de voință
provenind de la ofertant, respectiv de la destinatarul ofertei, adică de la acceptantul
acesteia. Se pleacă așadar, în acest scenariu, de la două manifestări de voință, pentru a
se ajunge, în măsura în care acestea concordă, la un acord de voințe, care nu reprezintă
altceva decât contractul.
Formularea aleasă de legiuitor, în cuprinsul art. 1182 Cod civil, la alin. 1, nu este
însă atât de riguroasă pe cât ar fi (putut) trebuit să fie, în sensul că, negocierea
contractului de către părți nu poate conduce per se la încheierea contractului respectiv.
Este nevoie ca, în urma procesului negocierilor, să se ajungă tot la un acord de voințe
al celor implicați în negociere. Acest lucru însă, specific față de modul bifazic de
formare a contractului (prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta), se face
gradual, așa cum am văzut deja, și, în funcție de complexitatea conținutului viitorului
contract, părțile, pe parcursul negocierilor, pot încheia punctaje sau acorduri de
principiu, care nu reprezintă altceva decât rezultatul unor acorduri de voințe parțiale,
raportat la întregul conținut al contractului respectiv, de care ele sunt ținute, în temeiul
art. 1270 Cod civil, obligatoriu. Însumarea tuturor acestor punctaje, la finalul
negocierilor, va avea ca rezultat formarea contractului, cu un conținut complet, în care
va intra, cu ajutorul unei clauze de trimitere pe care părțile o vor insera în contract, toate
prevederile acestor punctaje, care se constituie în clauze externele la care art. 1201 Cod
civil face referire. Vom vorbi însă, mai pe larg, despre acest lucru, la cursul viitor, când
vom povesti despre determinarea conținutului contractului, anume despre ce drepturi și
obligații, altele decât cele pe care părțile le prevăd expres în cuprinsul acestuia, intră în
conținutul său. Chiar dacă, după caz, complexitatea conținutului viitorului contract nu
presupune negocieri de lungă durată, complexe, și, ca atare, nici necesitatea încheierii

1
unor punctaje sau acorduri parțiale, procesul de negociere în sine, desfășurat cu bună-
credință și încheiat, nu este de natură să formeze contractul, fiind necesar, în acest scop,
acordul de voințe, care să consfințească, în conținutul viitorului contract, rezultatele
negocierii, adică acele rezultate care concretizează înțelegerea părților, acestea lăsând
de o parte toate aspectele asupra cărora nu au căzut de acord și care, din această pricină,
nu pot face parte din conținutul respectivului contract.
Există însă posibilitatea ca negocierile să nu se soldeze întotdeauna cu un
consimțământ ferm din partea ambelor părți, în sensul încheierii contractului. Acestea,
în urma negocierilor, au făcut, fără putință de tăgadă, un pas uriaș: au ajuns la un acord
în privința conținutului viitorului contract. Să ne amintim că nu trebuie să avem în
vedere, în acest sens, un acord complet, exhaustiv, ci doar unul suficient, care, potrivit
art. 1182, alin. 2 Cod civil, se referă la sau cuprinde elementele esențiale ale
contractului, cele secundare putând fi lăsate fie spre a fi convenite ulterior (normal, tot
de către părți), fie spre a fi determinate cu aportul unui terț sau cu concursul instanței
de judecată (alin. 3 al aceluiași text normativ), în situația în care nici părțile nu convin
asupra acestora, nici terțul desemnat în acest sens nu ia o decizie. Vom dezvolta însă
acest subiect, al așa-zisului acord suficient, la cursul următor, când vom vorbi, printre
altele, așa cum mai spus, despre determinarea conținutului contractului.
Acum să reluăm filmul nostru despre încheierea contractului de la scena la care
l-am lăsat: părțile au ajuns la un acord asupra conținutului viitorului contract (un acord
complet sau unul suficient, după caz), însă nu sunt încă hotărâte dacă să încheie sau nu
contractul respectiv. Putem avea situații în care ambele părți să nu fie decise în acest
sens ori în care numai una dintre ele să șovăie, în timp ce cealaltă să fie hotărâtă.
În funcție de gradul de implicare pe care fiecare dintre părțile viitorului contract,
foste partenere de negociere, îl manifestă la momentul finalizării negocierilor,
consimțământul acestora privind încheierea viitorului contract poate prezenta un grad
mai mic sau mai mare ori chiar maxim de fermitate. Cu alte cuvinte, la finalul procesului
de negociere, părțile se pot afla în poziția în care nicicare dintre ele nu sunt hotărâte să
încheie contractul în vederea căruia au negociat – și vom avea, din partea amândurora,
un consimțământ care să reflecte această indecizie – sau, dimpotrivă, una dintre ele este
decisă să contracteze în condițiile agreate, însă fostul său partener de negociere nu este
hotărât încă – caz în care, din partea primei, vom avea un consimțământ prin care îi
propune irevocabil partenerului său de discuții încheierea contractului, iar, din partea
celui, din urmă, vom avea un consimțământ care nu trădează încă intenția acestuia
irevocabilă de a se obliga din punct de vedere juridic, ci doar pe aceea de a beneficia de
un timp de gândire, în care să analizeze opțiunile posibile, oportunitatea perfectării
viitorului contract etc., perioadă la finalul căreia să-și exprime fie voința de a contracta,
fie dezacordul în acest sens.
Desigur, la un astfel de scenariu se poate ajunge și sărind peste etapa prealabilă
a negocierilor, în situația în care, de exemplu, ofertantul îi propune ferm și irevocabil
destinatarului ofertei încheierea viitorului contract, însă acesta din urmă nu emite o

2
acceptare, ci o altă manifestare de voință prin care își arată eventuala disponibilitate
privind încheierea contractului propus, însă în viitor, nu acum, solicitând în acest sens
un timp mai mare de gândire, pentru ca, la finalul acestuia, să-și exprime sau nu acordul
privind încheierea respectivului contract.
Mă veți întreba, având în vedere prevederile art. 1195, alin. 1, lit. b) Cod civil, o
astfel de manifestare de voință din partea destinatarului ofertei nu reprezintă, de fapt,
un refuz al acesteia, care să conducă, invariabil, la caducitatea ofertei? Desigur,
interpretând coroborat, strict, literal, prevederile art. 1195, alin. 1, lit. b), precum și pe
cele ale art. 1197, alin. 1, lit. a), se poate ajunge la o astfel de concluzie. Oferta inițială,
lansată de către persoana care a avut inițiativa încheierii contractului, a devenit caducă
fiindcă nu a fost acceptată fără rezerve de către destinatarul său, însă, să nu uităm
prevederile alin. 2 al art. 1197 Cod civil, conform cărora manifestarea de voință a
destinatarului ofertei, care cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei
primite, poate fi considerată, după împrejurări, o contraofertă.
Se ajunge astfel la scenariul în care, dacă această contraofertă este acceptată de
către ofertantul inițial, acesta din urmă devenind acceptant, între părți să se încheie un
contract, care nu va fi însă viitorul contract definitiv pe care l-a avut în vedere cel care
a lansat oferta inițială, ci un alt contract, cu un conținut similar primului, însă cu alte
efecte imediate, întrucât manifestarea de voință a contra-ofertantului nu valorează
consimțământ ferm la încheierea contractului inițial, care i-a fost propus, ci doar un
consimțământ rezervat, care va avea ca urmare perfectarea unui alt contract decât a celui
definitiv, contract care denotă un grad actual de implicare mai redus față de cel presupus
de angajarea fermă în contractul inițial propus.
S-ar putea ca nici măcar ofertantul să nu emită o ofertă de contract definitiv,
adică o manifestare de voință fermă, care să-l angajeze juridic în măsura acceptării
acesteia de către destinatarul său, în contractul definitiv. În acest sens, ofertantul însuși
va lansa o ofertă privind încheierea, la acest moment, unui contract din care să rezulte
expres că gradul său de implicare este altul decât cel maxim, mai redus, bineînțeles,
întrucât chiar el nu este hotărât dacă va fi dispus sau nu să încheie, în viitor, contractul
definitiv.
Aceste acorduri de voințe, prin care părțile nu își exprimă consimțământul ferm
la încheierea viitorului contract (sau, cel puțin una dintre ele nu face aceasta), dar prin
care stabilesc, măcar parțial, conținutul acestuia ori își asumă, unilateral sau reciproc și
interdependent, obligații în vederea încheierii viitorului contract ori își acordă prioritate
la încheierea acestuia, sunt, de fapt, contracte care, fiind încheiate în faza premergătoare
a contractului definitiv, poartă denumirea de antecontracte sau precontracte, și care,
pentru că pregătesc încheierea acestuia, se mai numesc și contracte preparatorii.
Despre aceste contracte preparatorii vom vorbi în cursul întâlnirii noastre de
astăzi.

3
 2. Contracte preparatorii care au ca obiect o obligație de preferință (pactul
de preferință)
Practica a cunoscut și cunoaște contracte preparatorii în temeiul cărora una dintre
părțile unui eventual contract definitiv se obligă să încheie acest contract doar cu o
anumită persoană, excluzându-le pe toate celelalte, în cazul în care se va decide să
contracteze efectiv. Acesta este pactul de preferință.
Pactul de preferință este un contract prin care o parte contractantă, numită
promitent, se obligă față de cealaltă parte, care acceptă promisiunea, numită beneficiar,
că nu va încheia un anumit contract cu alt/ți terț/i înainte de a-i propune lui încheierea
în aceleași condiții a contractului respectiv.
Aidoma contractului de negociere, pactul de preferință poate fi constatat printr-
un contract separat sau poate fi inclus într-o clauză contractuală expresă inserată, la
rândul ei, într-un alt contract. De pildă, în cuprinsul unui contract de societate este
stipulată clauza de preferință conform căreia, dacă unul dintre asociați va decide, la un
moment dat, să-și înstrăineze părțile sociale, să-i propună, cu prioritate, cumpărarea
acestora celuilalt asociat, înainte de a adresa această ofertă terților.
În fapt, promitentul este obligat, așa cum s-a statuat în jurisprudență, să poarte
negocieri serioase cu beneficiarul înainte de a face oferta de a contracta unui terț.
Pactul de preferință dă naștere, de facto, unui drept de prioritate la încheierea
eventuală a unui anumit contract, similar dreptului de preemțiune convențional, în
favoarea beneficiarului, a cărui obligație corelativă, în sarcina promitentului, este aceea
de a-i propune beneficiarului încheierea cu prioritate a unui contract, dar numai în cazul
în care promitentul se va hotărî în viitor să contracteze.
În Codul nostru civil, pactul de preferință nu își găsește o reglementare proprie,
neexistând nici un text legal intitulat marginal „Pactul de preferință” în materia
Obligațiilor, dar, în aceea a contractelor speciale, respectiv a contractului de vânzare,
este truvabil paragraful 7 denumit „Dreptul de preemțiune”, care se preocupă de această
problemă în cuprinsul art. 1730 – 1740.
Plecând de la dispozițiile art. 1168 Cod civil, precitat, care se referă la regulile
aplicabile contractelor nenumite, statuând că, în materia acestora, sunt incidente
dispozițiile din Capitolul intitulat „Contractul”, iar, dacă acestea nu sunt îndestulătoare,
regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult, apreciem că
pactul de preferință va fi guvernat, sub imperiul actualului Cod civil, de regulile privind
contractul în general, din materia Obligațiilor, care însă se vor completa cu acelea
cuprinse în art. 1730 – 1740, ce reglementează pactul de preferință în materia
contractului de vânzare. Deși dreptul de preemțiune de natură convențională din materia
contractului de vânzare constituie doar un exemplu care se bazează pe mecanismul
pactului de preferință, credem că regulile contractului din care acesta ia naștere pot fi
aplicate și pactului de preferință în general, ca fiind normele speciale privitoare la
contractul cu care acesta se aseamănă cel mai mult. Caracterul supletiv însă al acestor

4
unsprezece texte legale – art. 1730 – 1740 Cod civil – transpare cu claritate din cel al
alin. 2 al art. 1730, care stipulează că: „Dispozițiile prezentului cod privitoare la dreptul
de preemțiune sunt aplicabile numai dacă prin lege sau contract nu se stabilește altfel”.
Așadar, în temeiul principiului libertății de a contracta, părțile sunt libere să circumscrie
conținutul unui pact de preferință, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de
bunele moravuri, aspectelor care rămân nereglementate astfel urmând să li se aplice
normele cuprinse în art. 1730 – 1740 Cod civil.
În temeiul pactului de preferință nu se naște, în sarcina promitentului, însăși
obligația de a contracta în viitor, ci doar îndatorirea de a acorda prioritate, ceea ce
deosebește net această figură juridică de aceea a promisiunii unilaterale de a contracta
sau a antecontractului unilateral, reglementat în Codul nostru civil la art. 1279, precum
și în materia contractului de vânzare-cumpărare, la art. 1669 alin. 4; în acest din urmă
caz, promitentul se obligă față de beneficiar să încheie, în viitor, la cererea acestuia, un
contract.
În fapt, pactul de preferință a fost catalogat, în literatura de specialitate
autohtonă, ca un antecontract la „promisiunea unilaterală de contractare”. În opinia
noastră, vizavi de litera actualului Cod civil, în care promisiunea unilaterală de a
contracta (art. 1279) și pactul de opțiune (art. 1278) sunt două instituții juridice
distincte, afirmația apare corectă și dacă, în locul sintagmei „promisiunea unilaterală de
contractare” citim „pactul de opțiune”. Aceasta, deoarece, hotărându-se să contracteze,
promitentul îi poate adresa beneficiarului ori o ofertă de a contracta ori o ofertă privind
încheierea în viitor a unui contract. De aici, în primul caz, vom ajunge, din anticamera
pactului de preferință, în camera pactului de opțiune, după cum, în cel de-al doilea caz,
vom ajunge din anticamera pactului de preferință în camera promisiunii unilaterale de
a contracta. Astfel, în prima situație, prin chiar perfectarea pactului de preferință,
promitentul, odată ce a lansat oferta, este obligat să o mențină un interval de timp
rezonabil pentru ca exercițiul dreptului potestativ de opțiune al beneficiarului să poată
avea loc efectiv; odată manifestat dreptul de opțiune al beneficiarului, se încheie
automat contractul definitiv. În cea de-a doua situație, oferta promitentului, nefiind
decât o oferă de antecontract, ea îl va obliga pe acesta la încheierea în viitor a
contractului definitiv; dacă și în măsura în care beneficiarul o va accepta, neobligându-
se însă, la rândul său, în același sens, se va forma promisiunea unilaterală de contract;
dacă acceptarea ofertei promitentului, în acest caz, este făcută în sensul obligării
reciproce și interdependente și a beneficiarului la a încheia în viitor, cu promitentul,
contractul promis, atunci promisiunea de a contracta va fi una sinalagmatică. Vom
vedea, în cursul întâlnirii de astăzi, pe larg, cum stau lucrurile în această privință.
Oricum, pactul de preferință nu se confundă nici cu pactul de opțiune,
reglementat de art. 1278 Cod civil, în temeiul căruia promitentul se obligă față de
beneficiar asemenea ofertantului care emite o ofertă irevocabilă, dându-și, practic,
consimțământul cu privire la viitorul contract, care urmează a se forma prin simpla
acceptare a acestuia de către beneficiar, constând în exercitarea dreptului său de opțiune.

5
 Pactul de preferință nu poate fi confundat nici cu acordul de negociere; astfel,
pactului de preferință îi este specifică nașterea, în sarcina promitentului, a obligației de
a nu contracta cu terții înainte de a-i propune beneficiarului promisiunii încheierea
acelui contract, în aceleași condiții, pe când, din acordul de negociere, ia naștere, în
sarcina ambelor părți contractante, îndatorirea de a purta tratative cu bună-credință în
vederea încheierii, în viitor, a unui contract definitiv.
Promitentul din pactul de preferință are libertatea de a contracta, aceasta fiindu-
i îngrădită, prin propria-i voință, numai în ceea ce privește posibilitatea de a-și alege
partenerul contractual, în ipoteza în care va la hotărârea de a încheia respectivul
contract.
Cât timp promitentul nu s-a hotărât să contracteze, în favoarea beneficiarului nu
subzistă nici un drept actual de a încheia respectivul contract. Dacă promitentul se
decide să încheie contractul, notificându-l, în acest sens, pe beneficiar, acesta din urmă
se află fie în poziția beneficiarului din promisiunea unilaterală de a contracta, având
dreptul de a ridica opțiunea sau nu, adică de a-și exercita dreptul potestativ prin care
poate impune promitentului, printr-un act unilateral de voință, perfectarea contractului,
fie în poziția beneficiarului din pactul de opțiune, având prerogativa ca, prin simpla
ridicare a opțiunii sale de a contracta, să dea naștere contractului definitiv. Dacă refuză
oferta de ante/contract lansată de către promitent, beneficiarul nu își va mai putea
exercita acest drept de preferință cu privire la contractul ce i-a fost propus1. Dacă
acceptă oferta de a contracta, beneficiarul poate face acest lucru doar în termenul
convenit inițial de părți în acest scop, care curge de la data comunicării ofertei de
contract către beneficiar, în condițiile art. 1326 Cod civil2. Acceptarea ofertei de a
contracta / antecontract are drept consecință formarea contractului sau, după caz, doar
a antecontractului (promisiunii uni/bilaterale de a contracta).
Promitentul va putea contracta cu un terț doar în situația în care beneficiarul
dreptului de preferință va renunța expres la dreptul său ori va refuza să-l valorifice.
Nevalorificarea dreptului de preferință în termenul convenit de părți în acest scop
valorează respingerea ofertei de a contracta3.
Cât timp promitentul nu și-a manifestat voința de a contracta, dreptul de
prioritate născut din pactul de preferință în favoarea beneficiarului nu se stinge.

1
Aceeași este soluția oferită de prima frază a alin. 3 al art. 1730 Cod civil: „Titularul dreptului
de preemțiune care a respins o ofertă de vânzare nu își mai poate exercita acest drept cu privire
la contractul ce i-a fost propus”.
2
Conform art. 1730 alin. 3 Cod civil, titularul dreptului de preemțiune, indiferent că acesta este
legal sau convențional, are la dispoziție, pentru acceptarea ofertei de vânzare, un termen de cel
mult 10 zile, în cazul vânzării bunurilor mobile, sau de cel mult 30 de zile, în cazul vânzării de
bunuri imobile. În ambele cazuri, termenul curge de la comunicarea ofertei către preemptor.
3
Potrivit art. 1730 alin. 3 fraza a doua Cod civil, „Oferta se consideră respinsă dacă nu a fost
acceptată în termen ...”.
6
 În cazul în care debitorul, adică promitentul, încheie contractul în cauză cu o
terță persoană, nerespectând dreptul de preferință al beneficiarului, va fi angajată
răspunderea lui contractuală, fiind obligat la plata de daune-interese pentru prejudiciul
cauzat prin nerespectarea îndatoririi sale convenționale. Mai mult, se apreciază că, dacă
terțul cu care promitentul a contractat a fost de rea-credință, cunoscând existența
dreptului de preferință al beneficiarului pactului, precum și intenția acestuia de a
cumpăra, instanțele de judecată pot pronunța, la cererea acestuia din urmă, anularea
contractului încheiat cu terțul respectiv și obligarea promitentului la plata de daune-
interese. Însă, potrivit opiniei majoritare în materie, beneficiarul din pactul de preferință
nu poate fi substituit terțului, deoarece, prin pactul de preferință, beneficiarul nu s-a
obligat la a contracta cu terțul, caz în care se putea vorbi despre o promisiune unilaterală
de contractare, ci doar la a-i acorda preferință, în situația în care se va hotărî să
contracteze; promitentul, lansând însă terțului oferta de a contracta, și nu beneficiarului,
acesta din urmă nu se regăsește în poziția beneficiarului din pactul de opțiune, motiv
pentru care, ridicând opțiunea, manifestându-și intenția de a contracta, aceasta nu se
întâlnește cu voința promitentului, care nu i-a adresat inițial beneficiarului oferta de a
încheia contractul, motiv pentru care contractul nu se poate încheia, lipsind, în acest
sens, consimțământul promitentului.
Există însă și opinii, în literatura de specialitate autohtonă și în cea străină,
precum și în practica judiciară, care susțin contrariul, fiind partizane ale ideii înlocuirii
terțului cu beneficiarul dreptului de preferință4.

4
Art. 1731, 1732 și 1733 Cod civil oferă, în materia dreptului de preemțiune relativ la
contractul de vânzare, o soluție care conduce la același rezultat, însă pe un alt drum. Astfel,
potrivit art. 1731, vânzarea bunului cu privire la care există un drept de preemțiune legal sau
convențional se poate face valabil către un terț, fără a deosebi după cum acesta este de bună
sau de rea-credință, această vânzare fiind însă una condițională, sub condiția suspensivă a
neexercitării dreptului de preemțiune de către preemptor. Prin convenția lor, vânzătorul și terțul
nu pot bloca exercitarea dreptului de preemțiune al preemptorului, căci, potrivit alin. 2 al art.
1733, „clauzele contractului încheiat (de către vânzător – n.ns.) cu terțul având drept scop să
împiedice exercitarea dreptului de preemțiune nu produc efecte față de preemptor”. De îndată
ce a încheiat contractul de vânzare cu un terț, vânzătorul este obligat să îi notifice acest lucru
preemptorului, indicându-i, în notificare, conținutul contractului respectiv, numele și
prenumele vânzătorului, descrierea bunului, sarcinile care îl grevează, termenii și condițiile
vânzării, precum și locul situării bunului (terțul poate face și el notificarea, fiind interesat în
acest sens pentru a-și clarifica situația juridică deocamdată condițională). Preemptorul își poate
exercita dreptul său prin comunicarea către vânzător a acordului său de a încheia contractul de
vânzare, consemnând, concomitent, prețul la dispoziția vânzătorului. Dreptul de preemțiune se
exercită, în cazul vânzării de bunuri mobile, în termen de cel mult 10 zile, iar, în cazul vânzării
de bunuri imobile, în termen de cel mult 30 de zile, în ambele cazuri termenul curgând de la
comunicarea către preemptor a notificării de vânzare, din partea vânzătorului ori din cea a
terțului. Prin exercitarea preemțiunii, contractul de vânzare se consideră automat perfectat între
preemptor și vânzător în condițiile cuprinse în contractul încheiat cu terțul (mai puțin cele
privind scadența obligației de plată a prețului, vizavi de care art. 1736 dispune: „Atunci când
în contractul încheiat cu terțul s-au acordat termene de plată a prețului, preemptorul nu se poate
7
 Cât privește transmisiunea și/sau cesiunea pactului de preferință, în doctrina
juridică, dar și în jurisprudență, s-a afirmat că, în lipsa unei stipulații contractuale
exprese contrare ori a caracterului intuitu personae al pactului, pactul de preferință se
transmite atât în latura sa activă, cât și în cea pasivă, prin succesiune, în cazul decesului
vreuneia dintre părțile contractante, sau prin cesiune, în ipoteza transmisiunii între vii.
În situația în care pactul de preferință este încheiat pe o durată determinată,
expirarea acesteia fără ca, între timp, promitentul să fi decis să contracteze, atrage
caducitatea pactului. Aceeași este soluția și în cazul în care, promitentul manifestându-
și voința de a vinde, beneficiarul dreptului de preferință nu și-l exercită în termenul
convenit de către părți în acest sens. De asemenea, tot caducitatea va lovi pactul de
preferință în cazul în care, în concurs cu dreptul de preferință convențional născut din
acesta, intră un drept de preferință legal, care va avea întotdeauna prioritate; desigur,
pentru a se întâmpla acest lucru, este necesar ca titularul dreptului legal de preferință să
și-l exercite în termenul stabilit în acest sens; în caz contrar, dreptul de preferință al
beneficiarului pactului va putea fi exercitat5. Pactul de preferință devine, de asemenea,

prevala de aceste termene”), acest din urmă contract desființându-se retroactiv, ca efect al
neîndeplinirii condiției suspensive sub care a fost încheiat. Dacă terțul a fost de bună-credință,
el se va putea întoarce împotriva vânzătorului cu o acțiune în garanție pentru evicțiunea ce
rezultă din exercitarea preemțiunii. Față de tăcerea legiuitorului în această privință, apreciem
că relația dintre vânzător și terțul de rea-credință va fi reglementată după regulile plății
nedatorate, precum și, implicit, după cele ale restituirii prestațiilor.
Adoptând această soluție, legiuitorul nu face, in concreto, o substituire a terțului cu
preemptorul. Aceasta, deoarece, așa cum am învederat deja, prin jocul condiției suspensive, la
momentul exercitării dreptului de preemțiune de către beneficiarul acestuia, contractul dintre
vânzător și terț se desființează retroactiv, considerându-se că nu a existat niciodată; or, este de
la sine înțeles că nu poate fi concepută nici o substituire într-un contract inexistent. Legislatorul
apelează, opinăm noi, la o ficțiune juridică: asimilează notificarea făcută preemptorului de către
vânzător sau de către însuși terțul, în baza art. 1732 Cod civil (prin care, de facto, beneficiarului
dreptului de preemțiune îi este adusă la cunoștință încheierea contractului de vânzare dintre cei
doi, cu nerespectarea dreptului său) cu oferta de vânzare făcută de către vânzător, care
declanșează mecanismul dreptului de preemțiune, solicitând acceptare sau, dimpotrivă, refuz,
din partea preemptorului; prin aceasta, părțile (vânzătorul și preemptorul) sunt așezate de către
gânditorii Codului civil, în poziția promitentului, respectiv în cea a beneficiarului din cadrul
pactului de opțiune, căci, prin simpla acceptare a ofertei de către titularul dreptului de
preemțiune, complinită de consemnarea prețului la dispoziția vânzătorului, contractul de
vânzare ia naștere între vânzător și preemptor.
De aceea, apreciem noi, rezultatul este același cu cel al operațiunii de substituire a terțului cu
beneficiarul dreptului de preemțiune, dar traseul este unul diferit, căci o atare înlocuire
presupune, ad necessitatem, existența și în viitor a unui contract valabil între vânzător și terț,
în care acesta din urmă să fie substituit cu preemptorul, ipoteză de lucru pe care legiuitorul nu
o are însă în vedere.
5
Art. 1734 Cod civil reglementează problema concursului dintre preemptori în același sens,
afirmând că: „(1) În cazul în care mai mulți titulari și-au exercitat preemțiunea asupra aceluiași
bun, contractul de vânzare se consideră încheiat: a) cu titularul dreptului legal de preemțiune,
atunci când se află în concurs cu titulari ai unor drepturi convenționale de preemțiune; b) cu
titularul dreptului legal de preemțiune ales de vânzător, când se află în concurs cu alți titulari
8
caduc și în cazul în care bunul care constituie obiectul derivat al acestuia piere, înaintea
perfectării contractului, din cauze neimputabile nici uneia dintre părțile contractante
(avem în vedere aici sensul larg al lexemului „pieire”, în care includem și scoaterea
bunului din circuitul civil și exproprierea acestuia pentru cauză de utilitate publică).

3. Contracte preparatorii care generează o obligație de a încheia contractul

definitiv

3.1. Contractul-cadru
Pentru prima oară Codul civil actual se preocupă de instituția juridică a
contractului-cadru, în art. 1176, stipulând: „(1) Contractul cadru este acordul prin care
părțile convin să negocieze, să încheie sau să mențină raporturi contractuale ale căror
elemente esențiale sunt determinate de acesta. (2) Modalitatea de executare a
contractului-cadru, în special termenul și volumul prestațiilor, precum și, dacă este
cazul, prețul acestora sunt precizate prin convenții ulterioare”.
Contractul-cadrul este un contract în care părțile contractante definesc și
stabilesc principalele reguli și condiții care vor guverna încheierea unor contracte
viitoare dintre ele, contracte care se numesc „de aplicație” sau de „executare” a
contractului-cadru.
Contractul-cadru este un contract care vizează, prin modalități prevăzute în
avans, încheierea eventuală și rapidă a unor contracte de aplicație.
El este perceput ca un contract premisă prin care părțile definesc, în linii
generale, coordonatele majore pentru concluzionarea de către ele în viitor a contractelor
de aplicație.
Așadar, prin intermediul contractului-cadru, se pregătește încheierea unei
pleiade de contracte în viitor, ale căror elemente esențiale sunt fixate în cuprinsul
acestuia.
Plecând de la conținutul contractului-cadru, în care sunt fixate doar condițiile
esențiale ale colaborării ulterioare dintre părți, acestea vor putea, în viitor, să inițieze
negocieri privind încheierea unor anumite contracte definitive, să încheie astfel de
contracte ori, dacă, la data realizării contractului-cadru, există deja între părți raporturi
contractuale, să le continue – toate, în condițiile convenite în contractul-cadru.

ai unor drepturi legale de preemțiune; c) dacă bunul este imobil, cu titularul dreptului
convențional de preemțiune care a fost mai întâi înscris în cartea funciară, atunci când acesta
se află în concurs cu alți titulari ai unor drepturi convenționale de preemțiune; d) dacă bunul
este mobil, cu titularul dreptului convențional de preemțiune având data certă cea mai veche,
atunci când acesta se află în concurs cu alți titulari ai unor drepturi convenționale de
preemțiune”. Ordinea de preferință stabilită prin dispoziția legală citată este imperativă
întrucât, potrivit alin. 2 al art. 1734, „Orice clauză care contravine prevederilor alin. (1) este
considerată nescrisă”. Așadar, părțile nu pot schimba, prin acordul lor, această ordine.
9
 Toate convențiile ulterioare, ce se vor încheia în temeiul contractului-cadru, vor
stabili, fiecare în parte, modalitatea de executare a acestuia, el completându-se, practic,
cu conținutul fiecăreia dintre aceste convenții, în care se poate preciza, așa cum însuși
legiuitorul exemplifică în textul legal precitat, termenul de executare, volumul
prestațiilor, prețul acestora etc.
De aceea, contractul-cadru constituie, pentru aceste contracte ulterioare,
încheiate în temeiul lui, un contract preparator din care ia naștere, în sarcina ambelor
părți, obligația ca, în eventualitatea de a contracta, în viitor, acestea să contracteze în
condițiile stabilite în contractul-cadru.
Datorită existenței acestui contract-cadru, încheierea tuturor contractelor
ulterioare este facilitată, simplificată, fiind de ajuns, pentru părțile sale, să stabilească,
în concret, doar elementele distinctive ale conținutului fiecărui contract de aplicație,
care se va completa, de fiecare dată, cu acela al contractului-cadru. Construcția juridică
formată din contractul-cadru, pe de o parte, și fiecare dintre contractele de aplicație ale
acestuia, pe de altă parte, este una caracterizată ierarhic: toate contractele de execuție
sunt subordonate contractului-cadru, cu care, în mod necesar, se completează; pe de o
parte, contractul-cadrul își realizează finalitatea prin intermediul contractelor de
aplicație, iar, pe de altă parte, acestea din urmă își completează conținutul cu acela al
primului. În lipsa unei asemenea relații, de subordonare și completare reciprocă, între
contractul preparator și celelalte contracte încheiate ulterior, nu ne-am mai afla în
prezența unui contract-cadru, ci a unor contracte de sine stătătoare, independente unele
față de celelalte.
Tocmai având în vedere această relație, este suficient, dar și necesar, pe de altă
parte, ca, pe lângă obligația părților de a contracta în viitor conform contractului - cadru,
născută din acesta, contractul-cadru să nu fixeze și conținutul concret al contractelor de
aplicație care urmează a fi încheiate în executarea acestei obligații, ci să se limiteze, așa
cum arată legiuitorul, în cuprinsul art. 1176 Cod civil, precitat, la a stabili doar
elementele esențiale ale viitoarelor raporturi juridice. În caz contrar, nu vom mai fi în
prezența construcției juridice analizate, ci în aceea a unui singur contract cu executare
succesivă.
În limita impusă de însăși obligația de a contracta în viitor, părțile contractului-
cadru își păstrează libertatea de a contracta, în sensul încheierii contractelor de aplicație
și al stabilirii conținutului acestora. În acest sens, este de reținut că, din contractul-cadru,
nu iau naștere drepturi și obligații concrete, care conferă părților anumite prerogative,
respectiv care le îndatorează efectiv și a căror neexecutare nejustificată ar putea conduce
la rezoluțiunea/rezilierea (desființarea, pentru trecut/viitor, a contractului-cadru). Ceea
ce vreau să spun, mai exact, prin aceasta, este faptul că, din contractul-cadru, nu se
naște, în sarcina părților acestuia, obligația de a contracta. Deci, dacă, spre exemplu, se
încheie, între un producător de autoturisme și un distribuitor de asemenea bunuri, un
contract-cadru de distribuție, respectivul distribuitor nu este obligat să și încheie cu
producătorul în cauză contracte de aplicație ulterioare, sub sancțiunea

10
rezoluțiunii/rezilierii contractului-cadru în cazul neexecutării nejustificate/culpabile a
acestei obligații, ci este ținut ca, în ipoteza în care se hotărăște să încheie astfel de
contracte, să respecte prevederile contractului-cadru, care intră automat în conținutul
fiecărui contract de aplicație încheiat în temeiul lui. Așadar, contractul-cadru nu
garantează niciuneia dintre părțile sale faptul că acestea vor și încheia, în viitor, în
temeiul său, unul sau mai multe contracte de aplicație.
Cu toate acestea, părțile contractului-cadru au posibilitatea ca, în cuprinsul
acestuia, să insereze clauze specifice, de exemplu, unei promisiuni de a contracta, care
însă depășesc sfera conținutului normal al unui contract-cadru și care obligă părțile să
încheie, în viitor, contractele promise, în cantitatea stabilită de comun acord (poate fi
fixat, spre pildă, un plafon în cifre absolute – 10 contracte de aplicație – sau unul valoric
– contracte de aplicație în valoare de 10.000 lei), sub sancțiunea rezoluțiunii respectivei
promisiuni de contractare neonorate din cauze nejustificate/culpabile de către una dintre
părțile sale.
Părțile contractului-cadru, în măsura în care, în cuprinsul acestuia, nu inserează
clauze de exclusivitate, pot încheia contracte-cadru cu același obiect și cu același
conținut, în mod liber, cu orice alt subiect de drept, fără a putea fi ținute răspunzătoare
pentru aceasta.
Cu excepția situației în care însuși contractul-cadru și contractele de aplicație ce
se prefigurează a fi încheiate în temeiul său sunt contracte intuitu personae, nu văd de
ce nu s-ar putea transmite succesorilor în drepturi ai fiecăreia dintre părțile contractului-
cadru poziția juridică a antecesorului acesteia, în cadrul acestui contract.

3.2. Promisiunea unilaterală de a contracta

Promisiunea unilaterală de a contracta este definită, în doctrina juridică
autohtonă ca fiind „convenția prin care una dintre părți, numită promitent, se obligă față
de cealaltă, numită beneficiar, să încheie, în viitor, la cererea acesteia, un anumit
contract, al cărui conținut esențial este determinat în prezent prin promisiunea de a
contracta”.
Nereglementată, la o primă vedere, expressis verbis cu caracter general în
actualul Cod civil (neexistând, în acest sens, un text legal care să fie intitulat marginal
„Promisiunea unilaterală de a contracta”), promisiunea unilaterală de a contracta își
găsește totuși consacrarea expresă în materia Contractelor speciale, respectiv în aceea a
contractului de vânzare-cumpărare, la art. 1669 alin. 3 și 4, sub forma promisiunii
unilaterale de vânzare sau a promisiunii unilaterale de cumpărare; nici aici însă nu
beneficiază de o reglementare proprie, ci regimul său juridic este împrumutat și adaptat
de la cel al promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare; doar alin. 4 al textului
legal evocat se preocupă de fixarea unui aspect particular al promisiunii unilaterale de
a cumpăra un bun individual determinat.

11
 Totuși, dispozițiile art. 1279 Cod civil, din materia Obligațiilor, intitulat
marginal „Promisiunea de a contracta”, credem că poate fi interpretat bivalent, în sensul
în care își găsește aplicabilitatea atât în materia promisiunii unilaterale de a contracta,
cât și în aceea a promisiunii sinalagmatice de a contracta. De altfel, acesta este sensul
pe care îl dă, în opinia noastră, însuși legiuitorul când, în cuprinsul art. 1669 Cod civil,
reglementând promisiunea de vânzare (referindu-se la promisiunea sinalagmatică) și
promisiunea de cumpărare, statuează atât asupra promisiunii bilaterale, cât și a celei
unilaterale indicând că regimul juridic al uneia (este vorba despre promisiunea
sinalagmatică de vânzare) este aplicabil „în mod corespunzător” (adică doar cu câteva
adaptări, ajustări) și celeilalte (promisiunii unilaterale de vânzare sau de cumpărare).
Promisiunea unilaterală de a contracta dă naștere unui raport juridic obligațional
în conținutul căruia se află, pe de o parte, obligația promitentului de a încheia contractul
promis (obligație de a face) și, pe de altă parte, dreptul beneficiarului de a opta (drept
potestativ) între a cere sau a nu cere încheierea acelui contract, de regulă, înăuntrul unui
termen convenit de părți.
Este important de reținut faptul că promisiunea unilaterală de a contracta este, în
fapt, un act juridic bilateral, un contract, un acord de voințe, însă un contract unilateral
pentru că din el se naște un raport juridic în conținutul căruia intră, așa cum am văzut
deja, doar obligația promitentului de a face – de a încheia, în viitor, la cererea
beneficiarului, contractul promis -, care este corelativă dreptului potestativ al
beneficiarului, de a opta între a solicita sau a nu solicita încheierea respectivului
contract.
Așadar, promisiunea unilaterală de a contracta se deosebește net de oferta de a
contracta, care este un act juridic unilateral, o manifestare unilaterală de voință a
ofertantului. Din această perspectivă, s-a apreciat că poziția beneficiarului din
promisiunea unilaterală de a contracta este una privilegiată față de aceea a destinatarului
unei oferte de a contracta, căci, în timp ce primul se bucură de caracterul irevocabil al
contractului, corolar al principiului pacta sunt servanda (principiul forței obligatorii a
contractului – art. 1270 Cod civil), cel de-al doilea este amenințat de posibilitatea
retragerii ori a revocării, după caz, a ofertei, până la momentul încheierii contractului.
Obligația de a face a promitentului își păstrează caracterul de obligație perfectă
pe tot parcursul termenului convenit de părți ca durată de existență a promisiunii, termen
în care beneficiarul acesteia poate ridica opțiunea sa; dacă acest lucru se întâmplă, de la
data solicitării încheierii contractului promis (ori de la data stabilită de comun acord, în
acest sens, de către părți), începe să curgă termenul general de prescripție, care este de
trei ani, conform art. 2517 Cod civil, în care beneficiarul promisiunii poate solicita
executarea silită a acesteia; după împlinirea acestui termen, obligația promitentului
devine una naturală degenerată, care poate fi executată doar voluntar, iar nu silit; în
cazul în care obligația astfel degenerată este executată de către promitent voluntar, el
face o executare valabilă, conform art. 2506 alin. 3 Cod civil; însă, după împlinirea
termenului de prescripție, beneficiarul promisiunii nu îl mai poate sili pe promitent la

12
executare, nici în natură, nici prin echivalent; dacă, ab initio, părțile nu au stipulat un
termen în cadrul căruia beneficiarul poate să își manifeste opțiunea, acest termen se
socotește a fi cel de trei ani, adică termenul general de prescripție extinctivă, care începe
să curgă de la momentul încheierii promisiunii, căci, după împlinirea acestuia, obligația
de a face a promitentului va degenera într-una naturală, nemaiputând fi executată silit,
ci doar voluntar6.
Apreciem că, dacă beneficiarul promisiunii refuză încheierea contractului
promis de către promitent, înăuntrul termenului convenit de părți pentru exprimarea
opțiunii, promisiunea va deveni caducă7.
Aceeași soluție, a caducității, trebuie acceptată, în limitele și în condițiile art.
1557, coroborat cu art. 1634 Cod civil, și în ipoteza în care, dintr-un caz de forță majoră,
promisiunea nu mai poate fi executată, în sensul că perfectarea contractului promis
devine imposibilă (de pildă, bunul piere fortuit înaintea executării promisiunii).
Pentru a fi valabilă, promisiunea unilaterală de a contracta trebuie să conțină
toate elementele esențiale ale unei convenții, solicitate de legiuitor la art. 1179 Cod
civil, iar, pentru a fi eficace, potrivit art. 1279 alin. 1 Cod civil, promisiunea unilaterală
de a contracta trebuie să conțină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa
cărora părțile nu ar putea-o executa. Așadar, nu este vorba despre absolut toate clauzele
contractului promis, ci doar despre acelea care sunt strict necesare pentru aducerea la
îndeplinire a promisiunii, constând, practic, în încheierea propriu-zisă a contractului
definitiv; restul clauzelor contractului promis pot fi fixate după ridicarea opțiunii
favorabile de către beneficiarul promisiunii, ori înaintea încheierii contractului promis,
ori chiar în momentul perfectării acestuia sau, de ce nu, prin acte adiționale la acesta,
chiar și după acest moment.
În privința formei pe care trebuie să o îmbrace promisiunea unilaterală de a
contracta, pentru a fi valabilă, apreciem că aceasta se supune principiului libertății
formei sau al consensualismului, consacrat de către artizanii Codului civil, la art. 1178.
Așadar, pentru validitatea promisiunii unilaterale de a contracta, aceasta nu trebuie să
îmbrace nici o formă, căci ea se deosebește net de contractul definitiv, promis, pe care
îl pregătește, fiind destinată numai să prefigureze conținutul acestuia și să-i garanteze
încheierea lui ulterioară, în forma solicitată ad validitatem de lege, pentru acesta din
6
În materia promisiunii unilaterale de vânzare sau de cumpărare, termenul de prescripție este
de 6 luni, începând să curgă de la data la care contractul trebuia încheiat, conform art. 1669
alin. 2 Cod civil.
7
Soluția oferită de legiuitor, în cuprinsul art. 1669 alin. 4 Cod civil, în materia promisiunii
unilaterale de cumpărare a unui bun individual determinat este aceeași: „În cazul promisiunii
unilaterale de cumpărare a unui bun individual determinat, dacă, mai înainte ca promisiunea să
fi fost executată, creditorul său înstrăinează bunul ori constituie un drept real asupra acestuia,
obligația promitentului se consideră stinsă”. Practic, prin conduita pe care o adoptă, titularul
dreptului de proprietate asupra bunului își manifestă refuzul privind acceptarea promisiunii
unilaterale de cumpărare făcute de către promitent cu privire la bunul în speță, motiv pentru
care promisiunea devine caducă, iar promitentul este liberat de obligația sa.
13
urmă; neproducând însă efectele contractului promis, promisiunea unilaterală de a
contracta se încheie valabil solo consensu.
Acolo unde legiuitorul a dorit să solicite, pentru încheierea valabilă a unui
contract, îndeplinirea unei anumite forme, a făcut-o, așa cum era și cazul, in terminis.
Aceasta, deoarece forma solicitată ad validitatem constituie o excepție de la principiul
consensualismului, iar, întotdeauna, exceptio est strictissimae interpretationis. O astfel
de limitare a principiului libertății formei în materia contractelor preparatorii o consacră
legiuitorul expressis verbis în cazul pactului de opțiune, reglementat în cuprinsul art.
1278 Cod civil unde, la aliniatul ultim al acestui text legal, dispune: „Atât pactul de
opțiune, cât și declarația de acceptare trebuie încheiate în forma prevăzută de lege
pentru contractul pe care părțile urmăresc să îl încheie”. Or, în reglementarea instituției
juridice a promisiunii unilaterale de a contracta nu întâlnim o asemenea precizare
expresă nici măcar în materia promisiunii unilaterale de vânzare sau de cumpărare a
unui imobil.
Conform art. 1279 alin. 2 Cod civil, „În caz de neexecutare a promisiunii,
beneficiarul are dreptul la daune-interese”, iar, potrivit alin. 3 al aceluiași text legal, „de
asemenea, dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanța, la cererea
părții care și-a îndeplinit propriile obligații, poate să pronunțe o hotărâre care să țină loc
de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerințele legii pentru
validitatea acestuia sunt îndeplinite”.
Așadar, în cazul în care, după ridicarea opțiunii de către beneficiar, în sensul
solicitării încheierii contractului definitiv, promitentul nu își execută, nejustificat,
obligația de a face, constând în încheierea propriu-zisă a acestui contract, beneficiarul
are posibilitatea de a se adresa instanței de judecată și de a solicita executarea silită în
natură a obligației promitentului, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să
țină locul contractului promis. Aceasta, însă, numai dacă i) natura contractului promis
o permite (ultima frază din alin. 3 al art. 1279 Cod civil stipulează că prevederile
acestuia nu se aplică promisiunii de a încheia un contract real; cu toate acestea,
dispozițiile art. 2145, în materia promisiunii de împrumut, arată expres un caz de
aplicabilitate a acestui remediu și în această ipoteză), ii) toate condițiile de validitate ale
acestuia sunt îndeplinite, iii) beneficiarul și-a îndeplinit propriile obligații, în măsura în
care acestea există și iv) (numai în cazul în care viitorul contract este unul translativ de
proprietate) bunul ce face obiectul prestației viitoare de a da a promitentului se află încă
în patrimoniul acestuia. Acest „remediu” poate fi acompaniat, ori de câte ori
beneficiarul promisiunii face dovada suferirii unui prejudiciu din pricina întârzierii în
executare a acesteia sau chiar din cauza neexecutării sale de către promitent, de
acordarea de daune-interese menite să acopere, în integralitate, acest prejudiciu.
Dacă însă nu sunt îndeplinite cumulativ toate cele trei condiții mai sus enumerate
pentru ca instanța de judecată să poată pronunța o hotărâre care să țină locul
contractului, beneficiarul promisiunii va avea dreptul doar la daune-interese, ca expresie
a executării silite prin echivalent a obligației de a face a promitentului.

14
 În doctrina juridică autohtonă s-a purtat o discuție privind semnificație sintagmei
îndeplinirea tuturor cerințelor legii pentru validitatea contractului definitiv, stipulată de
către legiuitor ca una dintre condițiile sine qua non a pronunțării, la solicitarea
beneficiarului, a unei hotărâri judecătorești care să țină locul contractului în cazul în
care promitentul nu își îndeplinește obligația, avansându-se ideea că aceasta vizează
inclusiv condițiile de formă ale acestui contract. Cu alte cuvinte, dacă, pentru încheierea
valabilă a unui contract, legea solicită îndeplinirea unei anumite formalități – spre pildă,
cea a înscrisului autentic notarial în care este constatat contractul de vânzare a unui
imobil -, atunci și pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină locul
contractului respectiv este necesar ca promisiunea de a contracta (fie unilaterală, caz în
care este vorba aici și despre manifestarea de voință a beneficiarului, fie sinalagmatică)
să îndeplinească aceleași cerințe de formă – în exemplul dat, să fie constatată într-un
înscris autentic notarial. Am primit cu rezerve această opinie pentru argumentele deja
arătate, în acest sens, pe de o parte, și, pe de altă parte, pentru simplul motiv că, după
părerea noastră, hotărârea judecătorească suplinește lipsa oricărei cerințe de formă
solicitate ad validitatem pentru încheierea unui contract; în genere, limitele aduse
principiului consensualismului în materia încheierii contractelor au ca finalitate
protejarea consimțămintelor părților acelui contract, or, în opinia noastră, această
finalitate poate fi atinsă la fel de bine și printr-o hotărâre judecătorească pronunțată în
soluționarea unui diferend în procedură contencioasă, în care părțile au posibilitatea de
a-și expune și de a-și susține atât pretențiile, cât și apărările, fiind în deplină cunoștință
de cauză asupra efectelor unei astfel de hotărâri; dacă notarul public poate fi garantul
protejării consimțămintelor părților contractului, atunci când îl autentifică, cu atât mai
mult apreciem că un judecător, prin prisma atribuțiilor (a se citi „puterilor”) ce-i revin,
se preocupă cu competență de această problemă, neputându-se afirma că o hotărâre care
ține locul contractului definitiv nu este expresia unei proceduri în care să se fi analizat:
voința fiecăreia dintre părțile contractante cu privire la promisiunea de a contracta și la
contractul promis, deopotrivă, capacitatea părților la momentul angajării lor în raportul
juridic inițial, gradul și modul în care acestea au înțeles efectele contractului definitiv,
discernământul părților la data încheierii promisiunii etc., în speță, toate elementele care
sunt în măsură să formeze opinia atât a notarului public, cât și a judecătorului, în cazul
de față, cu privire la existența tuturor premiselor unui consimțământ valabil exprimat la
momentul perfectării promisiunii de a contracta, care să vizeze atât efectele acesteia,
cât și pe acelea ale contractului definitiv. Mai mult, un argument de text este în măsură,
credem, să susțină opinia noastră: ultima frază a alin. 3 al art. 1279 Cod civil stipulează
că: „Prevederile prezentului aliniat nu sunt aplicabile în cazul promisiunii de a încheia
un contract real, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Așadar, acolo unde legiuitorul a
avut intenția de a deroga de la regula posibilității pronunțării unei hotărâri care să țină
locul contractului promis, a făcut-o expressis verbis. Mai precis, în speță, fiind vorba
despre un contract real, a cărui formare valabilă solicită acompanierea acordului de
voințe al părților de remiterea materială a bunului ce face obiectul convenției, lipsa
acestei prestații a promitentului nu ar putea fi niciodată suplinită de instanța
judecătorească prin hotărârea pe care ar pronunța-o și, pe cale de consecință, contractul

15
definitiv nu s-ar putea forma valabil. Neexistând însă o astfel de opreliște în cazul lipsei
formei ad validitatem a contractului definitiv, raportat la promisiunea de a contracta,
lipsă pe care instanța o poate complini, nu există nici rațiunea pentru care aceasta să nu
poată pronunța o hotărâre care să țină loc de contract dacă sunt îndeplinite, în cauză,
toate celelalte condiții de validitate ale contractului promis, mai puțin consimțământul
promitentului. De aceea, apreciem că instanța de judecată sesizată cu o astfel de cerere
va putea pronunța o hotărâre care să țină locul contractului definitiv (chiar și autentic)
dacă: i) sunt îndeplinite toate condițiile de validitate ale acestuia, mai puțin cea de formă
și cea a consimțământului promitentului, ii) natura contractului o permite și iii) partea
care o solicită și-a achitat toate obligațiile ce-i incumbă în temeiul contractului promis,
în măsura în care acestea există.
Există însă, în literatura de specialitate autohtonă, și opinia contrară celei mai
sus expuse, opinie concurentă celei a noastre și care, până la urmă, a fost îmbrățișată de
către Înalta Curte de Casație și Justiție, în Decizia nr. 23/2017 pronunțată de către
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a statuat, pe scurt, că: „În
interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1.279 alin. (3) teza întâi și art. 1.669 alin. (1)
din Codul civil, nu este obligatorie forma autentică la încheierea promisiunii de vânzare
a unui bun imobil, în vederea pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act autentic”.
Revenind la sancțiunile care pot fi aplicate în ipoteza în care promisiunea
unilaterală de a contracta nu este respectată, trebuie să mai adăugăm că, în opinia
noastră, acestea nu sunt exclusiv cele stipulate în textul art. 1279, respectiv în cel al art.
1669 Cod civil, având astfel o opinie contrară celor deja exprimate în literatura de
specialitate în acest sens. Astfel, buna-credință a terțului achizitor a bunului (în cazul
promisiunii unilaterale privind încheierea, în viitor, a unui contract translativ de
proprietate) trebuie protejată, căci art. 901, respectiv art. 908 Cod civil ne obligă la
aceasta, în măsura în care acesta, cumpărând de la promitent bunul promis
beneficiarului, nu a cunoscut, din cuprinsul cărții funciare sau pe altă cale, existența
promisiunii unilaterale de a contracta. Într-un astfel de caz, beneficiarul acesteia ar
putea solicita, în opinia noastră, exclusiv daune-interese de la promitentul care și-a
încălcat culpabil obligațiile asumate prin promisiune. Nu credem că poate beneficiarul
solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între promitent și terțul
achizitor de bună-credință, întrucât nu există un text de lege care să-i confere acest
drept, prevederile art. 1250 – 1251 Cod civil fiind în sensul că numai nulitatea absolută
poate fi virtuală, iar nu și cea relativă. Prevederile art. 629, alin. 2 Cod civil nu credem
că se aplică în situația dată. Astfel, în ipoteza normei juridice respective se descrie
următoarea situație de fapt căreia aceasta îi este aplicabilă: există un contract translativ
de proprietate încheiat între A, vânzător, respectiv B, cumpărător, în conținutul căruia
s-a stipulat clauza de inalienabilitate a bunului înstrăinat, ori în favoarea lui A, ori în
aceea a lui C (terț); B vinde lui D bunul dobândit de la A, încălcând astfel clauza de
inalienabilitate care îl oprea să facă acest lucru; A sau C, după caz, poate cere
anulabilitatea contractului încheiat între B și D, cât timp D a fost de rea-credință, adică
a cunoscut, fie din cuprinsul cărții funciare, dacă este cazul, fie pe altă cale, existența

16
clauzei de inalienabilitate stipulate în favoarea lui A sau a lui C. Situația noastră însă
nu poate fi încadrată, în opinia noastră, în ipoteza acestei norme, pentru că: din textul
articolului analizat, rezultă că trebuie să existe două contracte translative de proprietate
asupra aceluiași bun, din care, unul, primar, altul subsecvent, or, promisiunea
unilaterală de a contracta nu este un contract translativ de proprietate, ci, așa cum am
văzut deja, unul din care se naște, în sarcina promitentului, o obligație de a face; în acest
caz, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către promitent cu terțul cumpărător
nu poate fi calificat drept subsecvent promisiunii încheiate de către promitent cu
beneficiarul, căci această relație – contract primar–contract subsecvent –există între
contracte care au o strânsă și indisolubilă legătură din punctul de vedere al obiectului
prestației părților (sau, cel puțin, a uneia dintre ele), care trebuie să fie același, dar și al
conținutului lor, drepturile care intră în conținutul contractului subsecvent întemeindu-
se pe cele care intră în conținutul contractului primar. De exemplu, două contracte de
vânzare-cumpărare ale aceluiași bun pot fi și sunt, de altfel, văzute în relația primar-
subsecvent; la fel însă pot fi și un contract de vânzare-cumpărare cu unul prin care se
constituie, de către cumpărător, un drept de uzufruct în favoarea unui terț, căci dreptul
de uzufruct este un dezmembrământ al dreptului de proprietate, cumpărătorul
neputându-l constitui dacă nu ar fi dobândit, anterior, valabil, acest drept de proprietate;
aidoma, un contract de donație valabil încheiat și un contract de locațiune, prin care
donatarul închiriază locatarului bunul dobândit prin donație. În toate aceste cazuri,
strânsa legătură dintre conținutul celor două contracte, precum și identitatea dintre
obiectul prestației părților (sau, cel puțin, a uneia dintre ele) justifică aplicarea
principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, adică desființarea actului
primar atrage și desființarea actului subsecvent, tocmai pentru că drepturile dobândite
în temeiul celui de-al doilea s-au întemeiat pe drepturile dobândite în baza primului
contract și deci desființarea celor din urmă determină și desființarea celor dintâi
(desigur, cu excepțiile de rigoare, despre care ați învățat în cadrul Părții generale a
Dreptului civil, la Efectele nulității). Subsecvența celui de-al doilea contract în raport
cu primul nu se rezumă și nici nu se raportează la o succesiune temporală a acestora, în
sensul că orice contract încheiat ulterior altuia este un contract subsecvent acestuia. Nu,
pentru a vorbi despre existența acestei relații de subsecvență, trebuie să existe acea
dependență dintre drepturile transmise prin cele două contracte, respectiv identitatea de
obiect al prestației cel puțin a uneia dintre părți. Or, în situația în discuție, nu există o
astfel de legătură între dreptul de creanță al beneficiarului din cadrul promisiunii
unilaterale de înstrăinare (un drept căruia îi corespunde obligația corelativă de a face,
ce-i incumbă promitentului) și dreptul real al promitentului (care se transmite
cumpărătorului), încât să se susțină că acest contract de înstrăinare este subsecvent
promisiunii unilaterale de înstrăinare. De aceea, cele două contracte nici nu verifică
testul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, anularea promisiunii unilaterale de
înstrăinare neatrăgând niciodată desființarea vânzării-cumpărării. Iată câteva argumente
pentru care considerăm că textul art. 629, alin. 2 Cod civil nu este aplicabil speței în
discuție.

17
 Nici în cazul relei-credințe a cumpărătorului, justificată de faptul că acesta a
cunoscut, la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare, existența promisiunii
unilaterale de a contracta, fie din cuprinsul cărții funciare, dacă este cazul, fie pe altă
cale, pentru aceleași argumente de mai sus, nu putem admite aplicarea, în speță, a
textului art. 629, alin. 2 Cod civil.
Însă, în acest caz, credem că alte texte legale devin incidente, anume cele din
materia cauzei, respectiv cele ale art. 1238, alin. 2, raportat la cele ale art. 1236,
respectiv la cele ale art. 1169 Cod civil, care prevăd expres sancțiunea nulității absolute
pentru cauză ilicită și/sau imorală, dacă aceasta este comună sau, în caz contrar, dacă
cealaltă parte a cunoscut-o ori, după împrejurări, trebuia să o cunoască. În opinia
noastră, actul juridic prin care promitentul înstrăinează terțului bunul promis
beneficiarului nu poate avea decât o cauză imorală, respectiv ilicită, căci promitentul,
cu bună-știință, încalcă astfel dreptul de creanță al beneficiarului, punându-se singur,
culpabil, fără justificare, în imposibilitatea de a mai executa promisiunea unilaterală de
a contracta, nesocotind, concomitent, și obligația sa de inalienabilitate și dreptul
corelativ acesteia. O astfel de conduită, prin care se urmărește fraudarea drepturilor unei
persoane, este clar atât contrară bunelor moravuri, cât și legii, care instituie obligația
generală de a nu abuza de drepturile subiective ai căror titulari suntem și de a le exercita
cu bună-credință (art. 15 și art. 14 Cod civil); or, prin conduita sa, promitentul încalcă
limitele libertății de a contracta, astfel cum au fost impuse de art. 1669 Cod civil,
abuzând de acest drept când încheie contractul de vânzare-cumpărare cu terțul. Atâta
vreme cât terțul cunoștea existența promisiunii unilaterale de a contracta, este indiferent,
în opinia noastră, dacă a urmărit, în conivență cu promitentul, fraudarea intereselor
beneficiarului, cât timp, din această postură, putea și trebuia să cunoască intenția de
fraudare a promitentului. Pe acest fundament credem că se întemeiază acțiunea în
constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între
promitent și cumpărător, care poate fi promovată de către beneficiarul al cărui drept la
cumpărare, respectiv drept la inalienabilitatea bunului înstrăinat au fost încălcate.
Iată, acestea sunt argumentele pentru care credem că sancțiunile prevăzute
expres de textele art. 1279, alin. 2 și 3 , respectiv de art. 166 Cod civil nu sunt singurele
aplicabile în situația încălcării promisiunii unilaterale de a contracta (de înstrăinare),
prin înstrăinarea bunului promis beneficiarului către un terț de rea-credință.
În fine, nu putem încheia problematica promisiunii unilaterale de a contracta fără
a face precizarea pe care însuși legiuitorul, în cuprinsul alin. 4 al art. 1279 Cod civil, o
face, privind distincția netă dintre această instituție juridică și aceea a acordului de
negociere. Astfel, textul legal statuează: „Convenția prin care părțile se obligă să
negocieze în vederea încheierii sau modificării unui contract nu constituie promisiune
de a contracta”. Este cât se poate de clar: obligația de negociere nu poate avea ca izvor
o promisiune de a contracta, indiferent de felul acesteia – uni/bilaterală și nici invers,
obligația de a perfecta, în viitor, un contract definitiv nu poate lua naștere dintr-un acord
de negociere. Când părțile se obligă „să negocieze”, ele fac acest lucru în temeiul unui

18
acord de negociere, iar când se obligă să încheie, în viitor, un contract definitiv, ele fac
acest lucru prin intermediul unei promisiuni de a contracta.
Cu excepția promisiunilor unilaterale de a contracta, care, prin ele însele sau
având în vedere contractul definitiv promis prin acestea, sunt intuitu personae, credem
că toate drepturile și obligațiile născute din acestea se pot transmite, prin acte pentru
cauză de moarte, moștenitorilor părților. Tot astfel, se pot transmite drepturile și
obligațiile părților, prin acte între vii, mai puțin în cazul deja arătat, al contractelor
intuitu personae, precum și în al celor în care calitatea de proprietar sau de titular al
unui alt drept, a promitentului, asupra bunului care constituie obiectul prestației acestuia
este esențială pentru încheierea valabilă a contractului promis, respectiv pentru ca acesta
să-și producă toate efectele care-i sunt proprii; într-un astfel de caz, poziția juridică a
promitentului, în promisiunea unilaterală de a contracta, o poate dobândi doar acela care
devine el însuși proprietarul sau titularul dreptului pe care promitentul îl avea asupra
bunului care constituia obiectul prestației acestuia.

3.3. Promisiunea sinalagmatică de a contracta

Promisiunea sinalagmatică de a contracta este contractul în care părțile sale se
obligă ferm și reciproc să încheie, în viitor, un anumit contract definitiv, ale cărui
elemente esențiale sunt fixate în prezent (în conținutul promisiunii).
În practica judiciară, dar și în literatura de specialitate mai este cunoscută și sub
denumirea de „antecontract”, „precontract”, „contract provizoriu” ș.a.
Deosebirea esențială dintre promisiunea sinalagmatică de a contracta și
promisiunea unilaterală de a contracta constă tocmai în faptul că, în cazul primei, fiecare
parte se obligă față de cealaltă, obligațiile lor fiind reciproce și, concomitent,
interdependente, pe când, în ipoteza celei de-a doua, doar o singură parte (promitentul)
se obligă față de cealaltă (beneficiarul).
Din promisiunea sinalagmatică de a contracta iau naștere obligații reciproce și
interdependente de a face constând în încheierea, în viitor, într-un termen expres sau
implicit, a contractului definitiv ale cărui clauze esențiale sunt cuprinse în prezent în
conținutul promisiunii. De fapt, conform art. 1279 alin. 1 Cod civil, promisiunea
sinalagmatică de a contracta trebuie să cuprindă toate acele clauze ale contractului
promis, în lipsa cărora ea însăși, adică promisiunea, nu se poate executa.
Mai mult, în conținutul promisiunii sinalagmatice de a contracta pot fi inserate
și așa-numite clauze anticipatorii, care reprezintă, de facto, clauze specifice contractului
definitiv ce urmează a fi încheiat, dar care, fiind cuprinse în promisiunea sinalagmatică
de a contracta, vor da naștere la obligații reciproce și interdependente actuale între
părțile acesteia. Așa, spre exemplu, în cuprinsul promisiunii sinalagmatice de a încheia,
în viitor, un contract de vânzare, părțile stipulează că se obligă una față de cealaltă, în
prezent, să execute o parte din obligațiile care le-ar incumba doar în urma încheierii
contractului promis; în acest sens, promitentul-vânzător se poate îndatora să predea

19
bunul ce urmează a constitui obiectul viitorului contract de vânzare, pentru a putea fi
folosit anticipat de către promitentul-cumpărător, iar acesta din urmă, să plătească
prețul. Într-o asemenea situație, desigur, promisiunea sinalagmatică de a contracta va fi
considerată executată conform doar după ce părțile sale și-au îndeplinit toate obligațiile
ce le reveneau, inclusiv aceea de predare a bunului și aceea de plată a prețului; în caz
contrar, aceste obligații vor fi aduse la îndeplinire prin executare silită, iar acest lucru
se va întâmpla în temeiul promisiunii sinalagmatice de a contracta, iar nu în cel al
contractului definitiv. Este însă de la sine înțeles că promisiunea sinalagmatică de a
contracta, neproducând înseși efectele contractului promis, ci doar pregătind încheierea
acestuia, chiar cuprinzând clauze anticipatorii, obligațiile născute din acestea nu sunt
echivalente acelora izvorâte din contractul definitiv, în sensul că, în exemplul analizat,
spre pildă, folosința lucrului predat anticipat este conferită promitentului-cumpărător cu
titlu de detenție precară, având natura juridică a unui drept de creanță, iar nu ca atribut
al dreptului de proprietate, întrucât dreptul de proprietate se va transfera definitiv de la
vânzător la cumpărător abia la momentul încheierii contractului de vânzare promis.
Strâns legat de această problemă, a clauzelor anticipatorii, respectiv de remediul
consacrat la art. 1279, alin. 3 Cod civil, mai ales în privința promisiunii sinalagmatice
de a contracta, se pune problema care dintre obligațiile proprii trebuie să și le execute
promitentul mai înainte ca hotărârea care ține loc de contract să fie pronunțată? Într-
adevăr, în literatura de specialitate, dar și în practica judiciară, opiniile privind „propriile
obligații” care trebuie să fie îndeplinite de către partea care formulează cererea privind
pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract au în vedere fie obligațiile născute
din promisiune, fie obligațiile născute din contractul care se dorește a fi încheiat,
contractul promis. La prima vedere, cel mai la îndemână răspuns ar privi obligațiile
născute din promisiunea de contract, căci obligația pe care promitentul nu și-o
îndeplinește - aceea de a încheia contractul - izvorăște din această promisiune, hotărârea
care ține loc de contract nereprezentând altceva decât un remediu contractual specific
acestei materii, constând în executarea silită, în natură, a acestei promisiuni. Prin această
hotărâre, practic, nu se suplinește exclusiv consimțământul promitentului la încheierea
contractului promis, ci, constatându-se și consimțământul beneficiarului, care rezultă
implicit din cererea de chemare în judecată, respectiv din obiectul acesteia, se formează
însuși contractul promis: hotărârea ține loc de contract. Așadar, din însăși această
hotărâre, care are un caracter constitutiv de drepturi, se naște contractul promis, ea
ținând loc de titlu, de contract adică. De aceea, la momentul pronunțării ei, este imperios
necesar ca toate obligațiile care au fost asumate prin promisiunea de a contracta, cu
excepția aceleia a promitentului de a încheia contractul promis, adică de a-și da
consimțământul în scopul încheierii acestuia, să fie îndeplinite. Dacă, în promisiunea
de contract, au fost stipulate clauze anticipative (anticipatorii), specifice contractului
promis (de exemplu: plata prețului sau doar a unui avans din acesta, predarea bunului
etc.), atunci acestea se pot executa silit chiar înainte de încheierea acestuia din urmă, în
temeiul promisiunii, care se impune părților cu forța legii (principiul forței obligatorii a
contractului), deci clar aceste obligații trebuie să fie toate executate la data pronunțării

20
hotărârii care ține locului contractului promis. Dacă însuși promitentul ar mai avea de
executat obligații care pregătesc, practic, executarea obligației principale - încheierea
contractului promis (de exemplu, intabularea terenului care face obiectul derivat al
promisiunii, respectiv al vânzării promise) - atunci instanța nu poate pronunța hotărârea
care să țină loc de contract, până ce aceste obligații nu sunt îndeplinite, fie de către
însuși promitentul, fie de către beneficiar sau cu concursul unui terț (art. 1527 - 1528
Cod civil), pe cheltuiala promitentului, astfel încât, la momentul pronunțării hotărârii
care ține loc de contract, instanța să nu trebuiască să mai suplinească decât
consimțământul promitentului. Deci, toate obligațiile care, potrivit legii sau înțelegerii
părților (constatate în promisiunea a cărei executare silită se urmărește) sunt scadente
la momentul pronunțării hotărârii care ține loc de contract trebuie să fie îndeplinite la
această dată. Cât privește obligațiile care devin scadente odată cu încheierea
contractului promis, adică la rămânerea definitivă a hotărârii care ține loc de contract,
în opinia mea, dacă aceste obligații sunt interdependente cu aceea care se execută
instantaneu prin încheierea contractului, respectiv, în discuția noastră, prin rămânerea
definitivă a hotărârii care ține locul acestuia, (de exemplu, plata prețului nu s-a stipulat
anticipat în promisiune, însă s-a stipulat anticipat în aceasta și s-a și executat predarea
bunului, motiv pentru care, de îndată ce operează transferul dreptului de proprietate, la
data rămânerii definitive a hotărârii care ține loc de contract, obligația de plată a
prețului, în lipsa unui termen suspensiv, este scadentă și interdependentă cu aceea de
transfer a dreptului de proprietate, care implică și predarea bunului, care au fost deja
executate însă) atunci aceste obligații trebuie să fie executate de către partea care solicită
pronunțarea respectivei hotărâri, pentru ca această hotărâre să fie pronunțată. Nu cred
însă că intră în sfera acestor obligații, care trebuie să fie executate înainte de data
pronunțării hotărârii care ține loc de contract, de către promitent, obligațiile nescadente
la data respectivă, născute din contractul promis (de exemplu: obligația de plată a
prețului sau aceea de predare a bunului care este afectată de un termen suspensiv și care
începe să curgă de la data încheierii contractului promis, adică a rămânerii definitive a
hotărârii care ține loc de contract; obligația de plată a chiriei, cu excepția celei datorate
în avans, încă de la momentul încheierii contractului de locațiune și de plata căreia
depinde chiar încheierea contractului ori începerea executării acestuia de către locator
etc.).
Toate celelalte considerente făcute pe marginea promisiunii unilaterale de a
contracta rămân valabile, în mod corespunzător, și pentru promisiunea sinalagmatică de
a contracta.
Se impune însă o completare legată de sancțiunea nerespectării acestei
promisiuni, fie prin încheierea contractului promis, de către una dintre părți, cu un terț,
fie prin refuzul de a o executa, pur și simplu. În ambele cazuri credem că, în plus față
de sancțiunile prevăzute de art. 1279, alin. 2 și 3 Cod civil, partea care nu se află în
culpă poate solicita rezoluțiunea promisiunii sinalagmatice de a contracta, pentru
încălcarea nejustificată/culpabilă, semnificativă a acesteia. Vom dezvolta cu privire la
sancțiunea rezoluțiunii/rezilierii/reducerii prestațiilor când vom vorbi despre efectele

21
specifice ale contractelor sinalagmatice, care se întemeiază pe ideea de cauză bivalentă,
despre care am vorbit că, printre altele, caracterizează aceste contracte.

3.4. Pactul de opțiune

Pactul de opțiune își găsește reglementarea generală în cuprinsul art. 1278 Cod
civil, în materia Obligațiilor, fiind însă consacrat expres, special, și în cea a contractului
de vânzare, la art. 1668 din același act normativ.
Conform alin. 1 al art. 1278 Cod civil, „Atunci când părțile convin ca una dintre
ele să rămână legată de propria declarație de voință, iar cealaltă să o poată accepta sau
refuza, acea declarație se consideră o ofertă irevocabilă și produce efectele prevăzute la
art. 1191”.
Pornind de la textul legal precitat, pactul de opțiune poate fi definit ca fiind un
contract („părțile convin”) prin care o parte, numită promitent, se obligă față de cealaltă
parte, numită beneficiar, la însăși încheierea unui contract („una dintre ele să rămână
legată de propria declarație de voință”), beneficiarul având dreptul de a opta, într-un
anumit termen (determinat sau nedeterminat inițial de către părți), între a accepta sau a
refuza încheierea acelui contract („iar cealaltă să o poată accepta sau refuza”).
Este limpede așadar, pe de o parte, că pactul de opțiune este un contract, un acord
de voințe, ceea ce îl deosebește net de oferta de a contracta, care este o manifestare
unilaterală de voință.
Pe de altă parte, este la fel de clar că pactul de opțiune se diferențiază flagrant de
contractul pe care îl pregătește, constituind însă, am putea spune, chiar anticamera
contractului definitiv, fiind cea mai avansată formă de contract preparatoriu. Aceasta,
deoarece, dacă, pentru formarea valabilă a contractului definitiv, este nevoie de
consimțământul mutual al părților în acest sens (mutuus consensus), pactul de opțiune
cuprinde doar consimțământul promitentului la încheierea însăși a contractului
definitiv, în timp ce consimțământul beneficiarului lipsește, fiind rezervat pentru viitor;
acesta din urmă, acceptând angajamentul promitentului, dobândește doar un drept de
opțiune, având libertatea de a-și da sau nu, în viitor, consimțământul la încheierea
contractului definitiv, în termenul pe care părțile însele îl stabilesc prin chiar conținutul
pactului în acest sens sau, în lipsa unei asemenea prevederi, în termenul fixat pentru
aceasta de către instanța de judecată, prin ordonanță președințială, cu citarea părților
(art. 1278 alin. 2 Cod civil); acest drept de opțiune privind consimțământul
beneficiarului la însăși încheierea contractului definitiv este un veritabil drept potestativ
și este cel care caracterizează pactul de opțiune, individualizându-l între celelalte
contracte preparatorii, dar și față de contractul promis.
Așadar, acordul de voințe, în cazul pactului de opțiune, poartă, de facto, asupra
ofertei privind contractul definitiv făcute de către promitent beneficiarului, având ca
țintă fixarea acestei oferte.

22
 Legiuitorul, în cuprinsul alin. 1 al art. 1278 Cod civil, califică această
manifestare de voință a promitentului ca pe o ofertă irevocabilă, cu toate consecințele
ce derivă de aici.
Prima și cea mai importantă consecință este aceea că, potrivit alin. 4 al aceluiași
text legal, „Contractul (definitiv – n.ns.) se încheie prin exercitarea opțiunii în sensul
acceptării de către beneficiar a declarației de voință a celeilalte părți, în condițiile
convenite prin pact”. Deci este suficient ca beneficiarul să ridice opțiunea, în sensul
acceptării, fără rezerve, a propunerii făcute de către promitent, pentru ca, prin aceasta,
contractul definitiv să se încheie. Practic, formarea contractului promis se realizează în
doi timpi: în momentul încheierii pactului de opțiune, contractul definitiv este perfect
raportat la promitent; în momentul ridicării opțiunii, aceasta îl angajează automat pe
beneficiar, iar contractul promis se definitivează.
Pentru acest motiv, potrivit art. 1278 alin. 3 Cod civil, „pactul de opțiune trebuie
să conțină toate elementele contractului pe care părțile urmăresc să îl încheie, astfel
încât acesta să se poată încheia prin simpla acceptare a beneficiarului opțiunii”.
Pactul de opțiune este un contract unilateral: doar promitentul singur se
angajează să contracteze, pe când beneficiarul, primind acest angajament, dobândește
doar dreptul de opțiune care îi permite să încheie contractul prin simpla manifestare de
voință în acest sens, fără a mai fi necesar, ulterior, un nou acord de voință în acest sens.
Există însă și posibilitatea unor pacte de opțiune sinalagmatice (care pregătesc
contractele translative de proprietate), în care obligației promitentului de a asigura
inalienabilitatea bunului promis îi corespunde obligația beneficiarului de a plăti o
indemnizație cu titlu de preț al acestei imobilizări a respectivului bun.
A doua consecință: emițând, de facto, o ofertă irevocabilă, promitentul este
obligat să o mențină pe toată durata termenului de opțiune, neavând posibilitatea
revocării ei. Într-adevăr, potrivit alin. 2 al art. 1191 Cod civil, la care alin. 1 al art. 1278
din același act normativ face trimitere, chiar dacă promitentul și-ar revoca intempestiv
oferta, „declarația de revocare a unei oferte irevocabile nu produce nici un efect”; în
plus, oferta de a contracta emisă de către promitent nu mai poate fi analizată, în cadrul
pactului de opțiune, ca un act juridic unilateral al acestuia, ci trebuie avut în vedere că
promitentul și beneficiarul sunt legați printr-un contract (pactul de opțiune), ale cărui
efecte sunt guvernate de principiul pacta sunt servanda, care nu permite denunțarea
unilaterală a contractului, ci doar în urma unui mutuus dissensus, simetric modului în
care a fost format. De aici, și originalitatea pactului de opțiune: în timp ce, în conținutul
promisiunii de a contracta (uni/bilaterală) intră o obligație de a face a promitentului –
aceea de încheia, în viitor, contractul promis, în acest caz, promitentul este emitentul
unui veritabil consimțământ la încheierea însăși a viitorului contract definitiv, din partea
lui nemaifiind așteptată, în acest scop, nici o prestație.
De regulă, dreptul beneficiarului de a ridica opțiunea este limitat convențional în
timp de un termen extinctiv, în cadrul căruia el trebuie să-și manifeste voința privind

23
încheierea contractului definitiv. Dacă opțiunea nu este ridicată până la împlinirea
acestui termen, pactul de opțiune devine caduc, afară de cazul în care părțile prorogă,
de comun acord, termenul sau dacă promitentul renunță, pur și simplu, la a se prevala
de termenul respectiv și acceptă opțiunea tardivă a beneficiarului; această renunțare nu
se prezumă însă, ci ea trebuie să rezulte explicit din împrejurările cauzei, din acte care
implică în mod necesar aceasta (spre pildă, primirea prețului vânzării după împlinirea
termenului de opțiune); de asemenea, soluția este aceeași, cea a caducității pactului de
opțiune, în cazul în care, înăuntrul termenului de opțiune, beneficiarul declară că refuză
oferta promitentului, nedorind să încheie cu acesta contractul definitiv, ori din
comportamentul beneficiarului rezultă neechivoc faptul că acesta a renunțat la
beneficiul pactului; totuși, dacă, prin pact, nu s-a stipulat nici un termen extinctiv de
opțiune, promitentul nu poate considera caduc pactul pentru motivul că beneficiarul nu
a ridicat opțiunea, cât timp acesta din urmă nu a fost pus în întârziere să accepte sau să
refuze încheierea contractului, într-un termen acordat prin notificarea de punere în
întârziere, sau să-și dovedească renunțarea de a se prevala de promisiune; dacă însă, în
lipsa unui termen convenit, ab initio, pentru ridicarea opțiunii, nici beneficiarul nu ridică
opțiunea, nearătând dacă acceptă sau refuză încheierea contractului promis, și nici
promitentul nu îl notifică în acest sens, pentru a provoca manifestarea sa de voință, ori
nu solicită instanței de judecată să stabilească un termen de opțiune, în temeiul art. 1278
alin. 2 Cod civil, în termenul general de prescripție de trei ani, socotiți de la momentul
încheierii pactului de opțiune, căci de atunci se naște dreptul la opțiune, la momentul
expirării acestui termen apreciem că dreptul material la acțiune al beneficiarului cu
privire la obligarea promitentului la executarea obligațiilor ce-i incumbă în temeiul
contractului definitiv se prescrie, obligațiile promitentului devenind obligații naturale
degenerate, care pot fi aduse la îndeplinire doar voluntar de către acesta; în consecință,
ridicarea opțiunii va forma contractul valabil, însă promitentul nu mai poate fi obligat
de către beneficiar să-și execute îndatoririle decurgând din acesta.
Dacă însă, între momentul încheierii pactului de opțiune și acela al ridicării
opțiunii, contractul definitiv devine imposibil de executat dintr-o cauză neimputabilă
promitentului (de exemplu, bunul care constituie obiectul derivat al acestuia piere
fortuit), pactul de opțiune devine caduc.
Dacă, înainte de ridicarea opțiunii, promitentul încheie contractul definitiv
pregătit prin pactul de opțiune încheiat cu beneficiarul cu o altă persoană, apreciem că
ridicarea opțiunii de către beneficiar va conduce la perfectarea contractului promis prin
pact, iar promitentul va fi ținut să execute acest contract; în caz contrar, îi va fi atrasă
răspunderea civilă contractuală pentru neexecutarea contractului; aceasta, deoarece,
prin consimțământul dat de către promitent, prin pactul de opțiune, la încheierea însăși
a contractului definitiv, formarea acestuia din urmă nu mai depinde sub nici o formă de
el, ci doar de voința beneficiarului; de aceea, contractul încheiat de către promitent cu
un terț, înaintea ridicării opțiunii de către beneficiar, îl vedem ca pe un contract diferit
față de contractul promis prin pactul de opțiune, contract în care promitentul s-a angajat
independent de angajamentul pe care și l-a luat prin pactul de opțiune față de beneficiar.

24
 După ridicarea opțiunii de către beneficiar, prin chiar această manifestare
unilaterală de voință, contractul definitiv este format, fără a mai fi nevoie de alte
prestații în acest scop.
Pentru a se putea însă întâmpla acest lucru, este necesar să fie îndeplinite toate
condițiile esențiale pentru validitatea contractului definitiv solicitate de art. 1179 Cod
civil. În principal, în acest registru al discuției, delicată este, prima faciae, problema
capacității de a contracta a părților. Având în vedere că promitentul își exprimă
consimțământul valabil la încheierea contractului definitiv încă din momentul
perfectării pactului de opțiune, capacitatea acestuia de a contracta, relativ la contractul
promis, trebuie analizată raportat la acel moment. Tot la acel moment, beneficiarul
trebuie să îndeplinească doar condițiile generale de capacitate, iar capacitatea de a
contracta, relativ la contractul definitiv, trebuie să o aibă la momentul ridicării opțiunii.
Aceasta, deoarece formarea contractului definitiv nu retroactivează până în ziua
pactului de opțiune, întrucât beneficiarul nu consimțise încă, la acel moment, să
contracteze, ci are loc la data ridicării opțiunii. În rest, toate condițiile de validitate ale
contractului promis (mai puțin, desigur, consimțământul beneficiarului) trebuie să fie
îndeplinite la momentul încheierii pactului de opțiune, căci prin acesta se fixează oferta
promitentului.
Cu privire la posibilitatea substituirii beneficiarului, în cadrul pactului de
opțiune, înaintea ridicării opțiunii, bineînțeles, întrucât legea nu interzice acest lucru în
mod expres, apreciem că trebuie admisă o astfel de posibilitate, în temeiul principiului
„tot ceea ce legea nu interzice expres, permite”, mai puțin în cazul în care pactul de
opțiune are un caracter intuitu personae. Părțile pot, ab initio, să prevadă, în cuprinsul
pactului, posibilitatea substituirii beneficiarului, însă, chiar și în lipsa unei astfel de
stipulații exprese, în limita arătată, credem că această facultate există. Substituirea poate
avea un caracter gratuit sau unul oneros. Apreciem, la o primă vedere și fără a
întreprinde o analiză amănunțită în acest sens, având în vedere natura juridică a
dreptului de opțiune al beneficiarului - aceea a unui drept potestativ, că modalitatea
prin care s-ar putea realiza substituirea beneficiarului din pactul de opțiune, în lumina
prevederilor actualului Cod civil, ar fi aceea a cesiunii de contract, instituție juridică
reglementată la art. 1315 – 1320 din acest act normativ.
În privința formei pactului de opțiune și a declarației de acceptare, potrivit alin.
ultim al art. 1278 Cod civil, „atât pactul de opțiune, cât și declarația de acceptare trebuie
încheiate în forma prevăzută de lege pentru contractul pe care părțile urmăresc să-l
încheie”. Soluția ni se pare rațională. Așadar, forma pactului de opțiune este guvernată,
până la urmă de principiul libertății formei, consacrat la art. 1178 Cod civil, potrivit
căruia el se încheie valabil solo conssensus, însă, ori de câte ori acest principiu suferă
limitări printr-o prevedere expresă a legii care solicită, pentru valabila încheiere a
contractului definitiv, îndeplinirea și a anumitor formalități, tot de atâtea ori pactul de
opțiune și, bineînțeles, declarația beneficiarului de acceptare a propunerii formulate de
către promitent trebuie să îndeplinească aceleași formalități. Aceasta, deoarece, prin

25
ridicarea opțiunii, în temeiul alin. 4 al art. 1278 Cod civil, se formează automat
contractul promis, fără a mai fi nevoie de îndeplinirea, în acest sens, a vreunei
formalități sau de vreo prestație a vreuneia dintre părți în acest scop. Or, pentru a se
întâmpla aceasta, este strict necesar ca ambele manifestări de voințe ale părților, care
formează acordul de voință generator al contractului definitiv, să îmbrace forma
solicitată ad validitatem pentru respectivul contract. Este aceeași soluție pe care
legiuitorul a ales-o în art. 1187 Cod civil, în materia formării contractului prin
acceptarea fără rezerve a ofertei de a contracta, pentru aceleași rațiuni, care considerăm
că nu trebuie dezvoltate.
Bibliografie suplimentară

1. L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, Drept civil. Obligațiile, Editura Universul

Juridic, București, 2020, p. 65 – 72.

26
 DREPT CIVIL. OBLIGAȚII I
CURS 5

Executarea contractului (I). Principiul forței obligatorii a contractului

1. Scurtă introducere

După ce am văzut cum se formează contractele, adică prin acceptarea fără rezerve
a ofertei de a contracta, respectiv prin negocierea conținutului lor de către părți, urmată
de acordul lor de voințe generator al contractului având respectivul conținut, vom începe
astăzi discuția privind executarea contractului, adică punerea sa în practică.
De facto, prin executarea contractului, avem în vedere îndeplinirea conformă, de
către părți, a prestațiilor asumate, astfel încât, prin aceasta, să se realizeze interesul
contractual și deci interesele individuale pe care fiecare dintre ele le-au urmărit la
momentul încheierii contractului.
Pentru ca acest vehicul de realizare a intereselor lor – contractul – să își
îndeplinească funcțiile sale economică, respectiv socială, ca un veritabil instrument în
mâna părților, prin care acestea urmăresc, în concret, să dobândească anumite bunuri sau
servicii, părțile contractante trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile
contractuale într-un mod cât mai util și mai economicos posibil, doar așa reușind să își
asigure reciproc satisfacerea trebuințelor care le-au determinat să încheie contractul.
Prin executare, contractul își produce, de fapt, efectele.
Aceste efecte sunt guvernate de trei principii normative, respectiv de un principiu
demonstrativ.
Principiile normative sunt cele reglementate expres de către legiuitor, la art. 1270,
art. 1280 și art. 1281 Cod civil.
Principiul demonstrativ nu își află o reglementare expresă, însă el a fost dezvoltat
de către profesioniștii dreptului, atât de către teoreticieni, cât și de către practicieni.

2. Principiile efectelor contractului

2.1. Enumerarea principiilor efectelor contractului. Reglementare

Trei sunt principiile normative care guvernează efectele contractului și toate trei
sunt reglementate expres în textele Codului civil.
Astfel, primul dintre acestea este principiul forței obligatorii a contractului (Pacta
sunt servanda), reglementat la art. 1270.
Al doilea, principiul relativității efectelor contractului (Res inter alios acta, aliis
neque nocere, neque prodesse potest), consacrat la art. 1280.
În fine, cel de-al treilea este principiul opozabilității efectelor contractului, stipulat
la art. 1281.
Principiul demonstrativ de care făceam vorbire mai devreme este principiul
solidarismului contractual.

2.2. Principiul forței obligatorii a contractului

Potrivit art. 1270 Cod civil, „Contractul valabil încheiat are putere de lege între
părțile contractante”.
 Așadar, sub condiția încheierii sale valabile, contractul este asimilat, în ceea ce
privește efectele sale între părțile contractante, unei legi, puterea lui fiind aidoma acesteia.
Într-adevăr, contractul reprezintă pentru părți o lege privată.
Întrucât contractul reprezintă rezultatul acordului de voinţe al părţilor, încetarea
lui nu mai poate avea loc, în principiu, decât numai prin acelaşi acord de voinţe, iar numai
în mod excepţional poate avea loc denunţarea unilaterală a lui (întotdeauna în ipoteza
contractelor încheiate pe durată nedeterminată, conform art. 1277 Cod civil – contractul
individual de muncă, contractul de locațiune ș.a.), când legea prevede expres acest lucru
sau când părţile au convenit astfel, potrivit art. 1276 Cod civil, în caz contrar creditorul
fiind îndreptățit la despăgubiri.
Forța de lege a contractului se manifestă și în raport cu instanțele de judecată, care
nu pot, în principiu, interveni într-un contract. Acestea pot doar constata existența
valabilă a contractului, îl pot califica și pot interpreta clauzele acestuia pentru a releva
voința, intenția comună, reală a părților. Pentru a atinge această finalitate, judecătorul are
la dispoziție câteva reguli de interpretare a clauzelor contractuale, statuate în Codul civil,
la art. 1266 – 1269.
Chiar și legiuitorul este obligat să respecte conținutul unui contract valabil
încheiat, fiindu-i prohibit a interveni în sensul modificării acestuia. Cu toate acestea, el
dispune de două mijloace de intervenție în conținutul unui contract: moratoriul legal și
prorogarea legală, cu aplicabilitate generală, precum și, cu aplicabilitate specială, în
anumite contracte, stabilirea legală a prețului unui bun care constituie obiect derivat al
contractului.

2.2.1. Forța obligatorie a contractului în raporturile dintre părțile

contractante

Așa cum am văzut deja, conform art. 1270 Cod civil, contractul valabil încheiat
are putere de lege între părțile sale.
Singura condiție așadar pentru ca puterea legii să-i fie conferită contractului, în
raporturile dintre părțile sale, este aceea ca respectivul contract să se fi încheiat valabil.

2.2.1.1. Acordul asupra elementelor esențiale ale contractului – acordul

suficient – condiție sine qua non a încheierii contractului. Verificarea condițiilor
esențiale pentru validitatea contractului
Despre ceea ce presupune valabilitatea unui contract, adică despre condițiile sale
esențiale, de validitate, atât cele de fond, cât și cele de formă, la care se referă art. 1179
Cod civil, nu vom vorbi aici, căci acest subiect a făcut obiect al studiului în cadrul
materiei Drept civil. Partea generală.
Însă, plecând de la premisa că un contract constituie un acord de voințe realizat
între două sau mai multe persoane, cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a da
naștere, a modifica, a transmite ori a stinge un raport juridic, după cum dispune art. 1166
Cod civil, noi va trebui să ne oprim, în primul rând, asupra analizei din punct de vedere
calitativ, structural a încheierii unui contract, având în vedere elementele esențiale ale
acestuia, la care face trimitere art. 1182, alin. 2 și art. 1185 Cod civil, cu raportare la art.
1188 din același act normativ.
Analiza mecanismului formării contractului presupune, de facto, o cercetare
asupra acordului de voințe generator de contract: când este acesta în măsură să formeze
contractul? Când este acordul de voințe atât de matur încât să stea la fundamentul
contractului? Cu alte cuvinte, când este acest acord de voințe suficient?
Cu alte cuvinte, ce trebuie să conțină, mai precis, oferta de a contracta pentru ca,
întâlnindu-se cu acceptarea fără rezerve, să formeze contractul? Căci am văzut că una
dintre condițiile ofertei de a contracta este aceea de a fi completă, însă legiuitorul, în art.
1188 Cod civil, nu ne spune foarte multe despre aceasta, ci doar că trebuie să conțină
suficiente elemente pentru formarea contractului. Sarcina noastră este aceea de a decela
care sunt aceste elemente suficiente.
La fel, în situația formării contractului prin acordul de voințe consecutiv unui
proces de negociere asupra conținutului contractului, ce elemente trebuie să conțină acest
acord pentru a fi unul suficient?
Răspunzând acestei întrebări, legiuitorul în cuprinsul art. 1182 alin. 2 Cod civil, a
statuat: „Este suficient ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale
contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori
încredințează determinarea acestora unei alte persoane”.
De asemenea, la art. 1185 Cod civil, se statuează că „Atunci, când în timpul
negocierilor, o parte insistă să se ajungă la un acord asupra unui anumit element sau
asupra unei anumite forme, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord cu
privire la acestea”.
Care sunt aceste elemente esențiale pentru încheierea contractului?
Întrucât, în completarea acestei norme juridice a art. 1182, alin. 2 Cod civil, nu
există o altă prevedere legală care să aducă lămuriri cu privire la criteriile de distingere
dintre elementele esențiale și cele secundare ale contractului, în literatura de specialitate
s-a apreciat că elementele esențiale se referă la „prestațiile caracteristice rezultate din
contract pentru fiecare parte”. Spre exemplu, a fost dat contractul de vânzare, în care
elementele esențiale au fost apreciate ca fiind stabilirea prețului și a bunului vândut,
afirmându-se că, față de aceste elemente, toate celelalte sunt secundare: locul predării
bunului, cheltuielile contractuale, modalitatea de plată a prețului etc.
Un indiciu în acest sens ni l-ar putea acorda textul art. 1279, alin. 1 Cod civil, din
materia promisiunii de a contracta, conform căruia promisiunea de a contracta trebuie să
conțină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părțile nu ar putea
executa promisiunea. Așadar, dacă raportăm această cerință la cea a acordului suficient
pentru formarea contractului, putem concluziona că acest acord trebuie să poarte cel puțin
asupra tuturor acelor elemente (părți structurale ale contractului) necesare pentru ca
respectivul contract să poată fi executat ori voluntar, ori silit. Elementele esențiale ale
contractului trebuie să aibă sinergic capacitatea de a determina natura contractului,
circumscriindu-i genul din care face parte, precum și de a individualiza contractul în
interiorul genului său, respectiv de a-i acorda contractului puterea de a produce efectele
scontate de către părți la momentul încheierii sale. Din analiza elementelor esențiale ale
contractului, trebuie să rezulte în clar la ceea ce părțile se obligă în mod concret. Astfel,
dacă luăm ca exemplu un contract de vânzare-cumpărare, nu este suficient ca părțile să
convină să vândă și să cumpere în schimbul unui preț, dacă nu arată clar ce anume se
vinde și se cumpără, respectiv care este prețul convenit, un astfel de acord de voințe fiind
unul gol de conținut; conținutul contractului cuprinde, după cum am văzut, complexul de
drepturi și obligații corelative ale părților contractante; simpla și unica precizare a
operațiunii juridice anvizajate de către părți, respectiv vânzarea-cumpărarea, locațiunea,
mandatul etc., fără arătarea însă în clar a ceea ce părțile vor să vândă, să închirieze ori a
actului juridic pe care mandatarul trebuie să-l încheie în numele și pe seama mandantului
etc. lasă pur și simplu fără semnificație juridică respectivul acord de voințe, întrucât el nu
ajunge să fie exigibil niciodată între părțile sale, care nu pot fi obligate, în concret, să
execute ceva.
Aceste elemente esențiale pot fi calificate drept obiective, fiindcă legiuitorul le-a
stabilit astfel, ca fiind sine qua non în determinarea naturii, respectiv a scopului și a
conținutului contractului și fără de care respectivul contract nu ar putea exista și nu ar
putea produce efectele prefigurate de către părți la încheierea lui.
Pot fi aduse în discuție și elemente esențiale subiective, fiind calificate astfel de
către părți; de pildă, în procesul negocierii, conform art. 1185 Cod civil, părțile pot
esențializa unul sau mai multe elemente care, de altfel, nu sunt consacrate ca atare de
către legiuitor, nereprezentând o caracteristică nici a genului din care face parte contractul
respectiv și nici măcar a speciei acestuia; de exemplu, modul în care se face plata prețului
(numerar sau prin virament bancar; global sau în rate), locul predării bunului ș.a. Există
astfel posibilitatea, așa cum am văzut deja, întrezărită de către legiuitor, ca partenerii de
negociere să transforme un element secundar într-unul esențial, făcând ca, de acordul
privind acel element să depindă încheierea valabilă a contractului. Potrivit art. 1185 Cod
civil, când, în timpul negocierilor, o parte insistă să se ajungă la un acord asupra unui
anumit element sau asupra unei anumite forme, contractul nu se încheie până nu se ajunge
la un acord cu privire la acestea. Într-o atare situație, chiar în pofida a ceea ce textul art.
1182 Cod civil stipulează în privința „acordului suficient”, contractul nu poate fi încheiat
căci părțile, prin convenția lor, au esențializat un element care inițial era secundar; or
lipsa unui acord asupra tuturor elementelor esențiale echivalează cu inexistența unui
acord suficient și deci cu imposibilitatea încheierii unui contract.
Până la urmă, art. 1182, alin. 2 Cod civil, care reglementează elementele care
constituie acordul suficient, are în vedere, așa cum am văzut deja, atât elementele
esențiale obiective, considerate ca atare de către legiuitor, cât și pe cele subiective, văzute
astfel de către părți.
Deci, în momentul în care părțile ajung, prin acordul lor de voințe, să stabilească
toate elementele esențiale – obiective și subiective – ale contractului pe care doresc să-l
încheie, înseamnă că acordul lor de voințe este unul suficient și generator de contract.
Să nu pierdem din vedere faptul că momentul calitativ al încheierii contractului
trebuie marcat prin realizarea acordului de voințe al părților asupra acestor elemente
esențiale, acord de voințe care trebuie să exprime intenția fiecăreia dintre părți de a se
obliga din punct de vedere juridic (art. 1188, alin. 1, art. 1196, alin. 1 Cod civil), de a
genera, a transmite, a modifica sau a stinge un raport juridic (art. 1166 Cod civil),
respectiv intenția lor comună, concordantă în acest sens. Așadar, în lipsa acestei
componente subiective a acordului de voințe, singură componenta obiectivă a acestuia nu
este de natură a forma contractul. Chiar ajungându-se, de pildă, în cursul negocierilor, la
un acord suficient, adică la determinarea, de comun acord, a elementelor esențiale ale
contractului, acesta nu se încheie până ce co-negociatorii nu își exprimă, fiecare, intenția
de a se obliga din punct de vedere juridic în sensul a ceea ce descrie componenta obiectivă
a acordului lor. Doar sinergia dintre cele două componente – subiectivă și obiectivă – este
de natură a naște contractul. Practic, componenta obiectivă devine obiectul celei
subiective: acordul de voințe va purta asupra elementelor esențiale stabilite de către părți;
cele două componente se contopesc, formând un întreg - contractul: intenția individuală
și cea comună a părților de a produce efecte juridice noi în cadrul circuitului civil se va
regăsi în fiecare element esențial asupra cărora ele au căzut de acord. Aceasta, întrucât
acordul de voințe nu poate fi vid, căci nu ar avea nici o semnificație juridică; acesta
trebuie să aibă un obiect, ceva asupra căruia co-negociatorii au ajuns la un consens, iar
acesta – obiectul - îl reprezintă elementele esențiale ale contractului. Ceea ce doctrina și
practica judiciară numesc „acord suficient” poate fi astfel foarte bine denumit „acord de
voințe suficient”.
Dar, întrucât intenția comună a părților contractante este aceea de a produce efecte
juridice noi în circuitul civil (fiecare contract va genera o situație juridică de natură a
altera circuitul civil) – art. 1166 Cod civil – acest deziderat nu poate fi realizat decât
numai cu aportul unui contract valabil încheiat.
Numai contractele valabil încheiate au putere de lege între părțile contractante (art.
1270 Cod civil); de aceea, pentru a fi eficace, contractul trebuie să verifice toate condițiile
esențiale prevăzute de lege pentru validitatea sa (art. 1179 Cod civil). Raportând această
exigență la aceea a conținutului obiectiv minimal necesar al acordului de voințe, rezultă
că acordul de voințe al părților, văzut ca un monolit format din intenția acestora de a se
obliga și elementele esențiale ale contractului, asupra cărora acestea au convenit, trebuie
să îndeplinească în mod cumulativ condițiile de validitate ale contractului. Îndeplinirea
acestor condiții se verifică tot la momentul încheierii contractului, deoarece „orice
contract încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este
supus nulității, dacă prin lege nu se prevede o altă sancțiune” (art. 1246, alin. 1 Cod civil).
În caz contrar, acordul de voințe, deși suficient și generator de contract, nu va produce
nici un efect între părțile contractante, nemodificând în vreun fel circuitul civil. Un
contract nevalabil este ineficace și deci neutru, neputând genera vreo situație juridică.
De aceea, pentru a se încheia valabil, elementele esențiale ale contractului, la care
se referă art. 1182, alin. 2 Cod civil, trebuie să includă și componente care să permită o
verificare a acordului de voințe prin prisma condițiilor cerute de art. 1179 Cod civil.
Elementele structurale ale acordului de voințe al părților trebuie să fie în măsură să releve,
în primul rând, însă nu exclusiv, faptul că acordul de voințe al părților a avut în vedere
îndeplinirea cel puțin a tuturor cele patru condiții de validitate enumerate la art. 1179 Cod
civil și din analiza acestora să rezulte (chiar și cu ajutorul prezumțiilor legale în acest
sens) că: părțile contractante au avut într-adevăr capacitatea de a contracta (atât cea de
folosință, cât și cea de exercițiu necesară a încheia respectivul act juridic din perspectiva
importanței acestuia raportat la efectele pe care le produce în patrimoniul fiecăreia dintre
părți); există consimțământul părților la încheierea acordului de voințe, deci a
contractului, și acesta a fost serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză; există obiectul
contractului și acesta este determinat (se arată în mod neechivoc care este operațiunea
juridică anvizajată) și licit; există o cauză (în sensul dat de art. 1235 Cod civil: motivul
care determină fiecare parte să încheie contractul), respectiv că aceasta este licită și
morală.
Într-adevăr, însă capacitatea părților nu este un element care trebuie să fie inserat
într-o clauză contractuală, căci aceasta nu constituie obiect al reglementării părților, ci
reprezintă o condiție pre-existentă acordului lor de voințe. Cauza valabilă a contractului
se prezumă relativ, potrivit art. 1239, alin. 2 Cod civil, contractul fiind valabil chiar și
atunci când cauza nu este expres prevăzută (alin. 1 al art. 1239), deci nici această condiție
esențială a contractului nu necesită a fi reținută într-o clauză a acestuia, fiind însă necesar,
pentru toate contractele cauzale, să existe. Consimțământul nu este, de asemenea, rezultat
al reglementării părților contractante, nefăcând obiect al acordului lor de voințe, ci
constituind însăși sursa acestuia, motiv pentru care nu este necesar ca el să fie constatat
printr-o clauză contractuală, existența sa fiind dedusă din semnătura aplicată de către
fiecare dintre părți pe înscrisul original constatator al contractului, în ipoteza în care
acesta se încheie într-o astfel de formă, chiar și numai ad probationem (art. 268 Cod de
procedură civilă).
Astfel, aceste elemente structurale ale contractului – esențiale -, care formează
osatura juridică a acestuia și care sunt într-adevăr rezultatul acordului de voințe al părților,
care sunt inserate într-una sau în mai multe clauze contractuale și care individualizează,
particularizează contractul respectiv atât din punct de vedere al genului său (stabilind
scopul contractului, natura acestuia, circumscriind clar conținutul său), cât și, în interiorul
genului, între contractele de același fel (indicând obiectul său specific, eventual, cauza
mediată, alte elemente care, deși, în ochii legiuitorului, nu sunt esențiale, întrucât nu sunt
determinante în formarea contractului, părțile le-au văzut totuși ca atare, esențializându-
le) trebuie înțelese în întreaga lor profunzime și ne referim aici, în special, la obiectul
contractului, care trebuie completat cu acela al obligației, indicându-se neechivoc
prestația la care se angajează fiecare parte sau arătându-se criteriile în funcție de care
aceasta poate fi determinată, precum și, acolo unde este cazul, inclusiv obiectul prestației
– ceea ce practica judiciară și doctrina juridică au denumite obiectul derivat al
contractului (ar putea intra aici, spre exemplu, în contractele comutative: prețul, respectiv
bunul, în ipoteza unui contract de vânzare-cumpărare; prestația principală de a executa o
anumită lucrare, în situația contractului de antrepriză, respectiv prețul acesteia etc.; în
contractele aleatorii: prima de asigurare, respectiv la ce anume, în concret, se obligă
asigurătorul în cazul producerii riscului asigurat, în ipoteza unui contract de asigurare;
renta lunară, respectiv contraprestația datorată de către credirentier, precum și
evenimentul de care depinde șansa câștigului sau riscul pierderii, în contractul de rentă
viageră; în contractele liberalități sau în cele dezinteresate: bunul sau serviciul cu care
urmează a fi gratificat gratificatul, de pildă), putându-se astfel verifica și liceitatea
acesteia și, concomitent, existența cauzei mediate (reflectată în avantajul pe care una sau
ambele părți contractante îl urmăresc, în schimbul prestației executate, dacă vorbim
despre contractele comutative sau despre cele cu titlu gratuit, respectiv în șansa câștigului
și riscul pierderii care depind de un eveniment viitor și incert – elementul alea, în
contractele aleatorii); în lipsa unor astfel de elemente, nu se poate discuta efectiv despre
un contract de genul celui pe care părțile au urmărit să îl încheie, care să producă între
ele efectele scontate la data încheierii lui și astfel să le asigure realizarea intereselor
proprii, respectiv a interesului comun, contractual, urmărite la momentul încheierii
acordului de voințe, un contract care, dacă nu este respectat de către una dintre părțile
sale, să poată fi executat silit, deci să fie exigibil.
Să nu confundăm însă clauzele contractuale cu elementele structurale
contractuale. Clauza contractuală constituie obiectivarea acordului de voințe expres al
părților; acesta este constatat în ansamblul de clauze contractuale care intră în cuprinsul
contractului. Deci fiecare clauză contractuală mărturisește despre o parte a acestui acord
de voințe expres al părților contractante, iar ansamblul clauzelor, despre întregul său.
Clauzele contractuale sunt deci elementele formale ale contractului, în care este
constatată voința comuna a părților și care alcătuiesc contractul din punct de vedere
lingvistic. Obiectul clauzei contractuale îl constituie elementul structural al contractului,
care contribuie la formarea, respectiv la alcătuirea acestuia din punct de vedere juridic.
Un astfel de element structural poate fi redat într-o singură clauză contractuală sau într-
un ansamblu de clauze.
În mod intenționat vorbesc despre „un ansamblu de clauze”, și nu despre „o sumă
de clauze”, întrucât vreau să scot în evidență ideea că, în cuprinsul unui contract, nici o
clauză contractuală nu reprezintă o insulă, ființând izolată de alte clauze contractuale din
cadrul aceluiași contract, ci, dimpotrivă, orice clauză contractuală este cel puțin o
peninsulă, având o minimă legătură cu întregul, dacă nu este chiar înglobată cu totul în
acesta. Ceea ce vreau să spun este aceea că fiecare clauză contractuală are o existență
interdependentă cu cea a întregului cuprins contractual, fiind legată de toate celelalte
clauze, de unde și regula de interpretare sistemică a contractului, de la art. 1267 Cod civil:
clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din
ansamblul contractului.

2.2.1.2. Determinarea conținutului contractului

Odată format contractul, se constată că acesta nu conține decât elementele sale

esențiale.
Chiar dacă, pe lângă aceste elemente esențiale, părțile au mai inserat și alte
elemente secundare, este imposibil ca ele să fi avut în vedere toate contingențele, adică
să fi acoperit, prin clauzele contractuale cu ajutorul cărora au construit formal contractul,
toate situațiile factuale în care ele se pot afla pe parcursul derulării acestuia. Contractul
complet nu este altceva decât o himeră, indiferent câte clauze contractuale conține și câte
situații de fapt acoperă acestea.
Tocmai având în vedere această realitate, a contractului incomplet, legiuitorul a
prevăzut că, în conținutul acestuia, nu intră exclusiv drepturile și obligațiile născute din
clauzele intrinseci, adică din cele pe care părțile le-au stipulat expres, ci ele sunt ținute și
de alte drepturi și obligații strict necesare pentru a face posibilă executarea conformă a
contractului.
Deci, pentru a vedea ce drepturi și ce obligații li se impun cu forța legii, în temeiul
contractului încheiat valabil între ele, părțile acestuia trebuie, în primul rând, să-i
determine conținutul în adevărata sa amploare.
Nu este o sarcină facilă pentru părți și, dacă acestea nu se înțeleg, pentru interpret,
să determine conținutul unui contract, aceasta reprezentând, de cele mai multe ori, o
problemă spinoasă generată de feluritele modalități de încheiere a unui contract, pe de o
parte și, pe de altă parte, de concursul, la conturarea conținutului contractual, al altor
documente pre/extra-contractuale, precum și de acțiunea, în materie, a regulilor de
interpretare a voinței părților.
Vom vorbi, în cele ce urmează, așadar, despre determinarea conținutului
contractului, operațiune pe care o pot face părțile sau, dacă acestea nu ajung la un acord
în această privință, un terț desemnat de ele ori chiar instanța de judecată.

2.2.1.2.1. Elementele secundare cu care se completează contractul

Același text legal, cel al art. 1182 alin. 2 Cod civil, stabilește și modul de
determinare a elementelor secundare ale contractului, statuând că acestea pot fi, în funcție
de acordul părților, lăsate spre a fi convenite ulterior (printr-un nou acord de voințe al
acestora, accesoriu contractului deja rezultat în urma fixării elementelor sale esențiale)
ori încredințate spre determinare unei terțe persoane.
În situația în care părțile nu ajung ulterior la un acord asupra acestor elemente
secundare sau terțul căruia i-a fost încredințată determinarea lor nu ia o decizie în acest
sens, oricare dintre părți se poate adresa instanței de judecată în acest scop, care este
abilitată de către legiuitor, prin textul art. 1182 alin. 3 din același act normativ, să
completeze contractul cu elementele secundare care lipsesc, ținând seama, după
împrejurări, de natura acestuia și de intenția părților.
Să fim atenți așadar: nici terțul, nici instanța de judecată nu pot completa contractul
decât cu elemente secundare, niciodată cu elemente esențiale, întrucât, în caz contrar, ar
încălca principiul forței obligatorii a contractului, care împiedică, de regulă, orice
ingerință externă în conținutul acestuia.
Apoi, instanța sesizată cu completarea conținutului contractului nu poate desemna
un terț în acest scop, întrucât aceasta ar presupune să se derobeze de propriile atribuții.
Instanța nu poate ex officio să se sesizeze în acest sens și să completeze conținutul
contractului, chiar și cu elemente secundare, în lipsa unei cereri exprese a părților sau a
uneia dintre acestea în acest sens, căci procesul civil este guvernat de principiul
disponibilității, care lasă la latitudinea părților stabilirea obiectului cererii de chemare în
judecată, cu alte cuvinte, limitele învestirii instanței de judecată. Instanța, învestită cu o
astfel de cerere, nu poate completa contractul cu elemente secundare la alegerea sa, ci
ținând seama, după împrejurări, de natura contractului și de intenția părților. Deci, va
stabili, mai întâi, care este natura respectivului contract: este unul numit sau nenumit, cu
titlu oneros sau cu titlu gratuit, unilateral sau sinalagmatic etc., ținând cont, în această
operațiune, bineînțeles, de intenția părților, de voința concordantă a acestora, la care face
trimitere art. 1266 Cod civil, iar nu de sensul literal al termenilor contractuali, după care,
în funcție de această natură, va completa respectivul contract, cu elemente secundare care
rezultă fie din normele care reglementează în materia unui contract numit, pe care l-a
decelat ca fiind chiar produsul acordului de voințe al părților (care, din nepricepere, nu l-
au intitulat ca atare), fie din normele care amenajează teoria generală a contractului,
respectiv contractul numit cu care produsul acordului de voințe al părților se aseamănă
cel mai mult, potrivit art. 1167 - 1168 Cod civil.
Elementele secundare ale contractului, care au fost lăsate de părți pentru a fi
determinate ulterior încheierii acestuia fac obiectul așa-numitelor „clauze deschise”.

2.2.1.2.2. Urmările pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea

sau echitatea le dau contractului, după natura lui

De cele mai multe ori, prin acțiunea nemijlocită a art. 1272 alin. 1 Cod civil,
intitulat marginal „Întinderea obligațiilor”, conținutul contractului poate fi determinat
fără greutate; astfel, potrivit acestui text legal, contractul valabil încheiat obligă nu numai
la ceea ce este expres stipulat în cuprinsul lui, dar și la toate urmările pe care practicile
statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau contractului după natura lui;
astfel, în situația în care părțile contractante se mărginesc să fixeze doar elementele
esențiale ale contractului, acestea se completează ipso jure cu elementele secundare
relevate de practicile ce s-au statornicit între cele două părți, de uzanțele din acel
domeniu, de lege și de echitate, fără să fie deci nevoie, pentru aceasta, de vreun nou acord
de voințe al părților.
 Așadar, prin jocul textului art. 1272 Cod civil, conținutul expres al contractului
care, ab initio, este alcătuit doar din elementele esențiale, se completează automat cu toate
drepturile și obligațiile care decurg din practicile statornicite între părți, din uzanțe, din
prevederile imperative ale legii și/ori din echitate.
De ce ne-am oprit aici la prevederile imperative ale legii și nu le-am avut în vedere
și pe cele supletive? În opinia noastră, textul art. 1272 Cod civil trebuie analizat, așa cum,
de altfel, o și impun regulile de interpretare a legii, în ansamblul său, corelând cele două
aliniate ale sale, pe de o parte, și, pe de altă parte, în contextul întregii economii a
reglementării privind interpretarea, completarea, respectiv determinarea conținutului
contractului. Astfel, în cuprinsul acestui aliniat, legiuitorul statuează clar: „contractul
valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat în cuprinsul lui, dar și la
toate urmările pe care … legea … le [dă] contractului după natura lui”. Așadar, în acest
prim aliniat, legiuitorul are în vedere urmările obligatorii ale legii, care nu pot fi
înlăturate de către părți și care intră în conținutul contractului chiar dacă acestea nu le-au
prevăzut expres. Sunt astfel de drepturi sau obligații care, în funcție de natura
contractului, nu pot fi eliminate din conținutul acestuia și care intră în acest conținut
deoarece sunt esențiale, legea consacrându-le ca atare, neputând fi închipuite respectivele
contracte fără aceste drepturi sau obligații. Este vorba despre elemente esențiale a căror
lipsă din conținutul expres al contractului nu impietează cu nimic nașterii acestuia, însă
a căror prezență în conținutul acestuia este imperios necesară pentru executarea sa. De
pildă, în temeiul art. 1277 Cod civil, în toate contractele încheiate pe durată
nedeterminată, oricare dintre părți are dreptul de a denunța unilateral contractul, cu
respectarea unui termen rezonabil de preaviz; în contractele de negociere, potrivit art.
1183, alin. 1 Cod civil, oricare dintre părți are dreptul potestativ de denunțare unilaterală
a contractului, adică de a rupe negocierile; în contractul de transport de persoane, conform
art. 2004, transportatorul are obligația de securitate, adică de a transporta nevătămată
orice persoană pe care o îmbarcă, până la locul debarcării acesteia ș.a.
Aceste elemente care intră în conținutul structural al contractului în mod
obligatoriu, în funcție de natura sa, potrivit legii, se înscriu tot în categoria celor esențiale,
care fac posibilă executarea contractului, fără de care contractul respectiv nu poate fi
executat. Practic, așa cum vom vedea, instanța nu încalcă, prin stabilirea acestor elemente
esențiale, principiul forței obligatorii a contractului, căci, deși, în teorie, după cum afirmă
legiuitorul în cuprinsul art. 1182, alin. 3 Cod civil, ea completează contractul, de fapt, nu
se întâmplă deloc așa. Instanța interpretează contractul și doar învederează părților că,
prin acordul lor de voințe, au atras în acesta și anumite alte elemente esențiale decât cele
asupra cărora au convenit expres, pe care le indică prin trimiterea la dispozițiile legale
imperative care le prevăd. Instanța nu transformă astfel cu nimic și în nici un fel
conținutul contractului și nu îl completează cu norme care nu existau înaintea intervenției
sale în acesta, ci doar indică părților care anume norme fac parte în mod necesar din
contract, chiar dacă părțile nu s-au gândit inițial la ele.
Toate aceste urmări ale contractului însă se determină după un unic criteriu: natura
contractului. Odată stabilită aceasta, prin grija legiuitorului, toate elementele necesare
executării contractului devin cunoscute.
Rezultă deci că prima și cea mai importantă operațiune, în demersul de
determinare a conținutului contractului, este aceea de stabili natura lui, variabilă care,
așezată în ecuația art. 1272 Cod civil și/sau în aceea a art. 1168 din același act normativ,
va conduce la aflarea rezultatului constând în conținutul acelui contract.
 Lucrurile sunt cu atât mai simple cu cât, în speță, este vorba despre un contract
numit, al cărui conținut minim esențial este consacrat de către însuși legiuitorul.
Și în privința contractelor nenumite, dar care se apropie într-o oarecare măsură de
un contract numit, regulile speciale edictate de către legislator în privința celui din urmă
devin aplicabile în completarea regulilor din reglementarea generală a contractului, în
măsura în care acestea sunt neîndestulătoare, potrivit art. 1168 Cod civil.
În toate aceste cazuri, elementele esențiale legale ale contractului, precum și
elementele secundare pot fi determinate facil de către părțile acestuia ori de către terțul
desemnat de către ele în acest scop, prin raportare la prevederile art. 1272 și/sau ale art.
1168 Cod civil.
Însă acest lucru este, cu necesitate, subsecvent, determinării, în primul rând, a
naturii contractului. Fie părțile convin asupra acestui aspect, fie, în lipsa unui acord de
voințe din partea lor, terțul desemnat să determine elementele secundare ale contractului
este ținut, cu prioritate, să deceleze natura acestuia.
Probleme serioase ridică însă contractele nenumite care nu se aseamănă cu nici un
contract numit și îl al căror conținut nu se regăsesc decât elementele esențiale asupra
cărora părțile au convenit. Un astfel de contract nu se poate bucura de completarea lui cu
ceea ce normele juridice imperative rânduiesc în materia diferitelor contracte speciale
(decât numai în măsura în care efectele sale nu pot fi decelate în totalitate în urma stabilirii
conținutului său având în vedere prevederile Cap. I. Contractul din Titlul II, Izvoarele
obligațiilor, al Cărții a V-a a Codului civil, Despre Obligații), dar se sprijină însă,
întotdeauna, pe dispozițiile legale din reglementarea generală a contractului, pe ceea ce
practicile statornicite între părți, uzanțele și/sau echitatea relevă compatibil cu natura lui.
Desigur, se pornește în acest demers numai de la premisa existenței unui contract
valabil, a cărui ființă și eficacitate nu sunt contestate de către părțile sale. În caz contrar,
logica impune interpretului, în primul rând, să caute dovezi ale existenței contractului și
abia apoi să stabilească natura lui și să-i determine, pe urmă, în funcție de aceasta,
conținutul, potrivit regulilor prescrise de art. 1272 și/sau 1168 Cod civil.
Instanța de judecată învestită cu tranșarea unui litigiu privind stabilirea
conținutului contractului, în general și a elementelor sale secundare, în special, va fi ținută
să urmeze, cu necesitate, acești primi pași: să verifice, mai întâi, dacă, între părțile
litigante, există sau nu un contract valabil încheiat, apoi să-i stabilească natura acestuia,
pornind, în acest sens, de la elementele sale esențiale stipulate expres și de la intenția
comună a părților. Toate aceste lucruri fiind clarificate, celelalte elemente esențiale, pe
care legea le dă contractului după natura lui, care nu au fost expres prevăzute de părți și
care nu condiționează însăși valabilitatea, ci executarea contractului, precum și
elementele secundare ale contractului vor fi determinate automat, potrivit regulilor
statuate în cuprinsul art. 1272, respectiv al art. 1168 Cod civil, după caz.
Apreciem, alături de alți autori, că textul art. 1182 alin. 3 Cod civil, care face
vorbire despre „completarea” contractului de către instanța de judecată nu poate fi
interpretat decât în acest sens. Prin puterea care îi este astfel conferită de către artizanii
actului normativ în discuție, instanța nu poate proceda la o „construire” a contractului, la
o adăugare a unor elemente secundare care să se constituie în izvorul unor drepturi și
obligații care nu își au nici un suport în nici unul dintre reperele pe care le fixează art.
1272, respectiv art. 1168 Cod civil. O astfel de competență ar înfrânge brutal principiul
forței obligatorii a contractului, care interzice inclusiv instanței de judecată orice
imixtiune în ceea ce este, de facto, legea părților, principiu care nu cunoaște decât o
excepție expres stipulată de lege: posibilitatea instanței de a interveni în contract în caz
de impreviziune (art. 1271 Cod civil). Ceea ce înseamnă că sintagma „completarea
contractului” trebuie citită și înțeleasă ca „interpretarea contractului”, în funcție de natura
acestuia și de intenția părților.

