Cuprins

Ministerul Educației, Culturii și Cercetării...........................................................................................1

Introducere.....................................................................................................................................................10
§ 1. Cesiunea de creanţă............................................................................................................................11
1.1. Noţiuneaşi caracterele juridice ale cesiunii de creanţă.......................................................................11
1.2. Condiţiile cesiunii de creanţă...............................................................................................................14
1.3. Conţinutul contractului de cesiune a creanţei.....................................................................................17
1.4.Efectele cesiuneide creanţă..................................................................................................................20
§ 2. Preluarea datoriei................................................................................................................................25
2.1. Noţiunea şi trăsăturile preluării datoriei..............................................................................................25
2.2. Feluriele preluării datoriei...................................................................................................................26
2.3. Efectele preluării datoriei....................................................................................................................28
I. Trecerea dreptului creditorului la altă persoană (cesiunea)........................................................................31
II. Cesiunea drepturilor (creanțelor) creditorului conform legii......................................................................40

1
 Introducere

În ultimii ani în Republica Moldova au fost răspândite contracte de cesiune a creanțelor. De multe
ori aceste contracte, deşi au fost denumite de cesiune a creanțelor, în realitate au luat forma
camuflată a altor tipuri de contracte de drept civil.
În funcție de elementele contractului şi calificarea corectă a acestora se poate determina esența
contractelor precum şi legalitatea lor. Elementele esențiale ce delimitează un contract de altul vor fi
prezentate în materialul dat.
Pe parcursul acțiunii unui contract pot să intervină modificări nu numai în conținutul lui, ci şi în
componența participanților/părților la acesta.
Legislația civilă în vigoare prevede două metode principale de schimb (substituire) al persoanelor în
obligațiuni: cesiunea de creanță şi cesiunea datoriei. Metode adiacente sau derivate sunt factoringul,
fidejusiunea etc. prin care într-un fel condiționat sau altul se transmit creanțe şi datorii care pot fi
stinse/onorate de terțe persoane.

2
§ 1. Cesiunea de creanţă

1.1. Noţiuneaşi caracterele juridice ale cesiunii de creanţă

Originea istorică a cesiunei de creanţă. Cesiunea de creanţă îşi are originea în dreptul privat
roman, fiind una dintre multiplele ingionizităţi ale jurisprudenţei romane. Iniţial, dreptul roman nu
admitea ca într-un vinculum iuris să intre un alt creditor.Transmiterea între vii a unei creanţe era,
teoretic, inadmisibilă, deoarece raportul obligaţional atât din punct de vedere activ (dreptul
creditorului), cât şi din punct de vedere pasiv (prestaţia debitorului) avea un caracter strict personal.
Prestaţia debitorului era indisolubil legată de persoana creditorului beneficiar al prestaţiei, aşa
precum dreptul creditorului era indisolubil legată de persoana debitorului căruia avea dreptul să
pretindă prestaţia, astfel încât nici o schimbare de persoane nu se putea face.Aşa cum însă cerinţele
vieţii au reclamat o asemenea înlocuire, jurisconsulţii romani, fără a nega principiile tradiţionale pe
de o parte şi pe de alta fără a recunoaşte deschis instituţia cesiunii de creanţă, au recurs laaplicarea
unor instituţii deja existente pentru a atinge practic rezultatul cesiunii. Iniţial una dintre aceste
instituţii fu novaţia1.
Ineficacitatea novaţiei a servit temei pentru a recurge la un alt procedeu, numit procuratio in
rem verso, care a stat la baza evoluţiei treptate a instituţiei cesiunii de creanţă. Astfel, creditorul
cedent, împuternicea prin mandat un terţ (cesionar) cu dreptul de a-l chema pe debitor în justiţie şi
de a încasa astfel creanţa sa, fiind eliberat totodată de obligaţia da a-i restitui tot ceea ce a încasat de
la debitor. Procuratorul, acţionând din cont propriu, dar în numele cedentului, era calificat drept
procurator in rem suam. În calitate de reclamnat figura numele cedentului, iar încasarea datoriei se
facea în favoarea procuratorului. Acest procedeu nu este o veritabilă cesiune, deoarece cedentul
rămânea a fi titularul crenţei până în momentul condamnării debitorului, după care cesionarul
dobândea un drept independent2.
1
Astfel, Tizio, creditorul lui Caio, dorind să cedeze dreptul său lui Sempronio, îl delega pe debitorul său Caio să
promită aceeaşi prestaţie lui Sempronio, care o accepta. În aşa mod obligaţia între Tizio şi Caio se stingea prin novaţie
şi subentra obligaţia lui Caio către Sempronio. Rezultatul era că prin această schemă nu se transmitea dreptul de
creanţă, ci se înlocuia vechiul raport, care se stinge, printr-un nou raport ce avea ca obiect o nouă prestaţie.
Neajunsurile: necesita acordul atât a cesionarului cât şi a debitorului, stingea drepturilor accesorii, garanţiile relative
dreptului de creanţă, deoarece efectul novaţiei este stingerea obligaţiei. Biondo Biondi. Istituzioni di diritto romano.
Milano, 1971, p.355-356.

2
Mecanismul însă s-a dovedet a fi ineficient şi periculos la practică din mai multe consederente: a) întru-cât cedentul
rămâne a fi titularul crenţei, debitorul, până în momentul condamnării sale, putea plăti datoria cedentului, eliberându-se
astfel de obligaţie; b) procura se baza pe mandatul dintre cedent şi cesionar, iar încetarea ei din cauza morţii uneia dintre
părţi, cedentului sau cesionarului, ducea la ineficacitatea cesiunii, deoarece nici moştenitorii cesionarului nu puteau
acţiona împotriva debitorului şi nici cesionarul nu putea acţiona împotriva moştenitorilor debitorului; c) mandatul putea
fi revocabil la voinţa cedentului oricând, ceea ce frustrează astfel dreptul cesionarului.Biondo Biondi.Istituzioni di
diritto romano.p.355-359.
3
 Legislaţia din epoca imperială a reuşit să elimine aceste neajunsur, începând astfel a se
contura cesiunea de creanţă ca instituţie autonomă, fapt datorat introducerii actio utilis suo nomine,
care conferă cesionarului un drept autonom de a cere de la debitor plata creanţei, iar instituirea
obligativităţii informării debitorului despre cesiunea ce a avut loc, excludea posibilitatea debitorului
de a face plata cedentului. După aceste inovaţii legislative, cesionarul dobândea şi putea valorifica
faţă de debitor acelaşi drept de creanţă în baza raportului de cesiune, care de altfel s-aîndepărtat de
mandat şi a asumatconfiguraţia unei instituţii noi – cesiunea de creanţă3.
Astfel, cesiunea de creanţă, admisă în dreptul roman, la început pe cale indirectă, iar mai
târziu şi pe cale directă, perfecţionată în dreptul medieval, a devenit, în dreptul modern, un mijloc
autonom, de drept comun, prin care se pot transmite drepturile de creanţă în baza unei convenţii
dintre vechiul creditor (cedent) şi cel care se substituie lui (cesionar).
Noţiunea cesiunei de creanţă.Reglementarea juridică a cesiunei de creanţă se conţine la
art.556-566 din Codul civil din 20024 (în continuare – Codul civil), care nu o defineşte, ci doar se
limitează să stabilească la alin. 1 al art. 556 că o creanţă transmisibilă şi sesizabilă poate fi cesionată
de titular (cedent) unui terţ (cesionar) în baza unui contract. În literatura de specialitate 5, cesiunea de
creanţă (cession des créances, Übertragung der Forderung, assignmens of rights) este definită ca
fiind contractul prin care o parte, denumită creditor cedent, transmite, cu titlu oneros sau cu titlu
gratuit, dreptul său de creanţă pe care îl are asupra unui terţ, denumit debitor cedat, celeilalte părţi,
denumite creditor cesionar. În rezultatul încheierii contractului de cesiune, cedentul este substituit
de cesionar în drepturile de decurg din creanţă, adică cesionarul devine titular al dreptului de
creanţă, care rămâne neschimbat cu toate accesoriile sale.
Caracterele juridice ale cesiuniide creanţă. Din noţiunea cesiunii de creanţă rezultă
următoarele trăsături specifice:
- implică trei participanţi: creditorul care transmite creanţa, numit cedent; dobânditorul
creanţei, numit cesionar; debitorul creanţei cedate, numit debitor cedat;
- se realizează prin încheierea contractului de cesiune de creanţă între cedent şicesionar, care
produce efecte juridice asupra unui terţ, debitorul cedat;

3
Biondo Biondi.Istituzioni di diritto romano.p.355-359.
4
Legea nr.1107 din 06.06.2002. MO RM nr.82-86 din 22.06.2002.
5
BAIEŞ, SERGIU. BĂIEŞU, AUREL. CEBOTARI, VALENTINA. CREŢU, ION. VOLCINSCHII, VICTOR.
Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilor. Chişinău. 2005, p.462 (în continuare Sergiu Baieş, Teoria
generală a obligaţiilor);BÎRSAN, CORNELIU. STĂTESCU, CONSTANTIN, FLAVIU, BAIAS.Drept civil.
Teoriageneralăaobligaţiilor.Bucureşti.Editura ALL.1992. POP, LIVIU.Drept civil.Teoria generală a obligaţiilor.
Tratat.Iaşi.1998.p.458 ;Dogovornoe pravo. Kniga pervaâ. Obŝie položeniâ. Braginsĸij M.I., Vitrânsĸij V.V. Izd. 2-e.
M. Status. 1999, p.465;Cosmovici, Paul Mircea.Drept civil. Obligaţii. Legislaţie. Bucureşti. 1994.Graždansĸoe pravo.
Učebniĸ. Čast' I. Pod. red. Sergeeva A.P., Tolstogo Û.Κ. Moskva, 1996, p.629.
4
 - „funcţia esenţială” a cesiunii este de transmitere a unei creanţe de la cedent la cesionar, în
mod definitiv şi irevocabil6;
- creanţa se transmite aşa cum se găseşte în patrimoniul cedentului, păstrându-şi natura şi
caracteristicile;
-poate fi atât cu titlu oneros cât şi gratuit(art. 556-566din Codul civil). Dacă este cu titlu
oneros, reprezintă o vânzare-cumpărare, schimb, rentă viageră, dare în plată, iar dacă este cu titlu
gratuit – contract de donaţie7.
Deosebirea cesiunii de creanţă de alte operaţiuni juridice de transformare sau
transmitere a obligaţiilor.
Cesiunea de creanţăurmează a fi distinsă de subrogaţie, preluarea datoriei, novaţie şi cesiunea
contractului.
Cesiunea de creanţă se aseamănă cu subrogaţia, care expres nu este regelemtată în Codul civil,
dar rezultă din art.581, şi preluarea de datorie prin faptul căsunt operaţiuni juridice de transmisiune
a obligaţiilor, în rezultatul cărora nu se afectează obligaţia, ci se transmite aşa cum s-anăscut şi
exista în patromoniul subiectelor iniţiale ale raportului juridic8.
Cesiunea de creanţă ca şi subrogaţia modifică elementul activ al raportului obligaţional. Însă
ele se deosebesc prin faptul că în cazul subrogaţiei iniţiativa aparţine unui terţ care plăteşte
creditorului şi se subrogă în drepturile acestuia faţă de debitor (art. 581 din Codul civil). În cazul
cesiunii de creanţă, iniţiativa transferului dreptului aparţine creditorului cedent, care, cu titlu oneros
sau gratuit, transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ.
Cesiunea de creanţă se deosebeşte de preluarea datoriei, deoarece ea transferă elementul activ
– dreptul de creanţă, în cazul preluării de datorie se transmite elementul pasiv al raportului
obligaţional – datoria.
Cesiunea de creanţă se deosebeşte de novaţie (art. 665 din Codul civil) prin faptul că cesiunea
este o transmisiune, iar novaţia o transformare a obligaţiei. În rezultatul novaţiei obligaţia iniţială se
stinge şi este înlocuită cu o nouă obligaţie.
Cesiunea de creanţă şi cesiunea contractului. Ambele instituţii au ca efect un transfer, dar se
deosebesc substanţial. Cesiunea de creanţă transferă un drept de creanţă, iar cesiunea contractului –
o poziţie contractuală, adică un ansamblu de drepturi şi obligaţii ce aparţin unei părţi în contract. De
exemplu, în cazul cesiunii locaţiunii de către locatar (art. 894 din Codul civil), terţul dobândeşte

