OBLIGAȚIILE

Transmiterea obligațiilor

Obligatia este definita in Codul Civil art. 1164 ca fiind o legatura intre un debitor si un
creditor, in baza careia debitorul trebuie sa respecte anumite clauze contractuale semnate cu un
creditor.
Termenul de obligaţie îşi are originea în cuvântul obligare sau obligatio, care în latina
veche înseamnă a lega pe cineva în vederea obţinerii a ceva sau realizării unui anume scop.
Inițial, termenul de obligaţie însemna o legătură pur materială, între două persoane, adică
între debitor şi creditorul său. În această concepţie, obligaţia conferea creditorului un drept
asupra însăşi persoanei debitorului, asemănător cu dreptul proprietarului asupra lucrului său.
Astfel, creditorul putea, la fel ca proprietarul lucrului, să dispună de persoana debitorului
insolvabil, după bunul său plac.
Ulterior , noțiunea de se transformă dintr-o legatura corporală într-una juridică, în baza
căreia creditorul putea cere executarea prestației ce i se datorează, iar în caz de neexecutare, avea
dreptul de a recurge la forța de constrângere, ceea ce înseamnă executarea silită a bunurilor
debitorului.
Obligațiile civile apar din acte juridice civile si fapte juridice civile si sunt reglementate
de norme. Subiectele acestor raporturi juridice pot fi atât persoane fizice, cât și persoane juridice.
Înainte de a porni sa detaliez modul de transmitere a obligațiilor, doresc să fac o
clasificare a obligațiilor, fără a intra prea mult in detalii.
Obligațiile pot fi clasificate în :
Dupa izvoarele lor : Contractuale, Cvasicontractuale, Delicte, Cvasidelictuale.
Dupa obiectul lor : Obligația de a da, Obligația de a face, Obligația de a nu face.
Dupa sancțiunea lor : Perfecte , Naturale

Dreptul civil clasifica obligațiile , mai simplu, astfel :

1. Obligații de a da, a face si a nu face
2. Obligații civile pozitive și obligații civile negative
3. Obligații de rezultat si obligații de mijloace
4. Obligații civile obișnuite, obligații scriptae in rem (obligație opozabilă si terților) și
obligații propter rem (obligație rea).
 5. Obligații civile perfecte și obligații civile imperfecte
6. Alte obligații

Elementele raportului juridic obligațional sunt:

- subiectele;

- conținutul;

- obiectul.
Transmisiunea obligațiilor
Transmiterea obligațiilor nu este reglementata in dreptul civil, dar se poate realiza indirect.
Transmiterea obligațiilor constă într-o modificare a raporturilor juridice de obligație, prin
transferarea drepturilor creditorului asupra unei alte persoane, care devine creditor, în locul său,
ori prin transferarea obligațiilor debitorului asupra altei persoane, care devine debitor în locul
său. Modurile de transmitere și de transformare a drepturilor de creanță și a obligațiilor sunt:
- cesiunea de creanță
- subrogația în drepturile creditorului
- novația
- delegația.
Transmiterea obligațiilor nu este reglementata in dreptul civil, dar se poate realiza indirect prin
alte mijloace juridice .

1. Cesiunea de creanță
Cesiunea de creanță este un contract prin care creditorul transmite creanța sa altei
persoane. Această instituție juridică este reglementată de Codul civil, dar numai în ce privește
vânzarea și are în vedere doar cesiunea de creanță cu titlu oneros. Operațiunea cesiunii de creanță
cuprinde trei persoane: persoana care transmite creanța - creditor cedent; persoana care acceptă
creanța - cesionar; debitorul creanței cedate - debitor cedat.
Cesiunea de creanță este un contract, ceea ce înseamnă că trebuie să întrunească toate
condițiile de validitate ale contractului.
Fiind un contract consensual, cesiunea va fi valabil încheiată și prin simplul acord de
voința al părților. Pentru ca cesiunea să fie opozabila față de terți este necesar să fie îndeplinite
anumite formalități de publicitate. Aceste formalități sunt:
- notificarea făcută de creditorul cedent sau cesionar debitorului cedat, prin care este
încunoștiințat că a fost schimbat creditorul;
- luarea la cunoștință de către debitorul cedat a schimbării creditorului, care se materializează
printr-un înscris. Înscrisul poate fi autentic (caz în care cesiunea va fi opozabilă și terților) sau
sub semnătură privată (caz în care cesiunea va fi opozabilă doar debitorului). Actul autentic oferă
însă mai multe garanții, mai ales în situația conflictului între dobânditorii succesivi ai aceleiași
creanțe sau debitorii ar invoca o compensație. Luarea la cunoștință a cesiunii poate fi făcută
verbal sau chiar tacit atunci când debitorul cedat face plată cesionarului, care este noul său
creditor.