2.2.1.2.3. Clauzele obișnuite

Textul alin. 2 al art. 1272 Cod civil dispune că, într-un contract, clauzele obișnuite
se subînțeleg, deși nu sunt stipulate expres în cuprinsul acestuia.
Clauzele obișnuite sunt cele uzuale, care, deși nu sunt inserate expres în cuprinsul
unor clauze contractuale, sunt prezente în conținutul contractului, fiind considerate ca
făcând parte din voința tacită a părților.
Textul analizat este deosebit de succint, chiar lapidar am putea spune, întrucât nici
nu circumscrie noțiunea de „clauză obișnuită”, nici nu oferă vreun criteriu de determinare
a acesteia.
În lipsa unor astfel de repere legale, credem că unul dintre criteriile utilizate în a
determina care sunt astfel de clauze care, în mod uzual, intră în conținutul unui contract,
deși părțile nu le-au stipulat expres, este criteriul naturii contractului. Avem în vedere,
când afirmăm aceasta, faptul că natura contractului este criteriul cu care legiuitorul
operează și la alin. 1 al art. 1272 Cod civil, dedicat tot determinării conținutului
contractului. Or, cum și norma analizată, alin. 2 al art. 1272 Cod civil, se află topografic
tot în cuprinsul aceluiași articol intitulat „Conținutul contractului”, prin analogie (ubi
eadem est ratio, eadem solutio esse debet), criteriul folosit la alin. 2 ar trebui să fie același
cu cel utilizat la alin. 1, scopul întregii norme cuprinse în art. 1272 Cod civil fiind unic,
acela de a determina conținutul contractului.
Așadar, plecând de la natura contractului, se va cerceta care sunt clauzele care, în
mod obișnuit intră în conținutul acestuia.
Textul alin. 2 al art. 1272 trebuie interpretat deci în strânsă corelație cu cel al alin.
1 din același act normativ, după cum am concluzionat deja. Dacă acceptăm premisa că
urmările legale la care face referire alin. 1 al art. 1272 sunt cele imperative, prevăzute de
legiuitor ca esențiale pentru fiecare contract, în funcție de natura lui, neputând fi
înlăturare de către părțile contractante, fiind atrase în conținutul contractului în mod
automat, prin jocul acestui text legal, ca urmare a simplului acord de voințe generator de
contract al părților, chiar în pofida tăcerii lor în respectiva privință, atunci, clauzele
obișnuite într-un contract, la care face referire alin. 2 al art. 1272 rămân a fi prevederile
supletive ale legii, care vin să umple lacunele lăsate de către părțile contractante în
conținutul contractului, în funcție de natura acestuia, privind elemente secundare, a căror
prezență/absență în economia contractului nu influențează cu nimic existența valabilă a
acestuia, dar care au însemnătate în ceea ce privește executarea sa. Așadar, prin faptul că
părțile contractante și-au dat acordul la încheierea contractului, ele au atras în conținutul
acestuia, prin chiar tăcerea lor, care denotă voința lor concordantă de a nu deroga de la
acestea, și acele dispoziții supletive care stabilesc elementele secundare ale acelui
contract, după natura lui, care vor fi decelate având în vedere regulile aplicabile
contractelor nenumite și celor numite, cum sunt acestea consacrate la art. 1167 – 1168
Cod civil. Astfel, spre pildă, dacă părțile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare,
dar nu au stabilit nimic expres cu privire la locul plății, adică al predării bunului, respectiv
al achitării prețului, acestea vor fi determinate potrivit prevederilor art. 1689 și art. 1720
Cod civil, care arată unde se execută, în mod „obișnuit”, obligația principală a
vânzătorului și cea a cumpărătorului. Dacă, dimpotrivă, prin acordul lor de voințe
generator de contract, părțile au înțeles să deroge expres de la aceste prevederi legale
„obișnuite”, atunci acordul lor li se va impune cu forța legii, iar prevederile art. 1689 și
art. 1720 Cod civil nu vor fi aplicabile.
În jurisprudența ICCJ, s-a arătat că sunt implicite, deci subînțelese într-un contract,
clauzele obişnuite. Pot fi considerate ca făcând parte din voinţa tacită a părţilor acele
clauze deduse din obiectul principal al contractului, inerente acestuia ori cu privire la care
părţile au consimţit necontestat. În cazul unui contract de vânzare imobiliară, de exemplu,
sunt considerate implicite doar acele prevederi care cuprind obligații derivate din lege
după natura contractului ori obligațiile conforme voinţei necontestate a părţilor, potrivit
echităţii contractuale.

2.2.1.2.4. Clauza de fuziune și clauzele extrinseci

Potrivit art. 1201 Cod civil, „dacă prin lege nu se prevede altfel, părțile sunt ținute
de clauzele extrinseci la care contractul face trimitere”.
În faza negocierilor, părțile pot ajunge la un acord cu privire la anumite aspecte,
care va constitui parte integrantă din conținutul contractului definitiv. Aceste aspecte sunt
menționate, așa cum am văzut deja, în punctaje. Conținutul acestor punctaje va fi integrat
în conținutul contractului definitiv printr-o clauză de trimitere. În acest fel, punctajele
ajung să constituie clauze extrinseci contractului definitiv, la care acesta face trimitere și
care devin, în temeiul art. 1201 Cod civil, izvor de drepturi și obligații pentru părțile
contractului definitiv.
De asemenea, odată cu încheierea contractului părțile pot face trimitere la alte
clauze, externe acestuia, truvabile în codificări străine, spre exemplu, care nu au fost în
prealabil negociate de către ele, însă de care aleg, de comun acord, să fie ținute. Și aceste
clauze au același regim juridic: acela al clauzelor extrinseci, de care părțile vor fi ținute
în temeiul art. 1201 Cod civil.
La fel, cuprinsul așa-numitelor „Condiții generale de contractare” (care sunt,
totodată, și clauze standard, de cele mai multe ori) la care părțile fac trimitere expresă, în
cuprinsul contractului și pe care acestea le-au luat la cunoștință, intră în conținutul
contractului și se impun părților cu forța legii.
Este deosebit de important însă ca, pentru a fi aglutinată(e) în conținutul
contractului, clauza(e) externă(e) să fie cunoscută(e) părților contractante și acestea să
facă trimitere expresă la ea(le) în acest sens.
Fără a exista, în economia reglementării regulilor generale aplicabile contractelor,
vreo prevedere privind anunțurile contractuale (care nu sunt altceva decât clauze externe
la care face referire art. 1201 Cod civil), o astfel de prevedere se regăsește în materia
răspunderii civile, la art. 1356, alin. 1 Cod civil, din care pot fi extrase însă condițiile în
care, în general, conținutul unor astfel de anunțuri face parte din conținutul însuși al
contractului. Astfel, potrivit textului legal amintit, indiferent dacă anunțul a fost adus sau
nu la cunoștința publicului, acesta nu intră în conținutul contractului decât în măsura în
care, la momentul încheierii contractului, partea căreia îi era destinat, a cunoscut existența
și cuprinsul său, iar dovada acestei stări de fapt trebuie făcută de către partea contractantă
care a elaborat și a emis anunțul.
Toate aceste clauze externe la care părțile contractante fac trimitere expresă intră
în conținutul contractului tale quale sau, după voința expresă, comună a părților, care le
pot modela prin clauze intrinseci, interne, numite, de exemplu, „Condiții speciale de
contractare” (care, de cele mai multe ori, sunt, de asemenea, clauze standard, putând fi
însă și clauze negociate), care derogă, într-o anumită măsură, de la cele externe și care se
aplică cu prioritate în raport cu acestea, potrivit principiului specialia generalibus
derogant.
Părțile pot, concomitent, să utilizeze, în cuprinsul contractului definitiv, clauza de
fuziune, prin care decid, de comun acord, înlăturarea din contract a oricăror documente
extra-contractuale (scrisori de intenție, memorandumuri, schimburi succesive de
propuneri de a contracta etc.) sau acorduri utilizate în faza precontractuală. Efectul unei
astfel de clauze nu este însă și acela de a înlătura forța interpretativă a unor asemenea
documente sau acorduri precontractuale, pe care instanța de judecată, căreia îi revine rolul
de interpret al contractului, le poate avea în vedere la stabilirea voinței reale, concordante
a părților.

2.2.1.2.5. Clauzele standard

De clauzele standard se preocupă textul art. 1202 Cod civil, care le definește ca
fiind acele „stipulații stabilite în prealabil de către una dintre părți pentru a fi utilizate în
mod general și repetat și care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă
parte”.
Așadar, o primă observație care se poate face în legătură cu aceste clauze este
aceea că ele nu sunt rezultatul negocierilor părților, ci al voinței unilaterale a uneia dintre
acestea.
A doua observație comportă asupra caracterului general al acestor clauze, ele fiind
menite a se aplica în toate contractele de aceeași natură încheiate de către partea care le-
a stabilit, atât cu cocontractantul în discuție, cât și cu alți parteneri contractuali.
În fine, o a treia caracteristică a clauzelor standard privește utilizarea lor repetată.
Ceea ce înseamnă că astfel de clauze vor fi folosite, de către partea care le-a elaborat,
succesiv, de mai multe ori într-un interval de timp.
Orice clauză care îndeplinește cumulativ cele condiții este o clauză standard.
Din cele mai sus expuse se poate concluziona că clauzele standard au cea mai mare
incidență în contractele de adeziune, devenite contracte standard prin utilizarea lor
generală și repetată, în care una dintre părțile contractante impune, în integralitate sau
doar în parte, conținutul contractului, iar cealaltă parte are doar libertatea de a hotărî dacă
va contracta sau nu în atare condiții, neputând negocia cu privire la aspectele reglementate
prin clauzele standard.
Este important de reținut că, pentru a intra în conținutul contractului, o astfel de
clauză standard, deși nenegociată cu partea căreia i se impune, trebuie să fie adusă, în
prealabil, la cunoștința acesteia, pentru ca, în final, la momentul încheierii contractului,
acordul de voințe al părților să poarte inclusiv asupra acestei clauze. Partea căreia i se
opune clauza standard nu are puterea de a o schimba, prin negocieri cu partea care i-o
impune, dar este chemată totuși să adere la ea, pentru a-i fi ulterior opozabilă.
Consimțământul său trebuie să verifice toate condițiile consimțământului prevăzute la art.
1204, printre care și aceea de a fi exprimat în cunoștință de cauză. Deci, la momentul
aderării la clauza standard, partea trebuie să-și exprime un consimțământ valabil, care să
reflecte, pe lângă seriozitatea și libertatea cu care a fost dat, inclusiv cunoașterea și
reprezentarea corectă a conținutului clauzei și a consecințelor la care aceasta dă naștere,
adică a drepturilor, respectiv a obligațiilor descrise în cuprinsul său. Sensibilitatea și
specificitatea acestei probleme a consimțământului informat al cocontractantului care
aderă la o clauză standard, mai ales în domeniul contractelor încheiate între profesioniști
și consumatori, a determinat legiuitorul să adopte mai multe măsuri legislative cu caracter
paternalist, care vizează protecția părții mai slabe din punct de vedere economic, adică a
consumatorului, la momentul încheierii contractului cu profesionistul, printre care, una
dintre cele mai importante, este aceea care pune pe umerii celui din urmă o obligație de
informare precontractuală a consumatorului, al cărei obiect îl constituie tocmai detalierea,
explicarea conținutului, respectiv a consecințelor juridice ale clauzei standard care i se
impune acestuia. Sunt aspecte însă care vor face obiectul studiului materiilor dedicate
dreptului comercial, respectiv dreptului consumului.
Dacă, în cuprinsul contractului, se regăsesc atât clauze standard, cât și clauze
negociate de către părți, potrivit dispozițiilor art. 1202 alin. 3 Cod civil, cele din urmă
prevalează asupra celor dintâi, în cazul în care între cele două tipuri de clauze apare un
conflict. Principiul autonomiei de voință, ca fundament al principiului libertății
contractuale, este cel care explică această forță superioară a clauzelor negociate asupra
celor standard, căci, așa cum am văzut deja, unul dintre pilonii libertății contractuale este
libertatea de negociere în vederea stabilirii de comun acord a clauzelor contractuale, a
conținutului viitorului contract, fiecare parte contractantă având aceeași putere juridică
precum cocontractantul său în stabilirea acestui conținut. Acesta fiind principiul, situațiile
de excepție, cum este, de exemplu, aceea a contractelor standard, în care conținutul
contractului nu este convenit de către părți, ci prestabilit și impus de către una dintre ele,
nu pot da naștere unor norme contractuale care să aibă o forță juridică egală sau chiar
superioară celei a celor negociate. Dimpotrivă, forța juridică a acestor clauze standard
trebuie să fie inferioară celei a clauzelor negociate, căci clauzele standard, respectiv
contractele care le cuprind sunt expresia derogării de la principiul libertății contractuale,
constituind concretizarea unui acord de voințe la care una dintre părți a contribuit exclusiv
prin aderare, iar nu prin elaborare, deci declarativ, iar nu constructiv. Libertatea sa
contractuală nu s-a manifestat deplin, căci, dacă a avut facultatea de a contracta sau nu,
ea nu a mai avut și posibilitatea de a participa și la conturarea conținutului contractului,
care i-a fost, pur și simplu, impus.
Soluția nu este însă la fel de simplă în situația în care conflictul apare între clauzele
standard pe care ambele părți le utilizează în cuprinsul aceluiași contract. Dacă ele ajung
la o înțelegere cu privire la anumite clauze standard, respectivele stipulații contractuale li
se vor impune asemenea legii. Dacă însă părțile nu ajung la o înțelegere cu privire la
acestea, contractul se încheie totuși pe baza clauzelor convenite și a oricăror clauze
standard comune în substanța lor (deci nu forma acestora este cea care prezintă interes în
cauză, ci conținutul, practic, efectele lor), cu excepția cazului în care una dintre părți îi
notifică celeilalte, fie anterior momentului încheierii contractului, fie ulterior și de îndată,
că nu intenționează să fie ținută de un astfel de contract. Dacă notificarea anterioară
momentului încheierii contractului nu ridică nici un fel de probleme întrucât nu este vorba
aici despre altceva decât despre refuzul de a încheia un contract în anumite condiții, nu
la fel se poate spune și despre notificarea survenită „ulterior și de îndată” și care este
menită să înfrângă brutal principiul forței obligatorii a contractului. Legiuitorul acordă
această posibilitate de excepție părții contractante care nu dorește să fie ținută de
stipulațiile standard impuse de către cealaltă parte, ca o derogare evidentă de la
prevederile art. 1270 alin. 1 Cod civil: „Contractul valabil încheiat are putere de lege între
părțile contractante”. O astfel de facultate, de a denunța unilateral contractul, apreciem
că nu poate fi utilizată de către parte decât înaintea începerii executării acestuia; în acest
sens credem că trebuie interpretată sintagma „ulterior și de îndată”.

2.2.1.2.6. Clauzele neuzuale

În concepția legiuitorul român, a gânditorilor Codului civil, clauzele neuzuale
sunt, în fapt, tot clauze standard care însă tind să asigure părții contractante care dorește
să le impună o poziție privilegiată, din punct de vedere juridic, față de cea a celeilalte
părți. Ele cuprind dispoziții care nu pot fi considerate obișnuite (specifice unei situații de
echilibru juridic contractual, între părțile contractante), așa cum sugerează însăși
denumirea acestora, care constituie excepții importante de la prevederile dreptului comun
pozitiv în materie. Așa cum am văzut deja, principiul, în dreptul civil, îl reprezintă poziția
de egalitate juridică a părților. Dispozițiile supletive generale din materia contractului,
precum și cele speciale, din materia contractelor numite sunt croite de o asemenea
manieră încât să asigure acest echilibru juridic între părțile contractante. Clauzele
contractuale negociate, fiind rodul libertății contractuale a părților, se prezumă că tind
spre același echilibru, întrucât fiecare dintre părți, la momentul convenirii asupra lor, se
presupune că a negociat având în vedere această stare de echilibru, pe care a urmărit-o și
pe care și-a conservat-o.
Clauzele neuzuale ies însă din tiparul a ceea ce aceste dispoziții supletive,
respectiv clauzele negociate, echilibrate, reglementează, așezând partea contractantă care
le stabilește într-o poziție superioară din punct vedere juridic față de cea a celeilalte părți.
Premisa oricărei clauze neuzuale este standardizarea. Adică, nu se poate vorbi
despre o clauză neuzuală decât în măsura în care aceasta este o clauză standard. Simpla
caracteristică de „clauză standard” nu face însă din aceasta o clauză care să tindă spre un
dezechilibru contractual în favoarea celui care o impune. Prezența ei în conținutul
contractului se justifică, de cele mai multe ori, prin aceea că, pentru utilizatorul său, adică
pentru partea care o stabilește, este mult mai ieftin să contracteze în aceste condiții decât
să negocieze cu fiecare cocontractant în parte. Pur și simplu, celeritatea cu care trebuie
să își desfășoare activitatea respectiva parte contractantă, precum și experiența
profesională a acesteia, dar și resursele pe care ar trebui să le pună în operă pentru
încheierea mai multor contracte negociate, cu același obiect însă, o determină pe aceasta
să folosească tehnica clauzelor standard și deci a contractului standard, neurmărind, prin
acesta, să dobândească o poziție juridică superioară față de cea a cocontractantului său.
Clauza neuzuală însă chiar asta face: îi conferă celui în folosul căruia este propusă
o poziție juridică superioară, avantajoasă, în raport cu a celeilalte părți contractante.
Tocmai de aceea, o clauză neuzuală nu va produce nici un efect decât dacă este
acceptată expres, în scris, de către partea căreia i se impune. „Acceptarea în mod expres”
presupune acceptarea nominalizată a clauzei, adică, eventual, indicarea nominală a
clauzei care face obiectul acceptării, nefiind suficientă, în acest sens, semnătura de la
finele contractului, prin care partea căreia i se opune o astfel de clauză acceptă toate
condițiile contractuale, în bloc. Ideea de „expres” presupune tocmai individualizarea,
într-o formă sau în alta, neexistând un tipar în acest sens, a acceptării unei astfel de clauze:
fie prin semnătura aplicată în dreptul ei, fie printr-o formulă de genul „accept clauza de
la art….” urmată de semnătură etc.
În cuprinsul art. 1203, Codul civil face, după părerea noastră, o enumerare
limitativă, consecință a interpretării stricto sensu a normei juridice analizate, a clauzelor
neuzuale, statuând că intră în categoria acestora cele care prevăd, în folosul celui care le
propune, limitarea răspunderii, dreptul de a denunța unilateral contractul, de a suspenda
executarea obligațiilor sau care stipulează, în detrimentul celeilalte părți, decăderea din
drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepții,
restrângerea libertății de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului,
legea aplicabilă, clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare
la competența instanțelor judecătorești, nefiind considerate ca atare deci astfel de clauze
care stipulează fie în folosul ambelor părți, fie în detrimentul acestora.

2.2.1.2.7. Obligația de a executa contractul cu bună-credință. Principiul

solidarismului contractual

Art. 1170 Cod civil consacră imperativ obligația de a executa toate contractele cu
bună-credință, această obligație incumbându-le părților, în egală măsură, și în faza
precontractuală, în procesul de negociere privind stabilirea conținutului viitorului
contract, și în faza încheierii propriu-zise a contractului, adică în aceea a formării
acordului de voințe din care acesta ia naștere.
De ce spunem că obligația de a acționa cu bună-credință este imperativă și de ce
se aplică tuturor contractelor?
Răspunsul este foarte simplu și la îndemâna oricărui lector al art. 1170 Cod civil,
care, în cea de-a doua sa frază, dispune clar că părțile contractante nu pot înlătura sau
limita această obligație. Pe de altă parte, așezarea topografică a art. 1170, în secțiunea
„Dispoziții generale” din capitolul „Contractul”, face ca aplicabilitatea acestei norme să
aibă un caracter general, asupra tuturor contractelor, fie numite, fie nenumite.
Așa fiind, este limpede că această obligație, de a executa contractele cu bună-
credință, intră, prin efectul legii, în conținutul oricărui contract, indiferent dacă părțile o
stipulează expres sau nu și chiar în pofida vreunei clauze contractuale contrare.
Nu se mai pune problema așadar, în ceea ce privește obligația de bună-credință,
de natura contractului, căci această obligație are o incidență generală, fiind prezentă în
conținutul oricărui contract civil.
Ce presupune însă, în concret, această obligație?
Este clar că, din pricina diversității situațiilor factuale în care buna-credință a
părților contractante trebuie să fie verificată, nu se poate oferi o definiție a acesteia. De
aceea, în încercarea de a circumscrie totuși sfera sa de manifestare, mai precis, valențele
sale, doctrina și practica de specialitate au căutat să extragă sau, mai precis, să identifice
din (în) obligația cu caracter general și destul de abstract de a executa contractele cu bună-
credință, obligații specifice, concrete, cu aplicabilitate la fel de extinsă. Cu alte cuvinte,
în mediul profesional, a fost descompusă obligația generală de a acționa cu bună-credință
în executarea contractului în mai multe obligații care pot fi „măsurate”, evaluate în
privința executării lor conforme și care își trag seva din această obligație, făcând astfel
parte din conținutul oricărui contract, asemenea obligației din care sunt deduse.
La modul general, despre obligația de a executa contractele cu bună-credință,
putem afla câteva repere din dispozițiile art. 14 și art. 15 Cod civil, prin care se fixează
un anumit standard de comportament, care presupune, pentru fiecare parte contractantă,
a-și exercita toate drepturile și a-și executa toate obligațiile cu intenție dreaptă, cu
diligență și prudență, conform și abținându-se de la a-l vătăma pe cocontractant. Așadar,
o conduită caracterizată ca fiind de bună-credință exclude, concomitent, atât ilicitatea
(prin aceasta înțelegându-se, în sfera contractuală, neconformitatea cu norma privată la
care părțile au achiesat prin încheierea contractului, adică o conduită contrară regulilor și
standardelor impuse prin clauzele respectivului contract), cât și neglijența sau
imprudența. Dimpotrivă, o conduită contrară bunei-credințe, deci neglijentă sau
imprudentă ori, mai grav, de rea-credință, deci rău-voitoare, va fi de natură a atrage
sancționarea contractuală a părții contractante respective, fie pe temeiul abuzului de drept
contractual (pentru exercițiul nerezonabil și excesiv, contrar bunei-credințe ori chiar cu
rea-credință, cu intenția de a o vătăma pe cealaltă parte contractantă, a unui drept
contractual; de exemplu, exercitarea abuzivă a dreptului de a solicita executarea silită în
natură a obligației contractuale asumate de către cealaltă parte, executare care însă se
dovedește a fi excesiv de oneroasă pentru aceasta, în raport cu valoarea reală a prestației
ce se cere a fi executată, cu interesele creditorului care se urmăresc a fi realizate astfel ori
cu posibilitatea creditorului de a încheia un contract de înlocuire, adică de a-și procura
executarea aceleiași prestații din altă parte, pe cheltuiala debitorului), fie pe cel al
răspunderii civile contractuale (pentru neexecutarea sau chiar și pentru executarea
neglijentă, imprudentă sau intenționată a obligațiilor contractuale).
În concret, obligația de a executa contractele cu bună-credință poate fi descompusă
în: obligația de cooperare, obligația de loialitate, obligația de coerență, obligația de
informare, obligația de adaptare și obligația de a acționa cu justă măsură, atât din punct
de vedere cantitativ, cât și calitativ.
Câteva repere despre fiecare dintre acestea, dar, mai întâi, puțin despre principiul
solidarismului contractual, sub a cărui umbrelă încap toate aceste obligații.
Despre efectele contractului se poate spune că sunt guvernate, pe de o parte, de
cele trei principii normative, consacrate la art. 1270, art. 128o, respectiv art. 1281 Cod
civil, și, pe de altă parte, de principiul demonstrativ, dezvoltat de știința dreptului, atât de
cea teoretică, cât și de cea practică, al solidarismului contractual.
Principiul solidarismului contractual are ca premisă ideea că, prin intermediul
contractului, pe care fiecare dintre părțile sale îl vede ca pe un vehicul pus în slujba
realizării intereselor sale individuale, de facto, trebuie să se urmărească prioritar
satisfacerea unui interes comun, care nu reprezintă altceva decât o rezultantă a celor doi
vectori – interese ale părților – și care constituie motorul contractului. Acesta este
interesul contractual tradus în realizarea tuturor efectelor contractului astfel cum au fost
prefigurate de către părțile sale la momentul încheierii acestuia. Deci, contractul nu
situează părțile pe poziții antagonice, ci, dimpotrivă, le unește printr-o legătură de
solidaritate, plasându-le într-o stare de dependență reciprocă, din care fiecare dintre ele
este datoare să depună toată diligența și să se manifeste cu toată prudența necesare pentru
a-și executa conform obligațiile asumate și nu numai, ci și pentru a veni în sprijinul, în
întâmpinarea celeilalte părți, de a cărei conduită depinde, practic, până la urmă, realizarea
propriului interes urmărit la încheierea contractului. Dacă fiecare dintre părțile
contractului își exercită drepturile și își execută obligațiile cu bună-credință, efectele
contractului vor fi realizate deplin și astfel își vor vedea satisfăcute, și părțile, interesele
individuale. Iată cum principiul solidarismului contractual pune contractul în slujba
realizării intereselor părților contractante, care sunt astfel plasate în centrul raporturilor
dintre ele, pierzându-și, pe perioada executării contractului, individualitatea, contopindu-
se în ceea ce se poate numi interes comun, interes contractual. Conform principiului
solidarismului contractual, părțile contractante trebuie să adopte, pe tot parcursul
derulării contractului, reciproc, doar acele conduite care conduc la realizarea interesului
contractual și, prin aceasta, a intereselor lor individuale.
 La modul general, această conduită la care este ținută fiecare parte contractantă
este aceea caracterizată prin bună-credință. Iată deci legătura dintre solidarismul
contractual și obligația generală de a acționa cu bună-credință pe tot parcursul executării
contractului; executarea contractului sub auspiciile solidarismului contractual presupune
a executa respectivul contract cu bună-credință.
Obligația de cooperare ține părțile la a lucra împreună în scopul realizării
interesului lor comun și astfel a intereselor fiecăreia. Pentru aceasta, fiecare dintre părți
este chemată să își execute conform contractul, pentru ca astfel, să satisfacă interesul
celeilalte în condiții de utilitate maximă. Cu alte cuvinte, fiecare parte contractantă trebuie
să facă tot ceea ce îi stă în putință, în executarea contractului, pentru ca cealaltă parte să
obțină avantajul maxim pe care aceasta l-a urmărit când a încheiat contractul, și acest
lucru să se întâmple cu costuri minime, adică fără să fie pus creditorul în situația de a
suporta costuri peste cele necesare. Cealaltă parte contractantă, în acest timp, trebuie să
participe cu tot ceea ce este necesar în acest scop și să faciliteze sarcina cocontractantului
său. Obligația creditorului de moderare a prejudiciului (art. 1534 Cod civil) poate sta ca
exemplu al acestei îndatoriri de cooperare în executarea contractului.
Obligația de loialitate sau de fidelitate din partea debitorului se concretizează în
conduita bunului proprietar pe care trebuie să o adopte acesta, fiind chemat să-și execute
obligațiile cu diligența și prudența unui bun părinte de familie (art. 1480 Cod civil).
Creditorului îi este solicitat, de asemenea, în considerarea aceleiași obligații, să se abțină
de la orice acțiune sau omisiune care ar fi de natură să facă imposibilă sau dificilă
executarea contractului (art. 1517 Cod civil). Din această obligație de loialitate care îi
incumbă creditorului decurge și aceea de a acționa cu justă măsură cantitativă și calitativă,
adoptând o reacție proporțională cu comportamentul contractual al debitorului (de pildă,
creditorul poate invoca remediul excepției de neexecutare – art. 1556 Cod civil – refuzând
să execute propria obligație doar într-o măsură corespunzătoare celei în care debitorul nu
și-a executat nejustificat obligația sa; tot astfel, pentru o neexecutare nejustificată, de
mică însemnătate, din partea debitorului, creditorul nu poate solicita decât reducerea
proporțională a prestațiilor proprii, iar nu rezoluțiunea contractului, conform art. 1551
Cod civil).
Obligația de coerență are ca scop construirea și menținerea unei stări de încredere
reciprocă între părțile contractante, care sunt ținute ca, pe tot parcursul executării
contractului, să adopte o conduită unitară, previzibilă și conformă cu așteptările
rezonabile ale celeilalte părți, îndreptată în permanență înspre realizarea cât mai utilă și
cât mai economicoasă a interesului contractual. De exemplu, dacă, prin atitudinea sa
pasivă, locatorul a permis, în repetate rânduri, locatarului, să plătească întârziat chiria,
virajul brusc în sensul de a solicita rezilierea contractului de locațiune, la un anumit
moment dat, pentru acest motiv, poate reprezenta o încălcare a obligației de coerență.
Obligația de informare presupune îndatorirea părților contractante de a-și
comunica reciproc datele și informațiile necesare în scopul executării conforme, utile și
economicoase a prestațiilor asumate.
Obligația de adaptare a contractului impune părților să acomodeze situației
economic-sociale noi, care se repercutează asupra costului prestațiilor lor, conținutul
contractului, de o asemenea manieră încât să se păstreze, pe tot parcursul executării
acestuia, acea stare inițială de echilibru, pe care ele au avut-o în vedere la momentul
acordului lor de voințe generator de contract. Premisa care stă la baza acestei obligații
este aceea că părțile sunt prezumate a fi contractat în condițiile inițiale în considerarea
neschimbării climatului economico-social existent la acea dată (rebus sic stantibus), însă,
în măsura în care aceste variabile externe contractului se schimbă de o asemenea manieră
încât afectează semnificativ costul prestațiilor părților, ele sunt datoare să adapteze și
conținutul contractului, pentru a distribui, în mod echitabil, beneficiile și pierderile
aferente. Art. 1271, alin. 2 Cod civil, care reglementează impreviziunea, reprezintă un
exemplu al consacrării legale a acestei obligații.

2.2.1.2.8. Reguli privind interpretarea contractului

A. Noțiunea interpretării și etapele preliminare acesteia

Prin interpretarea contractului se înțelege operațiunea de determinare și clarificare

a conținutului acestuia, a clauzelor sale, în scopul stabilirii drepturilor și obligațiilor
născute din acesta, privitor la care există un litigiu între părțile contractante.
Rolul interpretului îl joacă, de regulă, instanța de judecată sau tribunalul arbitral
care, fiind sesizate cu o acțiune în executarea contractului ori în desființarea acestuia, vor
trebui, mai întâi, să deceleze complexul de drepturi și obligații ale părților la care
respectivul contract dă naștere.
Așa cum am văzut deja, instanței de judecată ori tribunalului arbitral contractul i
se opune cu aceeași forță ca și părților, cu o forță echivalentă aceleia a legii, așa cum
statuează textul art. 1270 Cod civil.
Acesta este motivul pentru care, prin interpretare, interpretul nu poate transforma
contractul, nu îi poate schimba conținutul, nu îi poate adăuga, nici nu îi poate scădea, ci
poate doar clarifica sensul clauzelor contractuale exprese, în funcție de anumite reguli de
interpretare consacrate în Codul civil și în alte legi speciale, poate „completa” contractul
cu elementele esențiale funcționale, respectiv cu cele secundare ale acestuia, care lipsesc
și asupra cărora părțile nu au convenit încă, în limitele art. 1272 și/sau art. 1167 - 1168
Cod civil, poate înlătura din conținutul contractului clauzele abuzive, clauzele care
contravin ordinii publice sau bunelor moravuri, clauzele neuzuale, poate dispune
adaptarea contractului, în cazul leziunii sau în cel al impreviziunii ori, în această din urmă
situație, poate dispune chiar încetarea contractului. În nici unul din aceste cazuri însă
intervenția judecătorului în contract nu poate fi și nu este una creativă, ci exclusiv una
interpretativă sau, după caz, una care dă curs prevederilor imperative ale legii ori bunelor
moravuri sau echității, în încercarea de a reechilibra contractul, de a-l readuce în starea
de echilibru în care s-a aflat la momentul încheierii sale sau în aceea în care ar fi trebuit
să se afle la acel moment.
Pentru a putea proceda însă la interpretarea contractului în sensul celor arătate,
primele operațiuni pe care judecătorul sau arbitrul trebuie să le facă sunt cele referitoare
la constatarea existenței contractului și, ulterior, la decelarea naturii sale juridice, adică
la calificarea acestuia.
În măsura în care, în urma acestor operațiuni, conținutul contractului rămâne
neclar, chiar și după „completarea” acestuia conform textelor normative mai sus analizate
(art. 1182, alin. 3, art. 1201 – 1203, art. 1272, art. 1170 ș.a.), instanța de judecată sau
tribunalul arbitral trebuie să purceadă la interpretarea contractului conform regulilor de
interpretare stabilite de către artizanii Codului civil în cuprinsul art. 1266 – 1269.

B. Reguli comune de interpretare a contractelor

Regulile comune de interpretare a contractelor sunt edictate în cuprinsul Codului
civil, în art. 1266 – 1269. Aceste reguli pot fi grupate, în funcție de obiectul lor, în reguli:
a) de stabilire a voinței reale a părților;
b) de interpretare a clauzelor îndoielnice și
c) subsidiare de interpretare.
a) Regulile de stabilire a voinței reale a părților
Prima și principala regulă în această materie este cuprinsă în textul art. 1266 alin.
1 Cod civil: „Contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după
sensul literal al termenilor”, consacrând principiul prevalenței voinței interne asupra
voinței declarate, asimilând, astfel, voința internă celei reale.
În domeniu funcționează prezumția conform căreia, până la proba contrarie, voința
declarată corespunde celei reale. Doar în măsura în care una dintre cele două părți
contestă concordanța dintre voința internă și cea declarată, afirmând că aceasta din urmă
nu corespunde voinței reale a părților, se pune problema decelării acesteia din urmă.
În textul alin. 2 al aceluiași articol se furnizează câteva criterii subsidiare de
identificare a voinței interne a părților: scopul contractului, negocierile purtate de părți,
practicile statornicite între acestea, comportamentul lor ulterior încheierii contractului.
Procedeul de interpretare a contractului după voința concordantă a părților trebuie
să se desfășoare într-o manieră sistemică; potrivit art. 1267 Cod civil: „Clauzele se
interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul
contractului”.
Deci clauzele contractuale nu alcătuiesc o sumă, ci un ansamblu, un sistem, iar
înțelesul fiecăreia dintre ele trebuie căutat să fie în concordanță cu sensul celorlalte
stipulații contractuale.
b) Reguli de interpretare a clauzelor îndoielnice
De clauzele îndoielnice se preocupă art. 1268 Cod civil.
În primul alineat este consacrată regula de interpretare conform căreia: „clauzele
susceptibile de mai multe înțelesuri se interpretează în sensul ce se potrivește cel mai bine
naturii și obiectului contractului.
Apoi, alin. 2 statuează: „Clauzele îndoielnice se interpretează ținând seama, între
altele, de natura contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată
anterior de părți, de sensul atribuit în general clauzelor și expresiilor în domeniu și de
uzanțe”.
La alin. 3 este consacrată regula conform căreia actus interpretandus est potius ut
valeat, quam ut pereant, adică „clauzele se interpretează în sensul în care pot produce
efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce nici unul”.
O altă regulă este aceea potrivit căreia, oricât de generali ar fi termenii
contractului, acesta nu cuprinde totuși decât lucrul asupra căruia părțile și-au propus a
contracta.
În fine, o ultimă regulă în această categorie o reprezintă aceea conform căreia
„clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra aplicării
contractului la un caz particular nu îi restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au fost
expres prevăzute”.
 c) Reguli subsidiare de interpretare a contractului
Conform art. 1269 alin. 1 Cod civil, dacă, după aplicarea regulilor de interpretare,
contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă.
O aplicație specială a acestei reguli în materia contractelor de adeziune este tratată
la alin. 2 al aceluiași text legal, conform căruia, stipulațiile înscrise în contractele de
adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus. Desigur, contractele standard
verifică aceeași regulă.

2.2.1.3. Corolarii ale principiului forței obligatorii

2.2.1.3.1. Regula conformității executării

După ce părțile contractante, prin propria lor diligență ori cu concursul unui terț
sau al instanței de judecată, după cum am văzut în cele ce preced, au aflat exact ce anume
intră în conținutul contractului încheiat de ele, mai precis, ce drepturi, respectiv ce
obligații au, ele sunt chemate să-și exercite drepturile și să-și execute obligațiile de o
asemenea manieră încât să asigure contractului o deplină eficiență. Cu alte cuvinte, părțile
sunt ținute să facă tot ceea ce este posibil, în temeiul contractului, pentru realizarea
interesului contractual, comun și pentru ca fiecare dintre ele să își vadă satisfăcut integral
interesul individual, pe care l-au avut în vedere la momentul încheierii contractului.
În acest scop, în primul rând, părțile sunt chemate să execute conform toate
prestațiile care fac obiect al obligațiilor lor.
Ce presupune însă executarea conformă a contractului, respectiv a obligațiilor
asumate prin acesta și, în consecință, practic, a prestațiilor care constituie obiect al acestor
obligații?
Răspunsul ni-l oferă mai multe texte de lege, printre care, cele cu o semnificație
aparte în materie, sunt: art. 1271, alin. 1, art. 1469, art. 1480 – art. 1491, art. 1516, alin.
1 Cod civil.
Astfel, potrivit prevederilor art. 1271, alin. 1 Cod civil, părțile sunt ținute să își
execute obligațiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie din cauza
creșterii costurilor executării propriei obligații, fie din pricina scăderii valorii
contraprestației. Așadar, chiar în pofida modificării condițiilor socio-economice de la
data încheierii contractului, cu repercusiuni asupra costurilor, respectiv a valorii
prestațiilor contractuale, părțile contractante sunt ținute să-și execute obligațiile întocmai,
neputând invoca drept cauză justificativă de neexecutare a acestora această modificare a
costurilor și/sau a valorii prestațiilor lor, ele trebuind să adopte o conduită aptă a asigura
executarea conformă a tuturor obligațiilor asumate, depășind obstacolele care au apărut
în calea lor, suportând fie costul mai ridicat al propriilor prestații, fie scăderea
contraprestațiilor care le sunt oferite. Desigur, o astfel de conduită nu le poate fi pretinsă
părților contractante decât în limitele rezonabilității, întrucât, așa cum vom vedea, chiar
la alin. 2 al art. 1271 Cod civil, însuși legiuitorul, reglementând impreviziunea,
recunoaște părților posibilitatea de a solicita adaptarea contractului în cazul în care
prestațiile lor au devenit excesiv de oneroase, din cauza unei schimbări excepționale a
împrejurărilor în care a fost încheiat contractul.
Art. 1516, alin. 1 Cod civil dispune că creditorul este îndreptățit la executarea
integrală, exactă și la timp a obligației asumate de către debitor.
 Art. 1469 Cod civil arată că plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după
caz, în executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei.
Practic, cele trei texte legale ante-referite reprezintă chintesența a ceea ce
înseamnă executarea conformă a unei obligații contractuale.
În primul rând, este de reținut că orice obligație civilă, în general, precum și
obligațiile contractuale, în special, ar trebuie executate benevol și conform, ceea ce
presupune, de fapt, o plată.
Plata nu reprezintă așadar numai executarea unei obligații pecuniare – sensul
restrâns al acesteia, ci, în sens larg, executarea benevolă și conformă a oricărei obligații,
din moment ce textul legal care o reglementează de principiu pune semnul echivalenței
între această modalitate de stingere a obligațiilor și executarea oricărei alte prestaţii care
constituie obiectul însuşi al obligaţiei. Am subliniat intenționat expresia „obiectul însuși”,
pentru a atrage atenția că numai executând însăși prestația asumată contractual facem o
plată și deci executăm conform obligația de care suntem ținuți. De aceea, sintagma „plată
conformă” este un pleonasm. Plata nu poate fi decât conformă, ea presupunând
executarea a înseși obligației pe care ne-am asumat-o, în condițiile în care ne-am obligat
să o executăm sau, în lipsă, în cele arătate în art. 1480 – 1491 Cod civil, cu titlu supletiv,
în materie. Deci, în primul rând, părțile sunt cele chemate să fixeze modul în care
contractul încheiat între ele este pus în aplicare. Cu alte cuvinte, ele sunt libere să
stabilească regulile executării contractului, precum și standardele după care acesta trebuie
executat.
În toate cazurile însă, potrivit art. 1516, alin. 1 Cod civil, debitorul trebuie să-și
execute obligațiile integral, exact și la timp. Executarea conformă poate fi și trebuie să
fie analizată așadar din trei perspective: cea cantitativă (integral), cea calitativă (exact) și
cea temporală (la timp). Dacă obligația executată verifică simultan toate cele trei condiții
ale executării, enumerate în acest text legal, atunci ea a fost executată conform. S-a făcut
deci o plată și, prin aceasta, obligația executată s-a stins și debitorul este liberat.
Criteriul cantitativ, respectiv cel temporal nu ridică mari probleme în a se opera
cu ele pentru a se analiza conformitatea sau neconformitatea executării unei obligații,
căci se au în vedere, întotdeauna, reperele contractuale fixate în acest sens, pe care, chiar
în cazul unui contract cu un conținut formal liminar, părțile se preocupă totuși să le
stabilească.
Cu criteriul calitativ este mai dificil de operat însă. Tocmai de aceea, dacă părțile
nu stabilesc, în cuprinsul contractului, regulile și standardele privind executarea, normele
legale imperative, respectiv cele supletive din materia executării obligațiilor în general,
precum și din cea a contractelor speciale, devin aplicabile în acest sens.
Cu titlu de principiu, textele supletive din materia plății consacră reperele
executării conforme a oricărei obligații.
Astfel, articolul 1.480 se referă la diligenţa cerută în executarea obligaţiilor, fixând
standardul la care debitorul trebuie să-și alinieze conduita pentru ca executarea pe care
o pune în operă să răspundă exigenței calitative, deci să fie conformă din această
perspectivă: (1) Debitorul este ţinut să îşi execute obligaţiile cu diligenţa pe care un bun
proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, afară de cazul în care prin lege sau
prin contract s-ar dispune altfel. (2) În cazul unor obligaţii inerente unei activităţi
profesionale, diligenţa se apreciază ţinând seama de natura activităţii exercitate. Deci,
standardul la care trebuie să se alinieze conduita debitorului este acela al conduitei unui
proprietar mediu, a unui bun proprietar sau gospodar. Este vorba despre etalonul lui bonus
pater familias. De aceea, în lipsa altor repere contractuale în acest sens, conduita concretă
a debitorului va fi raportată la acest standard abstract al omului mediu diligent și prudent.
Se va verifica astfel dacă, în împrejurările date, omul etalon ar fi executat exact la fel
obligația asumată de către debitor. Dacă răspunsul este afirmativ, atunci executarea
asigurată de către debitor stinge obligația sa și îl liberează pe acesta de datorie. Dacă,
dimpotrivă, prin conduita sa, debitorul nu s-a ridicat la înălțimea standardului, dovedind
neglijență sau imprudență ori lipsă de diligență, adică nu a făcut tot ceea ce ar fi făcut un
bun proprietar sau gospodar în executarea respectivei obligații, executarea pusă în operă
de către debitor nu va fi conformă calitativ și acesta va fi chemat să suporte consecințele
de rigoare, în funcție de amploarea neconformității executării, de eventualele prejudicii
pe care astfel i le-a produs creditorului său. Aliniatul 2 al acestui text legal face vorbire
expresă despre profesioniști, respectiv despre standardul pe care aceștia trebuie să-l
verifice în executarea obligațiilor asumate în exercitarea profesiei lor. Legiuitorul leagă
în acest caz aprecierea diligenței cu care s-a manifestat profesionistul de natura activității
exercitate. În lipsa unor alte criterii care să lămurească ce înseamnă practic „natura
activității exercitate”, operăm, în primul rând, cu criteriul cu care însuși legiuitorul
operează în astfel de împrejurări, acela al caracterului oneros sau gratuit al obligației
asumate de către debitor, în funcție de care diligența solicitată profesionistului în
executarea obligației este fie aceea pe care el însuși o depune în administrarea propriilor
afaceri (când obligația sa este cu titlu gratuit), fie aceea depusă de un bun proprietar sau
gospodar în administrarea afacerilor acestuia (când obligația sa este cu titlu oneros). Art.
2018, alin. 1 Cod civil ne oferă un astfel de exemplu, în care legiuitorul, în materia
contractului de mandat, fixează standarde de conduită diferite pentru mandatar, în funcție
de cum mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros.
În toate cazurile însă trebuie să distingem în funcție de obiectul obligației care
trebuie executate, așa cum face și legiuitorul, la art. 1481 Cod civil, între obligațiile de
mijloace și cele de rezultat, pentru a afla clar ce anume intră în obiectul obligației asumate
și, în consecință, ce trebuie, in concreto, să facă debitorul, pentru ca executarea pe care o
pune în operă să fie una conformă calitativ.
Astfel, articolul 1.481, intitulat „Obligaţiile de mijloace şi obligaţiile de rezultat”,
stipulează că: (1) În cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului
rezultatul promis. (2) În cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească
toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis, oferind, concomitent,
câteva criterii cu care se poate opera în vederea distingerii între cele două tipuri de
obligații: (3) Pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat se va ţine
seama îndeosebi de: a) modul în care obligaţia este stipulată în contract; b) existenţa şi
natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului; c) gradul de risc pe care îl
presupune atingerea rezultatului; d) influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării
obligaţiei.
În concret, debitorul unei obligații de mijloace va fi ținut să depună toată diligența
și să dea dovadă de toată prudența solicitate unui bun proprietar sau gospodar în
administrarea afacerilor sale; în obiectul acestor obligații, nu intră rezultatul concret, ci
doar prestațiile necesare care tind spre realizarea respectivului rezultat (medicul nu se
obligă la a-l însănătoși pe pacient, ci la a-i acorda asistența medicală necesară în acest
sens).
Debitorul unei obligații de rezultat își va fi putut asuma fie o obligație de rezultat
absolută, fie una relativă.
 Obligația de rezultat absolută are în obiectul său exclusiv rezultatul promis, pe
care debitorul este ținut să-l procure creditorului în orice condiții, chiar și în caz de forță
majoră sau caz fortuit, căci el însuși s-a obligat în acest fel ori legea îl ține astfel; nu
interesează câtuși de puțin dacă și-a dat sau nu toată sârguința necesară atingerii acestui
rezultat și dacă a fost sau nu destul de prudent în activitatea sa; singurul care contează și
care este avut în vedere de către creditor este rezultatul promis; dacă debitorul nu l-a
procurat, indiferent din ce cauze, el nu și-a executat conform, din punct de vedere calitativ
(și cantitativ, în acest caz) obligația și va fi ținut să suporte consecințele de rigoare
(obligațiile de garanție pentru evicțiune sau pentru vicii ascunse; obligațiile unității
sanitare de a nu folosi abuziv dispozitive ori aparatură medicală defecte, de a nu utiliza
materiale sanitare, dispozitive medicale, substanțe medicamentoase după expirarea
perioadei de garanție ori de valabilitate a acestora, de a nu accepta echipamente,
dispozitive, materiale, substanțe de la furnizori fără asigurare ori de a nu contracta servicii
de la furnizori fără asigurare).
Obligația de rezultat relativă are în obiectul său atât conduita debitorului, cât și
rezultatul promis; debitorul se obligă să procure rezultatul concret, însă nu își asumă și
cazurile de forță majoră sau caz fortuit, care îl vor exonera astfel de răspundere,
justificându-i neexecutarea; pe de altă parte, debitorul este ținut să procure rezultatul
adoptând o anumită conduită, care să-i asigure creditorului maximă utilitate, adică să nu
îl supună pe acesta la suportarea de costuri care depășesc valoarea reală a prestației.
Întotdeauna, în astfel de cazuri, neatingerea nejustificată a rezultatului va constitui o
neexecutare calitativă a obligației asumate și va atrage asupra debitorului consecințele de
rigoare. De asemenea însă, întrucât, în obiectul acestor obligații, intră, așa cum am
afirmat, și conduita debitorului, atingerea rezultatului printr-o conduită care nu se aliniază
standardului solicitat (în principiu, celui al bunului proprietar sau gospodar) va constitui
tot un caz de neexecutare calitativă a obligației și va supune debitorul la consecințele
aferente (de exemplu, taximetristul care își transportă clientul din punctul A în punctul
B, în condiții de securitate și pe traseul optim, supunându-l pe acesta la costuri rezonabile
raportat la valoarea reală a prestației îndeplinite, își execută conform, din punct de vedere
calitativ și cantitativ obligația de rezultat relativă asumată; dimpotrivă, taximetristul care
își transportă clientul din punctul A în punctul B în condiții de siguranță, dar pe un traseu
ocolit, dublând astfel sau chiar triplând costul cursei, fără a avea vreo justificare în acest
sens, nu și-a executat conform, din punct de vedere calitativ obligația asumată).
În concluzie, pentru a putea vorbi despre o executare conformă din punct de vedere
calitativ a obligației sale, debitorul, în lumina art. 1480 – 1481 Cod civil, nu poate adopta
orice conduită în acest scop, trebuind să o aleagă pe aceea a bunului proprietar sau
gospodar, în principiu, neavând voie să coboare standardul executării sub acesta, către
cel al unui inferior pater familias, nefiind însă, concomitent, obligat nici să ridice acest
standard peste cel solicitat în contract sau în lege, către cel al lui superior pater familias.
Dacă obiectul obligației îl constituie prestația de a preda bunuri individual
determinate, potrivit articolului 1.482 Cod civil: (1) Debitorul unui bun individual
determinat este liberat prin predarea acestuia în starea în care se afla la momentul naşterii
obligaţiei. (2) Dacă însă, la data executării, debitorul nu este titularul dreptului ce trebuia
transmis ori cedat sau, după caz, nu poate dispune de acesta în mod liber, obligaţia
debitorului nu se stinge, acesta rămânând ținut să procure și să transmită creditorului
bunul promis sau, după caz, să obțină acordul terțului în acest sens, răspunzând, în caz
contrar, pentru prejudiciile cauzate creditorului, conform art. 1230 Cod civil.
 Dacă obligația are ca obiect strămutarea proprietății, articolul 1.483 stipulează că:
(1) Obligaţia de a strămuta proprietatea implică şi obligaţiile de a preda lucrul şi de a-l
conserva până la predare. (2) În ceea ce priveşte imobilele înscrise în cartea funciară,
obligaţia de a strămuta proprietatea o cuprinde şi pe aceea de a preda înscrisurile necesare
pentru efectuarea înscrierii. Dacă bunul ce trebuia transmis a pierit, s-a pierdut sau a fost
scos din circuitul civil, fără culpa debitorului, acesta este dator să cedeze creditorului
drepturile sau acţiunile în despăgubire pe care le are cu privire la bunul respectiv (este
vorba aici despre dreptul de a încasa indemnizația de asigurare sau de despăgubire, după
caz, în ipoteza în care bunul pierit a fost asigurat, spre exemplu), conform art. 1484 Cod
civil.
Articolul 1.485 Cod civil reglementează modul de executare a obligației de a
preda un bun individual determinat, prevăzând că obligaţia de a preda un bun individual
determinat o cuprinde şi pe aceea de a-l conserva până la predare.
Articolul 1.486 Cod civil se referă la obligaţia de a da bunuri de gen, stipulând că,
dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul are dreptul să aleagă bunurile ce vor
fi predate. El nu este însă liberat decât prin predarea unor bunuri de calitate cel puţin
medie.
Cu privire la locul executării obligațiilor, art. 1494 Cod civil arată că: în lipsa unei
stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în
temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor: a) obligaţiile
băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii,
aceasta fiind portabilă; b) obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie
executată în locul în care bunul se afla la data încheierii contractului; c) celelalte obligaţii
se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii contractului,
acesta fiind principiul în materie, conform căruia plata este cherabilă. (2) Partea care,
după încheierea contractului, îşi schimbă domiciliul sau, după caz, sediul determinat,
potrivit prevederilor alin. (1), ca loc al plăţii, suportă cheltuielile suplimentare pe care
această schimbare le cauzează.
Articolul 1.487 Cod civil reglementează modul de executare al obligaţiei de a
constitui o garanţie, învederând că: Cel care este ţinut să constituie o garanţie, fără ca
modalitatea şi forma acesteia să fie determinate, poate oferi, la alegerea sa, o garanţie
reală sau personală ori o altă garanţie suficientă.
Articolul 1.488 Cod civil se preocupă de obligaţia pecuniară, reglementând că: (1)
Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale
datorate, acesta fiind principiul în materie – al nominalismului monetar; cu alte cuvinte,
puterea de plată a banilor (cantitatea de obligații care se pot stinge cu o anumită sumă de
bani, la un anumit moment dat, pe piață) rămâne neschimbată indiferent de fluctuația
puterii lor de cumpărare (cantitatea de bunuri și servicii care pot fi achiziționate, la un
moment dat, de pe piață, cu o anumită sumă de bani). (2) Plata se poate face prin orice
mijloc folosit în mod obişnuit în locul unde aceasta trebuie efectuată. (3) Cu toate acestea,
creditorul care acceptă în condiţiile alin. (2) un cec ori un alt instrument de plată este
prezumat că o face numai cu condiţia ca acesta să fie onorat. Articolul 1.489 Cod civil
are în vedere dobânzile sumelor de bani, stipulând că: (1) Dobânda este cea convenită de
părţi sau, în lipsă, cea stabilită de lege. (2) Dobânzile scadente produc ele însele dobânzi
numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prevede ori, în lipsă,
atunci când sunt cerute în instanţă. În acest din urmă caz, dobânzile curg numai de la data
cererii de chemare în judecată.
 Articolul 1.490 Cod civil consacră principiul indivizibilității plății, arătând că (1)
Creditorul poate refuza să primească o executare parţială, chiar dacă prestaţia ar fi
divizibilă. (2) Cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executării parţiale
sunt în sarcina debitorului, chiar şi atunci când creditorul acceptă o asemenea executare.
Articolul 1.491 Cod civil reglementează principiul plății efectuate cu bunul de care
debitorul însuși poate dispune, stipulând că: (1) Atunci când, în executarea obligaţiei sale,
debitorul predă un bun care nu îi aparţine sau de care nu poate dispune, el nu poate cere
creditorului restituirea bunului predat, decât dacă se angajează să execute prestaţia
datorată cu un alt bun de care acesta poate dispune. (2) Creditorul de bună-credinţă poate
însă restitui bunul primit şi solicita, dacă este cazul, daune-interese pentru repararea
prejudiciului suferit.

2.2.1.3.2. Cauzele justificative de neexecutare a obligațiilor – excepții de la

regula conformității executării

De la regula conformității executării obligațiilor contractuale există câteva

excepții, care pot fi grupate sub titulatura de cauze justificative de neexecutare a
obligațiilor, în prezența cărora neexecutarea nu este una ilicită (nejustificată sau
culpabilă), care să atragă consecințe pentru debitor, ci, dimpotrivă, licită, care nu poate fi
considerată o încălcare a principiului forței obligatorii a contractului.
În prezența unor astfel de cauze așadar, debitorul este autorizat de către însuși
legiuitorul să nu își execute obligațiile asumate, fără a-i putea fi atrasă răspunderea pentru
aceasta, precum și fără a deschide, pentru creditor, calea remediilor contractuale.
Principiul forței obligatorii este astfel suspendat sau chiar înlăturat, după caz, în
funcție de efectele temporare sau definitive ale fiecărei cauze justificative de neexecutare
a obligațiilor contractuale.
Sunt astfel de cauze: termenul de executare acordat de către instanță în temeiul art.
1495, alin. 2 Cod civil; imposibilitatea fortuită de executare a contractului (art. 1634, art.
1557 Cod civil); ordinea executării obligațiilor (art. 1555 Cod civil); excepția de
neexecutare a contractului (art. 1556 Cod civil). Nu vom insista acum cu privire la
acestea, întrucât ele vor face obiectul lecției despre remediile contractuale.

2.2.1.3.3. Cauză de limitare sau de înlăturare, după caz, a principiului forței

obligatorii – impreviziunea – excepție de la principiul forței obligatorii

Așa cum am văzut deja, la momentul încheierii contractului, părțile au avut în

vedere anumite împrejurări socio-economice în care au contractat, ajungând, prin acordul
lor de voințe, la un echilibru economic al contractului, în fapt, al prestațiilor și al
contraprestațiilor lor. Au încheiat respectivul contract pornind de la prezumția că toate
aceste împrejurări care le-au determinat să încheie contractul în felul în care l-au încheiat
vor rămâne, pe tot parcursul derulării acestuia, neschimbate (rebus sic stantibus).
Art. 1271, alin. 1 Cod civil reia, sub forma principiului nominalismului
contractual, de fapt, principiul forței obligatorii a contractului, statuând, în alte cuvinte,
că, indiferent de fluctuațiile pe care le înregistrează costul propriilor prestații sau valoarea
contraprestațiilor, părțile contractante sunt ținute să-și execute contractul întocmai cum
și l-au asumat, așa cum, de altfel, am arătat deja. În conduita acestora intră inclusiv
depășirea unor astfel de obstacole, care ar îngreuna, din punct de vedere economic, până
la o anumită limită, executarea obligațiilor contractuale. Deci executarea devenită „mai
oneroasă” decât cea stipulată la momentul încheierii contractului și, concomitent,
prefigurată pentru toată durata contractului, nu exonerează de răspundere și nici nu
limitează răspunderea debitorului pentru neexecutarea obligațiilor sale. El este ținut să le
execute, chiar dacă prestațiile sale sunt, la data executării, mai scumpe decât au fost la
data încheierii contractului și decât a prevăzut, la acea dată, că ar putea costa. De
asemenea, chiar dacă costul propriilor prestații s-a păstrat la fel ca la data încheierii
contractului, însă valoarea contraprestației, adică a ceea ce partea primește în schimbul
executării, a scăzut, aceasta nu este liberată nici în parte, nici complet de executarea
obligațiilor sale astfel cum au fost asumate. Sunt situații așadar în care una dintre părțile
contractante se însărăcește, iar cealaltă se îmbogățește în temeiul contractului.
Principiul nominalismului contractual arată că fiecare dintre părțile sale își execută
conform obligațiile asumate, cu consecința stingerii acestora și a liberării lor de datorie,
doar dacă și le execută exact așa cum și le-au asumat la data încheierii contractului,
indiferent de fluctuația costului sau a valorii lor. Acest principiu reglează mutatis
mutandis, executarea contractului întocmai cum principiul nominalismului monetar (art.
1488, alin. 1 Cod civil) reglează executarea obligațiilor pecuniare.
Legiuitorul nu fixează o limită până la care părțile contractante sunt ținute să
suporte costurile mai ridicate ale propriilor prestații sau valoarea mai scăzută a
contraprestațiilor, ci se mărginește, în cuprinsul art. 1271, alin. 1 Cod civil, să arate că
executarea devenită „mai oneroasă” rămâne în sarcina lor, în comparație cu aceea
devenită „excesiv de oneroasă” (descrisă la art. 1271, alin. 2 Cod civil), la care însă părțile
nu mai sunt ținute exact așa cum s-au obligat. Așadar, ceea ce face distincția este diferența
de la „mai …” la „excesiv de…”. Cât timp prima situație se regăsește în limitele
rezonabilului, cea de-a doua este nerezonabilă, depășind limita normală, fiind exagerată.
În lipsa unui criteriu clar de delimitare între cele două limite, stabilirea rezonabilității sau,
din contră, a ne-rezonabilității se va face de la caz la caz.
În atare situații, în care se poate proba o executare devenită „excesiv de oneroasă”,
se poate vorbi despre impreviziune. Până la această limită, principiul forței obligatorii a
contractului se manifestă plenar. Dincolo însă de limita onerozității excesive, acesta
suferă, la rândul său, o atenuare, putându-se ajunge, după caz, chiar și la situația
înlăturării lui de la aplicare, după cum vom vedea.
Impreviziunea, așa cum este aceasta reglementată în art. 1271, alin. 2 Cod civil,
reprezintă un eveniment sau un complex de evenimente (economice, sociale, politice,
legislative) survenit(e) încheierii contractului, care determină schimbarea (modificarea)
excepțională a împrejurărilor în care acesta a fost încheiat, schimbare care nu a fost și
nici nu putea fi prevăzută, în mod rezonabil, de către debitor, la data încheierii
contractului, cu consecința dezechilibrării contractului (din punct de vedere economic),
în sensul în care executarea acestuia a devenit excesiv de oneroasă, crescând exorbitant
costul prestației debitorului sau diminuându-se exagerat valoarea contraprestației, în așa
fel încât obligarea debitorului la executarea obligației sale astfel cum a fost asumată inițial
ar fi vădit injustă.
După cum v-ați dat deja seama, sunt sigur, contractele afectat de impreviziune sunt
cele a căror executare se derulează în timp, după momentul încheierii lor – putând fi ori
succesivă, ori continuă, ori chiar și dintr-o dată, însă supusă modalităților cu efecte
temporizatoare: termen suspensiv, respectiv condiție suspensivă – la/pentru o anumită
durată, semnificativă, de la data încheierii, care face posibilă intervenția evenimentului
imprevizibil, generator al schimbării excepționale a împrejurărilor inițiale, în care s-a
încheiat contractul.
Un foarte bun exemplu de impreviziune îl constituie scăderea dramatică și
fulminantă a puterii de cumpărare, în prima parte a anilor 1990, din pricina mișcării
sociale care a avut loc la sfârșitul anului 1989 și care a condus la schimbarea, din rădăcini,
printre altele, a regimului economic al țării. Adaptarea la economia de piață a început cu
o inflație galopantă, care a ajuns, de exemplu, în anul 1994, la aproape 260%. Pentru
simplificarea discursului, alegem să nu luăm în calcul alți factori care, concurenți
inflației, contribuie la scăderea puterii de cumpărare. Rezumându-ne la aceasta, în anul
1994, puterea de cumpărare a fost mai scăzută cu 260% față de anul 1990. Într-un contract
de locațiune încheiat în luna ianuarie 1990, pe durata de 5 ani, dacă cuantumul chiriei a
fost stabilit inițial la 100 lei și valoarea acesteia era tot de 100 lei, în cursul anului 1994,
această chirie – cei 100 de lei pe care-i plătea chiriașul – a ajuns să valoreze (raportat la
cât ar fi valorat în anul 1990) 38,46 lei. Aceasta, în condițiile în care prestația locatorului
a rămas neschimbată, el asigurând folosința aceluiași bun, crescându-i în plus valoarea
cu 25% datorită valorizării bunurilor de pe piața imobiliară. Se ajunge astfel, în anul 1994,
la o valoare a prestației locatorului de 125 lei, respectiv la o valoare a prestației chiriașului
de 38,46 lei. De unde raportul dintre cele două prestații, la începutul anului 1990, era
echiunitar (1), la sfârșitul anului 1994, ajunsese subunitar (la 0,31), în defavoarea
locatorului, respectiv în favoarea locatarului. Dezechilibrul contractual este evident.
Revenind la textul art. 1271, alin. 2 Cod civil, pentru a putea vorbi despre
impreviziune, este necesar să fie îndeplinite câteva condiții, pe care le putem desprinde
cu ușurință analizând acest text legal.
Astfel, prima condiție este aceea a schimbării împrejurărilor inițiale, în care a fost
încheiat contractul. Această schimbare trebuie:
a) să fi intervenit ulterior momentului încheierii contractului;
b) să aibă un caracter excepțional, în sensul că nici apariția ei, nici întinderea
acesteia nu au fost și nici nu puteau fi avute în vedere, de către debitor, în mod rezonabil,
în momentul încheierii contractului; este de observat că, deși condiția imprevizibilității îl
privește pe debitor, standardul la care face trimitere textul este cel al omului rezonabil,
deci imprevizibilitatea va fi apreciată in abstracto, având în vedere posibilitatea omului
mediu prevăzător de a prevedea schimbarea împrejurărilor inițiale în care s-a încheiat
contractul, încă la data încheierii acestuia și în măsura întinderii efectelor acestei
schimbări;
c) să fi afectat grav echilibrul contractual, fie prin creșterea costurilor executării,
fie prin scăderea valorii contraprestației, determinând onerozitatea excesivă a executării,
în așa fel încât obligarea debitorului la aceasta să fie vădit injustă; de reținut, vizavi de
această condiție, că executarea nu trebuie să devină imposibilă (caz în care se poate vorbi
despre imposibilitatea fortuită de executare, care poate avea drept consecință stingerea
obligației imposibil de executat), ci doar excesiv de oneroasă, adică exagerat de
costisitoare.
A doua condiție impune ca debitorul, la momentul încheierii contractului, să nu-și
fi asumat riscul schimbării împrejurărilor (în felul în care aceasta s-a întâmplat) și să nici
nu fi putut fi considerat în mod rezonabil că și-ar fi asumat acest risc. Prima subcondiție
- debitorul, la momentul încheierii contractului, să nu-și fi asumat riscul schimbării
împrejurărilor – este ușor de verificat, căci ar trebui să rezulte din cuprinsul contractului
dacă debitorul a prevăzut respectiva schimbare, precum și amploarea efectelor sale și și-
a asumat riscul acesteia. A doua subcondiție însă – debitorul să nici nu fi putut fi
considerat în mod rezonabil că și-ar fi asumat acest risc – este mai greu de verificat, căci
implică, din nou, comparația cu standardul omului mediu prevăzător și prudent și care,
dacă ar fi contractat în condițiile în care debitorul a încheiat contractul, ar fi putut fi
considerat că ar fi prevăzut riscul schimbării împrejurărilor, precum și amploarea
efectelor acesteia și și l-ar fi și asumat.
Odată verificate aceste condiții, debitorul are deschisă calea impreviziunii.
În concret, potrivit art. 1271, alin. 2, pct. 3, lit. d Cod civil, debitorul îi poate
solicita creditorului, într-un termen rezonabil de la data schimbării excepționale a
împrejurărilor, cu bună-credință, negocierea adaptării rezonabile și echitabile a
contractului.
Dacă creditorul răspunde favorabil acestei solicitări a debitorului, cele două părți
contractante își vor adapta prestațiile, pentru a atinge din nou starea de echilibru inițială,
modificând astfel contractul prin acordul lor de voințe.
Dacă însă creditorul nu acceptă adaptarea contractului, debitorul se poate adresa
instanței de judecată.
Ce poate face judecătorul sesizat cu o astfel de cerere?
Răspunsul ni-l oferă art. 1271, alin. 2, pct. 2 Cod civil:
a) să adapteze contractul, distribuind, în mod echitabil, între părți, beneficiile și
pierderile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor, ajungând astfel la starea inițială de
echilibru contractual, în măsura posibilului;
b) să dispună încetarea contractului, la momentul și în condițiile pe care le
stabilește, în situația în care adaptarea, deci salvarea acestuia, este imposibilă.
În ambele aceste situații, practic, principiul forței obligatorii a contractului are de
suferit. În prima situație, el este limitat, fiindcă judecătorul, adaptând contractul, modifică
anumite clauze contractuale, cu scopul de a reechilibra contractul. În a doua situație, el
este încălcat complet, deoarece judecătorul dispune încetarea contractului și deci
liberarea părților de obligațiile asumate.
În toate cazurile însă efectele hotărârii judecătorești care valorifică impreviziunea,
precum și ale adaptării convenționale a contractului se vor produce numai pentru viitor;
ele vor avea în vedere doar prestațiile rămase de executat și nu vor afecta prestațiile deja
executate.
Pot face părțile ceva, la momentul încheierii contractului, în situația în care prevăd
riscul schimbării excepționale a împrejurărilor, precum și amploarea acesteia, să prevină
dezechilibrarea contractului și deci manifestarea impreviziunii?
Desigur. Ele pot stipula clauze în care să descrie mecanisme menite să acționeze
asupra valorii prestațiilor lor, cu scopul de a păstra echilibrul contractual inițial, pe toată
durata de executare a acestuia.
Astfel, părțile pot insera în contract o clauză de indexare, prin care se corelează
valoarea prestațiilor lor cu o altă valoare economică relativ stabilă în timp, care reflectă,
în orice moment, valoarea ei reală de piață și care nu este supusă fluctuațiilor bruște,
intempestive, semnificative care afectează, pe piața internă, valoarea prestațiilor părților
(se raportează, de exemplu, valoarea prestațiilor, la cotația aurului sau la cursul unei
monede străine). Clauza de indexare operează automat, în sensul că orice fluctuație a
valorii economice martor se va reflecta în valoarea prestațiilor părților, fără a fi nevoie
de o manifestare de voință expresă din partea acestora.
 De asemenea, pentru a contracara efectele impreviziunii, părțile pot insera în
contract clauze de revizuire a valorii prestațiilor lor, prin care își asumă renegocierea
contractului, prin adaptarea prestațiilor asumate, la anumite intervale de timp, în raport
cu o anumită valoare economică avută în vedere ca etalon sau în raport cu un anumit
indice economic (de exemplu, în raport cu indicele prețurilor de consum total). Astfel de
clauze obligă părțile să renegocieze contractul, așa cum am arătat, neoperând automat.

2.2.1.3.4. Regula simetriei în contracte

Această regulă este consacrată în cuprinsul art. 1270, alin. 2 Cod civil, care
stipulează: „Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze
autorizate de lege”.

A. Modificarea contractului

Principiul simetriei în contracte impune ca tot ceea ce s-a stabilit de comun acord
de către părțile contractante să nu poată fi modificat decât tot prin acordul de voințe al
acestora și respectând aceeași formă solicitată de lege ad validitatem la încheierea
contractului.
Singura excepție de la această regulă, a modificării prin comun acord a
contractului, și care se constituie, până la urmă, în chiar o aplicație a principiului forței
obligatorii a contractului, este aceea în care una dintre părțile contractante a fost
îndrituită ab initio, prin chiar contractul încheiat, să modifice unilateral conținutul
acestuia.

B. Revocarea contractului

a) Principiul simetriei în contracte impune ca un contract, care este rezultatul

acordului de voințe al părților, să nu poată fi revocat decât tot printr-un astfel de acord
(mutuus consensus, mutuus disensus).
Așadar, astfel cum l-au încheiat, părțile pot conveni încetarea contractului, aceasta
fiind o aplicație a principiului autonomiei de voință, precum și a principiului libertății
contractuale, din moment ce acest nou acord de voințe nu este altceva decât un nou
contract care are ca scop stingerea unui raport juridic. Să ne amintim, în acest sens, de
definiția contractului, reglementată la art. 1166 Cod civil, unde contractul este definit ca
fiind acordul de voințe făcut cu intenția de a … stinge un raport juridic.
În principiu, încetarea contractului prin acordul de voințe al părților va produce
efecte doar pentru viitor, acestea fiind liberate de obligațiile care au rămas neexecutate
(art. 1322, fraza I Cod civil). Efectele contratului produse până la momentul încetării
acestuia nu sunt afectate.
Cu toate acestea, părțile pot prevedea, în cuprinsul noului lor acord de voințe care
are ca efect încetarea contractului extinderea și pentru trecut a efectelor acesteia, cu
consecința restituirii prestațiilor deja executate în temeiul său, în natură sau prin
echivalent (conform art. art. 1322, fraza a II – a, respectiv art. 1635 – 1649 Cod civil).
Acest efect retroactiv al încetării însă nu poate aduce atingere drepturilor
dobândite de către terți în temeiul contractului inițial, înaintea intervenirii acordului de
voințe al părților privind încetarea acestuia.
 b) O aplicație a însuși principiului forței obligatorii a contractului o constituie
denunțarea unilaterală a contractelor cu executare dintr-o dată sau a celor cu
executare succesivă/continuă, încheiate pe durată determinată, de către partea
contractantă care a fost îndrituită, prin chiar contractul denunțat, să poată face
acest lucru.
Textul art. 1276 Cod civil reglementează supletiv această posibilitate, dispunând
că: (1) Dacă dreptul de a denunţa contractul este recunoscut uneia dintre părţi, acesta
poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început. (2) În contractele cu
executare succesivă sau continuă, acest drept poate fi exercitat cu respectarea unui termen
rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării contractului, însă denunţarea nu
produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care se află în curs de executare. (3)
Dacă s-a stipulat o prestaţie în schimbul denunţării, aceasta produce efecte numai atunci
când prestaţia este executată.
Așadar, pentru a putea fi denunțat unilateral orice contract cu executare dintr-o
dată sau cu executare succesivă ori continuă, dar încheiat pe o durată determinată, este
necesar ca acest drept să-i fi fost conferit uneia dintre părțile contractante (sau ambelor).
Pentru a putea fi exercitat acest drept, este necesar să fie îndeplinite cumulativ mai
multe condiții:
i) în contractele cu executare dintr-o dată, să nu fi început executarea contractului
(deși textul legal nu precizează expres, suntem de părere, precum alți doctrinari, că
această condiție îl privește pe însuși titularul dreptului potestativ de denunțare unilaterală,
care, dacă începe executarea contractului, se consideră că a renunțat implicit la acest
drept, nefiindu-i astfel permisă adoptarea unei conduite contradictorii, incoerente; mai
mult, dreptul de denunțare unilaterală fiind potestativ, exercitarea sa nu poate fi
împiedicată în vreun fel de către cel împotriva căruia se exercită, astfel că începerea
executării contractului de către cealaltă parte contractantă nu ar trebui să impieteze cu
nimic asupra exercițiului acestui drept de către partea care încă nu a început executarea);
ii) contractele cu executare succesivă sau continuă pot fi denunțate unilateral chiar
și după ce executarea acestora a început, fiind nevoie însă de acordarea unui termen
rezonabil de preaviz;
iii) pe lângă aceste condiții specifice fiecărui tip de contract, condiția comună
tuturor tipurilor de contracte este aceea a executării anticipate a prestației care reprezintă
costul denunțării unilaterale, a cărei eficacitate depinde de însăși această executare, ori
de câte ori, în schimbul exercitării dreptului la denunțarea unilaterală, a fost stipulată în
contract o astfel de prestație (dreptul de a denunța unilateral contractul poate fi exercitat
anterior executării acestei prestații, însă, astfel cum însuși legiuitorul afirmă în textul legal
antecitat, denunțarea nu produce nici un efect decât începând cu momentul executării
prestației stipulate în schimbul denunțării).

c) Ca o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului apare

denunțarea unilaterală a oricărui contract cu executare succesivă sau continuă,
încheiat pe durată nedeterminată.
Într-un astfel de contract, oricare parte contractantă are un drept potestativ la
denunțare unilaterală, angajamentele contractuale perpetue fiind interzise.
Art. 1277 Cod civil reglementează această problemă, dispunând cu caracter
imperativ că singura condiție care trebuie respectată de către partea care denunță
unilateral un astfel de contract este aceea a unui termen rezonabil de preaviz, fiind
prohibită, sub sancțiunea considerării ca fiind nescrisă, orice clauză contractuală contrară,
precum și orice clauză prin care ar fi stipulată o prestație în schimbul exercitării acestui
drept.

2.2.2. Forța obligatorie a contractului în raport cu instanța de judecată

Forța de lege a contractului valabil încheiat se manifestă și în raport cu instanțele

de judecată, care nu pot, în principiu, interveni într-un contract.
După cum am văzut în cele ce preced, acestea pot doar constata existența valabilă
a contractului, îl pot califica și pot interpreta clauzele acestuia pentru a releva voința,
intenția comună, reală a părților.
Pentru a atinge această finalitate, judecătorul are la dispoziție câteva reguli de
interpretare a clauzelor contractuale, statuate în Codul civil, la art. 1266 – 1269
(interpretarea propriu-zisă), dar și normele care reglementează „completarea conținutului
contractului”, de la art. 1182, alin. 2, art. 1185, art. 1201, art. 1202, art. 1203, art. 1270,
art. 1170 Cod civil.
De asemenea, intervenția judecătorului în contract se poate concretiza în adaptarea
acestuia ori în dispunerea încetării contractului, în aplicarea prevederilor art. 1271, alin.
2 Cod civil din materia impreviziunii, ca o excepție de la principiul forței obligatorii a
contractului, atât în ceea ce le privește pe părțile acestuia, care ajung să nu mai execute
exact obligațiile pe care și le-au asumat, cât și în privința judecătorului, care are
prerogativa de a interveni, în limitele arătate, în conținutul contractului, modificându-, cu
scopul adaptării, al reechilibrării lui, sau, după caz, dispunând încetare acestuia.

2.2.3. Forța obligatorie a contractului în raport cu legiuitorul

Chiar și legiuitorul este obligat să respecte conținutul unui contract valabil

încheiat, fiindu-i prohibit a interveni în sensul modificării acestuia.
Cu toate acestea, el dispune de două mijloace de intervenție în conținutul unui
contract: moratoriul legal și prorogarea legală, cu aplicabilitate generală, precum și,
cu aplicabilitate specială, în anumite contracte, de posibilitatea stabilirii legale a
prețului unui bun care constituie obiect derivat al contractului.
Prin intermediul moratoriului legal, legea acordă debitorului posibilitatea de a nu-
și executa obligațiile, chiar ajunse la scadență, până la momentul încetării cauzelor care
au determinat instituirea moratoriului (de exemplu: război, inundații, pandemie etc.).
Trăim, chiar în timpul în care vorbim, sub imperiul unui astfel de moratoriu legal sau, cel
puțin, sub spectrul intrării lui iminente în vigoare: este vorba despre suspendarea, pentru
o perioadă de până la nouă luni, a obligației debitorilor persoane fizice din contractele de
credit bancar de a plăti ratele datorate lunar instituției de credit de la care au primit
împrumutul.
Prorogarea legală presupune prelungirea duratei de eficacitate a unui contract,
dincolo de termenul care, inițial, a fost convenit de către părți ca termen extinctiv, la
împlinirea căruia contractul ar fi trebuit să își înceteze toate efectele (de exemplu, prin
OUG nr. 0/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu
destinația de locuințe, s-a statuat: „Contractele de închiriere privind suprafețele locative
cu destinația de locuințe, precum și cele folosite de așezămintele social-culturale și de
învățământ, de partide politice, de sindicate și de alte organizații neguvernamentale, legal
înregistrate, prelungite sau reînnoite conform Legii nr. 17/1994 și aflate în curs de
executare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, se prelungesc de
drept pentru o perioadă de 5 ani de la data intrării în vigoare a acesteia, în aceleași condiții,
cu excepția nivelului chiriei”).
Stabilirea legală a prețului unui bun, plafonarea minimă sau maximă a acestuia
reprezintă o altă pârghie prin care legiuitorul intervine în contracte (de pildă, dacă
obiectul prestației uneia dintre părți îl constituie o resursă minerală care i-a fost dată în
exploatare, iar aceasta o distribuie unei sau prin intermediul unei alte persoane, cu care
încheie în acest sens un contract, legiuitorul poate, chiar pe parcursul derulării acestui
contract, să modifice prețul minim de distribuție a resursei minerale respective; tot astfel,
chiar în timp ce vorbim, justificat de măsura instituirii stării de urgență la nivelul întregii
țări, prin ordonanță militară, legiuitorul a plafonat, pe toată durata acestei măsuri, prețul
carburanților, al gazului metan, al energiei electrice și al apei destinate consumului).
Deci legiuitorul poate interveni în contracte, însă numai justificat de considerente
de ordin public și cu caracter excepțional și expres, modificând contractul printr-o normă
cu caracter imperativ, cuprinsă într-o lege ulterioară momentului încheierii contractului,
care va produce efecte numai de la data intrării sale în vigoare, deci care va afecta doar
prestațiile rămase neexecutate, iar nu și pe cele care au fost deja efectuate de către părți,
în considerarea principiului neretroactivității legii civile noi.

Bibliografie suplimentară

1. L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, Drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic,

București, 2020, p. 97 - 142.
 DREPT CIVIL. OBLIGAȚII I
CURS 6

EXECUTAREA CONTRACTULUI (II).

PRINCIPIUL RELATIVITĂȚII. PRINCIPIUL OPOZABILITĂȚII

I. Principiul relativității efectelor contractului

Potrivit art. 1280 Cod civil, „Contractul produce efecte numai între părți, dacă
prin lege nu se prevede altfel”. Cu alte cuvinte, res inter alios acta, aliis neque nocere,
neque prodesse potest.
Principiul relativității efectelor contractului este o consecință logică a premisei
existenței, în conținutul contractului, a drepturilor de creanță, respectiv a obligațiilor
corelative acestora, toate caracterizate, din punctul de vedere al opozabilității lor, de
relativitate: dreptul de creanță nu poate fi opus decât debitorului, în sensul că de
obligația corelativă lui nu poate fi ținut decât debitorul. Alcătuind majoritar conținutul
contractului, drepturile de creanță, respectiv obligațiile corelative acestora imprimă
conținutului contractual exact caracteristicile lor, printre care aceea a relativității.
Deci principiul relativității efectelor contractului se traduce în aceea că acesta îşi
produce efectele numai înlăuntrul cercului contractual, numai între părţile care l-au
încheiat, prin acordul lor de voințe.
Fundamentul acestui principiu îl constituie, bineînțeles, tot principiile
autonomiei de voință, respectiv cel al libertății de a contracta, a căror aplicație
particulară – principiul relativității – are în vedere că numai persoanele care și-au dat
acordul la încheierea contractului, deci au acceptat să se oblige din propria lor voință,
precum și în modul în care ele însele l-au stabilit, să fie îndrituite la a exercita drepturile
născute din acest contract, respectiv să fie ținute de obligațiile pe care ele însele și le-
au asumat astfel. Nimeni nu poate fi obligat decât prin propria sa voință, este ceea ce,
ca o consecință logică firească a principiului autonomiei de voință, respectiv a
principiului libertății de a contracta, statuează principiul relativității.
Parte în contract este autorul unei manifestări de voinţă la încheierea acestuia cu
precizarea că, în cazul în care o persoană este lipsită de capacitatea de exerciţiu, ea îşi
manifestă voinţa prin reprezentantul ei legal (părinte sau tutore). Cu alte cuvinte, părțile
contractante sunt exact persoanele care, prin manifestările lor de voință, au format
acordul de voințe generator de contract.
Asupra acestora se răsfrâng toate efectele contractului, pe care ele însele le-au
urmărit la momentul încheierii acestuia.
Persoanele care au participat nemijlocit la încheierea contractului, fie personal,
fie prin reprezentant (legal sau convențional), și asupra cărora acesta își răsfrânge toate
efectele sale sunt părțile originare ale contractului. Între acestea, contractul este deplin
eficace, respectiv exigibil.
Același regim juridic al acestor părți originare îl au și persoanele care, deși nu au
participat (personal sau prin reprezentant) inițial, prin manifestarea lor de voință
nemijlocită, la încheierea contractului, își dau, ulterior acestui moment, acordul privind
(i) dobândirea de către ele a calității de parte în respectivul contract – ratificanții (de
exemplu, cei în numele cărora s-a încheiat contractul inițial, de către un reprezentant
care nu avea însă această calitate sau care, deși o avea, și-a depășit puterea de
reprezentare, și care, respectând formele cerute ad validitatem de lege pentru încheierea
contractului, ratifică, deci confirmă acest contract art. 1311 – 1313), (ii) producerea, în
persoana lor, a tuturor efectelor sau doar a unei părți din efectele contractului încheiat
de către părțile acestuia – aderenții (de exemplu, cei care dobândesc, pe parcursul
executării contractului, drepturi sau obligații din conținutul acestuia: cesionarii,
subrogații, cei ce preiau datoria altuia fie prin preluarea de datorie, fie prin novația
subiectivă prin schimbare de debitor).
Puterea obligatorie a contractului (eficacitatea, respectiv exigibilitatea acestuia)
priveşte însă şi alte persoane care, deși nu au participat în mod nemijlocit la încheierea
contractului, se bucură de drepturile, respectiv sunt ținute de obligațiile născute din
acesta asemenea părților originare, datorită raporturilor juridice pe care le au cu acestea.
Aceste persoane sunt succesorii în drepturi și obligații ai părților, adică avânzii-
cauză (etimologic: ayants-cause fr., habentes causam lat.) ai părţilor, despre care face
vorbire textul art. 1282 Cod civil.
Potrivit acestui text legal, la moartea unei părți, drepturile și obligațiile
contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal,
dacă din lege, din stipulația părților ori din natura contractului nu rezultă contrariul.
Drepturile, precum și, în cazurile prevăzute de lege, obligațiile contractuale în
strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai
părților.
Sunt succesori universali dobânditorii unui întreg (ai unui patrimoniu) ori ai unei
mase distincte de bunuri, de pildă persoanele juridice ce se nasc prin divizarea totală a
unei alte persoane juridice sau unicul succesor al unei persoane care a decedat (art.
1282, alin. 1 Cod civil).
Sunt succesori cu titlu universal dobânditorii unei părți dintr-un întreg (dintr-un
patrimoniu) sau dintr-o masă distinctă de bunuri, dreptul lor exprimându-se în fracţiuni
(1/2, 1/4, 1/6 etc.) (exemplu: mai mulți moștenitori ai aceluiași defunct; art. 1282, alin.
1 Cod civil).
În fine, sunt succesori cu titlu particular dobânditorii unui bun sau ai unor bunuri
determinate, privite în singularitatea acestora, iar nu ca o parte din patrimoniul
antecesorului (exemplu: cumpărătorul, copermutantul, donatarul; art. 1282, alin. 2 Cod
civil). Aceștia dobândesc de la autorul lor atât drepturi reale (dreptul de proprietate, de
uzufruct etc.), cu privire la bunul care face chiar obiectul acestora, cât și drepturi
personale strâns legate însă de bunul respectiv (dreptul de a beneficia de garanția contra
evicțiunii sau de cea privind viciile ascunse), precum și obligații personale aflate, de
asemenea, în aceeași strânsă legătură cu bunul în cauză (obligația de a garanta, la rândul
său, pe subdobânditorul bunului, împotriva viciilor ascunse ale acestuia).
Succesorul cu titlu particular are calitatea de având-cauză numai dacă sunt
îndeplinite cumulativ trei condiții:
a) drepturile pe care le poate exercita și obligațiile pe care este ținut să le
execute trebuie să fie strâns legate de bunul dobândit de către el;
b) contractele care au dat naștere acelor drepturi și obligații să aibă o dată
certă anterioară momentului încheierii actului între succesorul cu titlu particular și cel
de la care a dobândit bunul;
 c) să fi fost îndeplinite formalitățile de publicitate, când acestea sunt
solicitate de lege.
În cazul contrar, în care nu sunt îndeplinite simultan cele trei condiții, atunci
succesorul cu titlu particular nu este având-cauză, ci un simplu terț propriu-zis față de
contractul din care s-au născut drepturile, respectiv obligațiile strâns legate de bunul
dobândit.
De exemplu, potrivit art. 1811 Cod civil (pe care l-am citat la obligația scriptae
in rem), dacă proprietarul bunului dat în locațiune, vinde acest bun, dobânditorul său va
fi ținut, ca un succesor cu titlu particular – având cauză față de contractul inițial de
locațiune – de obligațiile proprietarului inițial al bunului asumate în cadrul contractului
de locațiune față de locatar, însă numai în ceea ce privește obligațiile strâns legate de
bun (de a-i asigura locatarului, în condițiile inițial contractate de către acesta, folosința
bunului, de a menține bunul în stare corespunzătoare de folosință pe toată durata
contractului, de a sigura locatarului liniștita și utila folosință a bunului pe tot timpul
locațiunii) și numai dacă locațiunea inițială era înscrisă în cartea funciară, la data la care
el a cumpărat bunul; în aceleași condiții, el dobândește, firesc, și dreptul de a încasa
chiriile viitoare; nefiind însă îndeplinite cumulativ condițiile arătate, dobânditorul
bunului va fi, față de contractul inițial de locațiune, un terț propriu-zis, calitate în care
va avea posibilitatea să solicite evacuarea chiriașului, respectiv revendicarea bunului
cumpărat, căci lui nu îi este opozabilă locațiunea, care va înceta astfel la data înstrăinării
bunului închiriat, de către locator către dobânditor.
Tot în categoria avânzilor-cauză intră creditorii chirografari ai părților, care
sunt titularii dreptului de gaj general asupra întregului patrimoniu al debitorului lor (art.
2324, alin. 1 Cod civil), drept în baza căruia, pentru satisfacerea creanţelor lor, pot
urmări orice bun care se găsește în patrimoniul celui din urmă la data executării silite a
acestuia.
Creditorii chirografari nu au însă același regim juridic precum succesorii
universali, cu titlu universal sau cu titlu particular, asupra lor contractul încheiat între
părți neproducând efecte în mod direct. Ei nu sunt ținuți, asemenea părților, de
obligațiile născute din acest contract și nici nu beneficiază de drepturile care izvorăsc
din acesta.
Efectele contractelor încheiate de către părți se răsfrâng asupra creditorilor
chirografari în mod indirect, prin intermediul dreptului lor de gaj general. Cum? De la
data la care se naște, în temeiul contractului încheiat cu debitorul, dreptul de creanță al
creditorului, până la data scadenței obligației debitorului, acesta din urmă își poate
diminua activul patrimonial, înstrăinând, fie cu titlu oneros (pentru prețuri, de regulă,
semnificativ inferioare față de valoarea reală), fie cu titlu gratuit, bunurile din
patrimoniul său (de fapt, drepturile care poartă asupra acestor bunuri). Tot atât de bine,
debitorul poate să își crească activul patrimonial, achiziționând sau primind bunuri.
Fiind creditori chirografari, adică neavând nici o garanție (reală) asupra unui anumit
bun al debitorului sau al altuia care a garantat pentru executarea obligației asumate de
către debitor (etimologic, din limba greacă, chiro graphos = fără înscrisuri; de fapt,
sensul dat în limbajul juridic autohton: fără garanții), ei nu beneficiază decât de, așa
cum am văzut deja, acest drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului lor.
Acest drept le conferă prerogativa ca, la momentul scadenței obligației debitorului lor,
să poată executa (vinde) silit (la licitație publică) orice bun care se (mai) găsește, la acel
moment, în patrimoniul acestuia (art. 2324 Cod civil: „Cel care este obligat personal
răspunde cu toate bunurile sale mobile sau imobile, prezente și viitoare. Ele servesc
drept garanție comună a creditorilor săi”), căci doar acest bun (sau bunuri, după caz)
constituie, la momentul executării silite, garanția comună a creditorilor respectivului
debitor (adică toți creditorii chirografari ai acestuia se pot îndestula doar din
valorificarea acestor bunuri; ei intră în concurs unii cu ceilalți în acest sens și își vor
satisface creanțele în mod proporțional, spre deosebire de creditorii garantați cu garanții
reale, care au afectate anumite bunuri pentru garantarea executării obligațiilor asumate
de către debitor și care pot urmări în mâinile oricui s-ar afla respectivele bunuri, din a
căror valoare, după vânzarea silită a acestora, se pot îndestula cu prioritate, în funcție
de rangul garanției fiecăruia). Ideea este că creditorii chirografari nu mai pot urmări silit
nici un alt bun care, între timp, a ieșit din patrimoniul debitorului lor. Aceasta înseamnă
că orice operațiune se întâmplă în patrimoniul debitorului reverberează direct asupra
dreptului de gaj general al creditorilor chirografari, acesta augmentându-se, dacă
debitorul își sporește activul patrimonial, sau diminuându-se, în cazul contrar. Tocmai
de aceea, creditorii chirografari sunt avânzi cauză față de orice contract încheiat de către
debitorul lor cu un terț, întrucât toate efectele juridice ale respectivului contract se
răsfrâng indirect și asupra patrimoniului acestor creditori, care nu sunt nici părți
contractante, dar nici terți propriu-ziși; ei nu au participat la încheierea respectivului
contract; ei nu beneficiază și nu sunt ținuți de drepturile, respectiv de obligațiile izvorâte
din acel contract; efectele contractului în discuție nu le sunt străine asemenea terților-
propriu-ziși, ci le resimt direct, ca pe niște unde de șoc, în propriul patrimoniu.
În această calitate a lor, de creditori chirografari, acestora le-au fost recunoscute
de legiuitor, în temeiul dreptului lor de gaj general asupra patrimoniului debitorului lor,
două drepturi la acțiune speciale, care îi diferențiază de terții propriu-ziși: acțiunea
oblică (art. 1560 – 1561 Cod civil), respectiv acțiunea pauliană (art. 1562 – 1565 Cod
civil), prin valorificarea cărora ei pot să-și conserve dreptul de gaj general.
Prin terţi înţelegem persoanele complet străine de contract și care nu au nici un
raport juridic cu părțile acestuia (penitus extranei). Acestora contractul nici nu le
profită, dar nici nu le dăunează, potrivit principiului res inter alios acta aliis neque
nocere, neque prodesse potest.
Să nu ne gândim însă la aceste trei categorii de persoane – părți, avânzi-cauză,
terți – ca la niște clase cu un conținut rigid, imuabil, în sensul că eticheta pe care a
primit-o la un moment dat fiecare dintre aceste persoane rămâne neschimbată de-a
lungul timpului.
Astfel, categoriile avânzi-cauză, respectiv terți au un conținut fluctuant, în
funcție de efectele concrete, față de aceste persoane, pe care contractele încheiate de
către părți le produc. Așa se poate ajunge la situația în care una și aceeași persoană să
aibă calitatea de având-cauză față de un anumit contract, respectiv de terț față de un
altul, ambele încheiate de către autorul lor. De exemplu, la moartea sau la dizolvarea
autorului lor, succesorul universal sau cei cu titlu universal vor prelua poziția juridică a
acestuia, în cadrul contractului, devenind astfel părți; ei dobândesc toate drepturile și
obligațiile autorului lor, născute din respectivul contract; cu toate acestea, față de
liberalitățile încheiate de către defunct, cu atingerea rezervei succesorale, moștenitorii
legali rezervatari devin terți, iar nu avânzi-cauză, deoarece, prin respectivele liberalități,
s-a încercat fraudarea intereselor lor. Tot astfel, succesorii cu titlu particular, în ipoteza
în care nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile mai sus arătate, devin terți față de
contract. Asemenea, după cum vom vedea chiar astăzi, unii terți pot dobândi anumite
drepturi direct din contractul încheiat între părți, fără însă ca ei înșiși să devină părți ale
acelui contract (terții beneficiari ai stipulațiilor pentru altul).

II. Excepții de la principiul relativității

Ce înseamnă, practic, o excepție de la principiul relativității efectelor

contractului?
Dacă principiul relativității presupune că efectele contractului se produc exclusiv
între părțile acestuia (cu precizările mai sus făcute, în privința avânzilor-cauză),
înseamnă că, prin excepția de la acest principiu, ar trebui să înțelegem acea situație în
care un contract produce efecte și față de alte persoane decât părțile sale (respectiv,
avânzii cauză), iar acest lucru se întâmplă numai și numai în temeiul contractului în
discuție. Cu alte cuvinte, excepția de la principiul relativității ar presupune că părțile
contractante, prin acordul lor de voințe generator de contract, ar putea crea, în favoarea
sau în sarcina unor alte persoane, drepturi și/sau obligații, în lipsa însă a acordului
acestora în acest sens.
Dacă, în ceea ce privește generarea de drepturi în favoarea unei terțe persoane
străine de contract, fără acordul acesteia, nu există nici un impediment legal, ci,
dimpotrivă, după cum vom vedea chiar în cursul de astăzi, însuși legiuitorul
reglementează această prerogativă a părților unui contract (stipulația pentru altul – art.
1284 – 1288 Cod civil), dând eficiență chiar normei în cuprinsul căreia este reglementat
principiul relativității (art. 1280 Cod civil): „Contractul produce efecte numai între
părți, dacă prin lege nu se prevede altfel”, în privința posibilității părților contractante
de a naște, în sarcina unui terț față de contract, obligații, fără acordul acestuia, aceasta
ar reprezenta o gravă încălcare a libertății persoanei respective, a principiului
autonomiei de voință, motiv pentru care nu le este recunoscută părților o astfel de
posibilitate.
Textul de lege precitat (art. 1280 Cod civil) indică expres și neechivoc faptul că
toate excepțiile de la principiul pe care îl consacră trebuie să fie expres stipulate de lege.
Or numai stipulația pentru altul, ca operațiune juridică prin care, exclusiv dintr-un
contract încheiat între două părți (promitent și stipulant), se nasc, direct în favoarea (în
patrimoniul) unui terț beneficiar, fără a fi nevoie de acordul acestuia, unul sau mai multe
drepturi subiective este reglementată ca atare, neexistând alte prevederi legale din care
să rezulte expres faptul că părțile unui contract pot, prin simplul și unicul lor acord de
voințe, să constituie obligații în sarcina unui terț față de contract.

1. Excepții aparente de la principiul relativității

A. Promisiunea faptei altuia (convenția de porte-fort)

Promisiunea faptei altuia este reglementată la art. 1283 Cod civil, conform
căruia: „(1) Cel care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act
este ţinut să repare prejudiciul cauzat, dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-
a obligat şi ca fideiusor, dacă terţul nu execută prestaţia promisă. (2) Cu toate acestea,
promitentul nu răspunde dacă asigură executarea obligaţiei terţului, fără a se produce
vreun prejudiciu creditorului. (3) Intenţia promitentului de a se angaja personal nu se
prezumă, ci trebuie să reiasă neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care
acesta a fost încheiat”.
Așadar, promisiunea faptei altuia este un contract sau o clauză într-un contract
în temeiul căruia/căreia o parte, denumită promitent, se obligă față de cealaltă parte,
denumită beneficiar, să determine un terț fie să încheie cu acesta din urmă un contract,
fie să ratifice un contract deja încheiat.
În privința condițiilor de validitate ale acestei convenții, plecând de la premisa
că ea este un contract, din punctul de vedere al condițiilor de fond ale acesteia, trebuie
să fie verificate cumulativ toate condițiile de validitate prevăzute la art. 1179 Cod civil.
Din perspectiva condițiilor de formă, promisiunea faptei altuia, dat fiind efectele
pe care le generează, nu trebuie să îmbrace, în principiu, nici o formă anume ca o
condiție ad validitatem.
Totuși, trebuie să avem în vedere variatele modalități în care promisiunea faptei
altuia se poate prezenta.
Principiul libertății formei este aplicabil chiar și când această convenție se
prezintă fie sub forma unui contract, fie sub aceea a unei clauze contractuale în care
promitentul și-a asumat și rolul de fidejusor al terțului. Astfel, în pofida a ceea ce
reglementează art. 2282 Cod civil, în sensul că fidejusiunea nu se prezumă, ea trebuie
asumată în mod expres printr-un înscris, autentic sau sub semnătură privată, sub
sancțiunea nulității absolute, pornind de la prevederea alin. 3 al art. 1283 Cod civil,
conform căreia intenția promitentului de a se angaja personal, deci în calitate de
fidejusor al terțului, nu se prezumă, ci trebuie să reiasă neîndoielnic din promisiune sau
din împrejurările în care aceasta a fost încheiată, concluzionăm că, în această ipoteză,
calitatea asumată a promitentului, aceea de fidejusor, subzistă lipsei formei scrise
(înscris sub semnătură privată sau autentic) a fidejusiunii. Aceasta, din moment ce
obligația personală a promitentului poate reieși neîndoielnic atât din contract, cât și din
împrejurările în care acesta a fost încheiat, caz în care nu este stipulată expres în
cuprinsul acestuia.
Apoi, în ipoteza în care promitentul se obligă să-l determine pe terț să ratifice un
contract deja încheiat, contract pentru a cărui validitate legea solicită forma autentică
(de pildă, un contract de vânzare-cumpărare încheiat de către un coproprietar al unui
bun imobil, prin care însă acesta înstrăinează întregul drept de proprietate asupra
imobilului, iar nu numai cota sa parte, obligându-se, concomitent, în calitate de
promitent, se față de cumpărător, să-l determine pe celălalt coproprietar să ratifice
respectivul contract; ratificarea va trebui făcută, pentru a fi valabilă, tot în forma
autentică) și în cuprinsul căruia promisiunea faptei terțului este obiectivată într-o clauză
contractuală, forma pe care o îmbracă această clauză este determinată implicit de aceea
în care s-a încheiat contractul ce o conține, căci nu ne putem imagina o clauză
contractuală sub semnătură privată inserată într-un contract autentic; însă, în această
situație, forma autentică nu este cerută de lege pentru validitatea promisiunii faptei
altuia, care poate fi încheiată și consensual, separat însă de chiar contractul care se vrea
a fi ratificat de către terț. De aceea, într-un astfel de scenariu, dacă respectivul contract
de vânzare-cumpărare nu se va fi încheiat în forma autentică, fiind lovit de nulitate
absolută și socotit, în urma conversiunii sale, drept o promisiune sinalagmatică de
vânzare-cumpărare, clauza privind promisiunea faptei altuia pe care o conține va
rămâne să-și producă efectele deplin, întrucât sancțiunea care a afectat valabilitatea
contractului din cauza nerespectării condiției de formă solicitate de lege ad validitatem
nu afectează și promisiunea.
În temeiul promisiunii faptei altuia, în sarcina promitentului se naște o
obligație de a face, anume aceea de a-l determina pe terț fie să încheie un act juridic cu
beneficiarul, fie să ratifice un act juridic deja încheiat de acesta cu promitentul sau cu o
altă persoană. Această obligație de a face este una de rezultat, ceea ce înseamnă că
neatingerea acestuia îi va atrage răspunderea promitentului pentru neexecutarea
conformă a promisiunii.
Ce înseamnă neatingerea rezultatului promis aici? Lipsa de reacție a terțului,
refuzul categoric din partea acestuia de a se angaja în condițiile asumate de promitent
echivalează, în egală măsură, cu neexecutarea obligației promitentului față de
beneficiar.
În consecință, într-un asemenea scenariu, promitentul va fi obligat să-i repare
beneficiarului prejudiciul astfel cauzat (alin. 1, art. 1283 Cod civil), chiar și în situația
în care, deși nu s-a obligat personal în acest sens, totuși asigură executarea obligației
terțului. Promitentul scapă de răspundere numai dacă, urmare a asigurării executării
obligației terțului în favoarea beneficiarului, acesta din urmă nu suferă nici un
prejudiciu.
De regulă, promitentul nu se obligă ca fidejusor, în sensul executării alături de
sau în locul terțului a obligației promis a fi asumată de către acesta, conținutul uzual al
promisiunii faptei altuia limitându-se strict la asumarea, de către promitent, a obligației
de a-l determina pe terț să încheie sau să ratifice un act juridic. Într-un asemenea
scenariu, dacă terțul încheie cu beneficiarul contractul promis de către promitent sau
ratifică un contract deja încheiat de către beneficiar cu promitentul ori cu o altă
persoană, atunci se consideră că promitentul și-a executat conform obligația asumată,
chiar și în ipoteza în care, ulterior, terțul nu-și execută obligația/iile asumată/e în temeiul
contractului încheiat cu beneficiarul sau al celui ratificat. Aceasta este deja o chestiune
care va fi soluționată, pe tărâmul principiilor forței obligatorii a contractului și al
relativității, adică exclusiv între beneficiar și terț, căci, față de acest raport juridic dintre
cei doi, născut din contractul care s-a încheiat între beneficiar și terț ori din cel care a
fost ratificat de către acesta din urmă, promitentul este un terț propriu-zis.
Nu la fel stau lucrurile însă în ipoteza în care, prin promisiunea faptei altuia,
promitentul s-a obligat ca fidejusor, deci să execute obligația alături de sau în locul
terțului, în situația în care acesta, deși și-a asumat-o, nu o execută. Într-un asemenea
caz, promitentul este ținut răspunzător ori de câte ori nu asigură executarea obligației,
în măsura sau în cazul în care terțul nu o execută, de o asemenea manieră încât
beneficiarul să nu sufere nici un prejudiciu.
Textul alin. 2 al art. 1283 Cod civil face vorbire despre „asigurarea executării
obligației” de către promitent, iar nu despre „executarea” acesteia de către el, ceea ce
înseamnă că îi deschide promitentului posibilitatea fie de a executa personal obligația,
în locul terțului, fie de a obține concursul unui alt terț în acest sens.
De ce promisiunea faptei altuia nu este o excepție adevărată de la principiul
relativității efectelor contractului? Pentru că, așa cum am văzut deja, din aceasta, nu se
nasc obligații în sarcina terțului, ci exclusiv în aceea a promitentului, iar, dacă terțul nu
încheie sau nu ratifică actul juridic promis de către promitent, terțul nu este răspunzător
pentru prejudiciul cauzat beneficiarului, singur promitentul fiind ținut a repara acest
prejudiciu. În acest sens, alin. 1 al art. 1283 Cod civil statuează cu maximă claritate:
„Cel care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act este ţinut
să repare prejudiciul cauzat, dacă terţul refuză să se oblige”.

B. Acordurile colective

Acordul colectiv reprezintă convenția prin care, prin consimțământul cel puțin al
uneia dintre părțile contractante, este angajată în contract o colectivitate ai cărei membri
vor deveni astfel obligați contractual, titulari de drepturi și obligații născute din
respectivul acord, fără ca, la data încheierii acestuia, să fi existat vreun consimțământ
al acestor membri și fără ca ei să fi acordat părții contractante respective puterea de a-i
reprezenta în condițiile dreptului comun.
Cel mai uzual și la îndemână exemplu de astfel de acord colectiv îl constituie
contractul colectiv de muncă reglementat la art. 229, alin. 1 Codul muncii, conform
căruia acesta este: „Convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația
patronală, pe de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate sau în alt mod prevăzut
de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă,
salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă”.
Din definiția mai sus citată nu rezultă însă cum efectele acestei convenții se
produc și față de alte persoane decât cele direct implicate în încheierea ei, respectiv față
de cele reprezentate de acestea. Răspunsul ni-l oferă art. 133 din Legea nr. 62/2011 a
dialogului social, conform căruia: „(1) Clauzele contractelor colective de muncă produc
efecte după cum urmează: a) pentru toţi angajaţii din unitate, în cazul contractelor
colective de muncă încheiate la acest nivel; b) pentru toţi angajaţii încadraţi în unităţile
care fac parte din grupul de unităţi pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă;
c) pentru toţi angajaţii încadraţi în unităţile din sectorul de activitate pentru care s-a
încheiat contractul colectiv de muncă şi care fac parte din organizaţiile patronale
semnatare ale contractului”.
Iată că, potrivit textului legal antecitat, efectele contractului colectiv de muncă
nu se produc numai față de cei reprezentați direct la încheierea acestuia – este vorba aici
despre membrii sindicatului care participă la negocierea și la încheierea contractului
colectiv de muncă -, ci față de toți salariații din unitatea, din grupul de unități, respectiv
din sectorul de activitate în care s-a încheiat contractul colectiv de muncă, chiar dacă
aceștia nu sunt membri ai sindicatului/elor participante directe la încheierea acestuia.
Deci, contractul colectiv de muncă naște drepturi și obligații pentru persoane care
nici nu au participat și nici nu au fost reprezentate la încheierea acestuia.
Cu toate acestea, contractul colectiv de muncă, precum toate acordurile
colective, de altfel, nu reprezintă o excepție veritabilă de la principul relativității
efectelor contractului, deoarece, așa cum am văzut, extinderea efectelor acestuia nu are
ca temei exclusiv voința părților sale, ci legea. În lipsa textului art. 133 din Legea nr.
62/2011, de prevederile contractului colectiv de muncă nu s-ar bucura toți salariații
unității, din cadrul grupului de unități sau din sectorul de activitate la nivelul căreia/uia
s-a încheiat, respectiv acestea nu s-ar impune tuturor acestor salariați.
 Deci efectul extensiv al contractului colectiv de muncă este întemeiat pe
dispoziții legale, iar nu pe voința celor care l-au încheiat.

C. Reprezentarea

Nu vom insista aici cu privire la instituția reprezentării, deoarece am detaliat-o

cu o altă ocazie.
Amintim însă, vizavi de efectele pe care, în principiu, reprezentarea le produce,
că, deși contractul se încheie în mod personal de către reprezentant cu terțul, deoarece
reprezentantul nu exprimă voința sa proprie, ci pe aceea a reprezentatului, în numele și
pe seama căruia acționează, contractul își produce efectele direct între reprezentat și terț
(art. 1296 Cod civil), drepturile, respectiv obligațiile reprezentatului născându-se direct
în patrimoniul acestuia, fără a trece, în prealabil, prin patrimoniul reprezentantului.
Acordul de voințe generator de contract nu se formează prin întâlnirea concordantă a
voinței terțului cu aceea a reprezentantului, ci cu aceea a reprezentatului.
Așadar, contractul încheiat între reprezentant și terț se consideră a fi încheiat
direct între reprezentat și terț, motiv pentru care reprezentarea comună, perfectă, adică
aceea în care reprezentantul acționează în numele și pe seama reprezentatului, în
limitele puterilor conferite de către acesta, nu reprezintă o excepție de la principiul
relativității efectelor contractului. Contractul încheiat prin reprezentare își produce
efecte numai între părțile sale contractante, reprezentantul neavând calitatea de parte.
Părțile contractului încheiat sunt reprezentatul, respectiv terțul.
Probleme poate ridica însă scenariul descris în ipoteza alin. 2 al art. 1309 Cod
civil – când „reprezentantul” acționează în lipsa ori cu depășirea puterii de reprezentare.
În acest caz, legiuitorul dispune că: „Dacă însă, prin comportamentul său, reprezentatul
l-a determinat pe terțul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul ere
puterea de a-l reprezenta și că acționează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu
se poate prevala față de terțul contractant de lipsa puterii de a reprezenta”.
În literatura de specialitate, s-a apreciat că, în această ipoteză, ne aflăm în
prezența unei excepții veritabile de la principiul relativității efectelor contractului, din
perspectiva extinderii și față de „reprezentat” a forței obligatorii a contractului încheiat
între „reprezentant” și terțul care, în mod rezonabil, a crezut în calitatea de reprezentant
a celui cu care a contractat, precum și în faptul că acesta contractează cu respectarea
puterilor ce i-au fost conferite de către „reprezentat”.
Ne manifestăm reticența față de această calificare a situației juridice în discuție,
descrise la art. 1309, alin. 2 Cod civil.
Astfel, după cum am concluzionat deja, pentru a putea vorbi despre o excepție
veritabilă de la principiul relativității, este necesar ca, exclusiv din contractul încheiat
între părți, ca un efect direct al acordului lor de voințe, să se nască în favoarea, respectiv
în sarcina unui terț, drepturi și/sau obligații fără însă ca acesta să-și fi dat
consimțământul în acest sens.
În ipoteza discutată, ar rezulta că, în beneficiul, respectiv în detrimentul
„reprezentatului” s-ar naște, direct din contractul încheiat între „reprezentantul” care
acționează în lipsa puterii de reprezentare ori cu depășirea limitelor acesteia și terț,
drepturi și/sau obligații de care „reprezentatul” s-ar bucura și/sau de care ar fi ținut, fără
însă a-și fi dat consimțământul în acest sens.
 Premisa de la care pleacă această concluzie este aceea a unui contract valabil
încheiat între „reprezentant” și terț, care se impune acestora cu forța obligatorie.
Apreciem că această premisă este însă una falsă, întrucât, în opinia noastră, după
cum am arătat deja, contractul astfel încheiat nu va produce efecte nici între
„reprezentant” și terț, căci acesta din urmă nu și-a dat acordul cu privire la încheierea
unui contract cu „reprezentantul”, ci, dimpotrivă, cu „reprezentatul”, fiind încredințat,
în mod rezonabil, că voința acestuia este, de facto, exprimată de către „reprezentant”,
respectiv că acesta acționează în limitele puterilor ce i-au fost conferite. Nu se poate
vorbi despre un „acord de voințe generator de contract” în ipoteza în care voința uneia
dintre părți nu reprezintă, pentru cealaltă parte, voința proprie a cocontractantului său,
ci voința altuia, cocontractantul fiind considerat a contracta în numele și pe seama altuia,
ca un reprezentant al acestuia din urmă și în limitele puterilor pe care tot acesta i le-a
conferit. În cazul în discuție, cel descris de art. 1309, alin. 2 Cod civil, „reprezentantul”,
deși exprimă o voință care este rezultatul exclusiv al propriului său proces intelectiv, el
însuși nu și-o asumă ca fiind a sa, ci i-o atribuie altuia, adică „reprezentatului”, terțul
cocontractant având credința greșită că voința exprimată de către „reprezentant” este a
„reprezentatului”. În ochii terțului, consimțământul exprimat de către „reprezentant”
este, de fapt, consimțământul dat de către „reprezentat”. În realitate însă singurul
consimțământ valabil la încheierea acestui contract este cel al terțului, care își exprimă
propria sa voință, rezultat exclusiv al propriului proces intelectiv. Conform art. 1204
Cod civil, la formarea acordului de voințe trebuie să stea „consimțământul părților”;
acesta poate fi exprimat personal sau prin reprezentant, însă trebuie să aparțină, în mod
necesar, părții contractante. Cu alte cuvinte, trebuie să existe identitate între persoana
care contractează și emitentul consimțământului, deci consimțământul trebuie să fie
obiectivarea voinței interne a însuși celui care contractează. În cazul descris la art. 1309,
alin. 2 Cod civil, nu se verifică această identitate dintre emitentul consimțământului și
persoana care contractează, întrucât, deși, în ochii terțului contractant, persoana cu care
el încheie contractul este „reprezentantul”, emitentul consimțământului la contractul
respectiv este, în fapt, „reprezentatul”, căci voința sa internă este singura obiectivată
prin consimțământul respectiv, iar nu aceea a „reprezentantului”. În opinia noastră,
acest clivaj de care suferă consimțământul exprimat de către „reprezentant” face ca
respectivul consimțământ să nu fie apt să contribuie la formarea unui contract (valabil).
Soluția avansată de noi este susținută și de textul art. 1297, alin. 1 Cod civil, care
reglementează reprezentarea imperfectă (situația în care reprezentantul are puterea de a
reprezenta, acționează în limitele acesteia, însă nu îi comunică terțului calitatea sa de
reprezentant, contractând astfel, în nume propriu, însă pe seama celui reprezentat, iar
terțul nu cunoaște și nici nu ar fi trebuit să cunoască această calitate a cocontractantului
său) și care arată că, într-un astfel de caz, contractul încheiat între reprezentant și terț își
produce efectele în mod deplin între aceștia, deci când terțul are credința că cel cu care
contractează este reprezentantul, că acesta contractează pe seama sa, precum și că voința
exprimată de către el este rezultatul exclusiv al propriului său proces intelectiv. Tocmai
pentru că reprezentantul a tratat în nume propriu, cu nearătarea calității sale, el ajunge
să fie debitor direct al terțului. Or ipoteza normei de la art. 1309, alin. 2 Cod civil este
cu totul și cu totul alta, mai sus descrisă, care nu justifică aplicarea aceleiași soluții,
adică a celei a reprezentării imperfecte, căci analogia (ubi eadem este ratio, ibi eadem
solutio esse debet) nu poate funcționa decât între situații similare. Nimic nu ne
îndreptățește așadar să considerăm că, în situația analizată de noi, contractul încheiat
între „reprezentant” și terț produce efecte între aceștia. Ne întrebăm, în plus, de ce
legiuitorul nu a consacrat expres această soluție, ca în cazul reglementat la art. 1297,
alin. 1, ci s-a mărginit doar, la art. 1309, alin. 1, să indice sancțiunea ineficacității acestui
contract între reprezentat și terț, primului fiindu-i chiar inopozabil (întrucât
consimțământul său la încheierea lui lipsește cu desăvârșire). De aceea, apreciem că nici
contractul încheiat de către „reprezentant” cu terțul, fără însă ca primul să aibă puterea
de a-l reprezenta pe „reprezentat” ori cu depășirea limitelor acestei puteri, nu este un
contract valabil, întrucât, la încheierea lui lipsește cu desăvârșire consimțământul uneia
dintre părțile contractante. Pentru acest motiv, contractul în cauză nu poate produce
efecte nici măcar între „reprezentant” și terț. De altfel, textul art. 1310 vine în sprijinul
concluziei noastre, apărându-l pe terțul „care s-a încrezut, cu bună-credință, în
încheierea valabilă a contractului”. contractul astfel încheiat – între falsul reprezentant
și terț – are deci doar aparența unei valabilități, de unde, acesta nu este eficace nici între
cei doi.
De aceea, nu se poate susține, credem noi, că, în fapt, soluția pe care o are în
vedere alin. 2 al art. 1309 Cod civil se traduce în aceea că efectele contractului încheiat
între „reprezentant” și terț se produc în mod forțat în persoana reprezentatului.
Pornind de la condițiile pe care textul analizat le solicită pentru ca, în fapt,
„reprezentatul” să fie considerat ca atare, adică să-i fie opozabil contractul pe care terțul
a urmărit să-l încheie cu el, conchidem, alături de alți autori, că, în speță, intră în joc
teoria reprezentării aparente (a cărei aplicație particulară o constituie mandatul aparent),
care stă la baza validării contractului încheiat în lipsa sau cu depășirea puterii de
reprezentare, însă nu între „reprezentant” și terț, ci între acesta din urmă și
„reprezentat”. În fapt, legiuitorul ocrotește buna-credință a terțului care a fost
determinat de către însuși „reprezentatul” să se încreadă în calitatea de „reprezentant”
a celui cu care a contractat direct, precum și în puterea acestuia de reprezentare. Este
sancționată, în același timp, însăși culpa „reprezentatului” (care poate caracteriza o
conduită comisivă sau, la fel de bine, una omisivă), întrucât acesta s-a aflat la originea
aparenței inexacte, la a cărei generare a contribuit.
Așadar, contractul prefigurat de către terț va ajunge să producă efecte obligatorii
între acesta și „reprezentat” nu pentru că așa au convenit terțul cu „reprezentantul”, ci
ca o aplicație particulară a teoriei aparenței în drept, prin care se ocrotește buna-credință
a terțului care a fost determinat de către însuși cel „reprezentat” să se încreadă în
împuternicirea pe care acesta i-ar fi dat-o „reprezentantului”. Or ocrotirea bunei-
credințe a terțului în acest caz particular nu se poate realiza decât validând între acesta
și „reprezentat” contractul prefigurat de către terț și încheiat cu „reprezentantul”, prin
aceasta obținându-se și „sancționarea” celui care se află la originea erorii terțului.
Deci, efectele aceluiași contract pe care terțul l-a încheiat cu „reprezentantul”
ajung să-i fie impuse „reprezentatului” cu forță obligatorie nu printr-o extindere a
efectelor contractului inițial, care nici măcar nu este unul valabil încheiat, după cum am
văzut, ci prin aplicarea teoriei reprezentării aparente, în temeiul căreia contractul la care
terțul de bună-credință a consimțit se consideră încheiat direct cu „reprezentatul”, care,
prin comportamentul său, l-a determinat pe terțul contractant să creadă în mod rezonabil
că „reprezentantul” are puterea de a-l reprezenta și că acționează în limita puterilor
conferite.
 Soluția imaginată de către legiuitor este o aplicație particulară a art. 17 Cod civil
– „Eroarea comună și invincibilă” – la situația în care, deși terțul de bună-credință s-a
aflat în eroare cu privire la calitatea de „reprezentant” a celui cu care a contractat,
aceasta nu a constat în concretizarea împărtășirii unei credințe comune și invincibile, ci
s-a datorat exclusiv manoperelor „reprezentatului”, care au fost de o asemenea natură
încât l-au determinat pe terț să creadă în mod rezonabil în împuternicirea pretinsă de
către „reprezentant”. Deci, deși nu a fost comună și invincibilă, totuși eroarea terțului a
fost scuzabilă, raportat la diligența și prudența unui om mediu. Și, pentru că însuși
„reprezentatul” a determinat această eroare, prin conduita sa, sancționarea acestuia din
urmă și protejarea concomitentă a terțului de bună-credință nu se putea face mai eficient
altfel decât s-a făcut prin soluția adoptată.