6
Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol.I, Regimuljuridic general, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 224.
7
Noul Cod civil: comentariu pe articole/ coord.: Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Ioan Macovei, Rodica
Constantinovici, Gheorghe Piperea, Pavel Perju, Viorel Terzea, … - Bucureşti, 2012, p.1670 (citată în continuare
Fl.Baias, Noul Cod civil: comentariu pe articole).
8
Liviu Pop, Op.cit., p.220.
5
drepturile şi obligaţiile izvorâte din contractul de locaţiune. Cesiunea locaţiunii poate avea loc
numai cu acordul celeilalte părţi contractante – locatorului (alin. 1 art. 894 din Codul civil).
Cesiunea de creanţă poate avea loc în orice raport obligaţional, născut din contract, act juridic
unilateral sau fapt juridic, iar cesiunea contractului nu este posibilă decât în cazul contractelor, de
regulă, sinalagmatice9.
Importanţa cesiunei de creanţă. Cesiunea de creanţă prezintă utilitate practică atât pentru
creditor (cedent), cât şi pentru terţul dobânditor (cesionar). Cesiunea de creanţăcu titlu oneros
acordă creditorului posibilitatea, în cazul suspendării executării creanţei şi a necesităţii sale de
mijloace financiare, de a ceda creanţa contra valorii ei sau de a da-o în plată propriului creditor.
Cesionarul, la rândul său, are unele avantaje, întrucât poate să dobândească creanţa la un preţ mai
mic decât valoarea sa nominală, mai ales în ipoteza în care creanţa este îndoielnică10.
La practică se recurge la cesiunea de creanţă cu titlu oneros atunci când executarea creanţei
este afectată de un termen suspensiv şi nu poate fi cerută anterior expirării termenului, iar
creditorul, care are nevoie de lichidităţi, o poate ceda, încasând astfel imediat valoarea ei sau dând-o
în plată propriului său creditor.
Prin intermediul cesiunii de creanţă, se pot face şi alte operaţiuni juridice ca, de exemplu,
aportul creanţei la capitalul social al unei societăţi comerciale. Din interpretarea art. 114 alin. (3)
din Codul civil, care stipulează imposibilitatea constituirii creanţelor şi drepturilor nepatrimoniale
ca aporturi la formarea sau la majorarea capitalului social al societăţii de capitaluri (societatea pe
acţiuni, societatea cu răspundere limitată), rezultă posibilitatea transmiterii creanţelor ca aport la
capitalul social al societăţilor pe persoane, adică al societăţilor în nume colectiv şi al societăţilor în
comandită. Atunci când transmite ca aport la capitalul social propriile creanţe pe care le deţine
împotriva unui debitor, asociatul se consideră, totuşi, că şi-a îndeplinit obligaţia de vărsare a
aportului în creanţe numai după ce debitorul cedat a plătit debitul direct către societate, adică după
ce societatea comercială a obţinut plata sumei care face obiectul creanţei (alin. 7)11.

1.2. Condiţiile cesiunii de creanţă

Întrucât cesiunea de creanţă este un contract, pentru încheierea sa valabilă este necesară
întrunirea condiţiilor de valabilitate a actelor juridice (art.199-215 din Codul civil), precum şi unor
reguli speciale.

9
Liviu Pop, Op.cit., p.220; Fl.Baias, Noul Cod civil: comentariu pe articole, p.1671.
10
COSTIN, MIRCEA N. Dicţionar de dreptinternaţional al afacerilor.Vol. 1. – Bucureşti. Ed. Lumina Lex. – 1995,
p.218.
11
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Chişinău, 2012, p.
6
 Subiecţii cesiunii de creanţă.Cesiunea de creanţă operează prinîncheierea unui contract între
cedent şicesionar.Calitatea de cedent şi cesionar o pot avea persoana fizică sau juridică, care
îndeplineşte condiţiile generale în ceea ce priveşte capacitatea de a încheia un act juridic (art.20-22,
art.60-61 din Codul civil).
Debitorul cesionat este un terţ faţă de contractul de cesiune. Astfe, titularul unei creanţe o
poate transmite unui terţ fără consimţământul debitorului 12, dacă aceasta nu contravine esenţei
obligaţiei, înţelegerii dintre părţi sau legii (art.557 din Codul civil). Prin urmare, creditorul nu poate
transmite terţului creanţa sa fără consimţământul debitorului dacă:
a) transmiterea contravine esenţei obligaţiei, înţelegerii dintre părţi sau legii (de exemplu, în
cazul unei obligaţii intuitu personae, asumată de către debitor, anume datorită calităţilor persoanei
creditorului, caz în care acesta nu poate transmite creanţa unui terţ, substituindu-se unei alte
persoane decât cu acordul debitorului;
b) părţile au stipulat expres, la încheierea actului juridic, că cesiunea creanţei poate opera
numai cu acordul debitorului cedat, în care se poate afirma că părţile au stabilit, prin convenţie,
incesibilitatea creanţei, condiţionând-o de acordul debitorului cedat;
c) dintr-o dispoziţie legală expresă rezultă o asemenea condiţie.
Dacă cesiunea de creanţă este condiţionată de acordul debitorului cedat în baza unei
convenţii, creditorul cedent, contrar principiului libertăţii contractuale, este limitat în exercitarea
dreptului său, deoarece s-a obligat benevol. Cu toate acestea, este posibil, contrar înţelegerii dintre
debitor şi creditor, cesionarea creanţei fără acordul debitorului. Înţelegerea nu este un impediment
pentru creditor de a cesiona creanţa sa, deoarece inadmisibilitatea cesiunii creanţei produce efecte
juridice doar atunci când debitorul are un interes legitim în acest sens (art. 557 din Codul civil).
Debitorul trebuie să justifice, aşadar, un interes serios şi legitim pentru a fi necesar acordul lui la
cesiunea creanţei. Seriozitatea şi legitimitatea interesului se stabileşte în fiecare caz, în funcţie de
circumstanţele cauzei.
Consimţământul.Ca orice alt contract, cesiunea de creanţă ia naştere prin manifestarea de
voinţă a părţilor, cedentului şi cesionarului, care trebuie să fie persoane cu discernământ şi să fie
exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice şi să nu fie viciată13.
Obiectulcesiunii de creanţă.Orice creanţă transmisibilă şi sesizabilă poate face obiectul unei
cesiuni, fără a deosebi între creanţele pecuniareşi de altă natură şi indiferent de izvorulor (act sau

12
Vezi în acest sens: Decizia Colegiului Civil al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din 24.01.2001
nr.2r/a-42/2001 prin care au fost respinse cerinţele pârâtului, deoarece legea nu prevede consimţămîntul debitorului
privind cesiune a creanţei de către creditor.

13
Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Ediţia a IV-a. Chişinău,
2011, p.159-169.
7
fapt juridic). Cesiunea este posibilă în cazul creanţelor pure şi simple, dar şi în cazul creanţelor
afectate de modalităţi, al creanţelor actuale sau viitoare 14, deşi opiniile referitor la posibilitatea
transmiterii creanţelor viitoare sunt contrastante15. De cele maidese ori se cesionează creanţa
pecuniară, afectată de un termen suspensiv16.
Există drepturi de creanţă care nu pot fi cesionate, deoarece sunt declarate incesibile prin
lege, având în vedere strânsa legătură a creanţei cu persoana creditorului. Astfel, legea interzice
cesionarea:
1. creanţelor privitoare la încasarea pensiei alimentare, la repararea prejudiciului cauzat
vieţii şi sănătăţii persoanei, precum şi la alte drepturi legate de persoana
creditorului(alin.4 art. 556 din Codul civil), de exemplu, creanţa privind încasarea
prejudiciului moral17, etc;
2. dreptului de preemţiune la cumpărarea unei cote-părţi din proprietatea comună (art. 352
din Codul civil). La instituirea unei asemenea interdicţii, legiuitorul a pornit de la faptul
că dreptul preferenţial de cumpărare a unei cote-părţi din proprietatea comună pe cote-
părţi se referă doar la coproprietari. Dacă s-ar admite cesiunea dreptului de preemţiune la
cumpărarea unei cote-părţi, vor fi neglijate drepturile coproprietarilor18.
3. creanţelor de către întreprinderile agricole către statconform art. 14 alin. (3) din Legea
nr.392-XIV din 13 mai 1999 privind restructurarea întreprinderilor agricole în proces de
privatizare19.În practica judecătorească sunt cunoscute cazuri când contractul de cesiune
a fost declarat nul pentru motivul nerespectării acestor prevederi20.
Prevederile alin. 4 art. 556 din Codul civil nu aduce atingere posibilităţii părţilor de a declara
incesibile anumite creanţe, integral sau parţial, numită incesibilitate convenţională 21. Astfel de
clauze sunt valabile dacă se justifică pe un interes legal, serios şi legitim, care poate fi patrimonial
sau moral22.
În literatura de specialitate23, se menţionează că problema determinării caracterului cesibil sau
incesibil al unui anumit drept nu se poate rezolva printr-o formulă de principiu. Astfel, pentru a
14
LiviuPop,Op.cit., p.226;I.Adam, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p.493,
Fl.Baias,Noul Cod civil: comentariu pe articole, p.1674.
15
Vezi detalii: Braghinschi, Vitreanschi, Op, cit., p.470.
16
Sergiu Baieş, Teoria generală a obligaţiilor, p.463.
17
Unii autori, precum încearcă să argumenteze posibilitatea cesiunii creanţei privind compensarea prejudiciului moral.
Majoritatea autorilor, opinia cărora o împărtăşim, consideră că acest drept este legat de persoana titularului şi nu poate
fi obiect al cesiunii, vezi: Carbonier J. Droit civil. Les obligations. T. 4. p.87.
18
Cantacuzino, Matei B.Elementele dreptului civil. Bucureşti. 1998, p.149.
19
„Monitorul Oficial al Republicii Moldova”, 1999, nr. 73-77.
20
Vezi: Decizia Colegiului Civil al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din 12.02.2003 nr.3ro-33/2003.
21
Fl.Baias, Noul Cod civil: comentariu pe articole, p.1675.
22
LiviuPop,Op.cit.,p.227.
23
Costin, Mircea N. Op. cit., p.218.
8
determina caracterul cesibil al unui drept, este necesară analiza naturii şi trăsăturilor lui, scopul
acordării, condiţiile exercitării, analogia lui cu alte drepturi a căror cesiune este admisă sau interzisă
în mod expres.
Cauzacesiunei de creanţă este obiectivul urmărit la încheierea actului juridic civil, acle interes
pe care părţile îl urmăresc. Cauza trebuie să existe, să fie reală, licită şi morală.
Forma cesiunei de creanţăsunt formalităţile care trebuie respectate la încheierea
contractului. Conform art. 556 alin. 5din Codul civil, cesiunea de creanţă trebuie să fie încheiată în
forma cerută pentru actul juridic din care rezultă creanţa cesionată. Astfel, contractul de cesiune a
creanţei, ce rezultă dintr-un contract încheiat în formă simplă scrisă sau autentificat notarial, trebuie
să fie încheiat în formă simplă scrisă sau autentificat notarial, iar contractul de cesiune a creanţei
rezultate dintr-un contract înregistrat trebuie înregistrat în modul prevăzut pentru înregistrarea
contractului iniţial.