2. Subrogația în drepturile creditorului

Prin subrogație se înțelege substituirea persoanei creditorului unui raport obligațional de
către o altă persoană, care, plătind creditorului inițial obligația debitorului, devine creditor al
acestuia, preluând toate drepturile celui pe care îi plătește.
În principiu, creditorul nu poate refuza plata făcută de un terț, iar acesta, dacă totuși
efectuează plata, nu poate obliga pe creditor să-l subroge în drepturile sale. De regulă, plata
oferită de terț, nu este refuzată, deoarece satisface interesul creditorului de a-și satisface creanță.
Cel mai important efect este că, subrogatul dobândește toate drepturile creditorului plătit.
Subrogatul va putea recurge la acțiunea în justiție împotriva debitorului atunci când acesta refuză
plata și va beneficia, în același timp de toate garanțiile creanței (gaj, ipotecă, privilegii). Dacă
subrogația a avut loc parțial, creanța și acesoriile sale se împart între creditor și subrogat,
drepturile creditorului strămutându-se la solvens numai în limitele plății pe care el a efectuat-o.
În acest caz, va exista un concurs între subrogat și creditor, fără să existe un drept de preferință
între ei.
Efectul subrogației se va reflecta doar în măsura plății efectuate. Subrogatul îl va înlocui pe
creditor, dar numai în limita a ceea ce a plătit efectiv. El va recupera nu valoarea nominală a
creanței, ci doar sumă achitată. Face excepție doar cesiunea de creanță, când cesionarul este în
drept să pretindă valoarea nominală a creanței.

3. Novația
Novația constituie un mod de transformare a obligației, constând în înlocuirea ei, prin voința
părților, cu o altă obligație diferită. Noua obligație trebuie să se deosebească de vechea obligație.
Ca orice contract, novația trebuie să respecte toate condițiile de validitate ale contractelor.
Principalul efect al novației constă în faptul că vechea obligație se stinge și concomitent se
naște o obligație nouă. Stingerea vechii obligații are loc cu toate garanțiile sale (fidejusiunea,
ipoteca, privilegii). Legea permite însă părților ca și noua obligație să fie asigurată de garanțiile
vechii creanțe. Noul raport obligațional este de natură contractuală.
 4. Delegația
Delegația este acel contract prin care o persoană numită delegant, însărcinează o altă
persoană numită delegat, să execute o anumită prestație în favoarea unui terț, numit delegatar, cu
acordul acestuia. Interesul practic al delegației poate există atunci când delegantul are o creanță
împotrivă delegatului și în scopul evitării unei duble plăți (terțul să plătească debitorului, iar
acesta creditorului sau) se recurge la această operațiune.
Prin aceasta se simplifică operațiunile juridice, stingându-se două obligații, aceea a
delegatului față de delegant, și aceea a delegantului față de delegatar. Conform contractului,
terțul execută obligația direct creditorului debitorului delegant.
În funcție de efectele urmate, delegatia se clasifică în delegație perecta si delegatie
imperfecta.
În cazul delegației perfecte, vechea obligație se stinge și este înlocuită cu o obligație nouă.
Deci obligația delegantului se stinge și este înlocuită cu obligația delegatului. Însă numai în
subsidiar va putea fi urmărit delegantul, ce va face ca delegatarul să-l urmărească mai întâi pe
delegat.
Delegaţia este perfectă atunci când delegatarul acceptă în mod expres un nou debitor
(delegatul) în locul celui vechi (delegantul) pe care-l liberează în acest caz, delegaţia constituie
un aspect al novaţiei prin schimbare de debitor.
În cazul delegației imperfecte, noul raport obligațional se va adăuga celui vechi.
Debitorul inițial urmează să-și execute în continuare obligația față de delegatar. În consecință,
creditorul delegatar beneficiază de un drept de opțiune, în sensul că va putea urmări pe oricare
dintre cei doi debitori.
Delegaţia este imperfectă când delegatarul are un nou debitor pe lângă cel vechi. Cu alte
cuvinte, delegatarul nu consimte să libereze pe delegant, ci îl păstrează alături de noul debitor
(delegat) delegaţia imperfectă este un fel de garanţie personală ce se aduce creditorului
(delegatarului) fără efect novator.