D. Acțiunile directe

Acțiunea directă este, de fapt, un drept material la acțiune al unei persoane, terț
propriu-zis față de un anumit contract, de a se îndrepta, în exercițiul unui drept subiectiv
de creanță (în plată sau în garanție), împotriva uneia dintre părțile respectivului contract,
cu care însă nu are nici un raport juridic, invocând acel contract în favoarea sa.
Actorii acestui mecanism juridic sunt: creditorul (titularul dreptului subiectiv a
cărui realizare se urmărește prin acțiunea directă), debitorul său imediat, numit și
debitorul intermediar (față de care creditorul este legat printr-un raport juridic născut
dintr-un contract sau dintr-un fapt juridic ilicit), și debitorul debitorului imediat, numit
și subdebitor (care se află cu debitorul intermediar într-un raport juridic născut dintr-un
contract).
Ceea ce este comun ambelor raporturi juridice existente, pe de o parte, între
creditor și debitorul său imediat și, pe de altă parte, între acesta din urmă și subdebitor,
este obiectul obligației debitorului intermediar față de creditor, respectiv a
subdebitorului față de debitorul intermediar, obiect care este același.
Conform principiului relativității efectelor contractului, într-un asemenea
scenariu, fiecare creditor se poate îndrepta doar împotriva propriului debitor, pentru
realizarea dreptului său de creanță. Astfel, creditorul se poate îndrepta exclusiv
împotriva debitorului imediat (debitorului intermediar din schema de mai jos), iar acesta
din urmă, doar împotriva subdebitorului.
Schema acestor raporturi juridice guvernată de principiul relativității ar arăta cam așa:
raport juridic contractual sau delictual
creditor debitor intermediar

drept la acțiune (obiectul obligației = )

drept la acțiunea
oblică, prin care se exercită
dreptul de creanță al debitorului
intermediar
raport juridic contractual
drept la acțiune

(obiectul obligației = )

subdebitor
 Într-o astfel de schemă clasică, pentru ca creditorul să își vadă realizat dreptul
său de creanță pe care îl are împotriva debitorului intermediar, nu are drept la acțiune
decât împotriva acestuia, deși dreptul său de creanță are corelativă obligația debitorului
intermediar care are același obiect cu cel al aceleia pe care o are subdebitorul față de
debitorul intermediar.
Pentru a facilita derularea raporturilor juridice dintre cei trei actori, legiuitorul a
creat posibilitatea creditorului de a se îndrepta direct împotriva subdebitorului, în pofida
lipsei, între aceștia, a unui raport juridic, pentru a-și vedea realizat dreptul de creanță pe
care, de facto, îl are împotriva debitorului imediat.
Mijlocul prin care creditorul se îndreaptă împotriva subdebitorului este acțiunea
directă.
Aceste acțiuni directe, în funcție de obiectul obligației debitorului imediat,
respectiv al obligației subdebitorului (care am arătat că este identic), se împart în acțiuni
directe în plată și acțiuni directe în garanție.
Acțiunile directe în plată se caracterizează prin aceea că obiectul obligației
debitorului intermediar, respectiv al celei a subdebitorului îl reprezintă o sumă de bani.
Acțiunile directe în garanție urmăresc executarea, de către debitorul intermediar,
respectiv de către subdebitor, a unei obligații contractuale aflate în strânsă legătură cu
un bun care, la rândul său, a făcut obiectul prestației subdebitorului către debitorul
intermediar, respectiv al celei a celui din urmă către creditor.
Acțiunile directe în plată nu există decât în cazurile expres și limitativ prevăzute
de lege, cum sunt: acțiunea directă a locatorului împotriva sublocatarului, pentru a-l
constrânge la plata chiriei (art. 1807, alin. 1 Cod civil); acțiunea directă a lucrătorilor
neplătiți de către antreprenor împotriva beneficiarului, până la concurența sumei pe care
acesta din urmă i-o datorează antreprenorului (art. 1856 Cod civil); acțiunea directă a
mandantului împotriva submandatarului ori pentru repararea prejudiciilor cauzate prin
îndeplinirea defectuoasă a mandatului, ori pentru revendicarea bunurilor sau sumelor
de bani primite în temeiul mandatului (art. 2023, alin. 6 Cod civil); acțiunea directă a
victimei prejudiciului împotriva asigurătorului de răspundere civilă al făptuitorului,
pentru plata despăgubirilor (art. 2224, alin. 2 Cod civil).
Acțiunile directe în garanție se exercită în temeiul art. 1282, alin. 2 Cod civil,
fiind legate de transmiterea unui drept sau accesorii transmiterii unui bun, în cadrul unui
grup de contracte liniar (lanț contractual), în toate cazurile în care contractele care
compun grupul privesc transmiterea aceluiași bun (garanția pentru vicii ascunse,
garanția pentru evicțiune, care se transmit subdobânditorilor bunului înstrăinat în așa
fel încât aceștia, în lipsa unui contract încheiat direct cu primul înstrăinător, au o acțiune
directă împotriva acestuia, pentru valorificarea respectivelor garanții).
Utilizarea acțiunii directe îi conferă, uneori, creditorului șansa de a evita
insolvabilitatea propriului debitor (a debitorului intermediar) – cum sunt, spre pildă,
cazurile reglementate la art. 1807, alin. 1, art. 1856, alin. 1, art. 2224, alin. 2 Cod civil
și îl scutește, concomitent, atât de sarcina probării condițiilor de admisibilitate a unei
eventuale acțiuni oblice îndreptate împotriva subdebitorului, pentru executarea
obligației acestuia față de debitorul intermediar, cât și de neajunsurile efectelor
colective ale admiterii unei astfel de acțiuni, care, prin faptul realizării, în patrimoniul
debitorului intermediar, a dreptului său de creanță, face acest drept obiect al urmăririi
din partea tuturor creditorilor acestuia, cu care creditorul care a promovat acțiunea
oblică va trebui să intre în concurs, în scopul satisfacerii propriei creanțe.
Schema raporturilor juridice din cadrul acțiunii directe arată cam în felul
următor:

raport juridic contractual sau delictual

creditor debitor intermediar
drept la acțiune

obiectul obligației =

drept la acțiune directă

prin care se exercită dreptul
de creanță propriu

obiectul obligației = raport juridic contractual

drept la acțiune

obiectul obligației =

subdebitor

Așadar, prin acțiunea directă pe care legiuitorul i-o pune la dispoziție, creditorul
ajunge să-și satisfacă dreptul de creanță fără ca, pentru aceasta, să fie amenințat de
concursul creditorilor debitorului intermediar (situație în care s-ar fi aflat dacă s-ar fi
îndreptat împotriva subdebitorului cu o acțiune oblică, prin care însă ar fi valorificat
dreptul de creanță al debitorului intermediar, iar nu propriul său drept de creanță).
Urmare a admiterii acțiunii directe, subdebitorul va executa obligația direct în favoarea
creditorului, fără ca valoarea respectivă să treacă, mai întâi, prin patrimoniul debitorului
intermediar. În acest fel, se sting ambele raporturi juridice preexistente: atât cel dintre
creditor și debitorul intermediar, cât și cel dintre acesta din urmă și subdebitor, prestația
care constituie obiectul obligațiilor dintre aceștia fiind executată o singură dată.
Dincolo de toate aceste aspecte legate de acțiunea directă, cel mai important lucru
pe care trebuie să-l rețineți, legat de lecția noastră de astăzi, este acela că, în lipsa unui
text legal, dreptul la acțiunea directă nu există în patrimoniul creditorului.
Așadar, acest drept la acțiunea directă nu se naște din contractul încheiat între
debitorul intermediar și subdebitor, ci exclusiv din lege, fiind însă strâns legat de acest
contract.
Dacă izvorul dreptului la acțiunea directă îl constituie legea, iar nu contractul
dintre subdebitor și debitorul intermediar, atunci aceasta nu reprezintă, în opinia
noastră, o excepție veritabilă de la principiul relativității, deși se afirmă, în literatura de
specialitate, contrariul.
Explicația este așadar aceeași cu aceea oferită în cazul acordurilor colective.
 2. Excepția veritabilă de la principiul relativității. Stipulația pentru altul
(Contractul în beneficiul unui terț)

Stipulația pentru altul este reglementată la art. 1284 – 1288 Cod civil.
Stipulația pentru altul este contractul sau o clauză contractuală prin care o
persoană, numită promitent, se obligă față de o altă persoană, numită stipulant, să
execute o prestație în favoarea unui terț beneficiar.
Fiind un contract, pentru încheierea sa valabilă, este necesară îndeplinirea
cumulativă a tuturor condițiilor de validitate prevăzute ca atare pentru orice contract, la
art. 1179 Cod civil.
Pe lângă aceste condiții generale de validitate, pentru ca stipulația pentru altul
să-și producă efectele scontate de către părți, trebuie să fie îndeplinite cumulativ și două
condiții speciale de eficacitate:
a) terțul beneficiar să fie o persoană determinată sau, cel puțin, determinabilă la
data încheierii stipulației, trebuind însă să fie determinată la data producerii efectelor
stipulației;
b) terțul beneficiar trebuie să existe la momentul în care promitentul trebuie să-
și execute prestația în favoarea acestuia.
Din coroborarea celor două condiții speciale, rezultă că se poate stipula, spre
exemplu, în favoarea unui copil conceput, dar nenăscut, la data încheierii stipulației,
însă, pentru ca aceasta să fie eficace, la momentul în care promitentul trebuie să execute
prestația asumată, copilul trebuie să existe, adică să se fi născut și să fie viu (suntem,
într-un astfel de caz, într-o aplicație a principiului: infans conceptus pro nato habetur
quoties de comodis eius agitur).
Spuneam că cele două condiții speciale instituite de art. 1285 Cod civil, privindu-
l pe terțul beneficiar, sunt mai degrabă condiții de eficacitate a stipulației pentru altul,
decât de validitate, întrucât, în lipsa îndeplinirii lor, atât individual, la momentul în care
fiecare trebuie să fie îndeplinită (căci verificarea lor are loc la date diferite), cât și
cumulativ, la data executării stipulației astfel cum aceasta fost inițial prefigurată de către
părțile sale, stipulația pentru altul nu este afectată în validitatea sa, ci în modul în care
își produce efectele: prestația asumată de către promitent nu se poate executa în favoarea
terțului (care fie nu este determinat sau, cel puțin determinabil, la momentul încheierii
stipulației, fie, dacă a fost astfel, el nu există, la momentul executării acesteia), ci se va
executa în favoarea stipulantului, cu condiția însă de a nu agrava sarcina promitentului.
Astfel, este clar că stipulația pentru altul – și avem în vedere aici contractul
încheiat între stipulant și promitent, iar nu întreaga figură juridică – rămâne valabilă în
ipoteza neîndeplinirii condițiilor speciale, însă de prestația asumată de către promitent
va beneficia stipulantul (practic, se schimbă beneficiarul prestației, obligația
promitentului rămânând aceeași). Cu toate acestea, acest lucru se întâmplă numai în
măsura în care sarcina promitentului nu se agravează astfel, adică nu cresc costurile
executării prestației promise în favoarea stipulantului, raportat la cât ar fi fost costurile
executării aceleiași prestații în beneficiului terțului (de pildă, distanțarea spațială a
stipulantului față de promitent, în raport de apropierea spațială a terțului care ar fi trebuit
să beneficieze de prestația asumată de către promitent, va determina sporirea costurilor
de executare a acestei prestații în favoarea stipulantului). Dacă, prin executarea, în
favoarea stipulantului, a prestației promise, sarcina promitentului se agravează, atunci
acesta nu va putea fi ținut la a executa prestația respectivă decât în limita acelorași
costuri pe care le-ar fi avut dacă ar fi executat prestația asumată în favoarea terțului.
Fiind, practic, un contract încheiat între promitent și stipulant (care sunt singurele
părți ale acestuia), între aceștia, stipulația pentru altul se impune cu forță obligatorie,
astfel că stipulantul va avea împotriva promitentului toate drepturile pe care le are orice
creditor împotriva debitorului său.
Prin urmare, în cazul neexecutării nejustificate sau culpabile, de către promitent,
în favoarea terțului beneficiar sau a stipulantului, după caz (în funcție de distincțiile
făcute deja) a prestației asumate contractual, stipulantul are la dispoziție toate remediile
contractuale conferite oricărui creditor pentru neexecutarea nejustificată sau culpabilă
a contractului (în principiu, cele consacrate în art. 1516 Cod civil).
În ceea ce-l privește pe terțul beneficiar, acesta nu este parte în contractul încheiat
între stipulant și promitent, însă beneficiază de efectele acestuia, în măsura prestației
care a fost asumată de către promitent.
Astfel, principalul efect al stipulației pentru altul este consacrat în textul art. 1284
Cod civil. Din cuprinsul acestuia, rezultă că promitentul își poate asuma, în nume
propriu, o anumită obligație (de a da, a face, a nu face ceva) față de stipulant („Oricine
poate stipula în numele său, …”), obligație care urmează însă a fi executată în favoarea
unui terț, străin, după cum spuneam, de contractul încheiat între promitent și stipulant
(„… însă în beneficiul unui terț”). Ceea ce caracterizează stipulația pentru altul, ca o
figură juridică sui generis, este însuși mecanismul acesteia, descris la alin. 2 al art. 1284
Cod civil, conform căruia, „Prin efectul stipulației, beneficiarul dobândește dreptul de
a cere direct promitentului executarea prestației”. Așadar, din textul legal precitat se
poate desprinde cu ușurință principalul efect al stipulației, astfel cum a fost aceasta
prefigurată încă de la momentul încheierii sale: din acordul de voințe al stipulantului și
al promitentului, se naște, direct și originar, în patrimoniul terțului beneficiar, fără a fi
necesar consimțământul acestuia în acest scop, dreptul de creanță corelativ obligației
asumate de către promitent, în așa fel încât terțul va avea la dispoziție, împotriva
promitentului, pentru satisfacerea acestei creanțe, fie acțiunea în executare (prin care
obține executarea în natură sau prin echivalent bănesc, după caz, a prestației promise),
fie calea excepției (prin care își poate păstra beneficiul dobândit prin stipulație,
apărându-se într-o eventuală cerere în executare promovată de către promitent
împotriva sa, având ca obiect, de data aceasta, realizarea unei creanțe a promitentului
împotriva terțului beneficiar, creanță care preexista stipulației, însă care s-a stins prin
chiar stipulația făcută de către promitent, sub forma remiterii de datorie în favoarea
terțului beneficiar), fie remediul daunelor-interese (prin care poate obține despăgubiri
pentru repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea prestației asumate de către
promitent în favoarea sa). De asemenea, terțul beneficiar, ca orice creditor, are la
dispoziție toate mijloacele pe care un creditor chirografar (acțiunea oblică, acțiunea
pauliană, alte mijloace de conservare – sechestrul, de exemplu) sau un creditor garantat
(executarea ipotecii, a gajului, a fidejusiunii etc.) le are asupra patrimoniului
debitorului său.
Întrucât însă terțul beneficiar nu este parte în contractul încheiat între stipulant și
promitent, pe de o parte, și, pe de altă parte, nu ar avea interes în acest sens, el nu poate
solicita rezoluțiunea/rezilierea acestui contract în cazul neexecutării, în favoarea sa, de
către promitent, a prestației asumate.
 Cum se poate apăra promitentul în cadrul acțiunii în executare a terțului
beneficiar? Răspunsul ni-l oferă art. 1288 Cod civil, conform căruia promitentul îi poate
opune beneficiarului numai apărările întemeiate pe contractul care cuprinde stipulația.
Astfel, el poate invoca împotriva terțului toate excepțiile pe care le poate opune
stipulantului: excepția de neexecutare a obligațiilor asumate de către stipulant față de
promitent, în măsura în care contractul încheiat între aceștia, în care este inserată și
stipulația pentru altul, este unul sinalagmatic; rezoluțiunea/rezilierea contractului
sinalagmatic încheiat cu stipulantul, pentru neexecutarea nejustificată sau culpabilă, de
către acesta din urmă, a obligațiilor sale contractuale asumate față de promitent, care
conduce și la desființarea sau încetarea dreptului terțului; nulitatea contractului încheiat
cu stipulantul; realizarea unei condiții rezolutorii care afectează respectivul contract;
beneficiul termenului suspensiv stipulat în favoarea promitentului etc.
Pentru a beneficia de prestația promisă de către promitent, terțul beneficiar nu
trebuie să facă nimic, nu este necesar să emită nici o manifestare de voință, ci doar să
primească această prestație, la momentul în care promitentul este gata să o execute și
chiar oferă executarea; terțul beneficiar este chemat doar ca, prin acțiunea sau prin
omisiunea sa, să nu împiedice executarea conformă a obligației de către promitent (art.
1517 Cod civil).
Astfel, în opinia noastră, contrară unei alte opinii exprimate în doctrina juridică,
textul art. 1286 Cod civil nu introduce o condiție de eficacitate a stipulației pentru altul.
Formularea (ghinionist) negativă a acestui text („Dacă terțul beneficiar nu acceptă
stipulația, dreptul său se consideră a nu fi existat niciodată”) a dat naștere la următoarea
controversă între specialiștii dreptului.
Unii sunt de părere că acest text consacră o condiție de eficacitate a stipulației
pentru altul, în sensul că, în lipsa unei manifestări exprese de voință a terțului beneficiar
privind acceptarea stipulației, aceasta devine caducă, urmând ca prestația promisă să fie
executată în favoarea stipulantului, în limitele prevăzute de art. 1285 Cod civil; cu alte
cuvinte, pentru a beneficia de prestația promisă, terțul beneficiar este necesar să o
accepte expres, anterior executării acesteia, acceptare care se traduce în chiar o condiție
sine qua non a executării, într-o premisă a acesteia; dacă terțul beneficiar nu acceptă
expres prestația, anterior executării acesteia, promitentul nu o poate executa.
Alții, la a căror opinie ne raliem și noi, consideră că acceptarea expresă,
anterioară, a prestației promise nu constituie o condiție de eficacitate a stipulației
pentru altul. Așa cum am arătat deja, pentru a beneficia de această prestație, terțul nu
are decât să adopte atitudinea pe care orice creditor trebuie să o aibă vizavi de primirea
executării ce i se oferă, raportat la textul art. 1517 Cod civil: să nu împiedice, prin
acțiunea sau prin omisiunea sa, executarea conformă a obligației de către debitor.
Desigur, dacă, pentru a putea fi executată conform prestația promitentului, este necesară
îndeplinirea, de către terțul beneficiar, a unor acte preparatorii, premergătoare (de
exemplu, deschiderea unui cont bancar în care să-i fie virată suma de bani promisă și
comunicarea, către promitent, a contului IBAN, a numelui băncii la are acesta este
deschis etc.) sau chiar a unor acte concomitente executării, solicitate de specificitatea
prestației asumate de către promitent (de pildă, dacă promitentul își asumă o obligație
de a da, având în vedere dispozițiile art. 1273 Cod civil, conform cărora drepturile reale
se constituie sau se transmit prin acordul de voință al părților – avem aici în vedere
transmiterea inter vivos a acestor drepturi – din care înțelegem că, între vii, drepturile
reale nu se pot transmite prin acte juridice unilaterale, terțul, pentru a beneficia de
executarea conformă a prestației din partea debitorului, este necesar să-și dea
consimțământul expres în sensul acceptării stipulației, practic, a ofertei pe care
promitentul i-o face în executarea obligației asumate față de stipulant, iar aceasta trebuie
să se întâmple, atât în ceea ce privește oferta – care poate fi sau nu inclusă în chiar
stipulația pentru altul -, cât și acceptarea, în forma solicitată de lege pentru validitatea
respectivului contract, în funcție de obiectul prestației de a da asumate de către
promitent; excepție face donația indirectă, potrivit art. 1011, alin 2 Cod civil, care
trebuie să îndeplinească toate condițiile de fond, mai puțin însă forma autentică
solicitată donațiilor directe; putem discuta despre o donație indirectă făcută prin
intermediul unei stipulații pentru altul ori de câte ori, anterior stipulației, între stipulant
și terțul beneficiar nu exista un raport juridic care să justifice această stipulație în sensul
stingerii, prin ea, a unei datorii a stipulantului față de terț; nu excludem însă, într-o atare
ipoteză, și înscrierea provizorie a dreptului real al terțului beneficiar, dobândit în
temeiul stipulației pentru altul – deci în lipsa consimțământului expres al său în sensul
acceptării stipulației -, sub o condiție rezolutorie, condiție care se va radia după 10 ani
de la înscriere, dacă, în acest termen, nu s-a cerut, în temeiul ei, radierea dreptului înscris
sub această modalitate, fiind astfel incidente textele art. 885, alin. 1, art. 898, alin. 1,
art. 912, alin. 2 Cod civil), aceasta nu însemnă că terțul face o acceptare expresă,
anterioară, a stipulației, ci că îndeplinește propriile îndatoriri de care depinde însăși
executarea conformă a prestației de către promitent. Astfel de cazuri constituie, oricum,
excepții, întrucât majoritatea prestațiilor asumate de către promitenți sunt prestații de a
face, pentru a căror executare conformă nu este necesar concursul creditorului, adică al
terțului beneficiar.
În opinia noastră, a solicita terțului beneficiar o manifestare expresă de voință în
sensul acceptării stipulației făcute în favoarea sa înseamnă a descalifica această figură
juridică din a fi excepția veritabilă de la principiul relativității efectelor contractului.
Astfel, așa cum stipulează și art. 1284 Cod civil, precitat, prin chiar efectul stipulației,
dreptul de creanță se naște în patrimoniul terțului beneficiar, ceea ce înseamnă că, pentru
aceasta, nu este nevoie de consimțământul acestuia în acest scop. Chiar și autorii care
văd în alin. 1 al art. 1286 Cod civil o condiție de eficacitate a stipulației pentru altul,
sunt de acord cu acest lucru. Tocmai de aceea, stipulația pentru altul este singura
excepție veritabilă de la principiul relativității, deoarece, exclusiv din contractul
încheiat între promitent și stipulant, ca o consecință a acordului de voințe al acestora,
se naște, în patrimoniul terțului beneficiar, în mod direct și originar, dreptul de creanță.
Acesta este deci unul dintre cazurile în care legea dispune altfel, la care face referire art.
1280 Cod civil, care consacră principiul relativității. Or, ce rost ar avea ca, socotind
valabil născut, în patrimoniul terțului beneficiar, fără consimțământul acestuia, dreptul
său de creanță corelativ obligației asumate de către promitent, să condiționăm
eficacitatea acestui drept de o manifestare de voință expresă a terțului în acest sens?
Chiar textul art. 1284, alin. 2 Cod civil este cât se poate de clar când arată, consecința
principală a stipulației, deci a acordului de voințe dintre promitent și stipulant, iar nu a
consimțământului terțului beneficiar în acest sens: dobândirea, de către acesta din urmă,
a dreptului de a cere direct promitentului executarea prestației. Aceasta nu poate
însemna altceva decât că dreptul de creanță al terțului beneficiar este eficace încă de la
momentul nașterii lui, ceea ce presupune, pe de altă parte, că promitentul își poate
executa conform obligația fără ca acest lucru să fie condiționat de o manifestare expresă
de voință din partea terțului.
Desigur, împărtășim opinia conform căreia terțul nu poate fi forțat să primească
prestația promisă; de altfel, în patrimoniul său, se naște un drept, iar nu o obligație.
Exercitarea dreptului rămâne întotdeauna la latitudinea titularului său. Dacă acesta însă
se confruntă cu primirea executării conforme din partea debitorului, el nu are decât să
adopte conduita prescrisă de art. 1517 Cod civil (adică să se abțină de la a împiedica
executarea stipulației de către promitent, primind plata), ceea ce nu înseamnă că acceptă
expres stipulația, ci pur și simplu, că primește executarea acesteia.
Textul art. 1286, alin. 1 Cod civil trebuie citit, în opinia noastră, integrat cu cel
al alin. 2 al aceluiași articol, care dispune că „Stipulația poate fi revocată cât timp
acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant sau la promitent. Stipulația poate fi
acceptată și după decesul stipulantului sau al promitentului”. Întregul articol se referă
la ceea ce înseamnă acceptarea stipulației de către terțul beneficiar, arătând care este
valoarea, care este efectul acestei acceptări. Astfel, ceea ce trebuie reținut din cuprinsul
art. 1286 Cod civil este că: până la momentul în care terțul beneficiar acceptă expres
stipulația, aceasta este revocabilă; acceptarea expresă a stipulației transformă însă
dreptul de creanță al terțului beneficiar într-unul irevocabil. Deci, dacă terțul beneficiar
dorește să se asigure de faptul că stipulația nu va fi revocată, el o poate accepta expres.
Această acceptare poate fi făcută și după decesul promitentului sau cel al stipulantului,
succesorii în drepturi ai acestora fiind ținuți să execute obligațiile asumate prin stipulație
întocmai ca autorii lor, cu excepția acelora asumate în considerarea calităților personale
ale acestora, deci intuitu persoane, care se sting la decesul lor. De asemenea, în ipoteza
în care terțul beneficiar decedează înainte de a accepta expres stipulația, cu excepția
stipulației intuitu personae, făcute în considerarea calităților personale ale terțului,
aceasta poate fi acceptată, cu aceleași efecte, de către moștenitorii acestuia. Acceptarea
stipulației este un act juridic unilateral, fiind deci supus comunicării, potrivit art. 1326
Cod civil, care își produce efectele doar din momentul în care aceasta a ajuns la
promitent sau la stipulant, chiar dacă acesta nu a luat la cunoștință de ea din motive care
nu îi sunt imputabile. Din acest moment, în care comunicarea cu acceptarea stipulației
din partea terțului beneficiar ajunge la promitent sau la stipulant, aceasta nu mai poate
fi revocată, deci dreptul de creanță al terțului beneficiar nu mai poate fi afectat de o
astfel de manifestare de voință din partea părților stipulației (revocare de comun acord,
denunțare unilaterală). Desființarea dreptului terțului beneficiar se poate face însă, în
continuare, și după momentul comunicării acceptării stipulației din partea acestuia, însă
numai pentru cauză de nulitate sau de rezoluțiune/reziliere a stipulației. Așadar, efectul
acceptării exprese, de către terțul beneficiar, a stipulației făcute în favoarea sa, este acela
al transformării dreptului de creanță al terțului dintr-unul revocabil într-unul irevocabil.
Pornind de la această premisă, pentru coerența întregului articol 1286 Cod civil, alin. 1
al acestuia ar fi trebuit, în opinia noastră, formulat pozitiv, în sensul că refuzul, de către
terțul beneficiar, al stipulației făcute în favoarea sa, atrage desființarea retroactivă a
dreptului său, caz în care prestația asumată de către promitent a fi executată în favoarea
stipulantului sau a moștenitorilor acestuia, fără a agrava însă sarcina promitentului (art.
1287, alin. 2 Cod civil). Credem că așa ar trebui citit și înțeles acest text legal, al alin. 1
din art. 1286 Cod civil. Nici un text de lege nu condiționează eficacitatea stipulației
pentru altul de acceptarea sa expresă, anterioară executării, ci, așa cum am văzut, textele
alin. 1 și 2 ale art. 1286 Cod civil arată, pe de o parte, că refuzul stipulației, care poate
fi exprimat, pur și simplu, în momentul executării acesteia de către promitent, prin
neacceptarea executării conforme oferite, atrage desființarea retroactivă a dreptului de
creanță al terțului beneficiar și, pe de altă parte, că acceptarea expresă a acesteia, de
către terț sau de către moștenitorii săi, o face irevocabilă din momentul în care aceasta
ajunge la promitent sau la stipulant. Pentru aceste motive, nu putem accepta părerea
exprimată în literatura juridică potrivit căreia neacceptarea beneficiului stipulației nu
presupune nici o condiție și poate fi identică pasivității terțului. În susținerea opiniei
noastre aducem și argumentul art. 13 Cod civil, conform căruia renunțarea la un drept
nu se prezumă. Or terțul beneficiar, așa cum am văzut deja, câștigă dreptul său de
creanță, în propriul patrimoniu, încă de la data încheierii, între promitent și stipulant și
exclusiv din acordul lor de voințe, a stipulației, fără a fi nevoie de consimțământul său
expres în acest sens. Iar dacă acceptăm că acest drept de creanță se naște direct și
originar (adică fără a trece prin patrimoniul stipulantului, motiv pentru care terțul nu are
a se teme de concursul creditorilor acestuia, nici de o eventuală insolvabilitate a
stipulantului) în patrimoniul terțului beneficiar, cum am putea considera că tăcerea,
inactivitatea acestuia conduce la desființarea retroactivă a dreptului său? Aceasta ar
însemna să operăm cu o prezumție contrară textului art. 13 Cod civil, or nu credem că
aceasta a fost voința legiuitorului, în cuprinsul alin. 1 al art. 1286 Cod civil. Ni se pare
că textul art. 13 Cod civil are o formulare categorică, instituind un principiu în materie;
or, de la orice principiu, derogările trebuie să fie expres și limitativ prevăzute de lege;
așa este, de pildă, cazul renunțării la moștenire (care nici măcar nu reprezintă renunțarea
doar la un drept, căci moștenirea presupune nu numai activ patrimonial, ci și pasiv),
reglementat la art. 1112 și art. 1113 Cod civil, unde legiuitorul instituie expres o
prezumție de renunțare, care operează în anumite condiții și numai în acele condiții.
Deci derogarea de la principiul instituit de art. 13 Cod civil credem noi că trebuie să fie
una expresă, neputând accepta teza renunțării tacite la drept. Apoi, s-ar ridica problema,
în ipoteza acceptării tezei contrarii, cât timp trebuie să fie inactiv terțul beneficiar pentru
a se desființa retroactiv dreptul său, știut fiind faptul că, chiar și împlinirea termenului
de prescripție stinge doar dreptul material la acțiune, transformând însă obligația într-
una naturală, iar nu stingând-o. Deci, promitentul beneficiar își poate executa valabil
obligația asumată față de terț chiar și după împlinirea termenului de prescripție, însă,
ce-i drept, el nu mai poate fi constrâns la aceasta. În concluzie, în această privință, în
opinia noastră, tăcerea sau inactivitatea terțului beneficiar nu valorează refuzul
stipulației făcute în favoarea sa. Dimpotrivă, pentru ca dreptul acestuia să se
desființeze retroactiv, trebuie ca terțul beneficiar să refuze expres stipulația făcută în
favoarea sa.
Am vorbit mai sus de revocarea stipulației și ne-am rezumat a arăta doar că
aceasta poate fi făcută numai până la momentul în care acceptarea expresă a stipulației
de către terțul beneficiar ajunge fie la promitent, fie la stipulant, moment de la care
dreptul de creanță al terțului devine irevocabil și deci părțile stipulației nu-l mai pot
atinge prin astfel de manifestări de voință care au ca efect revocarea acestuia. Ce
înseamnă, practic, revocarea stipulației pentru altul? Aceasta poate să însemne fie
revocarea, prin consimțământ mutual (mutuus dissensus) al promitentului și al
stipulantului, a întregului contract încheiat între aceștia, fie numai a stipulației făcute în
favoarea terțului, aceasta nefiind altceva decât aplicarea, în acest caz, a principiului
simetriei în contracte. De asemenea, potrivit art. 1287 Cod civil, stipulantul poate, prin
act juridic unilateral (pentru că, pentru el, stipulația reprezintă un beneficiu, întocmai
ca și pentru terțul beneficiar; de multe ori, prin executarea, de către promitent, a
stipulației în favoarea acestuia din urmă, se stinge indirect o obligație anterioară a
stipulantului față de terț), să revoce stipulația (dar nu și contractul încheiat cu
promitentul, în care este aceasta inserată, dacă stipulația pentru altul s-a obiectivat într-
o clauză contractuală, iar nu într-un contrat de sine stătător, căci altfel s-ar încălca regula
irevocabilității unilaterale a contractului și deci principiul forței obligatorii), însă numai
în măsura în care executarea acesteia în favoarea terțului beneficiar nu ar fi în interesul
promitentului (de exemplu, prin executarea prestației asumate în favoarea terțului
beneficiar, promitentul stinge o datorie proprie anterioară față de acesta); revocarea
astfel făcută de către stipulant produce efecte numai din momentul ajungerii ei la
promitent. Dacă promitentul are interes în a executa stipulația, stipulantul nu o poate
revoca fără consimțământul său. Promitentul nu poate revoca stipulația printr-un act
juridic unilateral, căci astfel s-ar încălca regula irevocabilității unilaterale a contractului
și deci principiul forței obligatorii care guvernează contractul încheiat între promitent
și stipulant; totuși, apreciem noi, dacă, în favoarea promitentului, la momentul încheierii
stipulației pentru altul, a fost cuprinsă în aceasta o clauză de denunțare unilaterală a sa,
atunci promitentul poate exercita acest drept de denunțare unilaterală, în condițiile
stipulate în contract, cu efectul revocării stipulației pentru altul. Astfel cum am antamat
deja, revocarea stipulației va avea ca efect desființarea retroactivă a dreptului terțului
beneficiar, cu consecința executării prestației datorate inițial acestuia în favoarea
stipulantului sau moștenitorilor săi, însă fără a se agrava, prin aceasta, sarcina
promitentului. Desigur, prin actul juridic unilateral al revocării stipulației pentru altul,
precum și prin acordul de voințe dintre promitent și stipulant în același sens, poate fi
desemnat, în locul terțului, un alt beneficiar în favoarea căruia promitentul va fi ținut să
execute prestația asumată. Din textul art. 1287, alin. 2 Cod civil nu rezultă clar dacă, și
în privința terțului beneficiar desemnat ulterior revocării, subzistă limitarea obligării
promitentului doar în măsura în care acesta s-a obligat inițial; cu alte cuvinte,
promitentul este ținut față de noul terț beneficiar a executa prestația promisă chiar și
dacă, prin aceasta, sarcina sa este agravată? În opinia noastră, răspunsul trebuie
diferențiat. Astfel, dacă noul terț beneficiar a fost desemnat prin acordul de voințe a
promitentului și a stipulantului, atunci limitarea nu funcționează, căci promitentul s-a
obligat, în temeiul libertății contractuale, cu forță obligatorie, la a executa respectiva
prestație în favoarea acestui nou terț, în condițiile pe care această executare le
presupune. Dacă, dimpotrivă, noul terț beneficiar a fost desemnat printr-un act juridic
unilateral de către stipulant, atunci, prin analogie, limitarea trebuie să subziste:
promitentul nu va ținut să execute prestația promisă, în favoarea acestui nou terț, decât
cu costurile pe care le-ar fi implicat executarea aceleiași prestații în favoarea terțului
inițial (ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet).
Stipulația pentru altul poate îmbrăca forma unui contract cu titlu gratuit ori a
unuia cu titlu oneros. Astfel, dacă, anterior acesteia, între promitent și stipulant, nu
exista un raport juridic și nici între stipulant și terț nu exista un raport juridic, stipulația
în favoarea terțului beneficiar va apărea pentru stipulant și promitent ca un contract cu
titlu gratuit, întrucât, prin executarea prestației promise în favoarea terțului beneficiar,
promitentul îi face stipulantului o liberalitate, iar acesta din urmă, îi face, la rândul său,
o liberalitate terțului (este vorba aici despre o donație indirectă). Dacă, dimpotrivă, între
promitent și stipulant, exista, anterior, stipulației, un raport juridic în cadrul căruia
promitentul era debitorul stipulantului, iar, între stipulant și terț, exista un raport juridic
în care stipulantul era debitorul terțului, atunci stipulația pentru altul va fi un contract
cu titlu oneros, în care atât promitentul, cât și stipulantul urmăresc un avantaj, deoarece,
prin executarea prestației în favoarea terțului beneficiar, promitentul stinge atât
obligația sa anterioară față de stipulant, cât și obligația stipulantului față de terțul
beneficiar. De asemenea, tot cu titlu oneros va fi și stipulația pentru altul prin care
stipulantul urmărește să-i facă o liberalitate terțului beneficiar, având ca obiect prestația
asumată de către promitent, însă, în schimb, el este ținut față de promitent să execute o
obligație anterioară stipulației. Caracterul unilateral sau sinalagmatic al stipulației
pentru altul va depinde de interdependența obligațiilor reciproce dintre promitent și
stipulant, născute din stipulație.
Din cele mai sus expuse așadar, concluzionăm că stipulația pentru altul
reprezintă o excepție veritabilă (singura) de la principiul relativității, o figură juridică
sui generis, în care, prin acordul de voințe dintre promitent și stipulant, se naște direct
și originar, în patrimoniul terțului beneficiar, un drept, fără a fi necesar consimțământul
expres al acestuia, nici pentru validitatea, nici pentru eficiența stipulației în favoarea sa.

III. Principiul opozabilității efectelor contractului față de terți

Sintagma „opozabilitatea contractului” poate fi utilizată într-un sens larg sau într-
unul restrâns.
Sensul larg are în vedere efectele pe care contractul le produce între părțile
contractante și avânzii cauză ai acestora, pe de o parte, care sunt ținuți de contract cu
forța legii (forța obligatorie a contractului se manifestă plenar, între părțile sale, prin
opozabilitatea, respectiv prin relativitatea efectelor acestuia între părți), și, pe de altă
parte, efectele pe care contractul le produce față de terții propriu-ziși, cărora acest act
juridic le este opozabil ca un fapt juridic.
Sensul restrâns are în vedere exclusiv opozabilitatea contractului față de terții
propriu-ziși, consacrată la art. 1281 Cod civil, conform căruia: „Contractul este
opozabil terților, care nu pot aduce atingere drepturilor și obligațiilor născute din
contract. Terții se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere
executarea lui, cu excepția cazurilor prevăzute de lege”.
Textul antecitat face vorbire despre obligația tuturor terților propriu-ziși de a
respecta situația juridică născută din contractul încheiat între părți. Terții nu devin
titulari de drepturi și obligații în temeiul contractului, însă, în măsura în care le folosește,
se pot prevala de efectele acestuia, neavând totuși dreptul de a cere executarea lui.
Deci relativitatea contractului are în vedere efectele interne ale acestuia, care țin,
cu forța legii, părțile, respectiv avânzii lor cauză, iar opozabilitatea stricto sensu a
contractului privește efectele externe ale acestuia, care se impun terților în forma unei
situații juridice nou-create prin contract (este vorba aici despre opozabilitatea
substanțială), situație juridică pe care părțile contractante urmăresc să o insereze în
circuitul civil, alternându-l în acest sens concret al generării acelor efecte pe care ele le-
au urmărit a se produce prin executarea contractului.
 Opozabilitatea față de terți apare astfel ca un complement necesar al forței
obligatorii a contractului, căci eficacitatea acestuia între părțile sale depinde, de multe
ori, de comportamentul terților, care sunt ținuți să nu-l împiedice pe debitor să-și
execute conform obligațiile asumate, dar și să nu favorizeze neexecutarea, de către
acesta, a respectivelor obligații, precum și, în consecință, să respecte drepturile
creditorului născute din contract, abținându-se de la a face ceva care să-l împiedice pe
creditor să-și exercite optim aceste drepturi. Aceasta este opozabilitatea drepturilor de
creanță născute din contract, pe care o parte contractantă o invocă față de terți. Astfel,
spre exemplu, este cazul unui angajator care, știind faptul că angajatul său și-a asumat
o obligație față de fostul său angajator de a nu distribui, în aceeași arie geografică,
pentru un anumit timp, produse de același fel cu cele pe care le distribuia pentru
angajatorul său inițial, îl angajează să facă același lucru pentru sine și îl determină astfel
să încalce obligația de non-concurență asumată față de primul angajator. Într-o atare
stare de fapt, angajatorul secund, care contribuie, alături de angajatul său, debitor al
primului angajator în privința obligației de non-concurență, la încălcarea acestei
obligații, poate fi ținut răspunzător pentru prejudiciile cauzate primului angajator în
acest fel.
O asemenea răspundere nu poate fi angajată însă pentru terții propriu-ziși față de
contract decât în condițiile în care aceștia aveau cunoștință despre existența acestui
contract, respectiv despre prevederile sale. Discutăm, în astfel de cazuri, de cele mai
multe ori, despre o opozabilitate imediată, neorganizată legal, terților aducându-li-se la
cunoștință conținutul contractului fie prin prezentarea acestuia de către înseși părțile, cu
ocazia unui litigiu sau în afara unui astfel de cadru, fie prin conferirea de dată certă
respectivului înscris sub semnătură privată constatator al contractului (înscrisul autentic
este menționat într-un registru al actelor autentice, care, fiind public, asigură o astfel de
opozabilitate formală a conținutului său – art. 270 C.pr.civ., cu privire la puterea
doveditoare a acestuia față de oricare alte persoane decât părțile sale), care este menită
să-i asigure pe terți despre faptul că data la care contractul a fost încheiat nu poate fi în
nici un caz ulterioară celei certe, fie prin înscrierea drepturilor dobândite prin contract
într-un registru de publicitate legal organizat (precum Cartea funciară sau Registrul
Național de Publicitate Mobiliară). Spre deosebire de actul autentic, înscrisul sub
semnătură privată nu are putere doveditoare decât între părțile sale semnatare, numai
data certă a acestuia devenind opozabilă altor persoane decât celor care l-au întocmit,
din ziua în care a devenit certă. Data certă a înscrisurilor sub semnătură privată se
dobândește, conform art. 278 C.pr.civ.: 1. din ziua în care au fost prezentate spre a se
conferi dată certă de către notarul public, executorul judecătoresc sau alt funcționar
competent în această privință; 2. din ziua când au fost înfățișate la o autoritate sau
instituție publică, făcându-se despre aceasta mențiune pe înscrisuri; 3. din ziua când au
fost înregistrate într-un registru sau alt document public; 4. din ziua morții ori din ziua
când a survenit neputința fizică de a scrie a celui care l-a întocmit sau a unuia dintre cei
care l-au subscris, după caz; 5. din ziua în care cuprinsul lor este reprodus, chiar și pe
scurt, în înscrisuri autentice întocmite în condițiile art. 269, precum încheieri, procese-
verbale pentru punerea de sigilii sau pentru facere de inventar; 6. din ziua în care s-a
petrecut un alt fapt de aceeași natură care dovedește în chip neîndoielnic anterioritatea
înscrisului.
 Este vorba aici, bineînțeles, despre o răspundere civilă delictuală a terțului care
nu se află în nici un raport juridic cu partea lezată din contract, răspundere care poate
atrage obligarea sa fie la plata de despăgubiri, fie la repararea în natură a prejudiciului
cauzat (cazul, de pildă, al constatării nulității contractului încheiat cu un terț de rea-
credință de către promitentul din cadrul promisiunii de contract, nulitate care va
conduce la desființarea acestui contract, efect care nu reprezintă altceva decât o reparare
în natură a prejudiciului suferit de către beneficiarul promisiunii de contract încălcate,
care urmărește ca promitentul să încheie contractul cu el).
De asemenea, se arată, în literatura de specialitate, că opozabilitatea față de terți
a contractului se manifestă și sub forma opozabilității drepturilor reale dobândite prin
respectivul contract, terții cărora acesta le este opus fiind ținuți să nu facă nimic de
natură a stânjeni exercitarea normală, de către titularul acestuia, a dreptului real
respectiv. De fapt, contractul probează aici legitimitatea calității de titular al
respectivului drept real (de exemplu, într-o acțiune în revendicarea unui bun imobil,
pârâtul se apără invocând calitatea sa de proprietar care derivă dintr-un contract de
donație, sau de vânzare-cumpărare etc.), întrucât dreptul însuși, fiind opozabil erga
omnes, impune tuturor terților să adopte această conduită. Dar opozabilitatea erga
omnes a dreptului real nu poate fi pretinsă decât dacă se dovedește și legitimitatea
dobândirii acestuia, iar acest lucru implică, cu necesitate, opozabilitatea contractului
care constituie titlu (este vorba aici, mai mult, despre opozabilitatea probatorie a
contractului).
La fel ca în cazul în care discutăm despre opozabilitatea contractului față de terți
ca izvor de drepturi de creanță, și în cazul în care contractul este opus ca izvor de
drepturi reale, acesta trebuie să fie făcut cunoscut terților, pentru ca ei să fie ținuți să
respecte noua realitate juridică născută din el. În materia drepturilor reale, se poate
discuta astfel de opozabilitatea imediată, dar și despre cea mediată. Opozabilitatea
imediată rezultă din cunoașterea neorganizată de lege (este situația la care face
trimitere art. 902, alin. 1 Cod civil când face vorbire despre „cunoașterea pe orice altă
cale …”). Opozabilitatea mediată are la bază aducerea la cunoștința terților a situației
juridice reale prin intermediul unui sistem de publicitate organizat legal (sistemul
Cărților funciare, sistemul Registrului Național de Publicitate Mobiliară).
Ideea care trebuie reținută vizavi de opozabilitatea contractului față de terți este
aceea că acestora nu le poate fi impusă respectarea situației juridice nou-create prin
contract, conform art. 1281 Cod civil, decât în măsura în care ei au avut cunoștință
despre contract, respectiv despre conținutul acestuia, la data la care li se verifică o atare
conduită.
De altă parte, tot ca dovadă a unui fapt juridic, ca „martor” al existenței unei
anume situații juridice, un contract poate fi opus părților acestuia de către terți („Terții
se pot prevala de efectele contractului …” – art. 1281, fraza a doua Cod civil) ori de
câte ori aceștia au interes să o facă, întrucât contractul respectiv constituie un element
care fie le susține o pretenție formulată împotriva uneia dintre părțile sale, fie îi apară
împotriva unei pretenții a uneia dintre părțile acestuia.
Astfel, de pildă, una din condițiile speciale ale răspunderii comitenților pentru
faptele prepușilor lor este aceea a raportului de prepușenie existent între aceștia. Acest
raport este dovedit de îndată ce se face proba unui contract individual de muncă între
făptuitor și angajatorul acestuia, în scopul atragerii răspunderii civile delictuale a
acestuia din urmă pentru prejudiciile cauzate terțului care se prevalează de respectivul
contract de muncă. Or, dimpotrivă, în ipotezele în care una dintre părțile contractului
nu execută o obligație contractual asumată față de cealaltă parte contractantă și, prin
aceasta, cauzează un prejudiciu unui terț, acesta din urmă poate solicita angajarea
răspunderii civile delictuale a părții contractante care, prin comportamentul său
contractual neconform, i-a cauzat prejudicii.

IV. Excepția de la principiul opozabilității efectelor contractului față de terți

– simulația

Simulația este reglementată la art. 1289 – art. 1294 Cod civil.

Simulația este operațiunea juridică prin intermediul căreia părțile unui contract
real (secret, contra-înscris) disimulează, ascund față de terți fie existența, fie natura, fie
condițiile acestuia, fie chiar identitatea uneia dintre ele, cu ajutorul unui alt contract
(public, aparent, ostensibil).
Contractul secret este cel care exprimă voința reală a părților, cel care se opune
acestora, precum și avânzilor lor cauză (în materia simulației, avânzii-cauză sunt doar
succesorii universali și cei cu titlu universal, conform art. 1289, alin. 1 Cod civil) cu
forța legii, însă numai și numai dacă încheierea acestuia s-a făcut cu respectarea tuturor
condițiilor de fond solicitate de lege pentru încheierea valabilă a unui contract (art.
1289, alin. 2 și art. 1179 Cod civil), mai puțin condiția(le) de formă, care nu trebuie
îndeplinită, tocmai pentru a prezerva secretul acestui contract real (o eventuală formă
autentică ar scoate la lumină existența contractului secret prin înscrierea acestuia în
registrul actelor juridice autentice).
Contractul aparent are rolul de a ascunde terților adevărata intenție a părților,
motiv pentru care, în principiu, acestora nu le poate fi opus contractul secret,
necunoscut, ci doar cel public, adus la cunoștința lor. Acesta este motivul pentru care
simulația este excepția de la principiul opozabilității efectelor contractului față de terți.
Cei din urmă, deoarece nu cunosc decât contractul public, nu pot fi ținuți să respecte
decât situația juridică falsă căreia acesta îi dă aparența de realitate. Este ocrotită, după
cum vom vedea, astfel, buna-credință a terților care, contractând, la rândul lor, cu părțile
contractului secret, s-au întemeiat cu bună-credință pe contractul public, necunoscând
contractul secret.
Din însăși definiția simulației, rezultă că aceasta este de mai multe feluri sau
poate avea mai mute forme:
1. fictivitatea este acea formă a simulației în care, prin acordul simulatoriu,
părțile acestuia convin că actul aparent nu va produce, între ele, nici un efect. Acesta
este singurul caz de simulație absolută, prin care se ascunde complet adevărul, actul
secret anihilând orice efect al actului public, care rămâne însă să producă efecte față de
terți. De exemplu, se încheie un act secret prin care se convine că vânzarea-cumpărarea
ce va fi perfectată între părți nu va avea, în fapt, nici un efect între acestea, dreptul de
proprietate netransmițându-se de la vânzător la cumpărător.
2. deghizarea este acea formă a simulației în care, prin acordul simulatoriu,
părțile stabilesc să ascundă, prin încheierea unui contract public, fie natura juridică a
contractului secret (deghizarea totală), fie doar unele clauze sau efecte ale acestuia
(deghizarea parțială). Dacă, spre pildă, părțile încheie, în secret, un contract de donație,
iar, cu caracter public, unul de vânzare-cumpărare, prin care maschează, practic, cauza
și obiectul contractului secret, avem de-a face cu o deghizare totală. Dacă, de exemplu,
părțile încheie, în secret, un contract de vânzare-cumpărare al unui anumit bun, pentru
un anumit preț, iar, în contractul public, menționează un preț inferior sau superior celui
real, suntem în prezența unei deghizări parțiale.
3. interpunerea de persoane este acea formă a simulației în care, prin acordul
simulatoriu, părțile acestuia convin că efectele contractului public încheiat între interpus
(cel care figurează ca parte în actul public, mascând însă adevărata identitate a
beneficiarului real) și terț (contractantul adevărat din actul public, căruia acest contract
i se opune cu forță obligatorie) se produc, de fapt, între acesta din urmă și interponent
(beneficiarul real al operațiunii cuprinse în actul public). Simulația prin interpunere de
persoane este menită să ascundă așadar adevărata identitate a beneficiarului unui
contract (a interponentului), fie din motive subiective (acesta nu dorește să fie cunoscut
drept filantrop, de pildă), fie din alte motive (acesta nu poate primi, de exemplu,
liberalități din partea gratificantului, fiind limitat legal, în acest sens, în capacitatea sa
de folosință, cum este medicul care nu poate primi donații de la pacientul pe care l-a
tratat de ultima sa boală).
În literatura de specialitate, s-a avansat ideea că simulația prin interpunere de
persoane se confundă cu mandatul fără reprezentare, reglementat la art. 2039 și urm.
Cod civil. Pentru acest motiv, s-a apreciat că, în cadrul simulației prin interpunere de
persoane, terțul față de care contractul public își produce efectele cu forță obligatorie
nu trebuie să fie parte în acordul simulatoriu. În opinia noastră, dimpotrivă, pentru a
putea vorbi despre o simulație prin interpunere de persoane, terțul trebuie să fie parte
în acordul simulatoriu, alături de interpus și de interponent, căci altfel am vorbi chiar
despre un contract de mandat fără reprezentare. Diferența dintre cele două figuri
juridice, dincolo de existența acordului simulatoriu, care caracterizează simulația, fiind
de esența acesteia, și care lipsește, desigur, în contractul de mandat fără reprezentare, o
face chiar această participare a terțului la acordul simulatoriu. Simpla cunoaștere de
către el a faptului că beneficiarul real al contractului pe care el îl încheie cu interpusul
este interponentul, deci că toate efectele contractului încheiat de către el cu interpusul
se produc în patrimoniul interponentului, fără însă ca el să participe efectiv la acordul
simulatoriu, ne plasează însă pe tărâmul mandatului fără reprezentare, potrivit art. 2039,
alin. 1 Cod civil. Credem că distincția este destul de importantă. Astfel, dacă ne aflăm
în ipoteza unei simulații prin interpunere de persoane, în care terțul participă la acordul
simulatoriu, având, alături de interpus și de interponent intenția de a simula, atunci el
va avea o acțiune directă împotriva interponentului pentru realizarea dreptului său de
creanță, acțiune care îi va fi deschisă, eventual, în urma admiterii unei acțiuni în
simulație (dacă interponentul refuză executarea benevolă a contractului față de terț și
tăgăduiește existența contractului secret), prin care va tinde la inopozabilitatea față de
el a efectelor actului încheiat cu interpusul, respectiv la a beneficia de efectele pe care
respectivul contract le naște împotriva interponentului, beneficiarul direct al drepturilor,
respectiv titularul obligațiilor născute din contractul încheiat în locul său, de către
interpus. În acest fel, terțul va fi ferit atât de o eventuală insolvabilitate a interpusului,
cât și de concursul creditorilor acestuia. Tot în cadrul acestei figuri juridice, terțul însuși
se poate apăra într-o eventuală acțiune îndreptată împotriva lui de către interpus,
invocând, pe cale de excepție, simulația, înlăturând astfel efectele contractului încheiat
între el și interpus, arătând că, de fapt, efectele actului s-au produs între el și interponent,
față de care are posibilitatea de a invoca direct apărări și excepții întemeiate și pe alte
raporturi juridice preexistente între ei (de exemplu, terțul urmărit de către interpus
pentru executarea sarcinii care afectează donația făcută acestuia, de fapt, de către
interponent, va putea invoca împotriva interponentului o modalitate de stingere a
obligației sale, pe care nu o poate însă invoca împotriva interpusului, cum ar fi
compensația, ori va putea invoca o cauză de nulitate relativă a contractului, pe care, din
nou, nu o poate invoca împotriva interpusului, fiind întemeiată pe motive care țin
exclusiv de persoana interponentului). La fel, în această operațiune juridică,
interponentul va avea o acțiune directă împotriva terțului, pentru realizarea creanței sale.
Dimpotrivă, dacă ne aflăm într-un mandat fără reprezentare, chiar și în situația în care
terțul care a contractat cu mandatarul cunoștea existența mandatului, însă nu a fost parte
la un acord simulatoriu, această intenție de a simula neexistând nici măcar între mandant
și mandatar, potrivit art. 2040 alin. (1) Cod civil, terțul nu are niciun raport juridic cu
mandantul. Aceasta înseamnă că între mandant și terț nu va exista nici un raport juridic,
justificarea fiind aceea că mandatarul este cel care încheie contractul cu terțul, iar nu
mandantul. În alte cuvinte, mandatarul este partea contractantă care va avea calitatea de
creditor sau debitor în raport cu terțul. Astfel, terțul îl va putea urmări pe mandatar
pentru executarea obligațiilor asumate, la fel cum și mandatarul va putea exercita
împotriva terțului toate drepturile născute din contract. Așadar, terțul nu va putea
acționa împotriva mandantului în exercitarea drepturilor sale rezultând din contract,
întrucât mandatarul a contractat în nume propriu, pe când la simulația prin interpunere
de persoane, interpusul este doar masca interponentului, necontractând în nume propriu,
terțul știind că interpusul are doar rolul de a ascunde identitatea adevăratului
cocontractant și participând el însuși la această intenție de a simula, devenind astfel
parte în simulație; în ipoteza contractului de mandat fără reprezentare, contractul de
mandat este, pentru terț, un res inter alios acta, adică un act care nici nu-i poate profita,
dar nici dăuna, fiind străin acestuia. O eventuală acțiune a mandantului împotriva
terțului este condiționată, în cadrul contractului de mandat fără reprezentare, de
prealabila executare a propriilor obligații de către mandant în favoarea mandatarului
său, acțiunea pe care o exercită împotriva terțului fiind una în substituirea mandatarului,
iar nu una directă, mandatarul fiind îndreptățit să solicite terțului executarea conformă
a obligațiilor asumate (art. 2040, alin. 2 Cod civil).
 Schema raporturilor juridice care caracterizează simulația prin interpunere de
persoane ar arăta în felul următor:

acordul simulatoriu (contractul secret) = interpusul + interponentul + terțul situația juridică reală

interpus contractul public terț

(cel care ascunde raport juridic aparent
identitatea interponentului
și participă, aparent,
în nume propriu și pe seama sa la contract)

raportul juridic real,

născut din contractul secret/acordul simulatoriu
contractul secret (acțiuni contractuale reciproce, întemeiate pe
acordul simulatoriu/contractul secret;
dublează, eventual, acțiunea în simulație)

interponent
(cel care este beneficiarul real
al contractului încheiat între interpus și terț)

Schema raporturilor juridice care caracterizează contractul de mandat fără

reprezentare ar arăta în felul următor:

contract public
mandatar terț
(contractează cu terțul raport juridic contractual; acțiuni contractuale reciproce, cunoaște
sau
în nume propriu, dar pe întemeiate pe contractul dintre ei nu cunoaște
seama mandantului calitatea mandatarului

contract de mandat (între mandant și terț nu există raport juridic contractual,

fără reprezentare (poate fi nu există drept la acțiune, decât a mandantului împotriva
secret, dar nu față de terțul terțului, însă în substituirea mandatarului, nu în nume propriu)
cocontractant al mandatarului)
(acțiuni contractuale reciproce,
întemeiate pe contractul de mandat)

mandant
dobândește de la mandatar tot ceea ce i se cuvine
în temeiul contractului încheiat între acesta și terț
 Pentru a putea vorbi de simulație, este necesar să fie îndeplinite cumulativ câteva
condiții:
1. existența unui act real, numit și contra-înscris, care este secret, necunoscut
nici ca existență, nici din punct de vedere al conținutului său terților, care nu este
menționat în actul public; existența actului real este solicitată în sens de negotium juris,
denumirea acestuia, de contra-înscris (etimologic: contre-lettre, fr., tradus în limba
română prin calchiere), nepresupunând constatarea în scris a conținutului său.
2. actul real, secret, ca operațiune juridică, să fi fost încheiat valabil anterior
sau cel mult concomitent actului public, din punct de vedere temporal, chiar dacă, atunci
când se încheie în formă scrisă, înscrisul care constată actul secret este perfectat ulterior
momentului încheierii actului public; actul secret trebuie să fi fost valabil la data
încheierii actului public și să-și mențină valabilitatea în continuare; aceasta presupune,
așa cum am arătat deja, ca actul secret să respecte toate condițiile de validitate, de fond,
solicitate de lege la încheierea acestuia; nu este necesară respectarea condiției de formă
prevăzută de lege ad validitatem pentru actul respectiv (art. 1289, alin. 2 Cod civil).
3. existența actului public, adus la cunoștința terților, care trebuie să
îndeplinească toate condițiile de formă solicitate de lege pentru validitatea sa.
4. existența acordului simulatoriu, care cuprinde intenția părților de a simula, de
a ascunde realitatea, adevăratele efecte ale actului secret; acest acord simulatoriu, sub
forma unui acord de voințe dintre părțile actului secret, trebuie să fie încheiat cel târziu
la data perfectării, în sens de negotium juris, a actului secret; acordul simulatoriu poate
exista separat de actul secret, premergându-i, sau poate fi aglutinat în acesta din urmă.
În privința efectelor sale, fiind reglementată, deci tolerată chiar de către legiuitor,
este de înțeles că simulația nu este sancționată cu nulitatea/anularea operațiunii juridice,
adică atât a contractului secret, cât și a celui public, precum și a acordului simulatoriu,
însă, dacă aceasta este regula în materie, nu înseamnă că nu există și excepții.
Astfel, atât timp cât simulația este neutră, adică nu aduce atingere prevederilor
imperative ale legii, ordinii publice și bunelor moravuri, respectiv nici nu urmărește
fraudarea intereselor private, ale terților, „sancțiunea” simulației o reprezintă
inopozabilitatea actului secret față de terții de bună-credință, cărora nu le poate fi
solicitat să respecte situația juridică născută din acest contract. Sunt terți de bună-
credință cei care nu au cunoscut, existența simulației, la data realizării acesteia sau, după
caz, la data încheierii actului prin care au dobândit drepturi de la una dintre părțile
actului public sau au luat orice măsuri de conservare ori de executare împotriva acesteia,
întemeindu-se legitim pe contractul public, respectiv pe situația juridică aparentă
generată de acesta.
Dimpotrivă, dacă, prin simulație, se urmărește fraudarea intereselor terților,
acestora le este deschisă posibilitatea de a se prevala împotriva părților de efectele
actului secret care le vatămă drepturile (art. 1290, alin. 2 Cod civil), neputându-le fi
opus astfel contractul aparent (de exemplu, vânzarea-cumpărarea încheiată între
defunct și unul dintre descendenții acestuia, cu rezerva, de către defunct, a dreptului de
uzufruct viager asupra bunului înstrăinat, este prezumată relativ de către legiuitor ca
fiind o donație simulată; fiind o liberalitate, prin aceasta, defunctul și-a depășit cotitatea
disponibilă, afectând rezerva succesorală a celuilalt descendent al său; deși, în principiu,
având-cauză al defunctului, descendentul fraudat devine terț față de această operațiune
juridică prin care i s-au fraudat interesele; în această calitate, el are posibilitatea de a se
prevala, împotriva fratelui său, de inopozabilitatea vânzării-cumpărării cu rezerva
dreptului de uzufruct viager, întrucât, de fapt, aceasta nu este decât actul public care
maschează încheierea unei liberalități între defunctul lor tată și fratele său, invocând
astfel, împotriva celui din urmă, contractul secret – donația -, pentru ca, în acest fel,
acesta să fie obligat la raport, adică la aducerea, la masa succesorală, a valorii bunului
primit de la defunct cu titlu gratuit, în timpul vieții acestuia).
Dacă, prin simulație, se urmărește fraudarea legii, întreaga operațiune juridică
are cauză ilicită, sancțiunea atrasă fiind aceea a nulității absolute a tuturor actelor
juridice care au fost încheiate de către părți în cadrul acestei operațiuni (actul secret,
actul public și acordul simulatoriu). Sancțiunea este cu ușurință dedusă din textul art.
1289, alin.2 Cod civil, coroborat cu art. 1237 Cod civil.
Dacă, prin simulație, sunt încălcate condițiile de validitate privind capacitatea
și consimțământul, sancțiunea care lovește întreaga operațiune juridică este, de regulă,
nulitatea relativă (de exemplu, în cazurile reglementate la art. 992 Cod civil –
liberalitate deghizată sub forma unui contract cu titlu oneros sau făcută unei persoane
interpuse, de către pacient, medicului care l-a tratat de ultima boală, art. 1033 Cod civil
– donațiile simulate care urmăresc să încalce principiul revocabilității, în timpul
căsătoriei, a donațiilor între soți).
Între părțile actului secret, precum și față de avânzii-cauză ai acestora, simulația
valabilă presupune că actul secret se impune acestora cu forță obligatorie, fiindu-le pe
deplin eficace și exigibil (art. 1266, art. 1270, art. 1289 Cod civil). Numai dacă părțile
actului secret au urmărit, prin simulație, fraudarea intereselor succesorilor universali
sau a celor cu titlu universal, aceștia devin terți față de operațiunea juridică respectivă,
cu consecința inopozabilității față de ei a actului public și a posibilității lor de a se
prevala împotriva părților actului secret de efectele acestuia.
Față de terți, simulația produce efecte distincte după cum aceștia sunt terți
propriu-ziși sau creditori ai părților.
Față de terții propriu-ziși de bună-credință, care nu au cunoscut existența
simulației, la data realizării acesteia sau, după caz, la data încheierii actului prin care au
dobândit drepturi de la achizitorul aparent, întemeindu-se legitim pe contractul public,
respectiv pe situația juridică aparentă generată de acesta, contractul secret nu poate fi
invocat de către părțile acestuia, de către succesorii lor universali, cu titlu universal și
cu titlu particular și nici de către creditorii înstrăinătorului aparent (art. 1290, alin. 1
Cod civil). Așa cum am mai arătat deja, potrivit art. 1290, alin. 2 Cod civil, terții de
bună-credință, cărora le profită efectele actului secret, se pot prevala de acesta împotriva
părților lui, făcând astfel inopozabil față de ei actul public.
Față de terții propriu-ziși de rea-credință, care au cunoscut existența simulației,
adică a actului secret și conținutul acestuia, actul secret le este pe deplin opozabil.
Față de creditorii părților, efectele simulației sunt reglementate la art. 1291 Cod
civil, care, la alin. 1, prevede că: „Existența contractului secret nu poate fi opusă de părți
creditorilor dobânditorului aparent care, cu bună-credință, au notat începerea urmăririi
silite în cartea funciară sau au obținut sechestru asupra bunurilor care a făcut obiectul
simulației”. Suntem aici în prezența fie a unei înstrăinări fictive a unui bun față de care
creditorii achizitorului aparent, care neavând cunoștință de existența actului secret, au
început urmărirea silită și au notat aceasta în cartea funciară sau au obținut asupra
bunului măsura asigurătorie a sechestrului; împotriva acestora, părțile actului secret nu
se pot prevala de efectele acestuia, adică nu le poate opune faptul că bunul respectiv nu
a ieșit niciodată din patrimoniul înstrăinătorului aparent; de asemenea, norma poate
reglementa și ipoteza simulației prin interpunere de persoană, în care dobânditorul
aparent este interpusul, caz în care nici acesta, nici interponentul, nici terțul contractant
al interpusului nu le poate opune creditorilor interpusului contractul secret, în temeiul
căruia veritabilul titular al dreptului este interponentul. Alin. 2 al art. 1291 Cod civil
reglementează conflictul dintre creditorii de bună-credință ai înstrăinătorului aparent
și cei ai dobânditorului aparent, preferându-i pe cei dintâi, cu condiția ca creanța
acestora să fie anterioară contractului secret; acest text face aplicarea principiului qui
certat de damno vitando anteponendus est ei qui certat de lucro captando (cel care luptă
pentru a evita un prejudiciu ar trebui preferat celui care luptă pentru a câștiga un
beneficiu).
Cum ajung părțile actului secret sau terții care se pot prevala de efectele acestuia
să-l devoaleze, să-l scoată la lumină? Acestora le este pusă la dispoziție acțiunea în
simulație, menită așadar să constate existența actului secret, precum și să reveleze
conținutul acestuia, cu scopul înlăturării efectelor actului aparent sau doar a acelor
clauze ale acestuia care maschează adevăratele efecte ale actului secret.
Acțiunea în simulație este o acțiune în constatare.
Acțiunea în simulație este imprescriptibilă.
Acțiunea în simulație poate fi promovată de orice persoană interesată să invoce
în beneficiul său ori în contra părților acestuia actul secret.
Acțiunea în simulație este, mai întotdeauna, dublată de o acțiune în realizare,
menită fie să constate nulitatea actului secret, fie să pronunțe anularea acestuia, fie să
reducă liberalitățile excesive, fie să oblige la raport, fie să asigure executarea sau să
pronunțe rezoluțiunea însăși a actului secret etc. De aceea, dacă dreptul material la
acțiunea care o dublează pe cea în simulație este stins prin prescripție, atunci aceasta
din urmă va fi respinsă ca lipsită de interes. Deci admisibilitatea acțiunii în simulație
este condiționată, practic, de admisibilitatea acțiunii care o dublează, căci numai această
din urmă justifică interesul promovării primei.
În ceea ce privește proba simulației, între părțile acesteia, se poate face numai
potrivit regulilor dreptului comun în materie privind dovada actelor juridice,
reglementate la art. 249 și urm. C.pr.civ. Dacă însă reclamantul pretinde că simulația
are un caracter ilicit, el poate face proba acesteia prin orice mijloc de probă. Terții,
precum și creditorii părților, întrucât față de ei simulația este un fapt juridic, pot face
proba acesteia prin orice mijloc de probă. (art. 1292 Cod civil).

Bibliografie suplimentară

1. L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, Drept civil. Obligațiile, Editura Universul

Juridic, București, 2020, p. 142 - 193.
 DREPT CIVIL. OBLIGAȚII I
CURS 7

REMEDIILE ȘI SANCȚIUNILE NEEXECUTĂRII CONTRACTULUI (I)

1. Teoria generală a remediilor
1.1. Reglementare și terminologie

Așa cum am văzut deja, principiul forței obligatorii a contractului impune

debitorului să-și execute exact, integral și la timp toate obligațiile contractuale (art.
1270, art. 1516, alin. 1, art. 1469 și urm. Cod civil). Se vorbește, în acest sens, în
literatura de specialitate, despre existența unui principiu al conformității executării, pe
care-l consacră, în favoarea creditorului, textul art. 1516, alin. 1 Cod civil, prin
formularea sa sentențioasă, care statuează, fără să facă nici o demarcație între diferitele
feluri de creditori, respectiv de obligații, că orice creditor are dreptul la executarea
conformă a obligației, din toate trei perspectivele din care poate fi percepută această
executare: cantitativă, calitativă și temporală. Textul art. 1516 Cod civil consacră într-
adevăr acest principiu al conformității executării privind orice obligație, nu numai pe
cele izvorâte din contract, ci și pe cele care își au sursa în actul juridic unilateral, în
faptul juridic licit sau în cel ilicit, după caz. În acest sens se exprimă implicit însuși
legiuitorul care, în cuprinsul pct. 2 al alin. 2 al art. 1516 Cod civil, face precizarea că
dreptul creditorului de a obține rezoluțiunea, rezilierea sau reducerea propriei obligații
corelative poate fi exercitat numai dacă obligația neexecutată conform își are izvorul
într-un contract.
Dacă alin. 1 consacră principiul conformității executării oricărei obligații, alin. 2
al art. 1516 Cod civil arată care sunt drepturile pe care orice creditor le are, în cazul în
care debitorul nu își execută conform obligația:
„Atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în
întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă
i se cuvin:
a) să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligației;
b) să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea
contractului ori, după caz, reducerea propriei obligații corelative;
c) să folosească, atunci când este cazul orice alt mijloc prevăzut de lege
pentru realizarea dreptului său”.
Textul art. 1516 Cod civil, intitulat „Drepturile creditorului”, cuprinzând ambele
aliniate mai sus enunțate, exhibă indubitabil, atât în materia obligațiilor contractuale,
cât și în aceea a obligațiilor izvorâte din acte juridice unilaterale, din fapte juridice licite
sau, după caz, ilicite, legătura indisolubilă între toate aceste drepturi pe care le consacră
– adică atât cel privind conformitatea executării, cât și cele pe care creditorul le are la
dispoziție în ipoteza neexecutării conforme a obligațiilor de către debitor, conexiune
explicată prin fundamentul comun al tuturor acestor drepturi ale creditorului, în fiecare
caz în parte: contractul, actul juridic unilateral, faptul juridic licit sau faptul juridic ilicit.
În privința obligațiilor contractuale, căci acestea intră în sfera noastră actuală de interes,
modul în care legiuitorul a ales să reglementeze în materie curmă, în opinia noastră, mai
vechea polemică în domeniu vizavi de natura juridică, respectiv de temeiul drepturilor
pe care creditorul le are împotriva debitorului său în ipoteza în care acesta eșuează în a-
și executa conform obligațiile asumate contractual. Există astfel opinii care afirmă că
cel puțin unul dintre aceste drepturi (dreptul la daune-interese) nu are natură
contractuală, că sursa lui nu mai este contractul care a fost încălcat de către debitor, și
că, prin cauzarea de prejudicii creditorului, ca urmare a neexecutării conforme a
contractului de către debitor, un alt drept, la repararea acestor prejudicii, i se naște
creditorului, drept care se situează în afara contractului, în faptul juridic ilicit săvârșit
de către debitor. Așa cum spuneam, ne raliem opiniilor deja exprimate în literatura de
specialitate, conform cărora toate drepturile pe care le are creditorul împotriva
debitorului său în cazul neexecutării conforme a obligațiilor asumate contractual își
găsesc fundamentul în însuși contractul încălcat, mai precis în principiul forței
obligatorii a contractului; este inclus aici și dreptul la daune-interese, căci, din simpla
lecturare a textului art. 1516 Cod civil, reiese că fundamentul acestuia nu este unul
diferit de cel al celorlalte drepturi consacrate în acest text legal, toate intrând sub aceeași
umbrelă a „drepturilor creditorului”. Or, dacă legiuitorul tratează, în cuprinsul aceleiași
norme juridice și sub aceeași titulatură, atât despre principiul executării conforme a
obligațiilor contractuale, despre care nu se poate tăgădui că se fundamentează pe
principiul forței obligatorii a contractului, cât și despre celelalte drepturi, pe care
creditorul contractual le are împotriva debitorului său, aceasta nu poate însemna decât
că toate aceste drepturi ale creditorului izvorăsc practic din contract și că fundamentul
tuturor este același: forța obligatorie a acestuia. Toate aceste drepturi ale creditorului de
a acționa împotriva debitorului care nu a executat conform obligațiile asumate
contractual sunt obiectivări ale dreptului material virtual la acțiune care există în
componența fiecărui drept subiectiv, respectiv ale sancțiunii – element constitutiv al
raportului juridic civil obligațional; toate aceste drepturi ale creditorului nesatisfăcut
concretizează componenta de constrângere pe care însuși dreptul său subiectiv
nerealizat o conține, componentă care îi acordă prerogativa de a-l sili pe debitor la
executare, fie în temeiul singure-i și proprie-i puteri (existând remedii accesibile fără
ajutorul forței de constrângere a statului, cum ar fi, de exemplu: excepția de neexecutare
a contractului – art. 1556 Cod civil - sau termenul suplimentar de executare – art. 1522
Cod civil), fie sprijinit în acest sens de forța de coerciție etatică (solicitând autorizarea
prealabilă a instanței de judecată, cum se întâmplă, de pildă, în cazul executării silite în
natură a obligației de a nu face – art. 1529 Cod civil – sau învestind instanța de judecată
cu o cerere privind condamnarea debitorului la executare – precum în cazul obligațiilor
de a face intuitu personae - ori chiar executarea silită a acestuia – ca în cazul remediului
daunelor-interese).
Dacă este să adoptăm o denumire comună și potrivită tuturor drepturilor
(mijloacelor, prerogativelor, acțiunilor) pe care le poate exercita creditorul contractual
în temeiul art. 1516, alin. 2 Cod civil (și nu numai, căci acest text legal face doar o
enumerare liminară a principalelor drepturi ale creditorului, după cum rezultă din citirea
a însuși pct. 3 al alin. 2 al art. 1516 Cod civil, care face trimitere la „orice alt mijloc
prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său”), pentru a nu face notă discordantă cu
majoritatea literaturii de specialitate în domeniu, dar și cu aceea a practicii judiciare
tributare Codului civil în vigoare, atunci am prefera denumirea utilizată deja, aceea de
„remedii ale neexecutării contractului” sau pe aceea de „remedii contractuale”, în
detrimentul celei folosite cu un sens similar acestora, de „remediile contractului”.
Primele două variante sunt într-adevăr în acord cu sensul lexemului „remediu” pe care
îl regăsim și în Dicționarul explicativ al limbii române, acela de „s. n. Mijloc de
îndreptare sau de îmbunătățire a unei situații, a unei stări etc.; soluție. ♦ Leac, doctorie,
medicament. – Din fr. remède, lat. Remedium” (Dicționarul explicativ al limbii
române, colectiv, conducătorii lucrării: Ion Coteanu, Lucreția Mareș, ediția a II-a
revăzută și adăugită, Academia Română, Institutul de Lingvistică, Editura Univers
Enciclopedic Gold, 2009), întrucât toate drepturile pe care creditorul le are la dispoziție
în ipoteza neexecutării conforme a obligațiilor sale contractuale tind, prin exercitarea
lor, la îndreptarea, la îmbunătățirea, în sens larg, a situației patrimoniale a creditorului,
fără însă să se obțină întotdeauna, decât prin exercitarea unora dintre acestea, o
„însănătoșire” a contractului obiectivată în realizarea interesului comun, contractual, pe
care părțile l-au urmărit la momentul încheierii acestuia, respectiv a interesului
individual al fiecăreia dintre ele.

1.2. Clasificare

A. În funcție de efectele pe care le produc: remedii naturale, remedii

substitutive, sancțiuni

Astfel, în funcție efectele pe care le produc, adică de cum exercițiul acestor

drepturi conduce sau nu la atingerea scopului contractual care ar fi fost realizat prin
executarea conformă a obligațiilor născute din contract, aceste remedii pot fi clasificate
în remedii naturale, remedii substitutive și sancțiuni.
Remediile naturale au această particularitate, de a asigura creditorului realizarea
interesului urmărit la momentul încheierii contractului, practic de a așeza (patrimonial)
creditorul în starea de echilibru în care acesta s-ar fi aflat dacă toate obligațiile
contractuale ar fi fost executate conform. Intră în această categorie: termenul
suplimentar de executare, excepția de neexecutare a contractului, executarea silită în
natură (includem aici repararea sau înlocuirea bunului, precum și orice alt mijloc de a
remedia o executare defectuoasă, așa cum însuși legiuitorul vede diferitele forme de
obiectivare a acestui remediu, la alin. 2 al art. 1527 Cod civil). Accesarea oricăruia
dintre aceste remedii nu numai că îl va așeza pe creditor în starea patrimonială în care
s-ar fi aflat dacă respectivul contract ar fi fost executat conform, ci, prin chiar acest
efect, va da eficiență maximă contractului și va conduce la realizarea inclusiv a
interesului pe care debitorul l-a urmărit la momentul încheierii acestuia. Deci, accesarea
oricăruia dintre aceste remedii va conduce la realizarea stării de echilibru patrimonial
al fiecăreia dintre părțile contractului, ca și când acesta ar fi fost executat conform.
Unele dintre așa-zise remedii substitutive sunt cele care, în opinia noastră, ar
intra, mai degrabă, în categoria sancțiunilor contractuale, deoarece, așa cum vom vedea
mai jos, una dintre condițiile sine qua non a accesării acestora o constituie vinovăția
debitorului, condiție nesolicitată pentru accesarea niciunui remediu natural. Or
vinovăția, oricât am încerca să escamotăm (de fapt, să pretindem că nu vedem) acest
lucru, este cea care reclamă, întotdeauna, sancționarea celui a cărui conduită exhibă o
astfel de atitudine. De altfel, prin efectele pe care le produc, remediile substitutive sunt,
de fapt, veritabile sancțiuni, căci atât rezoluțiunea, rezilierea cât și reducerea propriei
obligații corelative au ca efect desființarea contractului (totală sau parțială) și, dacă este
cazul, restituirea, de către părți, a tot ceea ce au primit în temeiul acestuia (art. 1549 –
1554, art. 1635 – 1647 Cod civil). Practic, prin accesarea acestor remedii substitutive,
se tinde către un alt echilibru patrimonial: creditorul va fi repus în starea patrimonială
în care s-ar fi aflat dacă respectivul contract nu s-ar fi încheiat (realizarea interesului
negativ al creditorului). Dacă însă creditorul nesatisfăcut acompaniază aceste sancțiuni
cu aceea a obligării debitorului la plata de daune-interese pentru întregul prejudiciu
suferit ca urmare a desființării contractului din culpa debitorului, debitorul va suporta,
în patrimoniul său, și consecințele conduitei sale caracterizate prin vinovăție: va fi
obligat la plata, către creditor, a daunelor-interese menite să-i asigure acestuia
repoziționarea în starea patrimonială în care s-ar fi aflat dacă el ar fi executat conform
contractul (realizarea interesului pozitiv al creditorului). Remediul/sancțiunea daunelor-
interese acompaniază, când este cazul, așa cum vom vedea mai jos, orice alt remediu,
putându-se cumula cu acesta (lucru care rezultă indubitabil din alin. 2 al art. 1516 Cod
civil: „… și fără a pierde dreptul la daune-interese …”), motiv pentru care, în opinia
noastră, răspunde cel mai bine calificării „substitutiv”, căci ea asigură, în toate cazurile,
deci și în acelea în care contractul, rămânând în ființă, ajunge să fie executat benevol
sau silit de către debitor, și în acelea în care, desființându-se, nu mai conduce la
realizarea intereselor părților, repararea oricăror prejudicii suferite de către creditor ca
urmare a neexecutării conforme, de către debitor, a obligațiilor asumate. Așadar, prin
accesarea ei, complementar unui alt remediu, creditorul își asigură, pe deplin,
poziționarea sa în una sau în alta dintre stările patrimoniale mai sus descrise, iar acest
lucru se face pe seama debitorului, care este chemat să răspundă personal de
îndeplinirea obligațiilor sale (art. 1518 Cod civil). Însă, ceea ce pentru creditor înseamnă
remediu substitutiv, pentru debitor înseamnă sancțiune, căci și într-un caz și în celălalt,
atât prin obținerea, de către creditor, a rezoluțiunii/rezilierii/reducerii propriei obligații
corelative, cât și prin obligarea sa la plata de daune-interese, patrimoniul său va avea de
suferit, iar acest lucru se datorează exclusiv conduitei sale vinovate adoptate în
executarea contractului.
Astfel, după cum vedea mai jos, rezoluțiunea/rezilierea/reducerea propriei
obligații corelative a creditorului nu poate fi obținută decât cu caracter subsidiar, numai
în ipotezele în care, prin forma și prin întinderea neexecutării, prin efectele pe care
aceasta le produce în întreaga economie a contractului, interesul contractual urmărit de
către creditor la momentul încheierii contractului este periclitat de o asemenea manieră
încât nu mai poate fi obținut. Deci, premisa exercitării acestui drept de către creditor
este aceea a pierderii, de către el, în mod obiectiv, a interesului de a obține, din partea
debitorului, executarea în natură sau prin echivalent a obligației acestuia; ne aflăm în
ipoteza în care, pur și simplu, creditorul nu mai are nici o motivație în a-și executa
conform propria/iile obligație/ii contractuale, în a menține contractul în viață, respectiv
în a-l obliga pe debitor să-și execute obligațiile asumate în temeiul acestuia. Într-un
astfel de caz, soluția optimă pentru creditor constă în desființarea contractului, cu
întreaga pleiadă de consecințe ale acesteia. Prin aceasta, patrimoniul creditorului va fi
repus, în principiu, în starea în care s-ar fi aflat dacă respectivul contract nu s-ar fi
încheiat, el neavând de suferit mai mult decât oricum, prin conduita sa, debitorul l-a
determinat să sufere; singurul său neajuns, în acest scenariu, altul decât cel mai însemnat
și menționat deja – acela de a nu-și va mai vedea realizat interesul contractual, constă
în obligarea sa, după caz, în principiu, la a restitui debitorului tot ceea ce acesta i-a
prestat în temeiul contractului, căci altfel s-ar îmbogăți fără justă cauză. Dimpotrivă,
prin accesarea acestui drept de către creditor, debitorul va fi cel care va avea cel mai
mult de suferit căci, desființându-se contractul, el nu își va mai putea vedea realizat
interesul urmărit la momentul încheierii acestuia și, mai mult, va fi obligat, dacă este
cazul, și la plata de daune-interese, pe lângă restituirea a tot ceea ce a primit în temeiul
contractului de la creditor. Deci, situația debitorului după desființarea totală sau parțială
a contractului este mult mai rea decât aceea a creditorului, raportat la alternativa
subzistenței contractului, care ar fi presupus obligarea creditorului la a-și executa
conform prestațiile și obținerea, în acest fel, de către debitor, a interesului său
contractual. De aceea, apreciem că rezoluțiunea, rezilierea/reducerea propriei obligații
corelative a creditorului reprezintă, mai degrabă, o sancțiune, decât un remediu. Dar, cu
siguranță că lucrurile nu sunt niciodată doar albe sau doar negre, în sensul că, dacă, din
perspectiva debitorului, exercitarea acestui drept de către creditor constituie într-adevăr
o sancțiune, din perspectiva creditorului, el poate fi catalogat drept remediu substitutiv,
căci tinde la a-l poziționa, din punct de vedere patrimonial, pe acesta, în starea în care
s-ar fi aflat dacă respectivul contract nu s-ar fi încheiat, îmbunătățindu-i astfel situația
patrimonială raportat la aceea în care a ajuns din pricina neexecutării conforme a
contractului de către debitor.
Exact la fel stau lucrurile și în privința daunelor-interese: dacă, pentru creditor,
accesarea acestui remediu, complementar fie executării silite în natură sau prin
echivalent, fie rezoluțiunii/rezilierii/reducerii corespunzătoare a propriei obligații
corelative, conduce la ameliorarea stării sale patrimoniale, pentru debitor, determină o
scădere a propriului patrimoniu, iar aceasta, doar din pricina vinovăției cu care a ales să
nu-și execute conform obligațiile contractuale.
Poate că singurul remediu substitutiv veritabil al neexecutării contractului, care
așază atât creditorul, cât și debitorul în starea patrimonială în care s-ar fi aflat dacă ambii
și-ar fi executat conform obligațiile contractuale este cel al executării prin echivalent
(neacompaniată însă și de daune-interese), care îi asigură creditorului valoarea bănească
a prestației inițiale a debitorului și îi pretinde celui din urmă să plătească o sumă de bani
echivalentă prestației sale și nimic mai mult. În acest fel, deși doar debitorul își vede
satisfăcut interesul individual contractual prefigurat la momentul încheierii
contractului, căci creditorul își execută conform obligațiile asumate, totuși contractul
ajunge să fie menținut în viață și să fie executat, de către debitor, prin echivalent,
asigurându-se astfel, măcar prin substituție, realizarea interesului contractual urmărit de
către creditor la momentul încheierii contractului.

B. În funcție de modul în care pot fi accesate (cum poate fi exercitat dreptul

creditorului privind fiecare remediu): remedii care pot fi accesate exclusiv în
puterea creditorului, respectiv remedii care pot fi accesate numai cu concursul
instanței de judecată

Remediile pot fi distinse și în funcție de modul în care poate fi exercitat dreptul

creditorului privindu-l pe fiecare dintre acestea.
Astfel, dreptul de a invoca excepția de neexecutare sau termenul suplimentar de
executare sunt remedii care pot fi exercitate exclusiv în puterea creditorului, nefiind
necesar concursul instanței de judecată în acest sens.
 Unele dintre remedii (executarea silită în natură, rezoluțiunea / rezilierea
convențională / reducerea corespunzătoare a propriei obligații corelative a creditorului)
pot să fie accesate de către creditor, însă singura manifestare de voință a acestuia nu
este suficientă pentru a le asigura eficiența, fiind nevoie, în acest sens, ori de concursul
debitorului ori de cel al instanței de judecată care să-l oblige pe acesta din urmă să
execute, în favoarea creditorului, o anumită prestație. De exemplu, după cum vom
vedea, creditorul poate, în temeiul art. 1527 Cod civil, să execute el însuși prestația la
care era îndatorat debitorul, însă pentru eficiența totală a acestui remediu, debitorul
trebuie să-i plătească creditorului toate cheltuielile făcute în acest scop, iar aceasta se
poate întâmpla fie benevol, fie silit.
Celelalte remedii (rezoluțiunea /rezilierea judiciară, daunele-interese, executarea
prin echivalent) nu pot fi accesate decât cu concursul fie al instanței de judecată, fie al
debitorului, creditorul neputând, în nici un fel și în nici o proporție, prin manifestarea
sa de voință, să atingă rezultatul scontat prin exercițiul acestor drepturi.

C. În funcție de domeniul lor de aplicare: remedii specifice tuturor

contractelor, remedii specifice exclusiv contractelor sinalagmatice

Domeniul distinct de aplicare a remediilor contractuale este dictat de

fundamentul acestora, care, în unele cazuri, trebuie căutat mai profund decât la nivelul
lui pacta sunt servanda care, așa cum am văzut deja, întemeiază toate drepturile pe care
le poate exercita creditorul obligației neexecutate conform.
Astfel, unele remedii (termenul suplimentar de executare, executarea silită în
natură, executarea prin echivalent, daunele-interese, desființarea de drept / la cererea
creditorului a contractului ca urmare a imposibilității fortuite de executare) sunt
specifice tuturor contractelor, însă altele (rezoluțiunea / rezilierea / reducerea
corespunzătoare a propriei obligații corelative, excepția de neexecutare) sunt aplicabile
numai contractelor sinalagmatice.
Este un loc comun deja divizarea contractelor, în funcție de conținutul acestora,
în contracte sinalagmatice și contracte unilaterale. Codul civil actual, cu rigurozitate, se
preocupă de definirea și de caracterizarea acestor tipuri de contracte în cuprinsul art.
1171, stipulând despre contractul sinalagmatic (sau bilateral) că este acela în temeiul
căruia se nasc obligații reciproce și interdependente între părți, deosebindu-se astfel de
contractul unilateral, în care obligațiile, chiar existente în sarcina ambelor părți, nu sunt
totuși interdependente.
Ideea reciprocității obligațiilor este truvabilă așadar la ambele categorii de
contracte, cu precizarea necesară că, în cazul contractelor sinalagmatice, o vom întâlni
întotdeauna, pe când, în ipoteza contractelor unilaterale, doar ocazional, specifice
acestora fiind obligațiile născute în sarcina doar a uneia dintre părți, cealaltă având doar
drepturi. Ideea de reciprocitate a obligațiilor contractuale exprimă realitatea existenței
obligațiilor în sarcina ambelor părți contractante, în cadrul aceluiași raport juridic,
obligați care fie au un izvor comun, de natură contractuală, cum este cazul obligațiilor
reciproce născute din contractele sinalagmatice, fie au izvoare diferite (contractul și
faptul juridic licit), cum este situația contractelor unilaterale (ceea ce doctrina și
jurisprudența tributare Codului civil 1864 calificau drept contracte sinalagmatice
imperfecte, care se nășteau unilaterale pure, având în conținutul lor drepturi doar în
favoarea uneia dintre părți, respectiv obligații doar în sarcina celeilalte, dar deveneau,
pe parcursul executării lor, cu obligații reciproce, născându-se și în sarcina creditorului
inițial obligații având ca izvor un fapt juridic licit al debitorului inițial – de regulă,
îmbogățirea fără justă cauză – art. 1345 – 1348 Cod civil; textul art. 1171, ultima frază
Cod civil este elocvent în acest sens, arătând: „contractul este unilateral chiar dacă
executarea lui presupune obligații în sarcina ambelor părți”).
Ceea ce este esențial însă și diferențiază contractele sinalagmatice de cele
unilaterale, așa cum acurat a surprins legiuitorul în cuprinsul art. 1171 Cod civil, este
caracterul interdependent al obligațiilor născute din aceste prime contracte. Ideea de
interdependență descrie cum fiecare dintre cele două părți contractante își asumă
obligații în considerarea obligațiilor asumate de către cealaltă parte. Această
caracteristică a contractelor sinalagmatice este exprimată cel mai bine în afirmația
devenită deja celebră – obligația unei părți este cauza juridică a obligației asumate de
către cealaltă parte – cu precizarea că nu este vorba aici despre cauză doar ca element
al voinței juridice, ca motiv determinant al fiecăreia dintre părți la încheierea
contractului, despre care face vorbire art. 1235 Cod civil, relevantă pe terenul formării
contractului – cauza eficientă - „reprezentarea intelectuală a obligației corelative și forța
ce a hotărât consimțământul contractului”, ci și despre cauza finală din contractele
sinalagmatice; în aceste contracte, cauza transcende terenul formării contractului,
manifestându-se plenar și pe terenul executării acestuia. „Voința părților contractante,
în elementele sale finale, va fi realizată nu prin formarea, ci prin executarea contractului.
Părțile, prin executarea contractului, își văd îndeplinite scopurile pentru care au
contractat; și, de vrem să știm dacă părțile și-au atins țelurile, trebuie să vedem cum a
fost executat contractul. Există o legătură intimă între epoca formațiunii contractului și
epoca de realizare a lui. Ceea ce se prevede pe terenul formării contractului, nu se
realizează decât pe terenul executării contractului, în condițiunile și măsura acestei
executări. Nu va fi vorba la aceste instituțiuni de cauză tehnic construită pe terenul
formării contractului, dar ele vor avea aceeași substanță finalistă ca și teoria tehnică a
cauzei. Dacă o parte execută obligația, și cealaltă parte trebuie să și-o execute pe a sa,
căci prima n-a înțeles să se oblige decât dacă și cealaltă își va îndeplini obligația ei.
Dacă nu-și va executa cealaltă parte obligația, atunci acea parte care și-a executat
obligația nu-și va atinge scopul contractării”. Văzută în acest fel cauza justifică
interdependența obligațiilor născute din contractele sinalagmatice, interdependență care
se manifestă nu numai în momentul formării contractului, ci pe tot parcursul executării
acestuia.
Ideea aceasta, de cauză bivalentă a contractului bilateral (atât genitivă - eficientă,
care se manifestă la momentul nașterii contractului, cât și funcțională - finală, prezentă
pe toată durata executării contractului), trebuie asociată cu principiul forței obligatorii
a contractului (consacrat, așa cum am văzut deja, în cuprinsul art. 1270 Cod civil:
„Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”) care induce,
pe de o parte, în conștiința debitorului, imperativul executării proprie-i obligații și, pe
de altă parte, este în măsură să-i asigure creditorului un confort psihic în acest sens: că,
asumându-și, de bună voie, îndatoririle contractuale, debitorul și le va îndeplini
întocmai, realizând, în acest fel, scopul pentru care a fost încheiat contractul. Sinergia
acestor două idei este în măsură să determine, în conștiința creditorului, formarea
voinței sale juridice, care, la rându-i, are aceleași două valențe ca și cauza: genitivă și
funcțională; creditorul are, pe de o parte, voința inițială, de a încheia contractul și, pe de
altă parte, voința subsecventă, de a-și executa întocmai propriile sale obligații; voința
genitivă se manifestă la momentul originar, în care se formează acordul de voințe în
vederea încheierii contractului; voința funcțională se obiectivează pe tot parcursul
executării contractului, prin îndeplinirea corespunzătoare a îndatoririlor contractuale
ce-i revin. Sub imperiul acestui pacta sunt servanda, „creditorul are dreptul la
îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației” (art. 1516 alin. 1 Cod civil); acesta
nu este altceva decât principiul dreptului la o executare conformă a contractului, care
își trage seva din însuși principiul forței obligatorii și care descrie cu acuratețe cele trei
dimensiuni ale conformității executării: cantitativă (vorbind despre îndeplinirea
„integrală” a obligației), calitativă (solicitând executarea „exactă” a acesteia) și
temporală (pretinzând o îndeplinire „la timp” a sarcinii contractuale).
Dezechilibrul contractual, care rezultă din neexecutarea (sub oricare dintre cele
trei dimensiuni ale conformității executării) de către una dintre părți a obligației sale, se
traduce în lipsirea de cauză a obligației celeilalte părți, datorită interdependenței dintre
aceasta și obligația reciprocă neexecutată. Într-o astfel de ipoteză, creditorul obligației
neexecutate, care și-a îndeplinit scrupulos sau care este gata să-și execute propria
obligație, se află în situația de a-și re-aprecia motivația privind aducerea la îndeplinire
a propriei îndatoriri contractuale. Pe de o parte, el se află sub imperiul lui pacta sunt
servanda, care îi dictează imperativul executării proprie-i obligații liber asumate, iar,
pe de altă parte, se găsește pus în fața unei lipse de motivație (căci scopul urmărit de el
la momentul încheierii contractului a devenit, între timp, prin faptul neexecutării de
către debitor a obligației sale, greu sau chiar deloc realizabil) care îi înfrânează, îi
estompează determinarea inițială (aceea de a executa cu bună-credință, în mod
corespunzător, toate obligațiile pe care și le-a asumat prin contract), făcându-l să se
gândească la o soluție alternativă, prin care să preîntâmpine sau să limiteze un eventual
prejudiciu și/sau să obțină, în măsura posibilului, satisfacția contractuală. Cu alte
cuvinte, el va căuta să salveze ceea ce se mai poate salva din contractul în care este
parte, pentru a-și vedea realizat în totalitate sau, cel puțin, într-o cât mai mare măsură,
scopul inițial ori, dacă acest lucru nu mai este posibil, va urmări să preîntâmpine ori să-
și diminueze înrăutățirea situației propriului patrimoniu raportat la momentul încheierii
contractului în discuție. Dar, într-o astfel de situație, în care debitorul, prin neexecutarea
proprie-i obligații, a încălcat, firește, principiul forței obligatorii a contractului,
creditorul mai este ținut să-l respecte? Este întrebarea legitimă pe care și-ar ridica-o
orice creditor aflat într-o astfel de poziție.
Soluțiile pe care legiuitorul i le oferă creditorului nesatisfăcut dintr-un contract
sinalagmatic sunt, toate și fiecare, întemeiate chiar pe acest principiu și urmăresc
satisfacerea într-o cât mai mare măsură a interesului său. Pornind de la premisa
dreptului la o executare conformă sub toate cele trei dimensiuni ale acesteia, statuat în
cuprinsul art. 1516 alin. 1 Cod civil, creditorului nesatisfăcut i se pune la dispoziție forța
obligatorie a contractului pe care o poate utiliza împotriva debitorului neexecutant
întocmai cu puterea unei legi.
Aflându-se în fața neexecutării contractului sinalagmatic de către debitorul său,
în funcție de cauzele, de gravitatea, de întinderea temporală a acesteia și, nu în ultimul
rând, de interesul său în a-și mai executa debitorul obligația, creditorul poate invoca fie
excepția de neexecutare a contractului, fie rezoluțiunea/rezilierea ori reducerea
proporțională a prestațiilor sale corelative, fie desființarea de drept sau la solicitarea
creditorului a contractului cu finalitatea ori a restabilirii echilibrului contractual (în
cazul excepției de neexecutare ori a reducerii propriei obligații corelative) ori a
desființării contractului (dacă alege invocarea rezoluțiunii/rezilierii ori desființarea
contractului ca urmare a imposibilității fortuite de executare).
Fundamentul tuturor acestor remedii îl constituie, fără îndoială, ideea de cauză
bivalentă, care caracterizează contractele sinalagmatice (bilaterale) obiectivată, la
rândul ei, în reciprocitatea și interdependența obligațiilor născute din aceste contracte,
asociată cu principiul forței obligatorii a contractului și, implicit, cu unul dintre cele
mai importante corolarii ale acestuia, principiul dreptului la o executare conformă.
Într-adevăr, dacă creditorul va opta pentru rezoluțiune/reziliere, adică pentru
aneantizarea contractului, o va face pentru că, în fața obligației neexecutate de către
debitorul său, obligația sa rămânând fără cauză, el nu mai consideră posibilă asanarea
contractului, interdependența caracteristică a obligațiilor născute din acesta fiind
întreruptă iremediabil.
Dacă însă alegerea sa se va opri asupra reducerii proporționale a prestațiilor sale
corelative acelora neexecutate de către debitor, înseamnă că, în viziunea sa, contractul
poate fi salvat, neexecutarea, indiferent de forma acesteia, nefiind gravă, cauza
obligației sale nedispărând întru totul, suferind doar de nevoia unor anumite ajustări,
expectațiile sale originare fiind adaptate noilor realități contractuale.
Nici rezoluțiune/rezilierea, nici reducerea prestațiilor nu contrazic principiul
forței obligatorii a contractului, ci, dimpotrivă, se fundamentează pe acesta. Tocmai în
temeiul acestui principiu, conjugat cu ideea cauzei bivalente, debitorul va fi obligat să
suporte consecințele conduitei sale neconforme, prin aceea că, de regulă (excepția
constituind-o executarea tardivă a obligației sale, care, în anumite condiții, poate
paraliza rezoluțiunea/rezilierea contractului), nu are nici o posibilitate de a se opune
alegerii făcute de către creditor (desigur, dacă aceasta nu constituie un abuz de drept),
trebuind să se conformeze întocmai, pentru a contribui la satisfacerea interesului
remodelat, redefinit al creditorului.
Invocarea excepției de neexecutare, cu efectul imediat al suspendării forței
obligatorii a contractului, este explicată în același fel. Tocmai pentru că obligația pe
care debitorul nu și-a executat-o constituie cauza obligației creditorului, cu care se află
într-o relație de interdependență, acesta din urmă este îndrituit să refuze executarea
propriei obligații până în momentul în care rezistența debitorului este înfrântă și acesta
își execută conform obligația asumată contractual. Dreptul creditorului de a refuza, în
această perioadă, executarea propriei obligații este justificat de faptul că neexecutarea
obligației de către debitor lipsește de cauză executarea obligației de către creditor.
Invocarea acestei excepții nu reprezintă altceva decât obiectivarea alegerii creditorului
de a menține în viață contractul, de a se prevala de forța obligatorie a acestuia, de a
urmări realizarea interesului contractual comun, respectiv a propriului interes și,
implicit, pe cel al debitorului. În măsura în care realizarea interesului prefigurat la
momentul încheierii contractului este la fel de importantă și pentru debitor, acesta, în
scopul satisfacerii respectivului interes, va fi silit să-și execute, mai întâi, propria
obligație, pentru ca astfel să-i confere obligației creditorului rațiunea de a fi executată.
În fine, invocarea desființării de drept a contractului sau la solicitarea
creditorului, în cazul imposibilității fortuite de executare a unei obligații importante a
debitorului, care se află în interdependență cu o obligație la fel de importantă a
creditorului, se justifică tot pe principiul forței obligatorii conjugat cu ideea de cauză
bivalentă, care caracterizează obligațiile ce intră în conținutul unui contract
sinalagmatic. Astfel, dacă, din pricina unui eveniment fortuit, executarea unei obligații
importante a debitorului a devenit imposibil de executat și va fi considerată stinsă ope
legis (art. 164 Cod civil) , acest lucru determină lipsirea de cauză a obligației corelative,
interdependente a creditorului, care, din acest motiv, se va stinge și ea. Fiind ambele
importante în întreaga economie a contractului, acesta nu mai poate subzista în lipsa
lor, cu consecința desființării sale. De aceea, invocarea acestei consecințe a
imposibilității fortuite de executare, de către creditor, este expresia principiilor ante-
enunțate, iar soluțiile propuse de legiuitor la art. 1557 Cod civil se sprijină exact pe
acestea.
Așadar, distincția, la nivelul fundamentului lor, care reverberează asupra
domeniului de aplicare al remediilor, este dată de această idee a cauzei bivalente, care
caracterizează doar obligațiile care intră în conținutul contractelor sinalagmatice.
Conjugându-se cu forța obligatorie a contactului, această idee face specifice doar
contractelor bilaterale remediile mai sus arătate (de unde, se poate vorbi, tradițional,
despre cele trei efecte specifice exclusiv contractelor sinalagmatice:
rezoluțiunea/rezilierea/reducerea prestațiilor, excepția de neexecutare a contractului,
riscul contractului).

1.3. Dreptul de opțiune al creditorului. Principiul cumulului remediilor

Tot în cuprinsul art. 1516 alin. 2 Cod civil, este consacrat și dreptul de opțiune
al creditorului între mai multe remedii pe care le poate invoca, fiind lăsat la alegerea sa:
1) să ceară sau, după caz, să treacă, la executarea silită a obligației (aici fiind cuprinsă
atât executarea silită în natură, reglementată de art. 1527 – 1529 Cod civil, cât și
executarea silită prin echivalent – legiferată la art. 1350 și art. 1530 – 1548 Cod civil);
2) să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului
ori, după caz, reducerea propriei obligații corelative; 3) să folosească, atunci când este
cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său. Toate acestea,
fără a pierde dreptul la daune-interese, când condițiile răspunderii civile contractuale
pentru fapta proprie/a altuia sunt îndeplinite.
Din economia întregului capitol referitor la „Executarea silită a obligațiilor”,
precum și a celorlalte dispoziții cu implicație necesară în materie (art. 1270 – forța
obligatorie a contractului, art. 1350 – răspunderea contractuală), din interpretarea pct. 3
al alin. 2 al art. 1516 Cod civil, rezultă că, pe lângă dreptul de a solicita sau de a trece
la executarea silită a contractului și acela de a obține rezoluțiunea/rezilierea sau
reducerea propriei obligații corelative, creditorul dispune și de alte „remedii” pe care
legiuitorul le prevede expres.
Identificăm în acest sens: 1) posibilitatea de a solicita/aștepta executarea
voluntară în natură, acordând, în acest scop, debitorului, un termen de executare (art.
1522 alin. 3 Cod civil); 2) facultatea de a invoca excepția de neexecutare a contractului
(art. 1556 Cod civil); 3) prerogativa de a suspenda executarea propriilor obligații (art.
1557 alin. 2); 4) dreptul de a obține desființarea contractului (art. 1557 alin. 2 Cod civil).
În sensul celor de mai sus, deși dreptul creditorului de a-și alege „remediul” pe
care dorește să-l invoce, consacrat la art. 1516 alin. 2 Cod civil, este un veritabil drept
potestativ, acesta poate fi exercitat numai în limitele instituite expressis verbis de către
legiuitor pentru invocarea anumitor „remedii” și numai în ipoteza îndeplinirii tuturor
condițiilor specifice fiecărui remediu.
Aceleași condiții cenzurează și posibilitatea creditorului nesatisfăcut de a invoca
simultan remedii incompatibile sau, după ce și-a exercitat dreptul de opțiune, de a-și
schimba ulterior alegerea. Astfel, titularul dreptului de opțiune nu poate adopta
comportamente simultane sau succesive incompatibile, neputând, în acest sens, invoca,
concomitent, „remedii” cu finalități diferite (spre exemplu, el nu se poate prevala,
simultan, și de executarea silită în natură a contractului și de rezoluțiunea/rezilierea
acestuia) ori „remedii” care urmăresc același scop și care, sinergic, ar conduce la o
îmbogățire fără justă cauză a creditorului (de pildă, nu poate fi cumulată executarea
silită integrală în natură cu daunele-interese compensatorii). În acest sens, dispozițiile
art. 1522 alin. 4 din Codul civil statuează că, până la expirarea termenului de executare
acordat debitorului în temeiul alin. 3 al aceluiași text legal, creditorul poate suspenda
executarea propriei obligații, poate cere daune-interese, însă nu poate exercita celelalte
drepturi prevăzute la art. 1516 Cod civil, dacă prin lege nu se prevede altfel. Creditorul
va putea însă exercita aceste drepturi dacă debitorul îl informează că nu va executa
obligațiile în termenul stabilit sau dacă, la expirarea termenului de executare, obligația
nu a fost îndeplinită.
În principiu, deși nu există nici un text legal care să consacre expressis verbis
această regulă în materie, din economia întregii reglementări a „remediilor”, deducem
că, în limitele mai sus expuse, „remediile” sunt cumulabile, cu precizarea că „remediul”
daunelor-interese este cumulabil (desigur, când sunt întrunite toate condițiile antrenării
răspunderii civile contractuale) întotdeauna cu orice alt „remediu”, neputând fi
considerat incompatibil cu nici unul dintre acestea, așa cum afirmă chiar alin. 2 al art.
1516 Cod civil.
În rest, obligația de a respecta coerența internă a contractului cu prilejul alegerii
și al exercitării prerogativelor contractuale este singura limită a invocării remediilor;
respectarea acesteia impune creditorului nesatisfăcut să nu adopte schimbări abuzive de
atitudine și de comportament, incompatibile cu expectațiile firești ale debitorului (de
exemplu, creditorul nu poate invoca rezoluțiunea/rezilierea când, la originea
neexecutării contractului, se află chiar propriul lui comportament inadecvat; de
asemenea, s-a apreciat ca fiind de rea-credință acel creditor care, în somația de plată a
înscris o sumă de bani superioară celei solicitate anterior, fără să-i ofere debitorului
explicațiile necesare, ceea ce l-a împiedicat să știe cu exactitate ce trebuie să plătească;
trebuie considerată inadmisibilă și declararea rezoluțiunii în intervalul de timp în care
creditorul l-a lăsat pe debitor să înțeleagă că acceptă executarea chiar tardivă a
obligațiilor, urmare a ofertei de executare făcute de către acesta).
Ca regulă generală, nefiind interzisă expres de către legiuitor, schimbarea
succesivă a „remediilor” invocate este permisă, sub limita învederată deja, a
incompatibilității acestora. Creditorul care a optat pentru un anumit „remediu” poate, în
principiu, oricând renunța la el și să invoce un alt „remediu”, în limitele respectării
obligației de coerență contractuală. Totuși, în materia rezoluțiunii unilaterale, art. 1552
alin. 4 Cod civil stipulează că declarația de rezoluțiune este irevocabilă de la data
comunicării ei către debitor sau, după caz, de la data expirării termenului fixat prin
punerea în întârziere. Irevocabilitatea declarației unilaterale de rezoluțiune conduce la
împiedicarea revenirii asupra alegerii inițiale. De asemenea, opțiunea originară a
rezoluțiunii/rezilierii judiciare apreciem că nu poate fi schimbată decât până la
intervenirea, în această privință, a unei hotărâri judecătorești care a dobândit autoritate
de lucru judecat.
Cumularea sau schimbarea succesivă, coerentă, a remediilor/sancțiunilor
contractuale va avea ca scop și, concomitent, drept limită realizarea interesului
contractual (pozitiv) al creditorului, diferite remedii putând fi combinate sau înlocuite
cu altele, după caz, până la satisfacerea integrală a creanței creditorului, neputându-i
asigura acestuia beneficii dincolo de această limită, care s-ar concretiza într-o
îmbogățire fără justă cauză a sa. Astfel, cât timp creanța creditorului nu este în
integralitate satisfăcută, interesul acestuia de a acționa subzistă, respectiv dreptul său
material la acțiune împotriva debitorului rămâne viabil (sub rezerva, bineînțeles, a
stingerii sale prin prescripție – art. 2500 Cod civil).

1.4. Dreptul creditorului de a renunța la unul sau la mai multe ori la toate
remediile

Una dintre fațetele dreptului la opțiune al creditorului este reprezentată de

prerogativa acestuia de a renunța chiar la dreptul de a invoca unul sau altul dintre
remedii ori chiar pe toate acestea. În analiza acestui drept trebuie distins, mai întâi, cu
privire la momentul în care se pune problema renunțării la remediu. Astfel, se poate
vorbi despre o renunțare a priori, făcută înaintea datei neexecutării, și despre o
renunțare a posteriori, care survine după momentul neexecutării.
Despre cea din urmă posibilitate nu credem că încap discuții: fiind vorba, în
cauză, despre un drept născut al său, creditorul poate oricând, după producerea
neexecutării, să renunțe expres la dreptul de a invoca un anumit remediu, fie printr-o
declarație unilaterală în acest sens – un act juridic unilateral supus exigenței comunicării
pentru eficacitate, conform art. 1326 Cod civil –, fie în cuprinsul unei convenții
încheiate în acest scop cu debitorul. Față de dispozițiile imperative ale art. 13 Cod civil,
potrivit cărora „renunțarea la un drept nu se prezumă”, nu împărtășim opinia exprimată
în literatura de specialitate potrivit căreia este admisibil ca renunțarea la dreptul de a
invoca un anumit remediu să aibă loc și în manieră tacită, dacă rezultă indubitabil din
alte acte sau fapte ale creditorului. Dimpotrivă, apreciem că o eventuală renunțare la
acest drept trebuie făcută, pentru a produce efecte juridice, expres.
Problema care a suscitat discuții aprinse în doctrina de specialitate, dar și în
practica judiciară este aceea dacă creditorul poate, în mod valabil, să renunțe a priori,
adică înaintea survenirii neexecutării, la dreptul său de a invoca un anumit remediu. În
principiu, apreciem că o astfel de renunțare ar trebui să fie admisibilă și că nu ar trebui
să fie făcută o distincție în funcție de momentul la care intervine aceasta: așa cum se
acceptă posibilitatea renunțării la acest drept după ce intervine o neexecutare a
obligației, tot așa ar fi necesar să acceptăm admisibilitatea unei asemenea renunțări și
atunci când este făcută înainte ca neexecutarea să se fi produs. Cu toate acestea, trebuie
totuși să observăm că creditorul nesatisfăcut nu se află în situații identice înaintea și
după momentul survenirii neexecutării contractuale. Astfel, dacă a posteriori el este în
măsură să aprecieze corect situația în care se găsește, putând cântări asupra eficacității
celorlalte mijloace juridice pe care le-ar mai avea la dispoziție dacă ar renunța la
rezoluțiune/reziliere și, implicit, asupra posibilității realizării interesului său
contractual, nu același lucru îl putem afirma despre creditorul care renunță la dreptul
său de a invoca un anumit remediu înainte ca neexecutarea contractuală să fi intervenit.
În această din urmă situație, el nu poate ști dacă, la momentul survenirii unei potențiale
neexecutări contractuale, ar mai avea la dispoziție vreun alt „remediu” și cât de eficient
ar fi acesta în sensul de a contribui la satisfacerea interesului său contractual. Mai mult,
se poate găsi chiar în ipoteza în care nu mai are posibilitatea de a apela la nici un alt
mijloc juridic în acest sens, orice „remediu” accesibil dovedindu-se ineficace, caz în
care interesul său contractul nu mai poate fi satisfăcut în nici o măsură. Pe bună dreptate,
în literatura de specialitate s-a apreciat că, într-o astfel de situație, renunțarea la toate
„remediile” are semnificația transformării obligațiilor contractuale ale debitorului în
obligații lipsite de sancțiune, adică în obligații naturale. Din această rațiune, împărtășind
punctul de vedere exprimat în doctrina recentă conform căruia o prealabilă renunțare la
dreptul de a invoca un anumit remediu echivalează, practic, cu o clauză de limitare a
răspunderii în materie contractuală, căci restrânge răspunderea debitorului obligației
neexecutate exclusiv la toate celelalte „remedii”, mai puțin la cel care face obiectul
renunțării, credem că o astfel de clauză ar trebui cenzurată aidoma oricărei clauze
privind răspunderea, în funcție de criteriile stabilite de art. 1355 Cod civil, intitulat
marginal „clauze privind răspunderea”.
Așa cum s-a afirmat deja în literatura de specialitate, părțile contractante pot
prevedea, în cuprinsul contractului, mai multe tipuri de clauze privind remediile care
pot fi sau nu invocate, precum și ordinea invocării ori condițiile invocării acestora, în
cazul neexecutării obligației de către debitor, putând vorbi aici, de exemplu, despre
clauza penală, pactele comisorii exprese, clauza de arvună, clauzele de nerăspundere
sau de limitare a răspunderii etc.
În această materie, trebuie să avem în vedere textul art. 1355 Cod civil, care
dispune, cu caracter general, și strict: 1. Nu se poate exclude sau limita, prin convenții
sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă
săvârșită cu intenție sau din culpă gravă. 2. Sunt valabile clauzele care exclud
răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudență sau neglijență,
bunurilor victimei. 3. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau
psihice ori sănătății nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condițiile legii. 4.
Declarația de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăși,
renunțarea victimei la dreptul de a obține plata despăgubirilor.
Deși aceste dispoziții legale reglementează expressis verbis în materia
răspunderii civile (aplicându-se deci, în special, în ceea ce ne privește, remediului
daunelor-interese), ne raliem opiniei deja exprimate în doctrina juridică, potrivit căreia
ele pot fi aplicabile în materia remediilor, mutatis mutandis.