1.3. Conţinutul contractului de cesiune a creanţei

Contractul de cesiune este un acord de voinţă între cedentcesionar. Contractul se consideră
încheiat cînd părţile au căzut de acord asupra tuturor clauzelor esenţiale (art. 679, alin. 1 din Codul
civil) în forma cerută pentru actul juridic în al cărui temei s-a născut creanţa cesionată (alin.5
art.556 din Codul civil). Esenţiale sunt clauzele stabilite ca atare prin lege, care reies din natura
contractului sau asupra cărora, la cererea uneia dintre părţi, trebuie realizat un acord (alin. 2 art. 679
din Codul civil). Ansamblul acestor clauze formează conţinutul contractului. Codul civil nu
prevede expres clauzele esenţiale ale contractului de cesiune.
În literatura de specialitate24se menţionează că una dintre acestea se referă la obiectul
contractului de cesiune a creanţei.Obiect al contractului de cesiune a creanţei îl constituie dreptul de
creanţă, care trebuie să fie determinat şi individualizat, fapt ce se realizeazăprin determinarea
următoarelor componente: a) obiectul creanţei; b) subiectul activ (creditorul); c) subiectul pasiv
(debitorul); d) conţinutul creanţei (acţiunile pe care debitorul este obligat să le săvârşească referitor
la obiectul prestaţiei) şi e) temeiurile apariţiei creanţei. Astfel, dacă în contractul de cesiune se
inserează formula: „Obiectul contractului de cesiune îl constituie creanţa creditorului (A) faţă de
debitorul (B) de a plăti creditorului (A) o sumă (N) lei, care rezultă dintr-un contract oarecare”, ea
va corespunde cerinţelor enunţate mai sus. Această formulă individualizează: 1. obiectul creanţei –
suma de X lei; 2. subiectul activ (creditorul – A); 3. subiectul pasiv (debitorul – B); 4. conţinutul
creanţei – plata, adică transmiterea sumei de la B la A; şi 5. temeiul apariţiei creanţei (un contract
oarecare).

24
Аgarcov, М.М.Оsnovy banĸovsĸogo pravo. Ucenie o cennyh bumagah. – М., 1994, p.24.
9
 Dacă contractul generează mai multe creanţe echivalente după mărime, dar diferite după
calităţile juridice, este necesar de indicat specificul creanţei. De exemplu, dacăîn baza contractului
se naşte o creanţă de plată a unei sume cu titlu de arendă şi alta de compensare a prejudiciului
cauzat bunului arendat în aceeaşi mărime, precum şi de plată a preţului de răscumpărare a bunului
arendat, suma căruia este, de asemenea, aceeaşi, atunci în contractul de cesiune de creanţă urmează
să se indice care creanţă anume constituie obiectul cesiunii.
Contractulpoate să conţină câteva creanţe de aceeaşi calitate juridică, dar cu diferite termene
de exercitare. De exemplu, contractul de furnizare a mărfurilor în câteva loturi echivalente poate să
prevadă că furnizorul dobândeşte câteva drepturi de creanţă pentru a primi plata în sume egale
pentru fiecare lot în parte. Cesionând una sau câteva creanţe, dar nu toate, rezultate din acest
contract, furnizorul este obligat, la solicitarea noului creditor, să individualizeze obiectul prin
indicarea termenului de apariţie a creanţei sau/şi a termenului de exercitare a dreptului, care va fi o
altă condiţie a contractului de cesiune.
Individualizarea creanţei este, aşadar, o condiţie esenţială a contractului de cesiune, fiind în
interesul nemijlocit al cesionarului, nu al cedentului. Ultimul transmite dreptul de creanţă, indiferent
de descrierea lui exactă şi deplină. Cesionarul însă dobândeşte dreptul de creanţă pe care, ulterior,
trebuie să-l exercite, de aceea trebuie să explice debitorului şi instanţei de judecată ce fel de creanţă
a dobândit. Dacă, din cauza nepăsării, incompetenţei sau din alte motive, cesionarul nu a insistat
asupra individualizării creanţei ca obiect al cesiunii, nu există temeiuri de a impune alte persoane,
îndeosebi cedentul, să poarte grijă creanţei dobândite de cesionar. Rezultă că, în caz de litigiu între
cedent şi cesionar referitor la faptul ce creanţă sau care parte a ei a fost obiect al cesiunii, veridică
trebuie să se prezume informaţia acordată de cedent. În povara cesionarului cade sarcina de a
răsturna această prezumţie, dovedind contrariul.
Individualizarea obiectului într-un contract de cesiune poate avea diferite grade de exactitate.
La practică sunt situaţii când obiectul contractului de cesiune este formulat ca fiind „toate creanţele
apărute sau care pot apărea din contractul de credit încheiat între A şi B”. Această formulare redă
doar informaţia despre părţile raportului obligaţional, al cărui conţinut îl formează creanţele
necunoscute şi temeiul apariţiei lor (contractul de credit). Informaţia suplimentară este
determinabilă din contractul de credit, propriu-zis din contractul de cesiune, indicând cine anume
participă în calitate de cesionar şi ce complex de drepturi ale creditorului se transmit cesionarului.
O altă condiţie a contractului de cesiune a creanţei se referă la conţinutul contractului. Deseori
referirea se face prin formula: Cedentul transmite, iar cesionarul primeşte creanţa. Uneori se
utilizează formula: Cedentul vinde, iar cesionarul cumpără” sau Cedentul transmite, iar cesionarul

10
primeşte datoriile cuiva faţă de cedent conform contractului, ori Cedentul transmite cesionarului,
iar cesionarul primeşte de la cedent.
În interesul cesionarului este indicarea, în contractul de cesiune a creanţei, şi a condiţiei
privind termenul şi modul de predare de către cedent a documentelor constatatoare a existenţei şi
valabilităţii creanţei, grevarea cu sarcini. În lipsa acestor documente, cesionarul nu poate exercita
dreptul dobândit.Este important să se includă în categoria documentelor ce urmează să fie transmise
şi a documentelor care neagă posibilitatea invocării obiecţiilor de către debitor.
O condiţie a cesiunii de creanţă este ca aceasta să aducă atingere drepturilor debitorului şi nici
să nu facă obligaţia acestuia mai oneroasă (alin. 2 art.556 din Codul civil). Întru-cât este dificil să se
prevadă ce obiecţii, rezultate din relaţiile sale cu cedentul, debitorul cedat poate opune
cesionarului, tot atât de greu este să se stabilească ce documente trebuie să transmită cedentul
cesionarului. De aceea ar fi raţional să se includă în contractul de cesiune clauza care să oblige
cedentul să acorde cesionarului, la solicitare, orice ajutor în combaterea obiecţiilor debitorului
cedat, inclusiv de a prezenta documentele necesare. Cedentul, care nu execută această
obligaţie,poate fi obligat prin contract să despăgubească cesionarul pentru prejudiciile cauzate
astfel.
Cedentul, la rândul său, este în drept să insiste asupra introducerii în contract a unei clauze
conform căreia cesionarul este obligat să suporte de unul singur consecinţele negative, dacă nu îl
atrage în procesul intentat în legătură cu obiecţiile debitorului cedat.
Prezintă importantă şi condiţia privind momentul trecerii dreptului cedat conform contractului
de cesiune. Întru-cât creanţa, obiect al cesiunii, nu este un lucru, nu poate fi aplicat art. 321 din
Codul civil, care stabileşte principiul tradiţiunii lucrului ca moment de trecere a dreptului de
proprietate. Dacă s-ar face o analogie, ar trebui în mod firesc să se răspundă la întrebarea: ce
semnifică transmiterea dreptuluişi care manifestări exterioare urmează a fi calificate drept
transmisiune? Astfel, la încheierea contractului de cesiune, manifestarea exterioară se realizează
prin acordul de voinţă al părţilor. Prin urmare, sarcina părţilor contractului de cesiune este de a lega
trecerea dreptului de creanţă de momentul semnării contractului ori scurgerea câtorva zile din
momentul plăţii valorii creanţei cedate. În lipsa unei prevederi exprese referitor la acest moment,
urmează a se considera că dreptul de creanţă a trecut în momentul încheierii contractului de cesiune.
Această poziţie îşi găseşte fundamentul şi în art. 679 şi 699din Codul civil conform cărora
contractul se consideră încheiat dacă părţile au ajuns la un acord privind clauzele lui esenţiale în
forma cerută de lege sau stabilită de părţi.

11
1.4.Efectele cesiuneide creanţă
Efectul principal al contractului de cesiunea a creanţei este transmiterea dreptului de creanţă
de către cedent cesionarului.Modalităţile de transmitere a creanţei pot fi cu titlu oneros sau gratuit,
cesiunea producând astfel şi efectele specifice operaţiunii juridice prin care se efectuează: vânzare-
cumpărare, schimb, donaţie, etc.
Efectele speciale ale cesiunii de creanţă pot fi privite sub două aspecte: între părţi (cedentul şi
cesionarul) şi faţă de terţi.
Efectele cesiunei de creanţă între părţi. Cesiunea de creanţă transferă cesionarului creanţa,
adică toate dreptul pe care cedentul le avea faţă de debitorul cedat. Cesionarul îl substituie pe cedent
în toate drepturile ce rezultă din creanţă, care rămâne neschimbată, adică dreptul de creanţă se
transmite cesionarului aşa cum există în momentul transmiterii (art. 558, alin.1 din Codul civil),
păstrându-şi natura, volumul. Astfel, un drept afectat de modalităţi (condiţie sau termen) este
cesionat afectat de aceleaşi modalităţi, iar în cazul cesiunii unui drept de creanţă imperfect, al cărui
drept la acţiune s-a prescris, cesionarul nu va restabili dreptul la acţiune. Justificarea acestei norme
este că cesionarul nu poate primi de la cedent mai multe drepturi sau alte drepturi decât cele pe care
le avea.
Concomitent cu dreptul de creanţă transmis, asupra cesionarului trec garanţiile şi alte drepturi
accesorii (art. 558, alin. 2 din Codul civil). Astfel, dacă obiectul cesiunii constă într-o sumă de bani,
ea va produce aceleaşi dobânzi.Operează principiul din dreptul privat roman accesorium sequitur
principalem, adică accesoriul urmează soarta principalului.
Dacă cesiunea s-a făcut cu titlu oneros, cesionarul devine creditor pentru valoarea nominală a
creanţei, indiferent de preţul pe care l-a plătit cedentului, deoarece cesiunea de creanţă nu poate face
obligaţia debitorului cedat mai oneroasă (alin.2 art.556 din Codul civil).
Obligaţia de garanţie a cedentului, garanţia de drept, legală, rezultă din art. 559, alin. 1 din
Codul civil, conform căruia cedentul este responsabil în faţa cesionarului devalabilitatea creanţei şi
a mijloacelor de garantare a acesteia (gaj, ipotecă sau fidejusiune). Cedentul are obligaţia să
garanteze, la data cesiunii, existenţa creanţei cedate, că el este titularul ei şi ca, între timp, nu a
intervenit nici o cauză de stingere a obligaţiei. Dacă, după cesiune, creanţa este declarată nulă prin
hotărâre judecătorească, cesionarul este în drept să ceară cedentului rezoluţiunea contractului de
cesiune şi repararea prejudiciului cauzat.
Obligaţia de garanţie nu va exista în cazul cesiunii unui drept aleatoriu care s-a stins prin
realizarea elementului aleatoriu sau în cazul în care dreptul cedat a fost desfiinţat din cauze
posterioare cesiunii, cu excepţia cazului când desfiinţarea se produce cu efect retroactiv, până la

12
data naşterii dreptului. Exemplu poate servi, îndeplinirea unei condiţii rezolutorii sau ca efect al
unei acţiuni în anulare25.
Cedentul nu răspunde pentru neexecutarea creanţe de către debitor, cu excepţia cazurilor când
a garantat pentru debitor faţă de cesionar (alin. 1 art. 559 din Codul civil). Riscul insolvabilităţii
debitorului cedat este suportat de către cesionar. Ca excepţie, cedentul va răspundă pentru
executarea creanţei de către debitorul cedat, dacă şi-a asumat expres, prin contract, obligaţia de a
garanta faţă de cesionar. Această clauză este des utilizată în raporturile de comerţ internaţional,
fiind cunoscută sub denumirea de clauză „del credere”sau „du croire”.Efectul clauzei este
transformarea cedentului în fidejusor al debitorului, cesionarul fiind în drept să intenteze acţiune
cedentului după urmărirea bunurilor debitorului. Chiar dacă, în aparenţă, această clauză se
aseamănă cu fidejusiunea, în realitate ele nu pot fi confundate.
Cedentului va fi responsabil şi de executarea obligaţiei de către debitor dacă legea prevede
expres. Astfel, conform alin. 2 al art. 559 din Codul civilîn cazul cesiunii care rezultă dintr-un titlu
de valoare la ordin, cedentul este responsabil în faţa cesionarului şi de executarea obligaţiei de către
debitor . Norma are un caracter imperativ, părţile neputând deroga de la ea. Este de menţionat că
titlul de valoare la ordin se transmite prin andosare (gir), perfectată în conformitate cu legea, şi
remiterea lui. Girulreprezintăînscrierea unei anumite formule, de regulă pe verso titlului, prin care
se exprimă voinţa proprietarului de a transfera dreptul său unei alte persoane. Prin efectul girului se
transmite titlul cu toate drepturile inerente lui26. Din categoria titlului devaloare la ordin fac parte:
cambia, biletul la ordin, cecul.
Deosebirea dintre cesiunea de creanţă şi girul unui titlu de valoare la ordin constă în
negarantarea executării obligaţiei de către cedent (în afară de stipulaţia contrară expresă) şi
garantarea executării obligaţiilor de către girant. Astfel, conform art. 1264 alin. 2 din Codul civil,
girantul răspunde pentru plata cecului, cu excepţia persoanelor cărora cecul le-a fost transmis prin
gir după interzicerea unui nou gir de către girant sau în cazul cesiunii cambiei la ordin prin gir,
titularul cambiei, în caz de neplată, fiind în drept să exercite dreptul de acţiune şi împotriva
cedentului (girantului) (art. 38 din Legea cambiei nr. 1527/1993)27. Soluţia este analogică şi în
materia cecululi (art. 1274 din Codul civil).
În cadrul raporturilor dintre cele două părţi ale contractului de cesiune – cedentul şi
cesionarul – se impun unele îndatoriri. Astfel, conform art. 556 alin. 3 al din Codul civil, cedentul
trebuie să remită actelecare atestă dreptul său de creanţă (cum ar fi, de exemplu, înscrisul
constatator al creanţei), şi să pună la dispoziţie întreaga informaţie referitoare la executarea

25
I. Adamn,Op. cit., p.493.
26
Rarinescu M.G.Curs elementar de drept civil român. Vol. II. Drepturile reale. Obligaţiile. Bucureşti. 1947, p.521.
27
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1993, nr. 10.
13
obligaţiei. Ultimă îndatorire decurge din cea generală de asumare şi executare cu bună-credinţă a
obligaţiilor (art. 513din Codul civil), inclusiv a obligaţiei de informare (art. 516din Codul civil). În
cazul neîndeplinirii de către cedent, cesionarul este în drept să ceară desfiinţarea contractului pentru
motiv de viciere prin dol a consimţământului.
Efectele cesiunei de creanţă faţă de terţi. În materia cesiunii de creanţă, terţi sunt toate
persoanele care nu au luat parte la contractul de cesiune şi nu sunt succesori universali sau cu titlu
universal ai părţilor contractante, dar pentru care cesiunea prezintă interes. Se consideră că sunt terţi
în această materie: debitorul cedat, cesionarii ulteriori şi succesivi ai aceleiaşi creanţe şi creditorii
cedentului28.
Faţă de debitorul cedat, cesiunea de creanţă produce efecte numai din momentul notificării
debitorului sau prezentării unui înscris privitor la cesiune29. Până în momentul notificării, cesiunea
de creanţă este inopozabilă debitorului, care se consideră legat numai faţă de cedent, putând ignora
cesiunea de creanţă. Astfel, conform art. 561 din Codul civil, cesionarului i se poate opune
prestaţiile efectuate de debitor după cesiune pentru cedent, ca şi orice act juridic încheiat după
cesiune între debitor şi cedent cu privire la creanţa transmisă, dacă debitorul nu avea cunoştinţă, în
momentul efectuării prestaţiei sau al întocmirii actului, de existenţa cesiunii. Dacă cedentul a
efectuat cesiunea, debitorul cedat se poate apăra în faţa cesionarului prin invocarea chitanţei care
confirmă executarea obligaţiei, chiar dacă aceasta este datată ulterior cesiunii, însă anterior
notificării. În aceleaşi condiţii, debitorul cedat poate opune cesionarului compensaţia pe care o
opune şi cedentului. Dacă, până la notificare, operează remiterea datorie (iertare de datorie), iar
creditorul cedent cesionează totuşi creanţa, debitorul cedent poate opune cesionarului remiterea de
datorie30.
După îndeplinirea formalităţilor de notificare, debitorul cedat devine debitor al cesionarului,
fiind obligat să efectueze plăţile numai către acesta. Prin notificarea cesiunii de creanţă se aduce la
cunoştinţă debitorului persoana noului creditor şi clauzele esenţiale ale contractului de cesiune.
Notificarea despre cesiune poate fi retrasă doar cu consimţământul celui desemnat ca nou creditor
( art. 564 alin. 2 din Codul civil). Pentru ca cesiunea de creanţă să producă efecte faţă de terţi,
acţiunile trebuie să fie întreprinse de părţile contractului de cesiune fie cedent, fie cesionar. De
regulă cesionarul are mai multe interese pentru notificarea debitorului cedat. După data notificării,
debitorul cedat poate opună cesionarului toate excepţiile pe care a putut să le opună cedentului până