1.5. Există o ierarhie a remediilor?

Deși niciunde în Codul civil actual nu există o prevedere legală expresă care să
stabilească o ierarhie a „remediilor”, din economia întregii reglementări a acestora
rezultă totuși o propensiune, o preferință a legiuitorului pentru unele dintre acestea, în
detrimentul altora; astfel, observăm, în unele situații, lejeritatea cu care pot fi invocate
anumite „remedii”, iar, în alte cazuri, impunerea unor condiții mai restrictive de
invocare, care dau naștere, implicit, potenței instanței de a cenzura opțiunea
creditorului.
Regula fundamentală incidentă în materie o reprezintă principiul favor
contractus, potrivit căruia în prim plan stă menținerea contractului în ființă și
necesitatea executării în natură a acestuia (fie voluntară, fie silită) și care nu este altceva
decât imaginea oglindită a principiului dreptului creditorului la o executare conformă.
Plecând de la prevederile alin. 1 al art. 1516 al actualului Cod civil, care
statuează, așa cum am văzut deja, asupra tridimensionalității conformității executării
obligației la care creditorul este îndreptățit, trecând prin filtrul principiului executării
contractului sub imperiul solidarismului contractual (conform căruia, în faza executării
contractului, fiecare parte are sarcina asumată de a realiza cât mai util cu putință
interesul celeilalte), se ajunge, în situația apariției unor dificultăți în realizarea
interesului contractual și implicit în executarea contractului, la intrarea în acțiune a
obligației de toleranță din partea creditorului obligației neexecutate, care se înscrie în
logica salvării ființei contractului. Una dintre principalele modalități de realizare a
acestei obligații o constituie termenul suplimentar de executare pe care creditorul sau
instanța de judecată trebuie să-l acorde debitorului obligației neexecutate, conform
dispozițiilor art. 1522 Cod civil. Or termenul de executare, obiectivare a suspendării
temporare a îndeplinirii obligației, care poate îmbrăca și forma multiplă a termenelor de
plată (eșalonarea plății la diferite termene viitoare având în vedere situația economică a
debitorului) ori pe aceea a stabilirii de către instanță a unui termen în care debitorul își
poate executa obligația, ținând cont de locul în care aceasta trebuie făcută sau de natura
prestației care constituie obiectul acesteia (art. 1495, alin. 2 Cod civil) – excepții de la
principiul scadenței imediate a obligației, consecutive momentului nașterii sale (art.
1495, alin. 1 Cod civil) - nu urmărește altceva decât acordarea posibilității debitorului
de a-și executa întocmai obligațiile asumate la încheierea contractului și, pe această
cale, de a satisface interesul contractual al creditorului. Putând fi considerat el însuși un
remediu, termenul suplimentar de executare este menit să salveze contractul. Așadar, în
primul rând, legiuitorul are în vedere menținerea, pe cât posibil, în ființă a contractului,
satisfacerea interesului contractual al ambelor părți și asigurarea, în acest context, a
securității circuitului juridic. Este ceea ce rezultă și din analiza dispozițiilor art. 1527
alin. 1 Cod civil, care stipulează dreptul creditorului de a solicita întotdeauna ca
debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu singura excepție în cazul în
care o asemenea executare este imposibilă. Mai mult, cu aceeași finalitate, a păstrării
ființei contractului, legiuitorul acordă debitorului posibilitatea executării tardive a
obligației sale, înăuntrul termenului de executare, termen în care creditorului îi este
prohibit să apeleze la oricare alt „remediu” consacrat la art. 1516 alin. 2 Cod civil,
putând, în acest răstimp, doar să suspende executarea propriei sale obligații și să solicite
daune-interese pentru repararea prejudiciului suferit prin neexecutarea la timp a
obligațiilor de către debitor.
Pe de altă parte, cenzura aplicată rezoluțiunii/rezilierii de către înșiși artizanii
Codului civil constituie încă un indiciu că acest „remediu” nu se situează printre
preferințele acestora. Astfel, potrivit art. 1551, alin. 1, prima frază, din Codul civil,
„creditorul nu are dreptul la rezoluțiune atunci când neexecutarea este de mică
însemnătate”. Aceasta este o expresie a principiului proporționalității, una dintre
regulile fundamentale care își au sorgintea în principiul solidarismului contractual și
care impune, cu caracter general, un echilibru între sarcinile și avantajele care rezultă
din contract pe seama și respectiv în favoarea părților contractante, a cărui finalitate este
prevenirea, corectarea și chiar sancționarea exceselor. Obligația de adaptare a
contractului, în care se obiectivează principiul proporționalității, impune asigurarea, în
primul rând, a concilierii intereselor părților contractante, care presupune că pierderile
și câștigurile celor două părți trebuie să se afle mereu în echilibru. Pentru aceasta, în
primul rând, părțile au îndatorirea de a remedia orice dezechilibru intervenit în
executarea contractului, cu finalitatea păstrării ființei acestuia, având, concomitent,
obligația asigurării justei măsuri, calitative și cantitative, care impune titularului unei
prerogative contractuale să nu rupă inoportun concilierea intereselor contractuale în
cazul în care interesul său contractual nu este realizat, motiv pentru care, în cuprinsul
alin. 2 al art. 1551 Cod civil, legiuitorul a prevăzut, pentru neexecutarea de mică
însemnătate, doar „remediul” constând în dreptul creditorului de a-și reduce
proporțional propria-i prestație, în măsura în care acest lucru este posibil.
În linia aceleiași idei se situează și textul ultimului aliniat al art. 1551 care
dispune că „dacă reducerea prestațiilor nu poate avea loc, creditorul nu are dreptul decât
la daune-interese”. Cu alte cuvinte, contractul rămâne în ființă, chiar neatins în acest
caz, iar singurul „remediu” de care poate beneficia creditorul constă în dreptul său de a
solicita daune-interese pentru repararea prejudiciului suferit, dacă, în urma neexecutării
de mică însemnătate, datorită naturii prestației sale (este, spre exemplu, indivizibilă)
echilibrul contractual nu poate fi refăcut prin micșorarea proporțională a acesteia.
La fel se subsumează principiului proporționalității și „remediul” excepției de
neexecutare (art. 1556 Cod civil), care, pe de o parte, acordă creditorului nesatisfăcut
dreptul de a suspenda executarea propriei obligații, dar, pe de altă parte, limitează
această prerogativă dispunând că poate refuza executarea numai „într-o măsură
corespunzătoare” celei în care nu a fost îndeplinită obligația corelativă a debitorului și
numai dacă, potrivit împrejurărilor și ținând seama de mica însemnătate a prestației
neexecutate, acest refuz nu ar fi contrar bunei-credințe.
 Pe de altă parte, „remediul” daunelor-interese nu cunoaște nici un fel de limite
(atât timp cât sunt îndeplinite, bineînțeles, toate condițiile răspunderii civile
contractuale), putând fi cumulat cu toate celelalte „remedii” sau putând fi invocat
singur. Lejeritatea reglementării sale în materia „remediilor” ne provoacă să susținem
că, în ierarhia acestora, ocupă unul dintre cele mai privilegiate locuri.
Încercând un clasament al „remediilor”, o ierarhie a acestora în funcție de
preferința manifestată de legiuitor pentru fiecare dintre ele, observând exigențele
executării contractului sub auspiciile principiului solidarismului contractual, pe care,
așa cum am arătat, l-au avut în vedere, în această materie, redactorii Codului civil, am
așeza pe primul loc „remediul” termenului suplimentar de executare (dacă am avea în
vedere acest termen ca pe un „remediu” în sine), care ar conduce la o executare
voluntară, în integralitate, a obligațiilor contractuale și deci la realizarea, chiar dacă
tardivă, a intereselor contractuale ale ambelor părți contractante, în acest sens debitorul
având posibilitatea să-și execute obligația și să paralizeze o eventuală acțiune în
rezoluțiune/reziliere a creditorului său, pentru care executarea obligației în natură
prezintă încă utilitate și interes, chiar și în faza de judecată, când i se acordă, în acest
scop, un termen suplimentar de executare, dacă nu i-a fost acordat inițial, de către
creditor, prin notificarea de punere în întârziere. Apoi, pe locul al doilea, excepția de
neexecutare, care, prin efectele sale, menține contractul în ființă; deși suspendă acțiunea
lui pacta sunt servanda față de creditor și temporizează contractul, punând sub semnul
incertitudinii realizarea interesului contractual al creditorului obligației neexecutate
(căci nu este sigur că, în acest fel, debitorul acesteia va fi determinat să o aducă la
îndeplinire), totuși acest remediu caută să eficientizeze maxim principiul forței
obligatorii, căci, prin invocarea sa, se urmărește înfrângerea obstinației debitorului și
obligarea acestuia la executarea conformă a obligației asumate contractual; este un
remediu situat, în opinia noastră, în mod implicit, de către însuși legiuitorul, pe acest
loc secund, după cel al termenului suplimentar de executare, căci, în interiorul acestui
termen, potrivit art. 1522, alin. 4 Cod civil, creditorul poate invoca doar această
excepție, suspendând executarea propriei obligații, alături de remediul cumulabil cu
toate celelalte, cel a daunelor-interese. Pe locul al treilea, (tot cu concursul termenului
suplimentar de executare, care, în această ipoteză, pierde calitatea de „remediu
independent” de sine stătător, constituindu-se într-o condiție de formă a antrenării
executării silite) s-ar situa executarea silită în natură, cu aceeași finalitate – satisfacerea
interesului contractual mutual; pe locul al patrulea (cu aceeași contribuție a termenului
suplimentar de executare), executarea silită prin echivalent, care ar determina
reechilibrarea situației patrimoniale a părților, însă nu ar conduce decât prin substituție
la realizarea intereselor contractuale ale creditorului nesatisfăcut, pentru care
primordială era executarea în natură a obligațiilor debitorului; pe locul al cincilea,
reducerea prestațiilor, care ar fi în măsură să asigure, deopotrivă, atât respectarea
principiului proporționalității, cât și derularea neîntârziată a contractului, în temeiul
principiului forței obligatorii a acestuia. Se impune, în acest loc, precizarea că
„remediul” daunelor-interese este, așa cum am învederat deja, potrivit art. 1516 alin. 2
Cod civil, cumulabil cu toate celelalte.
Pe ultimul loc în topul preferințelor se situează rezoluțiunea/rezilierea, care „se
bucură” de cele mai severe constrângeri. Astfel, prin interpretarea per a contrario a
textului frazei I din art. 1551 alin. 1 Cod civil, creditorul are dreptul la rezoluțiune doar
când neexecutarea este de mare însemnătate, în cazul contractelor cu executare uno ictu;
în situația contractelor cu executare succesivă, dreptul la invocarea rezilierii se naște,
de asemenea, atent cenzurat: când neexecutarea, deși de mică însemnătate, are un
caracter repetat. Părțile nu au voie să deroge de la aceste prevederi legale imperative,
sub sancțiunea considerării ca nescrisă a oricărei stipulații contrare. Exigența
legiuitorului este cât se poate de justificată de înseși efectele pe care le produc
rezoluțiunea, respectiv rezilierea. Potrivit textului art. 1554 alin. 1 Cod civil, prima
frază, „contractul desființat prin rezoluțiune se consideră că nu a fost niciodată
încheiat”, iar, conform alin. 3 al aceluiași text normativ, „contractul reziliat încetează
doar pentru viitor”. Este dincolo de orice dubiu că, dintre toate „remediile” pe care
creditorul nesatisfăcut le are la dispoziție, rezoluțiunea/rezilierea este cel mai
devastator: invocarea acestuia conduce la aneantizarea contractului, care se consideră
că nu a existat niciodată, acesta desființându-se atât pentru trecut, cât și pentru viitor, în
cazul rezoluțiunii sau doar pentru viitor, în situația rezilierii. Într-o atare ipoteză,
interesul contractual mutual nu mai poate fi, sub nici o formă, satisfăcut; la fel și
interesele fiecăreia dintre părțile contractante. Din cauza acestor consecințe – de natură
să înlăture complet din peisajul juridic contractul și efectele sale – acțiunea acestui
„remediu” trebuie atent cenzurată, el constituindu-se într-o „ultima ratio, care trebuie
utilizată numai în mod excepțional”.
Toată această filosofie a „remediilor” exhibă grija, preocuparea legiuitorului
pentru instituția juridică a contractului, urmărindu-se, în principal, păstrarea ființei
acestuia, cu scopul realizării cât mai utile a interesului contractual, prin concilierea
permanentă a intereselor părților contractante și, în secundar abia, ca un ultim resort,
ruperea acestor interese, prin desființarea contractului.
Pentru adepții teoriei solidarismului contractual, această filosofie se înscrie
perfect în tiparele principiului respectiv, care impune o anumită conduită a creditorului
nesatisfăcut în funcție de gravitatea neexecutării; astfel, în faza în care dificultățile în
realizarea interesului său contractual și, implicit, în executarea contractului abia au
apărut (manifestându-se, spre exemplu, într-o întârziere a executării), el este ținut la
toleranță și la disponibilitatea spre adaptare, solicitându-i-se, în acest sens, să acorde
debitorului un termen suplimentar de executare, așteptând executarea voluntară a
obligației, ori să își reducă propria prestație sau să invoce, în ultima instanță, într-o
măsură corespunzătoare, excepția de neexecutare a contractului, putând însă să ceară,
întotdeauna, repararea prejudiciului care deja i s-a cauzat, prin acordarea de daune-
interese – toate acestea, cu finalitatea menținerii în ființă a contractului și a realizării, în
acest fel, a interesului contractual; în faza în care interesul său contractual este
amenințat în sensul chiar al nerealizării lui (de exemplu, neexecutarea este parțială, dar
definitivă ori este întârziată foarte mult), creditorul este obligat, ca titular al prerogativei
invocării „remediilor”, conform principiului proporționalității, la asigurarea justei
măsuri, atât calitative, cât și cantitative; cu alte cuvinte, el este ținut să nu rupă inoportun
concilierea intereselor contractuale, ci să depună toate diligențele și să manifeste toată
disponibilitatea pentru păstrarea contractului în circuitul juridic prin adaptarea, prin
reechilibrarea acestuia, invocând acel/e „remediu/ii” al cărui/căror rezultat să fie
proporțional cu neexecutarea din partea debitorului; obligația justei măsuri îi impune
creditorului nesatisfăcut punerea în executare a unei prerogative contractuale
proporționale cu finalitatea ei; pentru aceasta, este necesar un examen al gravității
neexecutării, pe de o parte, și al finalității prerogativei contractuale la care se recurge,
pe de altă parte; punerea în aplicare a unor prerogative disproporționate poate antrena
un dezechilibru calitativ sau cantitativ între finalitatea acestora și neexecutarea
contractului; de aceea, din punct de vedere calitativ, riposta pusă în executare de către
creditorul al cărui interes contractual este nesatisfăcut, cu consecințele pe care aceasta
le determină, trebuie să fie adaptată gravității neexecutării – doar o neexecutare de mare
însemnătate (or, în cazul contractelor cu executare succesivă, chiar de mică însemnătate,
dar repetată), care rupe definitiv și iremediabil interdependența dintre obligațiile
reciproce născute din contract, determinând dispariția cauzei existenței înseși sau a
executării propriei obligații a creditorului, justifică, din perspectiva gravității acesteia,
invocarea rezoluțiunii/rezilierii, cu consecința aneantizării contractului; din punct de
vedere cantitativ, este solicitat un echilibru între obiectul prerogativei pentru
neexecutare la care se recurge și neexecutarea contractului de către debitor; spre
exemplu, alegerea „remediului” daunelor-interese poate declanșa jocul unei clauze
penale existente în contract, al cărei cuantum este vădit excesiv sau, dimpotrivă, flagrant
derizoriu față de cuantumul prejudiciului suferit prin neexecutare; într-o astfel de
ipoteză, invocarea acestui „remediu” poate antrena un dezechilibru grav între situațiile
economice ale părților din contract, care nu va putea fi restabilit decât fie prin concursul
și disponibilitatea creditorului la adaptarea clauzei penale, fie prin mijlocirea instanței
de judecată, în temeiul art. 1541 Cod civil, care va interveni pentru modificarea
cuantumului penalității.
Desigur, pentru cei care nu îmbrățișează această teorie a solidarismului
contractual (care nu are la bază un principiu reglementat normativ, ci unul demonstrativ,
a cărui existență este dedusă din economia întregii reglementări a contractului), toate
cele de mai sus pot fi fundamentate pe obligația generală imperativă cuprinsă în art.
1170 Cod civil, potrivit căruia „părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la
negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale”, subsumată
aceleia stipulate în textul art. 14 din același act normativ: „orice persoană fizică sau
persoană juridică trebuie să-și exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu
bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri”, având, concomitent, în
vedere, că „nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul
ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe” (art. 15 Cod civil).
Indiferent însă de punctul de plecare, important este rezultatul: există, fără
îndoială, în actualul Cod civil, o ierarhie a „remediilor”, iar, în cadrul acesteia,
rezoluțiunea/rezilierea ocupă ultimul loc, fiind de preferat a fi invocată ca o măsură
excepțională, când creditorul nesatisfăcut nu mai are la dispoziție nici un alt mijloc
pentru realizarea interesului său contractual, apreciind că neexecutarea din partea
debitorului prezintă un astfel de grad de gravitate încât interdependența originară dintre
obligațiile reciproce a fost definitiv ruptă, distrusă și chiar rațiunea de a exista a propriei
sale obligații nu mai este prezentă.
Desigur, nu încercăm să acredităm ideea conform căreia creditorul este obligat,
când îi este deschisă calea oricăruia dintre remediile contractuale, să le acceseze în
ordinea mai sus arătată, ci doar pe aceea potrivit cărei dreptul său de opțiune trebuie
exercitat întotdeauna cu bună-credință, cu respectarea justei măsuri cantitative și
calitative, a obligației sale de cooperare, respectiv a celei de coerență, având în vedere
efectele pe care fiecare remediu, odată exercitat, le produce asupra contractului.
 1.6. Condițiile generale ale exercitării drepturilor creditorului privind
remediile contractuale

Premisa recurgerii la oricare dintre aceste „remedii” este, așa cum am învederat
deja, principiul dreptului la o executare conformă a contractului, consacrat în cuprinsul
alin. 1 al art. 1516 Cod civil, consecință imediată și logică a principiului forței
obligatorii, așa încât condiția fundamentală a invocării „remediilor” o constituie
existența unei neexecutări contractuale sub oricare dintre cele trei dimensiuni ale
acesteia și indiferent de însemnătatea acesteia pentru creditor (gravitatea neexecutării
are totuși o importanță covârșitoare raportat la tipul remediului care poate fi invocat).
Condițiile cumulative ale invocării oricărui „remediu” dintre cele enumerate la
art. 1516 alin. 2 al aceluiași text legal sunt stipulate expressis verbis în chiar cuprinsul
acestuia, care trebuie coroborat cu art. 1517 Cod civil: 1) debitorul să nu-și fi executat
obligația; 2) neexecutarea obligației să nu fi avut vreo justificare; 3) neexecutarea
obligației să nu fi fost cauzată de propria acțiune sau omisiune a creditorului; 4)
debitorul se află în întârziere (ori de drept, ori a fost pus în întârziere de către creditor).

1) Cu referire la prima dintre condiții – debitorul să nu-și fi executat obligația –

trebuie, dintru început, să precizăm că, în întregul cuprins al Codului civil, nu este
truvabilă o definiție a noțiunii de „neexecutare a obligațiilor contractuale”. S-ar putea
însă (și suntem convinși că așa este) ca acest lucru să fie, până la urmă, benefic, pentru
că orice sistem rigid, încorsetat în definiții stricte, funcționează foarte greu și împiedică,
de multe ori, aplicarea (dacă discutăm despre materia de față) dreptului. Având în
vedere complexitatea și diversitatea situațiilor factuale în care se poate obiectiva
conceptul de „neexecutare a obligațiilor contractuale”, tehnica legislativă adoptată de
către artizanii Codului civil actual este, în opinia noastră, una salutară. Însăși lipsa unei
astfel de definiții este cea care permite celor ce aplică dreptul să fie flexibili în a cataloga
o anumită situație de fapt ca reprezentând o „neexecutare a obligațiilor contractuale”.
Desigur, pentru a eticheta astfel o anumită stare de facto, protagoniștii dreptului
întreprind o analiză asupra contractului și a modului în care acesta a fost pus în
executare; în realizarea acestei activități, ei sunt ghidați în mod obligatoriu de jaloanele
fixate în acest scop atât de către legislator, cât și de către părțile contractante. Pentru a
stabili existența oricărui tip de neexecutare a obligațiilor contractuale, prima operațiune
ar consta în determinarea conținutului contractului, operație logică necesară în scopul
identificării, mai întâi, a obligațiilor contractuale pentru ca apoi să se poată cerceta, pe
această bază, executarea acestora. În acest sens, într-o primă fază, trebuie calificat, din
punct de vedere juridic, contractul, pentru ca, ulterior, analizând atent clauzele acestuia,
aplicând conjugat regulile generale și speciale de interpretare a contractelor, statuate de
către legiuitor la art. 1266 – 1270 Cod civil, să fie determinată voința reală, internă,
concordantă a părților privind întinderea drepturilor și a obligațiilor corelative ale lor.
Dincolo de ceea ce rezultă în urma acestui proces analitic, trebuie avut în vedere că,
potrivit dispozițiilor art. 1272 Cod civil – intitulat marginal „Întinderea obligațiilor” –
„(1) Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar și la
toate urmările pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le
dau contractului după natura lui. (2) Clauzele obișnuite într-un contract se subînțeleg,
deși nu sunt stipulate în mod expres”. Așadar, în urma calificării acestuia și a
interpretării clauzelor sale, a stabilirii voinței comune, reale a părților cu privire la
conținutul in concreto al contractului, acesta trebuie plasat, în funcție de natura sa, în
locul concret pe care îl ocupă în realitatea juridică, cu scopul de a identifica absolut
„toate urmările” sale, adică toate drepturile și obligațiile corelative care aparțin părților,
derivând din practicile statornicite între acestea, din uzanțe, din lege sau din echitate,
precum și din clauzele obișnuite. Peste toate acestea, trebuie reținută, în sarcina ambelor
părți contractante, obligația pe care legiuitorul o instituie cu caracter imperativ [„Ele
(părțile – n.ns) nu pot înlătura sau limita această obligație” - fraza a doua a art. 1170
Cod civil] în materia contractelor, în toate fazele (pre)existențiale ale acestora. Este
vorba despre obligația de bună-credință, impusă prin textul normativ cu titlu omonim,
art. 1170 Cod civil: „Părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și
încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale”. În conținutul acestei
îndatoriri cu caracter general în materia contractelor intră toate acele obligații a căror
îndeplinire conjugată conduce la executarea contractului sub auspiciile principiului
solidarismului contractual, în așa fel încât, prin aceasta, să se ajungă la o realizare cât
mai utilă a interesului contractual mutual, pe de o parte și, pe de altă parte, la satisfacerea
optimă a intereselor individuale ale ambelor părți contractante, și nu numai; alături de
obligațiile care pot fi încadrate în ansamblul solidarismului contractual, obligația de a
executa contractul cu bună-credință presupune și alte îndatoriri, precum cea de
securitate contractuală ș.a. Toate aceste obligații sunt suficient de caracterizate în
executarea oricărui contract încât oricare dintre ele poate determina, în ipoteza
neîndeplinirii sale, invocarea unui „remediu” cu scopul reechilibrării contractuale și
chiar a rezoluțiunii/rezilierii sau a reducerii proporționale a prestațiilor cu finalitatea
aneantizării totale sau parțiale a convenției dintre părți.
Odată stabilit în acest fel conținutul contractului, prin raportare la principiul
dreptului creditorului la o executare conformă a acestuia, statuat în cuprinsul alin. 1 al
art. 1516 Cod civil, analizând modul în care au fost aduse la îndeplinire toate îndatoririle
debitorului, se poate aprecia în ce măsură a fost sau nu executat contractul. Astfel, toate
obligațiile contractuale (și nu este vorba aici, așa cum am dedus deja, doar de cele
stipulate expres în cuprinsul contractului, ci de întregul ansamblu de îndatoriri la care
este ținut debitorul, determinat mai sus), în funcție de specificul fiecăreia, trebuie
raportate, din perspectiva modului în care au fost aduse la îndeplinire, la arhetipul
obligației executate scrupulos, corespunzător, având în vedere tridimensionalitatea
oricărei executări conforme: cantitativă, calitativă și temporală. Plecând de la acest
model, având în vedere prestația la care era îndatorat debitorul, orice neconcordanță
între acesta și prestația efectiv realizată se constituie într-o neexecutare a respectivei
obligații contractuale.
Plecând de la cele trei aspecte ale executării conforme a oricărei obligații,
interpretând per a contrario dispozițiile art. 1516 alin. 1 Cod civil, conchidem că orice
aducere/neaducere la îndeplinire a unei îndatoriri contractuale care nu corespunde celor
trei exigențe echivalează cu o neexecutare a respectivei obligații și deci a contractului
însuși. Astfel, ori de câte ori obligația nu a fost executată „integral” sau/și „exact” sau/și
la „timp”, se poate vorbi despre o neexecutare contractuală.
Raportându-ne la cele trei coordonate ale executării conforme, putem face
observația că neexecutarea contractuală se poate manifesta într-o multitudine de forme.
Aceasta poate fi totală sau parțială, din punct de vedere cantitativ ori calitativ, temporară
sau definitivă și ireversibilă, pozitivă sau negativă.
Controversele din literatura de specialitate au purtat asupra calificării
neexecutării ca fiind totală sau parțială, în acest caz putându-se opera cu două criterii
diferite: atât cu cel cantitativ, cât și cu cel calitativ.
Apreciind e/neexecutarea exclusiv din perspectiva cantitativă, putem avea la
dispoziție două repere: ori contractul în ansamblul său, ori o singură obligație din
întreaga panoplie de îndatoriri ce incumbă debitorului. În primul caz, neexecutarea
totală descrie situația în care debitorul nu a executat nimic din obligațiile asumate; în
cel de-al doilea caz, neexecutarea totală semnifică neîndeplinirea în totalitate doar a
unei obligații. Față de modul în care a înțeles legiuitorul să reglementeze problema
neexecutării care justifică invocarea „remediilor” contractuale, apreciem că ambele
aceste repere pot fi utilizate, de la caz la caz, în funcție de situația factuală concretă.
Astfel, la art. 1516 Cod civil, gânditorii acestuia se raportează la „obligația” debitorului,
văzută ut singuli, a cărei neexecutare naște dreptul creditorului de a invoca oricare dintre
„remediile” acolo evocate; la art. 1548 din același act normativ – „Prezumția de culpă”
- referirea are din nou ca punct de plecare o singură obligație a debitorului; în cuprinsul
art. 1549 – „Dreptul la rezoluțiune sau reziliere” – în primul alineat se vorbește despre
„obligațiile contractuale”, pe când, în cel de-al doilea, din nou despre obligație la
singular și despre „prestația neexecutată”; în cadrul art. 1552 – „Rezoluțiunea
unilaterală” – obligația este văzută din nou la singular; la art. 1553 – „Pactul comisoriu”
– se face vorbire despre „obligațiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea sau
rezilierea de drept a contractului” etc. Cu toate că, în unanimitatea situațiilor mai sus
descrise, legiuitorul – fie că a utilizat singularul, fie pluralul – a făcut referire la obligația
contractuală în sensul propriu al acesteia – de îndatorire ce incumbă debitorului în
temeiul unui contract, privită ut singuli – apreciem că folosirea sintagmei „neexecutarea
totală”, în materia „remediilor”, poate semnifica atât „neexecutarea totală a unei singure
obligații”, cât și „neexecutarea totală a contractului în întregul său”, adică a tuturor
îndatoririlor ce revin debitorului în temeiul acelui contract. Din analiza in concreto a
stării de fapt va rezulta, de la caz la caz, sensul atribuit sintagmei în speță.
Folosind criteriul calitativ, putem vorbi despre o executare neconformă din
această perspectivă când obligația a fost executată total sau parțial (din punct de vedere
cantitativ), dar cu defecte calitative; este vorba despre o executare „inexactă”, pentru a
utiliza terminologia pusă în operă de către însuși legiuitorul, în cuprinsul alin. 1 al art.
1516 Cod civil. Defectele calitative pot reduce valoarea economică a prestației
executate, diminuând, în acest fel, interesul creditorului pentru aceasta sau, mai rău, pot
avea o asemenea amploare încât lipsesc prestația respectivă de orice valoare economică
sau/și de orice interes pentru creditorul acesteia. Privită astfel, executarea necalitativă a
obligației, din moment ce îi diminuează sau chiar îi înlătură valoarea economică a
acesteia și/sau interesul creditorului pentru ea, apare ca o veritabilă executare parțială a
prestației sau chiar ca o neexecutare totală.
Pentru a aprecia asupra conformității executării unei anume obligații, cele două
criterii – cel cantitativ și cel calitativ – pot fi folosite atât separat, cât și coroborat.
Problema este simplă dacă, în speță, nu are incidență calitatea prestației, putându-se
vorbi, din punct de vedere cantitativ, despre o neexecutare totală sau parțială a
obligației; este ceea ce jurisprudența și doctrina de specialitate numesc „neexecutare
propriu-zisă a obligației, totală sau parțială”. Neexecutarea propriu-zisă totală este cea
care nu ridică nici un fel de dificultăți: obligația sau contractul însuși nu a fost pus în
operă deloc. Dacă este vorba însă despre o neexecutare parțială, analiza nu mai poate fi
limitată, de cele mai multe ori, doar la cantitate, ci este obligatoriu să fie avută în vedere
și calitatea părții din prestație care a fost executată, pentru a determina incidența acesteia
asupra interesului creditorului sau/și a valorii economice a contractului; desigur, dacă,
din punct de vedere cantitativ, partea executată a prestației este insignifiantă din
perspectivă economică, această analiză este suficientă pentru a caracteriza obligația
respectivă, câteodată, chiar ca pe o obligație neexecutată total; dacă însă executarea
parțială are totuși o anumită pondere în obligația în cauză sau în economia întregului
contract, este întotdeauna oportună și analiza calitativă a părții executate, iar ceea ce
debitorul a realizat va fi cercetat prin prisma celor două criterii conjugate; se va putea
decela în acest fel o executare parțială calitativă, care va intra în discuția privind
interesul creditorului pentru ea și valoarea sa din punct de vedere economic, sau o
executare parțială necorespunzătoare, defectuoasă, care are o valoare economică redusă
și care va suscita un interes minor sau, chiar mai rău decât atât, nu are nici o valoare și
nu trezește, din partea creditorului, nici un interes, caz în care va fi asimilată – tocmai
prin utilizarea coroborată a celor două criterii - unei neexecutări totale a respectivei
obligații; de asemenea, prin sinergia celor două criterii vom putea califica o obligație
executată total, dar cu defecte calitative, fie ca pe o obligație executată parțial, fie ca pe
una neexecutată total.
Cât privește aspectul temporal al executării conforme a obligației, legiuitorul îl
are în vedere și, după ce, la art. 1516 alin. 1 Cod civil, face vorbire despre „...
îndeplinirea ... la timp a obligației”, la care creditorul este îndrituit, la alin. 2 al aceluiași
text legal privește „neexecutarea” într-un mod unitar, catalogând astfel orice formă de
neconcordanță între prestația promisă, așteptată și cea e/neexecutată; în conceptul de
„obligație neexecutată” intră, în viziunea artizanilor Codului civil actual, atât obligațiile
neexecutate integral, cât și cele neexecutate exact, dar și cele neexecutate la timp.
Despre această din urmă formă de neexecutare se mai discută și în cuprinsul art. 1535
– „Daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești” -, când se vorbește despre neplata la
scadență a unei sume de bani, dar și în cadrul art. 1536 – „Daunele moratorii în cazul
obligațiilor de a face”; în acest din urmă text juridic sintagma utilizată nu mai trimite
însă la „neexecutarea la timp” a obligației, ci la „executarea cu întârziere” a acesteia;
așadar, „executarea cu întârziere” este percepută de către legislator tot ca o
„neexecutare”. Percepția este una corectă, căci întârzierea nu este altceva decât o formă
de neexecutare. În funcție de circumstanțe însă, întârzierea poate îmbrăca forma unei
neexecutări temporare sau a unei neexecutări definitive și irevocabile. Astfel, o obligație
care nu a fost executată la termen, dar care mai poate fi executată în natură și prezintă
încă interes pentru creditor, este o obligație neexecutată temporar. Din contră, dacă, din
cauza întârzierii, obligația nu mai poate fi executată în natură sau, deși s-ar mai putea
executa, creditorul nu ar mai avea interes pentru aceasta, întârzierea are semnificația
unei neexecutări definitive și irevocabile. Și acest criteriu – cel temporal – poate fi
conjugat cu celelalte două – cel cantitativ și cel calitativ – obținându-se, în urma
analizei: obligații neexecutate temporar, total sau parțial și obligații neexecutate
definitiv și irevocabil, total sau parțial.
 Cu referire la „neexecutarea pozitivă” sau „negativă”, discuția trebuie purtată pe
tărâmul obligațiilor pozitive și negative. În ipoteza primelor, neexecutarea poate
îmbrăca atât forma unei abstențiuni, situație în care debitorul rămâne, pur și simplu, în
pasivitate, deși, prin contract, și-a asumat contrariul, cât și forma unei acțiuni inadecvate
sau chiar contrare față de prestațiile pozitive de care este ținut. Neexecutarea obligațiilor
negative presupune întotdeauna săvârșirea unei acțiuni contrare clauzelor contractuale
care îi impun debitorului o abstențiune. Deși, în materia executării silite în natură,
diferența dintre obligațiile pozitive și cele negative este de o maximă importanță,
subliniată, de altfel, și de către legiuitor, care reglementează deosebit, în cuprinsul art.
1528, respectiv al art. 1529 Cod civil, modul în care cele două tipuri de obligații pot fi
aduse la îndeplinire silit, în domeniul celorlalte remedii, aceasta se estompează, tocmai
pentru că felul obligației neexecutate nu prezintă nici un interes din acest punct de
vedere. Totuși, rolul distincției „neexecutare pozitivă – neexecutare negativă” nu
trebuie marginalizat; el își află rostul tocmai în activitatea analitică întreprinsă asupra
prestației debitorului cu scopul de a afla în ce măsură acesta și-a executat conform
obligația, analiză care trebuie adaptată în funcție de felul obligației – pozitivă sau
negativă, mergând până la regulile din materia probatoriului; executarea fiecărui tip de
obligație avându-și propriul specific, este normal ca, pentru a clarifica chestiunea
executării sau neexecutării sale, cercetarea să fie adaptată acestui specific; însă, după ce
s-a ajuns la concluzia că respectiva obligație - pozitivă sau negativă; de a da, de a face
sau de a nu face - nu a fost îndeplinită, nu mai prezintă importanță felul neexecutării din
acest punct de vedere, ci interesează doar perspectiva cantitativă, cea calitativă ori cea
temporală sau, așa cum am învederat deja, două dintre acestea ori toate trei, conjugate;
este important a se reține totuși dacă obligația neexecutată lato sensu este una pozitivă
sau negativă, pentru a se afla dacă mai este sau nu mai este posibilă executarea sa în
natură, precum și în ce măsură pot sau nu pot fi restituite prestațiile deja executate în
temeiul unui contract rezoluționat/reziliat ori dacă creditorul poate invoca „remediul”
reducerii proporționale a propriei sale obligații, cu succes, sau dacă debitorul se află sau
nu de drept în întârziere (raportat la textul art. 1523, alin. 2, lit. b Cod civil), toate acestea
depinzând de felul obligației neexecutate, din pricina căreia contractul a fost sau
urmează să fie desființat ori adaptat.
În cuprinsul capitolului I, numit „Plata”, al Titlului V, intitulat „Executarea
obligațiilor”, al Cărții a V – a a Codului civil, denumită „Despre obligații”, se află
secțiunea a 3 – a, care poartă numele „Condițiile plății”. În această secțiune, legiuitorul,
după cum am văzut deja, se preocupă intens de condițiile pe care trebuie să le
îndeplinească plata, în general și, în anumite cazuri, în special, reglementând expres și
amănunțit despre modul în care debitorul trebuie să-și execute obligațiile, inclusiv cele
contractuale, ținând seama de felul obligației după obiectul acesteia – de mijloace sau
de rezultat -, precum și de calitatea debitorului – profesionist sau neprofesionist. În
cadrul aceleiași secțiuni, la art. 1482 – 1498, artizanii Codului civil au consacrat
anumite exigențe ale plății, în funcție de obiectul acesteia, preocupându-se,
concomitent, și de reglementarea detaliată a problemelor privind locul și data plății ori
aceea a plății anticipate. Toate aceste dispoziții legale, completate cu cele din materia
contractelor speciale, apreciem că trebuie avute în vedere în momentul în care analizăm
în ce măsură o obligație contractuală a fost sau nu executată. Raportarea executării
efective a obligației la exigențele impuse de către legiuitor în materia plății va constitui
cel mai important proces în activitatea analitică întreprinsă asupra îndatoririi
contractuale care se vrea analizată. Astfel, pornind de la standardele pe care trebuie să
le îndeplinească plata lato sensu pentru a fi valabilă, deci pentru a-și produce principalul
efect – acela de stingere a obligației -, sau de la exigențele stipulate expres de lege în
cazuri speciale ori de la acelea cuprinse în clauzele contractuale referitoare la modul de
executare a obligațiilor, analiza modului efectiv de aducere la îndeplinire a sarcinilor
contractuale va releva gradul de executare a acestora, evidențiind sub toate cele trei
dimensiuni – calitativă, cantitativă și temporală – conformitatea sau, dimpotrivă,
neconformitatea executării.
În acest registru, al discuției despre condiția neexecutării obligației contractuale,
putem încadra și topicul privind „anticiparea neexecutării”. Întrebarea care se ridică
este următoarea: poate fi anticiparea neexecutării de către debitor un temei suficient
pentru invocarea unui remediu contractual? In concreto, dacă, pe parcursul derulării
contractului, însă anterior scadenței obligației, devine evident că debitorul căruia
aceasta îi incumbă nu o va executa, poate creditorul să invoce vreunul dintre „remediile”
în speță? Credem că discuția poate fi purtată pe trei paliere: 1) debitorul declară expres
că refuză executarea prestațiilor datorate; 2) debitorul nu declară expres că refuză
executarea prestațiilor datorate, dar nu le execută sau le execută necorespunzător, în așa
fel încât creditorul este îndreptățit să aprecieze că nici în viitor debitorul nu-și va
îndeplini cu scrupulozitate obligațiile; 3) prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă
executarea în natură a obligației.
Soluția primei probleme se regăsește, în opinia noastră, în litera Codului civil.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1523 alin. 1 lit. c), „... debitorul se află de drept în
întârziere ... când și-a manifestat în mod neîndoielnic față de creditor intenția de a nu
executa obligația ...”. Coroborând această dispoziție legală cu cea cuprinsă în art. 1516
alin. (2), pct. 2 – „Atunci, când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se
află în întârziere, creditorul poate ...” - și cu cea truvabilă în cuprinsul art. 1522 alin. 4,
fraza a doua, partea I – „Creditorul poate exercita aceste drepturi (cele consacrate la art.
1516 alin. 2 – n.ns.) dacă debitorul îl informează că nu va executa obligațiile în termenul
stabilit ...” – aplicând raționamentul ubi eadem est ratio, ibi idem solutio esse debet,
concluzionăm că, de facto, ne aflăm, în acest caz, în fața unei neexecutări actuale a
obligației, iar nu a uneia anticipate, motiv pentru care oricare dintre cele două „remedii”
poate fi invocat de către creditorul nesatisfăcut.
Soluția în cauză poate fi aplicată, în opinia noastră, și celei de-a doua probleme,
în toate acele situații în care, ex legem, comportamentul debitorului pe parcursul
derulării contractului conduce la exigibilitatea anticipată a obligației acestuia (de
exemplu, în cazul obligațiilor afectate de un termen suspensiv de executare, când, prin
fapta sa, debitorul determină decăderea din beneficiul termenului și exigibilitatea
anticipată a obligației sale, conform art. 1417 – 1418 Cod civil), făcând dintr-o
neexecutare eventuală, una prezentă, care îndrituiește creditorul să invoce „remediile”
în discuție, însă, într-un astfel de caz, numai după punerea în întârziere a debitorului,
dacă acesta nu se află de drept în întârziere.
A treia situație (de pildă, bunul care constituia obiectul prestației datorate de
către debitor a pierit din culpa acestuia) relevă fără echivoc faptul neexecutării
conforme, cu anticipație față de scadența obligației, legiuitorul așezându-l pe debitor,
în această ipoteză, de drept în întârziere, deschizându-i astfel creditorului calea accesării
oricărui remediu contractual, în măsura în care, desigur, sunt îndeplinite în mod
cumulativ condițiile exercitării acestuia, soluția transparând din interpretarea art. 1522,
alin. 4 Cod civil.
În lipsa unor texte legale exprese care, prin jocul lor, să transforme riscul unei
neexecutări într-o neexecutare certă, actuală, care să constituie premisa fundamentală a
accesării oricăruia dintre cele două „remedii”, apreciem că creditorul nu se va putea
prevala de acestea și că, într-un astfel de caz, va avea la dispoziție celelalte mijloace de
acțiune compatibile cu situația factuală concretă și cu principiul forței obligatorii a
contractului (de exemplu, excepția de neexecutare).
Tot legat de problema neexecutării obligațiilor contractuale – condiție de
invocare a rezoluțiunii/rezilierii – se poate pune în discuție chestiunea neînțelegerii
dintre părțile contractante ulterior încheierii contractului. În concret, poate constitui
grava neînțelegere a părților dintr-un contract, intervenită pe parcursul derulării
acestuia, care cauzează pierderea a ceea se numește affectio contractus, motiv de
invocare a vreunui remediu contractual? Ne alăturăm opiniei exprimate deja în doctrina
juridică din țara noastră, conform căreia neînțelegerile dintre părți, oricât de grave ar fi
acestea, nu pot constitui un motiv de rezoluțiune/reziliere a contractului. Efectele
drastice pe care această instituție juridică le produce asupra contractului – aneantizarea
acestuia pentru trecut și/sau pentru viitor – ne determină să reafirmăm că acest
„remediu” trebuie să reprezinte, întotdeauna, o ultima ratio, aplicabilă doar în ipotezele
în care interesul contractual mutual, respectiv interesele contractuale individuale, cel al
creditorului și cel al debitorului, nu mai pot fi realizate irevocabil; or principiul forței
obligatorii a contractului, conjugat cu principiul solidarismului contractual obligă
părțile contractante să utilizeze toate mijloacele pentru a menține în ființă contractul, cu
finalitatea realizării interesului contractual comun, tocmai în temeiul acestei affectio
contractus; orice veritabilă neînțelegere dintre cele două părți contractante, intervenită
după momentul încheierii convenției, nu ar trebui să conducă la desființarea contractului
și pentru trecut, ci, cel mult, la revocarea acestuia de comun acord, prin acel mutuus
dissensus simetric opus lui mutuus consensus care a dat naștere actului juridic respectiv;
dacă acest acord de voințe în sensul desființării doar pentru viitor a contractului nu se
realizează înseamnă că cel puțin una dintre părțile acestuia dorește continuarea
raportului juridic și satisfacerea interesului său contractual; într-o astfel de situație, ar fi
nefiresc să i se opună o rezoluțiune/reziliere a contractului, cu sacrificiul principiilor
mai sus enunțate; desigur, dacă discordia dintre cele două părți degenerează într-o
neexecutare actuală a obligațiilor contractuale, lucrurile stau cu totul diferit, într-un
astfel de caz, cu îndeplinirea și a celorlalte condiții, creditorul nesatisfăcut fiind
îndreptățit să invoce rezoluțiunea/rezilierea contractului. Cât despre celelalte remedii
contractuale, dacă, alăturat acestei neînțelegeri dintre părțile contractante, sunt
îndeplinite condițiile premisă ale accesării lor, acestea pot fi, desigur, invocate,
consecința fiind aceea a menținerii în ființă a contractului, dând eficiență maximă forței
obligatorii a acestuia.

2) Privitor la cea de-a doua condiție - neexecutarea obligației să nu fi avut vreo

justificare – aceasta este stipulată expressis verbis în cuprinsul alin. 2 al art. 1516 Cod
civil: „Atunci, când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația ... creditorul
poate ...”
 Așadar, pentru ca creditorul al cărui interes contractual este nesatisfăcut, ca
urmare a neexecutării de către debitor a obligațiilor sale, să poată invoca orice remediu
contractual ori să aplice orice sancțiune contractuală, este necesar ca neîndeplinirea
îndatoririlor contractuale de către debitorul acestora să nu aibă vreo justificare. În cazul
în care debitorul opune creditorului o cauză justificativă de neexecutare a obligațiilor
sale, acesta din urmă nu mai poate invoca, în principiu, „remediile” contractuale.
Explicația este cât se poate de simplă: neexecutarea justificată a obligațiilor contractuale
este o neexecutare licită, permisă de către însuși legiuitorul.
Cauzele justificative1 de neexecutare a obligațiilor contractuale sunt
reglementate de către artizanii Codului civil în secțiunea cu titlu omonim, în capitolul
„Executarea silită a obligațiilor”, la art. 1555 – 1557. Acestea sunt: 1) ordinea legală
sau convențională a îndeplinirii obligațiilor, 2) excepția de neexecutare și 3)
imposibilitatea de executare. Ori de câte ori debitorul obligației neexecutate își justifică
neaducerea la îndeplinire a îndatoririlor sale prin intervenția uneia dintre aceste cauze,
el reușește, în acest fel, în principiu, să paralizeze mecanismul unui eventual „remediu”
invocat de către creditor.

A. Invocând prima cauză justificativă de neexecutare a propriei obligații –

reglementată la art. 1555, „Ordinea executării obligațiilor” - debitorul îi opune
creditorului îndatorirea acestuia din urmă de a-și executa primul obligațiile, îndatorire
rezultând fie din lege, fie din însuși contractul încheiat între cei doi, fie din uzanțe, fie
din împrejurări. Este vorba despre regula simultaneității executării prestațiilor
reciproce, consacrată de către legiuitor cu caracter supletiv, care prevede că obligațiile
trebuie executate concomitent. Premisa de la care pleacă însă aplicarea regulii
simultaneității executării obligațiilor reciproce este aceea a posibilității ca aceste
obligații să fie executate în același timp, așa cum rezultă din însuși textul alin. 1 al art.
1555 Cod civil. Cu alte cuvinte, pentru ca părțile să fie ținute să-și execute obligațiile
concomitent, este necesar ca acestea să fie, deopotrivă, scadente sau, după caz, eficace,
pe de o parte, și, pe de altă parte, natura prestațiilor care constituie obiectul lor să
permită acest lucru. Regula concomitenței executării presupune, cu necesitate, ca
obligațiile reciproce a căror executare o reglementează din punct de vedere temporal să

1
Ne exprimăm preferința în a utiliza, în locul adjectivului „justificate”, provenit din participiul
verbului „a justifica”, pe care legiuitorul îl folosește în denumirea secțiunii a șasea, în sintagma
„Cauze justificate de neexecutare a obligațiilor contractuale”, și care are semnificația de
„dovedit ca just, îndreptățit, legitim” (în DEX 1998, la adresa online
http://www.archeus.ro/lingvistica/main), adjectivul „justificative”, care înseamnă „care
servește pentru a justifica ceva; doveditor, justificator, probator; descărcător” (în aceeași sursă);
ultimul adjectiv poate fi alăturat cauzelor de neexecutare pentru a le descrie ca fiind cauze care
descarcă pentru neexecutare, care explică neexecutarea, care arată că neexecutarea este
legitimă, îndreptățită, motivată, pe când adjectivul „justificate” arată despre cauzele de
neexecutare că sunt motivate, dezvinovățite, disculpate; or, în atare condiții, trebuie observat
și, concomitent, distins: neexecutarea este motivată, dezvinovățită, disculpată, de către cauzele
care fac aceasta și care sunt, la rândul lor, justificative, adică legitime; deci utilizarea corectă a
limbii române impune, în aprecierea noastră, ori folosirea sintagmei „cauze justificative de
neexecutare a obligațiilor contractuale” ori a sintagmei „cauze de neexecutare justificată a
obligațiilor contractuale”.
poată fi, în primul rând, executate, adică să aibă, la momentul la care se pune problema
ordinii executării lor, calitatea de a fi executabile. Apoi, în al doilea rând, obligațiile
trebuie să poată fi executate simultan.
Astfel, art. 1495 Cod civil, coroborat cu art. 1414, respectiv cu art. 1400, art.
1407, alin. 3 și cu art. 1343 Cod civil, respectiv cu art. 663, alin. 5 C.pr.civ., indică
faptul că numai obligația scadentă (al cărei termen suspensiv s-a împlinit) și numai cea
eficace (cea care nu a fost asumată sub condiție suspensivă ori cea în privința căreia
această condiție s-a împlinit) trebuie executate de îndată. Or numai obligațiile care
trebuie să fie executate de îndată pot face și obiect al executării simultane, întrucât nu
se poate pune problema executării unei obligații care încă nu poate fi executată.
Apoi, alin. 2 al art. 1555 Cod civil arată că, în măsura în care executarea
obligației unei părți necesită o perioadă de timp, acea parte este ținută să execute
contractul prima, dacă nu s-a convenit altfel sau dacă, din împrejurări nu rezultă
contrariul. Textul vizează o derogare de la regula concomitenței executării obligațiilor
reciproce, consacrând însă, totodată, și cea de-a doua condiție a aplicării acestei reguli,
așa cum am văzut deja. Astfel, apreciem că ipoteza normei analizate nu are în vedere
situația obligației asumate sub termen suspensiv sau sub condiție suspensivă, căci
premisa de la care se pleacă în acest text este aceeași cu cea pe care legiuitorul o are în
vedere și la alin. 1 al art. 1555 Cod civil: a obligației ajunse la scadență sau a celei
eficace, deci care, teoretic, ar trebui executată de îndată. Textul alin. 2 adaugă acestei
premise încă una: din pricina naturii înseși a prestației care constituie obiectul obligației,
aceasta nu poate fi executată decât într-o anumită perioadă de timp. Textul se referă la
obligații a căror executare necesită o anumită perioadă de timp, deci care trebuie
executate, iar nu la obligații care nu trebuie încă executate, fie pentru că nu sunt eficace,
fie deoarece nu sunt scadente. Avem deci în vedere aici obligații precum cele de:
realizare a unei construcții, confecționare a unui costum, predare a unui bun de gen,
procurare a dreptului de proprietate care s-a promis a se înstrăina – toate obligații care,
deși trebuie executate de îndată, nefiind asumate sub termen suspensiv ori sub condiție
suspensivă, fiind deci scadente, respectiv eficace, totuși executarea lor necesită
scurgerea unei anumite perioade de timp, în care debitorul să facă toate actele de
executare care, însumate, să asigure executarea integrală a obligației. Așadar, derogarea
la care se referă alin. 2 al art. 1555 Cod civil, de la regula simultaneității executării
obligațiilor, privește acele obligații a căror executare se derulează esențialmente în timp.
În această perioadă, în care respectiva parte își execută obligația care necesită,
pentru aceasta, o anumită perioadă de timp, ea nu poate solicita celeilalte părți
îndeplinirea propriei sale îndatoriri contractuale, neputând invoca, de altfel, nici un alt
„remediu” dintre cele consacrate la art. 1516 alin. 2 Cod civil, care sunt condiționate de
neexecutarea fără justificare a sarcinilor contractuale, căci ea însăși este ținută să
execute contractul prima, conform art. 1555, alin. 2 Cod civil. Cât timp partea care este
ținută să execute contractul prima nu își îndeplinește îndatoririle contractuale,
neexecutarea contractului de către cealaltă parte este una justificată.
Pe de altă parte, conform alin. 1 al art. 1555 Cod civil, având în vedere caracterul
supletiv al regulii concomitenței executării obligațiilor reciproce, părțile însele, prin
convenție, pot deroga, chiar în ipoteza unor obligații care pot fi executate simultan,
stipulând că una dintre ele este îndatorată să-și execute obligația mai întâi; de asemenea,
această obligație poate rezulta „din împrejurări”, adică, în opinia noastră, ori din
practicile statornicite între părți, ori din uzanțe, ori chiar din natura prestațiilor
reciproce, ori din alte circumstanțe exterioare în care contractul urmează a fi executat.
Într-o astfel de situație, cel care este ținut să-și execute obligația mai întâi nu îi poate
solicita celuilalt să execute contractul înaintea sa și nici nu poate accesa vreun remediu
contractual pentru a-l determina să facă acest lucru, căci, cât timp debitorul ținut să-și
execute primul contractul nu a făcut încă asta, neexecutarea obligației corelative,
reciproce, a celeilalte părți este justificată.
Obligațiile asumate sub termen suspensiv, precum și cele afectate de o condiție
suspensivă nu intră, după părerea noastră, în ipoteza art. 1555 Cod civil, a cărei premisă
este, așa cum am văzut deja, cea a obligațiilor reciproce deopotrivă scadente, respectiv
eficace, care pot fi executate simultan, neavând în vedere obligațiile care nu pot fi
executate încă. De aceste din urmă obligații se ocupă art. 1495, respectiv art. 1414 Cod
civil și art. 663, alin. 5 C.pr.civ., pe de o parte, care reglementează obligațiile afectate
de termen suspensiv, despre care se spune că, atât timp cât acest termen nu s-a împlinit,
ele nu trebuie executate (nefiind scadente), și că, la împlinirea lui, acestea trebuie
executate de îndată. Pe de altă parte, art. 1400, art. 1407, alin. 3 și art. 1343 Cod civil și
art. 663, alin. 5 C.pr.civ. arată că obligațiile asumate sub condiție suspensivă nu sunt
eficace, deci nu pot fi executate până la îndeplinirea condiției, executarea lor înainte de
a deveni eficace constituind o plată nedatorată supusă restituirii. Astfel, numai în
momentul în care obligația devine scadentă, respectiv eficace, aceasta va trebui să fie
executată de îndată și doar în acest moment se poate vorbi despre ea ca despre o
obligație care poate fi executată simultan cu obligația corelativă, reciprocă, a celeilalte
părți contractante. Deci textele art. 1495 și art. 1414 Cod civil, pe de o parte, precum și
cele ale art. 1400, art. 1407, alin. 3 și art. 1343 Cod civil, pe de altă parte, reglementează
data la care obligațiile nescadente, respectiv cele ineficace devin scadente sau eficace,
după caz, trebuind executate de îndată. Până la acea dată însă nici nu se pune problema
executării lor. De aceea, abia la momentul în care obligațiile nescadente, respectiv cele
ineficace devin scadente ori eficace, după caz, ele intră sub incidența prevederilor art.
1555 Cod civil. Până la acel moment însă, desigur, partea a cărei obligație este afectată
de termenul suspensiv sau de condiția suspensivă nu poate solicita celeilalte părți
executarea obligației acesteia, chiar dacă aceasta este scadentă. Soluția se impune, în
opinia noastră, în urma interpretării prin analogie a textului alin. 2 al art. 1555 Cod civil,
căci ipoteza de lucru presupune existența unor obligații a căror scadență sau eficacitate,
deci însăși posibilitatea acestora de a fi executate, este dependentă de trecerea unei
anumite perioade de timp sau de îndeplinirea unui anumit eveniment, la rândul lui, tot
viitor. În sens larg așadar, dacă avem în vedere existența obligației încă de la nașterea
acesteia și până la momentul în care aceasta poate fi executată, pornind de la premisa
că unicul scop al existenței obligației corelative unui drept de creanță este acela de a fi
executată, aceste obligații nescadente sau ineficace pot fi privite similar cu cele a căror
executare necesită o perioadă de timp; afectarea lor de modalitățile menționate
determină, cu necesitate, trecerea unui anumit interval temporal de la momentul nașterii
lor până la acela la care devin executabile, deci implicit executarea acestora necesită
scurgerea unei anumite perioade de timp, însă aceasta nu reprezintă, precum în ipoteza
reglementată de alin. 2 al art. 1555 Cod civil, durata executării înseși, ci durata
maturizării respectivelor obligații; practic, prin împlinirea termenului suspensiv,
respectiv a condiției suspensive, obligațiile afectate de modalități se maturizează, ele
devenind, pentru viitor sau retroactiv, simple, dispărând astfel respectiva piedică în
executarea lor. Or, aplicând argumentul ubi eadem est ratio, idem solutio esse debet,
ajungem la concluzia că debitorul unei obligații afectate de modalități trebuie să aștepte
ca obligația sa să devină matură, pentru a-i putea solicita creditorului executarea
obligației acestuia, în temeiul regulii simultaneității executării obligațiilor reciproce,
corelative. Din perspectiva creditorului, a cărui obligație este simplă, prin ipoteză,
interpretarea cu ajutorul argumentului qui potest plus, potest minus conduce la
concluzia că neexecutarea obligației sale, cât timp obligația corelativă, reciprocă a
debitorului este încă afectată de modalități, nefiind deci matură, este o neexecutare
justificată.
Solicitarea, de către una dintre părțile contractante, ca cealaltă parte să-și execute
mai întâi obligația trebuie să fie însoțită și de justificarea acestei solicitări. Astfel, cel
care pretinde că se află într-o situație derogatorie de la regula simultaneității executării
obligațiilor este ținut să și facă dovada faptului că se încadrează într-una dintre situațiile
derogatorii la care face referire fie alin.1, fie alin. 2 al art. 1555 Cod civil, arătând astfel
care este temeiul solicitării de executare formulate.
Textul art. 1555 Cod civil își găsește aplicarea, în opinia noastră, deși legiuitorul
nu stipulează expres acest lucru, atât în materia contractelor unilaterale, caracterizate
prin existența obligațiilor reciproce între cele două părți contractante, însă care nu sunt
și interdependente, cât și în materia contractelor sinalagmatice. Soluția este dictată de
interpretarea coroborată a prevederilor art. 1555 și art. 1556 Cod civil, din care rezultă
că cea de-a doua cauză justificativă de neexecutare a obligațiilor – excepția de
neexecutare – este aplicabilă doar materiei contractelor sinalagmatice și presupune, ca
o condiție sine qua non a exercitării acestui drept de către creditor, ca ambele obligații
reciproce și (de data aceasta) interdependente să fie exigibile (potrivit art. 663, alin. 4
C.pr.civ., creanța este exigibilă dacă obligația debitorului este ajunsă la scadență sau
acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată). Astfel, aflându-ne într-un
contract sinalagmatic, în ipoteza în care ambele obligații reciproce, corelative și
interdependente sunt exigibile, întemeindu-se pe prevederile art. 1555 Cod civil, partea
a cărei obligație se solicită a fi executată și căreia i se opune, în acest scop, excepția de
neexecutare, îi poate opune, la rândul său, celeilalte părți, faptul că aceasta din urmă
trebuie să-și execute, mai întâi, obligația, cerându-i, concomitent, acest lucru, dovedind,
în acest sens, care este temeiul solicitării de executare formulate, paralizând, totodată și
efectele excepției de neexecutare invocate împotriva sa. Deci, excepţia de neexecutare
este exclusă de lipsa de simultaneitate a obligaţiilor. Astfel, excepţia nu poate fi opusă
de partea care, potrivit legii, voinţei părţilor, uzanţelor sau după împrejurări este
obligată să-şi execute obligaţia înaintea celeilalte părţi. Iată cum se conjugă dispozițiile
art. 1555 și cele ale art. 1556 Cod civil. Cu caracter redundant, în opinia noastră, față
de prevederile art. 1555 Cod civil, legiuitorul reia, în ultima parte a alin. 1 al art. 1556,
această limitare a posibilității de a invoca excepția de neexecutare – lipsa de
simultaneitate a obligațiilor reciproce, corelative.

B. Cea de-a doua cauză justificativă, reglementată de dispozițiile art. 1556 Cod
civil – excepția de neexecutare – se înscrie în logica generală a contractului, fiind
expresia obligației de coerență la care sunt ținute părțile contractuale, în sensul că
titularul unei prerogative contractuale (al unui remediu contractual) nu poate invoca
nerealizarea interesului său contractual de către cealaltă parte atât timp cât la originea
acestei nerealizări se află comportamentul său propriu; astfel, pentru a solicita
executarea obligațiilor asumate de către debitorul său, creditorul nesatisfăcut trebuie,
mai întâi, să-și fi executat el însuși obligațiile contractuale corelative sau să fie gata să
și le execute, oferind executarea acestora; or, din pricina neexecutării obligațiilor sale
de către însuși creditorul, debitorul a invocat excepția de neexecutare, suspendând, în
acest fel, forța obligatorie a contractului până ce creditorul își îndeplinește propriile
îndatoriri contractuale; această stare de lucruri va dura până ce creditorul, executându-
și propriile obligații, lipsește de justificare excepția de neexecutare a contractului,
repunând în drepturile sale forța obligatorie a acestuia, în temeiul căreia va putea invoca
„remediul” dorit și obține, într-un fel sau în altul, obligarea debitorului său la a-și
executa prestația asumată contractual. Până atunci însă, neexecutarea obligației de către
debitorul care a invocat întemeiat excepția de neexecutare este una justificată.
Așa cum am antamat deja, excepția de neexecutare este reglementată la art. 1556
Cod civil, cu caracter general, aceasta bucurându-se însă și de reglementări specifice,
exprese, în materia contractelor speciale sinalagmatice.
Fără a dezvolta din nou argumentele deja expuse în acest sens, ne mărginim aici
a reitera faptul că fundamentul acestui remediu contractual se regăsește în principiul
forței obligatorii conjugat cu ideea cauzei bivalente, care caracterizează contractele
sinalagmatice, întemeiată, la rândul său, pe interdependența obligațiilor reciproce care
intră în conținutul acestora.
De aceea, excepția de neexecutare este unul dintre efectele specifice contractelor
sinalagmatice (alături de rezoluțiune / reziliere / reducerea corespunzătoare a propriei
prestații corelative a creditorului, precum și de riscul contractului, efect specific
determinat, în contractele sinalagmatice, de imposibilitatea fortuită de executare a unei
obligații importante a uneia dintre părțile contractante).
Da, excepția de neexecutare este, concomitent, atât o cauză justificativă de
neexecutare a obligației uneia dintre părțile contractante (fiind astfel un mijloc de
apărare a părții care o invocă), cât și un remediu contractual (constituindu-se într-un
mijloc de presiune asupra celeilalte părți), așa cum deja am arătat. Astfel, invocarea
întemeiată a acestei excepții are un efect justificativ privind neexecutarea, de către
partea care o invocă, a propriilor obligații contractuale; justificarea neexecutării propriei
obligații se întemeiază pe neexecutarea, de către cealaltă parte contractantă, a obligației
interdependente celei care face obiectul excepției și merge, astfel cum am văzut deja,
până la a considera fără cauză obligația care se solicită a fi executată. Prin efectele pe
care le produce asupra vieții contractului, excepția de neexecutare este și un remediu
contractual; invocarea întemeiată a acesteia o îndreptățește pe partea care a invocat-o să
suspende executarea propriei obligații până când cealaltă parte contractantă își execută
obligația sa; astfel, efectul obligatoriu al contractului este paralizat temporar, în ceea ce
o privește pe partea care a invocat excepția, iar, în privința celeilalte, acesta se manifestă
cu toată forța, căci exercită asupra acestei părți presiunea executării, forțând-o să-și
aducă la îndeplinire propriile îndatoriri contractuale în măsura în care dorește să-și
realizeze interesul individual urmărit la momentul încheierii contractului; practic,
legiuitorul îi dă celui care invocă excepția posibilitatea de a nu-și executa propria-i
obligație, amenințând astfel realizarea interesului contractual, precum și a celui
individual al celeilalte părți. Astfel, prin invocarea acestei excepții, se urmărește
înfrângerea obstinației debitorului, eficientizarea forței obligatorii a contractului față de
acesta, cu consecința determinării sale la executarea conformă a propriei obligații, ca
premisă a executării obligației corelative, interdependente a celeilalte părți contractante.
Excepția de neexecutare este un remediu care, deși suspendă, pentru creditor, forța
obligatorie a contractului, se înscrie totuși cu brio în rândul remediilor contractuale care
dau eficiență principiului favor contractus, urmărind menținerea, în circuitul civil, a
contractului, fiind, concomitent, expresia vie a însuși principiului forței obligatorii, căci,
așa cum am văzut deja, invocarea acestui remediu are ca scop obligarea debitorului la
a-și executa propria obligație.
Pentru a putea fi invocată excepția de neexecutare (exceptio non adimpleti
contractus), trebuie să fie îndeplinite cumulativ anumite condiții.
Aceste condiții transpar cu claritate din textele art. 1556, respectiv art. 1555 Cod
civil. Dacă, în cele de mai sus, am văzut care este conținutul art. 1555 Cod civil, art.
1556 din același act normativ dispune: „(1) Atunci când obligațiile născute dintr-un
contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părți nu execută sau nu oferă
executarea obligației, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze
executarea propriei obligații, afară de cazul în care din lege, din voința părților, sau din
uzanțe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi. (2) Executarea nu
poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor și ținând seama de mica însemnătate a
prestației neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credințe”.
Nu întâmplător am subliniat anumite pasaje din textul antecitat, ci pentru că exact
aceste pasaje astfel evidențiate sunt și cele care reglementează condițiile de exercitare
a acestui remediu:
a) obligațiile neexecutate să fie născute din același contract sinalagmatic; față
de această prevedere expresă a legiuitorului privind izvorul obligațiilor neexecutate care
pot face obiectul unei excepții de neexecutare a contractului, suntem de părere că
domeniul de aplicare al acesteia este restrâns doar la sfera acestor contracte, primind
astfel cu rezerve opinia exprimată deja în literatura de specialitate, conform căreia
excepția de neexecutare ar trebui extinsă la toate raporturile de natură sinalagmatică,
chiar dacă izvorul lor nu este unul contractual; în augmentarea opiniei noastre, aducem,
pe lângă argumentul interpretării literale a legii, și pe acela al interpretării sistemice a
acesteia, arătând că chiar secțiunea în care este reglementată această excepție de
neexecutare se intitulează ”Cauze justificate de neexecutare a obligațiilor contractuale”;
b) obligațiile reciproce, corelative și interdependente, neexecutate să fie ambele
exigibile și să poată fi executate simultan, la momentul invocării excepției, deși nu este
expres menționată această din urmă condiție, ea transpare cu ușurință din lecturarea
ultimei părți a alin. 1 al textului analizat, precitat;
c) să existe o neexecutare a uneia / mai multor obligații, chiar parțială, din partea
celuilalt cocontractant, fie culpabilă, fie fortuită (dar, în acest caz, nu definitivă, ci
temporară) sau, cel puțin, să nu existe nici măcar o ofertă de executare din partea
acestuia, prin care să arate și să dovedească faptul că este pregătit să execute și că are
mijloacele necesare pentru aceasta;
d) neexecutarea să fie, în principiu, însemnată, în caz contrar, invocarea
excepției putând constitui un abuz de drept contractual, obiectivat în încălcarea
obligației de bună-credință privind executarea contractului; mica însemnătate a
prestației neexecutate nu este însă singurul criteriu care este în măsură să eticheteze ca
fiind contrară bunei-credințe invocarea excepției de neexecutare; textul alin. 2 al art.
1556 Cod civil arată că executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor și
ținând seama de mica însemnătate a prestației neexecutate, acest refuz ar fi contrar
bunei-credințe; așadar, cele două criterii – mica însemnătate a prestației neexecutate,
precum și împrejurările neexecutării – coroborate ar trebui să ofere creditorului o
imagine clară a motivelor și a întinderii neexecutării, dar și a efectelor acesteia în
întreaga economie a contractului; dacă împrejurările neexecutării, precum și mica
însemnătate a prestației neexecutate indică faptul că invocarea excepției de neexecutare
nu s-a făcut, de fapt, în scopul protejării intereselor creditorului, ci în acela al șicanării
debitorului, atunci creditorul a săvârșit un abuz de drept contractual, urmând a fi
„sancționat” în consecință; într-un eventual control a posteriori al invocării întemeiate
a excepției de neexecutare, neexecutarea de către creditor a propriilor obligații
contractuale nu va fi apreciată ca fiind justificată, ci, dimpotrivă, fără justificare,
deschizându-se astfel debitorului calea unui sau a mai multor remedii contractuale, după
ce acesta oferă executarea propriei obligații, dovedind că are mijloacele necesare pentru
aceasta ori chiar își execută conform respectiva obligație. Dimpotrivă, chiar și o
neexecutare de mică însemnătate poate îndritui debitorul să invoce excepția de
neexecutare, dacă, potrivit împrejurărilor, conduita acestuia nu este contrară bunei-
credințe. Părțile pot, pentru a preveni orice neînțelegere în acest sens, să stipuleze în
contract clauze prin care să amenajeze chestiunea importanței neexecutării, arătând clar
neexecutările care permit invocarea excepției. Legiuitorul nu distinge după cum
obligațiile reciproce, corelative și interdependente neexecutate trebuie să fie principale
ori accesorii, esențiale ori secundare, existând astfel posibilitatea suspendării executării
unei obligații esențiale din cauza neexecutării a uneia secundare;
e) neexecutarea obligației din partea debitorului să nu se datoreze faptei
creditorului – este o condiție specifică tuturor remediilor și va fi tratată ca atare,
consacrată de prevederile art. 1517 Cod civil, la care am mai făcut trimitere.
Excepția de neexecutare a contractului, reiterăm, operează exclusiv în puterea
creditorului, fără a fi nevoie deci de intervenția judecătorului.
Nu este nevoie, pentru eficacitatea excepției invocate, de îndeplinirea nici unei
condiții formale (cum ar fi punerea prealabilă în întârziere a debitorului, acordarea
termenului suplimentar de executare).
Este suficient să fie opusă părții care solicită executarea, chiar și pe cale de
apărare, în fața instanței de judecată.
Este de reținut, în același registru, că excepția de neexecutare poate fi invocată
doar cu respectarea principiului proporționalității, al justei măsuri calitative și
cantitative, în fapt, a bunei-credințe (lato sensu), legiuitorul prevăzând expres că
„cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei
obligații”. Exigența proporționalității se află într-o consonanță perfectă cu însuși scopul
acestui remediu, care nu trebuie să fie niciodată unul distructiv de contract, ci,
dimpotrivă, constructiv, în sensul că, prin refuzul „justificat” de executare al
creditorului, acesta nu trebuie să pericliteze însăși soarta contractului, ci, dimpotrivă, să
asigure viabilitatea acestuia, executarea sa în proporția în care aceasta este posibilă.
Având efectele deja prefigurate în cele ce preced (suspendarea temporară, în
privința celui care o invocă, a forței obligatorii a contractului, cu consecința
nesancționării sale pentru refuzul de a executa, care este justificat, până ce cealaltă parte
execută obligațiile asumate contractual), excepția de neexecutare poate fi opusă nu
numai celeilalte părți contractante, ci tuturor persoanelor care ridică pretenții întemeiate
pe acel contract (creditorul celeilalte părți, care se îndreaptă, printr-o acțiune oblică,
împotriva celui care invocă excepția; terțul beneficiar din stipulația pentru altul, după
cum am văzut deja). Ea nu poate fi invocată însă împotriva celor ale căror drepturi nu
se întemeiază pe respectivul contract, izvorul lor fiind complet distinct de acesta.

C. În privința celei de-a treia cauze justificative, problema apare puțin mai
complicată. În cadrul art. 1557 Cod civil este reglementată „imposibilitatea de
executare”, ca o cauză justificativă de neexecutare a obligațiilor contractuale, care,
odată invocată, paralizează dreptul creditorului nesatisfăcut de a invoca orice „remediu”
sau numai pe unele dintre acestea. Este vorba despre intervenția, în executarea
contractului, a unei forțe majore, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat
acestora (fapta terțului sau chiar a creditorului, care verifică exigențele forței majore
sau ale cazului fortuit), produs înainte ca debitorul să fi fost pus în întârziere, așa cum
solicită art. 1634 Cod civil, intitulat „Imposibilitatea fortuită de executare”, cu care
trebuie, cu necesitate, să fie coroborat art. 1557 din același act normativ.
Primul aliniat al art. 1557 Cod civil privește imposibilitatea de executare totală
și definitivă a unei obligații contractuale importante; într-un asemenea caz, contractul
este desființat de plin drept și fără vreo notificare, chiar din momentul producerii
evenimentului fortuit, fiind incidentă în cauză instituția juridică a riscului contractului;
potrivit art. 1634 pct. 5, pentru a nu răspunde pentru prejudiciul creat creditorului
nesatisfăcut într-o astfel de situație, prin neînștiințarea sa într-un termen rezonabil din
momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de
executare, debitorul obligației imposibil de executat trebuie să notifice creditorului
existența evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare, astfel încât această
notificare să ajungă la creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul
a cunoscut sau trebuia să cunoască evenimentul respectiv; desființarea contractului are
loc însă, așa cum afirmă legiuitorul, de plin drept, odată cu surveniența evenimentului
care face imposibilă executarea, nefiind condiționată de notificarea apariției acestuia;
suntem în prezența unei cauze distincte, de sine stătătoare, de desființare a contractului,
a caducității acestuia, în care își găsește aplicarea, așa cum am arătat deja, instituția
juridică a suportării riscurilor contractuale. De altfel, și ultima propoziție a acestui text
legal face trimitere expresă la art. 1274, alin. 2 Cod civil, care reglementează parțial
problema riscului în contractul translativ de proprietate.
Cum funcționează imposibilitatea de executare ca o cauză justificativă de
neexecutare a obligațiilor contractuale?
Conform art. 1634, alin. 1 Cod civil, debitorul este liberat atunci când obligația
sa nu mai poate fi executată din cauza unei forțe majore, a unui caz fortuit ori a unor
alte evenimente asimilate acestora, cu condiția ca aceste evenimente să se fi produs
înainte ca debitorul să fi fost pus în întârziere cu privire la executarea obligației sale. Cu
alte cuvinte, într-o astfel de împrejurare, obligația devenită imposibil de executat se
consideră ope legis stinsă. De cele mai multe ori, evenimentul fortuit determină pieirea
bunului care constituie obiect al prestației debitorului, motiv pentru care, dacă acest bun
era unul individual determinat sau făcea parte dintr-un gen limitat care a pierit în
totalitate (art. 1634, alin. 6 Cod civil – bunurile de gen nu pier – genera non pereunt),
prestația sa devine imposibil de executat (imposibilitatea survine momentului încheierii
contractului, nefiind concomitentă acestuia; deci nu ne aflăm în ipoteza reglementată
de art. 1227 Cod civil privind imposibilitatea inițială a obiectului obligației), obligația
al cărei obiect îl constituia respectiva prestație se stinge, el fiind astfel liberat de datorie.
Deci, neexecutarea obligației sale nu mai poate fi pusă în discuție ca fiind justificată sau
nejustificată, din moment ce această obligație nu mai este, de fapt, în ființă. Astfel, s-a
apreciat, în literatura de specialitate și împărtășim această opinie ca fiind judicioasă, că,
de fapt, despre obligația stinsă ca urmare a intervenirii imposibilității fortuite totale și
definitive de executare a sa nu se poate afirma că nu se execută justificat, întrucât
neexecutarea, prin ipoteză, presupune o obligație vie, neputând privi o obligație stinsă
ope legis. Aceasta se întâmplă însă numai dacă imposibilitatea fortuită de executare a
obligației respective este una totală și definitivă (art. 1557, alin. 1, prima frază, Cod
civil).
Dacă însă, înaintea producerii evenimentului fortuit care a determinat și
imposibilitatea fortuită de executare din partea debitorului, acesta a fost pus în întârziere
de către creditor cu privire la executarea obligației sale, debitorul nu este liberat de
datorie, obligația sa nu este considerată stinsă, însă aceasta nu va mai putea fi executată
în natură (nici benevol, nici silit), el fiind ținut la executarea ei prin echivalent.
Cu toate acestea, potrivit alin. 2 al art. 1634 Cod civil, chiar dacă a fost pus în
prealabil în întârziere sau s-a aflat de drept în întârziere, însă dovedește faptul că, din
cauza evenimentului fortuit, creditorul nu ar fi putut beneficia oricum de executarea
obligației (bunul pierind și dacă acesta ar fi fost predat creditorului, de exemplu),
debitorul este liberat de datorie, obligația sa fiind stinsă.
Toate acestea se întâmplă însă în ipoteza obligațiilor de mijloace, respectiv în a
celor de rezultat relative, căci, în aceea a celor de rezultat absolute, în care debitorul și-
a asumat executarea inclusiv în situația în care ar interveni respectivul eveniment fortuit,
acesta rămâne ținut la executarea prin echivalent a obligației sale, nefiind liberat de
datorie (art. 1634, alin. 2, ultima propoziție, Cod civil).
Potrivit art. 1634, alin. 4 Cod civil, dovada imposibilității de executare revine
debitorului.
Stingându-se obligația debitorului, în măsura în care aceasta reprezintă o
obligație importantă (legiuitorul utilizează cu destul de multă lejeritate acești termeni:
obligație esențială, obligație importantă, fără să indice în vreun fel sau într-un anume
loc, dacă ei sunt interșanjabili ori nu; în lipsa unei prevederi exprese în acest sens, având
în vedere efectul pe care îl produce asupra contractului stingerea sa, apreciem că
obligația importantă poate fi aceeași cu obligația esențială pentru contract, în lipsa
căreia acesta nu s-ar putea încheia, respectiv executa, cu trimitere, în acest sens, la art.
1182, alin. 2, respectiv la art. 1185 Cod civil), contractul se stinge, devenind caduc.
Acesta se consideră desființat de plin drept și fără vreo notificare, încă de la momentul
producerii evenimentului fortuit (art. 1557, alin. 1 Cod civil).
Desființarea de plin drept presupune un efect direct și imediat al evenimentului
fortuit, în sens de fapt juridic stricto sensu, de care legiuitorul leagă această consecință.
Precizarea „fără vreo notificare” apare chiar redundantă alături de aceea a desființării
„de plin drept” care chiar asta presupune: desființarea automată, fără ca, pentru aceasta,
să mai fie nevoie de vreo manifestare de voință a vreunei părți.
 Retroactivitatea desființării va conduce, dacă este cazul, la nașterea, în sarcina
părților contractante, a obligațiilor de restituire a prestațiilor primite în temeiul
contractului, care sunt reglementate de dispozițiile art. 1635 – 1649 Cod civil. Astfel,
art. 1635, alin. 1 Cod civil, intitulat „Cauzele restituirii”, prevede, printre altele, că
restituirea prestațiilor are loc ori de câte ori cineva este ținut, în virtutea legii, să
înapoieze bunurile primite … în temeiul unui act juridic … ale cărui obligații au devenit
imposibil de executat din cauza unui eveniment de forță majoră, a unui caz fortuit ori a
unui alt eveniment asimilat acestora.
Legiuitorul nu distinge, în cuprinsul art. 1557 Cod civil, după cum soluția
consacrată în cazul stingerii unei obligații importante ca urmare a intervenirii
evenimentului fortuit care a generat imposibilitatea de executare totală și definitivă,
aceea a desființării retroactive, de plin drept și fără vreo notificare, a contractului este
aplicabilă contractelor unilaterale sau celor sinalagmatice ori ambelor categorii.
Totuși, tangențial, legiuitorul, parcă pentru a spulbera orice îndoială, face, în
ultima propoziție a alin. 1 al art. 1557 Cod civil, o trimitere la art. 1274, alin. 2 Cod
civil, unde, așa cum am mai arătat deja, este reglementată problema riscului contractual
în ipoteza contractului sinalagmatic translativ de proprietate.
De fapt, soluția consacrată în art. 1557, alin. 1 Cod civil i se aplică (aparent)
exclusiv contractului sinalagmatic, în felul următor: stingerea ope legis, în temeiul art.
1634, alin. 1 Cod civil, a unei obligații importante din contract, ca urmare a
imposibilității fortuite totale și definitive de executare a acesteia, lasă fără cauză
obligația reciprocă, corelativă și interdependentă a celeilalte părți contractante, obligație
care, din această pricină, nu se mai poate executa. Neexecutarea acestei obligații deci,
a celeilalte părți contractante, este justificată, pe temeiul caracterului reciproc și
interdependent al obligațiilor care caracterizează contractele sinalagmatice. Iată, așa
funcționează așadar imposibilitatea fortuită de executare ca și cauză justificativă de
neexecutare a obligațiilor contractuale. Justificarea privește așadar obligația corelativă
și interdependentă celei devenite imposibil de executat, a celeilalte părți contractante,
care, la rândul său, se vede liberată de contract, căci acesta, așa cum am văzut deja, se
consideră desființat retroactiv, de plin drept.
Într-o astfel de ipoteză, specificitatea contractelor sinalagmatice impune un efect
particular, care nu s-ar fi produs în contractele unilaterale, acela al riscului contractului,
generat de pieirea fortuită a bunului care a făcut obiectul prestației devenite imposibil
de executat.
De fapt, însă contractul unilateral este, deopotrivă, afectat similar de
imposibilitatea fortuită de executare care lovește obligația debitorului, întrucât aceasta
stingându-se (în condițiile art. 1634, alin. 1 și 2 Cod civil), contractul nu poate
supraviețui, fiind lovit de caducitate, pentru dispariția cauzei și/sau a obiectului
obligației (sau al prestației), după caz. De aceea, prevederile art. 1557, alin. 1, teza I
Cod civil pot fi cu ușurință aplicate și în materia acestor contracte. De altfel, nici
legiuitorul nu distinge, în cuprinsul acestei prevederi, precum a făcut-o expres la art.
1556 Cod civil, în sensul restrângerii domeniului de aplicare al normei doar la sfera
contractelor sinalagmatice. Or ubi lex nin distinquit, nec nos distinquere debemus.
Cât privește această delicată problemă caracteristică exclusiv contractelor
sinalagmatice, a riscului contractului, se impun câteva demarcații și delimitări. Astfel,
întotdeauna, pieirea fortuită a bunului care a făcut obiectul prestației imposibil de
executat într-un contract sinalagmatic, determinând, până la urmă, prin mecanismul pe
care deja l-am descris, desființarea retroactivă, de plin drept, a acestuia, ridică
următoarele întrebări: cine suportă riscul pieirii fortuite a lucrului, ce se întâmplă cu
obligația născută în legătură cu bunul pierit, respectiv cine suportă riscul neexecutării
acesteia, și ce se întâmplă cu obligația corelativă, respectiv cine suportă riscul
neexecutării acesteia?
În privința riscului lucrului, chestiunea este de a ști cine suportă pierderea
cauzată de pieirea fortuită a lucrului, în absența oricărui raport obligațional; fiecare
titular al unui drept real asupra lucrului va pierde acest drept pentru simplul fapt că îl
avea în patrimoniu la momentul pieirii și nimeni nu este obligat legal sau convențional
să-l compenseze pentru dispariția lui; riscul lucrului este împărțit așadar între titularii
drepturilor reale asupra acestuia și nu suportat a priori de către proprietar; problema
vizează raporturile de drept real, iar nu pe cele obligaționale; este reglementată la art.
558 Cod civil, cu caracter supletiv; în contractele translative de proprietate, riscul
lucrului aparține în continuare proprietarului, deci cumpărătorului, care, în ipoteza
pieirii lucrului după momentul transferului dreptului de proprietate, va suporta paguba
astfel cauzată, fără ca vânzătorul să fie obligat să-l indemnizeze pe cumpărător cu
valoarea lucrului; se aplică așadar regula res perit domino (lucrul piere pentru
proprietarul său), care are ca fundament dreptul de proprietate sau un alt drept real.
Referitor la riscul contractului trebuie avut în vedere, în primul rând, riscul
obligației născute în legătură cu bunul: chestiunea este de a ști dacă obligația având
drept obiect derivat un bun individual determinat pierit după nașterea contractului se
stinge sau nu, respectiv dacă debitorul acesteia poate fi sau nu silit să execute prin
echivalent obligația devenită imposibil de executat în natură; adică: cine (dintre debitor
și creditor) suportă pierderea cauzată fortuit: debitorul obligat să execute prin echivalent
sau creditorul privat de obținerea oricărei obligații? Soluția își găsește reglementarea,
așa cum am văzut deja, în cuprinsul art. 1557 și art. 1634 Cod civil, cu caracter supletiv,
consacrând regula regula res perit creditori (bunul piere pentru creditor): dacă obligația
a devenit imposibil de executat și imposibilitatea este totală și definitivă, aceasta se
stinge ope legis, debitorul este liberat, el neputând fi ținut nici la imposibil, nici la
executarea prin echivalent, creditorul pierzând, dacă este cazul, corelativ, dreptul său
de a primi prestația sau echivalentul acesteia; prin excepție, în ipoteza dezvoltată la art.
1634, alin. 1, ultima teză Cod civil, care se preocupă de așa numita „mora debitoris”
(culpa debitorului) concurentă la pieirea bunului, care este de natură să înlăture efectele
imposibilității fortuite de executare, în cazul în care debitorul a fost pus în întârziere, în
privința executării chiar a obligației devenite imposibil de executat, înaintea survenirii
evenimentului fortuit care a determinat pieirea bunului, caz în care obligația sa nu este
stinsă, acesta nu este liberat, ci trebuie să-i plătească creditorului echivalentul valoric al
prestației sale (deci suntem în ipoteza excepției de la regula res perit creditori; întrucât
creditorul, chiar dacă nu își primește prestația promisă, se bucură totuși de echivalentul
bănesc al acesteia, înseamnă că, în acest caz, riscul obligației devenite imposibil de
executat în natură îl suportă debitorul acesteia, potrivit adagiului res perit debitori –
bunul piere pentru debitor); ipoteza de la art. 1634 alin. 2 Cod civil prevede supletiv, la
rândul său, excepția de la excepție, când creditorul nu ar fi putut oricum să beneficieze
de neexecutarea obligației din cauza împrejurării fortuite intervenite, bunul pierind
chiar dacă debitorul și-ar fi executat obligația în privința căreia fusese pus în întârziere
înainte ca evenimentul fortuit să se producă – deci se revine, practic, la regula res perit
creditori, în care debitorul este liberat de datorie, obligația sa considerându-se stinsă
ope legis, el nefiind astfel obligat la a executa prin echivalent. Toate aceste soluții însă
rămân aplicabile, așa cum am arătat deja, numai dacă obligația devenită imposibil de
executat în natură nu a fost asumată sub forma unei obligații de rezultat absolute, în al
cărei obiect să fi intrat chiar și depășirea însuși a evenimentului fortuit produs („… afară
de cazul în care debitorul a luat asupra sa riscul producerii acestora” – art. 1634, alin.
2, ultima propoziție, Cod civil). Regulile, respectiv excepțiile instituite de art. 1634,
alin. 1 - 2, în coroborare cu art. 1557, alin. 1 Cod civil sunt în perfectă concordanță cu
cele prevăzute la art. 1525 Cod civil (Efectele întârzierii debitorului): „Debitorul
răspunde, de la data la care se află în întârziere, pentru orice pierdere cauzată de un caz
fortuit (deci, exact cum prevede și art. 1634, alin. 1, ultima propoziție – n. ns.), cu
excepția situației în care cazul fortuit îl liberează pe debitor de însăși executarea
obligației (situația este cea descrisă la alin. 2, prima parte a art. 1634 Cod civil, în care
debitorul pus în întârziere reușește să dovedească faptul că, chiar dacă și-ar fi executat
la timp obligația devenită imposibil de executat, creditorul tot nu s-ar fi bucurat de
prestația executată, al cărei obiect care ar fi pierit oricum – n. ns.).
În al doilea rând, problema riscului contractului privește riscul obligației
corelative celei imposibil de executat; chestiunea este de a ști care este soarta
contraprestației obiect al obligației reciproce și interdependente aceleia devenite
imposibil de executat; ce se întâmplă așadar cu prestația care face obiectul obligației
rămase fără cauză, a cărei neexecutare este justificată, în lumina art. 1557, alin. 1, fraza
I, Cod civil; regula în materie este aceea a lui res perit debitori, care are ca fundament
reciprocitatea și interdependența obligațiilor dintr-un contract bilateral; întrucât
legiuitorul îi conferă justificare neexecutării obligației corelative și interdependente
celei devenite imposibil de executat, înseamnă că debitorul celei din urmă nu se mai
bucură de prestația pe care trebuia să o execute inițial cealaltă parte contractantă. Prin
trimiterea pe care, la ultima propoziție a alin. 1 al art. 1557 Cod civil o face, la art. 1274,
alin. 2 Cod civil (text care se aplică în mod corespunzător, iar nu tale quale, întrucât
această normă legiferează în materia riscului contractelor translative de proprietate),
legiuitorul ne introduce în ipoteza excepției de la această regulă, excepție în care
creditorul fusese pus în întârziere, anterior intervenirii evenimentului fortuit, în privința
executării obligației de preluare a bunului, caz în care el preia riscul imposibilității
fortuite de executare a obligației, aplicându-se adagiul res perit creditori; el nu se poate
libera, afirmă alin. 2 al art. 1274 Cod civil, nici dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit și
dacă și-ar fi executat la timp obligația de preluare a acestuia, ceea ce înseamnă că, deși
nu se va mai bucura de prestația celeilalte părți, care a devenit imposibil de executat ca
urmare a evenimentului fortuit, el va trebui să-și execute totuși propria prestație, a cărei
neexecutare nu mai este justificată deci; soluția este în perfectă concordanță cu aceea
stipulată la art. 1511 Cod civil (Efectele punerii în întârziere a creditorului): „Creditorul
pus în întârziere preia riscul imposibilității de executare a obligației …”.
Regulile mai sus arătate sunt aplicabile contractelor sinalagmatice netranslative
de proprietate.
Pentru o mai bună înțelegere a acestora, vom exemplifica utilizând ca instrument
de lucru contractul de locațiune, în care obligația principală a locatorului este aceea de
a asigura locatarului folosința bunului, iar obligația principală a locatarului, corelativă
și interdependentă celei a locatorului, este aceea de a plăti chiria, ambele fiind, în lumina
art. 1557, alin. 1 Cod civil, obligații importante (esențiale) în contractul de locațiune.
Urmare a unui eveniment fortuit, bunul dat în locațiune piere total, definitiv.
Consecințe: locatorul va suporta (dacă este proprietar), în patrimoniul lui,
pierderea, potrivit art. 558 Cod civil; obligația sa de a asigura locatarului folosința
bunului se stinge; locatarul nu se va mai bucura de prestația locatorului, suportând astfel
riscul obligației devenite imposibil de executat (obligația aflată în strânsă legătură cu
bunul pierit); la rândul său, locatarul nu mai este ținut să-și execute prestația
interdependentă celei devenite imposibil de executat, neexecutarea obligației de plată a
chiriei fiind considerată ca justificată; deci, locatorul va suporta riscul obligației
corelative celei imposibil de executat, ne mai încasând chiria.
Contractele translative de proprietate impun, prin specificul lor, reguli
particulare privind riscul contractului, reglementate la art. 1274 Cod civil.
Conform art. 1274 Cod civil, intitulat „Riscul în contractul translativ de
proprietate”: (1) În lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul
contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea
a fost transferată dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei
de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o
restituie. (2) Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a
bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia
de predare ar fi fost executată la timp”.
Vom lua ca exemplu contractul arhetip al contractelor sinalagmatice translative
de proprietate: vânzarea-cumpărarea.
Este clar că, în temeiul art. 558 Cod civil, bunul piere fortuit în patrimoniul
proprietarului său, care va suporta astfel paguba, însă, așa cum am arătat deja, aceasta
este o problemă de drepturi reale, iar nu de obligații.
În privința riscului obligației născute în legătură cu bunul, când vânzătorul nu a
fost pus în întârziere cu privire la executarea obligației de predare, obligația
vânzătorului de a preda bunul se stinge, devenind imposibil de executat (art. 1634 alin.
1 Cod civil); riscul obligației născute în legătură cu bunul îl suportă cumpărătorul, care
nu mai primește bunul, după regula res perit creditori. Când vânzătorul a fost pus în
întârziere cu privire la executarea obligației de predare, iar cumpărătorul ar fi putut să
beneficieze de executarea obligației chiar și în cazul împrejurărilor fortuite care au
determinat pieirea bunului, obligația vânzătorului de a preda bunul nu se stinge, el
urmând a suporta riscul acesteia, fiind obligat la executarea prin echivalent a obligației,
plătindu-i cumpărătorului valoarea bunului care nu mai poate fi predat, adică res perit
debitori. Când vânzătorul a fost pus în întârziere cu privire la executarea obligației de
predare, iar cumpărătorul nu ar fi putut să beneficieze de executarea obligației din cauza
împrejurărilor fortuite care au determinat pieirea fortuită a bunului, însă vânzătorul și-
a asumat riscul producerii acestora, obligația vânzătorului de a preda bunul nu se stinge,
el urmând a suporta riscul acesteia, fiind obligat la executarea prin echivalent a
obligației, adică res perit debitori. Când vânzătorul a fost pus în întârziere cu privire la
executarea obligației de predare, iar cumpărătorul nu ar fi putut să beneficieze de
executarea obligației din cauza împrejurărilor fortuite care au determinat pieirea bunului
și vânzătorul nu și-a asumat riscul producerii acestora, obligația vânzătorului de a preda
bunul se stinge (art. 1634 alin. 2 Cod civil); cumpărătorul suportă, în acest ultim caz,
riscul obligației născute în legătură cu bunul, ne mai primind bunul și nici un echivalent
al acestuia, adică res perit creditori.
Cu privire la riscul obligației corelative celei imposibil de executat, respectiv la
riscul contractului, în ipoteza în care bunul nu a fost predat și prețul nu a fost plătit,
cumpărătorul a fost pus în întârziere să preia bunul, acesta suportă riscul obligației
corelative celei imposibil de executat și chiar riscul contractului, care i s-a transferat de
la vânzător odată cu punerea sa în întârziere; cumpărătorul este obligat astfel să
plătească vânzătorului prețul bunului, chiar dacă dovedește faptul că bunul ar fi pierit
și dacă obligația de preluare ar fi fost executată la termen(art. 1274 alin. 2 Cod civil).
Când cumpărătorul nu a fost pus în întârziere să preia bunul, vânzătorul suportă, ca
debitor al obligației de predare imposibil de executat, riscul obligației corelative
acesteia, conform regulii res perit debitori instituite în art. 1274 alin. 1 Cod civil; în
acest caz, vânzătorul suportă chiar riscul contractului; prin urmare, vânzătorul pierde
dreptul la contraprestație. În ipoteza în care bunul nu a fost predat, dar prețul a fost
plătit, cumpărătorul a fost pus în întârziere pentru a-și prelua bunul, acesta suportă riscul
obligației corelative celei imposibil de executat, adică al aceleia de predare a bunului;
drept consecință, cumpărătorul nu este îndreptățit la restituirea prețului bunului, nici
dacă dovedește că bunul ar fi pierit dacă obligația de preluare a acestuia ar fi fost
executată la timp (art. 1274 alin. 2 Cod civil); în această ipoteză, cumpărătorul suportă
chiar riscul contractului, care i s-a transferat odată cu punerea sa în întârziere privind
preluarea bunului. Când cumpărătorul nu a fost pus în întârziere pentru a-și prelua
bunul, vânzătorul suportă riscul obligației corelative celei imposibil de executat; acesta
trebuie să restituie prețul primit, suportând și riscul contractului (art. 1274 alin. 1 Cod
civil). În ipoteza în care bunul a fost predat, dar prețul nu a fost plătit, cumpărătorul
suportă, în temeiul art. 1274 alin. 1 Cod civil, riscul obligației corelative celei imposibil
de executat și chiar riscul contractului; riscul contractului s-a transferat, de la vânzător
la cumpărător, odată cu executarea obligației de predare a bunului; cumpărătorul trebuie
să plătească vânzătorului prețul bunului, cu toate că el nu se va mai putea bucura de
bun. În ipoteza în care bunul a fost predat și prețul a fost plătit, cumpărătorul suportă
atât riscul obligației corelative celei imposibil de executat, cât și riscul contractului;
acesta nu este îndreptățit la restituirea prețului plătit, deși el nu se va mai putea bucura
de bun (art. 1274 alin. 1 Cod civil).
Distincția de reglementare dintre cele două categorii, cea a contractelor
netranslative de proprietate, respectiv cea a celor translative de proprietate, ambele
implicând, în ipoteza de lucru, o obligație de predare a unui bun, care devine imposibil
de executat, total și definitiv, din pricina producerii unui eveniment fortuit, este dată, pe
de o parte, de specificul obligației de a da, care, în contractele translative de proprietate,
conform art. 1483 Cod civil, așa cum am văzut deja, le implică și pe aceea de a preda
bunul și pe aceea de a-l conserva până la predare. Astfel, pentru a putea vorbi despre
executarea conformă, completă și specifică a obligației de predare din conținutul unui
contract de vânzare-cumpărare este necesar ca aceasta să fie consecutivă transmiterii
dreptului de proprietate pentru ca regulile aplicabile în materia riscului contractului
translativ de proprietate să se aplice. Dacă predarea s-a făcut anterior transmiterii
dreptului de proprietate, fiindcă aceasta nu este caracteristică unui contract translativ de
proprietate, chiar într-un astfel de contract, riscul pieirii fortuite a bunului nu se
transmite la cumpărător, ci este suportat, în continuare de către vânzător (cu excepția
prevăzută la art. 1755 Cod civil, a vânzării cu rezerva proprietății până la achitarea
ultimei rate din preț, când riscul se transmite cumpărătorului odată cu predarea bunului,
deci anterior transmiterii proprietății asupra acestuia). De aceea, de fiecare dată când
predarea bunului nu s-a făcut consecutiv transmiterii proprietății asupra acestuia
(precum, de pildă, în ipoteza promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare cu clauze
anticipative privind predarea bunului și plata prețului), regulile aplicabile în materia
riscului contractului nu sunt cele specifice contractelor sinalagmatice translative de
proprietate (art. 1634, alin. 1 - 2, coroborat cu art. 1274 Cod civil), ci cele specifice
contractelor netranslative de proprietate (art. 1634, alin. 1 - 2, coroborat cu art. 1557,
alin. 1 Cod civil).
Pe de altă parte, diferența fundamentală dintre contractele translative și cele
netranslative de proprietate constă în faptul că principalul efect al primelor, potrivit art.
1273 Cod civil (precum și textelor analoge din materia contractelor speciale, cum este,
de exemplu, cel al art. 1674 Cod civil), este acela că dreptul de proprietate se transmite
instantaneu, deodată cu încheierea contractului, prin chiar acordul de voințe al părților
(se pune problema în acest fel doar în cazul bunurilor individual determinate; oricum,
bunurile de gen, în principiu, nici nu intră în discuția privind imposibilitatea de
executare cauzată de pieirea fortuită a acestora, numai în măsura în care ele fac parte
dintr-un gen limitat), chiar dacă bunurile nu au fost predate. În acest fel, fără să mai fie
nevoie de o altă prestație din partea înstrăinătorului ori de o altă manifestare expresă de
voință în acest sens, obligația acestuia de a da se execută concomitent cu nașterea
raportului juridic, simultan cu momentul încheierii contractului. Deci, încă de la acest
moment, dreptul de proprietate se transmite automat dobânditorului, chiar dacă bunul
nu a fost predat. Obligația de plată ce se naște în patrimoniul dobânditorului trebuie
executată (potrivit art. 1720 Cod civil, care oferă soluția de principiu în această materie,
întrucât, prin jocul normelor de trimitere din materia fiecărui contract special translativ
de proprietate, i se aplică și respectivului contract, chiar dacă nu este vorba despre
vânzare-cumpărare) la locul în care bunul se afla în momentul încheierii contractului și
de îndată ce proprietatea a fost transmisă. Din această regulă legală rezultă foarte clar
că, în fapt, interdependența specifică obligațiilor reciproce din contractele sinalagmatice
se stabilește, în contractele translative de proprietate, între obligația de transmitere a
acestui drept și aceea de plată a prețului (utilizăm, pentru facilitarea discursului,
termenul generic, după caz, putându-se discuta despre sultă ori despre transmiterea
dreptului de proprietate asupra celuilalt bun, care constituie obiectul derivat al
contractului de schimb etc., având deci în vedere contraprestația datorată în schimbul
transmiterii dreptului de proprietate, în general), iar nu între obligația de predare și aceea
de plată a prețului. Legiuitorul (spre deosebire de cel de la 1864, care, la art. 1074 Cod
civil, a consacrat regula conform căreia riscul implicat de pieirea fortuită a bunului se
transmitea de la vânzător la cumpărător odată cu transmiterea dreptului de proprietate
asupra bunului, chiar dacă bunul nu a fost predat; în consecință, dacă bunul pierea fortuit
înainte de predarea lui, dar după ce s-a transmis dreptul de proprietate asupra acestuia
dobânditorului, acesta din urmă suporta riscul pieirii sale fortuite; în ce consta acest
risc? în plata prețului bunului, chiar dacă el nu avea cum să se mai folosească de bun;
în acest fel, cumpărătorul ajungea să suporte riscul contractului, de fapt) a rupt, în Codul
civil actual, legătura dintre transferul dreptului de proprietate și acela al riscului, legând
transmiterea riscului pieirii fortuite a bunului și toate implicațiile acestuia (ne
interesează problema din perspectiva dreptului obligațiilor, iar nu din aceea a drepturilor
reale; nu avem deci în vedere, în discuție, faptul că, întotdeauna, pieirea fortuită a
bunului este suportată în patrimoniul proprietarului acestuia, conform art. 558 Cod civil;
în discuția de față, ne interesează exclusiv problema contractului și a obligațiilor
reciproce și interdependente din acesta, privind transmiterea dreptului de proprietate,
predarea bunului și plata prețului) de executarea obligației de predare, consecutivă, am
văzut, aceleia a transmiterii dreptului de proprietate. Pornind de la aceste premise,
putem concluziona că, în materia contractelor translative de proprietate, se poate vorbi
despre problema riscului contractului în adevăratul sens al cuvântului. Mă veți întreba:
cum adică? Până acum, despre ce am vorbit? Răspunsul este simplu și se află în paginile
anterioare: am vorbit despre această chestiune doar din perspectiva riscului obligației
devenite imposibil de executat, respectiv a riscului obligației corelative acesteia, dar nu
am atins problema riscului contractului în general. De ce? Deoarece această problemă
apare, în sensul său deplin, numai în contractele translative de proprietate și este strâns
legată de modul în care se execută obligația de a da a transmițătorului, mai sus descris
(art. 1273 Cod civil). Astfel, odată cu încheierea contractului, înstrăinătorul își execută
instantaneu obligația de a transmite dreptul de proprietate, fapt care determină automat
scadența obligației corelative și interdependente, de plată a contraprestației datorate în
schimbul transmiterii dreptului de proprietate. Chiar dacă bunul care constituie obiectul
dreptului de proprietate nu s-a predat, rămânând în depozitul înstrăinătorului, obligația
de plată a prețului acestuia este scadentă încă de la momentul transmiterii dreptului de
proprietate, trebuind astfel executată. Potrivit art. 1274, alin. 1 Cod civil, riscul
contractului rămâne în sarcina debitorului obligației de predare (a se vedea că art. 1511
Cod civil, care are aplicabilitate în materia contractelor netranslative de proprietate, face
vorbire despre riscul imposibilității fortuite de executare a obligației, iar nu despre riscul
contractului) până când această obligație va fi executată. Ce înseamnă acest lucru?
Răspunsul ni-l oferă chiar fraza a doua a alin. 1 al art. 1274 Cod civil: în cazul pieirii
fortuite a bunului, înainte ca acesta să fi fost predat, debitorul obligației de predare,
adică înstrăinătorul, pierde dreptul la contraprestație, iar, dacă a primit-o, este obligat
să o restituie. În acest fel, în pofida faptului că înstrăinătorul a transmis dreptul de
proprietate asupra bunului încă de la momentul încheierii contractului, deci și-a executat
obligația principală care îi incumba în temeiul acestuia, totuși el nu mai primește
contraprestația, dobânditorul nefiind obligat să o plătească, iar, dacă a primit-o, trebuie
să o înapoieze acestuia din urmă. În acest fel, el ajunge să suporte, în totalitate, însuși
riscul desființării automate, retroactive a contractului, chiar dacă el și-a executat
obligația principală care îi revenea în temeiul acestuia. Practic, dobânditorul a primit
dreptul de proprietate, însă nu a plătit nimic pentru acesta, iar înstrăinătorul a transmis
dreptul de proprietate în schimbul a nimic. Această soluție (contrară, după cum am
arătat, celei care a fost în vigoare până la 01.10.2011) este una echitabilă, care așază
întreaga pierdere generată de producerea evenimentului fortuit care a cauzat pieirea
bunului pe umerii celui care nu îl mai poate preda, întrucât dreptul de proprietate
dobândit de către dobânditor nu îi folosește acestuia la nimic în lipsa bunului de a cărui
folosință efectivă el nu se va putea bucura, motiv pentru care nici nu este ținut să
plătească prețul bunului. Soluția trebuie explicată și prin ceea ce implică, de fapt,
obligația de transmitere a dreptului de proprietate, potrivit art. 1483 Cod civil: predarea
și conservarea bunului, până la predare. Pornind așadar de la ideea că transmiterea
dreptului de proprietate trebuie completată necesarmente cu predarea bunului și cu
conservarea acestuia până la predare, pentru ca astfel dobânditorul acestuia să se bucure
de plenitudinea prerogativelor conferite asupra bunului de dreptul achiziționat,
legiuitorul a considerat că nu este suficientă transmiterea dreptului de proprietate asupra
bunului, pentru ca, odată cu acesta, să se transmită și riscul contractului, păstrând acest
risc în sarcina înstrăinătorului până când acesta va fi executat și celelalte obligații pe
care transmiterea dreptului de proprietate le implică: predarea și conservarea până la
predare. A fost astfel esențializată, ridicată la rang de obligație importantă, obligația de
predare a bunului. Întrucât însă înstrăinătorul nu mai poate executa această obligație,
bunul ce urma a fi predat pierind fortuit, el va fi ținut să suporte întreaga pierdere
contractuală, adică toate consecințele desființării automate, retroactive a contractului,
deși, repetăm, și-a executat obligația principală care îi incumba în temeiul acestuia,
aceea de a transfera proprietatea asupra bunului; în acest context însă, al pieirii fortuite
a bunului aflat în depozitul înstrăinătorului, efectuarea transferului de proprietate nu are
deci nici o relevanță. Textul art. 1274, alin. 1, fraza a doua Cod civil nu trimite expres
la soluția desființării de plin drept, retroactive a contractului de vânzare-cumpărare, ci
afirmă direct stingerea obligației corelative; aceasta înseamnă că art. 1274, alin. 1, fraza
a doua Cod civil trebuie citit prin prisma art. 1557, alin. 1 Cod civil, dar și prin aceea a
art. 1722 Cod civil (conform căruia suspendarea plății prețului de către creditor este
justificată numai de existența unei cauze de evicțiune de care află, până la încetarea
tulburării sau până când vânzătorul oferă o garanție corespunzătoare; deci obligația de
plată a prețului nu este interdependentă aceleia de predare, ci aceleia de transfer complet
a dreptului de proprietate, cum rezultă, de altfel, și din art. 1720 Cod civil, după cum
am arătat deja), însă și prin aceea a art. 1693 Cod civil (care arată că există totuși o
legătură puternică între obligația de predare și aceea de plată a prețului, întrucât
cumpărătorul poate cere predarea bunului de îndată ce prețul este plătit; așadar, obligația
de plată a prețului se execută mai înainte de aceea de predare, scadența acesteia fiind
afectată de plata prețului); din toate aceste texte legale, rezultă, în opinia noastră, că
soluția desființării retroactive, de plin drept, în cazul producerii evenimentului fortuit
care determină pieirea bunului înainte ca acesta să fi fost predat dobânditorului,
afectează și contractele translative de proprietate, cu consecința desființării retroactive
și a obligației de a da proprietatea. Practic, stingerea obligației de predare, în temeiul
art. 1634, alin. 1 Cod civil, determină stingerea obligației de plată a prețului, conform
art. 1274, alin. 1, fraza a doua Cod civil, de unde, în lumina art. 1557, alin. 1 Cod civil,
obligația de predare a bunului este considerată una importantă și, mai mult decât atât, o
are ca obligație interdependentă pe aceea de plată a prețului (care devine astfel
interdependentă nu numai cu cea privind transmiterea dreptului de proprietate, ci și cu
cea de predare și, am îndrăzni să afirmăm, în lumina art. 1483 Cod civil, și cu aceea de
conservare a bunului, de către înstrăinător, până la data predării, căci ambele aceste
obligații sunt implicate de aceea de a da proprietatea). Astfel se ajunge în ipoteza în
care, teoretic, înstrăinătorul redobândește dreptul de proprietate de la dobânditor, care
acum însă este lipsit total de obiect (de jure et de facto, în temeiul art. 562, alin. 1, prima
frază, prima propoziție Cod civil, dreptul de proprietate s-a stins odată cu pieirea
bunului, de unde rezultă că înstrăinătorul nu va mai primi nimic în schimbul restituirii
eventualelor prestații primite de la dobânditor, adică a prețului bunului), iar
dobânditorul va primi înapoi prețul plătit, iar, dacă nu l-a plătit încă, nu îl va mai achita,
întrucât această obligație a sa nu mai are cauză. (Poate cel mai bine explica această
soluție prevederea art. 480 Cod civil 1864 care, definind dreptul de proprietate, afirma:
„Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod
exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”; bucuria pe care era menit să o
prilejuiască proprietarului bunul său consta, de fapt, în satisfacțiile pe care i le aducea
stăpânirea materială a acestuia, utilizarea sa și culegerea fructelor bunului, satisfacții pe
care însă, în lipsa bunului însuși, nu le mai are; este deci just și echitabil ca, în lipsa
obiectului însuși al dreptului de proprietate, așadar al bunului care îi prilejuiește bucurie,
proprietarul titular al unui drept real vid să nu fie obligat să plătească prețul contractului;
de altfel, din perspectiva drepturilor reale, dreptul de proprietate s-a stins în momentul
pieirii fortuite a bunului.) Deci, revenind și reiterând, deși și-a executat obligația
principală, cea mai importantă dintre cele care îi incumba în temeiul contractului, pe
aceea de a da proprietatea, totuși, din cauze care nu îi sunt deloc imputabile, fiind
fortuite, pentru că nu își mai poate executa obligația de a preda bunul, debitorul acesteia,
adică înstrăinătorul, va suporta toate pierderile generate de desființarea de plin drept,
retroactivă, a contractului. Toate acestea, deoarece, ca urmare a desființării retroactive
a contractului, prin activarea mecanismului extinctiv automat al imposibilității fortuite
de executare, înstrăinătorul nu va primi înapoi nimic din ceea ce a dat (dreptul de
proprietate transmis stingându-se la momentul pieirii bunului), în timp ce el va trebui
să restituie prețul primit al bunului sau nu îl mai poate pretinde, dacă acesta nu a fost
încă plătit. Așadar, în materie, regula privind suportarea riscului contractului este res
perit debitori.
Această problemă nu se pune în cazul contractelor netranslative de proprietate,
unde, pierind bunul care constituie obiect al prestației uneia dintre părți, aceasta este
liberată de obligația sa, cu consecința stingerii și a obligației corelative interdependente
și aceea a desființării retroactive, automate, a contractului (art. 1634, alin. 1, art. 1557,
alin. 1 Cod civil). În acest caz, partea a cărei obligație devine imposibil de executat nu
a executat ceva (sau nu va mai executa, dacă producerea evenimentului fortuit care
determină pieirea bunului ce constituie obiectul prestației uneia dintre ele se întâmplă
în timpul executării unui contract cu executare succesivă sau continuă, caz în care
desființarea de plin drept a acestuia nu va fi retroactivă, ci ultraactivă, lăsând neatinse
prestațiile deja executate și care și-au găsit cauză în contraprestațiile primite), căci
pieirea fortuită a bunului împiedică executarea a însăși obligației celei mai importante
a sa, predarea acestuia, justificând, concomitent, neexecutarea obligației corelative; în
acest fel, partea a cărei obligație devine imposibil de executat nu va suferi nici o pierdere
contractuală, în afara pierderii dreptului la a încasa contraprestația, dar să nu uităm că
obligația corelativă și interdependentă celei de predare a bunului nu se mai execută
justificat și se stinge fiindcă rămâne fără cauză, deci tocmai pentru că, mai înainte, se
stinge obligația de predare. La rândul său, partea a cărei obligație nu a devenit imposibil
de executat, ca urmare a producerii evenimentului fortuit, dar care totuși nu se va mai
executa în mod justificat, ci se va stinge, nu va suferi nici o altă pierdere contractuală,
în afara pierderii dreptului la contraprestația devenită imposibil de executat, căci ea nu
va mai fi ținută să execute propria prestație, iar, dacă a executat ceva fără cauză (de
pildă, a plătit în avans chiria, iar bunul care a făcut obiectul locațiunii a pierit fortuit
înainte ca chiria plătită în avans să fie „epuizată”), va primi înapoi, în temeiul art. 1635
și urm. Cod civil. Într-o atare stare de lucruri, este impropriu, în opinia noastră, să se
rețină că una sau alta dintre părți (în doctrină, s-a avansat ideea că debitorul obligației
devenite imposibil de executat ar fi aceasta, în principiu) va suporta riscul contractului,
întrucât nici care dintre acestea nu pierd nimic în urma desființării de plin drept a
contractului. Dacă am reține în sarcina uneia dintre părți suportarea riscului
contractului, aceasta ar presupune că partea respectivă nu va mai avea dreptul la
contraprestație, deși ea și-a executat sau este ținută să-și execute prestația sa, or, așa
cum am văzut deja, debitorul obligației devenite imposibil de executat ori nu a executat
încă ori nu va mai executa nimic (deoarece bunul care făcea obiectul prestației sale a
pierit fortuit), acesta fiind chiar motivul pentru care nici nu va mai încasa
contraprestația; deci el nu mai primește nimic, dar nici nu a făcut și nu va mai face
nimic, deci nu pierde nimic. De partea cealaltă, dacă s-ar reține în sarcina creditorului
obligației devenite imposibil de executat riscul contractului, aceasta ar însemna ca el
să-și execute în continuare prestația, în schimbul căreia nu primește însă nimic, or,
soluția legală este în sensul de a justifica chiar neexecutarea obligației sale, pe motivul
stingerii de drept a obligației corelative; deci nici el nu execută și nu va mai executa
nimic, dar nici nu mai primește nimic, deci nu pierde nimic. Ceea ce fiecare parte pierde
deopotrivă este exclusiv contraprestația datorată de către cealaltă parte, însă, aceasta nu
poate fi socotită o pierdere, de vreme ce ea însăși nu prestează nimic. Tocmai din aceste
motive, în materia contractelor netranslative de proprietate, problema imposibilității
fortuite de executare nu se traduce în aceea a analizării riscului contractului (adică în
aceea a determinării părții care suportă întreaga pierdere a desființării retro/ultraactive
a acestuia), ci în aceea a decelării, pe de o parte, a părții care suportă riscul obligației
născute în legătură cu bunul, care devine imposibil de executat (adică, urmare a
intervenirii cazului fortuit, debitorul obligației devenite imposibil de executat va fi sau
nu obligat la a o executa prin echivalent? Dacă da, el suportă riscul acesteia, dacă nu, îl
suportă cealaltă parte, care nu mai primește prestația devenită imposibil de executat) și,
pe de altă parte, a părții care suportă riscul obligației corelative celei imposibil de
executat (dacă aceasta este obligată să își execute în continuare prestația, ea va suporta
acest risc, iar dacă nu, îl va suporta cealaltă parte, care nu va mai primi contraprestația).
În același sens se exprimă și art. 1511, alin. 1, prima parte Cod civil, conform căruia,
așa cum am mai arătat, creditorul pus în întârziere privind executarea obligației de
preluare a bunului preia riscul imposibilității de executare a obligației strâns legate de
bunul distrus, deci nicidecum riscul contractului, despre care se face vorbire expresă în
materia contractelor translative de proprietate, la art. 1274 Cod civil. Ce înseamnă acest
lucru? Aceasta presupune că, deși nu se va mai bucura de prestația celeilalte părți, care
a devenit imposibil de executat ca urmare a evenimentului fortuit, el va trebui să-și
execute totuși propria prestație, a cărei neexecutare nu mai este justificată deci. La fel,
art. 1525 Cod civil statuează că debitorul răspunde, de la data la care se află în întârziere,
pentru orice pierdere cauzată de un caz fortuit. Ce înseamnă aceasta? Că, dacă ulterior
punerii în întârziere a debitorului obligației de predare a bunului, cu privire la executare
acestei obligații, bunul respectiv piere fortuit, debitorul nu este liberat de obligația sa,
el trebuind să o execute prin echivalent (executarea acesteia în natură devenind
imposibilă); cu alte cuvinte, el va suporta riscul obligației devenite imposibil de
executat. Ambele aceste cazuri însă reprezintă excepțiile de la regula împărțirii
echitabile a pierderilor contractuale generate de desființarea de plin drept a contractului
ca urmare a activării mecanismului extinctiv automat al imposibilității fortuite de
executare, adică de la regula care reglementează suportarea riscurilor în materia
contractelor netranslative de proprietate, în temeiul căreia nici una dintre părțile
contractante nu suportă, de fapt, vreo pierdere, riscul contractului neputând fi pus în
sarcina nici căreia dintre acestea. În cazurile excepționale, descrise la art. 1511, alin. 1
Cod civil, respectiv la art. 1525 Cod civil, se poate pune problema suportării riscului
contractului, căci, în aceste ipoteze, contractul rămâne în ființă, fiecare dintre părțile
sale putând însă prelua, în măsura în care se afla în întârziere la data la care s-a produs
evenimentul fortuit, riscul imposibilității de executare a obligației strâns legate de bunul
distrus, fiind obligată să-și execute propria prestație, în condițiile în care nu va mai
beneficia de contraprestație. În concluzie, în materia contractelor netranslative de
proprietate, riscul contractului este suportat de către ambele părți contractante, în mod
echitabil.
Cel de-al doilea aliniat al art. 1557 Cod civil este cel care ridică și mai multe
probleme. Tratând despre imposibilitatea fortuită, temporară, de executare a obligației,
stipulează că creditorul, într-o astfel de situație, poate suspenda executarea propriilor
obligații ori poate obține desființarea contractului; este clar că, în măsura în care ființa
contractului poate fi salvată, creditorului prezentându-i încă interes executarea în natură
a acestuia, chiar dacă tardivă, după ce evenimentul care a provocat imposibilitatea
fortuită de executare va dispărea, acesta va alege să invoce suspendarea executării
propriilor obligații (o specie, de fapt, a excepției de neexecutare a contractului,
independentă însă de culpa cocontractantului); este ceea ce, de data aceasta din
perspectiva debitorului, afirmă și art. 1634 alin. 3 Cod civil: „atunci când imposibilitatea
este temporară, executarea obligației se suspendă pentru un termen rezonabil (spre
deosebire de situația în care imposibilitatea este definitivă, când debitorul este liberat
de executarea obligației – alin. 1 al art. 1634 Cod civil), apreciat în funcție de durata și
de urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare”. Pe de altă
parte, dacă imposibilitatea fortuită, temporară, de executare a obligației este de natură
să determine pierderea interesului creditorului pentru executarea în natură a acesteia,
acesta are dreptul să obțină desființarea contractului; în acest din urmă caz, continuă
legiuitorul, „regulile din materia rezoluțiunii sunt aplicabile în mod corespunzător”;
această ultimă propoziție a alin. 2 al art. 1557 Cod civil este cea care a provocat doctrina
recentă să afirme că, în acest caz, „legiuitorul, ... revine la mecanismul rezoluțiunii și
nu numai”. Desigur, dacă afirmația privește doar efectele antrenate de desființarea
contractului în caz de imposibilitate fortuită, temporară, de executare a acestuia, suntem
de acord cu aceasta. Dacă însă opinia exprimată este în sensul că, în cauză, este incidentă
instituția juridică a rezoluțiunii/rezilierii ca temei al desființării contractului, suntem
reticenți în a o împărtăși. Suntem de părere că, în această situație, desființarea
contractului are drept temei imposibilitatea fortuită de executare ca o cauză de sine
stătătoare de aneantizare a convenției; chiar temporară, imposibilitatea fortuită de
executare produce, pentru creditor, în cazul în care el optează pentru desființarea
contractului, același efect ca și imposibilitatea totală și definitivă de executare, căci el
apreciază, raportat la interesul său contractual, că acesta nu mai poate fi satisfăcut din
cauza întârzierii în îndeplinirea îndatoririlor convenționale ale debitorului; totuși,
datorită caracterului limitat în timp al imposibilității de executare, existând
probabilitatea ca, din acest motiv, executarea, chiar tardivă, dar încă posibilă, a
obligației de către debitor să mai prezinte interes pentru creditor, plecând de la
imperativitatea contractului între părțile sale, dorind să salveze ființa acestuia,
legiuitorul nu desființează, în această situație, contractul, de plin drept și fără vreo
notificare, ci lasă soarta acestuia în mâinile creditorului, căruia îi aparține dreptul de
opțiune în acest sens; analizând noua conjunctură contractuală, creditorul, pus în fața
unei imposibilități temporare de executare a contractului de către debitor, are facultatea
de a alege între a păstra contractul, dacă acesta îi mai poate satisface interesul, sau a-l
desființa, dacă executarea sa tardivă nu mai are valoare economică și nu mai prezintă
interes pentru el; pentru a nu acorda însă puteri discreționare creditorului în acest sens,
gânditorii Codului civil au cenzurat acest drept de opțiune supunându-l regulilor din
materia rezoluțiunii/rezilierii, care se aplică în mod corespunzător.
Similitudinile dintre instituția juridică a desființării contractului din cauza
imposibilității fortuite, temporare, de executare și aceea a desființării contractului ca
efect al rezoluțiunii/rezilierii sunt de netăgăduit, însuși legiuitorul instituindu-le același
regim juridic – regulile din materia rezoluțiunii/rezilierii. Însă tocmai textul legal prin
care se face acest lucru ne trezește bănuiala că, totuși, între cele două instituții juridice
există deosebiri care, în mod evident, le individualizează; astfel, pe de o parte, artizanii
normei juridice analizate (este vorba despre art. 1557 alin. 2 Cod civil), referindu-se la
ceea ce poate obține creditorul nesatisfăcut, nu folosesc lexemul „rezoluțiune/reziliere”,
ci sintagma „desființarea contractului”, arătând numai efectul, nu și cauza, care, desigur,
este imposibilitatea fortuită, temporară, de executare, nu rezoluțiunea/rezilierea; pe de
altă parte, în ultima propoziție a normei juridice în discuție, legiuitorul statuează că, în
cazul desființării contractului, se aplică, în mod corespunzător, regulile din materia
rezoluțiunii, subliniind că aceste reguli trebuie adaptate instituției juridice a
imposibilității fortuite, temporare, de executare și nu puse în operă tale quale. De altfel,
tot un argument de text vine în sprijinul acestei idei: art. 1634 alin. 3 Cod civil, precitat,
care, pentru un termen rezonabil, apreciat în funcție de durata și de urmările
evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare, suspendă executarea
obligației de către debitor; cu alte cuvinte, cât timp consecințele evenimentului fortuit
sunt manifeste, forța obligatorie a contractului este suspendată, debitorului acordându-
i-se un fel de moratoriu legal în acest sens; or, știut fiind că „remediul”
rezoluțiunii/rezilierii se întemeiază, printre altele, pe chiar această forță obligatorie a
contractului, cât timp aceasta este suspendată, rezoluțiunea/rezilierea nu poate fi
invocată; soluția este oferită chiar de către dispozițiile art. 1522 alin. 3 Cod civil,
precitat, care îl oprește pe creditorul care l-a pus în întârziere pe debitorul său să invoce,
pe parcursul termenului de executare acordat prin notificare – adică atât timp cât
obligația debitorului este suspendată – orice alt remediu prevăzut la art. 1516 alin. 2,
printre care și rezoluțiunea/rezilierea, mai puțin însă excepția de neexecutare, prin care
își suspendă, în mod simetric, corespunzător, îndeplinirea propriilor obligații, și
solicitarea de daune-interese; desigur, cazul reglementat de art. 1522 alin. 3 este altul,
însă scenariul este identic, în ambele situații obligația debitorului de a-și aduce la
îndeplinire sarcinile contractuale fiind suspendată; or, ubi eadem est ratio, ibi idem
solutio esse debet; așadar, în materia de interes, aceea a imposibilității fortuite,
temporare, de executare, rezoluțiunea/rezilierea este exclusă, cauza desființării
contractului în acest caz fiind chiar această instituție juridică de sine stătătoare,
imposibilitatea fortuită, temporară, de executare, care doar împrumută, adaptându-și-le,
regulile din materia rezoluțiunii/rezilierii, neconfundându-se însă cu aceasta.
 Suntem de părere că, și sub imperiul actualului Cod civil, la fel ca în Codul civil
de la 1864, ceea ce deosebește esențial cele două instituții juridice este cauza
neexecutării obligației de către debitorul căruia aceasta îi incumbă. Dacă desființarea
contractului în baza art. 1557 alin. 2, coroborat cu art. 1634 Cod civil este urmarea
neexecutării acestuia din cauza intervenirii unui eveniment de forță majoră, a unui caz
fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora (fapta terțului sau chiar a creditorului
însuși, care întrunesc exigențele forței majore), eveniment care nu poate fi, în nici un
fel, imputat debitorului și care îl împiedică obiectiv, temporar, pe acesta să își aducă la
îndeplinire îndatoririle contractuale, dimpotrivă, rezoluțiunea/rezilierea urmată de
desființarea contractului este determinată de neexecutarea nejustificată sau culpabilă a
obligației debitorului; cu alte cuvinte, în materia rezoluțiunii/rezilierii, neexecutarea
obligațiilor contractuale este imputabilă debitorului.
Opinia noastră se situează, în acest fel, pe o poziție contrară părerii exprimate în
literatura de specialitate recentă, autohtonă, conform căreia „dreptul de a invoca
rezoluțiunea este independent de elementul culpă sau vinovăție”, idee susținută, de
altfel, și de o parte a doctrinei și a jurisprudenței franceze, în care se arată că art. 1184
Cod civil francez (omologul art. 1020 din Codul civil român de la 1864) nu distinge
între cauzele de neexecutare a convențiilor, motiv pentru care forța majoră nu constituie
un obstacol în invocarea rezoluțiunii/rezilierii, în cazul în care una dintre părțile
contractante nu își îndeplinește obligațiile; într-un contract sinalagmatic, obligația uneia
dintre părți are drept cauză obligația celeilalte și reciproc, așa încât, dacă obligația uneia
nu este îndeplinită, indiferent de motiv, obligația celeilalte devine fără cauză și justifică
invocarea rezoluțiunii/rezilierii.
Așa cum am învederat deja, credem că, dimpotrivă, motivul pentru care obligația
debitorului nu este îndeplinită este determinant în a conduce creditorul spre exercitarea
uneia dintre cele două prerogative conferite de lege: rezoluțiunea/rezilierea ori
desființarea contractului ca urmare a intervenirii unei imposibilități fortuite de
executare; în ambele cazuri, neîndeplinirea sarcinilor contractuale de către debitor lasă
fără cauză obligația creditorului, determinând, în acest fel, ruperea interdependenței
care caracterizează obligațiile sinalagmatice cu consecința nerealizării interesului
contractual mutual și a interesului individual al creditorului, motiv pentru care acesta
din urmă dorește desființarea contractului; cu toate acestea, în opinia noastră, este
deosebit de important de decelat cauza neexecutării obligațiilor debitorului pentru că
cele două instituții juridice în discuție se exclud reciproc.
Astfel, textul art. 1516 alin. 2 Cod civil, precitat, consacră dreptul creditorului
nesatisfăcut de a invoca rezoluțiunea/rezilierea ori reducerea corespunzătoare a
propriilor prestații, condiționat de neexecutarea fără justificare a obligațiilor
contractuale ale debitorului, stipulând, printre cauzele justificative de neexecutare a
contractului, la art. 1157 Cod civil, chiar imposibilitatea fortuită de executare. Ceea ce
înseamnă, interpretând per a contrario textul art. 1516 alin. 2, în coroborare cu cel al
art. 1634, alin. 3 Cod civil, că intervenția unui eveniment de forță majoră, a unui caz
fortuit sau a unui alt eveniment asimilat acestora care justifică suspendarea temporară a
executării obligațiilor asumate prin convenție de către debitor exclude posibilitatea
creditorului de a invoca rezoluțiunea/rezilierea ori reducerea prestațiilor, având în acest
caz facultatea de a obține desființarea contractului, însă întemeiată pe instituția juridică
a imposibilității fortuite, temporare, de executare.
 În fine, nu putem încheia discuția privind problema imposibilității fortuite de
executare ca o cauză justificativă de neexecutare a obligațiilor contractuale, fără să
atingem chestiunea imposibilității fortuite parțiale definitive de executare, pe care
legiuitorul a omis să o tranșeze atât în textul art. 1557, cât și în cel al art. 1634 Cod civil.
Soluționarea acesteia credem că este oportun a se face potrivit acelorași reguli pe care
le exhibă alin. 2 al art. 1557 Cod civil și care trimit la regulile din materia
rezoluțiunii/rezilierii/reducerii prestațiilor, potrivit principiului ubi eadem est ratio, ibi
idem solutio esse debet, căci efectele imposibilității fortuite parțiale definitive de
executare asupra unei obligații sau asupra întregului contract vor trebui apreciate de la
caz la caz de către creditorul nesatisfăcut, care va avea un drept de opțiune între a invoca
desființarea contractului, aplicând, în mod corespunzător, regulile din materia
rezoluțiunii/rezilierii, dacă obligația (partea din obligație) neexecutată este de mare
însemnătate, conform alin. 1 al art. 1551 Cod civil, și a-și reduce proporțional propriile
prestații, în scopul menținerii în ființă a contractului și al adaptării acestuia, al
reechilibrării sale, dacă neexecutarea este de o însemnătate mică, potrivit dispozițiilor
alin. 2 al art. 1551 Cod civil. „Remediul” suspendării executării propriilor obligații, în
acest caz, nu își găsește aplicabilitatea, căci partea din obligație sau obligația
neexecutată a devenit, din cauza intervenirii evenimentului de forță majoră, a cazului
fortuit ori altui eveniment asimilabil acestora, imposibil de executat definitiv în natură,
motiv pentru care finalitatea acestui „remediu” - constrângerea debitorului la a executa
obligația neîndeplinită încă - nu ar putea fi atinsă.
Ceea ce trebuie să reținem, în privința oricărei forme de imposibilitate fortuită
de executare, care are la bază conceptele de forță majoră, respectiv de caz fortuit, așa
cum sunt acestea consacrate în cuprinsul art. 1351 Cod civil, că aceasta este
incompatibilă cu remediul daunelor-interese.

3) Referitor la cea de–a treia condiție generală a invocării remediilor -

neexecutarea obligației să nu fi fost cauzată de propria acțiune sau omisiune a
creditorului – aceasta este solicitată expressis verbis de către legislator, în cuprinsul art.
1517 Cod civil: „O parte nu poate invoca neexecutarea obligațiilor celeilalte părți în
măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acțiune sau inacțiune”.
Cu alte cuvinte, pentru ca creditorul să-și poată valorifica prerogativa invocării
acestor „remedii”, neexecutarea obligației de către debitor trebuie să nu fie imputabilă
creditorului. În caz contrar, dacă neîndeplinirea sarcinilor contractuale de către debitor
se datorează acțiunii sau omisiunii creditorului, atunci, automat, nu mai este îndeplinită
nici cea de-a doua condiție a invocării acestor „remedii”, mai sus analizată,
neexecutarea obligațiilor convenționale de către debitor nemaifiindu-i imputabilă
acestuia, ci, dimpotrivă, creditorului.
Textul legal precitat aduce în atenție instituția juridică denumită în genere mora
creditoris, ale cărei rădăcini se regăsesc în principiul clasic al dreptului privat nemo
auditur propriam turpitudinem allegans.
Deși abia acum legiferată, regula analizată este una recunoscută deja și acceptată
ca atare încă sub imperiul Codului civil de la 1864, în doctrina și în jurisprudența din
țara noastră, având în vedere textele art. 1020 – 1021 din respectivul act normativ,
precum și în cele din Franța, pornind de la reglementarea cuprinsă în art. 1184 Cod civil
francez, identică, practic cu cea a art. 1020 din Codul civil român de la 1864. În acest
sens, s-a afirmat: „Nici legea, nici echitatea nu îngăduie ca, atunci când debitorul ar fi
împiedicat de creditor de a executa ceea ce s-a obligat, să i se creeze o situație mai grea,
fără ca totuși să i se fi putut reproșa ceva debitorului”. Concomitent, de pildă, s-a reținut,
în decizii recente de speță, că „... s-a respins acţiunea în rezoluţiune, întrucât nu s-a făcut
dovada că pârâta este culpabilă de neexecutarea obligaţiei de întreţinere în ultima
perioadă de vreme. Dimpotrivă s-a evidenţiat că neexecutarea este determinată de culpa
creditorului, care a refuzat nejustificat primirea întreţinerii şi din motive personale fără
culpă din partea debitorului şi-a stabilit domiciliul în altă localitate, la sora sa, sub
influenţa căreia a promovat acţiunea de faţă”; „...reclamantul nu poate reclama
neexecutarea unei obligaţii pe care a împiedicat-o în realizarea ei ...”; „...este de
observat ... imposibilitatea invocării de către reclamantă a propriei culpe în acţiunea de
rezoluţiune a contractului de întreţinere ...”.
Cu titlu general, așa cum rezidă și din soluțiile instanțelor care s-au preocupat de
această problemă, precum și din cercetarea literaturii de specialitate, principiul nemo
auditur propriam turpitudinem allegans este invocat, în materie, pentru a sprijini
respingerea unei acțiuni intentate de către creditorul care el însuși nu și-a executat
propriile obligații contractuale. Cu toate că, așa cum am învederat deja, în această regulă
fundamentală își află rădăcinile și norma juridică reglementată în cuprinsul art. 1517
Cod civil, credem totuși că, în sfera de aplicare a acesteia nu intră această situație; mai
precis, cazurile pe care legiuitorul le-a avut în vedere în art. 1517 Cod civil privesc acele
ipoteze în care acțiunea sau inacțiunea creditorului, fără ca aceasta să constea în
neexecutarea propriilor obligații contractuale, împiedică debitorul în a-și îndeplini
propriile îndatoriri convenționale. Este chiar sensul dat aceluiași principiu, tot sub
imperiul vechii codificări, de către o bună parte din instanțele de judecată, când au
reținut, spre exemplu, că „acțiunea în reziliere formulată de creditorul întreținerii pentru
neexecutarea contractului nu poate fi admisă, când acesta a refuzat nejustificat
întreținerea ... O asemenea atitudine a reclamantului nu poate justifica acțiunea în
rezilierea contractului de întreținere, nimeni neputând invoca în avantajul său propria
culpă”.
Desigur, nu există îndoială că vinovăția „uneia dintre părțile contractului
sinalagmatic, de a nu-și fi îndeplinit întocmai propriile obligații asumate prin contract,
o decade din dreptul de a cere rezoluțiunea contractului respectiv pentru neexecutarea
culpabilă a obligațiilor asumate de cealaltă parte, constituind, astfel, o sancțiune eficace,
menită a determina partea respectivă să-și îndeplinească obligațiile proprii, pentru a
putea beneficia de dreptul de a sancționa neexecutarea obligației celeilalte părți, cerând
rezoluțiunea contractului (cu daune-interese, dacă este cazul)”. Însă, reiterând, opinăm
că această ipoteză nu intră în sfera de interes a art. 1517 Cod civil.
Astfel, credem că, în situația în care însuși creditorul nu și-a executat în mod
culpabil obligațiile contractuale, într-o eventuală acțiune în rezoluțiune, debitorul (care,
la rândul său, nu și-a îndeplinit propriile îndatoriri asumate convențional) îi poate opune
cauza justificativă de neexecutare a propriilor obligații contractuale reglementată la art.
1556 Cod civil – „excepția de neexecutare” -, paralizând, în acest fel acțiunea
creditorului. Aceasta este soluția pe care legiuitorul o consacră pentru această problemă
și care s-ar încadra în topicul privind cea de-a doua condiție a rezoluțiunii/rezilierii –
neexecutarea să fie nejustificată. Din această privință, nu credem că legiuitorul a dorit
să soluționeze aceeași problemă de două ori, în două texte juridice diferite, chiar dacă
truvabile în aceeași materie.
În măsura în care gânditorii Codului civil ar fi privit în mod unitar cele două
cauze de neexecutare a obligațiilor debitorului – adică atât neexecutarea propriilor
obligații de către însuși creditorul, cât și acțiunea sau omisiunea acestuia care a cauzat
neîndeplinirea sarcinilor contractuale de către debitor – prevederile art. 1517 Cod civil
nu și-ar mai fi găsit rostul, pentru că sub umbrela cauzelor care justificau neaducerea la
îndeplinire a îndatoririlor convenționale de către debitor putea sta, foarte bine și
acțiunea sau omisiunea creditorului care l-a împiedicat pe debitor să execute obligația.
Într-un astfel de caz, prin sintagma „... când, fără justificare, debitorul nu-și execută
obligația ...”, truvabilă în art. 1516 alin. 2 Cod civil, erau descrise absolut toate cauzele
care l-ar fi obstaculat pe debitor în realizarea misiunii sale contractuale, fără a mai fi
nevoie de prevederile art. 1517 Cod civil.
Or, actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat, ceea ce înseamnă
că norma juridică pe care o cuprinde art. 1517 Cod civil trebuie să aibă o altă sferă de
aplicare decât aceea conținută în art. 1516 alin. 2 Cod civil, iar acțiunea sau omisiunea
creditorului avută în vedere în art. 1517 nu constituie cauze justificative de neexecutare
a obligațiilor de către debitor, cauze care sunt enumerate limitativ în art. 1555 – 1557
Cod civil; or, așa cum s-a afirmat și în literatura de specialitate recentă, „mora creditoris
nu reprezintă o neexecutare propriu-zisă”.
Într-adevăr, prin „cauze justificative de neexecutare a obligațiilor” ar trebui să se
înțeleagă motivele care îl determină pe debitor să nu își execute obligațiile contractuale,
deși ar avea posibilitatea îndeplinirii acestora. Unul dintre aceste motive îl constituie
chiar neexecutarea culpabilă a îndatoririlor convenționale de către însuși creditorul,
care, în acest fel, activează jocul interdependenței obligațiilor din contractele
sinalagmatice și îl determină pe debitor să refuze aducerea la îndeplinire a propriilor
îndatoriri.
Dimpotrivă, prin „acțiunea sau omisiunea care cauzează neexecutarea
obligațiilor debitorului” ar trebui să se înțeleagă pricina pentru care debitorul, deși ar fi
vrut să își îndeplinească sarcinile convenționale, nu a putut, fiind împiedicat în acest
sens.
Deosebirile dintre cele două instituții juridice – cauzele justificative de
neexecutare și cauzele de împiedicare a executării – credem că sunt evidente, rezon
pentru care se și impune tratarea separată a acestora, așa cum, de altfel, se și întâmplă,
în art. 1516 alin. 2 coroborat cu art. 1556 Cod civil, pe de o parte, respectiv în art. 1517
Cod civil, pe de altă parte. De aceea, opinăm că legiuitorul s-a preocupat de acestea în
mod distinct, în textele legale evocate și tot de aceea am ales și noi să le tratăm deosebit,
ca fiind două condiții diferite de fond ale rezoluțiunii/rezilierii.
Desigur, dincolo de aceste diferențe tranșante dintre cele două instituții juridice,
nu putem să nu observăm că, in concreto, dovada amândurora se face cu ajutorul
aceleiași prezumții legale relative consacrate de legiuitor în cuprinsul art. 1548 Cod
civil, în temeiul căreia debitorul care nu și-a executat obligațiile contractuale este
considerat culpabil de aceasta; cu alte cuvinte, prin jocul acestei prezumții, probând
doar faptul vecin și conex al neexecutării obligației de către debitor, creditorul reușește,
de facto, să dovedească și aceea că neîndeplinirea obligației îi este imputabilă acestuia;
or, atașând persoanei debitorului imputabilitatea subiectivă a neexecutării obligațiilor
sale, creditorul, cu ajutorul legiuitorului, reușește să probeze simultan două lucruri: i)
că neexecutarea obligațiilor de către debitor nu are nici o justificare și ii) că debitorul
nu a fost împiedicat să își execute propriile obligații de către însuși creditorul
nesatisfăcut, prin acțiunea sau omisiunea acestuia. În măsura în care debitorul reușește
să răstoarne prezumția de culpă, înseamnă că ori a făcut dovada existenței unei cauze
justificative de neexecutare, ori a unei cauze de împiedicare a executării, constând în
acțiunea sau în omisiunea creditorului. În oricare dintre cele două situații, debitorul va
reuși să paralizeze acțiunea în rezoluțiune/reziliere introdusă de către creditorul
nesatisfăcut.
În ce ar putea consta aceste cauze de împiedicare a executării, această acțiune
sau omisiune a creditorului care îl împiedică pe debitor să își aducă la îndeplinire
propriile îndatoriri contractuale?
Fără a încerca o enumerare exhaustivă a acestor cauze, ne mărginim să
exemplificăm în sensul obstaculării cu rea-credință a debitorului în executarea
propriilor obligații (creditorul obligației de întreținere se mută, fără nici un motiv, din
localitatea de domiciliu sau, pur și simplu, refuză să îl primească pe debitorul acesteia
în locuința sa pentru a-i acorda întreținerea) ori al neîndeplinirii, de către creditor, a
unor acte care să pregătească aducerea la îndeplinire a sarcinilor contractuale de către
debitor (despre care chiar art. 1510 Cod civil face vorbire când stipulează: „creditorul
poate fi pus în întârziere atunci când refuză, în mod nejustificat, plata oferită în mod
corespunzător sau când refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul
nu își poate executa obligația.”).
Desigur, când debitorul invocă, în propria-i apărare, cauze de împiedicare a
executării, trebuie să aibă în vedere că nu va putea face acest lucru cu succes în situațiile
în care obligația sa este una de a da, care se execută independent de orice conduită a
creditorului, sau una de a face constând în a preda o sumă de bani ori un anumit bun
care pot fi consemnate, pe cheltuiala și riscurile creditorului, în temeiul art. 1512 Cod
civil, cu consecința stingerii, în acest fel, a obligației sale (lucru care rezultă din
interpretarea per a contrario a art. 1515 Cod civil). Chiar și în cazul în care natura
bunului face imposibilă consemnarea, debitorul are la dispoziție facultatea vânzării
publice a acestuia urmată de consemnarea prețului, cu notificarea prealabilă a
creditorului și cu încuviințarea instanței; în funcție de natura bunului, instanța poate
încuviința vânzarea bunului chiar și fără notificarea creditorului; toate acestea,
întemeiate pe dispozițiile art. 1514 Cod civil, vor duce, de asemenea, la stingerea
obligațiilor debitorului, fără a fi nevoie, în acest sens, de concursul creditorului sau fără
ca acesta din urmă să poată împiedica în vreun fel extincția îndatoririlor convenționale
ale debitorului. În astfel de cazuri, dispoziția art. 1517 Cod civil nu îi va fi de nici un
ajutor debitorului care este ținut, în temeiul principiului solidarismului contractual, al
executării obligațiilor contractuale cu bună-credință, să facă tot ceea ce este posibil
pentru salvarea ființei contractului și pentru îndeplinirea exactă a acestuia, în așa fel
încât interesul contractual mutual să fie satisfăcut cât mai util.
Principiul solidarismului contractual, obiectivat în obligația de coerență internă
a contractului cu prilejul alegerii și exercitării prerogativelor contractuale, explică foarte
bine exigența analizată. Creditorul nesatisfăcut, ca titular al unei prerogative
contractuale, cu prilejul exercitării acesteia, trebuie să adopte comportamente coerente
cu finalitatea acelei prerogative, care se integrează în alcătuirea armonioasă, coerentă a
conținutului contractului. În acest sens, el nu poate invoca nerealizarea interesului său
contractual atât timp cât, la originea acestei nerealizări, se află conduita sau și conduita
sa proprie. Obligația de a respecta coerența internă a contractului presupune, în acest
caz, restabilirea realității în sensul interzicerii exercitării acelei prerogative contractuale
și a sancționării debitorului spre a nu ruina concilierea intereselor reciproce ale părților.
Cei care nu sunt adepții acestui principiu pot justifica foarte bine conținutul art.
1517 Cod civil cu ajutorul obligației generale de a executa contractul cu bună-credință,
stipulată expres la art. 1170, coroborat cu art. 14 Cod civil și pe care creditorul
nesatisfăcut o încalcă prin acțiunea sau omisiunea sa, săvârșind, concomitent, și un abuz
de drept, sancționat de art. 15 Cod civil, invocând un „remediu” contractual pentru
neexecutarea unei obligații din partea debitorului, când, de facto, această neexecutare
este cauzată de propria-i acțiune sau omisiune care l-a împiedicat pe debitor să-și
îndeplinească îndatoririle contractuale. În executarea cu bună-credință a contractului,
creditorul are îndatorirea, pe de o parte, de a-și aduce la îndeplinire, într-un mod
scrupulos, propriile obligații și, pe de altă parte, de a nu face nimic de natură a-l pune
pe debitor în situația de a nu executa contractul. În caz contrar, creditorul este sancționat
cu paralizarea acțiunii sale, încercându-se, în acest fel, implicit, să fie și determinat să
înlăture cauza care îl împiedică pe debitor să-și execute obligația. S-a afirmat, în acest
sens, în doctrina juridică, că „... creditorul este obligat să exercite cu bună-credință
dreptul de a rezoluționa ... contractul, neputând invoca rezoluțiunea dacă, de pildă, el
este acela care l-a pus pe debitor în situația de a nu-și putea executa obligațiile asumate”.
În jurisprudență s-a decis, spre pildă, că este de rea-credință acel creditor care în somația
de plată a înscris o sumă de bani superioară celei solicitate anterior, fără să-i ofere
debitorului explicațiile necesare, ceea ce l-a împiedicat să știe cu exactitate ce trebuie
să plătească; tot astfel, creditorul manifestă de rea-credință când își schimbă subit și
inexplicabil comportamentul față de debitorul său, într-un contract de rentă viageră,
solicitând plata imediat a ratelor de rentă, deși nu a mai adoptat un astfel de
comportament în ultimii zece ani, grație relațiilor notorii de afectivitate dintre cei doi.
Din orice unghi am privi lucrurile, este evident că această restricție impusă la art.
1517 Cod civil se înscrie în logica internă a contractului, fiind cât se poate de pertinentă.
Cât privește imputabilitatea acestor cauze de împiedicare a executării
creditorului, textul legal analizat, prima faciae, oferă explicit soluția, intitulându-se
marginal chiar „neexecutarea imputabilă creditorului”. Într-adevăr, neexecutarea îi este
imputabilă, fiind determinată, așa cum indică legiuitorul, de propria sa acțiune sau
omisiune. Doar că ar trebui să cercetăm cauza acțiunii sau a omisiunii, pentru a vedea
dacă aceasta este culpabilă sau nu. Ne alăturăm, în acest sens, opiniei exprimate deja în
literatura de specialitate, conform căreia acțiunea sau inacțiunea creditorului poate fi
sau nu imputabilă acestuia; cu alte cuvinte, ori că se datorează culpei sale, ori unui
eveniment fortuit, în ambele cazuri va genera neexecutarea din partea debitorului, care
se va putea prevala, în acest sens, de dispozițiile art. 1517 Cod civil, paralizând
mecanismul remediului declanșat de către creditor.
O altă interogație care se naște în acest registru al discuției poartă asupra
posibilității debitorului de a invoca un remediu contractual împotriva creditorului său
care, deși și-a executat scrupulos obligațiile expres stipulate în contract, se face totuși
culpabil (credem că numai într-o astfel de situație se poate pune problema invocării
acestor „remedii”, având în vedere concluziile la care am ajuns mai sus privind
imputabilitatea subiectivă a neexecutării) de o acțiune sau de o omisiune care îl
împiedică pe debitor să își aducă la îndeplinire propriile obligații. Ne vedem nevoiți
să ne însușim, din nou, opinia exprimată în doctrina juridică, conform căreia răspunsul
la această întrebare este unul, în principiu, afirmativ. În primul rând, chiar pe parcursul
studiului nostru, am conchis asupra faptului că neexecutarea oricăreia dintre obligațiile
ce incumbă unei părți contractante, decelate potrivit principiilor care guvernează în
materia efectelor contractului și regulilor de interpretare a acestuia, poate constitui
motiv de invocare a unui remediu contractual; în plus, într-o astfel de situație precum
este cea din discuție, chiar dacă debitorul care invocă remediul contractual nu și-a
executat obligațiile, acest lucru nu-i poate fi imputat, el apărându-se, în acest sens,
potrivit art. 1517 Cod civil; dacă debitorul apreciază că, prin conduita sa, creditorul face
imposibilă realizarea interesului contractual mutual, precum și al interesului individual
al debitorului ori că prestația sa este disproporționată față de cea a creditorului, având
în vedere conduita acestuia, el are, în opinia noastră, deschisă calea invocării acestor
„remedii” (desigur, în măsura în care și toate celelalte condiții ale rezoluțiunii/rezilierii
ori ale reducerii prestațiilor sunt îndeplinite) care va conduce la aneantizarea unui
contract a cărui menținere în ființă nu se mai justifică, cel puțin din punctul de vedere
al debitorului, sau la adaptarea, la echilibrarea acestuia.

4) Cu referire la cea de-a patra condiție a acestor „remedii” - debitorul se află

în întârziere (ori de drept, ori a fost pus în întârziere de către creditor), aceasta este
solicitată expres de către legiuitor în cuprinsul art. 1516 alin. 2 Cod civil - „Atunci când
... debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate ... să obțină,
dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după caz,
reducerea propriei obligații corelative ...” – constituindu-se într-o condiție formală de
invocare a acestor „remedii”.
Legiuitorul dă dovadă de o reală preocupare privind punerea în întârziere a
debitorului, acordându-i o importanță specială, reglementând-o, în actualul Cod civil,
pe parcursul a șase articole (art. 1521 – 1526), spre deosebire de artizanii Codului civil
de la 1864 care îi alocaseră un singur text legal – art. 1079.
Un lucru este cert: indiferent de remediul accesat (mai puțin excepția de
neexecutare), creditorul nu poate invoca nici unul dintre aceste „remedii” fără ca
debitorul său se afle în întârziere. Exigența transpare flagrant din dispozițiile art. 1516
alin. 2 Cod civil, precitate, unde legiuitorul nu face absolut nici o distincție, instituind
condiția aflării prealabile în întârziere a debitorului pentru aplicarea oricărui „remediu”
al neexecutării. Or, este știut că ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Cu titlu limitativ, legislatorul statuează în cuprinsul art. 1521 Cod civil
(„Moduri”) că punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept sau la cererea
creditorului.
Punerea în întârziere de către creditor este reglementată la art. 1522 Cod civil,
care înregistrează o deschidere a acestei instituții juridice, în comparație cu mai vechiul
art. 1079 din Codul civil de la 1864, față de realitatea socio-economico-juridică actuală,
care reclamă, printre altele, celeritate. În acest sens, formalismul deosebit al modului de
operare al punerii în întârziere sub imperiul Codului civil de la 1864 este înlocuit de
liberalismul alin. 1 și 2 ale art. 1522 din Codul civil actual.
 Potrivit art. 1522 alin. 1 Cod civil, debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-
o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligației, fie prin cererea
de chemare în judecată.
În privința comunicării notificării către debitor, alin. 2 al aceluiași text legal
dispune că aceasta se poate face prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc
care asigură dovada comunicării.
Cu referire la conținutul notificării, gânditorii Codului civil se rezumă la a face
foarte puține referiri, acordând astfel creditorului libertatea de a-l stabili. Desigur, este
obligatoriu ca, în notificarea adresată debitorului, să se solicite acestuia executarea
obligației; acesta este însuși sensul punerii în întârziere: atenționarea celui care nu și-a
executat obligațiile care îi incumbă că a depășit termenul stabilit în contract și că i se
cere aducerea acestora la îndeplinire; prin punerea în întârziere, creditorul îi face
cunoscut debitorului că are trebuință de satisfacerea interesului său contractual,
solicitându-i, pentru aceasta, celui din urmă, să-și îndeplinească îndatoririle
convenționale. De asemenea, fraza I a alin. 3 al art. 1522 Cod civil solicită imperativ
(„prin notificare trebuie ...”) ca, prin notificare, să i se acorde debitorului un termen de
executare, ținând seama de natura obligației și de împrejurări. Dacă prin notificare nu
se acordă un asemenea termen, debitorul poate executa obligația într-un termen
rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării. Așadar, neacordarea termenului de
executare de către creditor prin notificarea de punere în întârziere nu este sancționată
cu nevalabilitatea acesteia, legiuitorul suplinind această lipsă prin stipularea ex legem a
unui termen rezonabil în favoarea debitorului. Acest termen se calculează din ziua în
care comunicarea notificării ajunge la debitor, chiar dacă acesta nu a luat cunoștință de
aceasta din motive care nu îi sunt imputabile, în materie fiind aplicabile dispozițiile art.
1326 Cod civil din domeniul comunicării actelor juridice unilaterale.
Conform art. 1522 alin. 5 Cod civil, dacă creditorul nu îl pune pe debitor în
întârziere înaintea accesării remediului, însăși cererea de chemare în judecată formulată
de creditor cu această finalitate îndeplinește rolul notificării de punere în întârziere; într-
un astfel de caz, debitorul are dreptul de a-și executa obligația într-un termen rezonabil,
calculat de la data când cererea de chemare în judecată i-a fost comunicată. Așadar,
punerea în întârziere, printr-o notificare prealabilă, a debitorului nu este o condiție de
admisibilitate a acțiunii, legiuitorul atribuindu-i cererii de chemare în judecată un astfel
de efect: de notificare de punere în întârziere a debitorului; concomitent însă îl
sancționează pe creditorul în cauză pentru faptul că, nepunându-l în întârziere pe debitor
înaintea intentării acțiunii în justiție, acesta din urmă nu a beneficiat de termenul
suplimentar de executare, consacrat, așa cum am văzut, cu caracter imperativ, în
cuprinsul art. 1522 alin. 3 Cod civil; sancțiunea nu constă în acordarea ex legem a unui
termen rezonabil de executare a obligației sale, debitorului, calculat de la data
comunicării cererii de chemare în judecată, ci în obligarea creditorului la suportarea
cheltuielilor de judecată în cazul în care debitorul își execută obligația în acest termen;
așadar, omiterea punerii prealabile în întârziere a debitorului va produce două efecte:
unul dilatoriu, constând în acordarea de către instanța de judecată a termenului
rezonabil de executare (corespondentul termenului de grație reglementat de art. 1020
Cod civil 1864) și altul constând în posibilitatea debitorului de a-și aduce tardiv la
îndeplinire sarcinile contractuale; niciodată însă, sub imperiul art. 1522 Cod civil, lipsa
punerii prealabile în întârziere nu va constitui un motiv de inadmisibilitate a acțiunii în
rezoluțiune/reziliere ori în reducerea proporțională a prestațiilor.
Cu privire la efectele punerii în întârziere de către creditor, relativ la materia de
interes – aceea a „remediilor” în discuție - acestea sunt, în parte, cele statuate la alin. 5
al art. 1522 Cod civil, mai sus discutate, și, în parte, cele stipulate în cuprinsul art. 4 al
aceluiași text legal. Conform acestei ultime norme juridice, până la expirarea termenului
de executare prevăzut la alin. 3 al art. 1522 Cod civil, creditorul poate: i) suspenda
executarea propriei obligații; ii) cere daune-interese, desigur, dacă probează existența
unui prejudiciu cauzat de neexecutarea la timp a obligației. Însă, pe tot parcursul acestui
termen, creditorul nu poate invoca celelalte „remedii” consacrate în cuprinsul art.
1516 alin. 2 Cod civil, dacă prin lege nu se prevede altfel, decât în situația în care
debitorul îi comunică faptul că nu-și va executa obligațiile în termenul stabilit. La
expirarea termenului, dacă obligația nu a fost încă executată, creditorul poate exercita
toate drepturile recunoscute lui la art. 1516 alin. 2 Cod civil. De reținut însă că termenul
suplimentar de executare nu reprezintă o re-scadențare a obligației; acest lucru rezultă
neechivoc din faptul că, pe durata acestui termen, creditorul poate solicita de la debitor
daune-interese pentru întârzierea în executare.
Efectul secundar al punerii în întârziere a debitorului constă în faptul că acesta
răspunde, de la data punerii sale în întârziere, așa cum am văzut deja, de orice pieire,
chiar și de cea fortuită, a bunului care constituie obiect al prestației sale, cu excepția
cazului în care cazul fortuit îl exonerează de răspundere (art. 1525 Cod civil).
Este de reținut că, potrivit art. 1524 Cod civil, debitorul nu este considerat în
întârziere dacă a făcut, în termenul stipulat în contrat privind executarea acestuia, o
ofertă de executare, chiar dacă nu a respectat formalitățile prevăzute de art. 1510 – 1515
Cod civil (Punerea în întârziere a creditorului), însă creditorul nu a primit executarea,
refuzând-o fără temei legitim. Într-o asemenea situație deci creditorul nu va putea
invoca nici un remediu contractual, întrucât el se află pe tărâmul art. 1517 Cod civil
(mora creditoris), pe de o parte, și, pe de altă parte, nu este îndeplinită nici condiția
formală a aflării debitorului în întârziere, condiție, în principiu, sine qua non pentru
accesarea oricărui remediu.
În fine, conform art. 1526 Cod civil, care reglementează efectele punerii în
întârziere a debitorului în cazul obligațiilor solidare, notificarea prin care creditorul
pune în întârziere pe unul dintre codebitorii solidari produce efecte și în privința
celorlalți. Tot astfel, notificarea făcută de unul dintre creditorii solidari produce efecte
și în privința celorlalți creditori (soluție care este în concordanță cu principiul consacrat
la art. 1436, alin. 1 Cod civil, în materia solidarității active, privind prezumția de
reprezentare a intereselor comune ale creditorilor solidari, prezumție care joacă în
privința fiecăruia dintre aceștia).
Punerea în întârziere de către creditor reprezintă, pe de altă parte, un mijloc de
probă indirect al neexecutării din partea debitorului; cu ajutorul notificării de punere în
întârziere se poate proba refuzul debitorului de a executa prestațiile sale în natură.
Întârzierea de drept în executarea obligației operează automat, scutindu-l pe
creditor de a mai efectua notificarea de punere în întârziere; în toate situațiile în care
debitorul se află de drept în întârziere (cele stipulate în cuprinsul art. 1523 Cod civil),
acesta este considerat automat somat să-și execute obligațiile contractuale. Debitorul
este de drept în întârziere când:
 i) părțile, prin convenția lor, au stipulat că simpla împlinire a termenului stabilit
pentru executare produce un asemenea efect (alin. 1);
ii) legea prevede expres acest lucru (alin. 2, fraza I);
iii) obligația nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care
debitorul l-a lăsat să treacă, sau când nu a executat-o imediat, deși exista urgență (alin.
2, lit. a);
iv) prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligației sau
când a încălcat o obligație de a nu face (alin. 2, lit. b);
v) debitorul și-a manifestat în mod neîndoielnic față de creditor intenția de a nu
executa obligația, sau când, fiind vorba despre o obligație cu executare succesivă, refuză
ori neglijează să își execute obligația în mod repetat (alin. 2, lit. c);
vi) nu a fost executată obligația de a plăti o sumă de bani, asumată în exercițiul
activității unei întreprinderi (alin. 2, lit. d);
vii) obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale.
Desigur, cum era și firesc, toate cazurile în care debitorul se află de drept în
întârziere trebuie dovedite de creditor, orice declarație sau stipulație contrară fiind
considerată nescrisă, potrivit art. 1523 alin. 4 Cod civil. Prevederea legală este așadar
una imperativă, sarcina probei în materie apăsând întotdeauna pe creditor, care nu se va
putea debarasa de ea nici unilateral, nici măcar cu acordul debitorului său.

Bibliografie suplimentară

1. L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, Drept civil. Obligațiile, Editura Universul

Juridic, București, 2020, p. 193 – 209; 272 – 279.
 DREPT CIVIL. OBLIGAȚII I
CURS 8

REMEDIILE NEEXECUTĂRII CONTRACTULUI (II).

EXECUTAREA SILITĂ. RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ

I. Executarea silită în natură

Am văzut, la cursul trecut, că, prin modul de reglementare în materia

contractului, în general, precum și în aceea a remediilor contractuale, în special,
legiuitorul român face dovada atașamentului său față de sistemul de drept romano-
germanic, caracteristic Europei continentale, dând prevalență, pe cât posibil,
supraviețuirii contractului, încercând astfel să asigure, prin mecanismele gândite, atât
securitatea statică, cât și pe cea dinamică ale circuitului civil. Înscriindu-se în această
linie de gândire, arhitectura raportului juridic contractual este impregnată de leit-
motivul favor contractus, un principiu care, deși nu este consacrat expres în vreun text
legal, transpare neîndoielnic din întreaga reglementare în materie. Există astfel
prevederi legale care consacră mecanisme ce (unele) nu erau familiare Codului civil
1864 și care sunt destinate exclusiv a păstra în viață contractul, a-i facilita executarea
într-o modalitate cât mai apropiată de cea prefigurată de către părțile sale la momentul
încheierii acestuia. Se pot aminti aici, cu titlu de exemplu, dispozițiile legale care, în
diferite stadii ale existenței contractului, reglementează adaptarea acestuia (în caz de
eroare, de leziune, după unele opinii, chiar și în cazul dolului, în situația impreviziunii
etc.), apoi, posibilitatea de a desființa doar parțial contractul (nulitatea parțială,
reducerea proporțională a prestației corelative a creditorului), termenul suplimentar de
executare (care, deși nu constituie o re-scadențare a obligației, acordă debitorului
facultatea de a executa, în natură, contractul, după data scadenței, limitând drastic
accesul creditorului la remediile contractuale), păstrarea contractului în ființă în pofida
nerespectării de către părți a propriului acord de voințe privind încheierea acestuia într-
o formă anume, chiar în situația în care legea nu impune respectiva formă ad validitatem
etc. Toate aceste instituții juridice sunt puse în operă cu unicul scop de a menține, în
circuitul civil, contractul, dând astfel eficiență forței sale obligatorii, fundamentate pe
principiul autonomiei de voință, respectiv pe cele al libertății de a contracta. Tot aceste
principii stau la baza regulii conformității executării contractului, care impune
debitorului o conduită care să asigure satisfacerea deplină a interesului creditorului, prin
realizarea creanței acestuia în mod exact, integral și la timp. Nu în ultimul rând, exact
aceleași principii întemeiază concepția legiuitorului asupra remediilor contractuale,
gândite gradual, într-o anumită ierarhie, impusă indirect prin reglementarea mai laxă ori
mai riguroasă a condițiilor în care acestea pot fi accesate, n raport direct cu efectele pe
care le produc asupra contractului. Am observat astfel, că există remedii care pot fi
accesate direct în puterea creditorului, cu respectarea unor condiții minimale impuse de
conduita de bună-credință solicitată întotdeauna acestuia, precum și remedii care, prin
condițiile lor mai stricte de accesare și prin efectele produse asupra contractului, pot fi
catalogate ca fiind veritabile sancțiuni contractuale. În cuprinsul Expunerii de motive a
Codului civil actual, redactorii acestuia menționează că „atât în raporturile civile, cât şi
în cele comerciale, a fost preferată soluţia acordării unui termen suplimentar debitorului,
urmărindu-se obţinerea unei executări voluntare a obligaţiei decât încurajarea
declanşării imediate a procedurilor judiciare”.
Toate aceste premise ne fac să concluzionăm, alături de alte opinii deja exprimate
în doctrina juridică, asupra faptului că executarea silită în natură este remediul preferat
de către legiuitor executării prin echivalent ori rezoluțiunii/rezilierii/reducerii
proporționale a prestațiilor corelative ale creditorului, deoarece, prin executarea silită
în natură, creditorul obține însuși obiectul prestației la care debitorul s-a obligat, precum
în cazul plății, situația sa patrimonială ajungând astfel în starea de echilibru în care s-ar
fi aflat dacă debitorul ar fi executat perfect contractul.
Concluzia noastră este întărită și de formularea textului art. 1527, alin. 1 Cod
civil, în care legiuitorul statuează că „Creditorul poate cerere întotdeauna ca debitorul
să fie constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea
executare este imposibilă”, complinită de explicația pe care o regăsim în cuprinsul
Expunerii de motive a Codului civil cu privire la acest remediu, la locul său în ierarhia
remediilor, la preferința pe care legiuitorul i-a arătat-o în raport cu celelalte remedii care
nu conduc la realizarea însuși a obiectului prestației asumate de către debitor:
„Prevederile proiectului păstrează regula actuală a executării în natură a obligaţiilor,
debitorul putând fi silit să ofere creditorului prestaţia promisă atâta timp cât acest lucru
este posibil, însă noţiunea de imposibilitate trebuie interpretată în sens larg, cuprinzând
atât o imposibilitate de fapt, cât şi o imposibilitate de drept”.
Așadar, este de reținut că premisa de la care a plecat însuși legiuitorul în demersul
său de codificare a instituției juridice a executării silite în natură este aceea că aceasta
reprezintă regula în domeniu, înscriindu-se, în acest fel, în linia trasată deja de Codul
civil 1864.
Am făcut această introducere în scopul de a fixa cât se poate de clar premisele
pe care construim raționamentul remediilor contractuale, una dintre acestea fiind aceea
a regulii (nu greșim cu absolut nimic dacă o numim chiar principiu) executării în natură
(benevolă sau silită) a obligației, în general, deci și a obligației contractuale, în special.
Sunt voci care, în pofida argumentelor mai sus enunțate, apreciază, plecând de
la premisa lipsei unei ierarhii a remediilor contractuale, că executarea silită în natură
poate fi accesată la fel de facil precum executarea silită prin echivalent ori rezoluțiunea
sau rezilierea contractului, că toate remediile contractuale se află pe același plan, că
dreptul potestativ de opțiune al creditorului între remediile consacrate în art. 1516 Cod
civil este unul discreționar. Concluzia acestei teorii este întemeiată însă pe premise care,
în opinia noastră, sunt străine de tradiția juridică a sistemului de drept continental, de
inspirație romano-germanică, fiind stabilite în sistemul de drept anglo-saxon, care se
aplică astăzi, în modul său originar sau mixat cu sistemul de drept civil continental, unei
treimi din populația globului, adică în 49 din cele 50 de state ale Statelor Unite ale
Americii, în Marea Britanie și în teritoriile sale de peste mări, în Australia, în Canada
(cu excepția provinciei Quebec), precum și în majoritatea fostelor colonii britanice și
nu numai. În acest sistem de drept, s-a născut, cam pe la mijlocul secolului trecut, teoria
analizei economice a contractului, dezvoltată, în special, la începuturile ei, de Școala de
la Chicago. Autorii tributari acestei doctrine, îndepărtându-se de concepția moralistă
asupra contractului, care îi impregnează acestuia puternice accente morale ce răzbat
până în zilele noastre (obiectivate în obligația de bună-credință, în principiul forței
obligatorii, în regula executării conforme, în regula executării în natură etc.), au fixat
ca premise ale raportului juridic contractual pragmatismul, utilitarismul contractual.
Astfel, în concepția amintită, contractul trebuie, în primul rând, să constituie un
instrument cât mai util folosit în realizarea intereselor părților contractante de o
asemenea manieră încât profitul obținut prin executarea acestuia să fie maximizat, iar
costurile cu care se atinge acest deziderat să fie minime. În realizarea acestui scop,
părților le este îngăduit să execute contractul prin echivalent bănesc, dacă acest lucru
este mai profitabil decât executarea acestuia în natură, daunele-interese ocupând un loc
fruntaș în ierarhia remediilor contractuale, remediul executării silite în natură fiind
accesat cu totul și cu totul marginal, numai dacă daunele-interese reprezintă, în speța
concretă, un remediu neadecvat. Așadar, seduși fiind de pragmatismul acestei soluții,
sunt autori care încearcă să o acrediteze și în spațiul nostru juridic, neținând însă seama
de tradiția noastră juridică, de rădăcinile profund morale ale dreptului continental în
general, precum și ale teoriei generale a contractului în special, rădăcini care își găsesc
solul fertil în dreptul canonic, în preceptele dreptului roman, așa cum au fost acestea
dezvoltate de către glosatori, în care un loc central îl ocupă, în materie, importanța /
valoarea cuvântului dat.
Executarea silită în natură presupune, așa cum am văzut deja, procurarea, pentru
creditor, a însuși obiectului prestației, astfel cum acesta a fost asumat de către debitor,
cu precizarea că nu ne aflăm totuși în prezența unei plăți, care are același rezultat, însă
presupune executarea benevolă a obligației, iar nu ca urmare a constrângerii exercitate
de către creditor, cu concursul forței coercitive a statului. Așadar, rezultatul la care
trebuie să se ajungă, în urma executării silite în natură este exact același la care s-ar
ajunge prin plată, doar că mijlocul este unul diferit.
Limita fixată de către legiuitor executării silite în natură – imposibilitatea de fapt,
respectiv imposibilitatea de drept în a procura creditorului însuși obiectul obligației –
în art. 1527, alin. 1 Cod civil, precum și larghețea acordată creditorului în a accesa acest
remediu – „creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute
obligația în natură” - ne determină să afirmăm, prima faciae, că creditorul poate solicita
executarea silită în natură a obligației, chiar dacă o asemenea executare este excesiv de
oneroasă pentru debitor (precum ar fi și pentru creditor), în pofida faptului că ea este
complet neadecvată pentru ambele părți și chiar în situația în care daunele-interese
acordate creditorului ar satisface interesul acestuia mult mai util. Formula utilizată de
către redactorul textului legal (creditorul poate cere întotdeauna) conduce la concluzia
universalității aplicabilității acestui remediu, care nu pare a fi temperat decât de
principiul conform căruia „Nimeni nu poate fi obligat la imposibil” (Ad impossibilia
nemo tenetur). Cu alte cuvinte, adoptând această poziție, i-am recunoaște creditorului
un drept de opțiune potestativ discreționar în privința accesării remediilor contractuale.
Cu toate acestea, apreciem că deși complementare, principiul autonomiei de
voință și principiul forței obligatorii, respectiv cele al bunei-credințe și al echității,
ultimele două sunt menite să le tempereze pe primele. Astfel, buna-credință oferă
judecătorului o putere creativă destul de largă și de flexibilă, permițând acestuia să
intervină în executarea contractului impunând cocontractanților respectarea unor
obligații care derivă din ideea de justiție contractuală. Buna-credință, respectiv echitatea
sunt destinate să protejeze echilibrul contractual, inclusiv în faza executării contractului.
Ele nu pot fi folosite pentru a contraveni acestui echilibru. Tocmai de aceea, și în această
fază, a executării contractului, buna-credință și echitatea limitează exercitarea oricărui
drept contractual, permițând sancționarea părții contractante care adoptă un
comportament nerezonabil în raport de circumstanțele concrete. Îndatorirea reciprocă a
părților contractante de a colabora, în etapa executării contractului, care decurge din
obligația de bună-credință, poate solicita unei părți să acționeze de o manieră proactivă,
pentru a îndeplini interesele și așteptările legitime ale partenerului său contractual. Însă
trebuie reținut că această îndatorire de a colabora cu cocontractantul său nu presupune
sacrificarea propriilor interese.
Plecând de la aceste premise, credem că, în pofida conturării atât de relaxate a
dreptului creditorului de a solicita executarea silită în natură a contractului, judecătorul
va putea cenzura exercițiul acestuia ori de câte ori, din împrejurările în care este
invocat remediul în discuție, rezultă că creditorul săvârșește un abuz de drept,
rezultând neîndoielnic, din circumstanțele speței, faptul că executarea silită în natură
implică o onerozitate excesivă pentru debitor și care este disproporționată în raport cu
interesul concret al creditorului privind această formă de executare. Onerozitatea
excesivă implicată de executarea silită în natură a obligației este determinată în raport
cu costul pe care l-ar presupune, pentru debitor, invocarea altor remedii de către
creditor. Cel mai adesea, testul se realizează prin compararea costului executării silite
în natură cu acela al executării prin echivalent. Nu trebuie să cădem însă în capcana de
a considera că simpla disproporție între aceste costuri justifică refuzul accesului
creditorului la executarea silită în natură, căci trebuie să avem în vedere, în primul rând,
că el are, până la urmă, un drept de opțiune, că este pe deplin îndreptățit să își realizeze
cât mai fidel interesul pe care l-a urmărit la momentul încheierii contractului, și, în al
doilea rând, că debitorului i s-a acordat șansa de a-și executa benevol și conform
obligația pe care conștient și-a asumat-o, atât la scadență, cât și după aceasta, în cadrul
termenului suplimentar de executare, însă el a eșuat în a face acest lucru, făcând să se
nască astfel creditorului dreptul la remedii, drept care include și posibilitatea sa de a
opta între mai multe remedii, în funcție de interesul său concret. Astfel, testul abuzului
de drept nu trebuie să se rezume exclusiv la compararea costurilor celor două remedii
sau al celui al executării silite în natură cu cel al unui alt remediu decât executarea prin
echivalent, după caz, ci trebuie să aibă în vedere, concomitent și integrat cu această
operațiune strict matematică și analiza interesului concret al creditorului pentru
respectiva formă de executare silită. Abia, dacă ne-însemnătatea acestui interes se
suprapune peste disproporția semnificativă dintre cele două costuri, am putea vorbi
despre un abuz de drept din partea creditorului, care nu urmărește altceva decât să-l
vatăme pe debitor. Aceeași ar fi situația în care, prin executarea silită în natură, s-ar
pune în pericol însăși sănătatea sau viața debitorului.
De asemenea, dacă creditorul a tras deja foloase din executarea parțială efectuată
de către debitor ori chiar din cea defectuoasă calitativ, creditorului trebuie să îi fie
refuzat accesul la remediul executării silite în natură a întregii prestații, căci altfel s-ar
ajunge la o îmbogățire fără justă cauză a acestuia.
De aceea, subscriem opiniilor deja exprimate în literatura de specialitate,
conform cărora, prin „executare imposibilă”, ar trebui să se înțeleagă, în primul rând,
situațiile caracterizate prin imposibilitatea fortuită de executare definitivă sau
temporară, absolută (care îl împiedică pe orice om să realizeze obiectul prestației) sau
relativă (care îl împiedică numai pe debitor să procure obiectul prestației), când
debitorului nu îi poată fi imputată cauza neexecutării, precum și imposibilitatea de
executare absolută și culpabilă (adică imputabilă debitorului).
Dacă nicicare dintre aceste limite nu poate fi dovedită de către debitor, respectiv
nici abuzul de drept din partea creditorului care solicită obligarea sa la executarea în
natură a contractului ori faptul că creditorul a profitat deja, în parte, din executarea
defectuoasă ori parțială a obligației de către debitor, atunci creditorul, dacă sunt
îndeplinite condițiile de fond și cea formală privind invocarea mai multor remedii,
dintre care și executarea silită în natură, are prerogativa de a alege liber între a accesa
acest remediu sau pe oricare altul care îi satisface optim interesul. Cel mai adesea se
pune problema de a analiza în ce măsură interesul creditorului ar fi satisfăcut cel mai
bine comparând remediul executării silite în natură cu acela al executării prin
echivalent. Însă, există probabilitatea ca creditorului să-i fie deschisă, din pricina
fizionomiei și a efectelor neexecutării, inclusiv calea rezoluțiunii/rezilierii. Astfel,
creditorul are dreptul la rezoluțiune atunci când neexecutarea este de mare însemnătate,
după cum transpare din interpretarea per a contrario a art. 1551, alin. 1 Cod civil.
Însemnătatea neexecutării va trebui apreciată de la caz la caz, ea reducându-se, în
principiu, la dispariția interesului creditorului pentru executare ori la volatilizarea
valorii economice a contraprestației, motive care îl determină pe creditorul nesatisfăcut
să aprecieze că realizarea interesului contractual mutual, în general, precum și cel
individual, al său, în special, nu mai este posibilă și menținerea în ființă a contractului
nu se mai justifică. Într-o astfel de situație, este limpede că acestuia nu-i poate fi refuzat
accesul la remediul rezoluțiunii. Numai în situația în care interesul creditorului în a
obține însuși obiectul prestației nu a dispărut ca urmare a neexecutării și debitorul, chiar
în timpul procesului în care creditorul a invocat rezoluțiunea judiciară a contractului,
oferă executarea conformă calitativ și cantitativ a obligației asumate, se poate discuta
despre refuzul accesului acestuia la remediul rezoluțiunii/rezilierii, cu scopul păstrării
ființei contractului și a executării în natură a acestuia.
Remediul executării silite în natură poate fi accesat dacă sunt îndeplinite
condițiile generale, de fond, ale invocării oricărui remediu contractual (existența unei
neexecutări, neexecutarea să fie nejustificată, aceasta să nu fi fost cauzată de propria
acțiune sau omisiune a creditorului), precum și condiția formală a punerii prealabile în
întârziere, însoțite de acordarea termenului suplimentar de executare, sau a aflării în
întârziere a debitorului, după caz.
Ce presupune, practic, executarea silită în natură a obligației?
După cum am antamat deja, prin intermediul acestui remediu, creditorul trebuie
să fie pus în situația în care contractul s-ar fi executat perfect, fiindu-i procurat însuși
obiectul prestației pe care debitorul și-a asumat-o (desigur, de cele mai multe ori, când
neexecutarea obligației este fără justificare sau chiar culpabilă, deci imputabilă
debitorului, remediul executării silite în natură este completat cu cel al daunelor-
interese, rezultat al antrenării răspunderii civile contractuale a debitorului; abia în acest
fel putem discuta despre așezarea creditorului în starea patrimonială în care s-ar fi aflat
dacă respectivul contract ar fi fost executat conform).
Acest lucru nu este consacrat expres în cuprinsul art. 1527 Cod civil, însă nici nu
era nevoie de aceasta, întrucât toate reperele unei executări conforme se regăsesc
reglementate în altă parte, așa cum am văzut deja (art. 1516, alin. 1, art. 1469 și urm.
Cod civil, de exemplu), și executarea silită în natură nu reprezintă altceva decât o
executare „conformă”, care nu este însă benevolă, ci adusă la îndeplinire prin
constrângerea debitorului cu ajutorul forței coercitive a statului.
Apoi, totuși, la alin. 2 al art. 1527 Cod civil apare precizarea conform căreia
„Dreptul la executare în natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul la repararea sau
înlocuirea bunului, precum și orice alt mijloc pentru a remedia o executare
defectuoasă”. Desigur, aplicabilitatea acestui text legal în materia răspunderii civile
delictuale este facil de observat. Mai dificil, însă nu imposibil este a decela sfera și
modul său de aplicare în materie contractuală. Apreciem că cheia de lectură a textului
o constituie chiar precizarea finală pe care acesta o face, privind orice alt mijloc pentru
a remedia o executare defectuoasă, de unde deducem că premisa pe care legiuitorul a
avut-o în vedere aici este aceea a unei executări neconforme din punct de vedere
calitativ ori cantitativ, care însă poate fi îndreptată de către debitor, chiar și după
scadență. Nu ridică probleme noțiunile de reparare sau de înlocuire a bunului, ci
eventual acest „orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă”, putându-ne
gândi aici la acțiunile pe care creditorul însuși le poate întreprinde în acest sens,
constând într-o cumpărare de înlocuire, de pildă.
Legiuitorul însuși a făcut anumite distincții privind executarea silită în natură a
obligațiilor în funcție de obiectul acestora, distincții pe care și noi trebuie să le avem în
vedere.
Astfel, la art. 1528 Cod civil, este reglementată executarea silită în natură a
obligațiilor de a face.
În primul rând, trebuie precizat că nici nu intră în discuție ipoteza constrângerii
fizice a debitorului în executarea prestației, căci o asemenea acțiune ar constitui o
atingere inadmisibilă a dreptului său la libertate (nemo praecise potest cogit ad factum).
Aceasta nu înseamnă însă că nu există mijloace indirecte de a-l constrânge pe
debitor, chiar și pe acela al unei obligații a cărei executare presupune, cu necesitate,
faptul său personal (pot intra în această sferă obligațiile intuitu personae, însă nu sunt
singurele de acest fel; Codul de procedură civilă face această cuvenită distincție), deci
pe care nu o poate aduce la îndeplinire decât el, întrucât a fost contractată avându-se în
vedere exclusiv calitățile sale personale (când, în discuție, se află obligația intuitu
persoane) ori unicitatea, în piață, a serviciilor pe care acesta le prestează sau a bunurilor
pe care le produce și / sau le livrează ori dreptul său asupra bunului care face obiectul
prestației sale etc.. Astfel, în ceea ce privește aceste din urmă obligații, dreptul de a cere
executarea silită în natură își are izvorul, așa cum am văzut deja, în însuși contractul
valabil încheiat între creditor și debitor. De îndată ce sunt îndeplinite condițiile accesării
remediului, întrucât, așa cum am antamat la cursul trecut, acest remediu nu este
accesibil în simpla putere a creditorului, este nevoie de intervenția forței de constrângere
a statului; tocmai de aceea, se și numește „executare silită”, întrucât debitorul va fi
obligat la aceasta. Creditorul se adresează deci instanței de judecată și solicită acesteia
să pronunțe o hotărâre prin care să-l oblige pe debitor la executarea obligațiilor
contractuale întocmai cum și le-a asumat. Obținând o astfel de hotărâre judecătorească
definitivă, creditorul își procură un titlu executoriu (în ipoteza în care contractul însuși
din care se naște dreptul de a cere executarea silită nu era, ope legis, titlu executoriu).
Acest titlu executoriu se aduce la îndeplinire, în principiu, de bună-voie, de către debitor
(art. 622, alin. 1 C.pr.civ.) și astfel creditorul ajunge să-și vadă realizată conform creanța
sa și satisfăcut interesul contractual individual astfel cum l-a prefigurat la momentul
încheierii contractului. Însă, dacă debitorul nu execută de bună-voie obligația sa, aceasta
se va aduce la îndeplinire prin executare silită (art. 622, alin. 2 C.pr.civ.). În acest scop,
creditorul, prin intermediul executorului judecătoresc, solicită instanței de executare
încuviințarea executării silite. Comunicându-i-se încuviințarea executării silite,
debitorului îi sunt acordate 10 zile, de la data comunicării, pentru a proceda la
executarea obligației datorate. Apoi, conform art. 906 C.pr.civ.: (1) Dacă în termen de
10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării debitorul nu execută
obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta
poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalități, de către instanța de
executare. (2) Când obligația nu este evaluabilă în bani, instanța sesizată de creditor îl
poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților, să plătească în
favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere,
până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu. (3) Atunci când obligația are
un obiect evaluabil în bani, penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanță
între 0,1% și 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligației.
(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității
debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la
cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin
încheiere, dată cu citarea părților. Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu
titlu de penalități de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul
nu își execută obligația prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă.
(5) Penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestației la executare, dacă
debitorul execută obligația prevăzută în titlul executoriu și dovedește existența unor
motive temeinice care au justificat întârzierea executării. (6) Încheierea dată în
condițiile alin. (4) este executorie. (7) Acordarea de penalități în condițiile alin. (1) -
(4) nu exclude obligarea debitorului la plata de despăgubiri, la cererea creditorului, în
condițiile art. 892 C.pr.civ. sau ale dreptului comun. Dacă rezistența debitorului nu este
însă înfrântă prin obligarea sa la plata acestor penalități, atunci debitorul va fi obligat să
plătească despăgubiri pentru neexecutarea obligației de a face care implică faptul său
personal. Este recomandabil ca aceste despăgubiri să fie individualizate încă din titlul
executoriu a cărui executare se pune în operă, însă dacă acest lucru nu s-a făcut,
adică, dacă în titlul executoriu nu s-a stabilit echivalentul despăgubirilor datorate în
cazul neexecutării obligației de a face ce implică faptul personal al debitorului, instanța
de executare, la cererea creditorului, va stabili această sumă prin hotărâre dată cu citarea
părților, în termen scurt (art. 892, alin. 1 Cod civil).
În privința obligațiilor de a face care sunt susceptibile de a fi executate și de către
o altă persoană decât debitorul, art. 1528 Cod civil dispune că creditorul poate el însuși,
însă, pe cheltuiala debitorului, să le aducă la îndeplinire ori poate apela, în aceleași
condiții, la concursul unui terț. Creditorul poate face acest lucru însă numai după ce, în
prealabil, l-a notificat pe debitor, ori odată cu punerea în întârziere, prin același act
juridic unilateral, ori separat, după ce l-a pus în întârziere, în timpul termenului
suplimentar de executare sau la împlinirea acestuia, că va proceda la executarea silită
în natură potrivit art. 1528 Cod civil. Doar în situația în care, în temeiul art. 1523 Cod
civil, debitorul se află în întârziere încă de la data scadenței, creditorul nu mai trebuie
să îndeplinească nici una dintre aceste formalități prealabile (art. 1528, alin. 2 Cod
civil). După ce l-a pus în întârziere și l-a notificat pe debitor, expirând termenul
suplimentar de executare, creditorul poate trece la executarea personală a obligației, în
natură sau poate contracta un terț în acest scop, în ambele variante însă debitorul fiind
cel care va suporta cheltuielile făcute de către creditor în acest sens. Pentru a realiza
acest lucru, creditorul nu are nevoie de concursul forței coercitive a statului. Creditorul
poate opta însă, în temeiul dreptului său la liber acces la justiție, conform art. 903 și art.
904 C.pr.civ., dacă debitorul refuză să îndeplinească o obligație de a face cuprinsă într-
un titlu executoriu, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a
executării, pentru a fi autorizat de instanța de executare, prin încheiere executorie, dată
cu citarea părților, să o îndeplinească el însuși sau prin alte persoane, pe cheltuiala
debitorului, obținând, în acest fel, un titlu executoriu, caz în care, după ce va aduce la
îndeplinire, personal sau cu concursul unui terț, obligația în speță, nu mai este necesară
obținerea unui nou titlu executoriu prin care să se stabilească despăgubirile datorate de
debitor, sumele respective urmând a se determina pe bază de expertiză sau de alte
documente justificative de către executorul judecătoresc, potrivit dispozițiilor art. 628
C.pr.civ.
La art. 1529 Cod civil, este reglementată executarea silită a obligațiilor de a nu
face. În această situație, creditorul nu mai are opțiunea de a acționa unilateral sau de a
obține concursul unui terț pentru a înlătura ori a ridica ceea ce debitorul a făcut cu
încălcarea obligației de a nu face, ci, pentru a atinge acest deziderat, conform art. 1529,
alin. 2 Cod civil, respectiv art. 905, alin. 2 C.pr.civ., creditorul va putea cere instanței
de executare să fie autorizat, prin încheiere executorie, dată cu citarea părților, să
desființeze el însuși sau prin alte persoane, în limita stabilită prin hotărâre
judecătorească, pe cheltuiala debitorului, lucrările făcute de acesta împotriva obligației
de a nu face. Apreciem că nu mai este nevoie, în acest caz, de o punere în întârziere, în
prealabil, a debitorului în acest sens, întrucât, potrivit art. 1523, alin. 2, lit. b, partea a
doua Cod civil, acesta este de drept în întârziere. Așadar, nici notificarea sa nu mai
trebuie efectuată, întrucât oricum creditorul nu poate face nimic, în această situație, fără
ajutorul forței coercitive a statului.
În mod corespunzător, vor fi aplicabile, în funcție de conduita debitorului, dacă
obligația de a nu face nu poate fi îndeplinită printr-o altă persoană, dispozițiile art. 906
C.pr.civ., respectiv cele ale art. 892 din același act normativ, privind penalitățile de
întârziere, respectiv daunele-interese datorate de către debitor.
În secțiunea dedicată executării silite în natură, Codul civil nu tratează problema
executării silite în natură a obligațiilor de a da, tocmai pentru că, potrivit art. 1273 Cod
civil, executarea acestora nu necesită o manifestare de voință separată a debitorului, alta
decât cea prin care se obiectivează însuși consimțământul la încheierea contractului.
Totuși, se poate ridica, legat de executarea conformă a obligației de a da, problema
predării bunului care face obiectul prestației debitorului, căci, așa cum am văzut deja,
potrivit art. 1483 Cod civil, obligația de a da o implică și pe aceea de a preda bunul. În
privința acestei din urmă obligații, care este una de a face însă, legiuitorul a reglementat,
în Codul de procedură civilă, modul în care se aduce silit la îndeplinire obligația de a
preda un bun imobil (art. 896 – art. 902 C.pr.civ.), respectiv aceea de a preda un bun
mobil (art. 893 – 895 C.pr.civ.), cu concursul executorului judecătoresc, după obținerea,
în prealabil, bineînțeles, a unui titlu executoriu în acest sens, și încuviințarea executării
silite, dacă nu cumva însuși contractul din care a izvorât obligația debitorului constituie,
ope legis, titlu executoriu.
 II. Executarea prin echivalent

Secțiunea a 4 – a din capitolul dedicat executării silite a obligațiilor, cuprinzând

articolele 1530 – 1548, este intitulată complet neinspirat, în opinia noastră, „Executarea
prin echivalent”, întrucât, așa cum s-a și observat, de altfel, în doctrina juridică,
cuprinsul acestei secțiuni este consacrat răspunderii civile contractuale.
Din capul locului, afirmăm că plecăm de la premisa că executarea prin echivalent
a obligației este distinctă de daunele-interese datorate de către debitor în temeiul
răspunderii civile contractuale angajate împotriva sa.
Astfel, executarea prin echivalent tinde să așeze creditorul în aceeași stare
patrimonială în care s-ar fi aflat dacă respectivul contract s-ar fi executat perfect, în
sensul în care debitorul i-ar fi procurat creditorului însuși obiectul obligației asumate
(art. 1469 Cod civil), cu diligența și cu prudența pe care un bun proprietar le-ar
manifesta în administrarea bunurilor sale, potrivit art. 1480 Cod civil; pentru că acest
lucru nu s-a întâmplat însă, executarea prin echivalent caută să facă aceasta, dar într-un
mod substitutiv, înlocuind executarea în natură cu aceea în bani; executarea prin
echivalent va reuși să așeze creditorul în starea patrimonială în care s-ar fi aflat dacă
respectivul contract s-ar fi executat perfect numai dacă singura pierdere suferită de către
creditor constă în privarea lui de obiectul prestației asumate de către debitor; dacă însă
creditorul, ca urmare a neexecutării perfecte a contractului, suferă și alte prejudicii,
executarea prin echivalent este insuficientă pentru a realiza dezideratul situării
creditorului în poziția în care s-ar fi aflat dacă debitorul și-ar fi executat conform
contractul; abia cumularea executării prin echivalent cu daunele-interese menite să
repare prejudiciile suferite de către creditor, adiționale pierderii constând în privarea sa
de însuși obiectul prestației asumate de către debitor, vor avea ca efect așezarea acestuia
în starea patrimonială pe care el a avut-o în vedere la momentul încheierii contractului.
Diferența deci dintre executarea în natură și executarea prin echivalent a
contractului nu o constituie decât forma de executare.
Astfel, executarea prin echivalent presupune plata, de către debitor, a unei sume
de bani, creditorului, iar nu procurarea a însuși obiectului obligației, cu diligența și cu
prudența solicitate de lege în acest sens. Pentru a constitui o executare prin echivalent
a contractului, suma de bani pe care debitorul i-o plătește creditorului trebuie să
reprezinte echivalentul valoric al obiectului prestației înseși pe care debitorul i-o datora
creditorului în temeiul contractului.
După cum am aflat deja, unele prestații pot avea ca obiect un anumit bun, care
trebuie predat, pentru ca obligația al cărui obiect derivat îl constituie acesta să fie
executată conform; intră în această categorie obligațiile de a da, care, potrivit art. 1483
Cod civil, implică și predarea unui bun; de asemenea, în aceeași clasă sunt incluse și
obligațiile de a face, al căror obiect derivat îl constituie un bun. Alte prestații au ca
obiect prestarea unui serviciu; ele constituie obiect tot al obligațiilor de a face.
Obligațiile de a nu face presupun, pentru executarea lor conformă, o abstențiune din
partea debitorului; aceasta nu este însă susceptibilă de a fi executată prin echivalent,
căci, dacă debitorul nu execută conform o astfel de obligație, înseamnă că el a acționat
într-un anume fel în care s-a obligat contractual să nu acționeze; înlăturarea sau ridicarea
benevolă a ceea ce el a făcut cu încălcarea obligației de a nu face are ca rezultat
reașezarea creditorului în situația în care s-ar fi găsit dacă debitorul și-ar fi executat
conform contractul, însă această conduită a debitorului constituie, de fapt, dacă este să
o calificăm riguros, o înlăturare, în natură, a consecințelor negative ale neexecutării, iar
nu executarea însăși, care ar fi presupus o abstențiune; de aceea, dacă creditorul va
înlătura aceste consecințe ale neexecutării de către debitor a obligației de a nu face fie
personal, fie cu concursul unui terț (conform art. 1529 Cod civil și art. 905 C.pr.civ.),
aceasta nu ar presupune o executare silită în natură a obligației de a nu face, așa cum s-
a consacrat aceasta în textele legale respective și cum am studiat-o și noi chiar în cursul
de astăzi; pentru aceleași motive, nici cheltuiala înlăturării consecințelor negative ale
neexecutării obligației de a nu face nu poate fi socotită drept o executare prin echivalent
a acesteia; practic, o abstențiune nu poate fi echivalată valoric.
Așadar, dacă vorbim despre executarea prin echivalent, trebuie să avem în vedere
plata unei sume de bani care să constituie fie valoarea bunului care ar fi trebuit predat
(nu prețul acestuia), fie valoarea serviciului care ar fi trebuit prestat.
Principiul conformității executării, așa cum este acesta consacrat în textele legale
pe care deja le-am analizat (art. 1516, alin. 1, art. 1469 Cod civil) exclude posibilitatea
ca debitorul să se libereze de obligație prin oferirea, către creditor, în locul prestației în
natură datorate, a echivalentului valoric al acesteia. Numai în ipoteza obligațiilor
alternative sau în cea a celor facultative, când debitorului îi este conferită această
prerogativă prin însuși contractul încheiat cu creditorul, primul se poate libera plătind o
sumă de bani. Desigur, problema nu se pune niciodată în privința obligațiilor pecuniare,
respectiv a datoriilor de valoare, al căror obiect îl constituie chiar plata unei sume de
bani, și care, în mod evident, se execută întotdeauna în natură. Dacă, înainte sau
concomitent momentului executării în natură a înseși prestației care constituie obiectul
obligației asumate, debitorul obține consimțământul creditorului privind plata unei
sume de bani în locul prestației datorate, nu ne aflăm în ipoteza unei executări prin
echivalent, ci în aceea în care obiectul prestației inițial datorate s-a schimbat, prin
acordul de voințe al celor două părți contractante. Putem vorbi, în acest caz, fie de o
novație obiectivă prin schimbare de obiect (art. 1609 Cod civil, când acest acord de
voințe intervine anterior executării), fie de o dare în plată (art. 1492 Cod civil), când
acordul de voințe este concomitent executării.
Din aceste motive, problema executării prin echivalent poate fi privită
întotdeauna doar ca un remediu contractual, substitutiv, la care creditorul poate recurge
în situația neexecutării nejustificate a obligației de către debitor. Debitorul însuși deci
își exercită dreptul de opțiune între mai multe remedii pe care le are la dispoziție și alege
executarea prin echivalent, solicitându-i debitorului ca, în locul obiectului prestației
neexecutate în natură, să-i plătească o sumă de bani constituind echivalentul valoric al
acestuia.
De ce executare prin echivalent și nu daune-interese?
Pentru a fi riguroși, este nevoie să facem această distincție între executarea prin
echivalent și daunele-interese.
Astfel, executarea prin echivalent, am afirmat deja acest lucru, are ca obiect
plata, de către debitor, în favoarea creditorului, a unei sume de bani care să reprezinte
echivalentul valoric fie al bunului care nu a fost predat, fie al serviciului care nu a fost
prestat, scopul acesteia fiind acela de a-l așeza pe creditor în starea patrimonială în care
s-ar fi aflat dacă prestația asumată de către debitor ar fi fost executată conform, implicit
deci în natură (realizând acest lucru numai în situațiile în care neexecutarea nejustificată
nu este și prejudiciabilă, după cum am văzut deja).
Daunele-interese, la rândul lor, tot sume de bani, reprezintă despăgubiri destinate
a repara prejudiciul cauzat de către debitor creditorului și care este consecința directă și
necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației (art. 1530
Cod civil). Acestea sunt expresia răspunderii civile contractuale antrenate împotriva
debitorului, constituind deci un remediu distinct de acela al executării prin echivalent a
obligației.
Art. 1516, alin. 2, pct. 1 Cod civil nu face nici o distincție privind executarea
silită în natură și executarea silită prin echivalent bănesc, de unde, în opinia noastră,
legiuitorul se referă, în acest text legal, la ambele variante ale executării silite.
Cum a ajuns, în aceste condiții, legiuitorul, să denumească Secțiunea a 4 – a din
cadrul capitolului dedicat executării silite a obligațiilor „Executarea prin echivalent” și,
în cuprinsul acestei secțiuni, să reglementeze, practic, răspunderea civilă contractuală,
tratând majoritar despre daunele-interese, respectiv marginal despre vinovăția
debitorului care nu-și execută conform obligația asumată contractual?
Răspunsul este destul de simplu: dacă, la nivel teoretic, cele două instituții
juridice, respectiv cele două remedii contractuale se disting una de cealaltă, în plan
practic, ele ajung să se confunde parțial, din cauza faptului că obiectul amândurora
dintre cele două prestații (executarea prin echivalent, respectiv plata daunelor-interese)
îl constituie o sumă de bani.
Astfel, dacă debitorul nu-și execută conform obligația asumată, îl lipsește pe
creditorul său, în primul rând, de bunul pe care trebuia să i-l fi predat sau de serviciul
pe care era ținut să-l presteze. Pentru a complini această lipsă, debitorul îi va plăti
creditorului o sumă de bani care să reprezinte contravaloarea respectivului bun sau
serviciu. Aceasta reprezintă executarea prin echivalent.
Neexecutarea unei obligații contractuale poate avea, deseori, două consecințe,
însă. Prima dintre acestea, cea luată în discuție deja: privarea creditorului de însăși
prestația așteptată; până la limita valorii acestei prestații, suma de bani plătită
creditorului reprezintă o executare prin echivalent. Cea de-a doua: cauzarea unui
prejudiciu care reprezintă consecința directă și necesară a acestei privări, fiind distinctă
însă de ea; repararea acestui prejudiciu se face prin plata de daune-interese; valoarea
acestora se situează dincolo de aceea a executării prin echivalent.
Un exemplu este în măsură să clarifice distincția dintre cele două instituții
juridice: creditorul, beneficiar, contractează cu debitorul, antreprenor, singurul care
deține patentul, realizarea de către acesta din urmă și montarea în spațiul special
amenajat în acest sens de către beneficiar, în schimbul unui preț, a unei linii de producție
destinate a fabrica un anumit tip de produse, care nu pot fi fabricate utilizându-se liniile
de producție existente pe piață, la momentul contractării; cu alte cuvinte, prestația
asumată de către antreprenor, respectiv obiectul acesteia sunt personalizate nevoii
beneficiarului, precum și spațiului pe care acesta l-a alocat producției; deci, linia de
producție în discuție este un bun individual determinat, ce nu poate fi înlocuit cu un
altul și nici nu poate fi realizat de către altcineva decât de către antreprenorul-debitor;
obligația de a face asumată de către antreprenor implică așadar faptul său personal; în
considerarea executării conforme a acestui contract, beneficiarul angajează doi
muncitori, începând cu prima zi în care linia de producție trebuia să fie pornită; de
asemenea, beneficiarul își asumă contractual, față de un cumpărător, livrarea primelor
100 de unități din bunurile realizate pe respectiva linie de producție, la termenul la care
acestea ar fi putut fi realizate, dacă linia de producție ar fi fost pornită și ar fi funcționat
optim, conform contractului de antrepriză; antreprenorul nu își execută obligația,
refuzând să realizeze și să monteze linia de producție potrivit specificațiilor
contractuale; în acest fel, beneficiarul este privat, în primul rând, de însăși prestația
datorată de către antreprenor, respectiv de obiectul acesteia (linia de producție care
trebuia montată); valoarea acestei prestații (construcție + montaj), pe care beneficiarul
i-o solicită antreprenorului, reprezintă executarea prin echivalent a contractului; în al
doilea rând, beneficiarul suferă un prejudiciu care reprezintă consecința directă și
necesară a faptului că el nu poate folosi linia de producție; acest prejudiciu are, la rândul
său, două componente (vom reveni, în cele ce urmează, în acest sens); prima
componentă, paguba efectiv suferită constând în: cheltuielile făcute de către beneficiar
cu amenajarea spațiului unde linia de producție urma să fie montată + salariul pe care
beneficiarul l-a plătit celor doi muncitori angajați până când, potrivit legislației muncii,
a avut posibilitatea legală de a le înceta contractele de muncă, precum și contribuțiile,
taxele și impozitele aferente acestor salarii, achitate bugetului de stat + despăgubirile pe
care le-a achitat în vederea reparării prejudiciului cauzat cumpărătorului celor 100 de
unități de bunuri care urmau să fie produse de către beneficiar și vândute
cumpărătorului, acestea nemaifiind însă produse și livrate; dacă beneficiarul a achitat
în avans prețul prestației antreprenorului, atunci acest preț reprezintă tot o componentă
a daunei efectiv suferite, trebuind să fie adăugată celor de mai sus; a doua componentă,
beneficiul nerealizat, constând în profitul pe care beneficiarul l-ar fi obținut în urma
executării conforme a vânzării celor 100 de bunuri; sumele de bani destinate a acoperi
prejudiciul suferit de către beneficiar în ambele sale componente, reprezintă daunele-
interese pe care antreprenorul trebuie să i le achite acestuia, în temeiul răspunderii civile
contractuale.
Din păcate, la acest capitol, legiuitorul nu a dat dovadă de prea multă rigurozitate
și consecvență, reglementând, așa cum am arătat deja, în secțiunea denumită
„Executarea prin echivalent”, în fapt, răspunderea civilă contractuală.
Distincția dintre cele două instituții juridice însă nu poate fi trecută sub tăcere,
cel puțin din punct de vedere teoretic, căci, din perspectivă practică, după cum am
antamat deja, consecințele executării prin echivalent, respectiv cele ale răspunderii
civile contractuale sunt, pentru debitor, similare: acesta este obligat, în ambele cazuri,
la plata unei/or sume de bani. Doar întinderea acestora le distinge.
Mult mai riguros și consecvent (chiar dacă nu până la capăt) este redactorul
Codului de procedură civilă, care, chiar dacă denumește marginal art. 892 „Obligarea
debitorului la despăgubiri”, trimițând în acest fel la ideea de răspunderea civilă
contractuală, totuși, în conținutul textului face demarcația necesară între executarea prin
echivalent și daunele-interese. Astfel, potrivit acestui text legal: „(1) Dacă în titlul
executoriu nu s-a stabilit ce sumă urmează a fi plătită ca echivalent al valorii bunului
în cazul imposibilității predării acestuia sau, după caz, echivalentul despăgubirilor
datorate în cazul neexecutării obligației de a face ce implică faptul personal al
debitorului, instanța de executare, la cererea creditorului, va stabili această sumă prin
hotărâre dată cu citarea părților, în termen scurt (deci, aici este avută în vedere
executarea prin echivalent a obligației – n. ns.). În toate cazurile, la cererea creditorului,
instanța va avea în vedere și prejudiciile ocazionate prin neexecutarea de bunăvoie a
obligației, înainte ca aceasta să devină imposibil de executat (aici este vorba despre
răspunderea civilă în temeiul căreia se plătesc daune-interese – n. ns.)”.
Pentru a accesa acest remediu contractual, ținând seama de prevederile art. 1516,
alin. 2, precum și de cele ale art. 1530 Cod civil, apreciem că nu este necesar ca
neexecutarea obligațiilor contractuale de către debitor să fie culpabilă, fiind suficient să
fie nejustificată (legiuitorul a făcut această distincție, între neexecutarea nejustificată,
respectiv cea culpabilă, în cuprinsul mai multor texte legale, implicit, iar, în mod expres,
în cel al art. 1530 Cod civil; admițând că există o diferență între neexecutarea
nejustificată și cea culpabilă, apreciem, la acest punct, însă că orice neexecutare
culpabilă este, concomitent, și nejustificată; sfera neexecutării nejustificate s-ar putea
să fie mai restrânsă decât aceea a neexecutării culpabile, în schimb). Condiția
neexecutării culpabile ar trebuie să rămână ca necesară pentru atragerea răspunderii
civile contractuale și obligarea debitorului vinovat de neexecutare la plata de daune-
interese, din moment ce, la art. 1547 Cod civil, se statuează că debitorul este ținut să
repare prejudiciul cauzat cu intenție sau din culpă, instituindu-se chiar o prezumție
relativă de culpă în sarcina debitorului unei obligații contractuale, care este trasă din
faptul vecin și conex al neexecutării (art. 1548 Cod civil). Inconsecvența legiuitorului
însă face ca, în textul art. 1350 Cod civil, unde este consacrat principiul răspunderii
civile contractuale, ca răspundere specială în raport cu cea delictuală, în privința
temeiului și al domenialității ei, să se afirme că debitorul răspunde pentru prejudiciul
cauzat creditorului prin neîndeplinirea fără justificare a îndatoririi de a-și executa
obligațiile pe care le-a contractat și că este obligat să repare acest prejudiciu în condițiile
legii. Să pună oare legiuitorul semnul identității între neexecutarea fără justificare și cea
culpabilă? La o primă vedere, după modul în care utilizează cei doi termeni, aceștia sunt
interșanjabili, însă lectura art. 1530 Cod civil ne arată clar că, totuși, în viziunea
legiuitorului, cele două noțiuni nu se suprapun (vom reveni la această problemă).
Bineînțeles, condiția formală a aflării debitorului în întârziere, respectiv a punerii
acestuia în această stare rămâne ca necesar a fi îndeplinită, pentru a accede la remediul
executării silite prin echivalent.
Remediul executării prin echivalent nu poate fi cumulat cu cel al executării silite
în natură, decât parțial (într-o anumită măsură, obligația se execută în natură, chiar silit,
iar, pentru restul rămas neexecutat, se execută prin echivalent) întrucât, obținându-se
această ultimă formă de executare, nu mai există premisa accesului la acest remediu:
neexecutarea obligației; astfel, opțiunea creditorului pentru executarea în natură a
obligației, concretizată în obținerea acestei executări (cu concursul debitorului ori chiar
prin aportul creditorului ori al unui terț) are ca efect stingerea obligației respective, în
măsura în care s-a obținut executarea acesteia în natură; or, dacă vorbim despre
executare prin echivalent, înseamnă, cu necesitate, că obligația în cauză nu s-a executat
și că aceasta este încă în ființă. Executarea silită în natură va putea fi însă cumulată cu
daune-interese, la care debitorul va fi obligat, ori de câte ori creditorul va dovedi
existența și întinderea unui prejudiciu cauzat prin faptul întârzierii executării în natură
de către însuși debitorul sau prin acela al executării în natură a obligației de către
creditor personal ori cu aportul unui terț, caz în care acest prejudiciu se traduce în
cheltuielile pe care creditorul le-a făcut în acest scop, după cum am văzut deja (art. 1528
Cod civil).
 De aceea, remediul executării prin echivalent implică, în opinia noastră, existența
unui contract în ființă, precum și a unei obligații nestinse și care astfel ajunge să fie
executată. Executarea prin echivalent, bazându-se pe un contract aflat încă în ființă, va
presupune ca și creditorul, la rândul său, să își execute prestația promisă, ajungându-se
astfel, de cele mai multe ori (dacă prestația creditorului constă în plata unei sume de
bani, cu titlu de preț al bunului sau al serviciului care ar fi trebuit procurat de către
creditor), ca cele două obligații reciproce să se stingă parțial prin compensare, rămânând
ca, în ipoteza în care executarea prin echivalent implică, din partea debitorului, plata
unei sume de bani superioare valoric prețului datorat de creditor, debitorul să plătească
doar diferența dintre cele două valori sau, dacă a primit deja prețul pentru prestația sa,
să îl restituie creditorului împreună cu diferența dintre acesta și valoarea prestației sale
neexecutate nejustificat.
Este de la sine înțeles că executarea prin echivalent nu poate fi cumulată cu
rezoluțiunea/rezilierea contractului, întrucât această sancțiune are ca efect primar
desființarea retroactivă/ultraactivă a acestuia și deci lipsirea executării prin echivalent
de însuși temeiul său juridic.
Pe de altă parte, remediul daunelor-interese poate fi accesat și în ipoteza în care
contractul este desființat retroactiv sau ultraactiv, ca urmare a rezoluțiunii sau a
rezilierii, după cum art. 1549 Cod civil afirmă.
Ideea cumulării daunelor-interese cu orice alt remediu, în ipoteza în care
creditorul poate face dovada existenței și a întinderii unui prejudiciu, este explicată prin
aceea că există posibilitatea ca nici un alt remediu utilizat singur să nu poată repune
creditorul în situația în care s-ar fi aflat fie dacă respectivul contract s-ar fi executat
perfect, fie, dimpotrivă, dacă acesta nu ar fi fost încheiat.