28
Baieş Sergiu,Teoria generală a obligaţiilor, p.464.
29
Această concluzie rezultă din prevederile art. 560 şi 564 din Codul civil. Chiar dacă la art. 561 din Codul civil reiese
că cesiunea de creanţă îi devine opozabilă debitorului în momentul în care ia cunoştinţă de existenţaei, această sintagmă
trebuie interpretată în sensul „ a avea cunoştinţă în urma notificării sau prezentării înscrisurilor...”. Pentru detalii vezi:
Comentariul Codului civil al Republicii Moldova, Chişinău, Editura ARC, Volumul II, 2005, p.84-86.
30
Liviu Pop. Teoria generală a obligaţiilor. Iaşi 1996, p.447.
14
în momentul comunicării cesiunii (art. 560 din Codul civil), cum ar fi: nulitatea, plata, prescripţia,
rezoluţiunea. După îndeplinirea formalităţilor de notificare, debitorul poate opune cedentului
cesiunea şi atunci când ea nu a mai avut loc sau este lipsită de efect (art. 564, alin. 1 din Codul
civil)31.
Legea nu stabileşte nici un termen de notificare. Rămâne la discreţia cesionarului timpul de
notificare a debitorului cedat. Este util totuşi ca cesionarul să înştiinţeze despre cesiune atâta timp
cât terţii nu au dobândit nici un drept asupra creanţei. Notificarea, de regulă, se face la domiciliul
debitorului. Dacă există mai mulţi debitori conjuncţi, fiecare trebuie notificat, deoarece nu este
debitor decât pro parte32. Dacă există mai mulţi creditori solidari, se consideră că mai potrivit ar fi
notificarea fiecărui debitor în parte.
Notificarea nu trebuie să fie o reproducere a contractului de cesiune, ci trebuie să conţină
datele lui esenţiale, adică o informaţie care să-i permită debitorului cedat să-şi facă ideii corecte
despre calitatea noului creditor.
Formalitatea notificării reprezintă un mijloc de stabilire a unui raport juridic între debitorul
cedat şi cesionarul căruia creditorul cedat i-a transmis dreptul său. Astfel, debitorul cedat nu mai are
nici o obligaţie faţă de creditorul cedent, devinind debitor al creditorului cesionar. Notificarea este o
formalitate care se îndeplineşte numai în persoana debitorului cedat, cu scopul de a-l face subiect
pasiv în transmiterea intervenită între cedent şi cesionar.
Dacă cedentul transmite creanţa către mai mulţi cesionari, se naşte un conflict între
cesionarii ulteriori şi succesivi ai aceleiaşi creanţe cedate. Soluţia se conţine în Codul civil la art.
562, conform căruia, dacă o creanţă este cedată de acelaşi titular de mai multe ori, creditor al
obligaţiei este primul cesionar, desemnat conform regulii qui prior tempore potior iure33. Dacă nu
se poate determina cu certitudine primul cesionar, o soluţie ar fi confruntarea datelor de efectuare a
fiecărei cesiuni. Problema rămâne nesoluţionată în cazul efectuării tuturor cesiunilor în aceeaşi zi,
înscrisurile fiind datate, dar neavând fixată ora întocmirii lor. În asemenea cazuri legiuitorul nu
oferă soluţii. Ar fi raţional să se acorde prioritate cesionarului care primul a efectuat formalităţile de
publicitate, adică primul a notificat debitorul cedat. Din punct de vedere practic, este mai simplu a
determina cu certitudine data la care s-a făcut notificarea sau persoana care prima a făcut
notificarea34.

31
Norma dată se referă la situaţia desfiinţării cesiunii sau lipsirii ei de efecte posterior notificării debitorului despre ea.
Prin expresia „nu a mai avut loc” se au în vedere situaţiile în care părţile nu execută contractul de cesiune, iar acesta
este desfiinţat sau cesiunea este lipsită de efect. Dacă se întrunesc aceste condiţii, debitorul poate opune cedentului
cesiunea creanţei.
32
I. Adamn, Op. cit., p.495.
33
Baieş Sergiu.Teoria generală a obligaţiilor, p.465.
34
Comentariul Codului Civil al Republicii Moldova, p. 87-88.
15
 Efetele cesiunii de creanţă faţă de creditorii chirografari ai cedentului. Până la
îndeplinirea formalităţilor de publicitate, creditorii cedentului sunt consideraţi terţi faţă de cesiunea
intervenită între debitorul lor, care este cedent, şi cesionar. Cesiunea nu le este opozabilă şi ei pot
urmări creanţa cedentului, faţă de debitorul cedat, care face parte din gajul lor general. Creditorii
chirografari sunt interesaţi să cunoască cesiunea de creanţă, îndeosebi când aceasta este cu titlu
gratuit. După realizarea publicităţii cesiunii, dreptul respectiv de creanţă iese din patrimoniul
cedentului, diminuând gajul lor general şi cauzând prejudicii creditorilor chirografari. Când
cesiunea de creanţă le devine opozabilă, ei pot cere revocarea acesteia pe cale acţiunii revocatorii,
cunoscute şi sub denumirea de acţiune pauliană, dacă le-au fost fraudate interesele35.

35
Liviu Pop. Teoria generală a obligaţiilor. Iaşi 1996, p.448. În Codul civilal Republicii Moldova baza unei asemenea
acţiuni este pusă la art. 218, conform căruia nulitatea relativă a actului juridic poate fi invocată şi de creditorul
chirografar a părţii ocrotite pe calea acţiunii oblice. Spre regret, acţiunea revocatorie nu-şi găseşte dezvoltare în
articolele ulterioare, care prevăd temeiurile declarării nulităţii relative. În acest caz, lipseşte temeiul juridic de declarare
a nulităţii actului juridic încheiat în frauda intereselor creditorilor. Ar fi binevenit ca legiuitorul să opereze unele
modificări, introducând şi un asemenea temei.
16
§ 2. Preluarea datoriei

2.1. Noţiunea şi trăsăturile preluării datoriei

Preluarea datoriei ţine de transmiterea elementului pasiv al raportului juridic obligaţional.
Dreptul roman preclasic nu admiteatransmiterea datoriei. Operaţiunea nu prezenta importanţă
practică, deoarece achiziţionarea unor elemente pasive ale patrominului nu avea acelaşi interes ca
dobândirea unor elemente active ale lui, rezultatele similare putând fi obţinute prin intermediul altor
instituţii ale dreptului civil.
Datorită importanţei sale practice, legislaţiile moderne36, inclisiv Codul civil al Republicii
Moldova (art. 567-571)37 reglementează preluarea datoriei date.Instituţia preluării de datorie
prezintă interespractic în special între societăţile comerciale. De exemplu, dacă o societate are o
datorie faţă de furnizorul ei de materie primă, da, în acelaşi rimp, o creanţă de aceeaşi valoare faţă
de un client, atunci este practic şi pentru societate, şi pentru clientul ei ca două plăţi distincte să fie
înlocuite cu o singură plata, direct de la clientul societăţii către furnizorul societăţii38.
Noţiunea.Preluarea datoriei poate fi definită ca contractul prin care o obligaţie se transmite
din patrimoniul debitorului în cel al unei alte persoane, încheiat între creditor şi un terţ (noul
debitor) sau între debitorul iniţial cu noul debitor şi cu consimţământul creditorului (alin.1 al art.
567 şi art.568 din Codul civil).
Preluarea datoriei prezintă următoarele caracteristici:
- degrevează debitorul iniţial de obligaţie;
- asigură transmiterea aceleiaşi datorii de la un debitor la altul împreună cu toate modalităţile,
excepţiile şi garanţiile;
- se face cu acordul creditorului, fie că este el însuşi parte la contract (alin.1 art.567 din Codul
civil), fie că i se cere acordul asupra preluării de datorie convenite de debitorul iniţial şi noul debitor
(art.568 din Codul civil)39, spre deosebire de cesiunea de creanţă, care produce efecte prin acordul
de voinţă al cedentului şi cesionarului, fără acordul debitorului cedat, notificarea lui având rolul
asigurării opozabilităţii cesiunii.

36
Codul elveţian al obligaţiilor, art.175-183; Codul civil german (BGB, §414-419).
37
La reglementarea preluării de datorie,legiuitorul a preluat standardele Principiilor dreptului european al contractelor
(art.12.101 şi 12.102) şi Principiilor Unidroit (art. 9.2.1-9.2.8).
38
Flavius Baias, Noul Cod civil: comentariu pe articole, p.1696.
39
Această cerinţă este consacrată în Codul civil german (§415) şi în Codul elveţian al obligaţiilor (art.176) şi care este
standardizată în Principiile Unidroit (art. 9.2.3.). Vezi: Fl.Baias, Noul Cod civil: comentariu pe articole, p.1696
17
2.2. Feluriele preluării datoriei
Spre deosebire de Codul civil din 1964, noul Cod civil la art. 567 şi 568 reglementează două
posibilităţi de preluare a datoriei: a) printr-un contract încheiat între creditor şi un terţ şi b) printr-un
acord încheiat între debitorul iniţial cu noul debitor şi cu consimţământul creditorului.
a) Preluarea datoriei printr-un contract încheiat între creditor şi un terţare ca efect
substituirea debitorul iniţial, locul căruia este preluat de terţ. Debitorul iniţial aredreptul să se opună
contractului şi să execute el însuşi obligaţia (art. 567din Codul civil).
Domeniul de aplicare a preluării datoriei în baza contractului încheiat între creditor şi terţ.
Admitem iniţial existenţa unui raport juridic obligaţional între creditor şi debitor. Presupunem că
creditorul, la rândul său, se află în relaţii cu un terţ care manifestă interes faţă de debitor. Astfel,
poate surveni momentul în care terţul propune creditorului încheierea contractului prin care să preia
locul debitorului în raporturile lui cu creditorul. Dacă creditorul consideră că solvabilitatea terţului
nu cedează celei a debitorului, nimic nu-l împiedică să cadă de acord la încheierea unui astfel de
contract. În urma încheierii contractului, creditorul se obligă să nu exercite drepturile sale de creanţă
faţă de debitorul anterior în baza raportului obligaţional, astfel de parcă nici nu ar exista. În schimb,
creditorul dobândeşte dreptul analogic de a cere executarea de la terţ între care s-a stabilit raportul
obligaţional în urma încheierii contractului. Debitorul este în afara raportului apărut între creditor şi
terţ, dar şi în afara raportului obligaţional iniţial care a încetat, datorită terţelor.
Esenţa juridică a preluării datoriei de la creditor constă în iertarea datoriei debitorului,
fiindcă rezultatul constă în decăderea obligaţiei debitorului iniţial fără vreo participare din partea
lui. Fiind înştiinţat de către creditor că nu mai este dator, fiindcă un terţ va executa în locul lui,
debitorul poate considera că acesta îi iartă datoria. Pedebitor nu-l interesează din care motiv
creditorul a încheiat contractul prin care un terţ a preluat datoria sa. Prezintă importanţă raporturile
care vor apărea între debitorul iniţial şi noul debitor, de ce ultimul este de acord să preia locul
acestuia.
La practică însă, cazurile de preluare a datoriei de la creditor de către un terţ fără o
înţelegere prealabilă cu debitorul sunt rare. De regulă, este debitorul cel care caută terţa persoană
care să fie de acord să-l substituie în raportul obligaţional. Astfel, potenţialii participanţi la
preluarea datoriei se află în relaţii în bază cărora unul dintre aceştia îşi asumă executarea obligaţiei
pentru celălalt. Prezintă importanţă determinarea intereselor urmărite de către părţi în cazul în care
terţul preia datoria de la creditor. Interesul debitorului exclus din raportul obligaţional este
menţinerea valabilităţii contractului de preluare a datoriei. În caz contrar, el va fi obligat din noi faţă
de creditor. Excluderea vechiului debitor este posibilă dacă situaţia lui nu devine mai dificilă de