III. Daunele-interese. Răspunderea civilă contractuală

A. Răspunderea contractuală pentru fapta proprie a debitorului

Textul de principiu, care face vorbire expresă despre răspunderea civilă

contractuală, este cel al art. 1350 Cod civil, conform căruia: „(1) Orice persoană trebuie
să își execute obligațiile pe care le-a contractat. (2) Atunci când, fără justificare, nu își
îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte
părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii. (3) Dacă, prin lege nu
se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii
contractuale, pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile”.
Acest text legal trebuie coroborat, pentru a înțelege pe deplin adevărata misiune
și reala dimensiune a acestei instituții juridice, cu cel al art. 1530 Cod civil, care
dispune: „Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care
debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără
justificare sau, după caz, culpabile a obligației”.
Cele două texte care indică rolul și locul răspunderii civile contractuale în
ierarhia răspunderii civile, în general, precum și în arhitectura contractului, în special,
sunt completate, în materia teoriei generale a contractului, de textele art. 1531 – 1548
Cod civil, pentru ca, în materia contractelor speciale, să se găsească alte norme juridice
care reglementează problema răspunderii contractuale specifice fiecărui contract numit,
în parte, în măsura în care specificitatea acestuia reclamă completări sau, după caz,
derogări de la regulile generale în materie.
Pentru a fi antrenată împotriva debitorului răspunderea civilă contractuală, este
necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: 1. existența unei neexecutări
a obligației contractuale asumate valabil de către debitor (fapta ilicită contractuală); 2.
prejudiciul; 3. raportul de cauzalitate dintre prejudiciu și faptul neexecutării; 4.
neexecutarea obligației contractuale să fie nejustificată ori săvârșită cu vinovăție de
către debitor, de care ne vom ocupa în cele ce urmează.
1. Condiția neexecutării unei obligații contractuale valabil asumate de către
debitor (fapta ilicită contractuală) nu impune precizări suplimentare raportat la cele
deja făcute în cadrul analizei dedicate teoriei generale a remediilor. Reprezintă o faptă
ilicită contractuală, deoarece, prin conduita adoptată, debitorul încalcă norma juridică
privată care își are izvorul în contract, deci forța obligatorie a contractului, pe care, la
art. 1270 Cod civil, legiuitorul o asimilează forței legii înseși.
Totuși, nu putem trece sub tăcere, la acest punct, că este vital să reținem că numai
neexecutarea unei obligații contractuale valabil asumate de către debitor va da naștere
raportului juridic de răspundere civilă contractuală.
Este vorba aici despre domeniul de aplicare a acestei instituții juridice, care este
restrâns, astfel cum rezultă cu maximă claritate din textul art. 1350 Cod civil, la
obligațiile contractuale.
Potrivit art. 1350 Cod civil, ori de câte ori prejudiciul este urmarea directă și
necesară a neexecutării fără justificare a unei obligații contractuale, asumate în cadrul
unui contract valabil încheiat, răspunderea civilă a cocontractantului va fi una
contractuală. Acest lucru se întâmplă întotdeauna când, într-o astfel de ipoteză, victima
prejudiciului este una dintre părțile contractante, întrucât răspunderea contractuală nu
există decât în raporturile dintre contractanți, o consecință firească a principiului
relativității efectelor contractului. Dacă, însă, victima prejudiciului cauzat prin
neexecutarea contractului este un terț, acesta nu va avea la dispoziție împotriva
făptuitorului decât o acțiune în despăgubiri întemeiată pe regulile răspunderii civile
delictuale pentru fapta proprie – art. 1357 și urm. Cod civil. De asemenea, dacă un terț
este complice la neexecutarea contractului de către una dintre părțile acestuia, împotriva
terțului nu va putea fi promovată decât o acțiune în răspundere civilă delictuală.
Principiul este că neexecutarea unei obligații contractuale atrage regimul
contractual al prejudiciului. Prin neexecutarea unei obligații contractuale trebuie
înțelese atât neexecutarea totală a acesteia, cât și executarea parțială, dar și executarea
necorespunzătoare; de asemenea, în această categorie se încadrează și executarea cu
întârziere a obligației.
Orice neexecutare a contractului, în sensul indicat, angajează răspunderea
personală a autorului său, conform art. 1518 Cod civil. Dacă însă debitorul se folosește
pentru executarea obligațiilor contractuale de o altă persoană, atunci el va răspunde și
pentru prejudiciile cauzate creditorului din culpa acestei persoane (art. 1519 Cod civil).
Neexecutarea poate purta asupra unei obligații principale ori asupra uneia
accesorii, asupra uneia exprese ori asupra uneia implicite, subînțelese.
Pentru a determina dacă există prima premisă a răspunderii civile contractuale –
neexecutarea – trebuie decelat conținutul contractului care se alegă a fi încălcat. Care
sunt angajamentele asumate de părți? Această analiză preliminară este primordială,
nefiind suficient ca un contract să existe între două persoane pentru a-i fi atașate acestuia
toate prejudiciile pe care cele două și le pot crea.
Corolarul acestui principiu stabilește regimul delictual în considerarea unui
prejudiciu exterior contractului. Câmpul de aplicare a ceea ce, tradițional, a fost numit
răspunderea civilă contractuală este trasat așadar de neexecutarea unei obligații
contractuale, indiferent că aceasta este una principală ori una accesorie. Ori de câte ori
așadar fapta ilicită nu constă în încălcarea unei astfel de obligații, nu poate genera decât
răspunderea delictuală a autorului ei, chiar dacă între acesta și victima prejudiciului
există un contract.
Ultimul aliniat al art. 1350 consacră principiul non-opțiunii creditorului între
răspunderea civilă contractuală, respectiv cea delictuală, în sensul că, ori de câte ori
neexecutarea are legătură directă cu contractul, constituind încălcarea unei obligații
aflate în conținutul acestuia, creditorul va putea să angajeze împotriva debitorului numai
răspunderea civilă contractuală, iar nu cea delictuală.
De asemenea, același text legal consacră și principiul non-cumulului celor două
forme ale răspunderii civile, cu scopul direct al preîntâmpinării îmbogățirii fără justă
cauză a creditorului.
Pentru ca răspunderea contractuală să se angajeze, trebuie să existe un raport
între prejudiciu și contract; în acest sens, nu este suficient ca prejudiciul să fi fost
ocazionat prin contract, ci este necesar ca el să rezulte din neexecutarea uneia dintre
obligațiile create de acel contract. Din această propoziție decurge logic următoarea: de
fiecare dată când prejudiciul este consecința unui fapt exterior contractului, cea care va
fi angajată va fi răspunderea civilă delictuală. Prejudiciile independente de executarea
contractului, chiar dacă acestea au fost produse cu ocazia acestei executări
cocontractantului, se repară după principiile și regulile răspunderii civile delictuale.
Astfel, dacă dauna, chiar cauzată prin fapta unuia dintre cocontractanți celuilalt, nu are
nici o legătură cu obligațiile asumate în temeiul contractului, răspunderea nu poate fi
nici ea una contractuală, căci nu există răspundere contractuală decât dacă există
neexecutare lato sensu a obligațiilor contractuale. Cu alte cuvinte, trebuie să existe o
legătură de cauzalitate între contract și prejudiciul suferit de către victimă pentru ca
aceasta să aibă la dispoziție o acțiune în răspundere civilă contractuală; în caz contrar,
răspunderea cocontractantului este una delictuală. Este vorba aici, în cele mai multe
cazuri, despre prejudicii corporale sau materiale cauzate cocontractantului cu prilejul
executării unei obligații contractuale sau al exercitării unui drept de origine
contractuală, care nu sunt însă urmarea încălcării unei obligații de securitate corporală
sau a bunurilor cocontractantului, fie pentru faptul că prejudiciul s-a produs într-un
moment în care obligația de securitate încă nu era născută sau deja dispăruse, fie datorită
faptului că nu s-a stabilit cauzalitatea între neexecutarea acestei obligații și prejudiciul
respectiv. Cel mai cunoscut exemplu în acest sens este acela al unui prejudiciu corporal
suferit de către un pasager cu ocazia unui transport, dar în afara executării propriu-zise
a deplasării, în special al accidentelor suferite în gări. În afara criteriului cauzalității,
pentru a determina, în astfel de ipoteze, natura juridică a raportului de răspundere dintre
cocontractanți, a fost propus și un altul, acela al naturii daunei: dacă prejudiciul este
identic cu acela pe care l-ar fi putut suferi un terț, răspunderea ar trebui să fie delictuală
și, dimpotrivă, dacă paguba este legată de obligațiile contractuale, fiind identică celei
pe care numai cocontractantul o putea suferi, răspunderea ar trebui să fie contractuală.
Ceea ce contează, în elaborarea comparației, este ansamblul obligațiilor născute din
contract, situația nouă creată de acesta. În acest sens, se poate exemplifica situația unui
pacient care, ajungând la domiciliul unei asistente medicale pentru a i se administra o
injecție, alunecă pe covorul aflat în holul apartamentului acesteia; prejudiciul suferit nu
se găsește într-o legătură necesară cu contractul de asistență medicală; la fel, situația
pacientului care se prăbușește, rănindu-se, în holul spitalului, nu are nici o legătură cu
contractul de asistență medicală încheiat cu unitatea sanitară; același este cazul unui
bolnav psihic care, aflat într-un spital, rănește personalul sanitar, răspunderea sa fiind
delictuală, prejudiciul astfel cauzat neavând nici o legătură cu contractul de îngrijiri de
sănătate existent între acesta și personalul medical.
Dacă însă prejudiciul suferit de către victimă este urmarea încălcării obligației
de securitate corporală sau a bunurilor cocontractantului, este clar că ne aflăm în sfera
răspunderii civile contractuale ori de câte ori această obligație intră în conținutul unui
contract prealabil, valabil încheiat între victimă și făptuitor. De exemplu, în cazul
contractului de transport de bunuri, precum și în cel de transport de persoane,
transportatorul are, potrivit art. 1984 Cod civil, respectiv art. 2002, art. 2004 și art. 2005
Cod civil, o obligație de securitate, a bunurilor transportate, în primul caz, respectiv a
persoanelor, în cel de-al doilea caz. Încălcând această obligație, care este una de rezultat
în ambele situații, cauzând în acest fel un prejudiciu cocontractantului, răspunderea
transportatorului va fi una contractuală. Aceeași natură juridică va avea și răspunderea
angajată în persoana păzitorului juridic al lucrului care, prin „fapta” sa a cauzat
cocontractantului un prejudiciu (în ipotezele în care fie prejudiciul este cauzat de lucrul
ce i-a fost remis victimei – spre pildă, cazul locatarului sau cel al cumpărătorului care,
pe parcursul derulării contractului, a suferit un prejudiciu cauzat de lucrul care i-a fost
închiriat ori pe cale l-a cumpărat -, fie cocontractantul făptuitor s-a folosit de lucrul
respectiv pentru a-și putea executa prestațiile asumate prin contractul încheiat cu
victima, precum este situația contractului de transport), atât timp cât păzitorului juridic
îi incumba obligația contractuală valabilă de securitate privind persoana ori bunurile
victimei.
Alta este soluția în ipoteza contractelor în care obligația de securitate privind
persoana victimei nu există în sarcina păzitorului juridic al lucrului, iar prejudiciile
cauzate acesteia constau în vătămarea integrității sale corporale ori a sănătății sau chiar
în decesul acesteia: în atare situații, pornind de la premisa că „viața și sănătatea omului
trebuie apărate în cel mai înalt grad, ele neputând forma obiectul unui act juridic”, nu
se vor putea aplica regulile răspunderii civile contractuale, ci trebuie să prevaleze în
toate cazurile normele răspunderii civile delictuale.
Răspunderea pentru fapte prejudiciabile care se situează înainte de încheierea (în
faza negocierilor libere, atât timp însă cât, ca urmare a acestora, nu au fost încheiate
anumite acorduri preliminare ori antecontracte a căror nerespectare va atrage
răspunderea civilă contractuală, ele însele fiind privite sub forma unor convenții,
distincte de contractul în vederea căruia se poartă negocierile) sau după încetarea
contractului, chiar referitoare la acesta, va fi angajată pe temei delictual. Astfel, pe temei
delictual va răspunde, conform art. 1183 alin. 4 Cod civil, partea care, cu rea-credință,
inițiază, continuă sau rupe negocierile libere prealabile unui contract, cauzând, prin
aceasta, un prejudiciu celeilalte părți; soluția adoptată este atrasă de faptul că, la
momentul producerii prejudiciului, contractul nu a fost valabil format, fapt pentru care
fapta ilicită va fi calificată, fără îndoială, ca fiind una extracontractuală; în acest caz
însă, legiuitorul trasează regulile de stabilire a prejudiciului, trebuind, în acest sens, să
se țină seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunțarea de către
cealaltă parte la alte oferte și de orice împrejurări asemănătoare. Dacă însă negocierile
au fost organizate contractual, răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruperea
acestora cu rea-credință va fi una contractuală.
Revocarea intempestivă a ofertei atrage, potrivit dispozițiilor art. 1199 Cod civil,
interpretate per a contrario, răspunderea civilă a celui care a emis revocarea pentru
prejudiciile cauzate destinatarului acesteia; felul răspunderii antrenate în sarcina
făptuitorului depinde de obiectul revocării emise de către el: dacă revocarea privea o
ofertă de a contracta ce nu a fost încă acceptată sau, dacă a fost acceptată, această
acceptare nu a ajuns încă la ofertant, răspunderea sa va fi delictuală, căci, potrivit
dispozițiilor art. 1186 alin. 1 Cod civil, contractul se încheie în momentul în care
acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ea din motive ce nu
îi sunt imputabile; dacă, dimpotrivă, revocarea privea acceptarea de a contracta, iar
revocarea a ajuns la ofertant ulterior acceptării (în acest caz, revocarea nu își mai
produce nici un efect), răspunderea emitentului revocării (pentru eventuala neexecutare
a contractului) va fi una contractuală deoarece, în conformitate cu același text, al art.
1186 alin. 1 Cod civil, contractul dintre cele două părți era, la acel moment, încheiat
valabil.
Discuții pot apărea în acest sens în situația în care, împlinindu-se termenul
extinctiv care afectează valabilitatea contractului, acesta din urmă încetându-și astfel
eficacitatea, relațiile dintre părți să persiste pe considerentele aceleiași baze. De
exemplu, chiar dacă contractul de închiriere a luat sfârșit, se întâmplă adesea ca
locatarul să nu părăsească locuința, caz în care și locatorul va continua să încaseze chiria
plătită de către acesta. În aceste cazuri, în prezența unei clauze care interzice tacita
relocațiune sau dacă una dintre părți semnalează celeilalte că nu dorește continuarea
relațiilor contractuale, ne aflăm, în mod cert, în afara unui contract, iar, pe cale de
consecință, răspunderea ce poate fi antrenată între cele două foste părți contractante nu
poate fi decât una delictuală. Dacă însă o astfel de clauză nu există stipulată expres în
contract, conform art. 1810 Cod civil, tacita relocațiune va opera, cu consecința
continuării, între părți, a producerii efectelor contractului inițial, pentru o perioadă
nedeterminată, și a angajării răspunderii civile contractuale pentru repararea oricărui
prejudiciu care are legătură de cauzalitate cu contractul.
Răspunderea unui contractant faţă de celălalt pentru nulitatea sau anularea
contractului, având în vedere caracterul retroactiv al acestor sancţiuni, care desfiinţează
contractul, considerându-l inexistent, va fi delictuală, nemaiputându-se vorbi, aici, de
încălcarea obligaţiilor contractuale. În temeiul art. 1257, art. 1215, art. 1220 Cod civil,
cel al cărui consimțământ a fost viciat la momentul încheierii contractului prin violență
sau dol, are dreptul de a pretinde, bineînțeles, pe lângă restituirea prestațiilor, ca efect
al declarării nulității contractului, și daune-interese în vederea reparării prejudiciului
astfel cauzat; răspunderea ce va fi antrenată în această situație va fi, de asemenea, una
delictuală.
 În ipoteza în care contractul nul a fost încheiat în formă autentică, iar cauza de
nulitate rezultă din însuși textul contractului, partea prejudiciată poate solicita notarului
public, în condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, repararea
prejudiciilor suferite, în temeiul art. 1258.
Probleme privind forma răspunderii civile pot apărea și în cadrul grupurilor de
contracte. Evoluţia actuală a raporturilor juridice se caracterizează mai ales prin
complexitate, în varii domenii, unde diversitatea obiectului obligaţiei asumate printr-un
contract impune colaborarea sub diferite forme cu alte subiecte de drept, uneori fiind
chiar imposibilă executarea obligaţiei de către debitorul acesteia fără concursul unor
auxiliari sau al unor substituţi.
Textele Codului civil, care, în cuprinsul art. 1519, intitulat Răspunderea pentru
fapta terților, se preocupă de formularea principiului răspunderii civile contractuale
pentru fapta altuia: dacă părțile nu convin altfel, debitorul răspunde pentru prejudiciile
cauzate din culpa persoanei de care se folosește pentru executarea obligațiilor
contractuale.
Așezarea textului de lege precitat în cadrul Cărții a V – a noului Cod civil,
intitulată Despre obligații, în cuprinsul Titlului al V – lea – Executarea obligațiilor –,
Capitolul al II – lea – Executarea silită a obligațiilor –, Secțiunea 1 – Dispoziții
generale -, ne determină să afirmăm că această dispoziție legală are, fără îndoială,
caracterul unei reguli, de facto, chiar a unui principiu în materia răspunderii civile
contractuale pentru fapta altuia, reglementând în toate acele situații în care debitorul
este chemat să răspundă în fața creditorului său pentru fapta unui terț pe care și l-a
substituit ori l-a auxiliat în executarea contractului.
În sfera răspunderii contractuale pentru fapta altuia trebuie incluse, în primul
rând, acele raporturi juridice pentru care există dispoziții speciale, apoi toate cazurile
de desemnare voluntară a debitorului subsecvent de către debitorul principal din cadrul
unui grup de contracte, situațiile în care debitorul, fără a încheia un alt contract, își
implică prepușii la executarea obligațiilor ce și le-a asumat, precum și acele ipoteze în
care răspunderea debitorului se bazează pe ideea de garanție fundamentată pe
solidaritatea familială sau pe riscul legat de activitate sau de profit.
În rândul dispozițiilor speciale ale Codului civil, care consacră aplicații practice
ale principiului răspunderii civile contractuale pentru fapta altuia, statuat în cuprinsul
art. 1519, enumerăm: art. 1770, în materia contractului de furnizare, potrivit căruia, în
cazul subcontractării, executarea contractului de furnizare rămâne sub supravegherea
furnizorului și acesta răspunde față de beneficiar pentru calitatea produselor și a
serviciilor furnizate de către terțul subcontractant; art. 1822 alin. 2, în materia
contractului de locațiune, conform căruia locatarul răspunde pentru degradarea cauzată
bunului închiriat inclusiv de către membrii familiei sale, de sublocatarul său, de alte
persoane cărora le-a îngăduit în orice mod folosirea, deținerea sau accesul la bun; art.
1852 alin. 2, în materia contractului de antrepriză, care dispune că, în raporturile cu
beneficiarul, antreprenorul răspunde pentru fapta subantreprenorului la fel ca pentru
propria sa faptă; art 2023 alin. 4, în materia contractului de mandat, în care se arată că,
dacă substituirea mandatarului nu a fost autorizată de către mandant, mandatarul
răspunde pentru actele persoanei pe care și-a substituit-o ca și cum le-ar fi îndeplinit el
însuși; art. 2113 alin. 2, în materia contractului de depozit, conform căruia, în anumite
situații, depozitarul răspunde față de deponent pentru fapta subdepozitarului ca pentru
fapta sa proprie.
Regulile răspunderii civile contractuale pentru fapta altuia sunt însă aplicabile
tuturor situațiilor în care, în ipoteza unui grup de contracte, debitorul principal va fi
chemat să răspundă în fața creditorului său pentru faptele debitorului subsecvent, pe
care primul și l-a substituit ori și l-a auxiliat, în toate cazurile în care debitorul, fără a
încheia un alt contract, își însărcinează prepușii cu executarea obligațiilor pe care el și
le-a asumat, precum și în toate acele ipoteze în care debitorul va fi chemat să răspundă
în fața creditorului său pe ideea de garanție fundamentată pe solidaritatea familială sau
pe riscul legat de activitate sau de profit.
În toate aceste situații, principiul relativității efectelor contractului este cel care
dictează forma contractuală a răspunderii civile a debitorului în fața creditorului său,
chiar dacă prejudiciul este urmarea directă și necesară a faptei unui terț, pe care
debitorul principal și l-a substituit ori cu care s-a asociat în vederea realizării obiectului
contractului principal.
Astfel, într-o speță, s-a constatat că reclamanta a încheiat contractul de racordare
cu operatorul de reţea (pârâta), care, ulterior, în vederea executării obligaţiei care-i reve-
nea, în temeiul acestui contract principal, a încheiat un contract accesoriu pentru
execuţia lucrărilor şi, în consecinţă, deşi aparent reclamanta este terţ în acest contract
accesoriu, în realitate, din punct de vedere juridic, el urmează soarta contractului
principal, deoarece: 1. operatorul de reţea cu care reclamanta avea obligaţia de a încheia
contractul de racordare nu efectuează şi lucrări de execuţie a racordării; 2. potrivit
dispoziţiilor legale reclamanta nu poate încheia contractul de execuţie lucrări direct cu
firma care execută lucrarea; 3. preţul pentru contractul principal – de racordare - şi
pentru cel accesoriu - de execuţie de lucrări – este achitat de reclamantă, beneficiarul
final, care, de altfel, are dreptul să aleagă firma care să execute lucrarea cu care, ulterior
încheierii contractului principal, operatorul de reţea a încheiat contractul accesoriu,
având ca obiect execuţia de lucrări. Astfel fiind, în mod nelegal atât tribunalul, cât şi
curtea de apel au considerat că reclamanta are calitatea de terţ faţă de contractul de
execuţie, deoarece în temeiul actelor normative privind racordarea la reţeaua electrică,
reclamanta nu poate încheia direct cu executantul, contractul de execuţie lucrări şi, în
consecinţă, deşi achită preţul lucrărilor, în cazul executării necorespunzătoare sau cu
întârziere a acestora, nu ar avea, în concepţia instanţei de fond şi de apel, posibilitatea
să ceară repararea unui eventual prejudiciu, deşi şi-a îndeplinit obligaţiile de plată. Cu
alte cuvinte, partea care a respectat dispoziţiile legale pentru racordarea la reţelele
electrice de interes public nu poate fi sancţionată printr-un artificiu juridic referitor la
calitatea de terţ într-un contract în care a plătit executarea lucrărilor, însă acestea au fost
executate necorespunzător, numai pentru că legea interzice să încheie contractul
accesoriu, direct cu executantul lucrării. De aceea, reclamanta este îndreptățită să
solicite repararea acestui prejudiciu, în cadrul unei acțiuni în răspundere civilă
contractuală îndreptată împotriva debitorului principal, a operatorului de rețea, în
temeiul contractului de racordare.
O altă specificitate dictată de raporturile juridice existente între cei care fără a fi
cocontractanți, totuși nu sunt străini unul față de celălalt, este reprezentată de acțiunile
directe, care sunt recunoscute expressis verbis de către legiuitor în anumite cazuri; este
vorba despre ipoteza în care creditorul principal are o acțiune directă, în răspundere
civilă contractuală, împotriva debitorului cocontractantului său; spre exemplu, art. 2023
alin. 6 Cod civil recunoaște întotdeauna mandantului o acțiune directă împotriva
submandatarului; art. 1856 consacră dreptul lucrătorilor neplătiți, angajați ai
antreprenorului, la o acțiune directă împotriva beneficiarului lucrării.
Acestea sunt însă cazuri de excepție, pe care legea le prevede expres și limitativ
și care, în considerarea principiului relativității efectelor contractului, nu pot fi
interpretate extensiv sau prin analogie, aplicându-se exclusiv situațiilor descrise în
ipotezele normelor juridice care le reglementează.
De asemenea, în temeiul art. 1282, alin. 2 Cod civil, este deschisă succesorilor
cu titlu particular calea acțiunii directe contractuale în garanție împotriva
cocontractantului autorului lor sau a oricărui alt participant la eventualul lanț contractual
în cadrul căruia bunul respectiv a fost transmis, acțiune care, lato sensu, este catalogată
tot ca o formă de angajare a răspunderii civile contractuale. Răspunderea contractuală
directă între necontractanți, în afara cazurilor în care sunt verificate condițiile art. 122,
alin. 2 Cod civil, nu poate fi posibilă decât în cazul în care titularul inițial al acțiunii
transmite dreptul la această acțiune, prin contract, cocontractantului său.
În toate celelalte cazuri, în cadrul grupurilor de contracte, creditorul nu are
deschisă calea unei acțiuni în răspundere civilă contractuală decât împotriva debitorului
său, iar împotriva celorlalți participanți la lanțul care formează grupul de contracte, doar
o acțiune în răspundere civilă delictuală, întrucât față de aceștia din urmă, creditorul nu
are calitatea de cocontractant, ci pe aceea de terț.
2. Condiția existenței prejudiciului rezultă cu claritate din cele două texte legale
de principiu din materia răspunderii civile contractuale (art. 1350, respectiv art. 1530
Cod civil), obligația de plată a daunelor-interese neexistând decât în cazul și în măsura
existenței prejudiciului.
În acest fel, prejudiciul constituie nu numai una dintre condițiile sine qua non a
răspunderii civile contractuale, ci și măsura acesteia, căci obligația de reparare, după
cum vom vedea, va avea ca obiect plata unei sume de bani nici mai mari, nici mai mici
decât prejudiciul suferit de către creditor ca urmare a neexecutării culpabile a
obligațiilor contractuale.
Prejudiciul se constituie în consecinţele dăunătoare materiale, corporale şi
morale, efecte ale încălcării, în principiu, de către debitor a dreptului de creanţă
aparţinând creditorului contractual, prin neexecutarea lato sensu a prestaţiei sau
prestaţiilor care sunt datorate, după cum se afirmă în doctrină.
Prejudiciul se repară prin plata de daune-interese (despăgubiri specifice materiei
răspunderii civile contractuale).
Problema evaluării daunelor-interese prezintă o deosebită importanță în materie.
Întinderea acestora se poate stabili fie de către instanța de judecată (evaluare
judiciară), fie de către părțile contractante, în temeiul principiului libertății contractuale,
la momentul încheierii contractului sau ulterior acestuia, însă înainte de producerea
prejudiciului (evaluare convențională), fie de către legiuitor (evaluare legală). Ne vom
ocupa, în cele ce urmează, de fiecare dintre aceste modalități de evaluare a daunelor-
interese, reglementate la art. 1531 – 1546 Cod civil, precum și în OG nr. 13/2011.
a) Evaluarea judiciară a daunelor interese este guvernată de principiul reparării
integrale a prejudiciului consacrat la alin. 1 al art. 1531 Cod civil, conform căruia:
„Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul
neexecutării”. Așa cum am văzut deja, daunele-interese constituie remediul care, prin
valența sa de a fi cumulabil cu toate celelalte remedii, asigură așezarea creditorului, din
punct de vedere patrimonial, într-una dintre cele două stări de echilibru: fie aceea în
care acesta s-ar fi aflat dacă respectivul contract s-ar fi executat perfect – este avut în
vedere criteriul așteptării legitime, al realizării interesului pozitiv al creditorului (caz în
care daunele-interese se adaugă fie executării tardive în natură sau executării parțiale
ori defectuoase în natură, fie executării prin echivalent, pentru ca astfel creditorului să
i se concretizeze toate așteptările legitime pe care acesta le-a avut de la contract), fie
aceea în care acesta s-ar fi găsit dacă acel contract nu ar fi fost niciodată încheiat – este
avut în vedere criteriul încrederii legitime, al realizării interesului negativ al creditorului
(situație în care daunele-interese se adaugă prestațiilor restituite, în aplicarea
principiului restitutio in integrum, ca urmare a rezoluțiunii contractului, sau rezilierii
acestuia, în măsura în care creditorul nu poate dovedi faptul că a fost lipsit, prin
neexecutare, și de realizarea unui beneficiu pe care l-ar fi obținut prin valorificarea
superioară a prestației primite de la debitor). Deci, în aplicarea principiului reparării
integrale a prejudiciului, daunele-interese vor fi acordate în măsura în care celelalte
remedii contractuale nu sunt capabile, singure sau sinergic, să asigure poziționarea
creditorului într-una dintre stările patrimoniale mai sus arătate.
În considerarea acestui principiu, daunele-interese care pot fi acordate
creditorului trebuie să acopere toate componentele și toate formele de manifestare a
prejudiciului.
Astfel, în primul rând, potrivit alin. 2 al art. 1531 Cod civil, trebuie avute în
vedere următoarele elemente (componente) ale prejudiciului: pierderea efectiv suferită
de creditor, beneficiul de care acesta este lipsit, cheltuielile pe care creditorul le-a făcut,
într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
• Componenta pierderii efectiv suferite de creditor sau dauna efectiv
suferită (damnum emergens) reprezintă minus-valoarea patrimonială pe care o resimte
creditorul ca o consecință a neexecutării conforme a obligației contractuale, valoarea cu
care a scăzut, în concret, activul patrimonial al acestuia față de momentul încheierii
contractului. Facem trimitere, pentru o mai bună înțelegere a noțiunii, la exemplul
construit pe marginea unui contract de antrepriză având ca obiect realizarea și montarea
unei linii de producție, mai sus descris, unde este identificată această componentă a
prejudiciului.
Rigurozitatea discursului nostru ne obligă să păstrăm aceeași linie logică în care
am început discuția despre tandemul executare prin echivalent – daune-interese. Astfel,
în ipoteza în care suntem fideli raționamentului nostru mai sus arătat și explicat, vom
considera că valoarea pierderii efectiv suferite de creditor ca urmare a neexecutării
contractului de către debitor și care trebuie reparată prin plata de daune-interese o
reprezintă strict diferența dintre valoarea cu care a scăzut, în concret, activul
patrimonial al creditorului față de momentul încheierii contractului și valoarea
executării prin echivalent a contractului de către debitor, plătită creditorului, de către
acesta, cu acest titlu.
Astfel, până la acest punct, formula de calcul al sumelor de bani pe care trebuie
să le primească creditorul ca urmare a neexecutării contractului de către debitor, pentru
ca creditorul să fie așezat în poziția în care s-ar fi aflat dacă contractul s-ar fi executat
perfect ar fi aceasta: contravaloarea prestației de care a fost efectiv lipsit creditorul
(executarea prin echivalent a contractului) + diferența dintre valoarea cu care a scăzut,
în concret, activul patrimonial al creditorului față de momentul încheierii contractului
și valoarea executării prin echivalent a contractului de către debitor (= daunele-
interese).
Privind în acest fel componenta damnum emergens a prejudiciului păstrăm logica
distincției clare dintre remediul executării prin echivalent a contractului și remediul
daunelor-interese, adică, dintre instituția juridică a executării prin echivalent și aceea a
răspunderii civile contractuale.
Spuneam, la momentul la care am discutat despre executarea prin echivalent, că
diferențele dintre aceasta și daunele-interese se estompează, în practică, întrucât
obiectul ambelor acestor obligații îl constituie prestația de a plăti o sumă de bani.
Tocmai din acest considerent, credem că legiuitorul a dublat, la nivel de
reglementare, instituția juridică a executării prin echivalent cu aceea a răspunderii civile
contractuale, având grijă, în art. 1530 Cod civil, pe de o parte, să acopere atât situațiile
în care neexecutarea obligației contractuale de către debitor este nejustificată, dar
neculpabilă (cazuri în care, teoretic, nu se poate antrena răspunderea contractuală, ci
doar executarea prin echivalent), cât și pe acelea în care aceasta este culpabilă, și, pe de
altă parte, să includă, în acest fel, implicit, în sfera daunelor-interese, și sumele de bani
datorate de debitor cu titlu de executare prin echivalent.
Tehnica legiuitorului trădează intenția acestuia de a aglutina, în categoria
danelor-interese, sumele de bani care constituie, de fapt, echivalentul valoric al
prestației de care, prin neexecutarea contractului, creditorul a fost privat.
În această logică a legiuitorului, în pierderea efectiv suferită de către creditor ca
o consecință a neexecutării contractului de către debitor intră și valoarea prestației de
care creditorul a fost privat prin neexecutare.
Deci, în lumina art. 1530 și urm. Cod civil, valoarea daunei efectiv suferite
(damnum emergens) va fi egală cu valoarea cu care a scăzut, în concret, activul
patrimonial al creditorului față de momentul încheierii contractului.
Este absolut regretabilă inconsecvența legiuitorului, care operează cu foarte
multă ușurință, după părerea noastră, cu termenii neexecutare nejustificată, respectiv
neexecutare culpabilă, utilizându-i, uneori, ca și cum ar fi interșanjabili, iar alteori, într-
un raport disjunctiv unul față de celălalt, lăsând să se înțeleagă faptul că totuși, în
viziunea sa, aceștia acoperă realități diferite.
Astfel, la art. 1350, pe care îl intitulează „Răspunderea contractuală”, legiuitorul
pune în sarcina debitorului care, fără justificare, nu își execută conform obligațiile
contractuale, repararea prejudiciului cauzat celeilalte părți. Acesta este, așa cum am
arătat deja, textul de principiu în materia răspunderii civile contractuale, din care rezultă
neechivoc faptul că, pentru a se angaja împotriva debitorului această formă de
răspundere civilă, este necesar, dar și suficient ca neexecutarea obligațiilor sale
contractuale să fie nejustificată. Apoi, la art. 1516 („Drepturile creditorului”), alin. 2
Cod civil, redactorul textului legal, care enumeră, printre remediile contractuale, și pe
acela al daunelor-interese, arată, din nou, că, pentru a accesa orice remediu contractual,
este necesar, dar și suficient ca neexecutarea obligațiilor contractuale de către debitor
să fie nejustificată. Art. 1530, care este denumit marginal „Dreptul la daune-interese”,
statuează că dreptul creditorului la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care
debitorul i l-a cauzat există în măsura în care prejudiciul respectiv este consecința
directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației.
Sintagma „neexecutare fără justificare” nu își are corespondent în tradiția
dreptului civil autohton, fiind introdusă, pentru prima oară, în materia de interes, odată
cu intrarea în vigoare a Codului civil actual, fiind preluată din sursa de inspirație a
textelor care reglementează în materia remediilor contractuale. Niciunde în Codul civil
însă nu este circumscrisă sfera noțiunii de „neexecutare nejustificată”, existând
reglementate, la art. 1555 – 1557, doar cauzele justificative de neexecutare a obligațiilor
contractuale, prin raportare la care ar trebui deci să extragem înțelesul și să determinăm
domeniul de acțiune al neexecutării fără justificare. Astfel, din întreaga economie a
reglementării în domeniu, reiese că orice neexecutare a unei obligații contractuale, care
nu verifică niciuna dintre ipotezele normelor juridice cuprinse în art. 1555 – 1557 Cod
civil, este o neexecutare fără justificare.
Culpa, pe de altă parte, beneficiază, la art. 16, alin. 2, fraza I Cod civil
(„Vinovăția”), de o definiție care transpune, practic, în dreptul civil, noțiunea de culpă
din dreptul penal: „Fapta este săvârșită din culpă când autorul fie prevede rezultatul
faptei sale , dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce (culpa cu
prevedere sau imprudența – n. ns.), fie nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia să-l
prevadă (culpa fără prevedere sau neglijența – n. ns.). Așadar, este vorba despre culpa
subiectivă, personală, care caracterizează atitudinea pe care debitorul o are față de fapta
sa constând în neexecutarea obligațiilor contractuale, precum și față de urmările
acesteia. (Vom reveni, pe larg, la problema vinovăției – condiție de angajare a
răspunderii civile pentru fapta proprie a persoanei fizice, în general, când vom discuta
despre răspunderea civilă delictuală.)
Deci sfera neexecutărilor culpabile poate fi clar limitată la aceea a neexecutărilor
imprudente sau neglijente, la care se adaugă, potrivit alin. 4 al art. 16 Cod civil, și
neexecutările intenționate [intenția este tot o formă a vinovăției, caracterizată însă prin
aceea că debitorul prevede rezultatul faptei sale și fie urmărește producerea lui prin
intermediul faptei (intenție directă), fie, deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea
producerii acestui rezultat (intenție indirectă), așa cum este definită la art. 16, alin. 2
Cod civil].
Fiind strâns legată de problema previzibilității caracterului, precum și a
consecințelor negative ale faptei, neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale va
fi apreciată raportându-ne la capacitatea debitorului mediu diligent și prudent de a
prevedea, încă de la momentul încheierii contractului (art. 1533, raportat la art. 1480
Cod civil) faptul că o anume conduită a sa va constitui o încălcare a forței obligatorii a
contractului, deci o neexecutare, și că îi va produce creditorului un prejudiciu. În acest
fel, de fiecare dată când neexecutarea obligațiilor contractuale putea fi caracterizată
astfel, încă de la momentul încheierii contractului, de către debitorul mediu diligent și
prudent, și acesta ar fi putut să prevadă și faptul că o astfel de conduită este generatoare
de prejudicii pentru creditor, această neexecutare este una culpabilă, chiar dacă
debitorul al cărui comportament contractual este analizat în concret nu a prevăzut nici
caracterul, nici consecințele faptei sale.
În acest context, plecând de la ipotezele reglementate de textele art. 1555
(Ordinea executării obligațiilor), respectiv art. 1556 (Excepția de neexecutare) din
Codul civil, în ambele aceste situații, conduita debitorului este una intenționată, căci,
încă de la momentul încheierii contractului, un debitor mediu diligent și prudent ar fi
trebuit să prevadă că refuzul de a executa o obligație contractuală reprezintă o
neexecutare, pe de o parte, și, pe de altă parte, că un astfel de refuz i-ar cauza
creditorului un prejudiciu. Cu toate acestea, debitorul care invocă întemeiat și legal
ordinea executării obligațiilor (faptul că debitorul său trebuie să-și execute, mai întâi,
obligația) sau excepția de neexecutare nu va fi ținut să răspundă pentru prejudiciul
cauzat creditorului prin refuzul de a executa, deoarece, în ipotezele date, însuși
legiuitorul îl autorizează să adopte un astfel de comportament, pe care tot el îl și
justifică. Deci, chiar culpabilă sau intenționată fiind, neexecutarea obligațiilor
contractuale, în măsura în care este justificată, nu va atrage răspunderea civilă
contractuală a debitorului și obligarea sa la plata de daune-interese, întrucât, în astfel de
cazuri, el este autorizat de lege să suspende, în ceea ce îl privește, forța obligatorie a
contractului.
Aceasta înseamnă că, de facto, condiția neexecutării culpabile a obligațiilor
contractuale nu este suficientă pentru obligarea debitorului la plata de daune-interese,
fiind necesar ca neexecutarea să fie, concomitent, și nejustificată.
În mod obligatoriu, textele art. 1350, art. 1530, art. 1547 – 1548, respectiv art.
1555 - 1557 Cod civil trebuie interpretate sistemic, numai așa ajungând la o concluzie
justă privind sfera neexecutărilor generatoare de răspundere contractuală.
Pe de o parte, ne dăm seama, din art. 1547 – 1548 Cod civil, că vinovăția este
una dintre condițiile răspunderii contractuale, distinctă de însăși fapta ilicită constând
în neexecutarea obligației contractuale, întrucât aceasta din urmă constituie, în viziunea
legiuitorului, doar faptul vecin și conex de la care se pleacă în stabilirea prezumției de
culpă reglementate la art. 1548 Cod civil.
Pe de altă parte, din art. 1350 Cod civil, rezultă că, pentru a atrage răspunderea
contractuală, neexecutarea trebuie să fie nejustificată, iar acesta este principiul în
materie, dispunerea topografică a acestei norme juridice, în secțiunea dedicată
dispozițiilor generale din materia răspunderii civile, confirmându-ne acest lucru.
Nu în ultimul rând, după cum am văzut, este justificată neexecutarea
circumscrisă ipotezelor descrise în art. 1555 – 1557 Cod civil.
Concluzia pe care o tragem interpretând coroborat, integrate în întregul context
al reglementării remediilor contractuale, toate aceste texte legale este aceea că, în
concret, condiția substanțială generală a răspunderii contractuale care, până la intrarea
în vigoare a actualului Cod civil, era aceea a vinovăției debitorului, este acum aceea a
neexecutării fără justificare.
Ori de câte ori așadar debitorul nu poate dovedi o cauză justificativă de
neexecutare a obligațiilor asumate contractual, va fi atrasă răspunderea contractuală a
acestuia și deci în sarcina sa se va naște obligația de plată a daunelor-interese.
Suntem de părere (și îmbrățișăm aici opiniile deja exprimate în acest sens,
privindu-le cu rezerve pe cele diferite) că, și în lumina actualului Cod civil, instituția
juridică a răspunderii contractuale nu constituie o umbrelă sub care intră toate remediile
contractuale, ci exclusiv cel al daunelor-interese. Textul art. 1350 Cod civil este
edificator în această privință, însă și cele ale art. 1530 și urm. Cod civil, cu care, așa
cum am arătat, primul trebuie citit împreună: toate aceste texte fac vorbire despre
prejudiciu, ca o condiție sine qua non a răspunderii contractuale, respectiv despre
obligația debitorului de a-l repara. Or, dacă chiar textul de principiu în materie, care
poartă denumirea marginală a înseși instituției juridice pe care o reglementează
(„Răspunderea contractuală” – art. 1350 Cod civil) nu face referire la alte remedii
contractuale, credem că nici noi nu am putea să-i extindem sfera de aplicare. Într-
adevăr, după cum am văzut, condiția sine qua non a accesării oricărui remediu
contractual o constituie neexecutarea fără justificare, acesta fiind locul comun al tuturor
remediilor, inclusiv al celui privind plata de daune-interese, însă aceasta nu însemnă că
toate aceste remedii își găsesc temeiul de principiu în art. 1350 Cod civil, căci art. 1516,
alin. 2 Cod civil constituie expres un astfel de temei al acestora. Singura concluzie pe
care o putem extrage din analiza integrată a tuturor textelor legale care reglementează
în materia remediilor contractuale este aceea că legiuitorul a avut în vedere unificarea
lor din perspectiva condiției substanțiale generale a neexecutării fără justificare, având
însă grijă, în ceea ce privește remediul daunelor-interese, să nu se îndepărteze prea mult
de la regimul juridic tradițional al acestora, care impunea culpa debitorului ca pe o
condiție substanțială generală a răspunderii contractuale, păstrând, în acest sens, în
textele art. 1547 – 1548 Cod civil, vie această condiție și de lege lata.
Revenind la premisa discuției noastre: ce anume ar trebui să înțelegem prin
daune-interese, în mod riguros, în logica existenței unei condiții substanțiale generale a
răspunderii contractuale constând în vinovăția debitorului, distinctă de aceea a
neexecutării (fapta ilicită contractuală), răspunsul ar fi: despăgubirile destinate a acoperi
prejudiciul constând în diferența dintre valoarea cu care a scăzut, în concret, activul
patrimonial al creditorului față de momentul încheierii contractului și valoarea
executării prin echivalent a contractului de către debitor, la care se adaugă valoarea
beneficiului nerealizat, doar suma reprezentând acest rezultat fiind condiționată la plată,
de vinovăția debitorului. Așa cum textul art. 1533 Cod civil („Previzibilitatea
prejudiciului”) statuează: „Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a
prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii
contractului …”, doar aceste prejudicii sunt strâns legate de vinovăția cu care a acționat
debitorul, el nu este chemat să răspundă pentru alte prejudicii, întrucât nu este considerat
vinovat de producerea acelora, neputându-le prevedea la momentul încheierii
contractului.
Prejudiciul constă în consecința negativă a neexecutării obligației contractuale,
iar nu în însăși valoarea acestei neexecutări. Dacă acceptăm că neexecutarea prin
echivalent bănesc este destinată să înlocuiască valoric executarea în natură însăși, în
limita valorii prestației care ar fi trebuit procurată creditorului, atunci executarea prin
echivalent nu reprezintă o despăgubire. Ea este destinată să repună, din punct de vedere
valoric, patrimoniul creditorului, în situația în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi fost privat
de prestația datorată de către debitor, iar nu în aceea în care acesta s-ar fi aflat dacă
respectivul contract s-ar fi executat perfect (adică benevol, în natură, cu diligența și
prudența unui debitor mediu); aceasta este o formă (indirectă, substitutivă) de executare
a obligației contractuale; de aceea, executarea prin echivalent nu are scopul de a înlătura
și consecințele negative ale neexecutării, adică prejudiciile cauzate creditorului prin
aceasta.
Neexecutarea în natură cauzează creditorului, după cum am arătat deja, o
pierdere constând în însăși prestația de care acesta a fost frustrat, pe de o parte, precum
și, pe de altă parte, în alte costuri pe care acesta le-a făcut în considerarea primirii
prestației respective (damnum emergens) și în beneficiile de care acesta a fost lipsit
(lucrum cessans), constând în profitul net pe care l-ar fi obținut dacă ar fi primit însăși
prestația promisă și pe care ar fi valorificat-o, la rândul său.
Pierderea constând în însăși prestația de care a fost frustrat se acoperă prin
echivalent bănesc, aceasta neconstituind un veritabil prejudiciu, în accepțiunea art. 1530
și art. 1547 Cod civil, care ar fi reparabil numai în măsura în care putea fi prevăzut, la
momentul încheierii contractului, de către debitorul mediu diligent și prudent, ci o
valoare de înlocuire a executării în natură. Nu se poate condiționa plata a înseși
contravalorii prestației datorate de previzibilitatea acesteia la momentul încheierii
contractului, întrucât însăși ființa contractului este direct dependentă de cunoașterea
acestei valori la momentul încheierii sale, de către ambele părți contractante. Art. 1226
Cod civil solicită, sub sancțiunea nulității absolute, ca obiectul obligației (prestația la
care se angajează debitorul) să fie determinat sau cel puțin determinabil la momentul
încheierii contractului. Deci, încă de la acest moment, al încheierii valabile a
contractului, debitorul cunoștea valoarea prestației datorate, acest lucru neputând fi pus
în cauză. De aceea, ceea ce se plătește executându-se prin echivalent nu poate constitui
o despăgubire destinată a acoperi un prejudiciu care putea fi prevăzut la momentul
încheierii contractului, de către debitorul mediu diligent și prudent, ca fiind o consecință
a înseși neexecutării obligației. Executarea prin echivalent, nefiind altceva decât o
formă de executare, se impune debitorului independent de previzibilitatea întinderii
valorice a acesteia la momentul încheierii contractului. Se prezumă că, asumându-și
respectiva prestație, a cărei valoare trebuie să fie, la momentul în care a fost asumată,
determinată sau, cel puțin determinabilă, debitorul cunoaște această valoare încă de la
momentul încheierii contractului și o atribuie executării înseși, iar nicidecum
consecințelor negative ale neexecutării.
Ceea ce depășește însă această contravaloare a prestației de care creditorul a fost
privat, până la concurența diferenței dintre valoarea activului patrimonial al creditorului
de la data încheierii contractului și activul său patrimonial de la data neexecutării, la
care se adaugă valoarea beneficiului nerealizat, constituie veritabile prejudicii, în
lumina art. 1530, coroborat cu art. 1547 Cod civil, și doar pentru acoperirea acestora,
debitorul datorează daune-interese în temeiul vinovăției sale.
Distincția dintre suma plătită cu titlu de executare prin echivalent și cea achitată
cu titlu de daune-interese constă deci în aceea că întinderea primei nu are nici o legătură
cu previzibilitatea sa la momentul încheierii contractului, pe când cuantumul celei de-a
doua este limitat doar la ceea ce debitorul mediu diligent și prudent ar fi trebuit să
prevadă la acel moment că va constitui o consecință negativă a neexecutării obligației
asumate.
Deci obligarea la executarea prin echivalent nu este dependentă de culpa
debitorului, pe când obligarea la plata de daune-interese, da.
Ambele însă, atât executarea prin echivalent, cât și plata de daune-interese sunt
dependente de neexecutarea fără justificare a obligației.
De unde, pentru ca debitorul să fie obligat la executarea prin echivalent, este
suficient să existe o neexecutare nejustificată a obligației sale, indiferent dacă aceasta
este culpabilă sau nu, iar, pentru ca debitorul să fie ținut la plata de daune-interese,
suplimentar față de executarea prin echivalent, neexecutarea obligației contractuale
trebuie să fie, concomitent, atât nejustificată, cât și culpabilă.
 Din cele mai sus expuse, rezultă că se poate vorbi despre o neexecutare
nejustificată și, concomitent, neculpabilă și că aceasta ar putea întemeia obligarea
debitorului la executarea prin echivalent a obligației sale, însă nu și la plata de daune-
interese suplimentare.
În legătură cu o astfel de ipoteză, s-a avansat, în literatura de specialitate, opinia
(pe care o privim cu rezerve) potrivit căreia ne putem afla într-o astfel de situație, în
cazul unei neexecutări provocate de producerea unui eveniment care nu a fost și nici nu
a putut fi prevăzut, la momentul încheierii contractului, de către debitor, însă care, la
momentul executării, ar fi putut fi împiedicat de către un debitor mai diligent, cu
consecința executării obligației asumate; o astfel de neexecutare nu este culpabilă,
deoarece culpa în executarea contractului este definită în relație cu previzibilitatea, la
momentul încheierii contractului, a producerii unui anume eveniment care ar putea
împiedica executarea (dacă acesta era previzibil și părțile nu l-au înlăturat din sfera
evenimentelor pentru care se răspunde, aceasta presupune că ele și-au asumat atât
producerea respectivului eveniment pe parcursul executării contractului, cât și
consecințele negative ale acestuia, iar conduita lor este una imprudentă); cu toate
acestea, dacă, la momentul executării, respectivul eveniment ar fi putut fi împiedicat de
către un debitor mai diligent, însă debitorul în cauză nu a făcut-o, neexecutând obligația
asumată, neexecutarea sa este una nejustificată, neîntrunind caracterele cazului fortuit,
așa cum sunt acestea reglementate la art. 1351, alin. 3 Cod civil; în acest caz, debitorul,
chiar nefiind în culpă, va fi totuși ținut să plătească daune-interese (în sensul larg al
acestora, incluzând și executarea prin echivalent), căci neexecutarea sa este una
nejustificată. De ce avem rezerve față de acest raționament? Pentru că operează cu două
criterii diferite în aprecierea caracterelor evenimentului care l-a împiedicat pe debitor
să-și execute obligația. Astfel, se reține că respectivul eveniment nu a fost și nu trebuia
prevăzut de către debitor la momentul încheierii contractului (fiind obiectiv
imprevizibil); acest eveniment a rămas imprevizibil, pe parcursul executării
contractului, până la apariția sa; odată ce s-a manifestat, se dovedește că un debitor mai
diligent decât debitorul concret l-ar fi putut împiedica (evita și surmonta), evenimentul
fiind unul surmontabil în mod obiectiv, chiar dacă nu și pentru debitorul concret; cu alte
cuvinte, se arată că, în situația dată, este peste puterile debitorului concret să depășească
urmările evenimentului imprevizibil, însă un debitor mai diligent ar fi reușit să execute
obligația în ciuda obstacolului. Or, dacă evenimentul a fost obiectiv imprevizibil la
momentul încheierii contractului, nefiind și netrebuind a fi prevăzut de către debitorul
concret (ceea ce presupune, având ca reper standardul de previzibilitate al unui debitor
mediu prudent, că nici acesta nu l-ar fi putut prevedea), înseamnă că debitorul concret
nu și-a asumat, în executarea contractului, o conduită menită să depășească un astfel de
obstacol în calea executării, însă că totuși conduita pe care și-a asumat-o este aceea a
debitorului mediu diligent. Mai departe, dacă evenimentul respectiv intervine pe
parcursul executării, iar un debitor „mai diligent” decât debitorul concret îl împiedică,
înseamnă că obstacolul pus în calea executării de către respectivul eveniment era
„surmontabil obiectiv” raportat la categoria din care face parte acel debitor „mai
diligent” și că diligențele solicitate pentru depășirea acestuia depășesc diligențele
așteptate obiectiv de la debitorul concret (cele ale unui debitor mediu diligent), caz în
care neexecutarea obligației de către acesta din urmă nu îi poate fi imputată, condițiile
cazului fortuit (conform art. 1351, alin. 3 Cod civil) fiind întrunite, iar obligația sa,
stinsă, în temeiul art. 1634 Cod civil. Dacă debitorul concret nu a putut împiedica
producerea respectivului eveniment, respectiv înlătura, din calea executării obstacolul
pus de către acel eveniment, pentru că acesta era „insurmontabil obiectiv” raportat la
categoria debitorului mediu diligent, atunci nu se poate reține că într-o atare situație,
debitorul concret nu ar fi culpabil de neexecutarea contractului, întrucât diligențele pe
care le-a depus debitorul „mai diligent” ar fi trebuit să fie depuse și de către debitorul
concret, iar acestea sunt chiar diligențele pe care cel din urmă ar fi fost chemat să și le
asume, in concreto, la momentul încheierii contractului (ca un debitor mediu prudent),
iar dacă nu și le-a asumat, pentru că nu a prevăzut evenimentul respectiv (deși trebuia
să-l prevadă), înseamnă că nu a dat dovadă, la încheierea contractului, de prudența
debitorului mediu, fiind deci neglijent.
Caracteristicile evenimentului caz fortuit – imprevizibil, la momentul încheierii
contractului, respectiv de neîmpiedicat, la momentul executării contractului, în cazul în
care evenimentul se manifestă – funcționează în tandem, căci atât imprevizibilitatea, cât
și surmontabilitatea se apreciază după același etalon, al debitorului mediu prudent
(prima) și diligent (cea de-a doua). Dacă, potrivit art. 1480 Cod civil, în executarea
obligațiilor contractuale, debitorului i se solicită diligența pe care un proprietar o depune
în administrarea bunurilor sale, aceasta înseamnă că, la momentul încheierii
contractului, debitorului i se solicită prudența pe care un bun proprietar o manifestă
când se obligă. Deci debitorului bun proprietar nu i se poate cere să facă mai mult, în
executarea contractului, decât ar fi prevăzut că are de făcut, la încheierea contractului,
un bun proprietar. Orice diligențe care nu ar fi putut fi prevăzute de către bunul
proprietar la momentul încheierii contractului ca fiind necesare pentru executarea
conformă a acestuia nu fac parte din obiectul obligației asumate și deci nedepunerea lor
nu caracterizează conduita debitorului ca fiind o neexecutare nejustificată. Tocmai de
aceea, pentru ca un anume eveniment să constituie caz fortuit și să determine stingerea
obligației devenite imposibil de executat din cauza sa, precum și exonerarea de
răspundere a debitorului bun proprietar, el trebuie să fie concomitent imprevizibil (la
data încheierii contractului) și de neîmpiedicat (la data apariției) de către acesta.
Imprevizibilitatea și insurmontabilitatea se află într-o relație simbiotică: același debitor
nu poate fi considerat că, la data încheierii contractului, a fost mediu prudent (cum ar fi
fost un bun proprietar), pentru ca, în executarea contractului, să i se rețină lipsa de
diligență, în măsura în care el nu a adoptat o conduită ce ar fi presupus diligențe pe care
nu ar fi trebuit să și le asume și care ar fi fost specifice unui debitor superior diligent, ci
a avut un comportament specific debitorului mediu diligent. Și invers, nu poate fi
considerat un debitor mediu prudent la momentul încheierii contractului și deci
neculpabil, dacă, în executarea acestuia, el nu a depus diligențele pe care le-ar fi depus
un debitor mediu diligent, căci aceasta înseamnă că, asumându-și prestația pe care ar fi
trebuit să o execute, nu a prevăzut toate diligențele pe care ar fi trebuit să le depună în
executarea acesteia, fiind neglijent la momentul încheierii contractului. Setul de
diligențe ce urmează a fi depuse în executarea contractului este calibrat încă de la
momentul încheierii acestuia, când debitorul mediu prudent își dă, inclusiv în acest sens,
consimțământul informat, conștient (prevăzând toate scenariile posibile în
executarea/neexecutarea contractului), căci tocmai având în vedere acest lucru, el nu
este chemat ulterior, în caz de neexecutare care îi este imputabilă subiectiv (deci
culpabilă) să repare alte prejudicii decât pe acelea pe care le-a prevăzut sau pe care le-
ar fi putut prevedea, la momentul încheierii contractului. Deci nu putem aprecia
atitudinea debitorului, la data încheierii contractului, după standardul debitorului mediu
prudent, pentru ca să măsurăm ulterior, la momentul executării contractului, conduita
acestuia după standardul unui debitor „mai diligent”; standardul utilizat trebuie să fie
același, atât la momentul încheierii contractului, cât și la data executării acestuia, căci
altfel i-am pretinde debitorului concret un comportament schizoid, solicitându-i să se
comporte într-un anume fel, la momentul încheierii contractului, iar, la data executării
acestuia, în alt fel.
În sinteză, acestea sunt argumentele pentru care, la acest moment, apreciem că
textul art. 1530 Cod civil, când se referă la neexecutarea nejustificată și neculpabilă a
obligației contractuale, nu are în vedere ipotezele în care neexecutarea a fost
determinată de apariția unui obstacol pe care debitorul nu a trebuit să-l prevadă la data
încheierii contractului, dar pe care totuși un debitor mai diligent trebuia să-l împiedice,
la momentul apariției sale.
În încercarea de a înțelege această distincție pe care legiuitorul o face, în
cuprinsul art. 1530 Cod civil, între neexecutarea fără justificare și neexecutarea
culpabilă, prevăzându-le, pe ambele, ca și condiții ale accesării remediului daunelor-
interese, însă, în mod curios, nu cumulativ, ci alternativ, pentru a reveni din nou la
premisele inițiale ale discuției noastre, apreciem că intenția legiuitorului a fost aceea de
a introduce forțat sub umbrela răspunderii contractuale și executarea prin echivalent, iar
suma de bani plătită cu acest titlu să fie socotită, la rândul său, drept daune-interese. De
aceea, la art. 1350 Cod civil, pe care îl considerăm, după cum am văzut deja, textul de
principiu în materia răspunderii contractuale, condiția substanțială generală a
răspunderii contractuale este aceea a neexecutării fără justificare, sferă în care intră și
neexecutarea culpabilă, însă și aceea neculpabilă. Deci, în această logică, o neexecutare
fără justificare va da întotdeauna dreptul la daune-interese, chiar dacă nu este culpabilă,
având însă în vedere, în acest din urmă caz, doar suma de bani pe care debitorul o
plătește ca echivalent al prestației de care creditorul a fost frustrat, căci obligarea
debitorului la plata acesteia nu intră sub incidența art. 1533 Cod civil, nereprezentând
despăgubiri destinate a acoperi prejudiciile previzibile la momentul încheierii
contractului, cauzate, în faza executării, prin conduita culpabilă a debitorului.
Credem că, în sfera acestor situații, ar putea intra obligații de rezultat absolute
legale (cele de garanție, precum cea privind garanția pentru vicii ascunse) sau
contractuale (debitorul își asumă executarea contractului chiar și în caz de forță majoră),
după caz, în care nu poate fi invocată imposibilitatea fortuită de executare drept cauză
de stingere a obligațiilor, motiv pentru care o neexecutare, în aceste condiții, ar fi
nejustificată, respectiv în care nu poate fi reținută vinovăția debitorului, care este
înlăturată de evenimentul de forță majoră survenit. Într-o astfel de situație, întrucât
debitorul și-a asumat executarea contractului chiar și în caz de forță majoră, efectele
imposibilității de executare (în natură) generate de evenimentul de forță majoră produs
vor fi suportate, în integralitate, de către debitor; nu va intra în joc deci efectul riscului
contractului, care ar fi împărțit, în mod echitabil, pierderile cauzate de producerea
evenimentului de forță majoră, deoarece, prin consimțământul acordat la încheierea
contractului, debitorul a luat asupra sa toate aceste pierderi.
S-ar putea împăca astfel viziunea tradițională asupra răspunderii civile
contractuale în sens restrâns, în care creditorului i se naște dreptul la repararea
prejudiciului prin plata de daune-interese numai în măsura în care neexecutarea
obligației contractuale este și culpabilă (a se înțelege posibil și intenționată), cu aceea
asupra răspunderii civile contractuale în sens larg, avută în vedere de redactorii
actualului Cod civil, în care și simpla neexecutare nejustificată și neculpabilă îi dă
dreptul creditorului la daune-interese care constituie însă, în concret, contravaloarea
prestației de care creditorul a fost frustrat. Până la urmă, așa cum am văzut deja,
neexecutarea conformă a obligației contractuale generează în patrimoniul creditorului
aceste două tipuri de pierderi, care însă sunt ambele susceptibile de a fi acoperite prin
plata unor sume de bani. Fie că această plată îndeplinește o funcție compensatorie (când
compensează valoric lipsa prestației de care creditorul a fost privat), fie că îndeplinește
o funcție reparatorie (când acoperă prejudiciile care se constituie în consecințele
negative propriu-zise ale neexecutării), fie că le îndeplinește, concomitent, pe ambele
(când executarea prin echivalent este complinită cu plata de daune-interese), între aceste
funcții nu se poate reține o incompatibilitate, ci, mai degrabă, o complementaritate,
motiv pentru care răspunderea contractuală poate fi privită, din această perspectivă, ca
fiind ambivalentă: deopotrivă compensând și reparând, până la acoperirea integrală a
pierderii suferite de către creditor prin neexecutare și ca urmare a neexecutării.
Atât existența, cât și întinderea prejudiciilor solicitate spre reparare trebuie
dovedite de către creditor, căci acestea nu sunt prezumate din însuși faptul dovedirii
neexecutării obligației (vom vedea că, prin excepție, în cazurile prevăzute de lege,
această probă nu este necesară, legiuitorul prezumând atât existența, cât și întinderea
prejudiciului; de asemenea, părțile pot, prin contractul încheiat între ele, să
prestabilească întinderea despăgubirilor datorate de către debitor în cazul neexecutării
prestației principale), conform art. 1537 Cod civil.
• Componenta beneficiului nerealizat (lucrum cessans) a prejudiciului
constă, așa cum am antamat deja, în profitul net pe care creditorul l-ar fi realizat dacă
debitorul și-ar fi executat perfect contractul, valorificând prestația procurată de către
acesta din urmă. Trimitem, din nou, la exemplul construit mai sus, în care această
componentă a prejudiciului se obiectivează în profitul obținut de către beneficiar ca
urmare a vânzării celor 100 de bunuri produse. A nu se înțelege că întregul preț pe care
beneficiarul l-ar fi obținut contra celor 100 de bunuri de la cumpărătorul acestora
reprezintă beneficiul nerealizat de către beneficiar. Să se rețină că este vorba despre
profitul net, adică diferența dintre prețul obținut pentru cele 100 de bunuri vândute și
cheltuielile care ar fi fost efectuate pentru producerea lor (toate cheltuielile de producție
directe și indirecte constând, spre exemplu, în: cheltuieli cu materia primă, cu
achiziționarea și cu întreținerea liniei de producție, cu personalul muncitor și cu cel
auxiliar, cu impozitele, cu taxele, cu utilitățile, cu chiria spațiului de producție etc.,
calculate și raportate unitar, adică la producerea fiecărui bun X 100 de bunuri). Scopul
plății beneficiului nerealizat este acela de a aduce patrimoniul creditorului la valoarea
la care s-ar fi aflat dacă acesta nu ar fi fost privat de prestația asumată de către debitor,
pe care astfel ar fi putut să o valorifice.
Această componentă a prejudiciului se repară însă, exact ca și componenta
constând în paguba efectiv suferită, numai în măsura în care creditorul va face dovada
existenței și a întinderii sale, conform art. 1537 Cod civil, probând, de pildă, în exemplul
ales de noi, existența unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu terțul, pentru cele
100 de bunuri, din care să rezulte clar și prețul de vânzare al acestora, pe de o parte,
precum și costurile de producție a acestor bunuri, pe de altă parte, pe care judecătorul
va trebui să le aibă în vedere la calcularea profitului net obținut de către beneficiar în
urma vânzării celor 100 de bunuri.
• Componenta cheltuielilor pe care creditorul le-a făcut, într-o limită
rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului se referă la acele cheltuieli
efectiv făcute de către creditor cu acest scop, pe care acesta le poate dovedi și pe care
oricare alt creditor minim diligent (vom dezvolta imediat de ce optăm aici pentru
standardul creditorului minim diligent în locul celui al creditorului mediu diligent) le-
ar fi făcut, căci cheltuielile nerezonabile nu sunt avute aici în vedere. Rezonabilitatea
cheltuielilor se apreciază raportat la valoarea părții din prejudiciu care a fost evitată sau
la valoarea cu care a fost diminuat prejudiciul deja produs, fiind rezonabile acele
cheltuieli care au avut efectiv acest efect, în concret, și a căror valoare nu o depășește
pe aceea a părții din prejudiciu care a fost evitată sau pe aceea a părții cu care a fost
diminuat respectivul prejudiciu.
Construind peste exemplul nostru de lucru (cel în care antreprenorul s-a obligat
în favoarea beneficiarului la realizarea și la montarea unei linii de producție), luând ca
premisă posibilitatea achiziționării de pe piață a celor 100 de bunuri care nu au putut fi
realizate, pentru a fi predate cumpărătorului, beneficiarul, pentru a nu se supune
rigorilor răspunderii contractuale astfel cum și-a asumat-o prin contractul de vânzare-
cumpărare, prin care a fost de acord cu stipularea, în defavoarea sa, a unei clauze penale
prin care s-a stabilit valoarea despăgubirilor pe care trebuia să le plătească
cumpărătorului, în cazul nepredării celor 100 de bunuri, la o valoare constând în îndoitul
prețului acestora, face o achiziție de piață a celor 100 de bunuri, la un preț mai mare cu
25% decât prețul la care ar fi vândut el cumpărătorului bunurile producție proprie;
cumpărătorul îi plătește însă beneficiarului prețul stipulat în contractul de vânzare-
cumpărare dintre cei doi, adică o sumă cu 25% mai mică decât cea pe care beneficiarul
a cheltuit-o în vederea achiziționării celor 100 de bunuri de pe piață; deși, în acest fel,
beneficiarul a făcut o cheltuială suplimentară constând în 25% din prețul celor 100 de
bunuri stabilit în contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu cumpărătorul, el a reușit,
în acest fel, să evite, în proporție de 100, prejudiciul constând în plata despăgubirii
stipulate în clauza penală, căci, predând la timp cele 100 de bunuri cumpărătorului,
clauza penală nu a mai putut fi activată; această cheltuială suplimentară făcută de către
beneficiar, care este, fără îndoială, rezonabilă, pornind de la reperele mai sus arătate
(100% – 25% = 75 % raportat la prețul celor 100 de bunuri este procentul cu care
creditorul a diminuat prejudiciul pe care el însuși l-ar fi suferit, ca urmare a neexecutării
contractului de vânzare-cumpărare, prin cumpărarea de înlocuire pe care a făcut-o și
evitarea, în acest fel, a activării clauzei penale), va fi imputată antreprenorului cu titlu
de cheltuială făcută de către beneficiar pentru limitarea prejudiciului.
Există, în literatura de specialitate autohtonă, cel puțin o opinie în sensul că
aceste cheltuieli rezonabile făcute de către creditor, pentru evitarea sau limitarea
prejudiciului, ar trebui incluse, de fapt, în componenta pagubă efectiv suferită (damnum
emergens), căci, până la urmă, ele se traduc într-o pierdere efectivă suferită de către
creditor, într-o minus-valoare a patrimoniului acestuia față de momentul contractării.
Raționamentul este judicios și nu avem motive să-l privim cu rezerve.
Probabil că legiuitorul, stabilind, cu titlu separat aceste cheltuieli, ca o
componentă distinctă a prejudiciului suferit de către creditor din faptul neexecutării, a
avut în vedere stabilirea, dincolo de echivoc, a unui raport de cauzalitate între faptul
neexecutării și prejudiciul constând în aceste cheltuieli, nemai lăsând loc de interpretare
dacă debitorul este ținut sau nu să repare și această componentă a prejudiciului dovedită
de către creditor.
În plus, textul art. 1531, alin. 2 Cod civil, care prevede, în mod distinct, această
componentă a prejudiciului, se află într-o directă corelație cu cel al alin. 3 al art. 1534
Cod civil, potrivit căruia „Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care
creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligență”. Cele două texte legale, împreună,
nu reprezintă altceva decât expresia obligației de bună-credință de care părțile sunt
ținute inclusiv în această fază a executării contractului, a obligației de cooperare la care
ele sunt îndatorate.
Este vorba, în cele două texte legale, de o adevărată obligație a creditorului de
minimizare a prejudiciului, care se impune acestuia solicitându-i-se o minimă diligență
în acest sens (deci nu diligența unui bun proprietar); este vorba așadar despre diligențe
care stau efectiv în puterea sa, în concret, pe care este chemat de către legiuitor să le
facă în vederea evitării sau diminuării prejudiciului. În măsura în care debitorul
probează faptul că creditorul a omis să depună astfel de diligențe, deși ar fi putut, în
concret, să o facă, dar a rămas în pasivitate, despăgubirile la care va fi îndatorat debitorul
vor fi diminuate cu valoarea prejudiciilor pe care, cu o minimă diligență, creditorul le-
ar fi putut evita.
În exemplul nostru de mai sus, dacă debitorul face dovada faptului că ar fi stat în
puterea creditorului concret să recurgă la remediul cumpărării de înlocuire a celor 100
de bunuri, pentru a le preda la timp cumpărătorului, și, în acest fel, și-ar fi diminuat
prejudiciul total suferit cu valoarea a 75% din prețul celor 100 de bunuri, în ipoteza în
care, rămânând în pasivitate, creditorul (beneficiarul din exemplul nostru) nu a recurs
la acest remediu, nedepunând astfel minimele diligențe solicitate de către legiuitor
pentru evitarea prejudiciului, fiind astfel silit de către cumpărător la plata valorii
despăgubirilor stipulate în clauza penală inserată în contractul de vânzare-cumpărare
(100% din prețul celor 100 de bunuri), atunci debitorul (antreprenorul) nu va fi ținut să-
l despăgubească pe creditor (beneficiar) pentru prejudiciul pe care acesta l-a suferit ca
urmare a activării împotriva sa a clauzei penale, în limita celor 75% din prețul celor 100
de bunuri, pe care creditorul nu a evitat-o (doar cele 75% intră aici în discuție, căci,
dacă creditorul nu rămânea în pasivitate, ci recurgea la cumpărarea de înlocuire a celor
100 de bunuri pe care le preda apoi cumpărătorului său, la termen, el făcea o cheltuială
rezonabilă suplimentară de 25% din prețul celor 100 de bunuri, care trebuia să-i fie
acoperită de către debitor, în temeiul art. 1531, alin. 2 Cod civil; așadar, partea din
prejudiciu care ar fi putut fi evitată cu minime diligențe din partea creditorului este de
doar 75% din prețul celor 100 de bunuri).
În orice caz, dacă creditorul (beneficiarul din exemplul nostru) acționează, el ar
fi făcut, în scopul reducerii prejudiciului, o cheltuială suplimentară rezonabilă de 25%
din prețul celor 100 de bunuri. Această cheltuială, după cum am văzut deja, ar fi trebuit
acoperită de către debitor (antreprenorul), în temeiul art. 1531, alin. 2 Cod civil.
Dacă creditorul (același beneficiar) nu ar acționa, rămânând în pasivitate, el
ajunge să-i plătească cumpărătorului 100% din prețul celor 100 de bunuri, activându-se
împotriva sa clauza penală din contractul încheiat cu acesta, din care, pentru că ar fi
putut evita, cheltuind 25% din prețul celor 100 de bunuri, în integralitate acest
prejudiciu, el nu va primi de la debitor decât cei 25% din prețul celor 100 de bunuri, cu
titlu de prejudiciu efectiv suferit, de data aceasta (damnum emergens), iar nu cu titlu de
cheltuială rezonabilă făcută cu scopul evitării sau diminuării prejudiciului, căci
creditorul nu a făcut efectiv această cheltuială.
În ambele scenarii deci creditorul va pierde efectiv, inevitabil, cei 25% (fie ca o
cheltuială rezonabilă făcută pentru diminuarea sau evitarea prejudiciului, fie ca o parte
din despăgubirile plătite creditorului în temeiul clauzei penale, motiv pentru care, am
amândouă aceste situații, debitorul va fi ținut la a-i repara creditorului acest prejudiciu,
care ar fi fost inevitabil chiar și în cazul în care ar fi depus minimele diligențe solicitate
de către legiuitor în vederea diminuării sau evitării prejudiciului.
Să nu uităm că exemplul inițial construit de noi a plecat de la premisa că astfel
de bunuri nu pot fi achiziționate de pe piață, deci cumpărătorul nu ar fi putut, cu minime
diligențe, să evite nici măcar partea de 75% din prețul celor 100 de bunuri din
prejudiciul suferit, motiv pentru care am inclus în componenta damnum emergens
această sumă de 100% din prețul celor 100 de bunuri, constând în valoarea clauzei
penale pe care creditorul (beneficiarul) a fost ținut să o achite cumpărătorului, punând-
o în sarcina debitorului (antreprenorului).
Ca o concluzie până la acest punct, legiuitorul, prin textele art. 1531 – 1533 Cod
civil, și-a manifestat propensiunea către repararea prejudiciilor suferite de către
creditor ca urmare a neexecutării conforme a contractului prin realizarea interesului
pozitiv al acestuia, având deci în vedere criteriul așteptării legitime, căutând astfel să
îi satisfacă creditorului toate așteptările legitime pe care acesta le-a avut de la
contractul respectiv, și pe care și le-ar fi satisfăcut, în concret, în situația executării
perfecte a acestuia. Deci, măsura daunelor-interese, în acest context, va fi dată de
diferența dintre situația actuală a patrimoniului creditorului, ca urmare a neexecutării,
și cea în care patrimoniul acestuia s-ar fi aflat dacă contractul ar fi fost executat perfect
de către debitor; cu alte cuvinte, creditorul va trebui repus în situația în care s-ar fi aflat
dacă fapta ilicită contractuală, adică neexecutarea, nu s-ar fi întâmplat.
Tot în considerarea principiului reparării integrale a prejudiciului, trebuie să
avem în vedere ambele tipuri de daune-interese la care debitorul poate fi ținut în caz de
neexecutare nejustificată a obligației contractuale. Este vorba despre daunele-interese
compensatorii și daunele-interese moratorii.
Daunele-interese compensatorii sunt destinate să acopere orice prejudiciu cauzat
de neexecutarea totală, de neexecutarea parțială, de executarea defectuoasă a
obligațiilor de către debitor. Ar intra aici atât sumele plătite cu titlu de executare prin
echivalent (și pe care legiuitorul, după cum am văzut deja, le califică tot ca daune-
interese), cât și celelalte sume până la concurența componentei damnum emergens,
precum și sumele datorate cu titlu de lucrum cessans (beneficiu nerealizat). Daunele
interese compensatorii trebuie să-i compenseze creditorului toate pierderile
(prejudiciile) suferite din faptul neexecutării în natură a obligației asumate de către
debitor. Practic, ele sunt menite să-l așeze pe creditor în starea patrimonială în care s-ar
fi aflat dacă nu ar fi fost privat de prestația ce i se cuvenea și pe care ar fi valorificat-o,
la rândul său, profitabil. Deci daunele-interese compensatorii îl așază pe creditor în
starea patrimonială în care acesta s-ar fi aflat dacă debitorul și-ar fi executat perfect
contractul. Parțial deci, daunele-interese compensatorii înlocuiesc executarea în natură
a obligației (după cum am spus deja, în acestea intră suma plătită cu titlu de executare
prin echivalent). Din acest motiv, ele nu pot fi cumulate niciodată cu executarea
conformă în natură (ci, eventual, cu o executare parțială sau defectuoasă), întrucât, în
caz contrar, creditorul s-ar îmbogăți fără justă cauză.
Daunele-interese moratorii au rolul de a repara prejudiciul suferit de către
creditor prin întârzierea în executare. Deci, în acest caz, executarea în natură are loc
conform din punct de vedere calitativ și cantitativ, însă tardiv, după data scadenței,
motiv pentru care creditorul este prejudiciat. Din această cauză, daunele-interese
moratorii pot fi cumulate întotdeauna cu executarea în natură, în măsura în care este
dovedit, de către creditor, prejudiciul suferit de către acesta ca urmare a neexecutării la
termen a contractului, de către debitor. În literatura de specialitate, precum și în practica
judiciară, s-a acreditat ideea că daunele-interese moratorii pot fi cumulate cu daunele-
interese compensatorii întotdeauna. Apreciem că, teoretic, ecuația nu ar fi greșită,
întrucât, în acest fel, i s-ar asigura creditorului repararea integrală a prejudiciului.
Practic însă, precum și logic, dacă daunele-interese moratorii sunt destinate a acoperi
prejudiciul constând în pierderea suferită de către creditor ca urmare a neexecutării la
termen a obligației, dar au totuși ca premisă executarea tardivă, atunci acestea nu au
cum să se cumuleze cu daunele-interese compensatorii decât în ipoteza în care
creditorul se bucură de o executare parțială tardivă, dar conformă din punct de vedere
calitativ și cantitativ, iar pentru restul prestației neexecutate în natură, primește daune-
interese compensatorii, la care se adaugă daune-interese moratorii aferente executării
parțiale, tardive în natură.
Textele ale art. 1535 și art. 1536, în care se evaluează legal daunele-interese
moratorii în cazul obligațiilor pecuniare, respectiv în cel al celor de a face, pornesc de
la aceeași premisă, a executării în natură, dar tardive, a obligațiilor asumate de către
debitor. Astfel, art. 1535 Cod civil statuează că se datorează daune-interese moratorii
„de la scadență până la momentul plății”, iar art. 1536 arată că „executarea cu întârziere
dă întotdeauna dreptul la daune-interese …”.
Așadar, premisa datorării daunelor-interese moratorii este aceea a executării în
natură a obligației, însă după momentul scadenței.
De aceea, apreciem că numai în cazuri de excepție, iar nu întotdeauna, daunele-
interese moratorii se cumulează cu daunele-interese compensatorii.
Dreptul la daunele-interese compensatorii se naște în ipoteza neexecutării
obligației în natură, așa cum am arătat deja, caz în care creditorului îi vor fi datorate
despăgubiri pentru acoperirea tuturor prejudiciilor suferite din faptul neexecutării, deci
inclusiv și pentru faptul că el nu s-a bucurat la termen de prestația cuvenită, însă aceste
din urmă despăgubiri vor fi incluse în categoria daunelor-interese compensatorii, căci
acestea îndeplinesc simultan atât funcția de compensare a neexecutării în natură a
obligației, cât și funcția reparatorie, punând debitorul în poziția patrimonială în care s-
ar fi aflat dacă debitorul și-ar fi executat perfect contractul. Fiind aglutinate, practic, în
daunele-interese compensatorii, despăgubirile datorate pentru neexecutarea la termen a
obligației de către debitor își pierd individualitatea ca daune-interese moratorii.
Tot ca un corolar al principiului reparării integrale a prejudiciului, textul art.
1531, alin. 3 Cod civil stipulează că sunt reparabile atât prejudiciile patrimoniale
cauzate creditorului prin neexecutare (consecințele negative ale neexecutării, care au ca
obiect o valoarea patrimonială a creditorului), cât și cele morale pe care acesta le suferă
din faptul neexecutării (consecințele negative ale neexecutării, care au ca obiect
drepturile nepatrimoniale, personale ale creditorului, cum ar fi: dreptul la integritatea
fizică sau psihică, dreptul la sănătate, dreptul la demnitate etc.).
În toate cazurile însă, ținând cont și de textul art. 1517 Cod civil, prevederile art.
1534, alin. 1 Cod civil statuează că, „dacă prin acțiunea sau omisiunea sa culpabilă,
creditorul a contribuit la producerea prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se
vor diminua în mod corespunzător. Această dispoziție se aplică și atunci când
prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor”.
Este vorba, în această situație, despre ceea ce se numește mora creditoris, de fapt,
ipoteza culpei comune (a debitorului și a creditorului) în neexecutare, în care, în raportul
de cauzalitate dintre prejudiciu și faptul neexecutării intră atât fapta culpabilă a
debitorului, cât și fapta culpabilă a creditorului, în concurs (textul legal solicită expres
ca acțiunea sau omisiunea creditorului să fie culpabilă, pentru a i se putea reține rolul
cauzal în producerea prejudiciului), generând astfel o fizionomie și o întindere a
prejudiciului diferite față de cazul în care neexecutarea s-ar fi datorat exclusiv
debitorului. Textul face aplicarea principiului conform căruia nimănui nu-i este îngăduit
să se prevaleze în faţa justiţiei de propria-i culpă, pentru a valorifica un drept, invocând
nerespectarea de către el însuşi a unor norme, chiar contractuale, cum este cazul în speță
(nemo auditur propriam turpitudinem allegans). Norma legală acoperă ipotezele în care
executarea conformă a contractului de către debitor presupune coparticiparea
creditorului la executare. Despăgubirile datorate creditorului de către debitor vor fi
calculate ținând cont de contribuția efectivă a acestuia la cauzarea prejudiciului,
scăzându-se așadar din valoarea totală, adică aceea a despăgubirilor care ar fi acoperit
întregul prejudiciu, valoarea acelora corespunzătoare contribuției culpabile a
creditorului la cauzarea acestuia.
În aceeași măsură, conform ultimei fraze a alin. 2 al art. 1534 Cod civil, dacă
creditorul și-a asumat riscul producerii unui anume eveniment, iar acesta s-a produs
contribuind astfel, în parte, la cauzarea prejudiciului, partea corespunzătoare din
despăgubirile care ar acoperi întregul prejudiciu va fi scăzută, iar debitorul va fi obligat
la plata doar a acelei părți din despăgubiri care sunt destinate să acopere exclusiv partea
din prejudiciu aflată într-o legătură directă și necesară de cauzalitate cu neexecutarea
culpabilă, de către el, a obligației. Ne aflăm tot în ipoteza unui raport cauzal complex,
în care creditorului, deși nu îi poate fi imputată surveniența evenimentului pe care el și
l-a asumat, totuși acesta va suporta partea de prejudiciu cauzată de producerea acestui
eveniment, întrucât el însuși și-a asumat aceasta, la momentul încheierii contractului.
Dacă prejudiciul a fost cauzat exclusiv de evenimentul al cărui risc al producerii și l-a
asumat creditorul, evident că acesta îl va suporta în exclusivitate. Practic, așa cum s-a
observat deja în doctrină, ne aflăm în ipoteza unei clauze de nerăspundere a debitorului
pentru prejudiciul cauzat de evenimentul al cărui risc al producerii a fost asumat de
către creditor.
Pentru a fi reparabil, prejudiciul contractual trebuie să îndeplinească două
condiții cumulative: să fie cert (art. 1532 Cod civil) și să fi fost prevăzut ori să fi putut
fi prevăzut la momentul încheierii contractului (art. 1533 Cod civil).
În privința certitudinii prejudiciului, afirmăm că un prejudiciu este cert când
existența lui este neîndoielnică și întinderea lui este determinată sau determinabilă,
existând, în acest sens, criterii de determinare a acesteia.
 Problema certitudinii prejudiciului este strâns legată de aceea a dovedirii
acestuia. Art. 1537 statuează, în acest sens, că creditorului îi incumbă sarcina probei
atât a existenței prejudiciului, cât și a întinderii acestuia, dovada faptului neexecutării
obligației nedând naștere unei prezumții în acest sens. Soluția este în deplină
concordanță cu aceea a art. 249 C.pr.civ., conform căruia cel care face o susținere în
cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile prevăzute de lege (eius
incumbit probari, qui dicit, non qui negat).
Dacă creditorul sau, după caz, părțile nu pot stabili cu certitudine cuantumul
prejudiciului, acesta se va determina de către instanța de judecată (art. 1532, alin. 3 Cod
civil).
În categoria prejudiciilor certe, după cum rezultă din textul art. 1532, alin. 1 Cod
civil, sunt incluse atât prejudiciile actuale, care s-au produs așadar, cât și cele viitoare,
care încă nu s-au produs, dar a căror producere este neîndoielnică, însă acestea din urmă
vor fi supuse reparației numai sub condiția de a putea fi determinate în prezent, din
punctul de vedere al întinderii lor.
De asemenea, în aceeași categorie, cea a prejudiciilor certe, este inclus și
prejudiciul cauzat prin pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pierdere
(art. 1532, alin. 2 Cod civil). obiectul probei, în această situație, îl constituie șansa
pierdută și măsura probabilității realizării acesteia în sensul obținerii unui avantaj sau
al evitării unei pagube, iar nu avantajul în sine (care a fost pierdut) și nici paguba ca
atare (care nu a putut fi evitată). Acesta se repară proporțional cu probabilitatea obținerii
avantajului sau a evitării pierderii, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a
creditorului (vom reveni, pe larg, la prejudiciul constând în pierderea șansei, în materia
răspunderii civile delictuale, unde textul art. 1385, alin. 4 Cod civil este similar celui al
art. 1532, alin. 2 Cod civil).
Previzibilitatea prejudiciului reparabil reprezintă un loc comun în materia
răspunderii civile contractuale, unul dintre aspectele cele mai importante care o
diferențiază de răspunderea civilă delictuală, unde principiul reparării integrale a
prejudiciului presupune acoperirea și a celui imprevizibil la momentul producerii faptei.
În materia răspunderii contractuale, previzibilitatea prejudiciului nu se
raportează la momentul producerii faptei ilicite, adică al neexecutării culpabile a
obligațiilor contractuale, ci la momentul încheierii contractului. Deci debitorul răspunde
numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare
a neexecutării la momentul încheierii contractului.
Formularea „pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă”, în ciuda
trimiterii sale implicite la personalitatea debitorului, adică la caracteristicile personale
ale acestuia, prin folosirea verbului „a putea”, nu trebuie înțeleasă în acest fel; textul
art. 1533 Cod civil trebuie coroborat cu cel al art. 1351, alin. 3 Cod civil, precum și cu
cel al art. 1480, alin. 1 Cod civil, pentru a i se desluși adevăratul înțeles. Astfel, și la art.
1351, alin. 3 Cod civil, legiuitorul folosește același verb când definește cazul fortuit ca
fiind „un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi
fost chemat să răspundă …”, părând că se îndepărtează de maniera în care este definită,
la art. 16, alin. 3 Cod civil, neglijența (culpa fără prevedere), unde utilizează, vizavi de
rezultatul faptei, că autorul acesteia „nu l-a prevăzut, deși trebuia să-l prevadă”. Verbul
„a trebui” fixează un etalon și un criteriu abstract de apreciere; astfel, pentru a
concluziona dacă o anume faptă a fost săvârșită sau nu din neglijență, se operează cu
un anume etalon (al omului mediu prudent, de pildă) așezat în aceleași împrejurări în
care a fost săvârșită fapta, neținând cont de personalitatea concretă a făptuitorului, ci
doar de circumstanțele externe în care acesta s-a aflat la momentul comiterii faptei; dacă
omul mediu prudent nu trebuia să prevadă caracterul ilicit al faptei respective, precum
și nici consecințele negative ale acesteia, atunci făptuitorului nu i se poate reține nici
măcar neglijența, ca formă de vinovăție. În comparație cu acesta, verbul „a putea”
relativizează, la prima vedere, criteriul de măsurare a capacității de previziune, atât în
materia cazului fortuit, cât și în aceea de interes, adică a posibilității de prevedere, la
momentul încheierii contractului, a prejudiciului cauzat prin neexecutarea culpabilă a
acestuia. Cu toate acestea, nu se poate reține, nici în materia cazului fortuit, nici în aceea
a prejudiciului, faptul că previzibilitatea se apreciază în concret, ținând cont de
personalitatea debitorului, căci, într-un astfel de caz, s-ar ajunge să se golească efectiv
de conținut norma de la art. 1480, alin. 1 Cod civil, care solicită, în executarea
contractului, diligența cu care un bun proprietar își administrează propriile afaceri; or,
așa cum am arătat deja, pentru a i se solicita o astfel de diligență debitorului, în
executarea contractului, în mod logic, acestuia trebuie să i se pretindă aceeași prudență
și la momentul încheierii contractului, adică cea a bunului proprietar. Deci prejudiciile
pe care putea să le prevadă debitorul că vor constitui urmări negative ale neexecutării,
încă de la momentul încheierii contractului, sunt prejudiciile pe care, în fapt, ar fi putut
să le prevadă un bun proprietar, adică un debitor mediu prudent. Altfel, dacă am
îmbrățișa ideea aprecierii in concreto a capacității de prevedere a debitorului, ce rost ar
mai fi avut ca, pe lângă prejudiciile pe care efectiv le-a prevăzut, să fie menționate, cu
caracter disjunctiv, iar nu copulativ, și cele pe care putea să le prevadă („prejudiciile pe
care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă”); acest „putea să le prevadă” face
trimitere, nu numai după părerea noastră, la debitorul mediu prudent sau, după cum s-a
afirmat și în doctrina juridică, la cel rezonabil. În consecință, numai prejudiciul care nu
ar fi fost prevăzut nici de debitorul rezonabil, adică mediu prudent, la momentul
încheierii contractului, nu va putea fi reparat. Tocmai de aceea, debitorul va fi exonerat
de răspundere dacă, invocând cazul fortuit, va face dovada faptului că evenimentul care
l-a împiedicat să-și execute conform obligațiile contractuale nu putea fi nici prevăzut,
nici împiedicat (evitat și surmontat) nici măcar de debitorul mediu diligent. Debitorul
mediu prudent își calibrează, după cum am mai spus deja, la momentul încheierii
contractului, setul de diligențe pe care trebuie să le depună în executarea conformă a
acestuia, iar aceste diligențe sunt cele solicitate debitorului mediu diligent. Ca o
consecință logică a faptului că, la momentul încheierii contractului, părțile trebuie să-și
dea un consimțământ conștient și informat cu privire la întreaga gama de diligențe pe
care vor fi ținute să le depună în executarea perfectă a contractului, lor nu li se pot
solicita ulterior, în faza executării, diligențe superioare celor pe care și le-au prefigurat
sau pe care ar fi trebuit să și le prefigureze (raportat la prudența unui bun gospodar) la
data încheierii contractului. Însuși consimțământul lor la formarea acordului de voințe
generator de contract are drept obiect exclusiv diligențele pe care le-au prevăzut sau pe
care ar fi putut să le prevadă un bun proprietar și numai în considerarea acestor eforturi
s-au obligat. În același sens, art. 6, alin. 2 Cod civil, a cărui prevedere poate fi
extrapolată cu ușurință în materia de interes, arată că actele juridice nu pot genera alte
efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii lor; idem,
contractele nu pot produce alte efecte juridice decât cele prevăzute de părți la data
încheierii lor; aceasta este o consecință necesară a principiului autonomiei de voință,
respectiv al celui al libertății de a contracta. Tocmai din această pricină, debitorul nu
poate fi ținut răspunzător decât pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau putea să le
prevadă la momentul încheierii contractului; doar referitor la aceste prejudicii i se poate
reține culpa în neexecutare, cel puțin sub forma neglijenței. Astfel, dacă el nu depune
diligențele pe care un bun proprietar le-ar fi depus în administrarea propriilor afaceri,
va fi considerat vinovat de neexecutare, întrucât se prezumă că, la momentul încheierii
contractului, el ar fi trebuit să prevadă, pe de o parte, că nedepunerea respectivelor
diligențe solicitate unui debitor mediu diligent constituie o neexecutare și, pe de altă
parte, că acestea vor produce consecințele negative (prejudiciile) pe care creditorul le
reclamă spre reparare și, cu toate acestea, în faza executării, a adoptat o astfel de
conduită prejudiciabilă, situată sub diligența bunului proprietar. Acestea sunt rațiunile
pentru care textele art. 1351, alin. 3, art. 1533 și art. 1480, alin. 1 Cod civil trebuie
interpretate coroborat, ajungându-se la concluzia aceluiași standard de apreciere, atât în
privința previzibilității, la momentul încheierii contractului, a efectelor acestuia, a
setului de diligențe care trebuie depuse în executarea sa conformă, a faptelor care
constituie neexecutări culpabile, a consecințelor negative ale acestora, cât și în aceea a
sârguinței depuse în executarea contractului; acest standard trebuie să fie unul și același,
atât la momentul încheierii contractului, cât și în executarea acestuia, anume cel solicitat
expres de art. 1480, alin. 1 Cod civil: cel al debitorului mediu prudent, respectiv mediu
diligent. Orice soluție contrară, care ar viza defazarea celor două standarde, raportat la
cele două momente ale existenței contractului, ar conduce la concluzii împotriva
autonomiei de voință a părților, respectiv a libertății acestora de a contracta, căci i s-ar
pretinde debitorului, pentru executarea conformă a contractului, să depună diligențe pe
care nu le-ar fi putut prevedea, la momentul încheierii contractului, acesta ajungând
astfel să producă alte efecte decât cele pe care părțile le-au putut prefigura la momentul
exprimării voinței lor de a contracta. Mai mult, admițând un criteriu de apreciere in
concreto atât în privința imprevizibilității evenimentului caz fortuit, cât și în aceea a
previzibilității prejudiciului, care să țină cont de personalitatea debitorului, s-ar ajunge
la ipoteze în care exonerarea de răspundere a acestuia s-ar reține inclusiv în cazul
producerii unor evenimente comune, notorii, pe care el însuși însă, din pricina
limitărilor sale personale, nu le-a prevăzut; consecința ar fi aceea că el nu ar răspunde
pentru prejudicii pe care orice om rezonabil le-ar fi putut prevedea, la momentul
încheierii contractului, însă, din nou, din cauza capacității sale intelectuale scăzute, el
nu le-a prevăzut. Cum s-ar mai angaja contractual, în atare condiții, creditorul care ar fi
supus unui astfel de risc al neexecutării dublate și de o nerăspundere a debitorului? Cum
ar arăta circuitul civil într-un astfel de scenariu? Nu credem că aceasta a fost intenția
legiuitorului. De aceea, relativizarea aprecierii capacității de prevedere a debitorului,
atât în privința evenimentului caz fortuit (raportat inclusiv la criteriul de apreciere
folosit în cazul evenimentului forță majoră, unde se folosește doar termenul
„imprevizibil”), cât și în aceea a prejudiciului, la momentul încheierii contractului,
apreciem că trebuie înțeleasă în sensul la care face trimitere art. 1480, alin. 1 Cod civil,
pentru faza executării contractului. Se are astfel în vedere etalonul unui debitor mediu
prudent, însă acest etalon nu reprezintă un tip abstract, ci un tip care aparține clasei
debitorului concret, cu educația acestuia, cu mediul de proveniență al acestuia, cu
profesia sa etc., clasă din care se alege bunul proprietar și la care se raportează acel bun
proprietar, nu vor fi incluse în alcătuirea modelului bunului proprietar însă nici o
trăsătură care definește, în concret personalitatea debitorului (gradul său de inteligență,
temperamentul ș.a.). Așezarea acestui bun proprietar în împrejurările în care debitorul
concret a încheiat și a executat contractul, avându-se în vedere și natura contractului, și
compararea conduitei așteptate a acestui bun proprietar cu aceea concretă a debitorului
va releva dacă debitorul, pe de o parte, putea, la momentul încheierii contractului, să
prevadă prejudiciile care este chemat să le repare și, pe de altă parte, dacă, în executarea
contractului, acesta a depus toate diligențele pe care respectivul bun proprietar le-ar fi
depus. Rezultatul analizei va arăta pe care dintre prejudiciile pe care creditorul le
solicită la reparare va fi obligat debitorul să le repare, ajustându-se astfel reparația după
conținutul exact al obligației, în care nu intră altceva decât ceea ce debitorul a putut să
prevadă, la momentul încheierii contractului. Culpa debitorului în neexecutare nu va
putea fi reținută decât cu privire la faptele pe care, la momentul încheierii contractului,
acesta le-a prevăzut sau putea să le prevadă că reprezintă neexecutări, respectiv la
prejudiciile pe care, la același moment, acesta le-a prevăzut sau le-a putut prevedea ca
urmări negative ale neexecutării.
Să nu ne închipuim că, la data încheierii contractului, debitorul este ținut să
efectueze calcule complexe privind diligențele pe care trebuie să le depună în
executarea conformă a contractului, conduitele care vor constitui neexecutări,
prejudiciile la care acestea vor da naștere, iar creditorului îi este îngăduit, întotdeauna,
să rămână pasiv în această privință; nu, în stabilirea conținutului contractului, ambele
părți au obligația de a se informa reciproc, astfel că și creditorului îi revine sarcina să-i
comunice debitorului orice informații relevante cu privire la așteptările sale legitime pe
care le are de la respectivul contract, la conduita pe care o așteaptă de la debitor, la
valoarea pe care o atribuie prestațiilor acestuia etc, mai ales în situațiile în care debitorul
nu ar avea cum să cunoască toate aceste detalii, ținând cont de împrejurări. De exemplu,
dacă se încheie un contract de transport al unor bunuri, expeditorul trebuie să-l
informeze pe debitor clar despre valoarea bunurilor transportate, pentru ca acesta să își
dea consimțământul în deplină cunoștință de cauză și să poată fi considerat, ulterior,
culpabil și răspunzător pentru pieirea respectivelor bunuri; într-un asemenea caz, în care
transportatorul preia de la expeditor un colet ambalat, fără să-i cunoască conținutul, el
nu va răspunde, de pildă, în cazul în care conținutul coletului piere din culpa sa, decât
până la limita valorii pe care expeditorul i-a comunicat-o că ar avea-o respectivul
conținut, la momentul încheierii contractului (art. 2005, alin. 3 Cod civil).
Previzibilitatea prejudiciului se constituie astfel și într-o limită a acestuia, însă
numai în situația în care neexecutarea se datorează culpei, adică neglijenței sau
imprudenței debitorului; dacă însă neexecutarea este intenționată ori se datorează culpei
grave a acestuia (culpa lata dolo equiparatur – culpa gravă echivalează intenției; este
vorba despre situația în care debitorul adoptă o conduită pe care, aflându-se în aceleași
împrejurări, nici cel mai limitat om nu ar fi adoptat-o), debitorul va fi ținut să repare și
prejudiciul pe care nu l-a putut prevedea, ca o consecință a neexecutării respective, la
momentul încheierii contractului, deci prejudiciul imprevizibil chiar și pentru debitorul
mediu prudent.
Textul art. 1533 Cod civil se referă expres la previzibilitatea întinderii
prejudiciului, neavând în vedere evaluarea acestuia, adică însuși cuantumul reparației,
al daunelor-interese. Tocmai de aceea, în considerarea principiului reparării integrale a
prejudiciului, ținând cont că dreptul la repararea acestuia se naște în ziua cauzării sale,
întinderea daunelor-interese trebuie raportată la acea zi, rămânând astfel în sarcina
debitorului eventualele variații de valoare cauzate fie de scăderea sau de creșterea
puterii de cumpărare a monedei cu care se plătește în contract, fie de fluctuațiile pieței
pe care se tranzacționează bunul sau serviciul respectiv, între momentul încheierii
contractului și acela al producerii prejudiciului. Reparația trebuie să constituie o valoare
de înlocuire, care să permită creditorului, la momentul în care este stabilită, să
achiziționeze de pe piață exact același bun sau exact același serviciu de care a fost privat
prin neexecutare (aici discutăm, practic, despre executarea prin echivalent), precum și
să obțină exact același profit pe care l-ar fi obținut dacă ar fi valorificat respectivul bun
sau serviciu de care a fost lipsit, dar și să-și recupereze toate celelalte pierderi, cheltuieli
pe care le-a făcut în considerarea executării contractului, la valoarea acestora de la data
stabiliri întinderii despăgubirii. De aceea, scurgerea unei anumite perioade de timp,
semnificative, între momentul producerii prejudiciului și cel al pronunțării hotărârii
judecătorești permite creditorului să solicite valorizarea daunelor-interese, adică
actualizarea valorii lor având în vedere indicele de depreciere monetară (de inflație),
indicele prețurilor de consum etc., precum și dobânzi (convenționale sau, în lipsă,
legale) calculate până la data plății efective și integrale a despăgubirilor, de către
debitor.
b) Evaluarea legală a daunelor-interese are ca temei premisa că executarea cu
întârziere a obligațiilor este de natură a genera întotdeauna prejudicii creditorului prin
însuși acest fapt, al întârzierii în executare, care îl pune pe creditor în situația de a nu
putea beneficia, conform așteptărilor sale legitime pe care și le-a prefigurat la momentul
încheierii contractului, la termenul stabilit, de prestația asumată de către debitor;
creditorul este astfel pus atât în imposibilitatea de a se folosi personal de ceea ce
prestația care ar fi trebuit executată de către debitor i-ar fi oferit, precum și de a
valorifica, la rândul lui, superior, această prestație, pentru a obține beneficiile aferente;
pornind de la această ultimă idee, legiuitorul îl creditează pe creditor cu un cuantum
minim al daunelor-interese, la care este îndrituit chiar fără a face dovada existenței
vreunui prejudiciu cauzat prin întârzierea în executare.
Suntem deci în prezența unei prezumții legale absolute privind existența
prejudiciului, precum și întinderea minimă a acestuia, care are ca punct de plecare
faptul vecin și conex al executării tardive a obligației contractuale.
Concluzia este susținută de argumente de text. Astfel, din ambele texte legale
(art. 1535 și art. 1536 Cod civil) rezultă, pe de o parte, faptul că este suficient ca
creditorul să probeze întârzierea în executare, pentru ca el să fie îndreptățit la daune-
interese care să-i acopere prejudiciile astfel suferite, chiar fără a face dovada existenței
și a întinderii acestora; în plus, debitorului nu îi este îngăduit să facă proba contrară;
cu alte cuvinte, el nu are dreptul să dovedească nici faptul că creditorului nu i-a fost
cauzat nici un prejudiciu ca urmare a întârzierii în executare, precum nici faptul că
prejudiciul efectiv suferit de către creditor din această cauză este mai mic decât cel
prezumat de către legiuitor. Un astfel de mecanism al dovedirii unui fapt juridic este
specific prezumției legale absolute.
Pe de altă parte, creditorului îi este îngăduit să facă dovada faptului că
prejudiciul suferit de el ca urmare a întârzierii debitorului în executare este mai mare
decât cel prezumat absolut de către legiuitor și să obțină daune-interese în acest
cuantum.
Legiuitorul vine astfel în întâmpinarea creditorului ușurându-i sarcina probei, pe
de o parte, și pe de altă parte, garantându-i dreptul la daune-interese pentru întârzierea
executării, în cuantumul minim stabilit legal.
Astfel, răspunderea contractuală își manifestă funcția reparatorie.
În același timp, funcția preventiv-educativă specifică ambelor forme ale
răspunderii civile, tinde, în materia de interes, să îl disciplineze pe debitor în sensul de
a-și executa la timp obligațiile contractuale, știind de la bun început, adică încă de la
momentul încheierii contractului, că întârzierea în executare îi va atrage răspunderea
contractuală și obligația de a plăti daune-interese în acest sens.
Se înțelege deci că evaluarea legală a daunelor-interese are ca domeniu de
aplicare daunele-interese moratorii, căci numai acestea sunt datorate de către debitor
ca urmare a executării cu întârziere a obligațiilor sale și pot fi cumulate cu această
executare (conformă, din perspectiva cantitativă și din cea calitativă) în natură.
Reamintim succint că o obligație nu poate fi executată silit până ce nu a ajuns la
scadență și astfel creanța corelativă acesteia a devenit exigibilă, conform art. 663
C.pr.civ. Deci, debitorului nu îi poate fi cerută executarea obligației înaintea scadenței.
În măsura în care debitorul execută benevol obligația înaintea scadenței acesteia
(plata anticipată), plata făcută în cunoștință de cauză este una valabilă, dacă obligația,
la data plății, era eficace și părțile nu au convenit contrariul ori aceasta nu rezultă din
natura contractului sau din împrejurările în care a fost încheiat (art. 1496, alin. 1 Cod
civil), sau nedatorată, dacă obligația, la data plății, nu era încă eficace.
Sunt avute aici în vedere obligațiile afectate de modalitatea termenului
suspensiv, indiferent că acesta este stipulat de părți sau este determinat în temeiul
contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanțelor (termenul suspensiv
amână scadența; art. 1414 Cod civil), respectiv acelea afectate de modalitatea condiției
suspensive (care amână eficacitatea însăși a obligației; art. 1400 Cod civil).
De asemenea, scadența obligației poate fi amânată, de către instanța de judecată,
la cererea debitorului, dacă natura prestației sau locul unde urmează a se face plata o
impune (art. 1495, alin. 2 Cod civil).
Concomitent, trebuie avută în vedere și ordinea executării obligațiilor stabilită la
art. 1555 Cod civil, care face ca neexecutarea unei obligații scadente, dar care trebuie
să fie executată ulterior obligației reciproce și corelative, a celeilalte părți, să fie una
justificată, motiv pentru care, într-un astfel de caz, dreptul creditorului la plata de daune-
interese moratorii nu se naște decât de la data la care el însuși și-a executat propria-i
obligație, care trebuia executată prima.
În mod corespunzător, invocarea întemeiată și legală, de către una dintre părțile
contractante, a excepției de neexecutare a contractului având ca obiect executarea unei
obligații pecuniare va avea ca efect temporizarea forței obligatorii a contractului în
favoarea celui care a invocat excepția până când cealaltă parte contractantă își va fi
executat propria-i obligație scadentă; în tot acest răstimp însă, neexecutarea obligației
scadente a celui care a invocat excepția de neexecutare a contractului este una justificată
și nu dă dreptul la daune-interese creditorului decât începând cu data la care el însuși
și-a executat propria-i obligație.
 Invocarea temeinică și legală a imposibilității fortuite temporare de executare,
care l-a împiedicat pe debitor să-și execute obligația la scadență va fi de natură a-l
absolvi pe acesta de plata de daune-interese moratorii pentru întârzierea în executare,
deoarece el nu este culpabil pentru aceasta.
În privința obligațiilor pecuniare, pornind de la alin. 6 al art. 1634 Cod civil,
imposibilitatea fortuită de executare totală și definitivă nu poate fi invocată drept cauză
de stingere a obligației, căci genera non pereunt. Obligațiile de a face, după cum am
văzut, se sting, în principiu, dacă evenimentul fortuit care a generat imposibilitatea de
executare a intervenit înainte ca debitorul să fi fost pus în întârziere (art. 1634, alin. 1
Cod civil), cu consecința că nu se mai poate vorbi, într-un astfel de caz, despre
întârzierea în executare, nemaiexistând obligația de a executa respectiva prestație.
În toate celelalte cazuri decât cele enumerate mai sus, în care scadența obligației
este amânată, obligația trebuie executată de îndată ce aceasta a fost asumată, conform
art. 1495, alin.1 Cod civil.
Așadar, în principiu, scadența obligației coincide cu momentul nașterii acesteia.
Să nu uităm, de asemenea, că termenul suplimentar de executare acordat
debitorului odată cu notificarea de punere în întârziere nu are ca scop rescadențarea
obligației, din moment ce chiar art. 1522, alin. 4 îi conferă creditorului dreptul la daune-
interese calculate pe parcursul curgerii acestui termen; deci chiar și în cazurile în care
creditorul îl pune în întârziere pe debitor și îi acordă acestuia un termen suplimentar de
executare, daunele-interese moratorii vor curge de la scadență până la executarea
integrală, efectivă a obligației.
Orice executare cu întârziere, nejustificată și /sau culpabilă va da așadar dreptul
creditorului la plata de daune-interese moratorii și, corelativ, va naște în sarcina
debitorului obligația de plată a acestora.
Din punctul de vedere al obiectului obligațiilor pe care legiuitorul le are în vedere
în sensul că întârzierea în executare face să se prezume absolut cauzarea de prejudicii
creditorului și că acestea sunt cel puțin egale cu cuantumul minim stabilit de lege,
distingem între obligațiile pecuniare și obligațiile de a face al căror obiect este
evaluabil în bani.
• Obligațiile pecuniare (art. 1535 Cod civil și O.G. nr. 13/2011 privind
dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești) au ca obiect,
după cum bine știm, plata unei sume de bani. Acestea, prin specificul obiectului
prestației, pot fi executate întotdeauna în natură, nefiind, practic, susceptibile de a fi
executate prin echivalent. Deci executarea conformă a obligației bănești presupune
plata, la scadență, a întregii sume de bani datorate.
Dacă o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune-
interese moratorii.
Data de la care încep să curgă aceste daune-interese moratorii este aceea a
scadenței.
În materie așadar, indiferent dacă obligația pecuniară a fost asumată în exercițiul
activității unei întreprinderi sau nu, daunele-interese moratorii se socotesc începând cu
data scadenței. Apreciem, alăturându-ne opiniilor deja exprimate în acest sens în
literatura juridică și primind cu rezerve opiniile contrare, că, în cazul obligațiilor
pecuniare, dreptul creditorului de a solicita plata acestor daune-interese moratorii nu
este condiționat de îndeplinirea anterioară a formalității punerii în întârziere a
debitorului cu privire la executarea obligației principale. Concluzia răzbate din
formularea pe care legiuitorul a utilizat-o, precum și din modul în care s-a raportat la
momentul de la care încep să fie calculate daunele-interese moratorii, în cuprinsul art.
1535 Cod civil, în comparație cu soluția avansată în materia obligațiilor de a face al
căror obiect este evaluabil în bani, în textul art. 1536 Cod civil. Nu am vedea utilitatea
formalității punerii prealabile în întârziere a debitorului, din moment ce calculul
daunelor-interese se face oricum începând cu ziua scadenței (exclusiv) sau cu cea
imediat următoare scadenței (inclusiv – a se vedea, în acest sens, prevederile art. 1553
Cod civil, privind calculul termenului socotit pe zile).
Data până la care sunt calculate și datorate aceste daune-interese moratorii este
data plății efective și integrale a datoriei (ziua în care s-a făcut plata nu mai intră în
calcul, întrucât, începând cu acea zi, creditorul beneficiază de prestația primită și se
poate folosi de aceasta).
Cuantumul daunelor-interese moratorii este, în principiu, cel convenit de către
părți. Este vorba aici despre convenția accesorie încheiată de către părți odată cu
încheierea contractului sau ulterior acestui moment, dar, în mod necesar, anterior
scadenței, convenția care poartă denumirea de „clauză penală”, prin care părțile
stabilesc anticipat cuantumul daunelor-interese moratorii datorate de către debitor în
cazul întârzierii la plată. O eventuală convenție a părților intervenită după momentul
plății, adică al stingerii integrale, benevole a obligației, de către debitor, cu privire la
cuantumul daunelor-interese pe care acesta le va plăti creditorului pentru executarea cu
întârziere a obligației va constitui o tranzacție. În textul art. 1535 Cod civil, legiuitorul
face vorbire însă despre clauza penală, fapt care rezultă mai ales din textele alin. 2 și 3
ale acestui articol. Desigur, în temeiul principiului autonomiei de voință, respectiv al
celui al libertății de a contracta, nimic nu împiedică părțile să convină asupra înlăturării
efectelor clauzei penale (o astfel de convenție ar constitui un mutuus dissensus),
respectiv să încheie o tranzacție privind suma de bani pe care debitorul o datorează cu
titlu de daune-interese moratorii.
Dacă părțile nu au încheiat o clauză penală privind cuantumul dobânzilor
moratorii, debitorul va datora creditorului daune-interese moratorii în cuantumul
prevăzut de lege.
O.G. nr. 13/2011 reglementează în domeniul dobânzii legale remuneratorii și al
celei penalizatoare pentru obligații bănești.
Potrivit art. 1 din acest act normativ,
(1) Părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii atât pentru
restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât și pentru întârzierea la plata unei
obligații bănești.
(2) Dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit
termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației,
este denumită dobândă remuneratorie.
(3) Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea
obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare.
Așadar, legiuitorul folosește termenul de „dobândă” atât în sensul propriu-zis al
acestuia, acela de dobândă remuneratorie, care reprezintă, practic, costul împrumutului,
și prin care se înțelege se înțeleg nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, ci și
alte prestații, sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent
al folosinței capitalului (art. 2168 Cod civil; alin. 5 al art. 1 din O.G. nr. 13/2011), cât
și în locul daunelor-interese moratorii, utilizând în acest sens sintagma dobândă
penalizatoare.
Apreciem că utilizarea acestei sintagme – dobândă penalizatoare – restrânge
funcțiile tradiționale ale răspunderii contractuale datorate în temeiul clauzei penale, care
se subsumează, în principiu, celor ale răspunderii civile în general – este vorba despre
funcția reparatorie și despre cea preventiv-educativă – doar la cea de-a treia funcție,
care fost asociată acestei răspunderi – funcția punitivă sau sancționatorie – și care, în
răspunderea civilă, nu este manifestă decât cu caracter de excepție.
Pentru lecția de astăzi, pentru noi prezintă interes dobânda penalizatoare, însă,
din pricina faptului că modul de clacul al acesteia este strâns legat de cel al dobânzii
remuneratorii, nu putem eluda discuțiile cu privire la aceasta din urmă. Deci, în cele ce
succed, ne vom referi la modul de calcul al dobânzii remuneratorii, respectiv la cel al
dobânzii penalizatoare, pentru obligațiile bănești, atât pentru cele care decurg din
exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, cât și pentru cele care nu decurg din
exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3, alin. 3 Cod civil, întrucât
însuși legiuitorul face această demarcație, în cuprinsul O.G. nr. 13/2011.
Premisa de la care trebuie să pornim este fixată în cuprinsul art. 2 din O.G. nr.
13/2011, conform căreia, în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor
contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare,
după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti
dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.
În ceea ce privește dobânda penalizatoare, care prezintă interes special pentru
lecția de astăzi, textul art. 1535 Cod civil conține exact aceeași prevedere: cuantumul
acesteia este cel convenit de părți, în principiu, iar, în lipsa acestuia, cel prevăzut de
lege.
Conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011:
(1) Rata dobânzii legale remuneratorii (DLR) se stabilește la nivelul ratei
dobânzii de referință a Băncii Naționale a României (DRBNR), care este rata dobânzii
de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administrație al Băncii
Naționale a României.
(2) Rata dobânzii legale penalizatoare (DLP) se stabilește la nivelul ratei
dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale.
(2^1) În raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante,
dobânda legală penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8
puncte procentuale.
(3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu
scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Codul civil, rata dobânzii legale se stabilește
potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.
(4) Nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României va fi
publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin grija Băncii Naționale a
României, ori de câte ori nivelul ratei dobânzii de politică monetară se va modifica.
Conform art. 5 din același act normativ,
(1) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu
scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Codul civil, dobânda (este vorba despre
dobânda convențională, care poate fi remuneratorie – DCR - sau penalizatoare - DCP)
nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an.
(2) Orice clauză prin care se încalcă dispozițiile alin. (1) este nulă de drept. În
acest caz, creditorul este decăzut din dreptul de a pretinde dobânda legală.
(3) Valabilitatea nivelului dobânzii convenționale se determină prin raportare la
dobânda legală în vigoare la data stipulării.
Potrivit art. 8, alin. 1 din O.G. nr. 13/2011, regula este că dobânda se va calcula
numai asupra cuantumului sumei împrumutate (datorate).
Cu titlu de excepție, conform alin. 2 al aceluiași text legal, dobânzile
penalizatoare se pot capitaliza și pot produce dobânzi în temeiul unei convenții speciale
încheiate în acest sens, după scadența lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe cel
puțin un an. Deci, în primul rând, pentru ca dobânzile penalizatoare să se poată
capitaliza și produce dobânzi, la rândul lor, este nevoie de o convenție specială a părților
în acest sens, în care acestea să prevadă această prerogativă a creditorului, această
modalitate de calcul al dobânzii compuse. În al doilea rând, această convenție specială
nu se poate încheia decât după ce dobânzile penalizatoare au ajuns la scadență, adică,
numai trecerea unui an de la data la care au început să curgă și numai pentru dobânzi
datorate pe cel puțin un an.
Alin. 3 al aceluiași articol statuează că dobânzile remuneratorii se pot capitaliza
și pot produce dobânzi fără restricții.
Este vorba aici despre anatocism, care reprezintă operațiunea juridică prin care
se capitalizează periodic dobânda neachitată la scadență, cuvenită unei sume
împrumutate, operațiune ce se concretizează în cumularea dobânzii scadente și
neachitate cu suma datorată și aplicarea în continuare a dobânzii la valoarea astfel
rezultată. Cu alte cuvinte, într-un contract de împrumut, de exemplu, încheiat pentru o
perioadă de trei ani, în care s-a stipulat o anume dobândă remuneratorie
convențională/an, restituirea sumei împrumutate în rate egale lunare care cuprind atât
suma împrumutată (capitalul) cât și dobânda aferente unei luni, și dreptul creditorului
de a capitaliza dobânda neachitată, la finele fiecărui an; aceasta înseamnă că, dacă, spre
pildă, în primul an al contractului, împrumutatul restituie întregul capital aferent celor
12 luni, însă dobândă aferentă numai a 8 luni, dobânda scadentă și neplătită până la
finele acelui an se adună sumei împrumutate rămase de achitat (adică se capitalizează,
se transformă din dobândă în capital), urmând ca, în următorii doi ani, să se calculeze
și să se perceapă dobândă remuneratorie la întreaga sumă astfel rezultată; în acest fel,
dobânda neplătită la scadență în primul an al contractului ajunge să producă, la rândul
ei, dobânzi.
Având în vedere aceste prevederi legale, este de observat că, în calculul oricărui
tip de dobândă, se pleacă de la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a
României, care reprezintă și nivelul dobânzii legale remuneratorii în raporturile juridice
care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu caracter lucrativ (DLRp = dobânda
legală remuneratorie între profesioniști). Actualmente, rata dobânzii de referință a BNR
este de 2%/an. Vom folosi, pentru exemplificare, această rată, chiar dacă ea este supusă
schimbării periodice.

DLRp = DLR = DRBNR = 2%/an X suma datorată

 DLRnp (dobânda legală remuneratorie între neprofesioniști) = DLR – (20% X
DLR) = 2% - (20% X 2%) = 2% - 0,4% = 1,6 %/an X suma datorată

DLPp (dobânda legală penalizatoare între profesioniști) = DRBNR + 8% = 2%

+ 8% = 10%/an X suma datorată

DLPnp (dobânda legală penalizatoare între neprofesioniști) = (DRBNR + 4%) –

20% X (DRBNR + 4%) = (2% + 4%) – 20% X 6% = 6% - 1,2% = 4,8%/an X suma
datorată

În privința dobânzii convenționale, în raporturile juridice care decurg din

exploatarea unei întreprinderi cu caracter lucrativ, acesta este nelimitată.
În schimb, dobânda convențională în raporturile juridice care nu decurg din
exploatarea unei întreprinderi cu caracter lucrativ nu poate depăși cu mai mult de 50%
rata dobânzii legale, indiferent că este vorba despre dobânda remuneratorie sau despre
cea penalizatoare. De unde:

DCRnp (dobânda convențională remuneratorie între neprofesioniști) = MAXIM:

DLRnp + 50% X DLRnp = 1,6% + 50% X 1,6% = 1,6% + 0,8% = 2,4%/an X suma
datorată

DCPnp (dobânda convențională penalizatoare între neprofesioniști) = MAXIM:

DLPnp + 50% X DLPnp = 4,8% + 50% X 4,8% = 4,8% + 2,4% = 7,2%/an X suma
datorată.

Este de reținut sancțiunea legală consacrată pentru încălcarea dispozițiilor

legale prin care se limitează dobânda convențională în raporturile juridice care nu
decurg din exploatarea unei întreprinderi cu caracter lucrativ. Aceasta este nulitatea
absolută a clauzei contractuale prin care se încalcă această limită. În plus față de
nulitatea absolută a clauzei contractuale prin care se stipulează o dobândă remuneratorie
sau penalizatoare mai mare decât cea permisă de lege, intervine și sancțiunea decăderii
creditorului din dreptul de a percepe chiar și dobânda legală, indiferent că aceasta este
remuneratorie sau penalizatoare, după caz.
Conform art. 6 din O.G. nr. 13/2011, dobânda, indiferent că este remuneratorie
sau penalizatoare, se stabilește prin act scris. Sancțiunea nerespectării acestei forme a
înscrisului fie sub semnătură privată, fie autentic, constă în limitarea creditorului la a
percepe exclusiv dobânda legală. Deci creditorul nu poate face dovada cuantumului
dobânzii convenționale cu nici un alt mijloc de probă, decât cu înscrisul în care, prin
acordul părților, a fost stabilită aceasta. Concluzia, în opinia noastră, cu privire la forma
scrisă solicitată prin art. 6 din O.G. nr. 13/2011 a convenției de dobândă, pornind de la
sancțiunea acesteia, este că aceasta este solicitată de către legiuitor ad probationem cu
privire la cuantumul dobânzii convenționale, iar nu la caracterul purtător de dobândă al
obligației. Astfel, părțile pot dovedi, potrivit dreptului comun în materie privind dovada
actelor juridice, conținutul acestora, deci inclusiv existența unei convenții de dobândă,
adică a faptului că obligația debitorului este purtătoare de dobânzi, fie remuneratorii,
fie penalizatoare, însă, cuantumul acestora nu va putea fi dovedit decât cu un înscris din
care să rezulte acordul de voință în acest sens.
Potrivit art. 7 din O.G. nr. 13/2011, precum și art. 2170, prima propoziție Cod
civil, plata anticipată a dobânzii remuneratorii se poate efectua pe cel mult 6 luni,
dobânda astfel încasată nefiind supusă restituirii, indiferent de variațiile ulterioare ale
dobânzii legale.
Revenind al textul art. 1535 Cod civil, conform alin. 2 al acestuia, dacă, înainte
de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală (se are aici în
vedere dobânda legală penalizatoare în raporturile juridice care decurg sau care nu
decurg, după caz, din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, așa cum a fost
calculată în cele ce preced, după cum rezultă din textul art. 10 din O.G. nr. 13/2011:
„Dispozițiile art. 1535 … sunt aplicabile dobânzii penalizatoare”, și ținând seama de
limitările legale impuse în materia dobânzii convenționale penalizatoare), atunci
dobânda penalizatoare este datorată la nivelul aplicabil înainte de scadență.
Deci, dacă, în contractul încheiat între ele, părțile nu au inserat o clauză penală
(privind dobânda penalizatoare), însă au prevăzut o clauză de dobândă privind dobânda
remuneratorie, iar cuantumul acesteia este mai mare decât dobânda legală penalizatoare,
atunci și dobânda penalizatoare se va datora la nivelul aceluiași cuantum la care părțile,
prin acordul lor de voință, au stabilit costul împrumutului. Explicația alegerii făcute de
către legiuitor este destul de simplă: dacă, la data încheierii contractului, părțile au
convenit că echivalentul folosinței capitalului pus la dispoziția debitorului de către
creditor este într-un anumit cuantum, este firesc ca privarea creditorului de bunul său,
prin neplata la scadență a sumei datorate, de către debitor, să-l coste pe acesta din urmă
tot atât cât l-a costat și înainte de scadență, prezumându-se că, pentru creditor, valoarea
folosinței capitalului respectiv este aceeași și după scadență ca la data încheierii
contractului.
Conform alin. 3 al art. 1535 Cod civil, dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii
mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la
daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.
Așadar, în ipoteza în care, în contractul încheiat între ele, părțile nu au stipulat o
clauză penală (privind dobânda penalizatoare), respectiv nici o clauză de dobândă
remuneratorie (deci obligația nu este purtătoare de astfel de dobânzi), sau au stipulat o
astfel de clauză de dobândă remuneratorie, însă cuantumul dobânzii remuneratorii este
inferior dobânzii legale penalizatoare (precizăm, din nou, că se are aici în vedere
dobânda legală penalizatoare în raporturile juridice care decurg sau care nu decurg, după
caz, din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, așa cum a fost calculată în cele
ce preced, după cum rezultă din textul art. 10 din O.G. nr. 13/2011: „Dispozițiile art.
1535 … sunt aplicabile dobânzii penalizatoare”, și ținând seama de limitările legale
impuse în materia dobânzii convenționale penalizatoare), creditorul are dreptul la
dobânzi penalizatoare în cuantumul dobânzii legale penalizatoare, fără a trebui să
probeze, în acest sens, existența sau întinderea prejudiciului suferit prin întârzierea
executării. Dacă însă, urmare a executării tardive a obligației, creditorul a suferit un
prejudiciu superior cuantumului dobânzii legale penalizatoare, acesta, sub condiția
dovedirii respectivului prejudiciu și a întinderii lui, are dreptul la daune-interese
moratorii pentru acoperirea integrală a prejudiciului.
 • Obligațiile de a face al căror obiect este evaluabil în bani, în măsura în
care sunt executate cu întârziere, dau întotdeauna creditorului dreptul de a percepe
daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în
întârziere asupra echivalentului în bani al obligației, cu excepția cazului în care s-a
stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de
întârzierea în executarea obligației (art. 1536 Cod civil).
O primă observație care se poate face referitor la prevederea legală în discuție
este aceea că domeniul său de aplicare trebuie limitat la obligațiile de a face al căror
obiect este evaluabil în bani, căci textul face vorbire expresă despre „echivalentul în
bani al obligației”, ceea ce înseamnă că acesta trebuie să fie determinabil.
Echivalentul în bani al obligației neexecutate la termen nu reprezintă prețul pe
care creditorul l-a plătit sau la care s-a angajat în contraprestație, ci contravaloarea, pe
piața bunului sau a serviciului respectiv, a prestației care constituie obiectul obligației
respective. Soluția adoptată de către legiuitor este explicabilă relativ facil: creditorul a
fost lipsit, pentru perioada de timp cuprinsă între data scadenței și aceea a executării
obligației de către debitor de însăși prestația datorată de acesta, pe care, dacă ar fi
beneficiat la timp de ea, ar fi valorificat-o obținând un beneficiu cel puțin egal cu
dobânda legală calculată la valoarea de piață a acestei prestații, pentru toată perioada
întârzierii în executare.
Spre deosebire de obligațiile pecuniare, în cazul obligațiilor de a face daunele-
interese moratorii curg numai de la data punerii prealabile în întârziere a debitorului.
Dobânda legală la care face trimitere textul art. 1536 Cod civil este cea
prevăzută în O.G. nr. 13/2011 cu titlu de dobândă penalizatoare și se calculează
conform formulelor mai sus arătate, ținând seama de faptul că obligația a fost sau nu
asumată într-un raport juridic care decurge din exploatarea unei întreprinderi cu caracter
lucrativ. Definiția însăși a dobânzii penalizatoare, conținută în art. 1, alin. 3 din O.G.
nr. 13/2011, este cea care se calează exact pe ipoteza descrisă de art. 1536 Cod civil,
care se referă la o dobândă datorată de la data scadenței până la aceea a executării
obligației. Art. 10 din O.G. nr. 13/2011 nu împiedică aplicarea art. 1536 Cod civil
dobânzii penalizatoare, ci doar restrânge sfera de aplicare a art. 1535, respectiv a art.
1538 – 1543 la dobânda penalizatoare, arătând că acestea nu sunt aplicabile dobânzii
remuneratorii. În pofida a ceea ce arată titlul O.G. nr. 13/2011, care îi circumscrie
domeniul de aplicare exclusiv la obligațiile bănești, de lege lata nu există o altă
reglementare în materie. Chiar Banca Națională a României, în documentele sale
oficiale, trimiterile pe care le face la dobânda legală sunt cele referitoare la O.G. nr.
13/2011. Acestea sunt motivele pentru care apreciem că textele O.G nr. 13/2011 sunt
aplicabile și art. 1536 Cod civil.
Dacă creditorul va putea face dovada unui prejudiciu superior cuantumului
dobânzii legale, cauzat prin întârzierea în executare, atunci el va fi îndreptățit la daune-
interese moratorii în cuantumul necesar a acoperi respectivul prejudiciu.
De asemenea, dacă, în contractul încheiat între părți, a fost stipulată o clauză
penală în care au fost fixate daunele-interese moratorii datorate de către debitor în
ipoteza întârzierii în executare, atunci creditorul are dreptul la a pretinde de la debitor
aceste daune-interese, fără a fi nevoit, în acest sens, să dovedească existența sau
întinderea vreunui prejudiciu (art.1538, alin. 4 Cod civil).
 Am concluzionat, când am vorbit despre daunele-interese moratorii, că acestea
se cumulează întotdeauna cu executarea în natură, nefiind susceptibile de a fi cumulate
cu executarea prin echivalent (care va fi alăturată daunelor-interese compensatorii) sau
cu daunele-interese compensatorii. Din această cauză, nu suntem în ipoteza
reglementată de art. 1536 Cod civil dacă, după ce debitorul a fost pus în întârziere
solicitându-i-se să execute în natură prestația de a face la care s-a obligat, intervine un
eveniment fortuit care determină imposibilitatea de executare în natură, acesta urmând
a fi ținut, în principiu, la executarea prin echivalent a obligației sale (art. 1634, alin. 1
Cod civil), cu excepția cazului în care dovedește faptul că, chiar dacă ar fi executat la
termen, din pricina evenimentului fortuit, creditorul tot nu s-ar fi bucurat de prestație
(art. 1634, alin. 2 Cod civil), dacă nu cumva debitorul și-a asumat respectivul eveniment
fortuit și executarea chiar și în ipoteza producerii acestuia (obligație de rezultat
absolută). Executarea prin echivalent presupune, așa cum am văzut deja, plata unei
sume de bani în locul prestației inițiale. Deci, dacă creditorul optează pentru acest
remediu contractual, ipoteza exclude aplicabilitatea art. 1536 Cod civil, căci, în speță,
nu mai există o executare în natură a obligației cu care daunele-interese moratorii să
poată fi cumulate; urmează că neexecutarea, la data scadenței inițiale, de către debitor,
a obligației de a face care între timp a devenit imposibil de executat, dă creditorului
dreptul de a solicita executarea prin echivalent și daune-interese compensatorii, în care
vor fi incluse toate despăgubirile datorate pentru prejudiciile cauzate pentru
neexecutarea de bună voie a obligației, înainte ca aceasta să devină imposibil de
executat, aplicându-se, după caz, dispozițiile art. 892 C.pr.civ. La acestea se pot adăuga
penalitățile de executare care au fost eventual percepute, în temeiul art. 906 C.pr.civ.,
înainte ca obligația să devină imposibil de executat în natură. Explicația cumulării
executării prin echivalent cu daunele-interese și cu penalitățile de executare este destul
de simplă: fiecare dintre aceste sume de bani percepute debitorului au un rol distinct de
cel al celorlalte, îndeplinind o funcție proprie: executarea prin echivalent îndeplinește o
funcție compensatorie (de plată), așezând creditorul în poziția în care s-ar fi aflat dacă
ar fi primit, în natură, prestația; daunele-interese îndeplinesc o funcție reparatorie,
complinind insuficiența executării prin echivalent, care se mărginește la valoarea de
înlocuire a prestației, la data plății, însă nu acoperă prejudiciile cauzate creditorului prin
neexecutarea în natură (damnum emergenes, lucrum cessans, eventualele cheltuieli
făcute cu evitarea sau micșorarea prejudiciului); penalitățile de executare îndeplinesc o
funcție cominatorie, fiind menite doar pentru a înfrânge rezistența debitorului și al
convinge să-și execute obligația astfel cum și-a asumat-o (rolul acesteia transpare clar
din textul art. 906 C.pr.civ., dar mai ales din cel al alin. 5 al acestuia, conform căruia
înlăturarea sau reducerea penalității, pe calea contestației la executare, se poate face, în
primul rând, numai dacă debitorul și-a executat obligația prevăzută în titlul executoriu
și, în al doilea rând, numai dacă acesta dovedește existența unor motive temeinice care
au justificat întârzierea executării; deci micșorarea sarcinii sale patrimoniale nu are nici
o legătură cu cuantumul prejudiciului suferit de către creditor ca urmare a întârzierii în
executare, ci doar cu faptul întârzierii, de unde, aceste penalități nu joacă nici un rol în
repararea prejudiciului, ci doar în constrângerea debitorului la executare).

c) Evaluarea convențională a daunelor interese este reglementată, sub titlul

Clauza penală și arvuna, la art. 1538 – 1546 Cod civil.
 Așa cum am antamat deja, părțile contractante pot, în temeiul libertății
contractuale și al autonomiei de voință, să stipuleze, cu forță obligatorie, în contractul
încheiat între ele, felul și/sau cuantumul despăgubirilor datorate de către debitor în cazul
în care acesta nu își execută nejustificat sau culpabil obligațiile contractuale.
Acest lucru se poate realiza fie prin intermediul clauzei penale (art. 1538 – 1543
Cod civil), fie prin acela al clauzei de arvună (art. 1544 – 1546 Cod civil).
Ambele aceste clauze, deși poartă această denumire, se pot materializa în
convenții separate față de contractul principal, însă ele vor avea întotdeauna, indiferent
de forma lor de obiectivare, un caracter accesoriu acestuia.
Art. 1540 Cod civil, în materia clauzei penale, stipulează, în acest sens, că
nulitatea obligației principale o atrage pe aceea a clauzei penale, însă nulitatea clauzei
penale nu o atrage pe aceea a obligației principale.
În același sens poate fi interpretat și textul art. 1546 Cod civil, în materia arvunei,
potrivit căruia arvuna se restituie când contractul încetează din cauze ce nu atrag
răspunderea vreuneia dintre părți, convenția de arvună pierzându-și astfel cauza (ar
putea intra în această sferă și desființarea retroactivă a contractului pe temei de nulitate,
dar și pe temeiul imposibilității fortuite de executare, spre exemplu; textul analizat însă
nu își reduce domeniul de aplicare doar la ipotezele de desființare a contractului, acesta
făcând vorbire despre cauze de încetare a contractului, trimițând astfel la art. 1321 Cod
civil, unde se enumeră, drept cauze de încetare: executarea, acordul de voință al părților,
denunțarea unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau neîndeplinirea condiției;
vom vedea însă că nu toate aceste cauze de încetare vor avea ca efect și restituirea
arvunei, chiar dacă ele nu atrag răspunderea vreuneia dintre părți).
Așadar, existența ambelor convenții este guvernată de principiul accesorium
sequitur principalem (obligația accesorie urmează soarta obligației principale).
Caracterul accesoriu al clauzei de arvună, respectiv al clauzei penale prezintă
însă anumite particularități, indicând astfel o relativă autonomie a acestor convenții
față de convenția principală, explicată prin aceea că, întrucât una dintre funcțiile pe
care ambele aceste forme de răspundere contractuală o îndeplinesc este aceea
reparatorie, remediul daunelor-interese este compatibil cu orice alt remediu. Din această
cauză, potrivit textului art. 1538, alin. 5 Cod civil, în materia clauzei penale, se prevede
expres că aceasta supraviețuiește rezoluțiunii/rezilierii contractului din culpa
debitorului. La fel, în materia clauzei de arvună, interpretarea per a contrario a art. 1546
Cod civil, mai sus discutat, dar și lecturarea art. 1544, alin. 2 Cod civil conduc la aceeași
concluzie.
Fiind forme de răspundere contractuală, practic, rolul lor este jucat exact în
ipoteza în care debitorul nu își execută culpabil obligațiile contractuale (în privința
arvunei, avem în vedere, în acest sens, numai arvuna confirmatorie, nu și pe cea
penalizatoare). Astfel alin. 2 al art. 1540 Cod civil, în materia clauzei penale, prevede
că penalitatea nu poate fi cerută atunci când executarea obligației a devenit imposibilă
din cauze neimputabile debitorului (este vorba despre ipotezele identificate ca
reprezentând cazuri de neexecutare nejustificată și neculpabilă a obligației, întâlnite în
situația obligațiilor de rezultat absolute când, din pricina producerii unui eveniment
fortuit, acestea devin imposibil de executat în natură, însă imprevizibilitatea
evenimentului respectiv la momentul încheierii contractului fac ca neexecutarea în
natură a obligației, deși nejustificată, să nu-i poată fi imputată debitorului, neputându-
i-se reține culpa în acest sens). Asemenea, art. 1546 Cod civil, în materia arvunei
confirmatorii, stipulează că arvuna se restituie, deci nu există temei al reținerii acesteia,
în situațiile în care contractul încetează din cauze ce nu atrag răspunderea vreuneia
dintre părți (per a contrario, arvuna se reține, dacă încetarea contractului este cauzată
de conduita debitorului care îi atrage răspunderea contractuală a acestuia). Ambele
instituții juridice analizate așadar sunt strâns legate de ideea de neexecutare culpabilă
a obligațiilor de către debitor, căci atât imputabilitatea la care se referă art. 1540, alin.
2, cât și răspunderea la care face trimitere art. 1546 Cod civil au în vedere legătura
subiectivă stabilită între debitor și fapta ilicită contractuală a neexecutării (cu aceeași
precizare, că, în privința arvunei, avem în vedere, în acest sens, numai arvuna
confirmatorie, nu și pe cea penalizatoare).
Ambele clauze contractuale pot fi activate și produc efecte fără ca, pentru
aceasta, creditorul să fie nevoit să facă, în prealabil, dovada existenței și/sau a
cuantumului prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării culpabile a obligațiilor
contractuale de către debitor. De asemenea, activarea ambelor clauze poate fi făcută
chiar în lipsa oricărui prejudiciu, în considerarea funcției punitive a ambelor instituții
juridice. În materia clauzei penale, acest lucru rezultă clar din art. 1538, alin. 4 Cod
civil. În materia clauzei de arvună (avem în vedere, în acest sens, numai arvuna
confirmatorie, nu și pe cea penalizatoare), întregul său mecanism, astfel cum este
reglementat de art. 1544 Cod civil, relevă faptul că aceasta este datorată creditorului
independent de dovada existenței și/sau a cuantumului prejudiciului; chiar rolul arvunei
confirmatorii este acela de a pre-evalua cuantumul despăgubirilor pe care debitorul le
datorează creditorului în cazul neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale, exact
ca în cazul clauzei penale. De aceea, pentru a obține despăgubirea datorată în temeiul
clauzei penale sau în cel al arvunei confirmatorii, este suficient ca creditorul să facă
dovada neexecutării lato sensu culpabile a obligațiilor contractuale de către debitor.
Soluția aleasă de către legiuitor este explicabilă destul de facil, dacă ne raportăm la
dispozițiile art. 1533 Cod civil, care dispun, reamintim, că, în temeiul răspunderii
contractuale, sunt reparabile doar prejudiciile care au fost sau care puteau fi prevăzute,
la data încheierii contractului, de către debitor. Or, fiind chemat să-și dea
consimțământul (odată cu încheierea contractului sau ulterior, dar înaintea neexecutării
acestuia) cu privire fie la clauza penală, fie la cea de arvună, debitorul prevede, fără
îndoială, încă de la momentul respectiv, valoarea întinderii prejudiciului pe care
creditorul o atașează neexecutării, chiar dacă, in concreto, ca urmare a neexecutării,
acest prejudiciu nici nu există măcar. De cele mai multe ori, clauza penală este solicitată
a fi introdusă în contract de către creditor, care dorește astfel să exercite asupra
debitorului o anumită presiune psihologică, pentru a-l determina să-și execute conform
obligația principală asumată; de aceea, cuantumul valoric al clauzei penale depășește,
în mod constant, valoarea eventualului prejudiciu suferit de către creditor ca urmare a
neexecutării; clauza de arvună, de asemenea, va supune debitorul culpabil la pierderea
sumei de bani sau a bunurilor fungibile date cu acest titlu, în cuantum îndoit; acestea
sunt aspecte de natură să asigure funcția cominatorie a ambelor acestor instituții
juridice. Forța obligatorie a contractului îl obligă pe debitor să presteze sau să lase,
după caz, în favoarea creditorului, ceea ce s-a angajat în schimbul neexecutării culpabile
a obligației principale, asumându-și în deplină cunoștință de cauză executarea acestei
prestații. În felul acesta, ambele părți au dat dovadă de prudență la momentul încheierii
contractului, stabilind detaliat chiar și efectele răspunderii contractuale a celei care nu-
și execută culpabil obligațiile asumate. Într-o atare situație, obligarea creditorului la
dovada existenței, respectiv a cuantumului prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării
nu se mai justifică.
Ambele instituții juridice (clauza penală și arvuna confirmatorie) analizate
prezintă asemănări și în planul funcțiilor pe care le îndeplinesc, explicabile întrucât atât
clauza penală, cât și clauza de arvună confirmatorie sunt forme ale răspunderii civile
contractuale, având scopul (comun), așa cum am arătat deja, de a pre-evalua
convențional felul și cuantumul despăgubirilor datorate creditorului în caz de
neexecutare culpabilă a contractului de către debitor. Este vorba despre funcțiile
reparatorie (subliniind efectul de reparare a prejudiciului cauzat creditorului),
penalizatoare (revelând efectul punitiv, de sancționare a conduitei culpabile a
debitorului, funcție care, în materie, o completează sau o particularizează pe cea
preventiv-educativă caracteristică răspunderii civile în general), dar și o funcție
cominatorie, de presiune psihologică asupra debitorului, care le distinge în cadrul
răspunderii contractuale.
Ceea ce este foarte important de reținut, în privința atât a clauzei penale, cât și în
cea a clauzei de arvună confirmatorie, este faptul că ambele sunt forme de manifestare
a răspunderii contractuale, motiv pentru care, pentru a fi accesate, este nevoie ca toate
condițiile răspunderii contractuale să fie îndeplinite.
Dincolo însă de aceste similitudini dintre clauza penală și clauza de arvună
(confirmatorie), fiecare dintre cele două instituții juridică prezintă particularități care
le individualizează și de care ne vom ocupa în cele ce succed.
• Clauza penală, conform art. 1538, alin. 1 Cod civil, este aceea prin care
părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării
obligației principale.
Așadar, este de reținut că părțile pot stipula cu titlu de despăgubiri nu numai plata
unei sume de bani, ci și orice altă prestație care este în măsură să-i asigure, până la urmă,
creditorului obligației neexecutate culpabil de către debitor atât repararea prejudiciului
cauzat astfel de către debitor, cât și satisfacția sancționării acestuia din urmă pentru
conduita sa culpabilă, dar și garanția că debitorul, în momentul încheierii contractului,
realizează valoarea subiectivă pe care creditorul o atașează prestației debitorului, deci
executării conforme a contractului. Practic, cuantumul clauzei penale, raportat la
valoarea reală a prestației debitorului, este un indicator al așteptărilor legitime ale
creditorului din momentul încheierii contractului. deci, părțile pot stipula ca obiect al
clauzei penale atât plata unei sume de bani, cât și executarea unei prestații de a da,
precum și/sau a uneia de a face. Tot o clauză penală este și aceea descrisă la alin. 5 al
art. 1538 Cod civil, care se referă la clauza prin care creditorul este îndreptățit ca, în
cazul rezoluțiunii sau rezilierii contractului din culpa debitorului, să păstreze plata
parțială făcută de acesta din urmă, fiind exceptată expres, într-o asemenea ipoteză,
aplicarea dispozițiilor privitoare la arvună.
Ne aflăm, în clauza penală, în ipoteza pre-stabilirii, respectiv a pre-evaluării,
prin acordul de voințe al părților, a felului și al cuantumului despăgubirilor datorate de
către debitor în caz de neexecutare culpabilă a obligației sale.
Deși din nici un text care reglementează în materia clauzei penale nu transpare
acest lucru, plecând de la dispozițiile art. 1226, alin. 2 Cod civil, apreciem, alături de
alți autori, că penalitatea poate fi ori determinată (arătându-se, în clar, cuantumul
acesteia, în însuși cuprinsul clauzei penale) ori determinabilă (fixându-se, în cuprinsul
clauzei penale, criterii de calcul al întinderii penalității), stabilirea sa putând fi
încredințată chiar și unui terț. Desigur, operând cu criteriile de determinare a
cuantumului penalității, judecătorul o va putea lichida (determina întinderea acesteia).
Cum funcționează clauza penală?
În nici un caz clauza penală nu transformă obligația principală în una alternativă
sau în una facultativă. În acest sens, debitorul nu are dreptul de a alege să execute
clauza penală, în defavoarea executării în natură a înseși prestației asumate
contractual (art. 1538, alin. 3 Cod civil).
În schimb, pornind de la dreptul de opțiune al creditorului între mai multe
remedii contractuale pe care le poate accesa aflându-se într-un anume scenariu (drept
de opțiune consacrat expres la art. 1516, alin. 2 Cod civil), textul art. 1538, alin. 2 Cod
civil îi conferă creditorului un drept de opțiune între a cere, în caz de neexecutare
culpabilă a obligației de către debitor, fie executarea silită în natură a obligației
principale, fie clauza penală.
Clauza penală, fiindcă este destinată să-i acopere creditorului prejudiciile
suferite ca urmare a neexecutării conforme a contractului de către debitor, va putea fi
cumulată cu remediul rezoluțiunii/rezilierii, dacă sunt îndeplinite, bineînțeles, condițiile
de accesare a acestui remediu
Clauza penală poate îndeplini o funcție compensatorie (sau de plată), caz în care
ea va fi stipulată cu titlu de daune-interese destinate să compenseze neexecutarea în
natură a obligației principale. Într-un astfel de caz, este de la sine înțeles că ea nu va
putea fi cumulată cu însăși executarea în natură, precum nici cu alte daune-interese
compensatorii (art. 1539, prima frază Cod civil). Dacă însă există o executare parțială
sau defectuoasă în natură, clauza penală poate fi cumulată cu aceasta, însă doar
parțial, scăzându-se din valoarea ei aceea a beneficiului asigurat creditorului în urma
executării respective în natură, pentru a preveni astfel îmbogățirea fără justă cauză a
acestuia. Deci ea se va reduce proporţional cu beneficiul pe care executarea parţială l-a
procurat creditorului.
Funcția reparatorie a clauzei penale se manifestă în situația în care aceasta este
destinată a acoperi prejudiciile cauzate prin întârzierea în executare, adică rolul ei este
acela al daunelor-interese moratorii, fixând o dobândă penalizatoare, potrivit O.G. nr.
13/2011. Într-o astfel de situație, este clar că ea se poate cumula cu executarea tardivă,
culpabilă, în natură a obligație principale (art. 1539 Cod civil).
Aceeași funcție și cu același efect, al posibilității cumulării clauzei penale cu
executarea în natură, o îndeplinește clauza penală stipulată cu titlu de daune-interese
pentru neexecutarea obligației în locul stabilit convențional, când debitorul execută
obligația în natură, însă, culpabil, nu o face la locul în care părțile au stabilit în contract
că reprezintă locul executării acesteia (art. 1539 Cod civil). Cu toate acestea, în acest
caz, creditorul poate solicita activarea și cumularea clauzei penale cu executarea în
natură numai dacă nu renunță la acest drept (atenție: potrivit art. 13 Cod civil, renunțarea
la un drept nu se prezumă, aceasta trebuie să fie expresă) sau dacă nu acceptă, fără
rezerve, executarea obligației, de unde această din urmă ipoteză este asimilată renunțării
la dreptul de a invoca clauza penală (art. 1539, fraza a doua, in fine Cod civil).
 Cuantumul penalității prevăzute în clauza penală se impune debitorului cu forța
obligatorie a contratului.
De asemenea, în temeiul aceluiași principiu, instanța nu poate reduce
penalitatea.
Prin excepție, potrivit art. 1541 Cod civil, instanța poate reduce penalitatea
când:
• obligația principală a fost executată în parte și această executare a
profitat creditorului;
• penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de
părți la încheierea contractului, caz în care penalitatea astfel redusă trebuie să rămână
superioară obligație principale.
Conform alin. 3 al aceluiași text normativ, orice stipulație contrară se consideră
nescrisă, deci părțile nu pot, prin convenția lor, să înlăture această putere a judecătorului
de a reduce, exclusiv în cazurile arătate, cuantumul penalității.
Prima ipoteză nu ridică probleme deosebite; soluția deja a fost antamată cu
prilejul discuției purtate pe marginea posibilității de a cumula clauza penală cu
executarea în natură.
Cea de-a doua ipoteză însă va ridica, în practică, destule probleme.
Ce se poate obține din analiza textului legal?
Legiuitorul are ca punct de reper în aprecierea excesivității penalității prejudiciul
ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului. Se observă o distanțare (nu știm
dacă în mod conștient sau nu) de textul art. 1533 Cod civil, unde este fixată limita
prejudiciilor pe care debitorul este ținut să le repare la aceea a prejudiciului pe care el,
iar nu părțile, l-a prevăzut sau putea să-l prevadă la momentul încheierii contractului.
Explicația soluției adoptate de către legiuitor, pe care noi o întrevedem, la acest
moment, ar putea privi diferența de ipoteze de lucru: în cea descrisă la art. 1533 Cod
civil, debitorul se angajează la a executa obligația principală și, în acest sens, după cum
am văzut deja, este chemat singur să-și prefigureze setul de diligențe necesare în acest
scop, precum și întinderea prejudiciilor pe care le-ar putea cauza prin neexecutare; în
cea configurată în art. 1541, alin. 1, lit. b, se are în vedere premisa că clauza penală este
rezultatul acordului de voințe al ambelor părți contractante și că, la fixarea acesteia, au
fost avute în vedere nu numai prejudiciile pe care debitorul le putea prevedea la
momentul încheierii contractului, dar și pe acelea pe care creditorul le-a atașat
neexecutării culpabile a obligației de către debitor, rezultând că tot ceea ce depășește
această valoare asigură, în fapt, funcția cominatorie, represivă a clauzei penale.
Pentru a nu înlătura totuși complet această funcție cominatorie din ființa clauzei
penale, care trebuie să rămână un instrument eficace pentru asigurarea executării
obligațiilor de către debitor, instanței de judecată care apreciază că penalitatea este vădit
excesivă față de nivelul prejudiciului pe care părțile puteau să-l prevadă la momentul
încheierii contractului îi este prohibit să o reducă sub nivelul obligației principale,
trebuind să rămână superioară acesteia.
Cea mai importantă chestiune legată de clauza penală este de a decela cu
acuratețe care a fost voința comună a părților: rolul clauzei penale este acela
compensatoriu (de plată) sau cel reparatoriu ori cel punitiv; importanța distincției rezidă
în aceea că, în funcție de natura clauzei penale, prestația execută în temeiul acesteia va
putea fi cumulată sau nu cu plata altor sume de bani, care îndeplinesc alte funcții decât
pe cea asigurată, în concret, de cauza penală respectivă.
În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere, în Decizia nr.
16/2017, pronunțată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,
posibilitatea cumulării penalităților de executare percepute debitorului în temeiul art.
906 C.pr.civ. cu daunele-interese plătite creditorului, care, în opinia noastră, pot fi
concretizarea chiar a unei clauze penale. Redăm în cele ce urmează considerentele
deciziei, care nu necesită comentarii suplimentare.
„71. Penalităţile sunt un mijloc juridic lăsat la îndemâna creditorului, reglementat
de legiuitor cu scopul de a obţine constrângerea debitorului la executarea în natură a
obligaţiei cu caracter personal, fără a reprezenta valoarea prejudiciului suferit de
creditor.
72. Obţinerea unor încheieri definitive, periodice, care să stabilească suma finală
datorată de debitor cu titlu de penalităţi s-ar îndepărta de la scopul reglementării
penalităţilor şi ar diminua efectul de mijloc de constrângere pe care acesta îl au: ele şi-
au atins scopul pentru care au fost reglementate prin stabilirea lor de către instanţa de
executare [art. 906 alin.(1) din Codul de procedură civilă], iar apoi prin transformarea
lor într-o sumă definitivă [art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă] şi s-ar putea
dovedi ineficiente sub aspectul constrângerii debitorului la executarea obligaţiei, în
condiţiile în care creditorul ar recurge periodic la formularea de cereri de stabilire a unor
sume finale datorate de debitor cu titlu de penalitate, pe care să le execute silit în mod
direct. În plus, debitorul ar putea opta pentru neexecutare, expunându-se, cel mult,
riscului de a plăti, periodic, o sumă de bani cu titlu de penalităţi.
73. După pronunţarea unei încheieri de stabilire a sumei definitive datorate cu
titlu de penalităţi, creditorul poate solicita obligarea debitorului la repararea
prejudiciului rezultat din neexecutarea unei obligaţii cu caracter personal, în condiţiile
art. 892 din Codul de procedură civilă şi ale dreptului material.
74. Aceasta, deoarece mijlocul procedural prevăzut de art. 906 din Codul de
procedură civilă este complementar celui reglementat de art. 892 din Codul de
procedură civilă. Cel din urmă are drept scop acoperirea prejudiciului cauzat
creditorului prin neexecutarea de bunăvoie de către debitor a obligaţiei ce implică faptul
său personal, constituind temeiul pentru acordarea despăgubirilor destinate acoperirii
acestui prejudiciu, în timp ce penalitatea reprezintă o sancţiune pentru nerespectarea
aceleiaşi obligaţii, de natură să îl constrângă pe debitor să execute în natură obligaţia
stabilită în sarcina sa.
75. În consecinţă, cât timp penalităţile nu au un caracter reparator, nu au drept
scop acoperirea prejudiciului suferit de creditor, ci constituie un mijloc juridic de
constrângere indirect pentru asigurarea executării în natură a obligaţiilor, ele se pot
acorda independent de despăgubirile la care creditorul este îndreptăţit în temeiul art.
892 din Codul de procedură civilă, cele două categorii de sume având o natură şi o
finalitate juridică diferite. Din acest motiv, dispoziţiile de drept material şi procesual
permit concurenţa daunelor interese moratorii sau compensatorii cu sumele de bani
acordate cu titlu de penalităţi (art. 1.516 din Codul civil, art. 892 din Codul de procedură
civilă şi art. 906 din Codul de procedură civilă).
76. Interpretarea propusă nu prejudiciază interesele creditorului şi asigură
respectarea dreptului acestuia de a obţine "îndeplinirea integrală, exactă şi la timp"
(conform art. 1.516 din Codul civil) a obligaţiei înscrise în titlul executoriu, ca principiu
ce trebuie să guverneze faza de executare a procesului civil. Argumentele expuse, legate
de natura diferită a penalităţilor - mijloc juridic menit să asigure executarea în natură,
fără a avea caracter reparator, şi cea a despăgubirilor - echivalent al prejudiciului suferit
de creditor ca efect al neexecutării obligaţiei de către debitor, precum şi dispoziţiile art.
906 alin. (7) din Codul de procedură civilă demonstrează lipsa prejudiciului creditorului
în cazul în care se admite posibilitatea formulării unei singure cereri întemeiate pe art.
906 alin. (4) din Codul de procedură civilă prin care creditorul poate solicita stabilirea
sumei definitive cu titlu de penalitate. Ulterior pronunţării încheierii prin care se
stabileşte suma definitivă datorată de debitor cu titlu de penalitate, creditorul se poate
adresa instanţei cu o cerere prin care să solicite acordarea despăgubirilor pentru
acoperirea prejudiciului rezultat din neexecutare, în condiţiile art. 892 din Codul de
procedură civilă şi ale dreptului material”.
De asemenea, plecând de la premisa că actualizarea la inflație are, cum sugerează
chiar denumirea, finalitatea aducerii creanței la valoarea ei reală, în aceeași expresie
economică din momentul stabilirii ei, fără altă componentă adăugată (protejându-se,
astfel, interesele creditorului, care nu trebuie să suporte din patrimoniul propriu, fără o
culpă a sa, efectele devalorizării monedei), având în vedere că, atunci când se vorbește
despre daunele interese moratorii (care pot face obiectul unei clauze penale moratorii),
discuția este plasată pe tărâmul unei reparații a prejudiciului creat prin neexecutarea la
timp a creanței bănești, de această dată sub forma beneficiului nerealizat, care, potrivit
legii aplicabile, se calculează potrivit art. 1535 Cod civil și O.G. Nr. 13/2011,
actualizarea sumei de bani datorate creditorului cu rata inflației (=valorizarea creanței)
va putea fi cumulată cu daunele-interese moratorii pentru executarea cu întârziere a
obligației bănești.
În fine, se impune a se face câteva precizări legate de funcționarea clauzei penale
în situațiile speciale în care obligația principală este fie indivizibilă, fie divizibilă.
Dacă obligația principală este indivizibilă, fără însă a fi solidară, iar
neexecutarea acesteia rezultă din fapta unuia dintre codebitori, penalitatea poate fi
cerută fie în totalitate celui care nu a executat, fie celorlalți codebitori, fiecăruia pentru
partea sa. Aceștia păstrează dreptul de regres în contra celui care a provocat
neexecutarea (art. 1542 Cod civil).
Dacă obligația principală este divizibilă, penalitatea este, de asemenea,
divizibilă, fiind suportată numai de către codebitorul care este vinovat de neexecutare
și numai pentru partea de care acesta este ținut. Dacă însă clauza penală a fost prevăzută
pentru a împiedica o plată parțială, iar unul dintre codebitori a împiedicat executarea
obligației în totalitate, întreaga penalitate poate cerută acestuia din urmă, iar de la ceilalți
codebitori numai proporțional cu partea fiecăruia din datorie, fără a limita regresul
acestora împotriva celui care nu a executat obligația (art. 1543 Cod civil).
• Clauza de arvună este reglementată la art. 1544 – 1546 Cod civil putând
îmbrăca, după cum am antamat deja, fie forma unei clauze de arvună confirmatorie, fie
pe aceea a unei clauze de arvună penalizatoare.
Conform art. 1544 Cod civil, care reglementează arvuna confirmatorie, aceasta
reprezintă clauza prin care, la momentul încheierii contractului, o parte dă celeilalte, cu
acest titlu (de arvună), o sumă de bani sau alte bunuri fungibile, care, în caz de
executare, va fi ori imputată asupra prestației datorate în temeiul contractului principal,
ori restituită, după caz.
Deci, în primul rând, pentru a ne afla în prezența unei clauze de arvună și nu în
aceea a unei clauze de avans (avansul reprezintă parte din preț), este necesar ca părțile
contractante să stipuleze expressis verbis acest titlu, de arvună, al sumei de bani sau al
cantității de bunuri fungibile date celeilalte părți.
Apoi, suma de bani sau cantitatea de bunuri fungibile care fac obiectul arvunei
trebuie date celeilalte părți la momentul încheierii contractului principal, de unde
rezultă că convenția de arvună este un contract real, motiv pentru care acordul de voințe
al părților acestei convenții neînsoțit de predarea efectivă a bunurilor care fac obiectul
ei nu valorează convenție de arvună, ci promisiune de arvună, putând constitui, după
caz, și o clauză penală. Una dintre deosebirile de esență dintre cele două instituții
juridice este tocmai aceasta: clauza penală presupune executarea prestației asumate în
ipoteza în care prestația principală nu a fost executată, iar clauza de arvună necesită
predarea către cealaltă parte, la momentul încheierii contractului, a bunurilor care
constituie obiectul ei.
Vorbind despre caracterul confirmatoriu al acestei arvune, bunurile predate
celeilalte părți sunt destinate a confirma executarea contractului, a-i oferi creditorului
o garanție în acest sens, pe de o parte, iar, în caz de neexecutare, așa cum arată alin. 2
al art. 1544 Cod civil, a-i compensa acestuia prejudiciile suferite din cauza neexecutării.
Cum funcționează arvuna confirmatorie?
O parte, la momentul încheierii contractului principal, dă celeilalte părți, cu titlu
de arvună, specificându-se expres acest lucru, fie o sumă de bani, fie o cantitate de
bunuri fungibile. Dacă respectivul contract se va executa conform, arvuna confirmatorie
se va transforma într-un avans, o parte din prețul contractului ori din prestația principală
datorată de către cel care a dat arvuna. Rămâne că cel care a avansat arvuna va mai
executa doar partea din prestație rămasă neacoperită. Dacă bunurile fungibile predate
cu titlu de arvună nu pot fi socotite însă ca parte a prestației principale datorate de către
cel care le-a dat, întrucât ele sunt de altă natură decât bunurile care fac obiectul acestei
prestații, ele vor fi înapoiate acestuia, funcția lor de garantare a executării contractului
încetând. (art. 1544, alin. 1 Cod civil).
Dacă partea care a dat arvuna nu își execută culpabil contractul (art. 1544, fraza
I și alin. 3 Cod civil), în patrimoniul celeilalte părți se naște un drept de opțiune între a
activa clauza de arvună și a solicita rezoluțiunea/rezilierea contractului, reținând astfel
arvuna, și a renunța la clauza de arvună (creditorul are interes să facă acest lucru dacă
bunul primit cu titlu de arvună nu îi asigură repararea prejudiciului suferit ca urmare a
neexecutării), invocând orice alt remediu are la dispoziție, în funcție de felul și de
întinderea neexecutării, restituind însă arvuna primită sau transformând-o, în măsura
posibilului, în despăgubiri (alin. 3 al art. 1544 Cod civil enumeră, în acest sens:
executarea silită, rezoluțiunea/rezilierea și repararea prejudiciului potrivit dreptului
comun, caz în care el nu este limitat de cuantumul arvunei, la care a renunțat, însă,
potrivit art. 1537 Cod civil, va fi ținut să facă dovada atât a întinderii, cât și a existenței
prejudiciului).
În cazul în care partea care a primit arvuna nu-și execută culpabil contractul, cel
care dat arvuna are același drept de opțiune, între a activa clauza de arvună, fiind astfel
îndreptățită să solicite părții culpabile plata dublului arvunei primite, respectiv a renunța
la clauza de arvună și a invoca orice alt remediu are la dispoziție, în funcție de felul și
de întinderea neexecutării, primind însă arvuna dată, în integralitate, sau transformând-
o, în măsura posibilului, în despăgubiri și imputând-o valorii acestora (art. 1544, alin.
2, fraza a doua și alin. 3 Cod civil).
Conform art. 1545 Cod civil, arvuna penalizatoare este convenția în temeiul
căreia, la momentul încheierii contractului principal, o parte dă celeilalte părți o sumă
de bani sau o cantitate de bunuri fungibile stipulând expres că ea sau ambele părți are/au
dreptul de a denunța unilateral contractul (de a se dezice de contract), urmând ca cel
care face acest lucru fie să piardă arvuna dată, fie să o restituie îndoit celui care a dat-o.
Arvuna penalizatoare deci îndeplinește, cu caracter particular, o funcție de
dezicere, obiectul acesteia reprezentând indemnizația sau prețul dezicerii ori al
denunțării unilaterale a contractului. Tocmai din aceste motive, pentru a afla adevăratele
valențe ale acestei instituții juridice, norma cuprinsă în art. 1545 Cod civil trebuie
coroborată cu acelea inserate în art. 1276 – 1277 Cod civil din materia denunțării
unilaterale a contractului, în toate cazurile în care, prin convenția lor, părțile nu au
amenajat un regim derogatoriu de la aceste prescripții legale supletive, privind
denunțarea unilaterală a contractului.
Pentru a se deosebi exact natura clauzei de arvună încheiată de către părți, este
necesar ca acestea să o prevadă expres, la momentul încheierii ei, în sensul de a arăta în
clar că este vorba despre o arvună confirmatorie sau despre una penalizatoare (de
dezicere). S-a statuat, în acest sens, în doctrină, precum și în practica judiciară, că, în
cazul în care caracterul de arvună nu rezultă cu claritate din contractul încheiat între
părți, atunci bunurile care au fost date la momentul încheierii convenției respective vor
fi socotite cu titlu de avans. Dacă, din convenția părților, rezultă limpede că ele au dorit
să încheie o convenție de arvună, însă nu este clară natura acesteia, arvuna va fi socotită
ca fiind confirmatorie. Chiar dacă părțile au numit expres clauza drept clauză de arvună
penalizatoare, însă din conținutul acesteia nu rezultă clar rolul de indemnizație de
dezicere al arvunei date, aceasta se va socoti ca fiind arvună confirmatorie.
În toate cazurile, adică atât în cel al arvunei confirmatorii, cât și în cel al arvunei
penalizatoare (de dezicere), desființarea contractului din cauze neimputabile vreuneia
dintre părți va determina restituirea arvunei, conform art. 1546 Cod civil, după cum am
antamat deja.