18
cum era până la încheierea contractului de preluare a datoriei. Acesta poate fi declarat nul în cazul
în care substituirea vechiului debitor s-a produs prin violenţă sau dol din partea noului debitor.
Situaţia noului debitor este mai legeră. El poate în orice moment să renunţe la contractul de
preluare a datoriei, ceea ce îl va degreva de obligaţia asumată.
Interesul creditorului poate fi divers. El poate cere menţinerea contractului de preluare a
datoriei, dar şi încetarea lui, atunci când, de exemplu, s-au comis greşeli referitor la solvabilitatea
noului debitor.
Preluarea datoriei în temeiul uni contract între creditor şi un terţ dă naştere la un raport
juridic la care debitor iniţial nu participă. Se poate considera că noul debitor îi acordă un credit celui
iniţial. Asemenea acţiuni urmează a fi calificate drept gestiune de afaceri, care poate fi doar în
favoarea debitorului, din care considerent acordul lui nu este necesar. Cu toate acestea, debitorul
iniţial are dreptul să se opună contractului de preluare a datoriei şi să execute el însuşi obligaţia
(alin.2 art. 567 din Codul civil), dacă are un interes, de exemplu constată că acesta s-a făcut în
detrimentul său. Aceast drept al debitorului iniţial este o trăsătură specifică ce face ca preluarea
datoriei de către un terţ de la creditor să nu fie confundată cu cesiunea de creanţă.
b) Preluarea datoriei printr-un acord încheiat între terţ şi debitorul iniţial va produce efecte
doar dacă va fi acceptat de către creditor (art. 568 din Codul civil), deoarece raportul obligaţional
este unul personal, iar personalitatea debitorului (solvabilitatea, cinstea, spiritul gospodăresc,
inteligenţa) prezintă interesprimordial. Dacă în cazul preluării de datorie prin conttractul încheiat cu
creditorul, consimţământul lui, fiind parte contractantă, este necesar pentru valabilitatea
contractului, în cazul preluării datoriei prin contract încheiat cu debitorul, consimţământul
creditorului este necesar ca preluarea datoriei să îşi producă efecte. Astfel, contractul încheiat între
debitorul iniţial şi noul debitor este valabil încheiat de la momentul realizării acordului de voinţă al
celor doi cocontractanţi, dar el nu produce efecte, ca operaţiune de preluare a datoriei, decât de la
data exprimării acordului creditorului. Până la data la care creditorul îşi exprimă acordul, nu se
poate vorbi de o adevărată preluare de datorie 40.Acceptare din partea creditoruluiapreluării de
datorie este o manifestare a consimţământului acestuia, care se obţine dacă oricare dintre cei doi
cocontractanţi, debitorul iniţial sau noul debitor, efectuiază formalităţile de comunicare a
contractului intervenit între aceştia, ambele părţi având interes să confere eficienţă contractului. Prin
exprimarea acordului, creditorul nu devine parte la contractul încheiat între debitorul iniţial şi noul
debitor, ci el devine creditorul noului debitor, ca rezultat al preluării de datorie acceptate, exercitând
în raport cu acesta toate drepturile pe care le avea împotriva debitorului iniţial.
Deosebirilor dintre cele două modalităţi de preluare a datoriei sunt:
40
În asemenea caz, de exemplu, doctrina elveţiană operează cu denumirea de „preluare internă de datorie”. Vezi:
Fl.Baias, Noul Cod civil: comentariu pe articole, p.1700.
19
 - părţile contractului de preluare a datoriei încheiat între creditor şi terţ nu sunt doi debitori,
precum în contractul de preluare a datoriei încheiat între debitor şi un terţ, ci unul este creditorul,
celălalt terţul (noul debitor). Această circumstanţă exclude necesitatea efectuării de către creditor a
unui act juridic unilateral prin care să-şi exprime acordul cu schimbarea debitorului.
- neparticiparea la încheierea contractul de preluare a datoriei între creditor şi terţ a debitorului
iniţial, necesită săvârşirea de către creditor a unui alt act unilateral prin care să ierte datoria acestuia.
Anume un astfel de act generează consecinţe juridice, care sunt doar preconizate de contractul de
preluarea a datorie dintre credintor şi terţ, şi anume apariţia unui nou raport juridic în schimbul celui
existent, care încetează. Fără iertarea datoriei debitorului iniţial, contractul de preluare a datoriei
încheiat între creditor şi terţ da naştere la un nou raport juridic, nestingându-l pe cel precedent. Ca
rezultat vor exista paraleldouă raporturi juridice identice cu participarea a diferitelor subiecte.
- relaţiile dintre debitori, la preluarea datoriei, rămân în afara contractului. În legătură cu acest
fapt, nu se poate pune problema invocării unor obiecţii, de către noul debitor, rezultate din relaţiile
lui cu debitorul iniţial. Asemenea obiecţii sunt inadmisibile, chiar dacă debitorul a indicat terţului la
primirea datoriei, temeiul unei asemenea acceptări. Deoarece, la determinarea acestui temei, nu a
participat vechiul debitor, creditorul are dreptul să ignore referirea unilaterală la un asemenea temei.
Situaţia, în cazul dat, este identică delegaţiei: creditorul ştie doar că nu este obligat să ofere
debitorului contraechivalentul, iar debitorul contează pe obţinerea de sine stătătoare a
contraechivalentului de la terţ. Dacă debitorul a mizat şi nu a primit contaechivalentul, aceasta este
greşeala lui, creditorul nefiind răspunzător.
Indiferent de modalităţile sale, fie că se realizează în temeiul unui contract încheiat între
creditor şi un terţ, fie între debitorul iniţial şi noul debitor, preluarea datoriei trebuie să fie încheiată
în forma cerută pentru actul juridicîn al cărui temei s-a născut datoria (art.569 din Codul civil)

2.3. Efectele preluării datoriei

Prin preluarea de datorie se transmite elementul pasiv al raportului obligaţional, datoria. Locul
debitorului iniţial este preluat de către terţ, care devine un nou debitor, fiind responsabil de
executarea obligaţiei (art.567-571 din Codul civil), debtorul iniţial fiind eliberat41.
Obligaţia se transferă noului debitor în starea în care se afla în patrimoniul debitorului iniţial
la data încheierii contractului de preluare a datoriei. Drepturile creditorului legate de obligaţie nu
sunt afectate, iar acordul creditorului la preluarea datoriei nu se paote echivala cu prezumţia că
41
Principiile Unidroit (art.9.2.5.) prevăd că creditorul este cel ce optează între a-l elibera pe debitorul iniţial sau a-l ţine,
în continuare, obligat la plată, în solidar sau în subsidiar. În absenţa unei alegeri, Principiile Unidroit prevăd că ambii –
debitorul iniţial şi noul debitor – sunt solidar răspunzători. Vezi: Fl. Baias, Noul Cod civil: comentariu pe articole,
p.1697). Reieşind din principiul libertăţii contractuale (art.667 Cc), este posibil ca prin contract părţile să includă o
asemenea clauză.

20
acesta ar fi acceptat o situaţie mai putin favorabilă decât cea avută în raport cu debitorul iniţial.
Astfel, creditorul va beneficia de aceleaşi condiţii de efectuare a plăţii, de exemplu, va avea dreptul
de a invoca clauza privitoare la executarea anticipată a obligaţiei, în cazul neefectuării plăţii în rate.
Creditorul beneficiază de toate celelalte accesorii ale creanţei, de exemplu, o anumită
dobândă pentru întârzierea la plată stipulată în contractul încheiat cu debitorul iniţial, poate
introduce orice acţiunea în justiţie prin care să protejeze creanţa – acţiunea oblică (art. 599 din
Codul civil), să facă acte de întrerupere a prescripţiei, să ia orice alte măsuri pentru conservare a
dreptului său în raport cu noul debitor. Ca excepţie, potrivit art.571 din Codul civil, nu se transmit
prin preluarea de datorie drepturile de garanţie stabilite asupra creanţei, dacă menţinerea lor nu este
încuviinţată de cei care le-au constituit.Este firesc să fie aşa, întrucât schimbarea debitorului îi
interesează în mod esenţial pe cei care au garantat datoria (garanţii personale sau reale). De
exemplu, conform art.485 din Codul civil, obligaţia garantată prin gaj poate fi preluată de o altă
persoană doar cu acordul creditorului gajist, iar dacă debitorul obligaţiei garantate şi debitorul gajist
sunt persoane diferite, şi cu acordul ultimului de a răspunde pentru noul debitor, în caz contrar gajul
se stinge prin efectul legii. Dacă debitorul obligaţiei garantate este şi debitor gajist, gajul se
menţine, cu excepţia cazului în care creditorul gajist este de acord cu o altă garanţie sau cu stingerea
gajului. De asemenea, fidejusiunea se va stinge în cazul preluării obligaţie garantate dacă
fidejusorul nu a acceptat să garanteze executarea obligaţiei de către noul debitor (alin.3 art.1167 din
Codul civil). Art. 485 şi 1167 din Codul civil conţin norme speciale, aplicabile raporturilor de gaj şi
de fidejusiune, dar care corelează cu norma generală stabilită la art. 571 din Codul civil.
Noul debitor este în drept să opune creditorului excepţiile care rezultă din raportul dintre
creditor şi debitorul precedent, dar nu poate prezenta spre compensare o creanţă ce aparţine
debitorului iniţial (art. 570 din Codul civil). Noul debitor substituindu-se debitorului iniţial,
beneficiază de toate mijloacele de apărare ce puteau fi invocate de acesta. Astfel, poate opune
creditorului faptul că obligaţia nu exista ori că era stinsă la momentul preluării, că actul generator
de obligaţii era nul sau anulabil, inclusiv ca urmare a incapacităţii debitorului iniţial ori a vreunui
viciu de consimţământ. El poate, de asemenea, opune excepţia de neexecutare, poate cere reducerea
propriei prestaţii ori rezoluţiunea, poate folosi clauza de arbitraj inserată în contractul dintre creditor
şi debitorul iniţial42.
Ca excepţiec cel ce preia datoria nu poate opune creditorului excepţiile personale ale
debitorului iniţial, adică cele care nu sunt legate de obligaţia principală, ci de alte raporturi ori
împrejurări personale care îl privesc pe debitor. Astfel, noul debitor nu poate opune creditorului
compensaţia cu o datorie a debitorului iniţial. Interpretarea per a contraria al art. 570 din Codul

42
Fl. Baias, Noul Cod civil: comentariu pe articole, p.1699.
21
civil permite a face concluzia că noul debitor nu poate opune creditorului excepţiile ce rezultă din
raporturile dintre noul debitor şi debitorul iniţial. De exemplu, neexecutarea obligaţiilor asumate de
debitorul iniţial faţă de noul debitor în considerarea preluării ori nevalabilitatea contractului încheiat
cu debitorul iniţial.

22
I. Trecerea dreptului creditorului la altă persoană (cesiunea)
Dreptul de a cere, aparținând creditorului potrivit contractului, poate fi transmis de către el unei alte
persoane în baza tranzacției (cesiunea de creanță) sau poate trece la o altă persoană conform legii.
Altfel spus, transmiterea dreptului de a cere înseamnă că creditorul precedent, față de care trebuie să
se execute creanțele, din obligație se retrage, iar locul lui îl ocupă un creditor nou.
Foarte des cesiunea se confundă cu cedarea dreptului de a cere (revendicare), ceea ce nu este chiar
corect. Cedarea dreptului de a cere este o formă care variază în raport cu cesiunea de creanță. Există
cesiune în baza contractului şi dreptul de a cere, de exemplu, potrivit legii.

Cesiunea de creanță
În condițiile de piață, este necesar să nu se confunde achitarea reciprocă cu cesiunea de creanță.
Nerespectarea regulilor privind cesiunea poate crea probleme mai puțin serioase decât reținerea
îndelungată a plăților între agenții economici. O creanță transmisibilă şi sesizabilă poate fi cesionată
de titular (cedent) unui terț (cesionar) în baza unui contract.
Din momentul încheierii unui astfel de contract, cedentul este substituit de cesionar în drepturile ce
decurg din creanță. Cesiunea creanței nu poate aduce atingere drepturilor debitorului şi nici nu
poate face obligația acestuia mai oneroasă.
Dat fiind acest fapt, la încheierea contractului de cesiune se recomandă a ține cont de următoarele
condiții, nerespectarea căror duce la nulitatea contractului sau la recalificarea lui, în consecință
oricum fiind anulat cel de bază, prin urmare:

1. Cesiunea unei creanțe de către un creditor unei alte persoane se admite în cazul când aceasta nu
este în contradicție cu legea, iar contractul sau creanța nu este legată de creditor (art. 556 alin. (4)
din Codul civil:

(4) Sînt incesibile creanțele privitoare la încasarea pensiei alimentare, la repararea prejudiciului
cauzat vieții şi sănătății persoanei, precum şi la alte drepturi legate de persoana creditorului.).

De exemplu, dacă contractul, acordurile şi corespondența legate de acestea demonstrează că

contractul este întocmit cu încălcarea prevederilor legislative sau în contract se stipulează că nu se
permite cesiunea, cesiunea de către creditor va fi imposibilă.
Legislația nu permite cesiunea unor drepturi legate de persoană (individul – omul este tratat în mod
individual, nu se referă la persoana juridică), în particular, de a cere plata pensiei alimentare, dreptul
de restituire a pagubei cauzate vieții sau sănătății.
23
La fel, sunt cazuri în care legislația expres prevede interzicerea cesiunii ca, de exemplu, în art. 352
alin. (4) din Codul civil, unde legiuitorul reglementează imperativ că cesiunea dreptului de
preemțiune la cumpărarea unei cotei-părți din proprietatea comună nu se admite.
Sau, în alte cazuri, legiuitorul prevede clauze de blanchetă, în care cesiunea se efectuează nu doar
pe principii generale, dar şi cu respectarea unor norme juridice de domeniu, de exemplu, art. 484
alin. (6) din Codul civil prevede că cesiunea drepturilor ipotecare este reglementată de legislația cu
privire la ipotecă.

2. La transmiterea dreptului de a cere unui nou creditor nu este necesar acordul debitorului, ca în
cazul cesiunii datoriilor, dar totuşi el trebuie înştiințat despre cesiunea care a avut loc (modelul de
scrisoare de înştiințare se anexează).
Conform regulilor generale, la transmiterea dreptului (cesiune) nu se cere acordul debitorului în
cazul când legislația sau contractul nu prevede altceva, iar potrivit art. 557 din Codul civil nou,
titularul unei creanțe o poate transmite, fără consimțământul debitorului, unui terț în cazul în care
aceasta nu contravine esenței obligației, înțelegerii dintre părți sau legii.
Înțelegerea cu debitorul privind inadmisibilitatea cesiunii produce efecte doar atunci când acesta are
un interes legitim în acest sens. Totodată, art. 564 din Codul civil prevede notificarea despre
cesiune. Dacă cedentul notifică debitorul că a cedat creanța sau îi prezintă un înscris privitor la
cesiune, cedentului i se poate opune de către debitor cesiunea şi atunci când ea nu a mai avut loc sau
când este lipsită de efect. În unele cazuri, legiuitorul expres prevede opozabilitatea drepturilor, unde
în conformitate cu art. 508 din Codul civil: (1) Drepturile de creanță, faptele sau raporturile juridice
aferente imobilelor consemnate în registru devin opozabile terților numai prin notare. (2) Sunt
supuse notării în registru: a) punerea sub interdicție judecătorească şi ridicarea acestei măsuri; b)
locațiunea şi cesiunea fructelor pe mai mult de 3 ani; c) interdicția de înstrăinare sau de grevare a
unui drept înscris; d) antecontractul; e) dreptul de preemțiune născut din actul juridic; f) intenția de
a înstrăina sau de a ipoteca; g) schimbarea rangului ipotecii, poprirea creanței ipotecare şi gajul
asupra creanței ipotecare; h) sechestrul, urmărirea imobilului sau a fructelor sale; i) acțiunea în
prestație tabulară şi acțiunea în rectificare; j) acțiunea pentru apărarea drepturilor reale înscrise în
registrul bunurilor imobile, acțiunile în desființarea actului juridic pentru nulitate, rezoluțiune ori
alte cauze de ineficacitate, precum şi orice alte acțiuni privitoare la drepturi de creanță, fapte sau
raporturi juridice în legătură cu imobilele înscrise; k) alte cazuri prevăzute de lege.

Notificarea despre cesiune poate fi retrasă doar cu consimțământul celui desemnat ca nou creditor.

24
Este un moment important la care trebuie să se atragă atenție, şi anume faptului că cesionarului i se
pot opune prestațiile efectuate de debitor, după cesiune, pentru cedent, ca şi orice act juridic încheiat
după cesiune între debitor şi cedent cu privire la creanța transmisă în cazul când debitorul nu avea
cunoştință, în momentul efectuării prestației sau al întocmirii actului, de existența cesiunii (art. 561
din Codul civil), astfel, înştiințarea scrisă este întotdeauna oportună deşi nu este obligatorie în cazul
cesiunii creanței (dar nu şi în cazul cesiunii datoriei, unde înştiințarea sau acordul este obligatoriu).
În cazul când este vorba despre transmiterea creanțelor în baza legii, a unor hotărâri de judecată sau
a unei decizii a autorității publice, sunt valabile prevederile stipulate la art. 566 din Codul civil, care
prevăd că dispozițiile şi cerințele legislației civile cu referire la cesiune sunt obligatorii spre
aplicare.
În orice caz, indiferent de faptul dacă se cere sau nu acordul debitorului la transmiterea dreptului de
a cere (sau cesionare), este oportun de a-l înştiința despre cesiunea care a avut loc, deoarece
legislația în vigoare protejează drepturile debitorului, care nu a fost avizat privind cesiunea
„dreptului de a cere” unei a treia persoane.
În primul rând, în cazul când debitorul nu este înştiințat despre cesiunea de creanță, el va îndeplini
obligația sa față de titularul de bază al creanței (de exemplu, va transfera pe contul bancar al
titularului de bază al creanței (creditorului inițial) suma bănească stipulată în contractul de vânzare-
cumpărare), acțiunile lui se vor califica ca obligație executată în modul stabilit corect.
În acest caz cesionarul (noul creditor) va trebui să-şi soluționeze relațiile cu cedentul (titularul
inițial al creanței sau creditorul inițial), deoarece în asemenea situații orice cerințe față de debitor
sunt neadecvate. Dacă totuşi cesionarul (noul creditor) s-a pomenit într-o astfel de situație, el este în
drept să înainteze cedentului (creditorul inițial) cerințe de restituire a patrimoniului transmis de
către el în baza contractului de cesiune sau o compensație financiară – costul patrimoniului. Acest
drept este prevăzut şi atribuit noului creditor în baza art. 8 alin. (2), art. 1392 şi art. 1393 din Codul
civil Adică, conform legislației, debitorul este în drept să nu îndeplinească cerințele cesionarului din
cauza că la acel moment, în care debitorul a realizat acțiunile reale de executare a obligațiunilor față
de titularul (creditorul) inițial, ultimul (cesionarul) nu va mai putea fi parte a contractului de
cesiune. Plus la aceasta, în urma îmbogățirii fără temei, urmează a se calcula şi cere dobânda,
pornind de la suma respectivă. În al doilea rând, potrivit legislației, debitorul este în drept să
înainteze contra cerințelor noului creditor (cesionar) obiecții care, la rândul său, avea dreptul să le
înainteze vechiului creditor (cedent) la momentul primirii avizului despre trecerea dreptului de a
cere (cesiune).

25
Debitorul are dreptul să opună noului creditor toate obiecțiile, pe care a putut să le opună vechiului
creditor până la primirea avizului cu privire la cesiunea creanței, conform art. 561 Opozabilitatea
prestațiilor din Codul civil, după cum s-a menționat mai sus.
De exemplu, dacă vânzătorul a cesionat dreptul de a cere plata pentru marfă altei persoane, iar
cumpărătorul, până la primirea avizului privind cesiunea care a avut loc, a depistat unele defecte la
marfa vândută, el este în drept să înainteze față de cesionar (noul creditor) toate pretențiile sau
obiecțiile sale referitoare la defectele depistate, în particular, poate cere micşorarea (reducerea)
corespunzătoare a prețului sau restituirea sumei deja achitate. Este evident că crearea unei asemenea
situații nu este convenabilă pentru noul creditor (cesionar).
În al treilea rând, este important ca avizul privind cesiunea creanței să fie expediat şi să ajungă la
debitor la timp, adică să nu se tărăgăneze expedierea înştiințării/notificării.
Dacă cedentul notifică debitorul că a cedat creanța sau îi prezintă un înscris privitor la cesiune,
cedentului i se poate opune de către debitor cesiunea şi atunci când ea nu a mai avut loc sau când
este lipsită de efect. Notificarea despre cesiune poate fi retrasă doar cu consimțământul celui
desemnat ca nou creditor.

3. Cesiunea trebuie să se efectueze în starea în care ea există la momentul încheierii contractului de

cesiune.În practică se întâlnesc frecvent cazuri când cedentul, odată cu transmiterea cesionarului a
dreptului de a cere, modifică conținutul acestei cerințe. De exemplu, vânzătorul care are drepturi
(cerințe) financiare față de cumpărător transmite noului creditor dreptul de a cere de la cumpărător
materii prime, marfă etc.
Este evident că contractul de cesiune stipulat în acest mod nu este valabil, deoarece vânzătorul nu
are față de debitorul său drepturi-cerințe materiale (adică rezultă relații de barter). Astfel, este
necesar să se ia în considerare regula, conform căreia creanța trebuie să fie transmisă noului creditor
în acea stare, în care ea există la momentul încheierii contractului de cesiune.
Dacă creanța este financiară, trebuie să se cesioneze anume creanța financiară. În cazul când creanța
este de ordin marfar, ea trebuie să se transmită similar. Modificarea creanței trebuie să se efectueze
cu participarea debitorului ca parte contractantă, prin acord adițional scris la contract, care e parte
componentă a contractului de bază.
În acest sens, legiuitorul prevede expres că cedentul este obligat să remită cesionarului actele
aferente creanței şi să-i pună la dispoziție informația necesară realizării ei. Drepturile de creanță se
transmit cesionarului aşa cum există în momentul transmiterii. Odată cu cesiunea creanței, asupra
cesionarului trec garanțiile şi alte drepturi accesorii.