3. Condiția raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu transpare

cu claritate atât din cuprinsul art. 1530, art. 1531, cât și din cel al art. 1533 Cod civil.
Astfel, primul text legal face referire la prejudiciul pe care „debitorul i l-a cauzat
și care este consecința directă și necesară a neexecutării”, secundul, la prejudiciul pe
care creditorul „l-a suferit din faptul neexecutării”, iar cel de-al treilea text menționat,
la prejudiciul care reprezintă „consecința directă și necesară a neexecutării obligației”.
Acest al treilea element al răspunderii civile contractuale se analizează ca o
relație existentă între cei doi termeni, fapta ilicită și prejudiciu, venind să îi explice.
Fapta ilicită generează prejudiciul, acesta este consecința faptei ilicite. Există deci între
cele două condiții o relație cauzală, element necesar oricărei forme de răspundere civilă.
Nu există răspundere civilă fără legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită.
 Exigența, în realitate, este una dublă: pe de o parte, fapta ilicită prejudiciabilă
trebuie să fie cauza prejudiciului suferit de către creditor, și, pe de altă parte, aceasta
din urmă poate obține numai reparația urmării directe și necesare a acestei fapte.
Astfel, dreptul la indemnizație nu se acordă creditorului decât dacă face dovada
a două elemente: a existenței prejudiciului și a existenței unei legături de cauzalitate
dintre acesta și fapta ilicită. În absența relației directe, de tipul cauză – efect, dintre cele
două, debitorul nu răspunde pentru prejudiciul experimentat de către creditor. Cu alte
cuvinte, pentru a putea fi reparat, prejudiciul trebuie să fie direct, căci numai acesta este
atașat printr-o legătură cauză – efect actului ilicit imputat responsabilului, faptului
generator. Prejudiciul direct este, așa cum am văzut deja, acela care constituie
neîndoielnic urmarea unei fapte ilicite.
Mărginirea legală a răspunderii la pagubele directe și necesare nu constituie,
desigur, o limitare a răspunderii, în sine, ci numai o precizare a modului în care urmează
să se individualizeze pagubele care, singure, sunt susceptibile de reparație, în funcție de
legătura lor cauzală cu acțiunea sau inacțiunea care le-a pricinuit. În această privință,
principiul care trebuie aplicat este deci că pagubele sunt consecința directă și necesară
a faptei ilicite în măsura în care între ele și această faptă se poate, în mod obiectiv, stabili
raportul de la cauză la efect.
Deci sistemul preferat de către legiuitor este acela al cauzalității sine qua non;
din moment ce prejudiciile reparabile trebuie să fie consecința directă și necesară a
neexecutării, aceasta înseamnă că acele pierderi (cheltuieli, investiții excesive făcute în
considerarea încheierii contractului) pe care creditorul le-ar fi suferit și dacă fapta ilicită
contractuală nu s-ar fi comis nu intră în calculul reparației, căci acestea nu constituie
consecințe directe și necesare ale neexecutării. La fel, nu vor fi reparate prejudiciile
constând în beneficiile nerealizate pe care creditorul le solicită la plată ca urmare a
neexecutării conforme a contractului, dar pe care, chiar dacă acel contract s-ar fi
executat perfect, creditorul nu le putea oricum obține.
Având drept reper neexecutarea, criteriul cauzalității sine qua non este în măsură
să-i asigure creditorului poziționarea în starea în care s-ar fi aflat dacă fapta ilicită
contractuală nu s-ar fi săvârșit. Aceasta înseamnă că măsura reparației va fi dată de
diferența dintre starea patrimonială actuală, în care creditorul se află ca urmare a
neexecutării, și starea patrimonială în care acesta s-ar fi aflat, în concret, ca urmare a
executării conforme a contractului. Doar în acest caz se va putea vorbi despre repararea
integrală a prejudiciului, dacă va fi acoperită întreaga această diferență, căci ea
constituie, de fapt, consecința directă și necesară a neexecutării.
Legătura cauzală trebuie stabilită de către creditor, fiind un element autonom al
răspunderii civile, independent de fapta ilicită și de prejudiciu; stabilirea acesteia constă
în dovada existenței neîndoielnice a unui raport de tipul cauză – efect între cele două:
fapta ilicită și prejudiciu. Proba relației de cauzalitate se poate face prin orice mijloc
legal de probă, inclusiv prin prezumții.

4. Condiția neexecutării nejustificate, respectiv a neexecutării culpabile este

solicitată expres de către legiuitor în chiar articolul de debut al secțiunii în care este
reglementată răspunderea contractuală, art. 1530 Cod civil, unde se prevede că
neexecutarea poate fi ori nejustificată ori, după caz, culpabilă.
 În cele deja luate în discuție, am dezvoltat multe aspecte ale acestei condiții,
asupra cărora nu înțelegem să mai revenim.
Am arătat care este diferența dintre ipotezele de neexecutare nejustificată și
neculpabilă, pe de o parte, și cele de neexecutare nejustificată culpabilă, pe de altă parte.
Am antamat problema formelor vinovăției, arătând în ce constă culpa fără
prevedere, cea cu prevedere, intenția directă și cea indirectă (art. 16 Cod civil).
Am făcut necesarele conexiuni între art. 1530, art. 1533, art. 1480, art. 1351, alin.
2 Cod civil, ajungând la concluzia că, până la urmă, culpa în neexecutare reprezintă și
un instrument cu ajutorul căruia poate fi circumscris însuși obiectul obligației, având în
vedere setul de diligențe pe care debitorul și-l calibrează încă de la momentul încheierii
contractului ca trebuind a fi depuse în vederea executării conforme a acestuia, în strânsă
legătură cu ceea ce el putea să prevadă, în acest sens, la data respectivă.
În privința probei culpei, art. 1548 Cod civil operează cu o prezumție relativă de
culpă trasă din simplul fapt al neexecutării, ca fapt vecin și conex, prezumție care joacă,
bineînțeles, în favoarea creditorului, dispensându-l pe acesta de sarcina probei acestei
condiții subiective a răspunderii contractuale, punând astfel în sarcina debitorului
dovada existenței vreunei cauze care îi înlătură vinovăția. Este deci suficient pentru
creditor să dovedească faptul neexecutării, pentru ca debitorul să fie considerat în culpă
cu privire la neexecutarea obligației sale.
Fiind strâns legată de previzibilitatea, la momentul încheierii contractului, a
efectelor pe care acesta le generează, culpa în neexecutare se apreciază raportat la acest
moment, iar nu la cel al faptului neexecutării înseși. Astfel, dacă debitorul nu a adoptat
o anume conduită în timpul executării contractului, nedepunând diligențele necesare
executării conforme a acestuia, va trebui analizat dacă, la data încheierii lui, el putea să
prevadă faptul că respectivele diligențe se înscriu în sfera celor necesare executării
conforme a contractului, că nedepunerea lor constituie o neexecutare și că aceasta este
prejudiciabilă; dacă, așa cum am văzut deja, debitorul mediu prudent nu putea să
prevadă, la data încheierii contractului, faptul că o atare conduită constituie o
neexecutare și că aceasta ar putea fi prejudiciabilă, atunci debitorul concret nu este
vinovat de respectiva neexecutare. Tocmai de aceea, răspunderea contractuală este un
remediu inaplicabil în ipoteza neexecutării fortuite a contractului (forță majoră, caz
fortuit, fapta terțului sau a creditorului asimilate acestora – art. 1351 – art. 1352 Cod
civil), întrucât producerea evenimentului fortuit care a generat neexecutarea nu a putut
fi prevăzută, la data încheierii contractului, de către debitor, și, în egală măsură, acestuia
nici nu i se putea pretinde să îl evite și să îl surmonteze, asemenea diligențe depășind
sfera celor pe care debitorul mediu diligent ar fi fost ținut să le depună în executarea
conformă a contractului.
În acest fel, dincolo de legătura de imputabilitate subiectivă stabilită între
persoana debitorului și fapta ilicită a neexecutării, respectiv prejudiciu, în materia
răspunderii contractuale, culpa ajunge să constituie și un instrument cu concursul
căruia se fixează obiectul obligației asumate de către debitor. După cum am văzut,
există o indisolubilă legătură între ceea ce debitorul putea să prevadă la momentul
încheierii contractului ca efecte ale acestuia și ceea ce i se cere debitorului să execute
în temeiul contractului. Tocmai pentru că acestuia nu i se poate solicita să execute ceea
ce nu a putut prevedea, la momentul încheierii contractului, el nu este chemat să
răspundă decât pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut, în concret, sau a putut să le
prevadă la acel moment. Se lucrează atât pentru determinarea a ceea ce debitorul a putut
să prevadă, la momentul încheierii contractului, cât și pentru circumscrierea sferei
obiectului obligației sale, la data executării contractului, cu același etalon, al debitorului
mediu prudent, respectiv diligent. Principiul nominalismului contractual, așa cum este
acesta consacrat în art. 1271, alin. 1 Cod civil, ca un corolar necesar al forței obligatorii
a contractului, face să se prezume că, la momentul încheierii contractului, debitorul
mediu prudent a putut să prevadă schimbări ale împrejurărilor în care acesta a fost
perfectat, de o asemenea natură încât să determine creșterea onerozității executării
contractului, fie din cauza creșterii costurilor executării propriei prestații, fie din pricina
scăderii valorii contraprestației, cu consecința faptului că debitorul este ținut să-și
execute conform obligațiile asumate, chiar și în atare condiții, în care profitul prefigurat
la momentul încheierii contractului, ca rezultat al executării conforme a acestuia, în
condițiile externe în care a fost încheiat, este diminuat; aceste diligențe sporite care îi
sunt cerute debitorului în executarea conformă a contractului fac parte din obiectul
obligației sale tocmai pentru că debitorul mediu prudent a putut să le prevadă la
momentul încheierii contractului. Limita până la care debitorul este ținut să execute
contractul exact așa cum și l-a asumat este aceea a onerozității excesive, pe care însă nu
și-a asumat-o, întrucât nu a prevăzut-o, pentru că nu ar fi putut-o prevedea, la momentul
încheierii contractului, nici măcar debitorul mediu prudent (art. 1271, alin. 2 Cod civil).
Până la acest prag deci debitorul concret este vinovat de neexecutarea conformă a
contractului, socotindu-se că nu a depus diligențele așteptate de la el încă de la
momentul încheierii contractului. După acest prag, când se confruntă cu onerozitatea
excesivă, adică cu necesitatea de a depune diligențe peste așteptările unui debitor mediu
diligent, în raport cu eforturile depuse de către creditor, respectiv de foloasele pe care
acesta le obține din executarea în acest fel a contractului, neexecutarea nu-i mai poate
fi imputabilă subiectiv debitorului, el putând invoca, așa cum am văzut deja,
impreviziunea, cu consecința adaptării contractului sau, dacă aceasta nu este posibilă, a
liberării sale din această legătură juridică, prin încetarea contractului; adaptarea
contractului în acest caz nu este altceva decât modificarea unor clauze contractuale de
natură să ajusteze setul de diligențe pe care debitorul este chemat să le depună în
executarea acestuia, împărțindu-se astfel, în mod echitabil, între părți, beneficiile și
pierderile generate de schimbarea excepțională a împrejurărilor, care a condus la
onerozitatea excesivă a executării contractului pentru debitor; deci, prin adaptare, se va
ajunge la o schimbare a însuși obiectului obligației debitorului (și, dacă este cazul, și al
celui al obligației creditorului); noul obiect astfel stabilit al contractului va trasa și
limitele noi ale culpei contractuale, avându-se în vedere ceea ce debitorul mediu prudent
ar fi putut să prevadă, cu ocazia negocierilor în vederea adaptării contractului și a
consimțământului dat în sensul modificării respective a obiectului obligației sale, în
noile împrejurări; culpa contractuală se va raporta la noile diligențe solicitate
debitorului în executarea conformă a contractului astfel cum acesta a fost adaptat.
Constituind o condiție subiectivă a răspunderii contractuale, vinovăția reprezintă
atitudinea debitorului față de fapta ilicită contractuală și de consecințele negative ale
acesteia.
Această atitudine este rezultatul a două procese interne de gândire ale debitorului
care, concurând, o formează: procesul intelectiv și procesul volitiv.
 Procesul intelectiv ține de reprezentarea corectă a realității, adică a caracterului
faptei ilicite contractuale, a calificării acesteia ca neexecutare; concomitent, în cadrul
aceluiași proces, se cântăresc argumentele pro și contra înfăptuirii neexecutării și se ia
hotărârea.
Procesul volitiv ține de voința care îl impulsionează pe debitor să acționeze, după
ce a luat hotărârea săvârșirii faptei ilicite contractuale.
Lipsa unuia dintre factorii care stau la baza celor două procese va conduce, până
la urmă, la lipsa vinovăției debitorului.
De aceea, dacă, la data încheierii contractului, acesta nu avea discernământ, fiind
în neputință de a-și da seama de urmările faptei sale, nu se va putea reține vinovăția sa
în neexecutare, căci el nu și-a putut prefigura, la acea dată, nici importanța actului
juridic încheiat, nici efectele acestuia.
De asemenea, dacă, la data încheierii contractului, debitorul a contractat sub
imperiul unei temeri justificate induse, fără drept, de către cealaltă parte sau de un terț,
aceasta înseamnă că și-a asumat efectele respectivului contract împotriva voinței sale,
fiind astfel încălcat principiul libertății de a contracta.
Ambele aceste stări de fapt – lipsa discernământului, respectiv violența – sub
imperiul cărora a contractat debitorul își găsesc, în materia contractuală, sancțiuni
specifice pe palierul formării valabile a contractului, fiind anulabile contractele
încheiate în prezența lor, aceasta reprezentând cea mai bună apărare a debitorului căruia
i se solicită executarea contractului sau împotriva căruia au fost invocate alte remedii
contractuale (art. 1205, art. 1216 Cod civil).
Este de reținut că prezumţia relativă de culpă consacrată de către legiuitor la art.
1548 Cod civil operează numai în privinţa unei singure forme a vinovăţiei – a culpei,
cu consecinţa că, în cazul intenţiei debitorului privind neexecutarea contractului, sarcina
probei este diferită, creditorul trebuind să probeze atitudinea subiectivă în scopul
beneficierii de consecinţele diferite ale răspunderii acestuia, prin raportare, de exemplu,
la art. 1355 sau la art. 1533 Cod civil. În același sens, întrucât culpa gravă echivalează
intenției, inclusiv în privința efectelor pe care le produce în lumina textelor art. 1355 și
art. 1533 Cod civil, dovada acesteia trebuie făcută tot de către creditor.
Strâns, chiar intim legată de problema vinovăției contractuale este aceea a
clauzelor de modificare a răspunderii contractuale.
În materia răspunderii contractuale, premisa este aceea că majoritatea normelor
juridice care o reglementează au caracter supletiv; întreaga arhitectură a contractului
este gândită în acest fel: ca un corolar al principiului autonomiei de voință și al celui al
libertății de a contracta, conținutul contractului îl stabilesc, cu precădere, părțile
contractante, până la limitele prevederilor imperative ale legii, a ordinii publice și a
bunelor moravuri (art. 12, art. 1169 Cod civil); numai acolo unde acesta rămâne lacunar
și este strict necesar importul de normă, din sfera normelor juridice în aceea a normelor
private, pentru a complini, până la concurența minimului necesar, conținutul
contractului, acest lucru se întâmplă prin jocul art. 1272 Cod civil, după cum am văzut.
Aceasta este și rațiunea pentru care legiuitorul lasă, în primul rând, părților contractante
libertatea de a stabili felul, conținutul și întinderea răspunderii lor contractuale (plecând
de însăși premisa pe care o fixează în art. 12 Cod civil: oricine poate dispune liber de
bunurile sale, dacă legea nu prevede în mod expres altfel), fixând doar niște limite peste
care acestea nu pot trece, limite care țin de grija fie pentru păstrarea forței obligatorii a
contractului (care prohibesc clauzele de nerăspundere care ascund, de fapt, intenția
debitorului de a nu se obliga juridic – art. 1355, alin. 1 Cod civil), fie pentru apărarea
valorilor personale, nepatrimoniale ale părților contractante, printre care viața,
integritatea fizică sau psihică, asupra cărora acestea pur și simplu nu pot dispune în nici
un fel (art. 1355, alin. 3 Cod civil). Dincolo de acestea premise, credem că la fel de
importantă este și cea consacrată la art. 13 Cod civil: renunțarea la un drept nu se
prezumă; astfel, întrucât principiul în materie este cel statuat de art. 1516, respectiv de
art. 1518 Cod civil, în sensul că debitorul este ținut personal la a-și îndeplini obligațiile
asumate contractual, iar creditorul are dreptul la executarea conformă a acestora, în caz
contrar având dreptul de a accesa remediile contractuale, printre care și cel al
răspunderii contractuale (obligarea debitorului la plata de daune-interese), regula este
aceea a dreptului creditorului la atragerea răspunderii contractuale a debitorului,
astfel cum, cu caracter supletiv (și uneori, imperativ) este aceasta reglementată de către
legiuitor (care a avut grijă să o echilibreze astfel încât nici debitorul să nu fie împovărat
excesiv din pricina neexecutării culpabile a obligației, și nici creditorul să nu se
îmbogățească fără justă cauză ca urmare a acestei neexecutări). Plecând de la această
regulă, orice clauze privind răspunderea contractuală constituie excepții de la
principiul răspunderii și, ca atare, ele vor trebui interpretate restrictiv și, așa cum s-a
spus cu mai bine de un secol în urmă, aplicate exclusiv după litera lor și la cazurile
anume prevăzute în ele. Tocmai de aceea, dacă ne amintim acurat, pentru că astfel de
clauze sunt menite, în general, să dezechilibreze contractul, derogând de la principiul
răspunderii contractuale, textul art. 1203 Cod civil (în materia clauzelor standard,
neuzuale) impune, pentru ca o clauză de limitare a răspunderii celui care o propune să
fie eficace, să fie acceptată expres, în scris, de către cealaltă parte.
Am văzut, în cele ce preced, că, în materia contractului, culpa constituie și un
instrument cu ajutorul căruia se circumscrie obiectul obligației debitorului. Pe cale de
consecință, orice clauză privind răspunderea pentru neexecutarea contractului are
repercusiuni directe asupra obiectului obligației asumate de către debitor: o diminuare
sau o agravare a răspunderii sale se traduce, în fapt, într-o micșorare sau, dimpotrivă, o
augmentare a sferei diligențelor de care este ținut în executarea conformă a contractului.
De aceea, practic, clauzele contractuale prin care debitorul își asumă diligențe sporite
în executarea conformă a contractului, lărgindu-și astfel obiectul obligației sale, pot fi
analizate, deopotrivă, ca și clauze contractuale de agravare a răspunderii sale, care va fi
atrasă, dacă el nu va reuși să depună diligențele pe care și le-a asumat și astfel va cauza
creditorului prejudicii. Așa este, de pildă, clauza prin care debitorul renunță la unele
cauze de forță majoră/caz fortuit cale l-ar putea exonera de răspundere; în fapt, dincolo
de agravarea, în acest fel, a răspunderii sale, el și-a asumat diligențe prin care să evite,
respectiv să surmonteze respectivul eveniment; producerea evenimentului cu consecința
împiedicării debitorului să-și execute conform obligația va determina angajarea
răspunderii sale pentru neexecutarea conformă a contractului; el nu va putea, într-un
asemenea caz, să se prevaleze de imprevizibilitatea evenimentului fortuit, la momentul
încheierii contractului, întrucât el însuși, prevăzându-l, și l-a asumat, împreună cu
consecințele negative ale acestuia. Pentru acest motiv, credem că astfel de clauze nu
sunt veritabile clauze de agravare a răspunderii contractuale, ci clauze care determină
obiectul obligației debitorului și fixează răspunderea sa în concordanță cu acesta. O
veritabilă clauză de agravare a răspunderii ar constitui-o, după părerea noastră, aceea în
care debitorul își asumă să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciile cauzate de
neexecutarea care nu-i este imputabilă subiectiv debitorului, neputându-se reține în
sarcina acestuia nici o culpă, întrucât neexecutarea a fost provocată de un eveniment
fortuit pe care, la momentul încheierii contractului, debitorul nu l-a prevăzut și nici nu
l-a putut prevedea, chiar dacă a dat dovadă de prudența unui debitor mediu prudent.;
este vorba aici despre obligațiile de rezultat absolute, când debitorul își asumă
răspunderea inclusiv în caz de forță majoră/caz fortuit, fără însă a specifica un anume
eveniment fortuit în acest sens. Pot exista clauze prin care creditorul își asumă riscul
producerii unui anumit eveniment, precum și consecințele negative ale acestuia (art.
1534, alin. 1, fraza a doua Cod civil), caz în care, dimpotrivă, sfera obiectului obligației
debitorului este restrânsă, acestuia neputându-i fi solicitate diligențe necesare a evita,
respectiv a surmonta evenimentul în discuție, prin urmare, el nu va fi ținut răspunzător,
neputându-i-se reține nici o culpă în neexecutare dacă, producându-se respectivul
eveniment, el nu depune astfel de diligențe.
În acest context trebuie deci purtată discuția despre clauzele de amenajare a
regimului răspunderii contractuale.
În funcție de efectele pe care le produc asupra întinderii răspunderii debitorului,
clauzele privind răspunderea contractuală a acestuia pot fi divizate în trei categorii:
clauze exoneratoare, clauze limitative, clauze de agravare a răspunderii.
Foarte puține norme disparate, în materia contractului, pot fi catalogate drept
texte care se referă la amenajarea răspunderii contractuale de către înseși părțile
contractante (de pildă, cele din materiile clauzei penale și a clauzei de arvună). Sediul
materiei clauzelor privind răspunderea, în general, se află la art. 1355 – 1356 Cod civil,
în secțiunea Cauze exoneratoare de răspundere a capitolului intitulat Răspunderea
civilă, aceste texte fiind deopotrivă aplicabile atât materiei răspunderii contractuale, cât
și celei delictuale.
Clauzele exoneratoare de răspundere sunt menite să înlăture complet
răspunderea debitorului.
Conform art. 1355, alin. 1 Cod civil, nu se poate exclude răspunderea pentru
prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă
gravă (reamintim, culpa lata dolo aequiparatur). Clauzele contractuale prin care se
încalcă această limită sunt nule absolut, întrucât ele ascund intenția debitorului de a nu
se obliga juridic.
De asemenea, conform art. 1355, alin. 4 Cod civil, răspunderea referitoare la
prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății victimei nu poate fi
înlăturată decât în condițiile prevăzute de lege. Așadar, în materie, principiul îl
constituie nevalabilitatea unor astfel de clauze, iar excepția de la acesta, validitatea lor
în cazurile expres reglementate de lege. Există astfel de domenii în care unele fapte
potențial vătămătoare pentru integritatea fizică, cea psihică ori pentru sănătatea victimei
sunt excluse din sfera ilicitului civil devreme ce săvârșirea lor a fost consimțită; de
regulă, aceste cazuri sunt acelea în care o astfel de faptă este comisă în interesul
particular al victimei (de exemplu, o intervenție chirurgicală) sau în interesul general
(spre pildă, transfuzia de sânge), dar și în situația unor întreceri sportive. Clauzele de
nerăspundere sunt însă total prohibite în situațiile în care faptele ilicite prejudiciabile
sunt săvârșite împotriva vieții victimei, precum și în cazurile în care sunt interzise
explicit de legea imperativă, cum este cea referitoare la traficul de persoane.
 În lumina art. 1355, alin. 2 Cod civil, sunt valabile clauzele care exclud
răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudență sau neglijență
bunurilor victimei. Este deci vorba aici despre culpe caracterizate, determinate.
Clauzele limitative de răspundere sunt destinate să plafoneze răspunderea
debitorului, sub forma fixării unei limite superioare a despăgubirilor pe care acesta va
fi ținut să le plătească pentru prejudiciile cauzate creditorului prin faptul neexecutării
culpabile a obligației.
Conform art. 1355, alin. 1 Cod civil, nu se poate limita răspunderea pentru
prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă
gravă.
De asemenea, conform art. 1355, alin. 4 Cod civil, răspunderea referitoare la
prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății victimei nu poate fi
diminuată decât în condițiile prevăzute de lege.
Interpretând cu ajutorul argumentului qui potest plus, potest minus textul art.
1355, alin. 2 Cod civil rezultă că sunt valabile clauzele care limitează răspunderea
pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudență sau neglijență bunurilor
victimei. Trebuie însă reținut faptul că plafonul maximal al despăgubirilor asumat de
către debitor nu trebuie să fie, raportat la valoarea prejudiciului pe care debitorul l-a
putut prevedea, la momentul încheierii contractului, ca fiind urmarea neexecutării, atât
de redus încât să frizeze derizoriul, pentru că o astfel de clauză va echivala uneia de
nerăspundere totală.
Pentru motivele deja arătate mai sus, apreciem că clauzele prin care debitorul își
reduce numărul obligațiilor legale, care sunt calificate, în doctrină, drept clauze de
limitare a răspunderii, sunt, de fapt, clauze prin care se descrie însuși obiectul obligației
debitorului; se ajunge astfel să fie restrânsă răspunderea contractuală prin faptul
restrângerii obiectului obligației, ajungându-se ca neexecutarea să fie apreciată drept
neculpabilă, pentru că debitorul nu și-a asumat respectiva obligație.
Clauza la care se face referire în cuprinsul alin. 4 al art. 1355 Cod civil, care
statuează: „Declarația de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie,
prin ea însăși, renunțarea victimei la dreptul de a obține plata despăgubirilor”, ar putea
fi calificată drept o clauză de limitare a răspunderii debitorului. Pentru a înțelege
contextul în care aceasta funcționează, trebuie să avem în vedere însă și textul art. 1534,
alin. 1, ultima frază Cod civil, mai sus discutat. În aceste situații, creditorul, fără a
consimți la cauzarea prejudiciului, acceptă însă să-și asume anumite riscul producerii
unui anumit eveniment. Consecințele actului său juridic sunt diferite după cum, în
cauză, riscurile a căror producere a acceptat-o sunt normale sau, după caz, anormale ori
excesive. În situația riscurilor normale și previzibile, asupra cărora creditorul a fost
informată în prealabil ori pe care le cunoștea din propria-i experiență, ale unei activități
pe care victima o desfășoară (de exemplu, o activitate sportivă potențial riscantă), sau
al cărei subiect este (de pildă, efectuarea asupra ei a unei intervenții chirurgicale
riscante) acceptarea acestora echivalează, de regulă, cu renunțarea la dreptul la
repararea prejudiciilor cauzate prin apariția riscurilor acceptate. În atare situații, intenția
sau culpa gravă a făptuitorului care a contribuit la apariția riscului este de natură a atrage
însă răspunderea acestuia. În orice caz, regula se aplică, în materie sportivă, numai între
competitori, nu și spectatorilor care, chiar dacă au cunoscut riscurile, nu le-au și acceptat
în mod necesar. Chiar și în acest din urmă caz însă, fapta culpabilă, imprudentă, a
spectatorului-victimă de a se așeza prea aproape de sportivi, într-un loc periculos și
interzis, a fost sancționată de către jurisprudența franceză, prin reținerea unei culpe
comune cu aceea a făptuitorului și, în consecință, prin diminuarea reparației la care era,
în mod normal îndreptățit. Cât privește riscurile anormale, când creditorul acceptă
producerea unui astfel de risc, doctrina juridică franceză s-a pronunțat în sensul
partajării răspunderii între creditor și debitor, fundamentate pe o culpă comună:
creditorul a comis greșeala, din cutezanță sau din inconștiență, de a fi acceptat aceste
riscuri, expunându-se, în realitate, unui veritabil pericol, contribuind, în acest fel, la
producerea prejudiciului prin fapta sa culpabilă; pe cale de consecință, aceasta este
îndreptățită doar la o reparație parțială a prejudiciului suferit.
Clauzele de agravare a răspunderii au rolul de a asigura răspunderea
contractuală a debitorului, chiar și în ipotezele în care acesta ar fi, în concret, exonerat
de răspundere (când, de exemplu, debitorul își asumă obligații de rezultat absolute); de
asemenea, apreciem că, în sfera acestora clauze intră și acelea prin care debitorul
acceptă să plătească despăgubiri superioare celor necesare a acoperi prejudiciile pe
care părțile le-au putut prevedea la momentul încheierii contractului (de pildă, pot fi
astfel de clauze, clauza penală, respectiv clauza de arvună).
Totuși, debitorul nu își poate agrava răspunderea dincolo de limitele imperative
ale legii sale ale bunelor moravuri, așa cum am reținut deja. Acesta este motivul pentru
care nu sunt valabile clauzele prin care părțile transformă unele obligații de mijloace
care, prin esența lor, sunt calificate de către însuși legiuitorul în acest fel, în obligații
de rezultat, astfel de clauze putând fi contrare moralei profesionale și ordinii publice
(de exemplu, obligația medicului de a-l însănătoși pe pacientul suferind de o boală
incurabilă sau aceea a avocatului de a garanta câștigarea procesului).
În privința anunțurilor privind răspunderea contractuală, de care se ocupă art.
1356 Cod civil, acestea pot avea valoarea fie de clauze limitative, fie de clauze
exoneratoare de răspundere, cu limitele deja arătate în acest sens, la art. 1355 Cod civil.
Anunțul privitor la răspundere intră în conținutul contractului și devine astfel opozabil
creditorului, după cum am mai văzut, numai dacă acesta a cunoscut, la momentul
încheierii contractului, existența și conținutul anunțului. Dovada acestui fapt juridic
revine debitorului și ea nu se poate sprijini pe o prezumție de cunoaștere din partea
creditorului născută din faptul vecin și conex al aducerii la cunoștința publicului a
anunțului respectiv. Cu alte cuvinte, pentru a se putea prevala de efectul limitativ sau
exonerator de răspundere al anunțului, debitorul, indiferent că acesta a fost adus la
cunoștința publicului, trebuie să facă dovada faptului cunoașterii lui de către creditor,
încă de la momentul încheierii contractului.
În privința cauzelor exoneratoare de răspundere contractuală, nu vom zăbovi
aici asupra cauzelor exoneratoare comune atât răspunderii civile contractuale, cât și
celei delictuale, pe care le vom trata pe larg în materia răspunderii civile delictuale, însă
ne vom opri pentru câteva precizări asupra cauzei de exonerare consacrate în cuprinsul
art. 1354 Cod civil, cu aplicabilitate în domeniul contractelor cu titlu gratuit.
Conform dispozițiilor art. 1354 Cod civil, intitulat marginal „Alte cauze de
exonerare”, „victima nu poate obține repararea prejudiciului cauzat de persoana care i-
a acordat ajutor în mod dezinteresat sau de lucrul, animalul ori edificiul de care s-a
folosit cu titlu gratuit decât dacă dovedește intenția sau culpa gravă a celui care, potrivit
legii, ar fi fost chemat să răspundă”.
 Textul de lege - al art. 1354 Cod civil – așezat în secțiunea a 2- a, intitulată
„Cauze exoneratoare de răspundere”, a Capitolului al IV – lea, „Răspunderea civilă”, al
Titlului al II – lea, „Izvoarele obligațiilor”, al Cărții a V- a, „Despre obligații” a Codului
civil, denumit el însuși, așa cum am evocat mai sus, „Alte cauze de exonerare”, este
menit să exonereze de răspundere.
Textul art. 1354, în prima lui ipoteză, face vorbire despre victima care a suferit
un prejudiciu „… cauzat de persoana care i-a acordat ajutor în mod dezinteresat”. Ne
aflăm aici în situația contractelor cu titlu gratuit – de pildă, mandat, depozit – unde
diligența solicitată debitorului este aceea pe care acesta o depune în administrarea
propriilor afaceri – art. 2018 (în contractul de mandat), art. 2107 (în contractul de
depozit) ori comodat – unde comodantul nu răspunde pentru prejudiciile cauzate
comodatarului din cauza viciilor ascunse ale bunului împrumutat, decât dacă le cunoștea
la data încheierii contractului și nu l-a prevenit pe comodatar despre acestea (faptă
săvârșită cu intenție sau din culpă gravă – art. 2152 Cod civil). Debitorul făptuitor nu
va putea fi tras la răspundere decât dacă creditorul victimă va face dovada faptului că
fapta ilicită prejudiciabilă a fost săvârșită cu intenție sau din culpă gravă.
Aceasta se întâmplă chiar și în cazurile în care contractul dintre păzitorul juridic
sau proprietarul lucrului și victimă are, în conținutul său, în sarcina primului, obligația
de securitate privind bunurile și/sau persoana victimei. În acest fel, creditorul victimă
nu se va bucura de beneficiile pe care i le conferă regimul juridic al răspunderii
contractuale, în care culpa debitorului este prezumată (art. 1548 Cod civil), iar
răspunderea acestuia este angajată inclusiv pentru fapta săvârșită din culpă (art. 1350,
coroborat cu art. 1530 Cod civil). Chiar și obligația de securitate privind bunurile și/sau
persoana creditorului victimă, care îi incumbă debitorului păzitor juridic al lucrului,
este, în cazul acestor contracte, una de mijloace, de diligență și prudență, iar nu una de
rezultat, precum în contractele omonime cu titlu oneros; în acest sens, însuși legiuitorul,
spre exemplu, în cuprinsul art. 1958 alin. 2 Cod civil, statuează că, în transportul cu titlu
gratuit (cu excepția situațiilor în care este efectuat de un transportator care își oferă
serviciile publicului în cadrul activității sale profesionale), transportatorul este ținut
numai de o obligație de diligență și prudență.
Deci, pe de o parte, art. 1354 Cod civil îl exonerează de răspundere contractuală
pe debitorul păzitor juridic ori proprietar al lucrului a cărui „faptă” a cauzat prejudiciul,
în sensul că, deși trebuia să îi fie atrasă răspunderea civilă contractuală, aceasta nu poate
fi antrenată împotriva lui cât timp prejudiciul cauzat prin „fapta lucrului” care a
constituit obiectul prestației sale nu s-a datorat intenției sau culpei sale grave (exemplu:
art. 2152 Cod civil).
Pe de altă parte, același text legal îl exonerează de răspundere pe debitorul care
prestează, în favoarea creditorului, un serviciu, în mod dezinteresat, și, cu această
ocazie, îi cauzează creditorului un prejudiciu din culpă (de pildă: art. 2018, art. 2107
Cod civil).
Desigur, exonerarea de răspundere, și într-un caz și în celălalt, operează numai
până la concurența faptei ilicite săvârșite cu intenție sau din culpă gravă de către
debitorul păzitor juridic sau proprietar al lucrului ori de către debitorul prestator al
serviciului dezinteresat. Într-o astfel de situație, răspunderea sa va fi atrasă, el fiind
obligat la repararea integrală și, în măsura posibilului, în natură a prejudiciul suferit de
către creditorul victimă, în condițiile art. 1533 Cod civil.
 Deși, la prima vedere, situația juridică a debitorului este una agravată, întrucât
antrenarea răspunderii sale va avea drept consecință obligarea sa la repararea atât a
prejudiciului previzibil, cât și a celui imprevizibil (art. 1533 Cod civil), totuși, din
perspectiva creditorului victimă, care urmărește tragerea la răspundere pentru fapta
ilicită contractuală săvârșită de către debitor, lucrurile nu stau deloc așa: situația acestuia
este mult îngreunată de necesitatea probării intenției sau a culpei grave cu care debitorul
a săvârșit fapta ilicită prejudiciabilă, deoarece art. 1548 Cod civil prezumă relativ doar
culpa debitorului, iar nu și intenția acestuia, precum nici culpa gravă, care este asimilată,
în toate cazurile, intenției, trebuind așadar dovedită și aceasta de către creditorul care o
alegă.
Doctrina juridică s-a preocupat de circumscrierea noțiunii de „acordare a unui
ajutor în mod dezinteresat” sau, după caz, de aceea a „folosinței cu titlu gratuit a unui
bun”, pentru a reuși, în acest fel, să delimiteze cât mai acurat ipotezele în care cele
concluzionate mai sus își găsesc aplicarea.
Astfel, s-a concluzionat că, pentru a ne afla sub incidența dispoziției art. 1354
Cod civil, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
- în situația în care prejudiciul este cauzat prin fapta proprie a făptuitorului:
- făptuitorul să fi acceptat dezinteresat să îi presteze victimei un serviciu;
- serviciul să fi fost prestat exclusiv în interesul celui prejudiciat;
- în ipoteza în care cel prejudiciat s-a folosit cu titlu gratuit de lucrul, de
animalul ori de edificiul celui care, potrivit legii, ar fi fost chemat să răspundă:
- păzitorul juridic al lucrului, al animalului ori proprietarul edificiului să fi
consimțit dezinteresat la utilizarea acestuia de către victima prejudiciului, adică pentru
a-i satisface acesteia o dorință sau pentru a-i presta un serviciu oarecare;
- folosința să fi fost efectivă și normală, adică potrivită cu destinația lucrului, a
animalului ori a edificiului;
- creditorului să i se fi prestat un serviciu dezinteresat ori aceasta să se fi folosit
cu titlu gratuit de lucrul / de animalul / de edificiul aflat în paza juridică ori în
proprietatea debitorului, fiind permis însă ca debitorul să urmărească, prin activitatea
prestată, realizarea unui beneficiu nepatrimonial, atât timp însă cât nu urmărește
realizarea unui avantaj patrimonial, care ar exclude respectiva prestație din categoria
celor „cu titlu gratuit”, transformând-o într-una cu titlu oneros.
Așa cum just s-a observat în literatura de specialitate, considerente de echitate se
opun, în astfel de situații, în care debitorul acordă victimei un ajutor în mod dezinteresat
ori în care victima s-a folosit cu titlu gratuit de lucrul aflat în paza juridică a celui care
ar fi fost chemat să răspundă pentru prejudiciul cauzat prin „fapta” acestuia, ca
făptuitorul sau păzitorul juridic să fie tras la răspundere pentru o faptă săvârșită din
culpă. Tocmai de aceea, soluția pe care legiuitorul a avansat-o, în cuprinsul art. 1354
Cod civil, potrivit căreia răspunderea, în astfel de cazuri, este atrasă numai pentru fapta
proprie și doar în condițiile în care victima prejudiciului dovedește intenția ori culpa
gravă a făptuitorului sau a păzitorului juridic, este optimă.

B. Răspunderea contractuală a debitorului pentru fapta altuia

În cuprinsul art. 1519 Cod Civil, intitulat Răspunderea pentru fapta terților,
legiuitorul se preocupă de formularea principiului răspunderii civile contractuale pentru
fapta altuia: dacă părțile nu convin altfel, debitorul răspunde pentru prejudiciile
cauzate din culpa persoanei de care se folosește pentru executarea obligațiilor
contractuale.
Așezarea textului de lege precitat în cadrul Cărții a V – a noului Cod civil,
intitulată Despre obligații, în cuprinsul Titlului al V – lea – Executarea obligațiilor –,
Capitolul al II – lea – Executarea silită a obligațiilor –, Secțiunea 1 – Dispoziții
generale -, ne determină să afirmăm că această dispoziție legală are, fără îndoială,
caracterul unei reguli, de facto, chiar a unui principiu în materia răspunderii civile
contractuale pentru fapta altuia, reglementând în toate acele situații în care debitorul
este chemat să răspundă în fața creditorului său pentru fapta unui terț pe care și l-a
substituit ori l-a auxiliat în executarea contractului.
Norma în discuție deschide posibilitatea interpretării extensive a sferei
răspunderii contractuale pentru fapta altuia, în sensul că, în cuprinsul acesteia, trebuie
incluse, în primul rând, acele raporturi juridice pentru care există dispoziții speciale,
apoi toate cazurile de desemnare voluntară a debitorului subsecvent de către debitorul
principal din cadrul unui grup de contracte, situațiile în care debitorul, fără a încheia un
alt contract, își implică prepușii la executarea obligațiilor ce și le-a asumat, precum și
acele ipoteze în care răspunderea debitorului se bazează pe ideea de garanție
fundamentată pe solidaritatea familială sau pe riscul legat de activitate sau de profit.
În rândul dispozițiilor speciale ale Codului civil, care consacră aplicații practice
ale principiului răspunderii civile contractuale pentru fapta altuia, statuat în cuprinsul
art. 1519, enumerăm: art. 1770, în materia contractului de furnizare, potrivit căruia, în
cazul subcontractării, executarea contractului de furnizare rămâne sub supravegherea
furnizorului și acesta răspunde față de beneficiar pentru calitatea produselor și a
serviciilor furnizate de către terțul subcontractant; art. 1822 alin. 2, în materia
contractului de locațiune, conform căruia locatarul răspunde pentru degradarea cauzată
bunului închiriat inclusiv de către membrii familiei sale, de sublocatarul său, de alte
persoane cărora le-a îngăduit în orice mod folosirea, deținerea sau accesul la bun; art.
1852 alin. 2, în materia contractului de antrepriză, care dispune că, în raporturile cu
beneficiarul, antreprenorul răspunde pentru fapta subantreprenorului la fel ca pentru
propria sa faptă; art 2023 alin. 4, în materia contractului de mandat, în care se arată că,
dacă substituirea mandatarului nu a fost autorizată de către mandant, mandatarul
răspunde pentru actele persoanei pe care și-a substituit-o ca și cum le-ar fi îndeplinit el
însuși; art. 2113 alin. 2, în materia contractului de depozit, conform căruia, în anumite
situații, depozitarul răspunde față de deponent pentru fapta subdepozitarului ca pentru
fapta sa proprie.
În cele ce urmează, ne vom strădui în sensul decelării reperelor unei teorii
generale a răspunderii contractuale pentru fapta altuia, astfel cum principial aceasta se
găsește reglementată în cuprinsul art. 1519 Cod civil, repere care fundamentează
aplicarea acestui principiu la fiecare dintre cazurile speciale exprese de răspundere
contractuală pentru fapta altuia stipulate în cadrul noului Cod civil, la toate situațiile în
care, în ipoteza unui grup de contracte, debitorul principal va fi chemat să răspundă în
fața creditorului său pentru faptele debitorului subsecvent, pe care primul și l-a substituit
ori și l-a auxiliat, în toate cazurile în care debitorul, fără a încheia un alt contract, își
însărcinează prepușii cu executarea obligațiilor pe care el și le-a asumat, precum și în
toate acele ipoteze în care debitorul va fi chemat să răspundă în fața creditorului său pe
ideea de garanție fundamentată pe solidaritatea familială sau pe riscul legat de activitate
sau de profit.
Ne vom ocupa, în cele ce urmează, de condiţiile răspunderii civile contractuale
pentru fapta altuia, care trebuie întrunite cumulativ pentru ca debitorul să ținut
răspunzător pentru prejudiciul cauzat creditorului ca urmare a neexecutării conforme a
contractului de către substituitul sau auxiliarul debitorului.
1. Existenţa unei obligaţii personale a debitorului
Condiție a priori evidentă. Condiţia angajamentului personal al debitorului la a
executa sau la a face să se execute o obligaţie pentru creditorul său este una a priori
evidentă, neputându-se vorbi despre posibilitatea imputării unei persoane a unei
neexecutări contractuale pentru fapta altuia, dacă acea persoană nu are calitatea de
debitor.
Aceasta, pentru că debitorul este responsabil de executarea corespunzătoare a
propriilor obligații – care nu sunt însă dintre cele asumate intuitu personae - și, în
consecință, indirect, de faptele tuturor celor pe care i-a introdus în executarea
contractului, atât auxiliari, cât și substituți, în temeiul sacrosanctului pacta sunt
servanda.
Condiție neîndeplinită. Condiția analizată nu este îndeplinită, desigur, când
debitorul nu s-a angajat personal, ci doar a promis creditorului serviciile altuia, caz în
care rolul asumat de către debitor este acela al unui simplu intermediar ori al unui
promitent al faptei altuia; într-o astfel de situație, el nu răspunde pentru felul în care
(dacă) acea persoană și-a executat obligația, ci, cel mult, pentru propria sa faptă
(constând în încălcarea unei obligații de rezultat, când oferă, la momentul promisiunii,
garanția executării de către terț a obligației respective), de a nu obține concursul terțului,
potrivit literei art. 1283 alin. 1 din noul Cod civil.
2. Desemnarea voluntară de către debitor a unui terț pentru a executa parţial
sau total obligaţia
Jurisprudenţa franceză a fost foarte laxă în aprecierea legăturii existente în acest
sens între debitorul principal şi terţ. Cu toate acestea, asupra a ceea ce s-a statuat cu
claritate a fost aceea ca desemnarea terţului să emane direct sau indirect de la debitorul
principal.
În categoria persoanelor cărora debitorul principal le-a încredințat voluntar
executarea obligației intră, pe de o parte, auxiliarii – prepuși sau nu – adică toți
colaboratorii, iar, pe de altă parte, substituții.
Auxiliarii prepuși. În această sferă, intră toate persoanele care se află într-un
raport de subordonare – autoritate cu debitorul principal, precum cele care au încheiat
cu acesta un contract individual de muncă, dar nu numai. Răspunderea contractuală a
debitorului pentru neexecutarea contractului imputabilă prepușilor lui nu se confundă
cu răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru faptele prepușilor săi, cele două
forme de răspundere excluzându-se reciproc, având domenii de aplicare diferite.
Existenţa unui eventual contract între auxiliarul prepus şi creditor nu impietează
cu nimic asupra răspunderii debitorului, care răspunde faţă de creditor pentru fapta
auxiliarului prepus ca pentru o faptă extracontractuală a acestuia. Important este însă ca
acest contract să intervină ulterior momentului desemnării auxiliarului prepus de către
debitor, căci, în caz contrar, condiţia de faţă nu este îndeplinită, terţul, auxiliarul prepus,
fiind ales de către creditorul însuşi.
 Auxialiarii non-prepuși. În această categorie, se încadrează ceilalți colaboratori
ai debitorului principal, care nu au calitatea de prepuși și care își oferă concursul la
executarea unei obligații contractuale a acestuia. Există astfel posibilitatea, de exemplu,
în virtutea caracterului liberal al profesiei de medic, ca un specialist să fie solicitat de
către o unitate sanitară pentru a performa o intervenţie chirurgicală, de exemplu, fără ca
acesta să aibă calitatea de angajat al respectivei unităţi.
Soluţia nu este cu nimic diferită, furnizorul de servicii medicale, în calitate de
debitor, va răspunde faţă de pacientul său, creditorul, pe temei contractual pentru
prejudiciile create în activitatea sa de către terţul specialist, cu care furnizorul a încheiat
un contract de colaborare.
Aşadar, colaboratorul non-prepus angajează răspunderea contractuală a
debitorului faţă de creditor asemenea prepusului acestuia.
În această situaţie, debitorul şi auxiliarul non-prepus nu sunt codebitori ai
creditorului. Auxiliarul este un terţ faţă de contractul încheiat de debitor cu creditorul
şi îşi păstrează această calitate chiar şi după concluzionarea contractului dintre el şi
debitor. Acceptând, prin acest contract, să efectueze respectiva prestație, auxiliarul nu
devine parte în contractul încheiat între creditor și debitor, deci nu poate fi considerat
codebitor al creditorului, alături de debitorul principal.
Substituții (subcontractanții). Soluţia este aceeaşi indiferent de cantitatea de
obligaţii pe care debitorul a transmis-o. În funcţie de aceasta, putem vorbi despre unul
sau mai mulţi terţi auxiliari, care îndeplinesc o parte a obligaţiilor debitorului faţă de
creditor sau despre subcontractanţi, în care caz debitorul încheie un contract cu o altă
persoană, prin care o încarcă pe aceasta cu totalitatea obligaţiilor pe care el le avea către
creditor.
De aceea, se apreciază că debitorul va răspunde contractual pentru fapta terţului,
prepus sau nu, auxiliar sau substitut, dacă acesta a acţionat conform şi în limitele
funcţiilor încredinţate. De asemenea, această răspundere se va angaja şi când terţul şi-a
depăşit sarcinile conferite, deviind de la ele sau exercitându-le abuziv, însă, în acest caz,
numai dacă, s-a apreciat în literatura de specialitate, creditorul a fost de bună-credinţă.
Creditorul este de bună-credinţă în ipoteza în care a avut convingerea legitimă că terţul
acţionează conform sarcinilor stabilite. S-a argumentat însă judicios în doctrina
autohtonă că debitorul principal trebuie să răspundă pentru fapta ilicită prejudiciabilă a
prepusului său, săvârșită prin depășirea sarcinilor conferite, deviind de la acestea sau
exercitându-le abuziv, indiferent dacă creditorul a fost de bună sau de rea-credință,
adică fără importanță dacă acesta a avut sau nu convingerea legitimă că prepusul a
acționat conform sarcinilor primite; în acest sens, s-a apreciat că ar fi injust ca debitorul
principal, pentru simplul fapt că creditorul nu a avut convingerea legitimă că prepusul
acționează în limitele însărcinării primite, să poată eluda răspunderea sa contractuală
pentru fapta acestuia din urmă, atât timp cât pentru îndeplinirea propriilor sale obligații
a folosit prepuși necorespunzători sau pe care nu i-a supravegheat și/sau îndrumat
scrupulos.
În astfel de situații, autorii au considerat, pe bună dreptate, că este vorba despre
o relație cauzală complexă, care a stat la baza producerii prejudiciului: pe de o parte,
între acesta și fapta prepusului există un raport cauzal, iar, pe de altă parte, o relație
similară există și între prejudiciu și fapta creditorului, care a stat în expectativă,
încălcându-și obligația de loialitate și pe aceea de cooperare pe care le avea,
neintervenind pentru evitarea sau pentru reducerea cuantumului daunelor, cât timp și-a
dat sau putea să-și dea seama că prepusul nu acționează conform sarcinilor încredințate.
Or, potrivit sistemului indivizibilității dintre cauză și condiții, conduita
creditorului a favorizat, a grăbit și a asigurat, totodată, realizarea daunei prin
neexecutarea obligației în mod corespunzător de către prepus.
Din această cauză, s-a afirmat, creditorul trebuie să fie parțial decăzut din dreptul
la reparație, proporțional cu contribuția sa la producerea prejudiciului. S-a mai arătat,
în acest sens, de către aceiași autori, pe drept cuvânt, că reaua-credință a creditorului nu
este, prin ea însăși, în măsură să rupă în întregime lanțul cauzal dintre fapta prepusului
și prejudiciu, ci doar să contribuie la dezvoltarea legăturii de cauzalitate, fapt pentru
care răspunderea prepusului nu poate fi înlăturată în totalitate, ci numai parțial, el
rămânând să răspundă pentru partea din pagubă care constituie o consecință directă și
necesară a faptei sale.
Desigur, am adăuga noi, dacă reaua-credință a creditorului este obiectivată în
fapta ilicită a acestuia de natură să înlăture total legătura cauzală dintre prejudiciu și
fapta ilicită a prepusului, acesta din urmă va fi exonerat de răspundere, creditorul
pierzând în întregime dreptul la reparație.
Intervenția spontană a unui terț în executarea obligației contractuale. În toate
situaţiile de mai sus desemnarea terţilor de către debitor trebuie să fie voluntară pentru
a fi angajată răspunderea civilă contractuală a debitorului pentru neexecutarea
contractului.
Intervenţia neplanificată, neprevăzută a unui terţ în executarea contractului va
determina angajarea răspunderii pentru fapta proprie a debitorului faţă de creditorul său,
aceasta având, ulterior, un drept de regres împotriva terţului, cu excepţia cazurilor în
care fapta terţului poate fi asimilată cu forţa majoră, când debitorul este exonerat de
răspundere.
Soluția este consacrată similar în cuprinsul art. 1519 Cod civil, care, așa cum am
învederat deja, condiționează răspunderea debitorului pentru fapta altuia de existența
unui raport între debitor și terț, raport în temeiul căruia debitorul se folosește de terț
pentru executarea obligațiilor sale contractuale. Așadar, terțul trebuie să lucreze în
folosul debitorului și aceasta, cu știința celui din urmă, căci legiuitorul descrie relația
dintre cei doi în sensul: debitorul … se folosește (de terț - n.n.) pentru executarea
obligațiilor contractuale. Or, el nu se poate folosi de serviciile terțului decât cu voia și
cu știința sa, cauză pentru care, în situația în care terțul intervine neplanificat în
executarea contractului dintre debitor și creditor, serviciile sale sunt oferite voluntar,
din propria sa inițiativă, iar nu din aceea a debitorului. Într-o astfel de ipoteză, situația
creată nu mai corespunde exigențelor art. 1519 Cod civil, nemaiputându-se vorbi, în
acest caz, de o răspundere contractuală a debitorului pentru fapta terțului.
3. Absenţa clauzei de exonerare de răspundere a debitorului pentru fapta
terțului, faţă de creditor
Condiţia este de la sine înţeleasă. Aflându-ne în ipoteza răspunderii contractuale,
clauzele exoneratoare de răspundere sunt valabile. De aceea, în situaţia în care debitorul
este exonerat de răspundere de către creditorul său, anterior producerii prejudiciului,
dar după desemnarea terţului, acesta din urmă rămânând singurul obligat, nu se mai
poate pune problema unei răspunderi contractuale pentru fapta altei persoane, ci a unei
novaţii subiective sau a unei cesiuni de datorie ori a unei cesiuni de contract, cazuri în
care răspunderea debitorului principal nu mai poate fi angajată față de creditor, nici
pentru fapta proprie, nici pentru fapta terțului. Liberarea debitorului principal, inițial și
înlocuirea sa cu un debitor subsecvent făcute expres de către creditor ne poate
transpune, de asemenea, în planul unei preluări de datorie perfecte.
În acest sens se exprimă și teza I a art. 1519 Cod civil, care condiționează
răspunderea contractuală a debitorului pentru fapta persoanei de care se folosește în
vederea executării obligațiilor sale contractuale de lipsa unei convenții contrare
încheiate între creditor și debitor, prin care acesta din urmă să fi fost exonerat de
răspundere: dacă părțile nu convin altfel, debitorul răspunde …
Pe de altă parte, acceptarea expresă din partea creditorului a terţului desemnat de
către debitor transformă raportul juridic obligaţional dintre acesta din urmă şi creditor
dintr-unul pur şi simplu într-unul complex, cu pluralitate de debitori. Instituţia juridică
a preluării de datorie imperfecte este cea care explică acest fenomen. Nici în acest caz
nu putem vorbi despre o răspundere contractuală pentru fapta altuia, deoarece atât
debitorul, cât şi terţul au devenit codebitori principali, direcţi ai creditorului. Acest lucru
determină posibilitatea tragerii la răspundere a fiecăruia dintre ei, direct, pentru aceeaşi
faptă ilicită.
Simplul acord dat de către creditor în sensul desemnării de către debitor a unui
terţ nu constituie o acceptare expresă a acestuia în sensul de mai sus.
4. Neexecutarea obligaţiilor contractuale ale debitorului să constituie o faptă
ilicită, a terțului, constând în neexecutarea culpabilă/nejustificată a obligațiilor
contractuale care i-au fost încredințate.
Condiție necesară. Evident, neexecutarea obligaţiei imputabilă exclusiv
debitorului principal va atrage răspunderea directă a acestuia pentru fapta proprie,
neputând fi vorba despre o răspundere pentru fapta altuia, neexistând această faptă.
Ceea ce înseamnă că aceasta se va putea angaja numai în situația în care neexecutarea
lato sensu a obligațiilor contractuale are drept cauză conduita ilicită sau și conduita
ilicită a terțului ori a terților care au fost desemnați de către debitorul principal să le
executate total sau parțial.
De fapt, această condiție apare expres stipulată în cuprinsul art. 1519 Cod civil,
legiuitorul condiționând răspunderea debitorului principal pentru prejudiciile suferite
de către creditor de faptul ca acestea să fi fost cauzate din culpa persoanei de care
(debitorul – n.n.) se folosește pentru executarea obligațiilor contractuale.
Răspunderea debitorului principal este una indirectă, pentru fapta altuia, în speţă,
a terțului, a unui colaborator ori a unui substitut. Art. 1519 Codul civil afirmă fără
echivoc: debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se
folosește … Este cât se poate de limpede că debitorul nu răspunde pentru fapta sa, într-
un raport de răspundere directă, ci răspunde pentru fapta altuia, indirect.
Necesitatea dovedirii tuturor condițiilor răspunderii civile a terțului. Fiind vorba
despre o răspundere indirectă, prima dată ar trebui dovedită existenţa răspunderii celui
pentru a cărui faptă se angajează indirect răspunderea debitorului principal.
Dacă răspunde „pentru fapta altuia”, aceasta înseamnă că fapta ilicită
prejudiciabilă a fost comisă de către terţ. Aceasta fiind cauza prejudiciului şi motivul
răspunderii contractuale a debitorului principal, apreciem că creditorul va trebui să
dovedească toate condiţiile de existenţă a răspunderii pentru fapta proprie în persoana
terţului, iar nu în aceea a debitorului principal.
 Dovedind acest lucru, de fapt, va îndeplini această din urmă condiţie a angajării
răspunderii contractuale a debitorului pentru această faptă.
Celelalte trei condiţii solicitate se dovedesc facil, căci toate şi fiecare privesc
legăturile contractuale existente fie între creditor și debitor, fie între cel din urmă şi terţ.
Acestea toate fiind dovedite, răspunderea contractuală a debitorului principal
pentru fapta terţului va fi angajată faţă de creditor.
Inutilitatea dovedirii culpei debitorului principal, care garantează executarea
corespunzătoare a contractului de către terț, asumându-și, astfel, o obligație de rezultat.
Desigur că debitorul se va angaja întotdeauna determinat, pentru rezultat, însă acesta
priveşte faptul că terţul, auxiliar sau substitut, va executa corespunzător obligaţia
debitorului. Deci acesta din urmă garantează executarea corespunzătoare a contractului
de către terţ, acesta fiind rezultatul la care se obligă întotdeauna. În sensul acesta,
răspunderea sa este întotdeauna obiectivă, căci, ori de câte ori creditorul va face dovada
tuturor condiţiilor de mai sus, rezultatul la care s-a obligat debitorul se consideră ca
neatins, fapt care va naşte în sarcina sa o prezumţie de culpă, în temeiul art. 1548 Cod
civil.
În acest sens s-a apreciat și în literatura de specialitate franceză, afirmându-se că
nu contează dacă terțul a fost sau nu supravegheat; în majoritatea cazurilor și
jurisprudența se mulțumește să constate neexecutarea sau executarea necorespunzătoare
datorată terțului fără să se intereseze asupra conduitei debitorului principal; s-a afirmat
astfel că nu este necesară o greșeală de alegere sau de supraveghere pentru a se angaja
răspunderea acestuia.
Obiectul probei: neexecutarea lato sensu a obligațiilor contractuale de către terț.
În sensul celor de mai sus, proba antrenării răspunderii contractuale a debitorului pentru
fapta terțului priveşte obligaţiile asumate de către acesta din urmă.
În privința fundamentului răspunderii contractuale pentru fapta altuia, ideea de
la care trebuie să pornim în analiza acestei probleme este aceea a principiului pacta sunt
servanda, care guvernează efectele contractului încheiat între debitorul principal şi
creditorul său.
Este vorba, se apreciază, despre o nouă abordare a efectelor conjugate ale mai
multor contracte, ceea ce oferă posibilitatea de a înfrânge limitele impuse de principiul
relativităţii convenţiilor, în sensul că este permisă angajarea răspunderii contractuale a
unei părţi a contractului faţă de un terţ şi invers, a terţului faţă de una din părţile unui
contract.
Astfel, toate cazurile în care se extinde forţa obligaţională a normei private,
contractuale, faţă de terţii deveniţi în acest fel părţi survenite, nu mai pot fi considerate
ca excepţii de la principiul res inter alios acta, aliis neque noccere, neque prodesse
potest. Astfel de situaţii nu fac altceva decât să reitereze principiul pacta sunt servanda,
dacă depăşim analitic momentul static al formării actului juridic, ca un criteriu absolut
al aplicării şi definirii regulii amintite. Noţiunea de parte este relativă; ea nu trebuie
redusă doar la persoanele care strict au consimţit la încheierea unei convenţii.
În acest sens, terţul debitor din contractul accesoriu – co/subcontractantul
auxiliar/substitut al debitorului principal – nu este parte în contractul încheiat între
acesta şi creditor, ci doar a normei private pe care convenţia principală a generat-o, care
are vocaţia aplicării şi altor persoane decât părţile. Prin chiar voinţa sa, terţul atrage
asupra sa aplicarea acestei norme dintr-un contract la a cărui formare însă nu a
participat.
Acest principiu - pacta sunt servanda – însă nu poate explica în totalitate ideea
răspunderii uneia dintre părţile unui contract pentru faptele tuturor pe care ea i-a
introdus în executarea acestuia. De aceea, acestui principiu trebuie adăugată ideea de
garanţie datorată în mod normal creditorului contractual de către debitorul său, care-şi
auxiliază sau îşi substituie, în executarea contractului, o terţă persoană.
Într-un examen al debitorului principal din punctul de vedere al răspunderii
contractuale pentru fapta altuia, se observă că acesta nu este altceva decât o cauţiune
legală a creditorului, conduita lui nefiind în mod necesar componentă a unei relaţii
cauzale complexe deoarece, de regulă, nu a contribuit, prin interacţiune cu faptele ilicite
ale subcontractanţilor, la neexecutarea obligaţiei civile transferate altora.
Referitor la convențiile privind răspunderea contractuală pentru fapta altuia,
premisa de la care trebuie plecat este aceea că răspunderea pentru fapta altuia nu poate
fi nici mai mult nici mai puțin întinsă decât răspunderea pentru fapta proprie.
Aflându-ne în domeniul contractual, văzând principiile autonomiei de voinţă şi
al forţei obligatorii a contractului, clauzele de nerăspundere sau limitative de răspundere
sunt admisibile. Este și ceea ce teza I a art. 1519 Cod civil stipulează: dacă părțile nu
convin altfel, debitorul răspunde …
Sunt nule însă acele clauze care tind să exonereze de răspundere pe debitor pentru
culpa gravă sau dolul terțului subcontractant sau auxiliar. În acest sens se pronunță și
dispozițiile art. 1355, alin. 1 Cod civil.
Limitarea răspunderii, prin plafonarea despăgubirilor ce vor fi acordate
indiferent de cuantumul prejudiciului suferit de creditor, nu au nici o altă înrâurire
asupra răspunderii contractuale a debitorului pentru fapta altuia.
În schimb, răspunderea acestuia este înlăturată de clauzele exoneratoare de
răspundere, instituţia analizată nemai producându-şi efectele.
Creditorul îşi va vedea în cazul acesta reparat prejudiciul în urma tragerii la
răspundere directă, pentru fapta proprie, a terţului executant, fie pe tărâm delictual, fie
contractual, în funcţie de raporturile existente între cei doi.
Privitor la cauzele exoneratoare de răspunderea pentru fapta altuia, debitorul
principal se poate exonera de răspundere prin dovada tuturor cauzelor exoneratoare de
răspundere în privinţa executantului. Neexistând fapta acestuia şi deci răspunderea sa,
logic, nu există nici răspunderea garantului.
În al doilea rând, răspunderea contractuală pentru fapta altuia fiind o răspundere
obiectivă, în privinţa sa debitorul nu va putea invoca decât cauza străină echivalentă
forţei majore, care l-a împiedicat la executarea în bune condiţii a contractului (fapta
terţului, altul decât executantul – a cărui faptă nu îndeplinește criteriul exteriorității,
fapta victimei, forţa majoră).
Debitorul principal nu se poate exonera de răspundere probând nevinovăţia sa,
căci nu aceasta fundamentează răspunderea lui, ci, dimpotrivă, fapta terţului.

Bibliografie suplimentară

1. L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, Drept civil. Obligațiile, Editura Universul

Juridic, București, 2020, p. 209 - 217; 246 - 272.
 DREPT CIVIL. OBLIGAȚII I
CURS 9

REMEDIILE NEEXECUTĂRII CONTRACTULUI (III).

REZOLUȚIUNEA/REZILIEREA/REDUCEREA PROPORȚIONALĂ A
PROPRIEI PRESTAȚII CORELATIVE A CREDITORULUI.
REMEDIILE NEEXECUTĂRII CONTRACTULUI DE CĂTRE CREDITOR.
ÎNCETAREA CONTRACTULUI

I. Rezoluțiunea / rezilierea / reducerea prestațiilor

Despre rezoluțiune am putea afirma că este o cauză de desființare retroactivă,

totală sau parțială, a contractului sinalagmatic cu executare dintr-o dată, ca urmare a
neexecutării însemnate, fără justificare sau culpabile, a obligațiilor contractuale de
către una dintre părțile acestuia.
Rezilierea ar putea fi definită ca fiind o cauză de încetare totală sau parțială,
pentru viitor, a contractului sinalagmatic cu executare succesivă, ca urmare a
neexecutării fără justificare sau culpabile, însemnate ori de mică însemnătate, dar cu
caracter repetat, a obligațiilor contractuale de către una dintre părțile acestuia.
Reducerea proporțională a prestațiilor corelative, pornind de la definițiile
rezoluțiunii și a rezilierii, ar putea constitui o cauză de desființare parțială retroactivă
sau de încetare parțială pentru viitor, după caz, a contractului sinalagmatic, ca urmare
a neexecutării de mică însemnătate, fără justificare sau culpabile, a obligațiilor
contractuale de către una dintre părțile acestuia.
În economia actualului Cod civil, instituțiile juridice care fac obiectul prezentului
studiu își găsesc reglementarea în cuprinsul art. 1549 – 1554 ale secțiunii a 5 – a,
intitulată „Rezoluțiunea, rezilierea și reducerea prestațiilor”, în cadrul capitolului II –
„Executarea silită a obligațiilor” – din Titlul V, numit „Executarea obligațiilor”, al cărții
a V – a, „Despre obligații”.
În ceea ce privește domeniul de aplicare al acestui remediu, pornind de la
fundamentul lui, în mod tradițional, în (credem) unanimitatea literaturii de specialitate,
rezoluțiunea/rezilierea a fost calificată, din punct de vedere pedagogic, drept un efect
specific al contractelor sinalagmatice; aceeași calificare o poate primi, în opinia noastră,
în filosofia actualului Cod civil, și reducerea prestațiilor, care, de altfel, a fost asimilată,
în doctrina contemporană, rezoluțiunii/rezilierii parțiale a contractului.
Așadar, domeniul în care rezoluțiunea/rezilierea și reducerea prestațiilor se
aplică în mod predilect este cel al contractelor sinalagmatice, unica soluție de altfel
având în vedere fundamentul acestor instituții juridice.
Este însă necesar a se face deosebirea între contractele cu executare dintr-o dată
și cele cu executare succesivă, diferență pe care o face și textul art. 1554 Cod civil, din
materia efectelor rezoluțiunii și ale rezilierii, în sensul că, de regulă, rezoluțiunea este
aplicabilă contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o dată, iar rezilierea, celor cu
executare succesivă, cu excepția cazurilor expres reglementate altfel de lege (de
exemplu, contractul de întreținere, deși este un contract cu executare succesivă, este
supus rezoluțiunii, conform art. 2263 Cod civil).
 Revenind însă la domeniul de aplicare al rezoluțiunii/rezilierii, desigur,
specificitatea unor contracte impune anumite discuții cu privire la limitele principiului
mai sus enunțat.
Astfel, în primul rând, cele mai frecvente dezbateri în doctrină pe această temă
le-au suscitat așa-numitele (foste) contracte sinalagmatice imperfecte (calificate astfel
sub imperiul Codului civil de la 1864, care, la locul clasificării contractelor, le-a scăpat
din vedere), care, în opinia noastră, astăzi, având în vedere definiția contractelor
unilaterale cuprinsă în textul art. 1171, alin. 1, fraza a doua Cod civil, pot fi încadrate
cu succes în această din urmă categorie. S-a afirmat, într-o opinie recentă, că
rezoluțiunea contractului se extinde și asupra contractelor sinalagmatice imperfecte. Ne
raliem însă opiniei contrare și avem în vedere aici fundamentul rezoluțiunii/rezilierii și
al reducerii prestațiilor. Astfel, aceste instituții juridice își găsesc explicația în
interdependența care caracterizează obligațiile născute din contractele sinalagmatice,
caracteristică pe care nu o au obligațiile, chiar reciproce, din contractele sinalagmatice
imperfecte. Astfel, pentru a putea afirma despre două obligații reciproce că sunt
interdependente, acestea trebuie, cu alte cuvinte, să constituie una cauza celeilalte, adică
fiecare dintre obligațiile în discuție să reprezinte pentru cealaltă obligație însăși rațiunea
de a fi a acesteia; dacă una dintre obligații dispare ori nu este executată, cealaltă își
pierde justificarea de a mai exista sau de a se mai executa; ceea ce determină o altă
exigență: momentul nașterii celor două obligații trebuie să fie același (chiar dacă una
dintre ele sau ambele sunt sub condiție), fiind greu de închipuit că una dintre acestea ia
ființă la data încheierii contractului în considerarea eventualității nașterii, pe parcursul
executării acestuia, a celeilalte obligații corelative; pentru a constitui cauza obligației
asumate contractual, cealaltă obligație trebuie să fie prefigurată la momentul nașterii
primei, căci cauza, privită în specificitatea ei în domeniul contractelor bilaterale,
constituie, așa cum am învederat deja, în primul rând, un element al voinței juridice care
stă la baza consimțământului la formarea contractului și prin care este asumată, implicit,
obligația inițială; în acest context, dacă obligația corelativă nu poate fi prevăzută,
nefiind asumată de către cocontractant la momentul încheierii contractului, aceasta, cu
siguranță, nu poate constitui cauza nașterii și/sau a executării obligației inițiale. Or, în
cazul contractelor sinalagmatice imperfecte, obligația debitorului inițial ia naștere ex
contractu, la momentul încheierii acestui act juridic, pe când cealaltă, a creditorului
inițial, pe parcursul derulării acestuia, având, concomitent, un alt izvor – un fapt juridic
licit; din această cauză, o eventuală acțiune a creditorului inițial împotriva debitorului
inițial, pentru ca acesta din urmă să-și execute obligația asumată prin contract, va avea
ca temei contractul încheiat între cele două părți – izvorul obligației în discuție, pe când
executarea obligației născute ulterior în sarcina creditorului inițial nu se va putea solicita
de către debitorul inițial, pe cale ofensivă, decât pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză
sau, pe cale defensivă, prin invocarea unui drept de retenție asupra bunului pe care el
însuși este îndatorat a-l preda creditorului inițial. Mai mult, ceea ce este hotărâtor în
cauză este aceea că oricare dintre cele două obligații reciproce subzistă în lipsa
celeilalte. Astfel de îndatoriri nu pot fi calificate, în opinia noastră, ca fiind
interdependente, ci, dimpotrivă, independente una față de cealaltă, motiv pentru care
neexecutarea uneia nu poate conduce la posibilitatea invocării rezoluțiunii/rezilierii
contractului respectiv, întrucât efectele acestei instituții juridice nu ar satisface
interesele nici uneia dintre părțile contractante; dacă debitorul inițial refuză să predea
bunul (primit, de exemplu, în depozit), creditorul inițial are la dispoziție o acțiune în
executare silită în natură a acestei obligații sau, dacă bunul a pierit din vina debitorului,
o acțiune în executare prin echivalent; obligația de restituire a bunului care a făcut
obiectul contractului constituie, în aceste cazuri, chiar unul dintre elementele
conținutului contractului, fiind asumată de către debitorul inițial prin consimțământul
formator de contract; pentru a obține executarea acesteia, creditorul inițial trebuie să
invoce forța obligatorie a contractului, iar nu rezoluțiunea acestuia, întrucât obligația de
restituire nu se naște ca efect al desființării contractului în acest mod. Iată de ce apreciem
că instituția juridică în discuție este incompatibilă cu contractele sinalagmatice
imperfecte, în fapt, nimic altceva decât niște contracte unilaterale degenerate, în cadrul
cărora iau naștere obligații reciproce, dar care nu sunt și interdependente.
Există totuși, chiar în sfera domeniului predilect de aplicare a
rezoluțiunii/rezilierii, aceea a contractelor sinalagmatice, câteva excepții propriu-zise,
în fapt, cazuri de contracte bilaterale în care fie rezoluțiunea/rezilierea suferă o
reglementare specială, fie nu poate fi invocată. Astfel, în situația contractului de
întreținere, art. 2263 Cod civil impune caracterul exclusiv judiciar al rezoluțiunii. Pe de
altă parte, rezoluțiunea nu poate fi invocată în contractul de joc sau/și pariu, care,
conform art. 2264 din același act normativ, dă naștere unor obligații naturale.
Relativ la felurile rezoluțiunii/rezilierii, acestea se desprind din analiza
dispozițiilor legale care reglementează rezoluțiunea/rezilierea.
Astfel, art. 1550 Cod civil ne dezvăluie felurile rezoluțiunii în funcție de modul
acesteia de operare, statuând: „Rezoluțiunea poate fi dispusă de instanță, la cerere ...”
(alin. 1, propoziția întâi), de unde poate fi dedusă, în primul rând, existența
rezoluțiunii/rezilierii judiciare.
Apoi, propoziția a doua a aceluiași text normativ – „Rezoluțiunea ... poate fi
declarată unilateral de către partea îndreptățită” [care, în opinia noastră, trebuie cu
necesitate coroborată cu textul alin. 1 al art. 1552 („Rezoluțiunea sau rezilierea
contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părțile au
convenit astfel ...”)] –, precum și propoziția a doua a alin. 2 al aceluiași articol – „De
asemenea ... dacă părțile au convenit astfel, rezoluțiunea poate opera de plin drept”,
devoalează existența rezoluțiunii convenționale întemeiate pe pactele comisorii.
În fine, prima propoziție a alin. 2 al art. 1550 – „De asemenea, în cazurile anume
prevăzute de lege ... rezoluțiunea poate opera de plin drept” – scoate la lumină
rezoluțiunea legală.
Alin. 2 al art. 1549 Cod civil clasifică rezoluțiunea în funcție de întinderea
efectelor sale, deosebind între rezoluțiunea totală, care afectează întregul contract, și
rezoluțiunea parțială, care are loc numai pentru o parte a contractului. În acest din urmă
caz, trebuie să distingem între două ipoteze între care deosebește și Codul civil, în
cuprinsul art. 1549, alin. 2. Pe de o parte, se poate discuta despre un contract bilateral –
încheiat între două părți cu interese contrarii – caz în care, pentru a putea opera
rezoluțiunea parțială, este necesar ca executarea contractului să fie divizibilă. Pe de altă
parte, legiuitorul aduce în discuție, în această materie, și contractul plurilateral –
încheiat între trei sau mai multe părți cu interese contrarii – în care neexecutarea
obligației de către una dintre părți va atrage rezoluțiunea doar cu privire la aceasta, iar
nu și față de celelalte, „cu excepția cazului în care prestația neexecutată trebuia, după
circumstanțe, să fie considerată esențială”, situație în care, desigur, rezoluțiunea va fi
totală.
Aceleași criterii de clasificare, precum și aceleași categorii sunt aplicabile și
rezilierii (în fapt, o rezoluțiune specifică materiei contractelor cu executare succesivă și
care își produce efectele doar ex nunc), așa cum afirmă alin. 3 al art. 1549 Cod civil:
„Dacă nu se prevede altfel, dispozițiile privitoare la rezoluțiune se aplică și rezilierii”.
Cu privire la condițiile rezoluțiunii / rezilierii / reducerii prestațiilor, prima
precizare care se impune a fi făcută este aceea că, pentru a accesa acest remediu, este
necesară îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor generale de accesare a oricărui
remediu, astfel cum sunt acestea prefigurate la art. 1516 Cod civil, particularizate astfel,
pornind de la domeniul de aplicare specific acestui remediu:
a) debitorul să nu-și fi executat obligația născută dintr-un contract sinalagmatic;
b) neexecutarea obligației să fie nejustificată (putând fi, după caz, nejustificată
și neculpabilă sau nejustificată și culpabilă);
c) neexecutarea obligației să nu fi fost cauzată de propria acțiune sau omisiune a
creditorului;
d) debitorul se află în întârziere (ori de drept, ori a fost pus în întârziere de către
creditor).
Pe lângă aceste condiții generale de accesare a oricărui remediu,
rezoluțiunea/rezilierea, respectiv reducerea prestațiilor solicită, pentru a fi accesate,
îndeplinirea unor condiții speciale.
Astfel, în privința rezoluțiunii/rezilierii, potrivit alin. 1, fraza I, din art. 1551 Cod
civil, „creditorul nu are dreptul la rezoluțiune atunci când neexecutarea este de mică
însemnătate”. Interpretând per a contrario norma juridică citată, obținem: „creditorul
are dreptul la rezoluțiune atunci când neexecutarea este de mare însemnătate”.
Dincolo de această dispoziție legală, gânditorii Codului civil nu mai dezvăluie
nimic, cu caracter general, care ar putea facilita circumscrierea sferei noțiunii de
„neexecutare de mare însemnătate” sau „neexecutare însemnată”.
Din acest motiv, pentru a decela ce înseamnă „neexecutarea însemnată” va trebui
să ne raportăm, credem noi, la fundamentul acestui „remediu” – ideea de cauză
bivalentă specifică în contractele sinalagmatice, conjugată cu principiul forței
obligatorii a contractului - și la faptul că, așa cum am învederat deja, rezoluțiunea
reprezintă, în ierarhia tuturor „remediilor”, o ultima ratio, o soluție radicală, al cărei
efect este constituit de aneantizarea contractului, de dispariția acestuia, atât ex nunc, cât
și ex tunc, din circuitul juridic, afectând în acest fel însăși securitatea acestuia.
Pentru aceasta, însemnătatea neexecutării va trebui apreciată de la caz la caz, ea
reducându-se, în principiu, la dispariția interesului creditorului pentru executare ori la
volatilizarea valorii economice a contraprestației, motive care îl determină pe creditorul
nesatisfăcut să aprecieze că realizarea interesului contractual mutual, în general, precum
și cel individual, al său, în special, nu mai este posibilă și menținerea în ființă a
contractului nu se mai justifică.
Este clar că suntem în prezența neexecutării însemnate când există neexecutare
totală a unei obligații esențiale. Aprecierea judecătorului intervine atunci când există
neexecutare totală a unei obligații accesorii sau neexecutare parțială a unei obligații
esențiale.
 Cât despre reziliere, legiuitorul statuează, în cuprinsul frazei a doua a alin. 1 al
art. 1551 Cod civil, că „în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are
dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un
caracter repetat”. Așadar, recidiva debitorului dintr-un contract cu executare succesivă
în a nu-și executa obligațiile contractuale în mod repetat (credem că, în lipsa unui alt
criteriu de apreciere, prin „caracter repetat” putem înțelege orice neexecutare care s-a
întâmplat mai mult de o dată) acordă creditorului facultatea de a invoca rezilierea
contractului, legiuitorul echivalând practic, neexecutarea de mică însemnătate cu
caracter repetat, cu neexecutarea însemnată. Desigur, în această materie, a contractelor
cu executare succesivă, neexecutarea însemnată va atrage și ea, întotdeauna, rezilierea
acestora.
În finalul alin. 1 al art. 1551 Cod civil, artizanii acestuia au inserat următoarea
dispoziție legală: „Orice stipulație contrară este considerată nescrisă”. Apreciem că
așezarea acesteia la finele aliniatului nu implică faptul că aceasta se referă doar la cea
de-a doua frază a acestuia, privitoare la regimul juridic al rezilierii contractelor cu
executare succesivă, ci, dimpotrivă, are în vedere întregul aliniat, referindu-se, în egală
măsură și la contractele cu executare uno ictu. Legiuitorul a făcut, în acest fel, din
dispoziția cuprinsă în alin. 1 al art. 1551 Cod civil, o normă juridică imperativă,
impunând, pe de o parte, în materia rezoluțiunii și a rezilierii, condiția neexecutării
însemnate și, pe de altă parte, asimilând acesteia, în domeniul rezilierii contractelor cu
executare succesivă, pe aceea a neexecutării de mică însemnătate, dar cu caracter
repetat.
Cu privire la condiția specifică reducerii proporționale a prestațiilor, in
interpretarea coroborată a normei cuprinse în fraza I a alin. 1 al art. 1551 Cod civil,
precitată, cu aceea statuată în alin. 2 al aceluiași text legal, rezultă că, atunci când
neexecutarea obligației debitorului este de mică însemnătate, creditorul are dreptul la
reducerea proporțională a propriei prestații, dacă, după împrejurări, aceasta este
posibilă.
Așadar, ori de câte ori neexecutarea nu este atât de însemnată încât să atragă
rezoluțiunea/rezilierea contractului ori creditorul nu o apreciază ca fiind rezolutorie,
dorind să păstreze în ființă contractul și partea executată deja în favoarea sa, el are
dreptul la reducerea proporțională a propriilor prestații, cu condiția însă ca aceasta să
fie posibilă.
În cazul în care reducerea prestațiilor corelative ale creditorului nu este posibilă
(de exemplu, din pricina naturii indivizibile a obligației sale ori din cauza faptului că
partea care ar trebui restituită creditorului pentru reechilibrarea contractului nu mai
există), acesta are dreptul doar la daune-interese pentru prejudiciul suferit ca urmare
a neexecutării, conform alin. 3 al art. 1551 Cod civil.
Nu trebuie însă confundată neexecutarea de mică însemnătate cu neîndeplinirea
unei obligații accesorii. Aceasta din urmă poate foarte bine, dacă, raportat la întreaga
economie a contractului, are o mare însemnătate, să atragă rezoluțiunea/rezilierea
acestuia.
În literatura de specialitate, s-a apreciat că reducerea proporțională a prestațiilor
reprezintă, în fapt, o rezoluțiune parțială a contractului, în acest sens, prevederile art.
1551 alin. 2 completându-se cu cele ale art. 1549 alin. 1 Cod civil. „Reducerea prestației
proporțional cu neexecutarea prestației celeilalte părți nu poate decât să însemne că,
pentru partea redusă și care trebuie restituită sau nu mai trebuie executată, respectiv
pentru partea care nu a fost executată de către debitor, suportul contractual a fost
rezolvit, deci desființat”.
Coroborând textul alin. 2 al art. 1551 cu cel al alin. 2 al art. 1516 Cod civil,
conchidem că este vorba despre prestația care constituie obiectul obligației corelative
și interdependente celei neexecutate de către debitor. Aceasta se va diminua într-o
proporție egală cu partea neexecutată a prestației reciproce a debitorului, în scopul
menținerii în ființă a contractului și al echilibrării acestuia.
În ceea ce privește modul de operare a rezoluțiunii/rezilierii și a reducerii
proporționale a prestațiilor, va trebui să distingem în funcție de felurile acestui
remediu.
Sediul materiei modului de operare a rezoluțiunii/rezilierii îl constituie textul art.
1550 Cod civil, cu titlu omonim, care reglementează, cu caracter general: „(1)
Rezoluțiunea poate fi dispusă de instanță, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată
unilateral de partea îndreptățită. (2) De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege
sau dacă părțile au convenit astfel, rezoluțiunea poate opera de plin drept”.
Textul general se completează cu cele speciale, care reglementează în materia
„rezoluțiunii unilaterale” – art. 1552 - și în cea a „pactului comisoriu” – art. 1553 Cod
civil.
• Modul de operare a rezoluțiunii/rezilierii judiciare și a reducerii
proporționale a prestațiilor corelative pe cale judiciară
Potrivit primei propoziții a alin. 1 al art. 1550 Cod civil, așa cum am văzut deja,
pentru a fi în prezența rezoluțiunii/rezilierii judiciare ori a reducerii prestațiilor pe
aceeași cale, este necesar ca creditorul să solicite instanței de judecată pronunțarea
rezoluțiunii/rezilierii contractului („Rezoluțiunea poate fi dispusă de instanță, la cerere
...”) ori reducerea proporțională a prestațiilor.
În măsura în care creditorul nu optează pentru declararea rezoluțiunii ori a
reducerii prestațiilor pe cale unilaterală, în temeiul art. 1552 și/sau al art. 1551 Cod civil,
după caz, ori pentru activarea pactului comisoriu, în baza art. 1553 din același act
normativ, acțiunea în justiție este necesară pentru că neexecutarea contractului nu face
ca rezoluțiunea/rezilierea acestuia ori reducerea proporțională a prestațiilor să opereze
automat.
Creditorul obligației neîndeplinite are legitimare procesuală activă exclusivă de
a solicita rezoluțiunea/rezilierea ori reducerea prestațiilor, conform art. 1549 alin. 1 Cod
civil, (precum și, de asemenea, moștenitorul creditorului, în cazul în care contractul nu
este intuitu personae, și creditorul creditorului, prin acțiunea oblică, conform art. 1560
alin. 1 Cod civil), el având, în acest sens, un drept exclusiv de opțiune, putând alege să
solicite rezoluțiunea/rezilierea ori reducerea prestațiilor pe cale judiciară chiar și în
cazul în care, în cuprinsul contractului, ar exista o clauză rezolutorie ori una privitoare
la reducerea prestațiilor (o numim convențional „clauză reductoare”).
Dacă debitorul nu se află de drept în întârziere prin chiar faptul neexecutării
obligațiilor contractuale în cazurile prevăzute de art. 1523 Cod civil, atunci, potrivit
art. 1516 alin. 2 coroborat cu art. 1522 alin. 5 din același act normativ, este necesar ca
el să fie pus în întârziere de către creditor prealabil introducerii acțiunii în
rezoluțiune/reziliere ori în reducerea prestațiilor și, odată cu punerea sa în întârziere,
prin chiar notificarea făcută în acest scop, să i se acorde un termen de executare, ținând
cont de natura obligației și de împrejurări. Dacă nu i se acordă acest termen prin
notificare, debitorul poate să-și execute obligația într-un termen rezonabil, calculat din
ziua comunicării notificării.
Dacă, neaflându-se de drept în întârziere sau nefiind pus în prealabil în
întârziere, debitorul este acționat direct în judecată, cererea de chemare în judecată
valorează punere în întârziere și debitorului îi este conferit ex legem dreptul de a executa
obligația într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată.
Prin executarea conformă (se înțelege, tardivă), în cadrul acestui termen, a obligațiilor
sale contractuale, debitorul blochează acțiunea în rezoluțiune/reziliere ori în reducerea
prestațiilor, care va fi astfel respinsă ca neîntemeiată, în măsura în care executarea
mai prezintă interes pentru creditor. Executarea însă a obligațiilor ulterioară acestui
termen este lipsită de relevanță, nefiind în măsură să oprească acțiunea în instanță,
judecătorul trebuind să considere această executare prea tardivă ca fiind inoperantă.
Dacă, în schimb, debitorul obligației neexecutate este de drept în întârziere,
potrivit art. 1523 Cod civil, formalitatea punerii acestuia în întârziere de către creditor
nu mai trebuie, bineînțeles, îndeplinită și nici acordarea unui termen suplimentar de
executare nu mai este necesară, creditorul putând solicita rezoluțiunea/rezilierea ori
reducerea proporțională a prestațiilor direct în instanță, care, la rândul ei, nu va mai fi
ținută să acorde debitorului un termen rezonabil de executare.
În acțiunea în rezoluțiune/reziliere ori în reducerea proporțională a prestațiilor,
judecătorul are o putere suverană, foarte extinsă, în a aprecia dacă sunt îndeplinite toate
condițiile rezoluțiunii/rezilierii ori ale reducerii proporționale a prestațiilor, dacă
neexecutarea contractuală este una rezolutorie, fiind, în acest sens, însemnată, ori,
dimpotrivă, dacă această neîndeplinire a îndatoririlor convenționale este de mică
însemnătate, caz în care nu va pronunța rezoluțiunea/rezilierea. Judecătorul este limitat,
în exercitarea puterii sale, de principiul disponibilității procesului civil, părțile, în
temeiul dreptului lor de dispoziție în acest sens, conferit de art. 9 Cod de procedură
civilă, stabilind, prin cererile și apărările lor, obiectul și limitele procesului (alin. 2, art.
9 C.pr.civ.). Astfel, într-o acțiune al cărei obiect l-a constituit exclusiv
rezoluțiunea/rezilierea contractului, în cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile
acesteia (în speță, neexecutarea nu este însemnată), judecătorul nu va avea de ales decât
să respingă acțiunea ca neîntemeiată, sub sancțiunea revizuirii hotărârii sale, în temeiul
art. 509 alin. 1 pct. 1 din noul C.pr.civ., pentru extra petita. În cazul în care însă petitul
privind rezoluțiunea/rezilierea este completat, în subsidiar, cu solicitarea reducerii
proporționale a prestațiilor sau/și cu cererea de daune-interese, judecătorul va putea,
constatând că nu sunt îndeplinite condițiile rezoluțiunii/rezilierii, să respingă această
cerere și să admită reducerea proporțională a prestațiilor (dacă neexecutarea este de
mică însemnătate), iar, în cazul în care nici această instituție juridică nu își poate găsi
aplicarea (spre pildă, prestațiile sunt indivizibile), sub rezerva dovedirii prejudiciului
suferit de către creditorul obligației neexecutate și a celorlalte condiții ale răspunderii
civile contractuale întrunite în persoana debitorului, judecătorul va putea acorda daune-
interese, pe care, tot la cererea expresă a părților, le poate cumula cu oricare dintre cele
două „remedii”.
De asemenea, pentru ca, în urma pronunțării rezoluțiunii/rezilierii totale, părțile
să fie repuse în situația în care s-ar fi aflat dacă nu s-ar fi încheiat respectivul contract
ori, ca o consecință a pronunțării rezoluțiunii/rezilierii parțiale ori a reducerii
proporționale a prestațiilor, să li se restituie toate prestațiile pe care le-au executat în
temeiul contractului, însă fără cauză, ori să se restabilească situația anterioară de carte
funciară, este necesar să se solicite expres acest lucru în chiar petitul acțiunii în
rezoluțiune/reziliere, judecătorul neputându-se pronunța asupra acestui aspect în lipsa
unei astfel de cereri, sub aceeași sancțiune a revizuirii respectivei hotărâri, în temeiul
art. 509 alin. 1 pct. 1 din noul C.pr.civ., pentru extra petita.
Fiind vorba despre rezoluțiunea/rezilierea judiciară ori despre reducerea
proporțională a prestațiilor pe aceeași cale, având în vedere textul clar al art. 1550 alin.
1, propoziția I, Cod civil: „Rezoluțiunea poate fi dispusă de instanță, la cerere ...”,
suntem de părere că, în speță, acțiunea în rezoluțiune/reziliere ori în reducerea
proporțională a prestațiilor corelative este, în funcție de scopul urmărit de către
creditorul nesatisfăcut prin promovarea ei, una în realizare, prin care se urmărește, în
principal, sancționarea debitorului obligației neexecutate prin pronunțarea sancțiunii
specifice (rezoluțiune/reziliere ori reducerea proporțională a prestațiilor), cu consecința
imediată, automată a desființării retroactive, totale ori parțiale, sau a încetării
contractului, și, în accesoriu, o repunere, în măsura posibilului, în status quo ante printr-
o restitutio in integrum sau doar în limitele în care, fiind vorba despre reziliere,
prestațiile executate de către creditor sunt fără cauză, acestea neavând, în contrapartidă,
o contraprestație din partea debitorului, ori prin restabilirea situației anterioare de carte
funciară.
In concreto, desființarea retroactivă a contractului sau încetarea acestuia pentru
viitor nu constituie efect al rezoluțiunii, respectiv al rezilierii, ci reprezintă chiar
conținutul acestei sancțiuni. De aceea, apreciem că instanța de judecată, fiind sesizată
cu o acțiune în rezoluțiune/reziliere, nu trebuie să dispună expres asupra desființării
retroactive ori a încetării pentru viitor a contractului, după caz, fiind suficient să admită
acțiunea și să pronunțe rezoluțiunea/rezilierea contractului. La fel stau lucrurile, mutatis
mutandis, și în privința unei acțiuni în reducerea proporțională a prestațiilor corelative.
Desigur, instanța rămâne obligată să se pronunțe asupra capetelor de cerere
accesorii, privind restituirea prestațiilor ori refacerea situației anterioare de carte
funciară.
Fundamentul executării prestațiilor dispare odată cu desființarea actului juridic,
ceea ce înseamnă că temeiul juridic al restituirii prestațiilor efectuate în executarea
actului juridic desființat nu îl mai poate constitui acest act juridic. Tocmai de aceea,
apreciem că legiuitorul în mod eronat a statuat, cu referire la rezoluțiune ca și cauză a
restituirii, în cuprinsul art. 1635 alin. 1 Cod civil: „Restituirea prestațiilor are loc ... în
temeiul unui act juridic desființat ulterior cu efect retroactiv ...”. Temeiul restituirii
prestațiilor nu mai poate fi unul contractual, căci contractul, în urma rezoluțiunii, se
consideră că nu a existat niciodată; prin urmare, fundamentul acestei obligații este, cu
necesitate, unul extracontractual, repunerea părților în situația anterioară constituind
numai în mod indirect un efect al aplicării acestei sancțiuni. De aceea, dincolo de faptul
că, de lege lata, o acțiune în restituirea prestațiilor efectuate în temeiul unui contract ce
a fost rezoluționat ulterior va fi întemeiată pe dispozițiile art. 1635 alin. 1 Cod civil,
justificarea acesteia ar trebui căutată în instituția juridică a îmbogățirii fără justă cauză
ori în aceea a plății nedatorate, după caz. Astfel, în general, incidentă este îmbogățirea
fără justă cauză, întrucât, prin desființarea retroactivă a contractului, prestațiile deja
executate de către creditorul nesatisfăcut și care își aveau cauza în contractul respectiv
sunt astfel lipsite de cauză, iar păstrarea lor de către partea care le-a primit ar constitui,
din partea acesteia, o îmbogățire fără justă cauză. Dacă însă în discuție intră un contract
sinalagmatic în care ambele părți și-au executat, până la momentul desființării lui
retroactive, o parte din obligații, atunci, pentru restituirea acestora prestații, nu ar mai fi
întrunite condițiile materiale ale îmbogățirii fără justă cauză, neputându-se reține
îmbogățirea uneia dintre părți (prin mărirea patrimoniului său) în detrimentul însărăcirii
celeilalte (prin micșorarea corespunzătoare a patrimoniului acesteia); într-un asemenea
caz, restituirea prestațiilor executate ar trebui fundamentată pe instituția plății
nedatorate, întrucât, prin aneantizarea contractului, obligația fiecăreia dintre părțile
contractului sinalagmatic apare ca și când nu a existat niciodată. Dacă însă, pe lângă
aceste obligații executate reciproc, una dintre părți și-a îndeplinit și alte îndatoriri
contractuale pentru care însă nu a primit vreo contraprestație din partea celeilalte, atunci
restituirea acestora va fi explicată tot pe ideea de îmbogățire fără justă cauză a
primitorului.
Alin. 2 al art. 1635 Cod civil dispune: „Ceea ce a fost prestat în temeiul unei
cauze viitoare, care nu s-a înfăptuit, este, de asemenea, supus restituirii, afară numai
dacă cel care a prestat a făcut-o știind că înfăptuirea cauzei este cu neputință sau, după
caz, a împiedicat cu știință realizarea ei”. Textul legal este aplicabil contractelor
sinalagmatice, atât celor cu executare dintr-o dată, cât și celor cu executare succesivă.
Astfel, în cazul primelor, norma legală citată valorifică, în opinia noastră, din
plin, teoria cauzei bivalente care stă ca fundament al rezoluțiunii; se poate imagina
exemplul unui antecontract de vânzare (promisiunea sinalagmatică de vânzare) în care,
pe lângă obligațiile de a face specifice acestuia se naște, în sarcina promitentului
cumpărător, îndatorirea anticipată de a achita prețul integral al bunului care va face
obiectul contractului definitiv de vânzare; această obligație are drept cauză obligația
viitoare a promitentului vânzător de a transfera dreptul de proprietate asupra bunului,
consimțind la încheierea contractului definitiv și îndeplinindu-și toate sarcinile
convenționale asumate prin promisiunea de a contracta în scopul perfectării valabile a
viitorului contract; așadar, deși suntem în mijlocul unui contract sinalagmatic –
promisiunea bilaterală de vânzare – totuși obligația anticipată a promitentului
cumpărător de a achita prețul integral al bunului nu are, în prezent, o obligație corelativă
interdependentă din partea promitentului vânzător; doar obligația viitoare a acestuia din
urmă – aceea de a transfera dreptul de proprietate asupra bunului – se constituie în
îndatorirea interdependentă cu obligația promitentului cumpărător, reprezentând cauza
acesteia; deci, acesta din urmă s-a angajat în temeiul unei cauze viitoare. În urma
rezoluțiunii promisiunii sinalagmatice de vânzare, cauza viitoare a păstrării prețului
primit a dispărut, motiv pentru care, în temeiul art. 1635 alin. 2 Cod civil, se va restitui
promitentului cumpărător prețul achitat în avans pentru bunul pe care nu l-a mai
dobândit, contractul definitiv nemai încheindu-se.
Cu toate acestea, dacă prețul achitat de el a fost plătit deși știa că încheierea
contractului definitiv de vânzare nu este cu putință, acesta nu i se va restitui; într-o
asemenea situație, certitudinea neînfăptuirii cauzei viitoare, existentă la momentul
achitării prețului, îl plasează pe promitentul cumpărător în afara instituției juridice a
îmbogățirii fără justă cauză, situându-l în aceea a liberalităților, căci actul îndeplinit de
el a fost făcut, in concreto, cu intenția de a-l gratifica pe promitentul vânzător din
moment ce, la data îndeplinirii respectivei obligații, era sigur că în schimbul prestației
sale nu va dobândi nici un avantaj; or, un asemenea act face ca îmbogățirea
promitentului vânzător să fie una justificată, așa cum afirmă textul art. 1346 lit. c:
„Îmbogățirea este justificată atunci când rezultă: ... c) dintr-un act îndeplinit de cel
păgubit ... cu intenția de a gratifica”.
De asemenea, în același exemplu, prețul achitat în avans nu îi va fi restituit
promitentului cumpărător dacă, din propria-i culpă, contractul definitiv nu s-a putut
încheia și astfel nu a fost posibilă înfăptuirea cauzei viitoare în considerarea căreia el
și-a executat obligația; pe lângă faptul că, într-o asemenea situație, îi este prohibit, prin
art. 1517 Cod civil, promitentului cumpărător să solicite rezoluțiunea antecontractului
de vânzare, chiar dacă desființarea acestuia s-ar întâmpla, în urma admiterii unei acțiuni
în rezoluțiune promovată de către promitentul vânzător, acesta din urmă, în temeiul art.
1635 alin. 2, nu va fi obligat la restituirea către promitentul cumpărător a prețului primit
în avans; opinăm că explicația acestei soluții adoptate de către gânditorii Codului civil
ar consta în prevalența principiului răspunderii civile asupra principiului restitutio in
integrum, păstrarea prețului de către promitentul vânzător echivalând cu o reparație a
prejudiciului suferit în urma neîncheierii contractului definitiv din vina exclusivă a
promitentului cumpărător.
Aceeași idee, a cauzei bivalente, conjugată cu aceea a cauzei succesive, poate
explica aplicarea textului alin. 2 al art. 1635 Cod civil și contractelor cu executare
succesivă. Printr-un exercițiu de imaginație, poate fi construit următorul exemplu: într-
un contract de locațiune, locatarul achită chiria în avans, având în vedere faptul că, la
rândul său, locatorul îi va asigura, corelativ, folosința bunului; este evident că achitarea
chiriei în avans s-a făcut în temeiul unei cauze viitoare – beneficierea, în viitor, de
folosința corespunzătoare a bunului; în cazul în care însă, ulterior, locatorul nu își
execută obligația, nepermițând locatarului să folosească bunul în măsura achitării în
avans a chiriei aferente, cauza viitoare a obligației locatarului nu se mai înfăptuiește;
pentru acest motiv, în temeiul art. 1635 alin. 2 Cod civil, locatorul va fi obligat la
restituirea către locatar a sumei primite în avans cu titlu de chirie, în caz contrar el
îmbogățindu-se fără justă cauză pe seama locatarului.
În cazul contractelor cu executare succesivă, rezilierea acestora determină, așa
cum arată însuși legiuitorul la art. 1554 alin. 3 Cod civil, încetarea contractului pentru
viitor. Este însă de discutat asupra înțelesului acestei norme juridice. Ce înseamnă
„pentru viitor”? În opinia noastră, plecând de la teoria cauzei succesive care își găsește
aplicare în materia contractelor cu executare succesivă, „pentru viitor” semnifică
„începând cu momentul în care debitorul nu și-a mai executat obligațiile, lipsind astfel
de cauză îndatoririle corelative și interdependente ale creditorului”. Prin hotărârea
judecătorească de admitere a acțiunii în reziliere rămasă definitivă, dreptul propriu-zis
al creditorului de a obține rezilierea contractului și încetarea efectelor acestuia,
corelativ, inițial, unei norme juridice determinate, abstracte (art. 1516 alin. 2 și art.
1549 și urm. Cod civil), se concretizează; norma juridică devine, dintr-una abstractă,
una particularizată, cu aplicabilitate concretă la speța dedusă judecății, iar sursa
dreptului se metamorfozează, din una legală devenind una judiciară; aceasta este
„eficacitatea substanțială” a actului jurisdicțional sau, cu alte cuvinte, acesta este
„efectul substanțial” al hotărârii judecătorești. La data rămânerii definitive a hotărârii
judecătorești de admitere a acțiunii în reziliere, s-a realizat practic dreptul creditorului
de a considera reziliat contractul; în acest moment se naște, pe cale de consecință, și
dreptul material la acțiunea în restituirea prestațiilor; însă acest drept al creditorului de
a considera contractul reziliat exista, abstract, anterior acestei date; el s-a născut,
corelativ normei juridice care îl consacra, la momentul în care debitorul a încetat să-și
mai execute obligațiile, lăsând astfel fără cauză îndatoririle corelative și
interdependente ale creditorului; or, absența cauzei, inclusiv a unei cauze viitoare, așa
cum am văzut deja, impune restituirea prestațiilor; de aceea, efectele rezilierii trebuie
să coboare, în trecut, până la acel moment, pornind de la data concretizării dreptului la
reziliere – aceea a rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. Prin textul legal
„contractul reziliat încetează doar pentru viitor” legiuitorul a statuat, de facto, asupra
faptului că efectele rezilierii lasă neatinse prestațiile reciproce și interdependente
executate conform între părțile contractante până la momentul în care debitorul a încetat
să-și mai aducă la îndeplinire îndatoririle convenționale; de la acest ultim moment însă
contractul reziliat încetează pentru părțile sale, care, pe de o parte, nu vor mai fi ținute
să execute nici o prestație în temeiul contractului reziliat, iar pe de altă parte, vor fi
îndatorate la restituirea prestațiilor primite fără contraprestații; așadar, restituirea nu va
interveni decât în acele situații în care plata nu are cauză juridică, deoarece, dacă o
obligație este cauza juridică a alteia, și cele două pot avea o existență juridică și
economică de sine stătătoare, neexecutarea altor obligații le va fi indiferentă.
Dacă prestațiile executate de către cealaltă parte sunt nerestituibile, făcând parte
din categoria așa-numitelor „fapte împlinite”, partea în culpă va datora, spre exemplu,
pe lângă indemnizația privind folosința bunului (în cazul în care această folosință a făcut
obiectul principal al prestației, precum și în acela în care bunul era, potrivit naturii sale,
supus deprecierii rapide), la care este obligat în temeiul art. 1645 Cod civil, care
constituie, în fapt, o restituire prin echivalent a prestațiilor primite, ori contravaloarea
serviciilor deja efectuate, și daune-interese menite a acoperi prejudiciul cauzat
creditorului obligației de restituire prin încetarea contractului, constând atât în damnum
emergens, cât și în lucrum cessans, conform art. 1637 alin. 2 Cod civil; de exemplu,
dacă locatarul nu a plătit chiria, indemnizația pentru folosința bunului acompaniată de
daune-interese poate avea un cuantum mai mare decât chiria datorată, pentru că, în afara
acesteia, locatorul va fi îndreptățit să își acopere toate prejudiciile pe care locatarul le
putea prevedea la momentul încheierii contractului de locațiune, constând în lipsa de
folosință a sumelor de bani cu titlu de chirie, de către locator, în cazul neexecutării
nejustificate sau culpabile a obligației de plată a chiriei.
Când însă prestațiile executate de către cealaltă parte sunt restituibile, sancțiunea
rezilierii va opera asemenea celei a rezoluțiunii, însă numai până la momentul
neexecutării obligațiilor corelative de către cealaltă parte, iar nu până la acela al
perfectării contractului; de exemplu, când chiria a fost plătită în avans, iar locatorul nu
a asigurat folosința bunului, acesta din urmă va fi obligat să restituie chiria încasată, cu
eventuale daune-interese; acest lucru se întâmplă, așa cum am arătat deja, în temeiul art.
1635 alin. 2 Cod civil, coroborat cu art. 1516 alin. 2 din același act normativ. În același
sens, pronunțându-se asupra rezoluțiunii unui contract de întreținere, Instanța supremă
a statuat: „temeiul juridic al obligației uneia dintre părți se găsește în obligația celeilalte
părți contractante și partea care nu-și execută obligația sa nu poate reține echivalentul
prestației efectuate de cealaltă parte”.
• Modul de operare a rezoluțiunii/rezilierii și a reducerii proporționale a
prestațiilor corelative în temeiul art. 1550 coroborat cu art. 1552 Cod civil
 Potrivit art. 1550 alin. 1 Cod civil, „Rezoluțiunea ... poate fi declarată unilateral
de către partea îndreptățită”.
Conform art. 1552 („Rezoluțiunea unilaterală”) alin. 1 Cod civil, „Rezoluțiunea
sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când
părțile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu
a executat obligația în termenul fixat prin punerea în întârziere”.
Textele legale citate au suscitat dezbateri pe tema modului de operare a
„rezoluțiunii/rezilierii unilaterale”. Astfel, în doctrina juridică din țara noastră s-au
conturat două opinii.
Prima dintre acestea susține că textul art. 1552 alin. 1 face vorbire despre trei
situații în care poate fi declarată „rezoluțiunea/rezilierea unilaterală”: i) în cazul în care
părțile au prevăzut această posibilitate în contract; ii) în acela în care debitorul se află
de drept în întârziere și iii) în acela în care debitorul nu a executat obligația prin termenul
fixat prin punerea în întârziere.
Miza discuției poartă, de facto, asupra ultimelor două situații.
În aceste cazuri, se afirmă că creditorul are posibilitatea, chiar în absența unei
clauze contractuale, să declare rezoluțiunea/rezilierea contractului în mod unilateral și
extrajudiciar, pe riscul său. Rezoluțiunea/rezilierea unilaterală rămâne supusă acelorași
condiții pe care se solicită art. 1516 coroborat cu art. 1551 Cod civil, intervenția
instanței pentru operarea ei fiind înlăturată. Debitorul poate, desigur, sesiza instanța de
judecată cu o acțiune în care solicită verificarea legalității invocării
rezoluțiunii/rezilierii unilaterale de către creditor, însă acest control judiciar va fi unul
de legalitate, a posteriori, ulterior momentului operării rezoluțiunii/rezilierii, iar nu unul
a priori, prin care instanța să se pronunțe asupra oportunității acestei sancțiuni și să
dispună încetarea contractului. În cazul în care instanța, în acțiunea în verificare a
modului în care creditorul a răspuns exigențelor legale privind declararea
rezoluțiunii/rezilierii unilaterale, solicitate prin art. 1516, art. 1549, art. 1551 și art. 1552
Cod civil (existența unei neexecutări însemnate nejustificate sau culpabile, aflarea sau
punerea debitorului în întârziere, declarația de rezoluțiune/reziliere, notificarea
rezoluțiunii), constată îndeplinirea tuturor acestor cerințe, ea nu va putea cenzura
opțiunea creditorului și nu va putea impune alegerea unui alt remediu contractual. În
cazul în care însă instanța va constata că, la data notificării rezoluțiunii/rezilierii nu erau
întrunite condițiile operării rezoluțiunii unilaterale, creditorul va suporta consecințele
faptei sale care denotă o încălcare a contractului, expunându-se, în acest caz, la
suportarea „remediilor” prevăzute de legiuitor pentru neexecutare, inclusiv la o cerere
de executare silită în natură, cumulată cu solicitarea de daune-interese. Soluția are în
vedere așa numita rezoluțiune/reziliere „pe riscurile și pericolele creditorului” (a ses
risques et périls) antamată, încă sub imperiul art. 1184 Cod civil francez
(corespondentul art. 1020 din Codul civil român de la 1864), de către jurisprudența și
doctrina franceze, dar și de către o parte a literaturii juridice autohtone. Astfel, se admite
că chiar și un contract încheiat pe o durată determinată poate fi rezoluționat/reziliat fără
intervenția judiciară prealabilă și fără o clauză rezolutorie expresă preexistentă, în caz
de „comportament grav” al debitorului. Această rupere a contractului este făcută pe
riscul autorului său. Această facultate de rupere unilaterală a contractului a fost, mai
întâi, justificată, de urgența care nu permitea creditorului să irosească timp cu o
eventuală acțiune în rezoluțiune/reziliere ori de imposibilitatea continuării contractului
devenit inutil din cauza neexecutării; în prezent, gravitatea comportamentului ce are
legătură cu obiectul contractului, chiar și fără urgență, pare suficientă în a fundamenta
rezoluțiunea/rezilierea unilaterală în lipsa intervenției prealabile a instanței și a unei
clauze rezolutorii.
A doua părere interpretează dispoziția art. 1552, alin. 1 Cod civil în sensul în
care aceasta reglementează un singur caz de rezoluțiune/reziliere unilaterală, care poate
avea loc în urma notificării scrise a debitorului obligației neexecutate în acest sens, cu
îndeplinirea condiției ca debitorul să fi fost pus în prealabil în întârziere și să nu-și fi
executat obligația în termenul suplimentar de executare acordat prin notificarea de
punere în întârziere ori să se fi aflat de drept în întârziere; operarea
rezoluțiunii/rezilierii unilaterale este condiționată însă, în acest caz, potrivit literei
textului legal analizat, de preexistența, între părți, a unei clauze rezolutorii, în fapt, a
unui pact comisoriu expres de gradul II, așa cum era acesta perceput în doctrina și în
practica tradiționale.
În opinia noastră, pentru argumentele ce succed, textul art. 1552 Cod civil,
intitulat marginal „Rezoluțiunea unilaterală” nu are în vedere „rezoluțiunea/rezilierea
pe riscul creditorului”, așa cum această instituție juridică a fost dezvoltată de
jurisprudența și de doctrina franceze, ci, dimpotrivă, privește doar
rezoluțiunea/rezilierea întemeiată pe preexistența unei clauze rezolutorii în contractul
încheiat între părți, care poate fi însă declanșată prin notificarea de rezoluțiune/reziliere
a creditorului în cazul în care debitorul obligației neexecutate se află de drept în
întârziere ori, fiind pus în prealabil, în întârziere de către creditor, nu și-a îndeplinit
îndatoririle convenționale în termenul suplimentar de executare astfel acordat.
În primul rând, dacă textul art. 1552 alin. 1 Cod civil ar reglementa un caz de
rezoluțiune/reziliere unilaterală care ar opera prin simpla notificare de rezoluțiune din
partea creditorului în lipsa unei clauze contractuale rezolutorii prealabile, atunci
denumirea marginală a textului – „Rezoluțiunea unilaterală” – ar fi ireconciliabilă cu
domeniul acestuia de aplicare; astfel, nu poate fi tăgăduit că, dintre cele trei cazuri de
rezoluțiune/reziliere unilaterală alegate, reglementate de această normă juridică, primul
dintre acestea – „... atunci când părțile au convenit astfel ...” – privește, de facto, o
ipoteză de rezoluțiune/reziliere întemeiată pe o clauză rezolutorie preexistentă; într-o
atare situație, în același text legal ar fi consacrate, pe de o parte, rezoluțiunea/rezilierea
fundamentată pe preexistența unei clauze rezolutorii, adică rezoluțiunea convențională
tradițională, și, pe de altă parte, rezoluțiunea/rezilierea care operează în lipsa unei
asemenea clauze, ambele aflându-se sub umbrela „rezoluțiunii/rezilierii unilaterale”; or,
o astfel de soluție este inacceptabilă, întrucât denumirea marginală a textului legal, chiar
dacă nu are valoare normativă, totuși nu poate fi atât de ambiguă încât să contrasteze
flagrant cu norma juridică pe care o cuprinde textul respectiv; in concreto, art. 1552,
alin. 1 Cod civil nu poate, pe de o parte, să se refere, să facă trimitere doar la o anumită
instituție juridică – în speță, la „rezoluțiunea/rezilierea unilaterală” - și, pe de altă parte,
să reglementeze, de facto, atât respectiva instituție, cât și o alta, diferită semnificativ de
aceasta – în cazul de față, rezoluțiunea/rezilierea convențională. Aceasta demonstrează
că, în realitate, în ipoteza normei juridice analizate este reglementată o singură formă
de rezoluțiune/reziliere; cum, în mijlocul acestui text legal, se găsește inserată exigența
„atunci când părțile au convenit astfel”, credem că nu încape îndoială că, dintre cele
două forme de rezoluțiune/reziliere în discuție, art. 1552 se preocupă de
rezoluțiunea/rezilierea convențională. Denumirea acestui text legal, precum și
mențiunea, în conținutul art. 1550 Cod civil, a faptului că „Rezoluțiunea ... poate fi
declarată unilateral de către partea îndreptățită” nu trebuie să ne conducă pe pista falsă
a rezoluțiunii/rezilierii care operează în lipsa unei clauze contractuale rezolutorii
prealabile, ci, dimpotrivă, avem convingerea că ele evocă, în fapt, instituția juridică a
rezoluțiunii/rezilierii întemeiate pe o astfel de clauză, dar declanșate, în concret, prin
manifestarea unilaterală de voință a creditorului nesatisfăcut, prin actul juridic unilateral
al acestuia, numit în literatura de specialitate „declarația unilaterală de rezoluțiune”; mai
mult, în doctrina juridică autohtonă, această clauză contractuală a rezoluțiunii/rezilierii
prin denunțarea unilaterală din partea creditorului nesatisfăcut a fost denumită și „clauza
de rezoluțiune unilaterală pentru neexecutarea culpabilă a contractului (pactul
comisoriu)”, indicându-se, prin aceasta, univoc, faptul că, în realitate,
rezoluțiunea/rezilierea în discuție se întemeiază pe o clauză contractuală prealabilă, însă
operează în urma declarației unilaterale a creditorului obligației neexecutate, care, fără
doar și poate, constituie un act juridic unilateral. Aceeași denumire marginală a textului
legal ne poate induce în eroare și în cazul art. 1276 Cod civil, care reglementează
„Denunțarea unilaterală” a contractului, însă în cuprinsul căruia, la aliniatul 1, se arată
faptul că, in concreto, această denunțare unilaterală a contractului se face în temeiul
unui drept recunoscut în prealabil uneia dintre părți; ceea ce ne indică, din nou, aceeași
tehnică legislativă folosită de către legiuitor: instituția juridică reglementată își capătă
denumirea în funcție de modul de operare – printr-un act juridic unilateral -, nu de
fundamentul ei convențional.
În al doilea rând, este cât se poate de clar că norma cu caracter general din art.
1550, alin. 1 Cod civil – „Rezoluțiunea ... poate fi declarată unilateral de către partea
îndreptățită” – se completează, cu necesitate, cu textul art. 1552 din același act normativ,
unde se precizează că „Rezoluțiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin
notificarea scrisă a debitorului atunci când părțile au convenit astfel, ...”; în mod
asemănător sunt reglementate pactele comisorii, prin textul art. 1553 Cod civil, care se
coroborează, în mod necesar, cu cel al art. 1550, alin. 2 din aceeași lege: „De asemenea
... dacă părțile au convenit astfel, rezoluțiunea poate opera de plin drept”. În opinia
noastră, această mențiune, „dacă părțile au convenit astfel”, prezentă atât în cuprinsul
art. 1552 (expres), cât și în acela al art. 1553 (prin coroborare, în acest caz, cu art. 1550)
indică neechivoc echivalența funcțională dintre cele două forme de rezoluțiune/reziliere
reglementate de cele două texte legale, pe exact acest palier: al exigenței unei clauze
contractuale rezolutorii preexistente în cazul amândurora, pe care să se grefeze apoi fie
o rezoluțiune / reziliere care operează prin „declarația unilaterală de rezoluțiune /
reziliere” din partea creditorului nesatisfăcut, fie o rezoluțiune / reziliere care operează
„de plin drept”.
În al treilea rând, dacă am admite că, în cuprinsul art. 1552, alin. 1 Cod civil ar
fi reglementate trei cazuri distincte de rezoluțiune, atunci am ajunge la următoarele
concluzii: în primul caz, acela în care „rezoluțiunea/rezilierea contractului poate avea
loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părțile au convenit astfel”, în lipsa
unei prevederi legale exprese, aceasta ar opera, spre deosebire de celelalte două cazuri,
fără ca, în prealabil, să fie necesar ca debitorul să se afle de drept ori să fie pus în
întârziere de către creditor; or, acest lucru ar contraveni dispozițiilor art. 1516, alin. 2
Cod civil, care stipulează, cu caracter general în materie, asupra necesității ca debitorul
să se afle în întârziere, pentru a putea opera orice „remediu”; mai mult, în acest caz,
creditorul s-ar afla într-o situație mai avantajoasă decât chiar în ipoteza unui pact
comisoriu de ultim grad, în care s-ar fi stipulat că întârzierea ar rezulta din simplul fapt
al neexecutării (deci debitorul trebuie să se afle în întârziere chiar și în acest caz); nu
credem că aceasta să fi fost intenția legiuitorului, mai ales că o asemenea interpretare ar
încălca flagrant principiul specialia generalibus derogant, dar și regula potrivit căreia
ori de câte ori legiuitorul vrea să deroge de la regula generală în materie, trebuie să facă
acest lucru în mod expres; or, în cazul de față, în măsura în care fraza citată este
percepută ca un caz independent de rezoluțiune/reziliere, nefiind completată de
mențiunea „fără ca debitorul să fie necesar să se afle în întârziere”, nu se poate susține
că operarea acestei sancțiuni ar putea avea loc fără îndeplinirea acestei formalități
prealabile, stipulate, așa cum am văzut deja, cu caracter general în materie; deci,
admițând completarea art. 1552, alin. 1, prima parte, cu art. 1516, alin. 2 Cod civil, am
ajunge la concluzia necesității îndeplinirii acestei formalități prealabile și în cazul
acestei forme de rezoluțiune/reziliere. Într-o asemenea ipoteză, ne ridicăm întrebarea:
care ar fi rostul părții a doua a acestui text legal („Rezoluțiunea/rezilierea contractului
poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci ... când debitorul se află de
drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligația în termenul fixat prin punerea
în întârziere”)? Dacă, în această parte a normei juridice, legislatorul s-ar fi preocupat de
rezoluțiunea/rezilierea care operează fără preexistența unei clauze contractuale
rezolutorii, nu era, oare, suficient să afirme, în cuprinsul art. 1552, alin. 1:
„Rezoluțiunea/rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului
chiar și atunci când părțile nu au convenit astfel”, urmând ca acest text să se completeze
cu cel al art. 1516 alin. 2? Cu siguranță că o astfel de prevedere legală ar fi înlăturat
orice dubiu. Însă, felul în care este construit art. 1552, alin. 1 ne determină să afirmăm
că, în partea a doua a acestui text legal, nu sunt reglementate două cazuri distincte de
rezoluțiune/reziliere deosebite de cel consacrat în partea întâi a sa, ci, dimpotrivă, partea
a doua a normei juridice o completează pe cea dintâi, arătând condițiile în care operează
această unică formă de rezoluțiune/reziliere consacrată în acest text. Concluzia contrară
ne-ar conduce, din nou, la o soluție elucubrantă: în prima parte a sa, textul art. 1552,
alin. 1 se completează (în mod obligatoriu) cu cel al art. 1516, alin. 2, iar, în cea de-a
doua parte, nu, căci exigența aflării în întârziere a debitorului este stipulată aici expressis
verbis; or, încă o dată, o astfel de interpretare a textului ne conduce la concluzia
reglementării a două instituții juridice cu un profund caracter eterogen în cuprinsul
aceleiași norme juridice și sub aceeași titulatură, aceea a „rezoluțiunii/rezilierii
unilaterale”.
În al patrulea rând, în Expunerea de motive a Legii privind Codul civil se
menționează: „Modificări importante se aduc şi în ceea ce priveşte rezoluţiunea şi
rezilierea contractului ... În plus, rezoluţiunea este, ca regulă, convenţională şi nu
judiciară, ca în prezent”. Ne întrebăm: „Oare legiuitorul, dacă ar fi avut în vedere, în
art. 1552 Cod civil, o rezoluțiune bazată exclusiv pe manifestarea unilaterală de voință
a creditorului, fără existența prealabilă a unei clauze rezolutorii, nu ar fi devoalat acest
lucru în cuprinsul acestui document?”. Răspunsul la această întrebare nu ar putea fi
decât unul: „Ba da! Cu siguranță”. Or, în lipsa totală a unei astfel de mențiuni, singura
concluzie pertinentă ar fi aceea a inexistenței, în Codul civil, a unei astfel de
rezoluțiuni/rezilieri.
 Concluzionând în sensul celor de mai sus, urmează să decelăm condițiile în care
operează această „rezoluțiune/reziliere unilaterală”.
Ca o primă condiție premisă a acestui tip de rezoluțiune/reziliere menționăm
necesitatea preexistenței unei clauze rezolutorii inserate în chiar cuprinsul contractului
sau într-un act ulterior adițional la acesta din care să rezulte convenția părților în sensul
că, în cazul în care una dintre ele nu-și va executa culpabil obligațiile la care s-a angajat,
cealaltă parte are dreptul să rezoluționeze/rezilieze unilateral contractul; această clauză
rezolutorie trebuie să fie stipulată în mod expres de părți, ea neputând fi dedusă pe cale
de interpretare. Clauza exhibă, de facto, un pact comisoriu de gradul doi și se
interpretează în sensul că „rezoluțiunea/rezilierea va opera pe baza declarației
unilaterale de rezoluțiune/reziliere a părții îndreptățite”.
Având în vedere dispoziția legală inserată în ultima propoziție a alin. 1 al art.
1551 Cod civil, pe care am apreciat-o ca fiind aplicabilă atât primei fraze a acestui text
legal, cât și celei de-a doua, condiția de fond a rezoluțiunii/rezilierii unilaterale este
aceea a existenței unei neexecutări însemnate, întrucât orice clauză contrară, care aduce
atingere exigenței neexecutării însemnate în întreaga materie a rezoluțiunii/rezilierii,
este considerată nescrisă.
A treia condiție este una de formă și privește aflarea prealabilă a debitorului în
întârziere. Potrivit părții a doua a alin. 1 al art. 1552 Cod civil, rezoluțiunea/rezilierea
unilaterală poate opera doar „când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta
nu a executat obligația în termenul fixat prin punerea în întârziere”. Așadar, dacă, prin
însuși faptul neexecutării obligației contractuale, debitorul nu se află de drept în
întârziere potrivit art. 1523 Cod civil, este necesar ca, în prealabil declarării
rezoluțiunii/rezilierii unilaterale, acesta să fie pus în întârziere de către creditorul
nesatisfăcut, în condițiile art. 1522 Cod civil din același act normativ. Folosirea de către
legiuitor a timpului perfectul compus în ultima propoziție a alin. 1 al art. 1552 Cod civil
- „... când acesta (debitorul – n.ns.) nu a executat obligația ...” indică cu claritate că
declarația unilaterală de rezoluțiune nu se poate face valabil decât după expirarea
termenului suplimentar de executare acordat debitorului prin notificarea de punere în
întârziere, în acord și cu dispozițiile alin. 4 al art. 1522 Cod civil, termen în care
debitorul nu și-a îndeplinit îndatoririle convenționale. Dacă debitorul își execută tardiv,
dar conform, obligația, însă în interiorul acestui termen suplimentar de executare,
apreciem, alături de alți autori, că creditorul nu poate refuza executarea, ci, cel mult,
o poate accepta acompaniată de daune-interese menite a-i acoperi prejudiciul suferit
prin neexecutarea obligațiilor contractuale la timp. Desigur, termenul suplimentar de
executare nu își mai găsește aplicarea în cazurile enumerate de către legislator în art.
1523 Cod civil, în care debitorul se află de drept în întârziere, distincție pe care o
punctează chiar gânditorii alin. 1 al art. 1552 Cod civil în cuprinsul acestuia.
A patra condiție, tot de formă, se referă la necesitatea notificării scrise a
debitorului care să cuprindă declarația unilaterală de rezoluțiune/reziliere. Acesta
reprezintă actul central al mecanismului rezoluțiunii/rezilierii unilaterale, constând în
actul juridic unilateral al creditorului prin care acesta își manifestă voința de a
rezoluționa/rezilia unilateral contractul pentru neexecutarea sa culpabilă de către
debitor. Fiind un act juridic unilateral care desființează, practic, contractul, el este
supus comunicării debitorului în condițiile art. 1326 Cod civil, urmând a-și produce
efectele din momentul în care a ajuns la acesta din urmă, chiar dacă debitorul nu a luat
cunoștință de acesta din motive care nu îi sunt imputabile. Declarația de
rezoluțiune/reziliere trebuie făcută, potrivit alin. 2 al art. 1552 Cod civil, în termenul de
prescripție prevăzut de lege pentru eventuala acțiune în rezoluțiune/reziliere a
contractului respectiv. Conform art. 1552, alin. 4 din același act normativ, declarația
de rezoluțiune poate fi revocată, rămânând astfel fără efecte, doar până la momentul
în care aceasta ajunge la debitor, dată de la care devine irevocabilă. Partea a doua a
acestui text legal face precizarea că: „Declarația de rezoluțiune este irevocabilă ... de la
data expirării termenului prevăzut la alin. 1”; este vorba, în speță, despre termenul
suplimentar de executare pe care creditorul l-a acordat debitorului în vederea executării
obligației sale, prin notificarea de punere în întârziere; singura semnificație a textului
ultimei fraze a alin. 4 al art. 1552 este aceea că declarația unilaterală de
rezoluțiune/reziliere se poate face concomitent cu notificarea de punere în întârziere a
debitorului, în care, într-un astfel de caz, se va specifica expres că, la momentul
împlinirii termenului suplimentar de executare, în cazul în care debitorul nu și-a adus la
îndeplinire îndatoririle contractuale, va opera rezoluțiunea/rezilierea unilaterală a
contractului; dacă declarația unilaterală de rezoluțiune/reziliere nu s-a făcut în același
timp cu notificarea de punere în întârziere (prin aceeași comunicare), ea se va putea face
ulterior acesteia, chiar și în interiorul termenului suplimentar de executare, însă își va
produce efectele doar la expirarea acestuia, în măsura în care, între timp, debitorul nu
și-a adus la îndeplinire îndatoririle contractuale; desigur, declarația unilaterală de
rezoluțiune se va putea face fără nici o restricție, în afara celei impuse de art. 1552 alin.
2 Cod civil, după împlinirea, fără succes, a termenului suplimentar de executare. Dacă
declarația de rezoluțiune/reziliere se face într-un contract din care iau naștere drepturi
supuse publicității, aceasta se va înscrie în cartea funciară ori, după caz, în alte registre
publice, pentru a fi opozabilă terților.
Față de diferența de reglementare dintre rezoluțiunea/rezilierea unilaterală și cea
care operează în temeiul art. 1553 Cod civil („Pactul comisoriu”), apreciem că, în cazul
primei, nu este necesar ca, în clauza rezolutorie care o întemeiază să se menționeze
expres obligațiile a căror neexecutare îl îndrituiește pe creditor să solicite
rezoluțiunea/rezilierea contractului.
Rezoluțiunea/rezilierea operează efectiv, producând efectele specifice în materie
(la fel ca și când ar fi fost pronunțată de către instanța de judecată) la momentul în care
declarația unilaterală de rezoluțiune/reziliere a creditorului își produce efectele,
devenind irevocabilă (adică, cel mai devreme la data comunicării acesteia către debitor
ori la data expirării termenului suplimentar de executare acordat acestuia prin
notificarea de punere în întârziere care cuprinde și această declarație, sau la o altă dată
ulterioară stipulată în chiar cuprinsul declarației de rezoluțiune). Până la acea dată,
declarația unilaterală de rezoluțiune/reziliere va putea fi revocată de către creditor,
aceasta nefiind altceva decât expresia exercitării dreptului său de opțiune între
executarea în natură a obligațiilor contractuale, cu consecința menținerii în ființă a
convenției, și desființarea sau încetarea acesteia, dacă interesul său pentru aducerea la
îndeplinire a sarcinilor convenționale de către debitor nu mai există. De aceea, având în
vedere acest caracter revocabil, limitat temporal de către legiuitor, al declarației
unilaterale de rezoluțiune/reziliere, apreciem, alăturându-ne opiniei deja exprimate în
literatura de specialitate, că, în măsura în care debitorul își execută tardiv, dar conform,
obligațiile contractuale, chiar și după expirarea termenului suplimentar de executare,
prin voința sa și dacă acest lucru îi mai satisface încă interesul contractual individual,
creditorul poate accepta executarea în natură, solicitând, după caz, și daune-interese
pentru executarea tardivă a obligațiilor contractuale. Acest lucru se poate întâmpla
însă doar atât timp cât declarația unilaterală de rezoluțiune nu a devenit irevocabilă;
astfel, chiar dacă aceasta a fost făcută și chiar expediată, ea nu a fost comunicată încă
debitorului; până la acest din urmă moment, acesta poate încerca executarea conformă
a obligației sale. Odată ce declarația de rezoluțiune/reziliere a devenit irevocabilă,
aceasta urmează a-și produce ireversibil efectele, iar rezoluțiunea sau rezilierea
contractului nu mai poate fi blocată nici chiar prin voința creditorului. Însuși dreptul său
de opțiune între executarea în natură și desființarea sau încetarea contractului se stinge
la momentul devenirii irevocabile a declarației unilaterale de rezoluțiune/reziliere.
În aceleași condiții ca și rezoluțiunea/rezilierea unilaterală va opera, mutatis
mutandis, atunci când neexecutarea este de mică însemnătate, și reducerea
proporțională a prestațiilor corelative în urma unei declarații unilaterale a
creditorului, de reducere a prestațiilor, comunicate debitorului. Apreciem că și în acest
caz este nevoie de o clauză prealabilă reductorie în acest sens, în temeiul căreia
creditorul nesatisfăcut are facultatea de a opera unilateral reducerea proporțională a
prestațiilor sale corelative; în caz contrar, principiul forței obligatorii a contractului îi
interzice creditorului să își reducă singur prestațiile, acesta fiind nevoit, pentru
realizarea acestui deziderat, să apeleze la concursul instanței de judecată.
• Modul de operare a rezoluțiunii/rezilierii în temeiul art. 1550 coroborat
cu art. 1553 Cod civil. Pactele comisorii exprese specializate
Art. 1553 Cod civil, intitulat marginal „Pactul comisoriu”, stipulează: „(1) Pactul
comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligațiile a căror neexecutare
atrage rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului. (2) În cazul prevăzut la alin.
(1), rezoluțiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului, afară
de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării. (3) Punerea
în întârziere nu produce efecte decât dacă indică în mod expres condițiile în care pactul
comisoriu operează”.
Având în vedere modul distinct de reglementare a rezoluțiunii/rezilierii
unilaterale de a aceea a pactelor comisorii, plecând de la deja câștigata concluzie că și
rezoluțiunea/rezilierea care operează în temeiul dispozițiilor art. 1550 coroborat cu art.
1552 Cod civil are ca premisă necesară preexistența unei clauze contractuale rezolutorii,
opinăm că, în viziunea gânditorilor Codului civil, rezoluțiunea/rezilierea unilaterală se
fundamentează pe o clauză rezolutorie propriu-zisă, iar rezoluțiunea/rezilierea care
operează în temeiul art. 1550 coroborat cu art. 1553 din același act normativ are ca
premisă necesară o clauză rezolutorie specializată, denumită „pact comisoriu”, care,
pentru eficacitatea sa, trebuie să prevadă expres obligațiile a căror neexecutare atrage
rezoluțiunea/rezilierea de drept a contractului.
În funcție de intensitatea lor, pactele comisorii exprese au fost clasificate în
doctrina juridică, dar și în practica judiciară tradiționale în patru categorii, rezultând
astfel pacte comisorii exprese de patru grade. Pactul comisoriu expres de gradul întâi
reproducea dispozițiile art. 1020 din Codul civil de la 1864, făcând astfel necesară
intervenția instanței de judecată pentru a pronunța rezoluțiunea/rezilierea contractului.
Inserarea într-un contract a pactelor comisorii de gradele II, III și IV nu mai făcea
necesară intervenţia instanţei judecătoreşti, iar dacă totuşi se apela la ea, instanţa putea
face numai verificările pe care înseşi clauzele convenţionale de rezoluţiune/reziliere
stipulate de părţi le permiteau, urmând a constata doar neexecutarea de către debitor a
obligațiilor contractuale asumate, fără a putea aprecia asupra oportunității
rezoluțiunii/rezilierii și fără a avea posibilitatea de a acorda un termen de grație
debitorului în vederea îndeplinirii, chiar tardive, a îndatoririlor sale. După cum am văzut
deja, rezoluțiunea/rezilierea care operează în temeiul art. 1550 coroborat cu art. 1552
Cod civil are ca premisă preexistența unei clauze rezolutorii exprese propriu-zise, in
concreto, a unui pact comisoriu expres de gradul II în contractul încheiat între părți, pe
care însă legiuitorul actual alege să nu-l denumească în acest fel, probabil pentru a-l
distinge net de pactele comisorii exprese consacrate în cuprinsul art. 1553 din același
act normativ. În acest din urmă text legal, având în vedere criteriul intensității efectelor
produse asupra contractului, pot fi decelate scheletele tradiționalelor pacte comisorii
exprese de gradul III, respectiv IV, pe care însă gânditorii Codului civil au construit
instituția juridică a „pactului comisoriu specializat”.
Urmează să decelăm modul de operare a rezoluțiunii/rezilierii în temeiul pactelor
comisorii specializate, la nivelul condițiilor comune ambelor grade ale acestora, iar
apoi, să precizăm exigențele specifice fiecăruia dintre ele.
▪ Condițiile comune ale operării rezoluțiunii/rezilierii în temeiul pactelor
comisorii exprese specializate, de gradul III, respectiv IV
În primul rând, pentru a putea opera rezoluțiunea/rezilierea contractului în
temeiul dispozițiilor art. 1550 coroborat cu art. 1553 Cod civil, este necesară inserarea,
în cuprinsul contractului sau într-un act juridic adițional, perfectat ulterior momentului
încheierii acestuia, dar anterior intervenirii neexecutării sale, a unui pact comisoriu, în
fapt a unei clauze rezolutorii, în cuprinsul căreia părțile contractante să stipuleze că: în
ipoteza în care o parte nu își execută culpabil obligațiile sale, contractul se consideră
rezoluționat/reziliat (rezolvit) de drept.
În al doilea rând, pactul comisoriu astfel inserat în contractul dintre cele două
părți trebuie să fie, pentru a fi eficace, un pact comisoriu specializat. Deci, spre
deosebire de clauza rezolutorie propriu-zisă care exhibă un pact comisoriu de gradul II
și care se constituie în premisa rezoluțiunii/rezilierii întemeiate pe dispozițiile art. 1550
coroborat cu art. 1552 Cod civil, clauza rezolutorie fundament al rezoluțiunii/rezilierii
care operează în temeiul art. 1550 coroborat cu art. 1553 din același act normativ trebuie
să fie o clauză rezolutorie specializată. În acest sens se pronunță textul art. 1553, alin.
1 Cod civil, care condiționează eficacitatea pactului comisoriu de faptul de a prevedea,
în mod expres, obligațiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea sau rezilierea de drept
a contractului. Astfel, s-a apreciat în doctrina juridică asupra faptului că, într-un
asemenea caz, rezoluțiunea/rezilierea nu poate opera decât pentru neexecutarea unor
obligații efectiv stipulate (generic sau punctual) în cuprinsul clauzei rezolutorii, chiar
dacă este vorba despre obligații care decurg din lege. În literatura de specialitate
recentă, referitoare la textul art. 1553 Cod civil, se vorbește, în sensul celor de mai sus,
despre „transparența pactului comisoriu”, ceea ce presupune, ca o condiție necesară
pentru eficacitatea acestuia, ca, în cuprinsul său, să fie precizată într-o manieră
neechivocă, expresă, obligația a cărei neexecutare poate atrage rezoluțiunea/desființarea
contractului.
În continuare, în același loc, același autor afirmă că, în principiu, părțile sunt
libere să stabilească ce înseamnă o neexecutare rezolutorie, nefiind ținute de nici o
regulă de proporționalitate; „acestea pot, de exemplu, să prevadă că neplata unei tranșe
reprezentând o parte infimă din preț, plata cu întârziere, aparent nesemnificativă,
neplata spezelor contractuale etc., atrag rezoluțiunea contractului”.
Primim cu rezerve acest punct de vedere. Astfel, în cuprinsul alin. 1 al art. 1553
Cod civil, este condiționată, într-adevăr, eficacitatea pactului comisoriu de menționarea,
în mod expres, în cuprinsul acestuia, a obligațiilor a căror neexecutare atrage
rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului. Exigența legală se referă, în opinia
noastră, doar la inserarea în conținutul pactului a titulaturii exacte a obligațiilor
respective (de exemplu, obligația de plată a prețului, obligația de predare a bunului etc.),
nepomenind nimic despre gravitatea neexecutării care ar putea atrage
desființarea/încetarea contractului; așa cum am învederat deja, apreciem că ultima
propoziție a alin. 1 al art. 1551 Cod civil se aplică întregului acestui aliniat, referindu-
se atât la contractele cu executare dintr-o dată, în cazul cărora doar o neexecutare
însemnată poate atrage rezoluțiunea, cât și la contractele cu executare succesivă, în
situația cărora este asimilată neexecutării însemnate orice neexecutare cu caracter
repetat, chiar dacă este de mică însemnătate; or, această ultimă propoziție a alin. 1 al
art. 1553 afirmă cu claritate: „Orice stipulație contrară este considerată nescrisă”; prin
urmare, apreciem că nici chiar printr-un pact comisoriu specializat părțile contractante
nu pot deroga de la această condiție de fond a rezoluțiunii/rezilierii – a neexecutării
însemnate a obligațiilor contractuale – sub sancțiunea considerării ca nescrise a
oricărei clauze contractuale în acest sens. Chiar în sensul celor susținute de noi, însuși
autorul precitat afirmă că, între limitele libertății părților de a stabili conținutul unei
clauze rezolutorii trebuie să se numere, cu necesitate, buna-credință și
proporționalitatea; astfel, un pact comisoriu care înfățișează „un caracter abuziv și
permite creditorului să utilizeze cu rea-credință beneficiul dreptului rezolutoriu” trebuie
cenzurat de către instanța de judecată, după modelul oferit de art. 1541, alin. 1 lit. b Cod
civil, în materia clauzei penale, în cazul cuantumului vădit excesiv al acesteia față de
prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului.
În congruență cu obligația de a desființa/înceta contractul cu bună-credință,
stipulată la art. 1170 Cod civil, susține această exigență și obligația justei măsuri
cantitative impusă sub imperiul principiului solidarismului contractual în materia
neexecutării contractului, care îl îndatorează pe creditor la a căuta o corelare între
gravitatea neexecutării și finalitatea prerogativei alese; „numai o neexecutare gravă,
esențială a contractului poate avea ca efect distrugerea iremediabilă a concilierii
intereselor și, pe cale de consecință, să constituie cerința aneantizării contractului. Ori
de câte ori concilierea intereselor este posibil a fi menținută sau refăcută, este necesară
salvarea ființei contractului, prin invocarea eventuală a unui alt remediu care să ducă
mai degrabă la executarea contractului. Obligația justei măsuri calitative între finalitatea
prerogativei pentru neexecutare la care se recurge și gravitatea neexecutării se înscrie,
fără îndoială, în logica prezervării concilierii intereselor respective ale părților și
salvarea contractului”.
Astfel, dacă am constatat deja, că, în ierarhia „remediilor”,
rezoluțiunea/rezilierea se poziționează pe ultimul loc în topul preferințelor gânditorilor
Codului civil, căutându-se, prin orice mijloace, salvarea ființei contractului și realizarea
cât mai utilă a interesului contractual mutual și, implicit, a intereselor contractuale
individuale, ale fiecăreia dintre părțile contractante, ar fi total ilogic să permitem
creditorului ca, prin intermediul unei clauze rezolutorii, chiar sub forma unui pact
comisoriu specializat, să nesocotească această ideologie, să deroge, cu alte cuvinte de
la măsura instituită de către însuși legiuitorul în materia neexecutării rezolutorii, în
cuprinsul art. 1551, alin. 1 Cod civil. De aceea, apreciem că, și în cazul rezoluțiunii
convenționale întemeiate pe pactele comisorii specializate, instanța de judecată va putea
cenzura voința părților contractante în limitele ce-i sunt conferite în acest sens de art.
1170 și de art. 1551, alin. 1 Cod civil, considerând nescrise acele clauze rezolutorii
specializate care ar îndritui creditorul să solicite constatarea desființării/încetării
convenției chiar și în ipoteza unei neexecutări de mică însemnătate a obligațiilor
contractuale. Pe de o parte, creditorul nu se va putea ascunde, într-un asemenea caz, sub
umbrela principiului pacta sunt servanda, invocând puterea de lege a contractului între
părțile sale, căci acest principiu nu-l poate surclasa, eludându-l, pe acela al executării
contractului cu bună-credință; după cum am văzut, cele două principii se completează
reciproc, cel de-al doilea fiind chemat, de cele mai multe ori, să tempereze excesele la
care ar putea să se ajungă în aplicarea „oarbă” a forței obligatorii a contractului; pe de
altă parte, având la dispoziție resortul considerării unei astfel de clauze ca fiind nescrisă,
în temeiul art. 1551, alin. 1 Cod civil, ultima propoziție, judecătorul va dispune
înlăturarea unui astfel de pact comisoriu specializat din cuprinsul contractului, cu
consecința dobândirii de către el a rolului activ pe care îl are într-o acțiune în
rezoluțiune/reziliere judiciară, fiind îndrituit să se pronunțe asupra oportunității
desființării/încetării contractului, apreciind cu privire la însemnătatea neexecutării.
Până la urmă, și în opinia autorului sus citat, „... este justificată cenzura invocării clauzei
rezolutorii și paralizarea acesteia, în condițiile în care neexecutarea se dovedește minoră
în raport cu severitatea desființării întregului contract”.
În al treilea rând, indiferent de gradul său, pactul comisoriu expres nu este
activat de drept, ci, pentru a se întâmpla acest lucru, este necesar ca creditorul să își
manifeste dreptul său de opțiune în acest sens. Astfel, dispoziția legală cuprinsă în alin.
1 al art. 1553 Cod civil, conform căreia rezoluțiunea sau rezilierea contractului este
atrasă de drept prin însăși neexecutarea obligațiilor stipulate expres în cuprinsul
pactului, nu trebuie înțeleasă ad litteram, căci întotdeauna, chiar și în prezența celui
mai energic pact comisoriu, creditorul își păstrează dreptul său potestativ de opțiune
între a solicita executarea silită în natură a contractului sau desființarea/încetarea
acestuia, putând chiar renunța neechivoc la beneficiile pe care i le conferă
rezoluțiunea/rezilierea convențională, optând pentru calea judiciară. În atare condiții,
rezoluțiunea/rezilierea nu poate opera „de (plin) drept”, fiind nevoie, pentru aceasta,
de exprimarea voinței creditorului în acest sens și de comunicarea acesteia debitorului.
Practica judiciară a statuat cu privire la acest aspect că: „În privinţa momentului în care
are loc desfiinţarea contractului în cuprinsul căruia a fost inserat un pact comisoriu
expres de grad IV, aceasta nu se produce numai ca efect al unei împrejurări obiective -
neexecutarea obligaţiilor unei părţi - dar şi ca efect al manifestării voinţei creditorului
de a face efectivă această sancţiune”.
În acest sens, apreciem că, indiferent de necesitatea punerii în întârziere a
debitorului obligației neexecutate, pentru a activa pactul comisoriu specializat
creditorul trebuie să îi notifice debitorului decizia lui de a desființa/înceta contractul;
deși legislatorul nu prevede în mod expres acest lucru, în temeiul principiului ubi eadem
este ratio, ibi idem solutio esse debet, opinăm că această notificare trebuie să fie una
specializată, la rândul ei, fiind necesar ca, în cuprinsul său, să fie menționate expres
condițiile în care pactul comisoriu operează, exigență impusă in terminis de către
artizanii art. 1553 Cod civil, în cuprinsul alin. 3 al acestuia, cu referire la notificarea de
punere în întârziere a debitorului, atunci când aceasta este incidentă.
Notificarea specializată trebuie să fie, pe de altă parte, clară, precisă și
cuprinzătoare, pentru a nu fi necesare operații logice, speciale, de interpretare a
conținutului său.
o Condițiile specifice ale operării rezoluțiunii/rezilierii în temeiul pactului
comisoriu expres specializat de gradul III
Pactul comisoriu expres, specializat, de gradul III este clauza contractuală prin
care se stipulează că, în ipoteza în care o parte contractantă nu-și execută obligațiile
contractuale stipulate în mod expres în cuprinsul pactului, contractul se consideră
rezoluționat/reziliat (rezolvit) de plin drept.
În conformitate cu alin. 2 al art. 1553 Cod civil, „În cazul prevăzut la alin. (1),
rezoluțiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului ...”.
Aceasta înseamnă că, în cazul acestui pact comisoriu expres, specializat, de
gradul III, prealabil notificării specializate de rezoluțiune/reziliere, este necesară
punerea în întârziere a debitorului obligației neexecutate, cu acordarea acestuia a unui
termen suplimentar de executare, în conformitate cu dispozițiile art. 1516 alin. 2
coroborat cu art. 1522 Cod civil. Împlinirea acestui termen fără ca, în interiorul său,
debitorul să-și fi adus la îndeplinire în mod conform îndatoririle contractuale,
marchează momentul de la care rezoluțiunea/rezilierea operează, desființând sau
făcând să înceteze contractul, pentru trecut ori pentru viitor, după caz.
Pentru a produce acest efect, notificarea de punere în întârziere trebuie să fie
una specializată, așa cum solicită alin. 3 al art. 1553 Cod civil, fiind necesar să indice
în mod expres condițiile în care operează pactul comisoriu. Această notificare
aglutinează, practic, și manifestarea de voință a creditorului în sensul solicitării
rezoluțiunii/rezilierii contractului în detrimentul păstrării ființei acestuia și al invocării
unui alt „remediu” compatibil cu o astfel de opțiune.
Dacă debitorul își execută tardiv, dar conform obligațiile, în interiorul
termenului suplimentar de executare, creditorul este obligat să accepte executarea,
având însă dreptul de a solicita daune-interese moratorii destinate a acoperi
prejudiciul cauzat prin îndeplinirea tardivă a îndatoririlor convenționale de către
debitor.
O eventuală executare a obligațiilor, chiar conformă, dar făcută după împlinirea
termenului de executare, nu mai poate avea nici un efect asupra vieții contractului care,
„de drept”, la împlinirea acestui termen, a fost rezoluționat/reziliat fără să fie nevoie,
în acest sens, de nici o altă formalitate sau de vreo manifestare de voință a creditorului.
Tocmai acest aspect îl surprinde legiuitorul atunci când, făcând vorbire despre
rezoluțiunea/rezilierea care operează în temeiul pactelor comisorii exprese, specializate,
statuează, în cuprinsul alin. 1 al art. 1553 Cod civil, că aceasta operează „de drept”, spre
deosebire de rezoluțiunea/rezilierea întemeiată pe o clauză rezolutorie propriu-zisă,
adică pe un pact comisoriu de gradul II, care operează doar în momentul în care
declarația unilaterală de rezoluțiune/reziliere a creditorului a ajuns la cunoștința
debitorului, această manifestare de voință a primului fiind necesară, în cel de-al doilea
caz, pentru însăși declanșarea mecanismului desființării/încetării convenției.
 Dacă creditorul activează rezoluțiunea/rezilierea în temeiul unui pact comisoriu
expres, specializat, de gradul III, fără ca, în prealabil, să-l fi pus în întârziere pe
debitor, comunicându-i acestuia doar notificarea specializată de rezoluțiune/reziliere,
aceasta nu poate opera, contractul rămânând în ființă, întrucât punerea în întârziere
constituie o garanție indispensabilă pentru debitor și, în acest caz, o condiție a
eficacității pactului însuși.
Într-o atare situație, fiind sesizată de către debitor cu o acțiune în verificarea
legalității rezoluțiunii/rezilierii contractului, instanța de judecată va putea constata că
nu a fost îndeplinită cerința punerii prealabile în întârziere a debitorului și, pe cale de
consecință, contractul nu a fost desființat sau nu a încetat, după caz; în aceeași acțiune,
la cererea debitorului, judecătorul îl va putea obliga pe creditor să-și execute integral și
conform propriile obligații, în măsura în care acest lucru mai este posibil și nu s-a
întâmplat încă, ori să îl despăgubească pe debitor pentru prejudiciile cauzate prin
îndepărtarea sa de contract. În cazul în care, în procesul început de către debitor,
creditorul va face o cerere reconvențională solicitând instanței de judecată să pronunțe
rezoluțiunea/rezilierea contractului, aceasta din urmă se va afla exact în poziția instanței
sesizate cu o acțiune în rezoluțiune/reziliere fără prealabila punere în întârziere a
debitorului; într-o astfel de situație, judecătorul îi va acorda debitorului un termen
suplimentar de executare, procedura urmând a se desfășura exact ca și în cazul
rezoluțiunii/rezilierii judiciare.
Desigur, prealabila punere în întârziere a debitorului nu mai este necesară dacă,
prin simplul fapt al neexecutării obligațiilor contractuale, acesta se află de drept în
întârziere în condițiile art. 1523 Cod civil. Într-un asemenea caz, debitorului nu i se va
mai acorda un termen suplimentar de executare, iar notificarea specializată va
determina operarea rezoluțiunii/rezilierii convenției de îndată ce va fi comunicată
acestuia, în condițiile art. 1326 Cod civil, „de drept”, din chiar momentul neîndeplinirii
îndatorii contractuale stipulate expres în cuprinsul pactului comisoriu. Deosebirea, în
acest caz, de rezoluțiunea/rezilierea unilaterală constă exact în această
desființare/încetare „de drept” a contractului începând chiar cu momentul neexecutării
obligației prevăzute în pact; notificarea specializată făcută în temeiul art. 1553 Cod civil
are rolul doar de a-l înștiința pe debitor despre alegerea creditorului în sensul
rezoluțiunii/rezilierii, clarificând situația contractului, pe când declarația unilaterală de
rezoluțiune/reziliere efectuată în temeiul art. 1552 Cod civil declanșează ea însăși
desființarea/încetarea contractului doar de la data rămânerii sale irevocabile, care este
întotdeauna ulterioară momentului neexecutării.
o Condițiile specifice ale operării rezoluțiunii/rezilierii în temeiul pactului
comisoriu expres specializat de gradul IV
Pactul comisoriu expres, specializat, de gradul IV este clauza contractuală în
care părțile stipulează clar și explicit că atunci când o parte nu execută obligațiile
contractuale expres arătate în pact, contractul se desființează de drept, fără punere în
întârziere prealabilă, aceasta rezultând din simplul fapt al neexecutării, și fără vreo
altă formalitate.
Acesta este cel mai energic pact comisoriu, a cărui existență o recunoaște chiar
textul alin. 2 al art. 1553 Cod civil, în ultima sa frază: „... afară de cazul în care s-a
convenit că ea (punerea în întârziere – n.ns.) va rezulta din simplul fapt al neexecutării.
 Într-un asemenea caz, ajungerea la termen a obligației neexecutate îl îndrituiește
pe creditor să invoce rezoluțiunea/rezilierea „de drept” a contractului, care va opera
chiar din momentul împlinirii termenului în care îndatorirea convențională trebuia
adusă la îndeplinire; invocarea rezoluțiunii/rezilierii „de drept” se va face tot prin
intermediul unei notificări specializate, care își va produce efectele doar dacă indică
în mod expres condițiile în care pactul comisoriu operează. La fel ca în ipoteza pactului
comisoriu expres de gradul III, notificarea specializată are doar rolul de a-l înștiința pe
debitor despre opțiunea creditorului în sensul desființării/încetării contractului,
sancțiunea operând „de drept” din chiar momentul neexecutării acestuia. Din această
cauză, apreciem că orice executare tardivă, chiar conformă, a obligațiilor contractuale
de către debitor nu îl va putea obliga pe creditor să o accepte, neputând bloca, în acest
fel, rezoluțiunea/rezilierea contractului, dacă executarea nu mai prezintă interes pentru
creditor. Acesta va avea însă posibilitatea de a o accepta atât timp cât nu i-a fost
comunicată debitorului notificarea specializată de rezoluțiune/reziliere, care va
determina, așa cum am văzut, aneantizarea/încetarea contractului „de drept” din chiar
momentul neexecutării acestuia.
Aceasta, deoarece, pe de o parte, prin inserarea unui astfel de pact comisoriu
expres în cuprinsul contractului, nu i se conferă debitorului dreptul de a invoca faptul
că, urmare a neexecutării culpabile a propriilor obligații contractuale,
rezoluțiunea/rezilierea convenției a operat „de drept” și că, pe cale de consecință,
contractul a fost desființat sau a încetat în chiar momentul neexecutării; a-i recunoaște
această facultate debitorului înseamnă denaturarea finalității pactului comisoriu expres,
care a fost stipulat în contract în beneficiul exclusiv al creditorului, care a urmărit, prin
acesta, să-și consolideze poziția prin diminuarea ori chiar prin înlăturarea controlului
judiciar, iar nu să și-o slăbească, prin crearea unui obstacol în calea executării în natură
a obligațiilor; debitorul nu este, în acest caz, scutit de a-și aduce la îndeplinire
obligațiile, chiar și după împlinirea termenului de executare a acestora, creditorul având,
și în această ipoteză, libertatea de a nu uza de beneficiul rezoluțiunii, ci de a urmări
executarea contractului; de aceea, creditorul este singurul îndreptățit să invoce pactul
comisoriu expres, indicând, în acest sens, prin notificarea specializată, clar și neechivoc,
opțiunea sa de a renunța la executarea silită în natură a obligațiilor și de a se prevala de
pactul comisoriu; mai mult, creditorul are facultatea de a renunța la pactul comisoriu și
de a solicita rezoluțiunea/rezilierea în instanță.
Aspecte comune privind rezoluțiunea/rezilierea care operează în temeiul
clauzelor rezolutorii (rezoluțiunea convențională)
Ne propunem, în acest loc, să identificăm câteva caracteristici comune
rezoluțiunii/rezilierii convenționale, înțelegând prin aceasta atât rezoluțiunea/rezilierea
unilaterală, reglementată de dispozițiile art. 1552 Cod civil, cât și rezoluțiunea/rezilierea
întemeiată pe pactele comisorii exprese, reglementată de textul art. 1553 din același act
normativ.
O primă caracteristică a acestui tip de rezoluțiune/reziliere este reprezentată, în
opinia noastră, de caracterul derogatoriu al rezoluțiunii/rezilierii convenționale de la
regula în materie, care se constituie în rezoluțiunea/rezilierea judiciară. Deși, chiar în
cuprinsul Expunerii de motive privind Codul civil, redactorii acestuia afirmau că, sub
imperiul său, regula o constituie rezoluțiunea/rezilierea convențională, iar excepția, cea
judiciară, primim cu rezerve această aserțiune. Astfel, din tiparul art. 1550 Cod civil,
precum și din cel al art. 1552 și al art. 1553 Cod civil, poate fi desprins cu ușurință,
credem noi, caracterul derogator al rezoluțiunii/rezilierii convenționale, care intră în
discuție doar atunci când „părțile au convenit astfel”. Deci, în lipsa unei prevederi
contractuale exprese a părților, care să se concretizeze într-o clauză rezolutorie propriu-
zisă ori într-una specializată, nu poate fi vorba despre rezoluțiunea/rezilierea
convențională. Or, exigența stipulării unei astfel de prevederi contractuale în favoarea
desființării/încetării convenționale a contractului ca o condiție care privește însăși
existența rezoluțiunii/rezilierii de comun acord denotă, cu evidență, faptul că instituția
juridică analizată are un caracter de excepție față de regula solicitării
rezoluțiunii/rezilierii în instanță.
O a doua caracteristică derivă din chiar caracterul derogatoriu al acestei
rezoluțiuni/rezilieri. Datorită caracterului de excepție de la dreptul comun, clauza
rezolutorie, indiferent de felul ei, este de strictă interpretare. Pentru acest motiv, este
necesar ca, din formularea clauzei rezolutorii, să rezulte neechivoc faptul că părțile au
înțeles să renunțe la concursul instanței de judecată pentru a rezoluționa/rezilia
contractul. Aceasta nu presupune însă stipularea unei formule sacramentale în acest
sens, prin care să se arate cu exactitate, in terminis, că părțile renunță la formalitatea
actului de justiție, fiind suficient ca, din cuprinsul clauzei rezolutorii să reiese voința
părților de a reduce ori chiar de a înlătura rolul instanței în pronunțarea
rezoluțiunii/rezilierii.
A treia caracteristică constă în faptul că, dacă în cazul rezoluțiunii/rezilierii
judiciare, instanța de judecată pronunță rezoluțiunea/rezilierea, în ipoteza celei
convenționale, judecătorul doar constată rezoluțiunea/rezilierea contractului. Astfel,
chiar din cuprinsul art. 1550 Cod civil, rezultă cu claritate că „Rezoluțiunea poate fi
dispusă, de instanță, la cerere ...” sau „... poate fi declarată unilateral de către partea
îndreptățită” ori „... poate opera de plin drept”. Așadar, în aceste ultime două cazuri,
judecătorul nu se va pronunța asupra oportunității rezoluțiunii/rezilierii, ci rolul său se
va mărgini la a verifica legalitatea sancțiunii invocate de către creditor. În acest scop, el
va cerceta dacă există, într-adevăr, neexecutarea unei obligații contractuale din partea
debitorului (stipulată sau nu în cuprinsul clauzei rezolutorii, în funcție de felul acesteia),
dacă neexecutarea îi este imputabilă acestuia (dacă părțile contractante nu prevăd în
mod expres contrariul, în sensul asumării neexecutării fortuite), fiind nejustificată sau
culpabilă, dacă creditorul exercită cu bună-credință dreptul potestativ de a
rezoluționa/rezilia unilateral contractul (neputând invoca această sancțiune, de
exemplu, dacă el este acela care l-a pus pe debitor în imposibilitatea de a-și executa
obligațiile asumate), dacă, prin conținutul ei, clauza rezolutorie nu este una abuzivă,
făcând, în acest sens, dacă este cazul, interpretarea acesteia. Buna sau reaua-credință a
debitorului în neexecutarea obligațiilor sale contractuale nu are nici o înrâurire asupra
eficacității clauzei rezolutorii invocate de către creditor.
O altă caracteristică a clauzelor rezolutorii constă în aceea că toate și fiecare pot
fi invocate atât pe cale directă, de către creditorul obligației neîndeplinite, cât și pe cale
oblică de către creditorii creditorului beneficiar al clauzei, care neglijează să o invoce.
În fine, reamintim, în acest loc, faptul că, indiferent de felul clauzei rezolutorii,
rezoluțiunea/rezilierea nu operează decât la solicitarea creditorului în acest sens,
acesta având, în toate cazurile, un drept potestativ de opțiune între a invoca pactul
comisoriu expres, a solicita executarea silită în natură a obligațiilor contractuale ori
chiar a renunța la rezoluțiunea/rezilierea convențională, alegând-o pe cea judiciară.
• Modul de operare a rezoluțiunii legale (Să fie oare rezoluțiunea/rezilierea
legală de plin drept aceea care determină desființarea/încetarea contractului ca
urmare a îndeplinirii condiției rezolutorii?)
Textul art. 1550, alin. 2 Cod civil, în mai vechea tradiție a Codului civil de la
1864 (în speță, a art. 1370 din acesta), precum și a Codului comercial (care, în art. 67 și
în art. 69, dezvolta rezoluțiunea legală de plin drept a contractului de vânzare-
cumpărare) stipulează: „De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege ...
rezoluțiunea poate opera de plin drept”.
Este vorba, în această situație, despre rezoluțiunea care operează ope legis,
similar pactului comisoriu de cea mai înaltă intensitate și de cea mai mare forță
distructivă, adică fără punerea prealabilă a debitorului în întârziere și fără nici o altă
formalitate; pe cale de consecință, odată ce obligația a cărei neexecutare atrage
rezoluțiunea legală de plin drept a contractului nu a fost îndeplinită la timp, debitorul
nu va mai putea face o plată valabilă după acest moment, neputând recurge nici la
procedura ofertei reale de plată, urmată de consemnațiune, cu finalitatea liberării sale
de datorie; într-o asemenea situație, executarea obligațiilor sale, cu efectul stingerii
acestora, este posibilă numai cu acordul creditorului, care are facultatea de a accepta
sau nu executarea tardivă, în funcție de cum aceasta mai are o valoare economică ori
mai prezintă vreun interes pentru el. Acest lucru, deoarece, și în acest caz, creditorul
păstrează dreptul potestativ de opțiune între a invoca rezoluțiunea și a solicita
executarea în natură, dacă mai este posibilă, a obligațiilor ce i se datorează.
Prin urmare, nici într-un astfel de caz, rezoluțiunea/rezilierea nu operează „de
plin drept”, așa cum menționează gânditorii textului alin. 2 al art. 1550 Cod civil, fiind
nevoie, pentru aceasta, de o notificare din partea creditorului prin care acesta îi face
cunoscută debitorului opțiunea sa de a o invoca. Până la acest moment, soarta
contractului este incertă, urmând a se clarifica retroactiv odată ce debitorul ia act de
voința creditorului.
Acesta fiind mecanismul rezoluțiunii legale de plin drept a contractului, identic
cu acela al celui mai energic pact comisoriu expres specializat (pactul comisoriu de
gradul IV), urmează că, de facto, acest tip de rezoluțiune se întemeiază pe o prevedere
legală expresă similară acestei clauze rezolutorii. Or, o astfel de prevedere (deși
sublimă!) lipsește cu desăvârșire din actualul conținut al Codului civil.
Într-o atare situație, ne ridicăm întrebarea dacă nu cumva artizanii Codului civil
au dorit să se îndepărteze puțin de soluția clasică a rezoluțiunii legale de plin drept a
contractului, în speță de mecanismul acesteia, care conferea creditorului un drept
potestativ de opțiune solicitându-i, pentru clarificarea situației contractuale, o
manifestare de voință specifică (notificarea specializată). Or, o astfel de ipoteză ar
presupune o veritabilă operare „de plin drept” a rezoluțiunii/rezilierii, care să desființeze
sau să înceteze contractul în chiar momentul neexecutării obligației contractuale de
către debitor, nemai acordându-se însă nici creditorului posibilitatea de a opta pentru
executarea acestuia în natură. Vorbim astfel de o desființare sau de o încetare automată
a contractului, independentă de voința ambelor părți contractante, fiind subordonată
survenirii unui eveniment viitor și incert, neimputabil acestora.
 Însă, un astfel de efect îl produce, in concreto, doar condiția rezolutorie, prin
îndeplinirea ei. Într-adevăr, conform art. 1401, alin. 1 Cod civil, „Condiția este
rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină desființarea obligației”.
Cu privire la efectele îndeplinirii condiției rezolutorii, art. 1407 Cod civil
stipulează: „(1) Condiția îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din
momentul încheierii contractului, dacă, din voința părților, natura contractului ori
dispozițiile legale nu rezultă contrariul. (2) În cazul contractelor cu executare continuă
sau succesivă afectate de o condiție rezolutorie, îndeplinirea acesteia, în lipsa unei
stipulații contrare, nu are nici un efect asupra prestațiilor deja executate. ... (4) Atunci
când condiția rezolutorie produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, fiecare dintre
părți este obligată să restituie celeilalte prestațiile pe care le-a primit în temeiul
obligației ca și cum aceasta nu ar fi existat niciodată. Dispozițiile privitoare la restituirea
prestațiilor se aplică în mod corespunzător”.
Deși atât clauza rezolutorie, cât și condiția rezolutorie pot atrage rezoluțiunea sau
rezilierea contractului, asemănarea dintre ele se oprește însă aici, între cele două
instituții juridice existând diferențe esențiale.
Astfel, în cazul îndeplinirii, condiția rezolutorie se constituie într-un element
obiectiv de natură a determina, prin el însuși, automat, desființarea/încetarea
contractului, împrejurare care poate fi invocată de către oricare dintre părți și chiar de o
terță persoană. Clauza rezolutorie expresă (specializată sau nu) permite
rezoluțiunea/rezilierea convenției numai prin efectul asocierii îndeplinirii condițiilor
generale ale acestei sancțiuni (unele, obiective – cum sunt neexecutarea rezolutorie,
însemnată, punerea în întârziere a debitorului -, altele, subiective – culpa celui din urmă)
cu manifestarea de voință expresă a creditorului (sau a creditorului creditorului, prin
acțiunea oblică) în acest sens (declarația unilaterală de rezoluțiune sau notificarea
specializată), debitorul obligației neexecutate neputându-se prevala niciodată, în
favoarea sa, de pactul comisoriu, indiferent de gravitatea și de intesitatea acestuia.
Evenimentul viitor și nesigur ca realizare calificat drept o condiție rezolutorie
trebuie să fie exterior raportului juridic generat de contract, neputând fi unul intrinsec
acestuia, precum însăși neexecutarea obligației contractuale. Aceasta rezultă, în opinia
noastră, din interpretarea dispozițiilor art. 1405 Cod civil, care consideră condiția
„neîndeplinită dacă partea interesată de îndeplinirea condiției determină, cu rea-
credință, realizarea evenimentului”; astfel, dacă, într-un contract, debitorul s-a angajat
sub condiția rezolutorie de a nu fi executate propriile sale obligații contractuale, atunci
neexecutarea care îi este imputabilă va atrage ineficacitatea condiției, în sensul
menținerii în ființă a contractului, legiuitorul sancționând în acest fel comportamentul
acestuia care, prin voința sa unilaterală, a determinat desființarea/încetarea contractului;
de aceea, pentru a fi eficace, condiția trebuie să constea într-un eveniment extrinsec
convenției, fără nici o legătură cu îndeplinirea prestațiilor.
Prin îndeplinirea condiției rezolutorii, debitorul este liberat ope legis de
obligațiile sale, pe când, în caz de neexecutare imputabilă din partea-i, el nu poate
invoca pactul comisoriu expres de gradul IV pentru a susține liberarea sa de obligații,
fiind, dimpotrivă, ținut la executarea în natură, conformă, a acestora, care va fi supusă
însă dreptului potestativ de acceptare al creditorului.
Efectele rezoluțiunii, rezilierii și ale reducerii prestațiilor
 Efectele rezoluțiunii și ale rezilierii sunt guvernate de dispozițiile art. 1554 Cod
civil, cu titlu omonim, care însă se completează, cu necesitate, cu normele legale care
reglementează în materia restituirii prestațiilor, cuprinse în Titlul VII („Restituirea
prestațiilor”) al Cărții a V – a, la art. 1635 – 1649, dar și, atunci când este cazul, cu
textele legale care statuează asupra daunelor-interese, care pot acompania restituirea
prestațiilor (art. 1530 și urm. Cod civil).
• Efectele rezoluțiunii
Conform art. 1554, alin. 1 Cod civil, prima frază, „Contractul desființat prin
rezoluțiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat”.
Așadar, efectul principal pe care îl produce rezoluțiunea asupra contractului
constă în desființarea acestuia.
De fiecare dată când vorbim despre o rezoluțiune totală, desființarea va afecta
întregul contract. Aceasta înseamnă că respectivul contract este, practic, aneantizat.
Când însă se poate pune problema unei rezoluțiuni parțiale, atunci când
executarea contractului este divizibilă, precum și în cazul contractului plurilateral
(conform art. 1549, alin. 2 Cod civil), desființarea contractului se va întâmpla doar
pentru o parte a acestuia, restul rămânând în vigoare și continuând să producă efecte.
Desființarea contractului se întinde până la momentul încheierii acestuia, având
caracter retroactiv (ex tunc), făcându-l să dispară complet din peisajul juridic – „se
consideră că nu a fost niciodată încheiat”.
În consecință, rezoluțiunea, asemenea nulității, operează pentru trecut.
Cu toate acestea, deosebirea esențială dintre cele două instituții juridice constă
în faptul că rezoluțiunea aneantizează un contract care a fost valabil încheiat, pe când
nulitatea desființează un contract tocmai datorită faptului că, la momentul încheierii
sale, nu au fost respectate condițiile de fond și/sau de formă solicitate de legiuitor pentru
validitatea acestuia.
Pentru acest motiv, nu există nici o rațiune pentru care, prin rezoluțiunea
contractului, să fie afectate eventualele clauze care nu au nici o legătură cu executarea
sa conformă, cu obiectul propriu-zis al contractului, ci, dimpotrivă, sunt autonome,
având propriul lor obiect, distinct de obiectul contractului propriu-zis, ori regizează
chiar consecințele încetării contractului ori ale cesiunii acestuia. Este vorba, în acest
caz, despre clauzele de care legiuitorul face vorbire în textul alin. 2 al art. 1554 Cod
civil, statuând: „Rezoluțiunea nu produce efecte asupra clauzelor privitoare la
soluționarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în
caz de rezoluțiune”.
Enumerarea este una exemplificativă, gânditorii actului normativ pronunțându-
se in terminis doar asupra „clauzelor privitoare la soluționarea diferendelor”, prin care
se înțeleg convențiile arbitrale ori clauzele atributive de competență sau alte prevederi
contractuale referitoare la modul de preîntâmpinare ori de stingere a litigiilor dintre
părți; în rest, prin clauzele „destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluțiune” ar
trebui să înțelegem toate acele stipulații contractuale care, pe parcursul executării
conforme a contractului, sunt latente, însă, de îndată ce intervine rezoluțiunea/rezilierea,
se activează automat; poate fi vorba aici despre clauzele penale stipulate pentru cazul
neexecutării stricto sensu a contractului (căci aceea destinată a acoperi prejudiciile
cauzate prin executarea cu întârziere a acestuia, se desființează odată cu contractul),
clauzele de arvună confirmatorie, alte clauze de limitare a răspunderii, de agravare a
acesteia ori de exonerare de răspundere, alte prevederi contractuale care organizează
chiar desființarea contractului și repunerea părților în situația anterioară; de asemenea,
în rândul clauzelor neafectate de desființare ar putea intra și acele dispoziții contractuale
referitoare la subcontractare, la cesiunea de contract, în temeiul cărora, în urma
rezoluțiunii, este atrasă răspunderea contractuală a debitorului pentru fapta
subcontractantului acestuia; practica judiciară străină a desființat însă, ca efect al
rezoluțiunii, odată cu aneantizarea contractului în care era inserată, o clauză de
neconcurență; cu toate acestea, dacă părțile au convenit în contract că această clauză de
neconcurență supraviețuiește desființării acestuia, atunci ea va rămâne să producă efecte
în continuare.
▪ Efectele rezoluțiunii între părțile contractante
Operând pentru trecut, făcând contractul să dispară definitiv din circuitul juridic,
rezoluțiunea impune întoarcerea la status quo ante, la situația juridică în care părțile s-
ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat contractul desființat, iar acest lucru nu se poate realiza
decât prin restituirea tuturor prestațiilor executate în temeiul contractului aneantizat,
pentru că, dispărând contractul, dispare însuși temeiul juridic al executării respectivelor
prestații, însăși cauza acestora. Astfel, dacă obligațiile născute din contract au fost
executate total sau parțial de către părți, acestea trebuie să își retrocedeze, reciproc, tot
ceea ce au primit în acest fel. Este ceea ce stipulează, de altfel, și dispozițiile art. 1554,
alin. 1 Cod civil, fraza a doua: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este
ținută, în acest caz, să restituie celeilalte părți prestațiile primite”, această obligație de
restituire beneficiind, conform art. 1635, alin. 3 Cod civil, de garanțiile constituite
pentru plata obligației inițiale. Textul art. 1554, alin. 1 Cod civil se coroborează cu cel
al art. 1635, alin. 1 din același act normativ, care dispune: „Restituirea prestațiilor are
loc ... în temeiul unui act juridic desființat ulterior cu efect retroactiv”, fundamentând
în acest fel obligația de restituire a tot ceea ce s-a executat în temeiul contractului
desființat. De asemenea, art. 1635, alin. 2 din același act normativ obligă la restituirea
a ceea ce a fost prestat în temeiul unei cauze viitoare, care nu s-a înfăptuit, afară numai
dacă cel care a prestat a făcut-o știind că înfăptuirea cauzei este cu neputință sau, după
caz, a împiedicat cu știință realizarea ei.
Limita restituirii prestațiilor este guvernată de regula restitutio in integrum, la fel
ca în materia nulității, regulile aplicării ei fiind fixate în cuprinsul art. 1635 – 1647 Cod
civil.
Potrivit textului art. 1637, alin. 1 Cod civil, intitulat marginal „Formele
restituirii”, „Restituirea se face în natură sau prin echivalent”.
Cu titlu de principiu în materie, art. 1639 din același act normativ dispune că
„Restituirea prestațiilor se face în natură, prin înapoierea bunului primit”.
Există însă situații în care acest lucru nu mai este posibil, din varii motive. Astfel,
ne putem afla în ipoteza excepțiilor de la acest principiu, reglementate de art. 1640 Cod
civil: i) în cazul în care restituirea în natură este imposibilă, ii) în cazul în care există
un impediment serios la restituirea în această formă a ceea ce s-a primit și iii) în situația
în care restituirea privește prestarea unor servicii deja efectuate.
S-a observat în literatura de specialitate că restituirea în natură nu are drept unică
excepție imposibilitatea, ci și situații în care această măsură ar conduce la crearea unui
inconvenient părților. Aceasta este o soluție economică, ce tinde la diminuarea
costurilor generale, favorizându-l, în principal, pe debitor.
 În toate aceste cazuri de excepție, textul art. 1640 Cod civil statuează că
restituirea prestațiilor se face prin echivalent.
Indiferent de modalitatea de restituire a prestațiilor primite – în natură sau prin
echivalent – din interpretarea per a contrario a art. 1637, alin. 2 Cod civil („Restituirea
prestațiilor are loc chiar dacă, potrivit legii, nu sunt datorate daune-interese”) rezultă că
restituirea prestațiilor rămase fără cauză în urma desființării contractului va putea fi
acompaniată, ori de câte ori este cazul, de plata de daune-interese destinate a acoperi
prejudiciul suferit. Soluția este în deplină concordanță cu cea antamată în cuprinsul art.
1516, alin. 2 Cod civil, unde se consacră principiul cumulului daunelor-interese cu
oricare „remediu” invocat de către creditor: „Atunci când, fără justificare, debitorul nu
își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa, și fără a
pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin (subl. ns): 1. să ceară sau, după caz, să
treacă la executarea silită a obligației; 2. să obțină, dacă obligația este contractuală,
rezoluțiunea sau rezilierea contractului roi, după caz, reducerea propriei obligații
corelative; 3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege
pentru realizarea dreptului său”. Prin adoptarea acestei soluții, legiuitorul a urmărit, în
cazul rezoluțiunii/rezilierii ori al reducerii proporționale a prestațiilor corelative, pe de
o parte, refacerea status quo ante și, pe de altă parte, repararea oricărui prejudiciu suferit
de către creditorul nesatisfăcut prin neexecutarea nejustificată sau culpabilă a
contractului de către debitorul său și, implicit, prin desființarea acestuia.
Daunele-interese vor fi acordate creditorului numai „dacă i se cuvin” (art. 1549
Cod civil); de asemenea, nu trebuie pierdut din vedere faptul că daunele-interese
acordate creditorului trebuie să constituie consecința directă și necesară a neexecutării
obligației, ele neputând acoperi alte prejudicii decât cele pe care debitorul le-a prevăzut
sau le-a putut prevedea, la momentul încheierii contractului, că vor fi generate de
neexecutare (art. 1533 Cod civil); astfel, pentru a le primi, acesta trebuie să facă dovada
întrunirii în persoana debitorului său a tuturor condițiilor răspunderii civile contractuale.
Nu există norme specifice potrivit cărora se calculează daunele-interese
cumulate rezoluțiunii/rezilierii/reducerii prestațiilor, astfel că regimul acestora urmează
regulile generale în materia evaluării daunelor-interese, urmărindu-se, cu precădere,
după cum am văzut deja, protejarea interesului pozitiv al creditorului (după criteriul
așteptării legitime, adică al beneficiului pe care acesta l-a prefigurat și l-a așteptat de la
contractul respectiv, în situația executării perfecte a acestuia, reparându-se atât paguba
efectiv suferită, cât și beneficiul nerealizat).
Posibilitatea cumulului celor două remedii – aceluia al restituirii prestațiilor ca
urmare a aneantizării contractului cu acela al plății daunelor-interese – se explică prin
finalitatea diferită a acestora: în timp ce, prin restituirea a tot ceea ce s-a primit în
temeiul executării contractului desființat ulterior cu efect retroactiv, se urmărește
reașezarea părților în situația în care s-ar fi aflat dacă respectivul contract nu s-ar fi
încheiat (strict în limita valorii prestațiilor efectuate, numai în cazul în care creditorul
nu a făcut alte cheltuieli, investiții în considerarea executării conforme a contractului,
care să constituie prejudicii reparabile), prin acordarea daunelor-interese se caută să se
acopere prejudiciul previzibil la momentul încheierii convenției, suferit de către
creditorul nesatisfăcut prin neexecutarea acesteia sau neacoperit prin neexecutarea
acesteia, constând atât în damnum emergens, cât și în lucrum cessans, după caz, adică
atât în pierderile suferite efectiv (cheltuieli, investiții făcute în considerarea executării
contractului, a căror acoperire, alături de restituirea prestației executate, îl va așeza într-
adevăr pe creditor în poziția în care s-ar fi aflat dacă contractul nu s-ar fi încheiat), cât
și în câștigurile nerealizate din cauza neexecutării conforme și a desființării retroactive
a contractului, adică în beneficiul net așteptat de creditor de pe urma executării perfecte
a contractului (așezându-se, în acest fel, creditorul în poziția în care s-ar fi aflat dacă
debitorul și-ar fi executat perfect contractul, realizându-se astfel toate așteptările
legitime ale creditorului întemeiate pe acel contract, raportat la momentul încheierii lui).
În acest fel, și explicabil prin faptul că răspunderea civilă contractuală nu este decât o
formă particulară a celei delictuale, prin intermediul remediului daunelor-interese,
creditorul trebuie așezat în poziția patrimonială pe care ar fi avut-o dacă fapta ilicită
contractuală (neexecutarea) nu s-ar fi întâmplat, care echivalează, așa cum s-a arătat, de
altfel, în doctrină, cu aceea a executării perfecte a contractului. Astfel, diferența dintre
situația actuală patrimonială a creditorului, consecutivă neexecutării, și aceea în care
aceasta s-ar fi aflat dacă respectivul contract ar fi fost executat conform va constitui și
măsura daunelor-interese la care acesta este îndreptățit, indiferent că acest remediu este
accesat singur ori cumulat cu alte remedii care fie îl liberează pe creditor de executarea
propriilor obligații (rezoluțiunea/rezilierea/reducerea prestațiilor), fie nu îl liberează
(executarea silită în natură, executarea prin echivalent – care însă, în lumina actualelor
reglementări, din păcate, intră, așa cum am văzut deja, tot în sfera remediului daunelor-
interese).
Deci, daunele-interese acordate alături de rezoluţiune/reziliere/reducerea
prestațiilor au rolul de a-l repune pe creditor cel puțin în situaţia anterioară, ca şi când
contractul nu s-ar fi încheiat, avându-se în vedere astfel realizarea cel puțin a interesului
negativ al creditorului, conform criteriului încrederii legitime (dacă urmare a executării
perfecte a contractului, creditorul nu ar fi obținut alte beneficii nete prin valorificarea
superioară a prestației primite, ci ar fi folosit-o strict în interes personal), acestea
cumulându-se, în același scop, cu restituirea tuturor prestațiilor primite de către debitor
în executarea contractului, conform art. 1635 și urm. Cod civil (desigur, nici creditorul,
pentru a nu se îmbogăți fără justă cauză, nu va păstra prestațiile primite de la debitor,
însă, prin ipoteză, dacă el nu se face răspunzător de rezoluțiunea contractului – cazul
rezoluțiunii pentru culpa comună în neexecutare – nu va trebui să-i plătească debitorului
și daune-interese).
Din punct de vedere strict valoric însă, chiar și în ipoteza accesării remediului
rezoluțiunii/rezilierii contractului cumulat cu remediul daunelor-interese, creditorul ar
putea să ajungă tot în situația patrimonială în care s-ar fi aflat dacă respectivul contract
s-ar fi executat perfect, realizându-se astfel interesul pozitiv al creditorului, conform
criteriul așteptării legitime; cu alte cuvinte, indiferent de remediul/iile ales/e, el trebuie
să obțină de la debitor exact același beneficiu pe care el l-ar fi realizat dacă respectivul
contract s-ar fi executat perfect, iar creditorul ar fi valorificat superior prestația primită
de la debitor (astfel, el își recuperează de la acesta și beneficiile nete obținute de pe
urma executării conforme a contractului, care i-ar fi procurat prestația așteptată și pe
care ar fi valorificat-o).
Din perspectiva componentelor activului patrimonial însă, creditorul care
accesează remediul rezoluțiunii/rezilierii nu are cum să se afle exact în aceeași situație
în care s-ar fi aflat dacă debitorul și-ar fi executat conform contractul, pentru simplul
motiv că el este lipsit fizic de obiectul prestației acestuia. Consecința restituirii
prestațiilor va conduce la întoarcerea, în activul patrimonial al creditorului, a propriei
prestații, respectiv în întoarcerea, în activul patrimonial al debitorului a ceea ce el a
prestat deja creditorului în temeiul contractului desființat ulterior. De aceea, prin
rezoluțiune/reziliere, din această perspectivă, a componenței activului patrimonial al
părților, ele ajung să fie repuse în situația anterioară încheierii contractului; în plus însă
creditorul care solicită și daune-interese, va putea să-și augmenteze valoric activul
patrimonial cu valoarea acestora, până la concurența beneficiului pe care l-ar fi obținut
dacă debitorul și-ar fi executat conform contractul. Tot în situația anterioară încheierii
contractului va ajunge, atât din perspectiva valorică, cât și din aceea a componenței
activului său patrimonial, creditorul care, în considerarea executării conforme, de către
debitor, a contractului asumat, a făcut anumite cheltuieli strâns legate de punerea în
operă a contractului în discuție, micșorându-și astfel patrimoniul față de momentul
încheierii contractului, cheltuieli pe care însă, din cauza neexecutării, nu le poate
recupera, întrucât acestea ar fi intrat în valoarea prestației care trebuia primită de la
debitor; nemai primind această prestație, deci nerecuperându-și respectivele cheltuieli,
investiții, creditorul este îndreptățit la daune-interese în vederea acoperii acestora, însă
numai în limitele arătate la art. 1533 Cod civil: acestea să reprezinte consecința directă
și necesară a neexecutării obligației și să acopere doar prejudiciile care au fost prevăzute
sau au putut fi prevăzute, de către debitor, la momentul încheierii contractului, că vor
reprezenta consecințele negative ale neexecutării. În ipoteza unui contract care, și dacă
s-ar fi executat conform, nu i-ar fi adus creditorului beneficiile scontate la momentul
încheierii lui, cauzându-i, de fapt, pierderi, rezoluțiunea va fi de natură a-i asigura
creditorului primirea prestației pe care el însuși a executat-o în temeiul contractului,
precum și cumulul acesteia cu daunele-interese, până la concurența activului
patrimonial avut la momentul încheierii contractului, creditorul recuperându-și, în acest
fel, cheltuielile făcute în considerarea executării acestuia, suplimentare costului pe care
îl presupune executarea propriei prestații, însă numai și numai în măsura în care
respectivele cheltuieli ar fi fost recuperate dacă acel contract s-ar fi executat perfect. În
acest fel, el ajunge să fie repus in status quo ante, fiindu-i realizat interesul negativ
(potrivit criteriului încrederii legitime). Creditorul nu poate fi pus, prin cumularea
remediului daunelor-interese cu acela al rezoluțiunii/rezilierii, într-o postură mai
avantajoasă decât aceea în care s-ar fi aflat dacă respectivul contract s-ar fi executat
perfect. De aceea, cheltuielile excesive făcute de el în considerarea încheierii
contractului și care nu ar fi fost recuperate nici dacă acesta s-ar fi executat perfect, nu i
se vor acoperi.
În doctrină, s-a argumentat seducător însă și soluția (pe care și noi am împărtășit-
o) conform căreia daunele-interese care acompaniază remediile/sancțiunile liberatorii
(deci cele care au ca efect desființarea contractului, precum este rezoluțiunea, cu
variantele sale, rezilierea și reducerea prestațiilor) nu îl pot așeza pe creditor în poziția
patrimonială în care s-ar fi aflat dacă contractul s-ar fi executat perfect, întrucât această
soluție are ca premisă necesară existența valabilă a contractului (precum în ipoteza în
care daunele-interese acompaniază executarea prin echivalent, de exemplu). Or
rezoluțiunea/rezilierea desființează contractul pentru trecut/viitor lăsând astfel fără
temei juridic această soluție. Se argumentează că, în această ipoteză, creditorului îi
poate fi protejat exclusiv interesul negativ, el însuși optând pentru rezoluțiune/reziliere,
deci pentru aneantizarea ex tunc sau ex nunc a contractului, în detrimentul menținerii
acestuia în ființă, alegând astfel calea către situația sa patrimonială de dinainte de
încheierea contractului; în lipsa contractului, creditorul nu poate obține ceea ce ar fi
obținut dacă respectivul contract ar fi fost executat perfectat (asigurându-i-se astfel
realizarea interesului său pozitiv), întrucât beneficiile nete pe care le-ar fi cules în acest
din urmă caz nu mai au un fundament juridic, contractul dispărând din circuitul civil.
De aceea, el nu se poate aștepta decât la daune-interese care, complementând restituirea
prestațiilor pe care le-a efectuat, sunt în măsură a-l așeza în poziția patrimonială în care
s-ar fi aflat dacă respectivul contract nu ar fi fost încheiat (în cazul rezoluțiunii sau al
reducerii prestațiilor) sau ar fi încetat la termen (în cazul rezilierii, care are efecte doar
pentru viitor), adică la data de la care rezilierea își produce efectele.
Restituirea prestațiilor acompaniată de daune-interese nu trebuie confundată cu
executarea prin echivalent a obligației; astfel, în timp ce, în primul caz, se urmărește,
așa cum am învederat deja, o reașezare a părților fie în situația în care s-ar fi aflat dacă
nu ar fi încheiat contractul, fie în aceea în care contractul s-ar fi executat perfect, după
caz, în cel de-al doilea, dimpotrivă, se are în vedere poziționarea părților în situația în
care contractul s-ar fi executat conform, însă doar în limita valorii prestației neexecutate
în natură, care se va plăti prin echivalent bănesc; doar cumularea executării prin
echivalent cu daunele-interese propriu-zise, care vor acoperi atât eventualele pierderi
efective ale creditorului concretizate în cheltuieli făcute în considerarea executării
conforme a contractului, altele decât executarea propriei prestații, cât și beneficiile
nerealizate de către acesta, din pricina neexecutării contratului în natură, vor putea să-l
poziționeze pe creditor în poziția în care s-ar fi aflat dacă respectivul contract s-ar fi
executat perfect, realizându-se astfel toate așteptările sale legitime cu privire la acel
contract, pe care le-a avut încă de la momentul încheierii acestuia; să nu uităm însă că
obligarea debitorului la executarea prin echivalent va veni întotdeauna la pachet cu
executarea conformă a contractului din partea creditorului, care nu poate păstra atât
întregul beneficiu pe care i-l asigură executarea contractului de către debitor, cât și
propria prestație, căci, în acest fel, s-ar îmbogăți fără justă cauză, în plus, executarea
contractului, chiar și prin echivalent, de către debitor, nu și-ar afla cauză în lipsa
executării acestuia de către creditor.
În privința restituirii prestațiilor prin echivalent, legiuitorul a conjugat mai multe
criterii în funcție de care aceasta poate avea loc. Astfel, se va ține cont de eventuala
pieire totală sau parțială a bunului primit, de atitudinea de bună-credință sau de rea-
credință a debitorului obligației de restituire, precum și de imputabilitatea desființării
contractului.
Pieirea totală a lucrului
a) Situația debitorului de bună-credință căruia nu îi este imputabilă desființarea
contractului
Este considerat debitor de bună-credință acela care, la data pieirii sau a
înstrăinării lucrului, nu a cunoscut existența obligației de restituire; este asimilat
debitorului de bună-credință acela care nu se face culpabil de aneantizarea contractului,
obligația de restituire neprovenind din culpa sa.
α) Dacă bunul supus restituirii piere fortuit, adică fără culpa debitorului
obligației de restituire, conform art. 1642 Cod civil, debitorul de bună-credință este
liberat de această obligație, însă el trebuie să cedeze creditorului, după caz, fie
indemnizația încasată pentru această pieire, fie, atunci când nu a încasat-o încă, dreptul
de a primi această indemnizație (este vorba aici despre indemnizația de asigurare, pe
care debitorul a încasat-o în temeiul unui contrat de asigurare de bunuri, fie obligatoriu,
fie facultativ).
Soluția avansată de către gânditorii Codului civil reglementează explicit un caz
de subrogație reală cu titlu particular; astfel, în locul bunului pe care trebuia să-l
primească, creditorul obligației de restituire va obține valoarea de înlocuire a acestuia.
Problema restituirii prestațiilor reciproce este soluționată de prevederile art.
118^1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil. Astfel, în cazul
restituirii prestațiilor reciproce, dispuse în temeiul legii sau al unui contract, dacă bunul
piere în mod fortuit și nu a fost asigurat, iar debitorul obligației de restituire a fost de
bună-credință sau obligația de restituire nu provine din culpa sa, obligația de restituire
se stinge potrivit art. 1642 Cod civil, caz în care și creditorul este liberat de propria
obligație de restituire, însă numai dacă acesta a fost, la rândul său, de bună-credință sau
cauza restituirii nu îi este imputabilă. Este de remarcat că legiuitorul nu condiționează
aplicarea acestui text de lege de interdependența obligațiilor în temeiul cărora s-au
executat prestațiile care acum sunt supuse restituirii, ci se limitează la a pretinde doar
reciprocitatea acestora. S-a apreciat, în acest sens, că soluția se întemeiază pe ideea de
echitate, care o evocă, la rândul ei, pe aceea de reciprocitate a obligațiilor.
Textul art. 118^1 din Legea nr. 71/2011 nu se aplică în cazul în care debitorul
obligației de restituire a încasat o indemnizație de asigurare, situație în care el va fi
îndatorat la restituirea acesteia către creditor; acesta din urmă, de asemenea, va fi
obligat, la rândul lui, să restituie ceea ce a primit.
β) Dacă bunul supus restituirii piere din culpa debitorului obligației de
restituire, având în vedere buna sa credință, precum și faptul că obligația de restituire
nu a provenit din culpa sa, debitorul acesteia este ținut să plătească valoarea bunului,
considerată fie la momentul primirii acestuia, fie la acela al pierderii sale, în funcție de
cea mai mică dintre aceste valori, în conformitate cu art. 1641, prima parte, Cod civil.
γ) Dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, debitorul obligației de restituire
trebuie să plătească creditorului valoarea cea mai mică dintre cele pe care bunul le-a
avut la data primirii sau a înstrăinării sale, potrivit art. 1641, prima parte, Cod civil.
b) Situația debitorului de rea-credință căruia îi este imputabilă desființarea
contractului
Este debitor de rea-credință acela care, la data pieirii ori a înstrăinării bunului
primit a cunoscut existența obligației de restituire; este asimilat acestuia debitorul din a
cărui culpă provine obligația de restituire, acesta făcându-se vinovat de neexecutarea
rezolutorie a contractului.
α) Dacă bunul supus restituirii piere fortuit, debitorul de rea-credință sau acela
din a cărui culpă provine obligația de restituire nu este liberat de aceasta decât dacă
dovedește că bunul ar fi pierit și în cazul în care, la data pieirii, ar fi fost deja predat
creditorului, așa cum statuează art. 1642, partea a doua, Cod civil.
β) Dacă debitorul obligației de restituire a distrus ori a înstrăinat cu rea-
credință bunul primit sau contractul a fost desființat cu efect retroactiv din culpa sa, el
va fi ținut la restituirea valorii celei mai mari dintre cele pe care bunul le-a avut la data
primirii, a pieirii sau, după caz, a înstrăinării, conform art. 1641, partea a doua, Cod
civil.
 Pieirea parțială a lucrului
Prin pieirea parțială a bunului legiuitorul înțelege, în cuprinsul art. 1643 Cod
civil, deteriorarea acestuia sau o altă scădere de valoare a sa.
a) Dacă bunul piere parțial fortuit, dacă pierderea parțială a acestuia rezultă
din folosința normală a bunului, precum și, în aceste cazuri, în situația în care cauza
restituirii este imputabilă creditorului, debitorul obligației de restituire este ținut să îi
înapoieze creditorului bunul în starea în care acesta se găsește la momentul introducerii
acțiunii în restituire ori la acela al formulării unei solicitări în acest sens, fără a-l
indemniza pe acesta pentru deteriorarea parțială sau scăderea valorii bunului, conform
art. 1643 alin. 1, in fine, precum și alin. 2, prima parte, al aceluiași text legal.
Alin. 2 al art. 1181 din Legea nr. 71/2011 stipulează că, în situația în care bunul
neasigurat piere fortuit numai în parte, iar debitorul obligației de restituire a fost de
bună-credință sau obligația de restituire nu provine din culpa sa, el trebuie să restituie
creditorului bunul în starea în care se găsește la data nașterii obligației de restituire, iar
creditorul are dreptul de a reduce propria prestație până la limita a ceea ce el primește.
b) Dacă bunul a suferit o pieire parțială din culpa debitorului obligației de
restituire, acesta va fi ținut la a-l indemniza pe creditor pentru pieirea parțială a
bunului, chiar și în cazul în care cauza restituirii este imputabilă creditorului. În acest
sens, potrivit acelorași texte legale, debitorul va fi ținut la restituirea bunului în starea
în care acesta se găsește la momentul cererii în restituire, precum și la plata unei
indemnizații care să reprezinte echivalentul valoric al părții pierite din bun, până la
concursul valorii pe care bunul a avut-o la momentul primirii sale de către debitor,
potrivit art. 1640, alin. 2 Cod civil.
Poate fi vorba, în materia rezoluțiunii/rezilierii ori în cea a reducerii
proporționale a prestațiilor, despre o cauză a restituirii imputabilă creditorului acestei
obligații când solicitarea de restituire este formulată de către debitorul căruia îi este
imputabilă neîndeplinirea obligațiilor contractuale.
Odată restituit bunul primit, debitorul obligației de restituire are, potrivit art.
1644 Cod civil, dreptul de a i se rambursa cheltuielile făcute cu bunul cât timp acesta
s-a aflat în posesia/detenția sa. Dacă a fost de bună-credință și în măsura în care cauza
restituirii nu îi este imputabilă, i se cuvin restituite cheltuielile făcute cu bunul, potrivit
regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de bună-credință. Dacă,
dimpotrivă, debitorul obligației de restituire este de rea-credință ori cauza restituirii îi
este imputabilă, dreptul la rambursarea cheltuielilor făcute cu bunul ce face obiectul
restituirii este supus regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de rea-
credință.
În privința restituirii fructelor și a contravalorii folosinței bunului, art. 1645
distinge, de asemenea, între debitorul obligat la restituire de bună-credință și cel de rea-
credință. Primul, conform alin. 1 al textului legal în discuție, dobândește fructele
produse de bunul supus restituirii și suportă cheltuielile angajate cu producerea lor,
nedatorând nici o indemnizație pentru folosința bunului, cu excepția cazului în care
această folosință a fost obiectul principal al prestației și a cazului în care bunul era, prin
natura lui, supus unei deprecieri rapide. Debitorul de rea-credință ori cel căruia îi este
imputabilă cauza restituirii este ținut, după compensarea cheltuielilor angajate cu
producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească și
să-l indemnizeze pe creditor pentru folosința pe care bunul i-a putut-o procura.
 Dispozițiile art. 1646 Cod civil reglementează problema cheltuielilor restituirii
făcând aceeași distincție, între debitorul obligației de restituire de bună-credință și cel
de rea-credință. Astfel, conform alin. 1 al acestei norme, dacă ambele părți sunt de bună-
credință, ele suportă cheltuielile restituirii proporțional cu valoarea prestațiilor care se
restituie. Dacă însă una dintre ele este de rea-credință ori ei îi este imputabilă
desființarea contractului, potrivit alin. 2 al aceluiași text legal, aceasta suportă în
integralitate cheltuielile restituirii.
Dacă debitorul obligației de restituire este incapabil, neavând capacitate de
exercițiu deplină, atunci, conform art. 1647 Cod civil, el nu este ținut la restituirea
prestațiilor decât în limita folosului realizat, apreciat la data cererii de restituire (alin. 1,
fraza întâi); sarcina probei măsurii îmbogățirii incapabilului incumbă creditorului
obligației de restituire (alin. 1, fraza a doua). Cu toate acestea, dacă restituirea a devenit
imposibilă din cauza faptei săvârșite cu intenție ori din culpă gravă de către debitorul
incapabil, acesta va putea fi ținut la restituirea integrală a prestațiilor primite, în temeiul
alin. 2 al aceluiași text legal.
▪ Efectele rezoluțiunii față de terți
Pentru că, în urma rezoluțiunii, contractul este desființat ex tunc, este normal ca
efectele acesteia să se întindă și asupra actelor juridice subsecvente, a acelora pe care
părțile le-au încheiat între momentul perfectării contractului și desființarea acestuia;
este vorba despre aplicarea, în speță, a principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus
accipientis, care însă, în actuala reglementare – art. 1648 – 1649 Cod civil – primește
serioase limitări.
Astfel, legiuitorul, în textele legale evocate, evită să formuleze in terminis
principiul tradițional în materie, neaducând în discuție deloc antinomia „act juridic
desființat – act juridic valabil”, cu referire la actele juridice subsecvente celui
rezoluționat. Ni se pare că grija legislatorului a fost aceea de a păstra valabile aceste
acte, distanțându-se de aplicarea brută, tradițională a principiului amintit, care desființa
toate actele juridice subsecvente. Soluția actuală credem că se desprinde din lecturarea
și interpretarea primei fraze a art. 1649 Cod civil, care stipulează: „În afara actelor de
dispoziție prevăzute la art. 1648, toate celelalte acte juridice făcute în favoarea unui terț
de bună-credință sunt opozabile adevăratului proprietar sau celui care are dreptul la
restituire”. Așadar, fără a înainta mai mult în această problematică, în acest loc,
apreciem că vechea soluție a desființării actelor juridice subsecvente (resoluto jure
dantis, resolvitur jus accipientis) a fost înlocuită cu aceea a inopozabilității acestora
față de adevăratul proprietar sau de cel care are dreptul la restituire, însă și aceasta
aplicată în limitele consacrate în art. 1648 și 1649 Cod civil. Prin aceasta, practic, actele
juridice încheiate între dobânditorul inițial și cel subsecvent rămân valabile, acesta din
urmă putând în acest fel valorifica împotriva primului acțiunea în garanție pentru
evicțiune, cu toate consecințele ce decurg de aici.
Potrivit art. 1648 Cod civil, dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat ori
asupra sa au fost constituite alte drepturi reale, în principiu, acțiunea în restituire poate
fi exercitată și împotriva terțului dobânditor; așadar, în materia actelor juridice de
dispoziție, desființarea titlului înstrăinătorului va conduce la inopozabilitatea față de
creditorul obligației de restituire a contractului subsecvent, încheiat între debitorul
acestei obligații și terțul dobânditor; limitele aplicării acestui principiu sunt constituite
doar de regulile de carte funciară, de efectul dobândirii cu bună-credință a bunurilor
mobile, precum și de regulile privitoare la uzucapiune.
Dacă actul juridic subsecvent celui desființat este un contract cu executare
succesivă, potrivit alin. 2, fraza a doua, al art. 1649 Cod civil, sub condiția respectării
formalităților de publicitate prevăzute de lege, acesta va continua să-și producă efectele
pe durata stipulată de părți, dar nu mai mult de un an de la data desființării titlului
constituitorului, fiindu-i astfel opozabil, în această perioadă, adevăratului proprietar.
• Efectele rezilierii
Efectele rezilierii sunt guvernate de prevederea alin. 3 al art. 1554 Cod civil, care
dispune: „Contractul reziliat încetează doar pentru viitor”.
Aceasta înseamnă că, între părți, contractul va rămâne valabil pentru trecut,
rezilierea urmând a produce efecte doar ex nunc. Soluția îmbrățișată de actuala
reglementare este aceea care a fost, de facto, dezvoltată și aplicată atât de doctrina, cât
și de practica judiciară tributare Codului civil de la 1864: în contractele cu executare
succesivă, rezoluțiunea își produce efectele doar pentru viitor, purtând denumirea
specifică de „reziliere”. Cu alte cuvinte, rezilierea operează doar pentru viitor, afectând
doar obligațiile neîndeplinite pornind de la un anumit moment dat în derularea
contractului, lăsându-le valabile pe cele care au fost executate conform și pentru care
nu există nici un motiv de a le aneantiza; „fiecare obligație, autonomizându-se prin
trecerea timpului, își are cauza juridică în obligația corelativă, or, evenimentul
perturbator va găsi cristalizate în trecut obligații reciproce și interdependente pe care nu
se justifică a le afecta”. Soluția este întemeiată pe teoria cauzei succesive; așa cum am
văzut deja, temeiul juridic al rezoluțiunii/rezilierii îl constituie reciprocitatea și
interdependența obligațiilor din contractul sinalagmatic; fundamentul
rezoluțiunii/rezilierii și al reducerii prestațiilor este constituit de cauza bivalentă proprie
contractelor sinalagmatice conjugată cu principiul pacta sunt servanda; dacă, în cazul
contractelor cu executare succesivă, aducerea la îndeplinire a obligațiilor se face în
timp, atunci fiecare îndeplinire a unei îndatoriri contractuale constituie cauză pentru
obligația corelativă a cocontractantului, oferindu-i acestuia motivația executării propriei
sarcini convenționale; de îndată însă ce, la un moment dat, pe parcursul derulării
contractului, una dintre părți nu își mai execută obligațiile sale, dispare, însă doar pentru
viitor, începând de la acea dată, cauza executării obligațiilor corelative ale partenerului
contractual; dispariția cauzei acestor din urmă îndatoriri în timpul derulării contractului
nu justifică punerea în discuție a obligațiilor anterioare, care au fost deja executate
conform, bucurându-se reciproc de cauză. Rezilierea operează deci disoluția
contractului pentru viitor, plecând de la momentul în care debitorul a încetat să-și mai
execute obligațiile ori de la acela în care aceasta a fost solicitată în justiție sau de la
data hotărârii judecătorești care a pronunțat-o, dar nicidecum retroactiv, înaintea
datei până la care debitorul și-a îndeplinit conform îndatoririle convenționale, până la
data încheierii contractului.
Teoria cauzei succesive și, prin urmare, soluția avansată mai sus nu își găsesc
aplicarea în contractele cu executare uno ictu, dar în care întinderea în timp este de
esența executării obligației (de exemplu, este vorba despre contractul încheiat cu un
pictor pentru realizarea unui tablou) și nici în contractele în care prestația unei părți este
eșalonată prin voința cocontractanților, care văd însă obligația astfel eșalonată ca pe una
indivizibilă, aceasta putându-se executa, de facto, dintr-o dată (de pildă, în contractele
de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate), contracte care sunt, în fapt, cu executare
uno ictu, iar nu cu executare succesivă; din contră, dacă executarea contractului este
percepută de către părți ca fiind divizibilă, fiind, în acest sens, eșalonată în timp, nimic
nu împiedică aplicarea acestei teorii și, pe cale de consecință, a rezilierii doar pentru
viitor a contractului. Cu alte cuvinte, dacă, din obiectul contractului și din voința
părților, rezultă că, de facto, contractul a cărui executare se desfășoară în timp este
perceput ca un contract instantaneu, fracționarea executării obligației nefiind decât o
simplă modalitate a unei prestații căreia îi corespunde o contraprestație indivizibilă,
atunci neexecutarea parțială a contractului va atrage, în măsura în care este însemnată,
rezoluțiunea acestuia și desființarea sa retroactivă; dimpotrivă, dacă, într-un contract în
care executarea obligațiilor este eșalonată în timp, fiecare dintre prestații este distinctă
de celelalte, neconstituindu-se în fracțiuni ale uneia singure, și fiecărei prestații îi
corespunde o contraprestație divizibilă, atunci neexecutarea uneia sau a mai multor
prestații va atrage rezilierea contractului, acesta încetând numai pentru viitor; dacă însă
una dintre prestațiile eșalonate nu a primit niciodată contraprestația, nimic nu se opune
retroactivității, căci, într-un astfel de caz, executarea nu a avut loc niciodată în privința
uneia dintre părți, iar executarea obligațiilor celeilalte nu a avut niciodată o cauză.
Este de la sine înțeles că, în urma rezilierii, contractul încetând pentru viitor, nici
una dintre obligațiile părților (cu excepțiile arătate, în acest sens, la rezoluțiune, privind
clauza penală, convenția arbitrală etc.) nu mai subzistă, astfel încât ele nu mai pot
executa, în temeiul contractului reziliat, nici o prestație.
• Efectele reducerii prestațiilor
Așa cum am învederat deja, reducerea proporțională a prestațiilor corelative
constituie, în fapt, o rezoluțiune/reziliere parțială, care are însă meritul de a nu desființa
în totalitate contractul, ci de a-i prezerva ființa, echilibrând contraprestațiile părților. În
acest sens, dacă prestațiile care se vor a fi reduse au fost deja executate, acestea vor fi
supuse restituirii parțiale, proporțional cu partea neexecutată din contraprestațiile
acestora; dacă urmează a fi executate, acestea vor fi îndeplinite doar parțial, în aceeași
proporție cu executarea contraprestațiilor.
În cazul în care creditorul și-a executat integral prestația, el este îndreptățit la
restituirea unei părți din aceasta, în formă de echivalent pecuniar, iar dacă nu și-a
executat prestația plenar/deloc, va cere instanței de judecată să determine reducerea
proporțională a prestației în curs de executare/viitoare.
În legătură cu natura juridică a rezoluțiunii / rezilierii și a reducerii proporționale
a prestațiilor, în literatura juridică autohtonă recentă s-a avansat ideea că „rezoluțiunea
trebuie văzută ca un remediu cu o remarcabilă semnificație pentru viața contractului”.
În privința reducerii proporționale a prestațiilor corelative, împărtășim această
opinie, având în vedere faptul că, deși se constituie într-o rezoluțiune/reziliere parțială
a contractului, acesta considerându-se desființat pentru partea de prestație ce nu mai
trebuie executată sau care trebuie restituită, totuși această instituție juridică reprezintă,
așa cum s-a afirmat în doctrină, un „resort de supraviețuire a contractului”, „un
mecanism de impunere a echilibrului contractual în vădit contrast cu sancțiunea
excesivă a rezoluțiunii”. Așadar, prin reducerea proporțională a prestației corelative
ființa contractului subzistă, acesta continuând să producă efecte juridice între părțile
sale, urmând, în acest fel, să se realizeze, deși parțial, atât interesul contractual mutual,
cât și interesele individuale ale fiecărui contractant. Asimilăm, în acest sens, cu
reducerea proporțională a prestațiilor corelative, rezoluțiunea/rezilierea parțială care,
prin efectul ei partajat, este în măsură să prezerveze, în parte, interesul contractual
mutual, prin păstrarea ființei contractului, aceasta înlăturând doar tumora (obligația
rămasă fără cauză din pricina neexecutării îndatoririi corelative), însănătoșind astfel
organismul în întregul lui (contractul).
Privim însă cu rezerve, cum am mai arătat deja, această calificare acordată
rezoluțiunii/rezilierii totale, având în vedere efectele pe care aceasta le produce, în
sensul aneantizării contractului pentru trecut sau pentru viitor, după caz. Astfel, în
măsura în care, ca urmare a rezoluțiunii/rezilierii, contractul se desființează retroactiv,
considerându-se că nu a existat niciodată, prin aceasta interesul contractual mutual,
precum și interesele contractuale individuale ale fiecăreia dintre părțile contractante
rămânând să nu se mai realizeze în nici o proporție, nu se poate afirma despre această
instituție juridică faptul că ar constitui un „remediu” contractual. Prin definiție,
vocabula „remediu” nu poate fi utilizată în calificarea rezoluțiunii/rezilierii totale dacă
ceea ce se vrea îndreptat prin aplicarea acestuia este însuși contractul. Remedierea
convenției existente între părți presupune, ad necessitatem, păstrarea ființei acesteia și
încercarea de a o echilibra prin a o readapta noii situații create prin faptul neexecutării
fără justificare ori culpabile a obligațiilor contractuale de către una dintre părți. Ceea ce
face, in concreto, reducerea proporțională a prestațiilor corelative,
rezoluțiunea/rezilierea parțială, excepția de neexecutare și chiar și executarea
obligațiilor prin echivalent, din moment ce aceasta înseamnă tot o „executare” a
îndatoririlor ce derivă din contract.
Acest lucru însă nu se poate afirma despre rezoluțiunea/rezilierea totală, al cărei
efect direct, imediat constă în eradicarea contractului din circuitul juridic.
Dacă avem în vedere, pe de o parte, faptul că, pentru a putea fi invocată
rezoluțiunea/rezilierea, este necesar ca neexecutarea obligației contractuale să fie
imputabilă debitorului, așa cum am concluzionat deja, iar, pe de altă parte, efectul
produs de rezoluțiunea/rezilierea totală asupra contractului, am putea afirma,
înscriindu-ne în (păstrând) linia de gândire a doctrinei și a practicii judiciare tributare
Codului civil de la 1864, că rezoluțiunea/rezilierea totală reprezintă o sancțiune de drept
civil, care se aplică, la solicitarea uneia dintre părțile contractante, în speță, a
creditorului obligației neexecutate, debitorului acestei obligații, care va fi îndatorat, pe
cale de consecință, să restituie tot ceea ce a primit în temeiul contractului desființat și,
pe lângă aceasta, să îl dezdăuneze pe creditor pentru toate prejudiciile suferite ca urmare
a neîndeplinirii de către acesta (de către debitor) a îndatoririlor sale convenționale.
Sancțiune, pentru că, prin desființarea contractului retro/ultraactivă, interesul
contractual al debitorului este supus, la rândul său, definitiv, nerealizării, asemenea
celui al creditorului, a cărui nerealizare a determinat-o însă, prin fapta sa, debitorul.
Astfel, oricum, prin neexecutarea însemnată a obligațiilor contractuale de către debitor,
satisfacerea interesului urmărit de către creditor la încheierea contractului a fost
iremediabil periclitată, motiv pentru care pentru acesta din urmă nu se mai justifica
menținerea în ființă a convenției; prin urmare, invocând rezoluțiunea/rezilierea,
creditorul încearcă să se elibereze de un angajament contractual lipsit, pentru el, de
cauză, pe de o parte, și, pe de altă parte, urmărește să îl sancționeze pe debitor pentru
conduita sa. Așa stau lucrurile, în opinia noastră, văzute din perspectiva debitorului.
 Dacă însă privim problema din unghiul în care se află creditorul, având în vedere
că, prin invocarea rezoluțiunii/rezilierii totale, așa cum am arătat, el încearcă să se
descătușeze dintr-un contract rămas, pentru el, fără cauză, și să-și diminueze, pe cât
posibil pierderile astfel suferite, urmând a fi repus în situația în care s-ar fi aflat dacă nu
ar fi încheiat contractul respectiv și a i se repara toate prejudiciile astfel cauzate, atunci
rezoluțiunea/rezilierea totală poate fi privită ca un „remediu”, dar nicidecum al
contractului (așa cum s-a afirmat: „cu o remarcabilă semnificație pentru viața
contractului”), ci al situației patrimoniale în care se găsește creditorul, care a avut de
suferit de pe urma neexecutării obligațiilor contractuale de către debitor.
Prin efectele pe care le presupune rezoluțiunea/rezilierea totală, patrimoniul
creditorului este readus în starea inițială, de dinaintea încheierii contractului, mai exact,
în starea în care s-ar fi aflat dacă acest contract nu ar fi fost încheiat niciodată (desigur,
dacă este cazul, prin cumularea acestei sancțiuni cu remediul daunelor-interese. Din
această perspectivă, rezoluțiunea/rezilierea totală „remediază” dezechilibrul
patrimonial pe care creditorul nesatisfăcut îl experimentează. La fel pot fi văzute
lucrurile și în ipoteza în care, urmare a rezoluțiunii/rezilierii, creditorului îi sunt plătite
și daune-interese menite să-l așeze în poziția în care s-ar fi aflat dacă respectivul
contract s-ar fi executat perfect, realizându-se astfel toate așteptările sale legitime, pe
care le-a avut la momentul încheierii contractului.
Dincolo de aceste calificări pe care le pot primi rezoluțiunea/rezilierea și
reducerea proporțională a prestațiilor, aceste instituții juridice sunt susceptibile de a fi
încadrate, în funcție de efectele pe care le produc, în categoria cauzelor de desființare a
contractului, respectiv de încetare a acestuia, după caz. Începând încă din art. 1554 Cod
civil, continuând cu dispozițiile din materia contractelor speciale, observăm o intenție a
legiuitorului de a distinge între cauzele de desființare a contractului și cele de încetare
a acestuia. Astfel, în timp ce rezoluțiunii îi este atașat efectul desființării retroactive a
convenției, rezilierii îi este atribuită consecința încetării acesteia pentru viitor. Alin. 1
al art. 1554 Cod civil arată: „Contractul desființat prin rezoluțiune se consideră că nu a
fost niciodată încheiat”, cât timp, conform alin. 4 al aceluiași text legal, „Contractul
reziliat încetează doar pentru viitor”.
Distincția este cât se poate de logică, legiuitorul putând fi bănuit aici de o
stăpânire fără cusur a accepțiunilor celor doi termeni - desființare și încetare – pe care
îi utilizează, pe fiecare, după propriul lui sens.
Astfel, „a desființa” înseamnă „a face ca ceva să nu mai existe; a suprima; a
distruge, a nimici. ** A abroga, a anula un contract, o convenție etc. - Des^1 +
[în]ființa1”. Acest lucru îl face rezoluțiunea, ștergând complet contractul sau doar o
parte din el, după cum este totală sau parțială, din circuitul juridic.
„A înceta” semnifică „a se opri dintr-o acțiune, a nu mai continua o acțiune, a
sista ”. Aceasta face rezilierea, lăsând neatins contractul pentru trecut, atât timp cât el a
2

fost executat conform de către ambele părți și obligațiile acestora și-au găsit reciproc
cauza în îndeplinirea îndatoririlor corelative de către fiecare dintre ele, afectându-l, total
sau parțial, după caz, doar pentru viitor, de la momentul în care una dintre părți nu și-a

1
Sursa online http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=DESFIIN%C8%9AA
2
Sursa online http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=%C3%AEnceta&lang=ro
mai adus la îndeplinire sarcinile convenționale, lipsind, în acest fel, de cauză, obligațiile
corelative ale celeilalte părți.
Având în vedere că reducerea proporțională a prestațiilor corelative poate avea
efecte atât pentru trecut, în privința obligațiilor deja executate, cât și pentru viitor,
relativ la obligațiile neexecutate încă, aceasta poate fi calificată ori ca o cauză de
desființare retroactivă parțială a contractului, asemeni rezoluțiunii parțiale, ori ca una
de încetare parțială pentru viitor a acestuia, aidoma rezilierii parțiale.
Vizavi de cele expuse, credem că nu este indicat să punem semnul egalității între
cele două noțiuni – aceea de „desființare” și aceea de „încetare” a contractului – având
în vedere semnificațiile lor lingvistice deosebite, transpuse cu claritate în planul
juridicului, atât în cuprinsul art. 1554 Cod civil, cât și în materia contractelor speciale.

II. REMEDIILE NEEXECUTĂRII CONTRACTULUI DE CĂTRE CREDITOR

Desigur, sună bizar: neexecutarea contractului de către creditor. De aceea, prima

lămurire pe care trebuie să o aducem în acest sens este ceea privitoare la faptul că nu
avem în vedere, în această secțiune, ipoteza în care creditorul, la rândul său, debitor
(într-un contract unilateral, cu obligații reciproce, sau într-unul sinalagmatic) nu își
execută obligațiile asumate contractual (care fac parte din conținutul contractului).
În cadrul acestei secțiuni vom avea în vedere două dintre cazurile în care, prin
acțiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul împiedică executarea contractului de
către debitor, înscriindu-se, în acest fel, în tiparele mora creditoris, la care face referire
textul art. 1517 Cod civil.
Mai exact, este vorba despre acele situații în care creditorul refuză:
a) în mod nejustificat, plata oferită în mod corespunzător sau
b) să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu își poate executa
obligația.
În ambele aceste situații, debitorul poate apela la instituția punerii în întârziere a
creditorului și poate accesa alte proceduri speciale cu ajutorul cărora se poate libera de
obligație fără concursul creditorului(art. 1510 – 1515 Cod civil; art. 1006 – 1013
C.pr.civ.).
Am văzut că, pentru a putea vorbi despre plată, trebuie să ne aflăm în prezența
executării benevole, conforme a obligației contractuale, de către debitor. Plata trebuie
să-i procure creditorului obiectul însuși al obligației debitorului, așa cum arată art. 1469
Cod civil, coroborat cu art. 1516 Cod civil, în baza art. 1270 Cod civil. Oferită astfel,
plata este susceptibilă să-l libereze pe debitor de obligația sa, constituindu-se într-un
mijloc de stingere a respectivei obligații, care este de natură a-i asigura creditorului
realizarea directă a creanței sale, exact în felul în care acesta l-a avut în considerare la
momentul încheierii contractului.
Executarea conformă, în natură a obligației este unul dintre principiile dreptului
continental, de inspirație romano-germanică, așa cum am văzut deja, care implică, din
partea debitorului, aducerea la îndeplinire a obligațiilor sale în mod exact, integral și la
timp.
Dar, forța obligatorie a contractului (art. 1270 Cod civil), care fundamentează,
de altfel, principiul conformității executării (art. 1516, alin. 1 Cod civil) se opune, în
egală măsură atât debitorului, cât și creditorului. Acesta din urmă, la rândul său, este
chemat, în temeiul obligației de a executa contractul cu bună-credință (art. 1170 Cod
civil), să primească și să accepte, din partea debitorului, plata oferită în mod
corespunzător, căci aceasta este liberatorie, orice conduită contrară, prin care acesta
împiedică stingerea obligației, executarea contractului și liberarea debitorului,
constituind, din partea creditorului, o formă a mora creditoris, cu excepția cazurilor în
care fie plata oferită nu este corespunzătoare, fie aceasta este anticipată, iar creditorul
are un interes legitim ca plata să fie făcută la scadență (art. 1496, alin. 2 Cod civil).
Creditorul nu îi poate solicita debitorului executarea unei alte obligații decât aceea pe
care și-a asumat-o. Deci mecanismul plății presupune, așa cum neechivoc
reglementează art. 1510 Cod civil, pe de o parte, oferirea, de către debitor, a executării
conforme a obligației („plata oferită în mod corespunzător”) și, pe de altă parte,
preluarea sau primirea executării respective de către creditor.
Art. 1510 Cod civil instituie, în sarcina creditorului, o indiscutabilă obligație de
primire a plății oferite conform de către debitor, neîndeplinirea acesteia (manifestată în
refuzul creditorului de a prelua executarea) fiind sancționată indirect, prin punerea la
dispoziția debitorului a unor proceduri speciale cu ajutorul cărora acesta să se poată
libera de obligație.
În primul rând deci plata apare ca un act juridic, întrucât, raportat la dispozițiile
art. 1166 Cod civil („Contractul este acordul de voințe dintre două sau mai multe
persoane cu intenția de a … stinge un raport juridic”), ea implică un acord de voințe
între debitor și creditor a cărui cauză imediată constă în intenția de a stinge o obligație
(animo solvendi). În al doilea rând, plata reprezintă un fapt juridic stricto sensu, întrucât
ea se concretizează, se obiectivează în însăși executarea conformă a obligației, adică în
procurarea, de către debitor, creditorului, a însuși obiectului acestei obligații, deci a
prestației pe care debitorul și-a asumat-o și, implicit, a obiectului acestei prestații.
Pornind de la aceste premise, este evident rolul consimțământului creditorului în
stingerea obligației, creditorul fiind chemat să analizeze, să constate conformitatea
executării oferite de către debitor și să o primească, deci să consimtă, cu alte cuvinte, la
executare astfel cum i-a fost oferită, să o accepte. Numai în urma acestui acord de voințe
dintre debitor și creditor, executarea obligației va avea un efect liberator, prin stingerea
acesteia. Lipsa însă a acestui acord, cauzată de refuzul creditorului de a primi plata
oferită corespunzător, nu este de natură a conferi executării efectul extinctiv de
obligație, de contract și liberator, întrucât, până la urmă, creditorul este singurul
îndreptățit să aprecieze asupra conformității executării.
Lucrurile sunt și mai complicate dacă, pentru a putea oferi executarea conformă,
debitorul depinde de anumite acte pregătitoare ale executării, pe care numai creditorul
le poate îndeplini, iar acesta din urmă refuză să le îndeplinească (de exemplu, pentru a
putea plăti o sumă de bani prin virament bancar, debitorul este dependent de
deschiderea, în prealabil, de către creditor, a unui cont bancar și de furnizarea, de către
acesta, debitorului, a informațiilor privind instituția bancară a creditorului, respectiv
numărul de cont în care debitorul trebuie să vireze suma de bani).
Miza executării conforme a obligației este foarte importantă nu numai pentru
creditor, dar și pentru debitor. Astfel, să ne gândim, spre exemplu, că executarea tardivă
a obligației bănești sau aceea a obligației de a face al cărei obiect este evaluabil în bani
îi dă dreptul creditorului să pretindă de la debitor daune-interese moratorii egale cu
dobânda legală, calculate la valoarea obligației neexecutate la termen, până la data plății
efective și integrale a acesteia, fără ca, pentru aceasta, creditorul să trebuiască să
dovedească existența sau cuantumul vreunui prejudiciu cauzat prin executarea tardivă.
În ambele aceste ipoteze, așa cum am văzut deja, creditorul se bucură de o prezumție
legală absolută privind existența și cuantumul prejudiciului generat de executarea
tardivă a obligației (art. 1535 și art. 1536 Cod civil). În astfel de situații deci refuzul
creditorului de a primi plata oferită în mod corespunzător de către debitor îi poate pune
în sarcina acestuia obligații suplimentare constând în plata de daune-interese moratorii.
Așadar, debitorul, pentru a evita consecințele neexecutării la termen a obligației, este,
direct și tot atât de interesat ca creditorul, să-și execute la termen obligația.
Ce poate însă face debitorul, când creditorul refuză, în mod nejustificat, plata
oferită în mod corespunzător sau când refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără
de care debitorul nu își poate executa obligația?
Răspunsul ni-l oferă, așa cum am antamat deja, textele art. 1510 - 1515 Cod civil,
respectiv cele ale art. 1006 – 1013 C.pr.civ., care instituie adevărate sancțiuni indirecte
ale conduitei neconforme a creditorului, punând la dispoziția debitorului mijloace
juridice specifice pentru a se libera de datorie.
Un astfel de mijloc de care dispune debitorul este reprezentat de procedura
punerii în întârziere a creditorului în vederea preluării executării.
Întreaga secțiune în care sunt inserate prevederile art. 1510 – 1515 Cod civil
poartă denumirea de „Punerea în întârziere a creditorului”, deși, în cuprinsul acesteia,
se face vorbire și despre procedura ofertei reale de plată și a consemnațiunii.
Din modul în care sunt reglementate cele două proceduri – aceea a punerii în
întârziere a creditorului, respectiv aceea a ofertei reale de plată urmate de
consemnațiune – în cuprinsul art. 1510 – 1515 Cod civil, apreciem că procedura punerii
în întârziere a creditorului este o procedură prealabilă, formală, care trebuie
îndeplinită pentru ca debitorul să-și poată apoi, în ipoteza în care creditorul refuză în
continuare fie să primească plata, fie să îndeplinească actele pregătitoare ale executării,
exercita drepturile conferite la art. 1512 Cod civil (consemnarea bunului).
Art. 1512 Cod civil, intitulat marginal „Drepturile debitorului” face referire
exclusiv la prerogativa debitorului de a consemna bunul pe cheltuiala și riscurile
creditorului, cu efectul liberării sale de datorie.
Art. 1513 Cod civil, intitulat marginal „Procedură”, face vorbire despre
procedura „ofertei de plată și a consemnațiunii”, care, la rândul său, este reglementată
la art. 1006 – 1013 C.pr.civ. sub aceeași denumire.
Din întreaga economie a reglementării legale, deducem că procedura punerii în
întârziere a creditorului, ca procedură prealabilă obligatorie, poate aglutina
procedura ofertei reale de plată (în ipotezele în care aceasta se poate face) scenariu
preferabil debitorului care, în acest fel, câștigă timp și se liberează mai repede de
obligație.
Există posibilitatea ca, ulterior punerii sale în întârziere și ofertei reale de plată
primite, creditorul să accepte executarea oferită de către debitor sau să-și îndeplinească
actele premergătoare executării, caz în care debitorul fie este liberat de obligație, fie va
putea executa obligația asumată.
Dacă însă nu se întâmplă acest lucru, debitorul are dreptul de a consemna bunul
care constituie obiectul prestației sale la dispoziția creditorului (în cazul obligațiilor de
a plăti o sumă de bani sau de a preda un anumit bun).
 Să luăm în discuție, pe rând, aceste proceduri și să vedem în ce condiții pot fi
îndeplinite fiecare și care sunt efectele lor.
Procedura punerii în întârziere a creditorului se poate face, în lipsa unor
prevederi exprese în acest sens, conform art. 1522 Cod civil: prin intermediul unei
notificări scrise, comunicate creditorului ori prin intermediul unui executor
judecătoresc, ori printr-un alt mijloc de comunicare care să asigure debitorului dovada
acesteia, emise de către debitor, prin care acesta îi aduce la cunoștința creditorului
intenția de executare și îl pune în întârziere cu privire la executarea obligației de a primi
executarea sau a aceleia de a îndeplini actele pregătitoare executării.
Urmare a îndeplinirii acestei proceduri, conform art. 1511 Cod civil:
- se naște, în favoarea debitorului, o prezumție de executare conformă a obligației
sale, privind faptul că, la data punerii în întârziere a creditorului, debitorul este capabil
să-i ofere acestuia prestația datorată;
- se constată, începând cu data punerii sale în întârziere, existența refuzului
nejustificat al creditorului fie de a primi și de a accepta plata, fie de a îndeplini actele
pregătitoare ale executării;
- creditorul pus în întârziere preia riscul imposibilității fortuite de executare a
obligației (art. 1634, art. 1557, art. 1274 Cod civil);
- debitorul, în măsura în care, ulterior punerii în întârziere a creditorului, a cules
fructele bunului care trebuie predat acestuia, le poate păstra;
- creditorul va fi ținut la repararea prejudiciilor cauzate debitorului prin
întârzierea în executarea obligației sale de preluare a executării, precum și la suportarea
cheltuielilor de conservare a bunului care trebuia predat și pe care, în mod nejustificat,
a refuzat să-l preia;
- de la data la care, fiind pus în întârziere, se constată refuzul nejustificat al
creditorului de a primi și de a accepta executarea ori de a îndeplini actele pregătitoare
ale executării (deci o manifestare a mora creditoris), creditorul pierde dreptul de a mai
încasa daune-interese moratorii pentru întârzierea în executare, întrucât aceasta îi este
direct imputabilă.
În măsura în care obiectul prestației datorate creditorului îl constituie plata unei
sume de bani sau predarea unui anumit bun, așa cum am arătat deja, prin notificarea de
punere în întârziere, debitorul îi poate adresa creditorului și somația prin care este invitat
să primească prestația datorată, în care se vor arăta locul, data și ora când suma sau
obiectul oferit urmează să îi fie predat creditorului. Pentru a-și produce însă efectele
scontate – aceea de somație făcută în procedura ofertei reale de plată – această somație
(precum și, în acest caz, inclusiv notificarea de punere în întârziere) trebuie făcută
conform art. 1007 C.pr.civ., prin mijlocirea unui executor judecătoresc din
circumscripția curții de apel în care se află domiciliul ori sediul creditorului sau
domiciliul ales al acestuia.
Potrivit art. 1008 C.pr.civ., în cazul în care creditorul primește suma sau bunul
oferit, debitorul este liberat de obligația sa, executorul judecătoresc întocmind un
proces-verbal prin care va constata acceptarea ofertei reale.
Dacă creditorul nu se prezintă la locul și la data în care a fost invitat să preia și
să accepte executarea sau, prezentându-se, refuză să primească suma ori obiectul oferit,
conform art. 1009 C.pr.civ., executorul judecătoresc va încheia un proces-verbal în care
va consemna aceste împrejurări.
 Spre a se libera de datorie, debitorul va putea să consemneze suma sau bunul
oferit la CEC Bank - S.A. sau la orice altă instituție de credit ori, după caz, la o unitate
specializată, iar recipisa de consemnare se va depune la executorul judecătoresc care a
trimis somația.
Procedura de consemnare a sumelor de bani este obligatorie pentru unitatea la
care urmează a se face consemnarea și nu poate fi condiționată de existența acordului
creditorului.
Consemnarea bunurilor se face în condițiile prevăzute de lege.
Consemnarea va fi precedată de o nouă somație adresată creditorului în care se
vor arăta ziua și ora, cât și locul unde suma sau, după caz, bunul oferit se va depune.
În conformitate cu art. 1010 C.pr.civ., după consemnare, executorul judecătoresc
va constata efectuarea plății și liberarea debitorului. Debitorul este considerat liberat
la data consemnării plății, însă această liberare are caracter provizoriu, în favoarea sa
jucând o prezumție relativă a executării conforme a obligației, întrucât, la cererea
întemeiată și legală a creditorului, întreaga procedură va putea fi anulată de către
instanță. Astfel, creditorul va putea cere anularea consemnării plății pentru
nerespectarea condițiilor de validitate, de fond și de formă ale ofertei de plată și
consemnațiunii.
Tocmai din aceste motive, potrivit art. 1515 Cod civil, cât timp oferta reală de
plată urmată de consemnațiune nu produce efectul extinctiv definitiv al obligației
debitorului (adică până ce fie creditorul primește și acceptă expres plata astfel făcută,
fie instanța de judecată o validează), acesta are dreptul să retragă bunul consemnat, cu
efectul renașterii creanței, împreună cu toate garanțiile și accesoriile sale. Celelalte
efecte ale punerii în întârziere a creditorului rămân însă în ființă (cele prevăzute de art.
1511 Cod civil).
Potrivit art. 1011 C.pr.civ., oferta de plată poate fi făcută și în timpul procesului,
în fața oricărei instanțe, în orice stadiu al judecății. În acest caz, prin încheiere,
creditorul este pus în întârziere să primească suma sau, după caz, bunul. Dacă
creditorul este prezent și primește prestația datorată, liberarea debitorului se va
constata prin încheiere. În cazul în care creditorul lipsește sau refuză primirea prestației,
debitorul va proceda la consemnare urmând procedura mai sus descrisă, iar recipisa de
consemnare va fi pusă la dispoziția instanței, care, prin încheiere, va constata liberarea
debitorului.
Stingerea obligației debitorului, precum și, în consecință, liberarea sa prin
procedura ofertei reale de plată urmate de consemnațiune are un caracter definitiv în
măsura în care consemnarea efectuată a fost acceptată de către creditor sau a fost
validată de către instanța de judecată.
Există însă cazuri în care fie natura bunului face imposibilă consemnarea
acestuia (de exemplu, este un animal sau este un bun perisabil), fie depozitarea bunului
necesită costuri de întreținere ori cheltuieli considerabile, în care oferta reală de plată
nu poate fi urmată de consemnațiune. În atare situații, conform art. 1514 Cod civil,
debitorul poate porni vânzarea publică (la licitație) a bunului, pentru ca apoi să
consemneze, la dispoziția creditorului, prețul obținut. Consemnarea prețului se va face,
în opinia noastră, potrivit art. 1009 C.pr.civ., tot numai după ce creditorul a fost somat
în acest sens, indicându-i-se ziua și ora, cât și locul unde suma oferită se va depune.
Pentru a putea însă apela la această procedură de valorificare publică a bunului care
constituie obiectul prestației sale, cu finalitatea liberării sale de datorie, debitorul
trebuie, în prealabil, să-l notifice pe creditor arătându-i intenția sa și să primească
încuviințarea instanței judecătorești. Apreciem că notificarea la care face referire art.
1514, alin. 1 in fine Cod civil poate fi aglutinată în chiar notificarea de punere în
întârziere a creditorului cu privire la îndeplinirea obligației sale de preluare a
executării conforme și de acceptare a acesteia, făcută în temeiul art. 1510 Cod civil,
care poate, la rândul ei, să includă, așa cum am arătat deja, și oferta reală de plată sau
poate fi efectuată ulterior punerii sale în întârziere, distinct sau în cuprinsul chiar al
ofertei reale de plată.
Potrivit art. 1514, alin. 2 Cod civil, dacă bunul care constituie obiectul prestației
debitorului este cotat la bursă sau pe o altă piață reglementată, dacă are un preț curent
sau are o valoare prea mică față de cheltuielile unei vânzări publice, instanța poate
încuviința vânzarea bunului fără notificarea creditorului. Este vorba aici despre o
vânzare directă, supusă încuviințării prealabile a instanței judecătorești, pentru care
debitorul nu mai trebuie să-l și notifice, în prealabil, pe creditor, justificat de faptul că
bunul fie are un preț determinat pe piață (în sens larg), fiind tranzacționat în mod
obișnuit, fie are o valoare prea mică raportat la cheltuielile pe care le-ar presupune
organizarea unei vânzări la licitație (care necesită concursul executorului judecătoresc).
Desigur, prețul obținut în urma vânzării directe a bunului va fi consemnat de către
debitor la dispoziția creditorului, moment din care obligația debitorului va fi considerată
stinsă și el liberat provizoriu, până când fie creditorul va accepta consemnarea, fie
aceasta va fi validată de către instanța de judecată. Consemnarea prețului se va face, în
opinia noastră, potrivit art. 1009 C.pr.civ., tot numai după ce creditorul a fost somat în
acest sens, indicându-i-se ziua și ora, cât și locul unde suma oferită se va depune.
În toate cazurile, validarea consemnării de către instanța de judecată, cu
finalitatea liberării definitive a debitorului de obligația sa, se va realiza fie într-un proces
promovat împotriva creditorului de către debitor, în ipoteza în care creditorul refuză să
accepte consemnarea legal făcută, fie în procesul inițiat de către creditor, în care acesta
solicită anularea ofertei reale de plată, respectiv a consemnării, iar instanța de judecată
îi respinge definitiv cererea.
În orice caz, este de reținut, legat de îndeplinirea acestor proceduri – a ofertei
reale de plată, a consemnării, respectiv a vânzării publice – că toate trebuie să fie
precedate de formalitatea punerii în întârziere a creditorului potrivit art. 1510 Cod
civil, căci acest act juridic unilateral emis de către debitor va fi cel care va face proba
faptului refuzului nejustificat din partea creditorului de a prelua și de a accepta
executarea prezumată a fi fost oferită corespunzător de către debitor și va indica și data
la care a intervenit acest refuz al creditorului. Importantă este îndeplinirea formalității
prealabile a punerii în întârziere a creditorului potrivit art. 1510 Cod civil, și nu neapărat
anterioritatea acesteia față de oricare dintre procedurile prin care debitorul se poate
libera de obligație, căci, așa cum am văzut deja, aceasta poate fi și concomitentă fie cu
notificarea cuprinzând oferta reală de plată, fie și cu somația privind consemnarea
prețului sau a bunului, fie și cu notificarea privind vânzarea publică, fiecare acestea
producându-și însă efectele specifice la momentul potrivit, conform dispozițiilor legale
în materie.
Nerespectarea oricărei formalități sau a oricărei condiții de fond prevăzute de
lege pentru validitatea liberării debitorului de obligație prin intermediul acestor
proceduri puse la dispoziția sa va atrage anularea lor de către instanța de judecată, cu
consecința renașterii creanței creditorului, cu toate garanțiile și accesoriile acesteia.

III. ÎNCETAREA CONTRACTULUI

Încetarea contractului este reglementată la art. 1321 – 1323 Cod civil.

Primul text legal enumeră cauzele de încetare a contractului, precizând însă, în
prealabil, că acest efect se întâmplă numai în condițiile legii, prin: executare (în măsura
în care aceasta este conformă, potrivit art. 1270, art. 1516, art. 1469 Cod civil), acordul
de voință al părților (mutuus dissensus, art. 1270, alin. 2 Cod civil), denunțare
unilaterală (art. 1276 – 1277, eventual art. 1545 Cod civil), expirarea termenului
extinctiv (art. 1412, alin. 2 Cod civil), îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea
condiției rezolutorii (art. 1401 Cod civil), imposibilitate fortuită de executare (art. 1634,
art. 1557 Cod civil), precum și din orice alte cauze prevăzute de lege, unde am putea
adăuga, spre exemplu, rezoluțiunea (cu efectul desființării retroactive a contractului, art.
1554, alin. 1- 2 Cod civil), respectiv rezilierea (cu efectul încetării pentru viitor a
contractului, art. 1554, alin. 3 Cod civil).
Din enumerarea exemplificativă a cauzelor de încetare a contractului, deducem
că legiuitorul a avut în vedere nu numai acele cauze în care contractul încetează în sens
strict, pentru viitor, ci și acele cauze în care acesta este desființat, pentru trecut,
considerându-se că nu a fost încheiat niciodată, neincluzându-se aici cauzele de
desființare a contractului care acționează pe palierul validității acestuia (nulitatea),
întrucât, în acest din urmă caz, contractul se desființează retroactiv considerându-se că
nu a fost valabil încheiat, pe când, în toate celelalte cazuri avute în vedere de legiuitor
la art. 1321 Cod civil, contractul a fost valabil încheiat, a ființat, și-a produs cel puțin o
parte din efectele sale.
Ca urmare a încetării contractului, conform art. 1322 Cod civil, părțile sunt
liberate de obligațiile asumate, însă subzistă obligația fiecăreia de a repara prejudiciile
cauzate celeilalte părți (fie din pricina neexecutării nejustificate și/sau culpabile, care a
condus la rezoluțiune/reziliere/reducerea proporțională a prestațiilor, fie ca urmare a
denunțării intempestive unilaterale a contractului, spre exemplu).
De asemenea, în temeiul art. 1323 și al art. 1635 – 1649 Cod civil, acolo unde
este cazul, părțile contractante sunt ținute să-și restituie, în natură sau prin echivalent,
prestațiile primite în urma încheierii contractului (când încetarea acestuia se
obiectivează, de fapt, într-o desființare retroactivă: imposibilitate fortuită de executare,
rezoluțiune, de pildă).

Bibliografie suplimentară

1. L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, Drept civil. Obligațiile, Editura Universul

Juridic, București, 2020, p. 225 - 246; 559 - 564.