26
4. Dreptul de a cere poartă un caracter patrimonial şi se evaluează din punct de vedere financiar.
Astfel, după regula generală, cerința (creanța) trebuie să se cesioneze cu titlu oneros.
În principiu, creanța poate fi transmisă altei persoane cu titlu gratuit. Însă în acest caz transmiterea
dreptului patrimonial unei terțe persoane cu titlu gratuit reprezintă un contract de donație (art. 827
din Codul civil).
În baza contractului de donație o parte (donator) transmite cu titlu gratuit celeilalte părți (donatar)
un bun în proprietate. Deci, transmiterea unei persoane a dreptului de proprietate cu titlu gratuit
reprezintă un contract de donație. Apropo, în baza art. 832 din Codul civil este interzisă donația, cu
excepția donației neînsemnate, pentru realizarea unor obligații morale: în relațiile dintre persoanele
juridice cu scop lucrativ, şi, de către persoanele juridice, cu scop lucrativ, în cazul în care obiect al
donației sunt valorile mobiliare.
Astfel, dacă în contractul de cesiune nu se va indica, prin ce se garantează transmiterea noului
creditor a dreptului de a cere, legalitatea unui asemenea contract poate fi pusă la îndoială.
Dreptul de a cere poate fi transmis în contul achitării datoriilor creditorului inițial (titularul de bază
al creanței) față de noul creditor (cesionar), în contul livrărilor de mărfuri.
Vânzarea creanței. Diferența dintre cesiunea creanței şi factoring. În fine, dreptul de a cere poate fi,
pur și simplu, vândut unei terțe persoane, conform legislației în vigoare. Totodată, este necesar de a
ține cont că, în baza Codului civil (art. 1290), achiziționarea creanțelor financiare contra bani (este o
tranzacție de factoring) poate fi efectuată de întreprinderile de factoring (factor).
Prin contract de factoring, o parte, care este furnizorul de bunuri şi servicii (aderent), se obligă să
cedeze celeilalte părți, care este o întreprindere de factoring (factor), creanțele apărute sau care vor
apărea în viitor din contracte de vânzări de bunuri, prestări de servicii şi efectuare de lucrări către
terți, iar factorul îşi asumă cel puțin 2 din următoarele obligații: a) finanțarea aderentului, inclusiv
prin împrumuturi şi plăți în avans; b) ținerea contabilității creanțelor; c) asigurarea efectuării
procedurilor de somare şi de încasare a creanțelor; d) asumarea riscului insolvabilității debitorului
pentru creanțele preluate (delcredere).
În contract părțile sunt obligate să precizeze mărimea, volumul, domeniul şi caracteristicile
creanțelor care fac obiectl contractului, precum şi elementele pentru determinarea sumei de plată.
Față de contractul de factoring se aplică prevederile referitoare la cesiunea de creanță în măsura în
care dispozițiile Codului civil nu prevăd sau din esența factoringului nu reiese altfel. Ce este
specific factoringului, este faptul că cesiunea creanței aderentului către factor poate fi realizată chiar
dacă între aderent şi debitor există o convenție ce interzice o astfel de cesiune.

27
Aceasta prevedere nu aduce atingere răspunderii aderentului față de debitor pentru prejudiciile
rezultate din cesiunea efectuată contrar prevederilor contractului. În raport cu statul, deoarece
creanța poate încălca principiul de la pct. 3 expus mai sus, nu în toate cazurile este oportun de a
aplica aceste norme juridice, deoarece factoringul de multe ori denaturează starea inițială a creanței,
iar, de ex., organul fiscal nu poate depăşi limitele de competență diminuând starea inițială a
creanței, astfel diminuând veniturile la buget.

5. Cesiunea dreptului de a cere unor terțe persoane se efectuează în baza contractului de cesiune.
Contractul de cesiune este un contract de drept civil care trebuie să fie întocmit în baza condițiilor şi
regulilor stabilite de legislație.
În acest caz urmează a se accentua două momente:
În primul rând, în contract este necesar să se descrie amănunțit creanța care se cedează cesionarului
– caracterul cerinței (creanței), mărimea (volumul, suma), obligațiunea ce a generat apariția
creanței, cu indicarea numărului, datei încheierii contractului care a stat la baza apariției creanței
(sau a documentului ce stă la baza creanței).
Astfel, legalitatea cesiunii poate cauza dubii serioase, mai ales atunci când se întocmesc acte
multilaterale de achitări reciproce (cu participarea a cinci şi mai multe întreprinderi) va fi foarte
complicat de a stabili ce fel de creanță se transmite (se cedează). Mai mult ca atât, circulația
documentelor se perfectează la un nivel destul de scăzut şi un asemenea document, cum este
contractul, deseori, pur şi simplu, lipseşte.
În al doilea rând, este necesar a respecta forma contractului de cesiune, de exemplu, pentru
cunoştință: cesiunea creanței (dreptul de a cere) bazată pe un contract (tranzacție) într-o formă
simplă, scrisă sau autentificată de notar trebuie să fie efectuată corespunzător într-o formă scrisă sau
autentificată de notar în mod respectiv;
cesiunea creanței apărută în baza unei tranzacții, pentru care este necesară înregistrarea de stat,
trebuie să se înregistreze în modul stabilit în cazul când legislația nu prevede altceva;
cesiunea creanței în baza unei hârtii de valoare la ordin se efectuează pe calea andosamentului pe
această hârtie (hârtii de valoare) (art. 556 din Codul civil);
dacă valoarea tranzacției (obiectul actului juridic – creanța) depăşeşte suma de 1 000 lei, contractul
se va încheia obligatoriu în formă scrisă (conform art. 210 alin. (1) din Codul civil).
Este de menționat şi faptul că în unele cazuri are loc transmiterea creanțelor altfel decât prin voința
părților exprimată contractual, de exemplu, creanța poate fi transmisă în baza legii, a unei hotărâri
judecătoreşti sau a unei decizii a autorității publice.

28
6. În contract este necesar de a determina volumul drepturilor cesionate (art. 558 din Codul civil).

Conform regulii generale, drepturile de creanță se transmit cesionarului în forma în care există la
momentul transmiterii. Odată cu cesiunea creanței, la cesionar trec garanțiile şi alte drepturi
accesorii. Aceasta înseamnă că la noul creditor, pe lângă creanța de bază, trec şi drepturile ce
asigură realizarea creanței (de exemplu, drepturile în contractul de gaj), alte drepturi ce au legătură
cauzală cu cerințele (creanțele), inclusiv drepturile la dobânzile neachitate.

Pentru a exclude acțiunea normei generale menționate, în contractul de cesiune este necesar de a
indica expres volumul drepturilor care se transmit noului creditor.
Cesiunea creanței trebuie să conducă nemijlocit şi necondiționat la înlocuirea creditorului
(titularului unei creanțe) în obligații şi drepturi prin cesionar.
De exemplu, S.A. „Soare” şi S.A. „Cerb” au încheiat un contract de cesiune, în baza căruia S.A.
„Soare” şi S.A. „Cerb” cedează creanța. Mai târziu, aceşti doi subiecți economici încheie un
contract suplimentar (acord), conform căruia peste 50 de zile după virarea sumei respective pe
contul S.A. „Cerb”, acesta din urmă trebuia să restituie suma S.A. „Soare”, cu excepția celor 10%
ce constituie o remunerare a persoanei care a preluat dreptul.
În asemenea cazuri, este evident că voința părților nu era îndreptată la cesiunea de drepturi, ci la
prestarea serviciilor de încasare a banilor – prestare de servicii contra unei remunerații. Deci,
contractul de cesiune este fictiv, acoperind (camuflând) contractul de prestare a serviciilor.
Totodată, în cazul de față titularul inițial al creanței (S.A. „Soare”) nu a fost substituit (şi nu a ieşit
din tranzacție) cu un creditor nou (S.A. „Cerb”).
Prin urmare, se poate trage concluzia că în urma cesiunii creanței trebuie să se producă înlocuirea
necondiționată a titularului creanței în ce priveşte obligațiile. Dacă în urma analizei condițiilor
contractului de cesiune titularul creanței nu a fost scutit de drepturi şi obligații, un asemenea
contract nu este valabil, deoarece putea fi încheiat fictiv.
Conform exemplului prezentat mai sus, între părți a fost încheiat un contract de cesiune, dar, în baza
condițiilor acestuia, cesionarul nu trebuia să restituie cedentului datoria percepută. Dacă cesiunea de
drept a avut loc în realitate, despre ce datorii restituite şi, principalul, despre ce remunerare se
menționează în contract?
În acest caz S.A. „Cerb” prestează doar servicii de încasare a creanțelor, primind pentru aceasta
remunerația respectivă, iar titularul inițial al creanței nu a fost substituit sau înlocuit de facto şi de
jure.

29
Sunt răspândite frecvent operațiunile (tranzacțiile) de cedare parțială a creanțelor în contracte de
durată (continue). De exemplu, între furnizor şi cumpărător s-a încheiat un contract de livrare a
ferestrelor pentru o perioadă de un an.
Conform condițiilor contractuale, ferestrele trebuie să se livreze pe parcursul anului în partide şi
respectiv cu achitări lunare. După expirarea a 3 luni furnizorul şi cumpărătorul întocmesc un act de
contrapunere a faptelor privind datoriile aferente achitării ferestrelor livrate, formate la momentul
dat, conform căruia furnizorul cedează dreptul de a cere de la cumpărător suma datorată unui terț
(cesionar) în contul achitării datoriei sale față de el.
La prima vedere se pare că totul este legal şi, mai ales, că legislația nu interzice efectuarea unor
asemenea operațiuni. Însă în acest caz instanța de judecată poate considera contractul de cesiune
nul, deoarece regulile cesiunii nu pot fi aplicate în situațiile specificate, întrucât obligația are un
caracter continuu şi, prin urmare, se creează raporturi juridice permanente în cadrul aceluiaşi cerc
de persoane.
Astfel, concluzia este următoarea, în urma cesiunii creanțelor urmează substituirea necondiționată a
părții contractante (creditor) în partea ce ține de obligațiuni. Dacă în rezultatul analizei clauzelor şi
condițiilor contractului de cesiune se va stabili clar că creditorul inițial nu a decăzut din obligații, un
astfel de contract va fi lovit de nulitate în baza art. 220, 221 din Codul civil pe motiv că contravine
normelor juridice imperative ale legislației în vigoare.

7. Alte momente importante

1) Titularul unei creanțe care a cedat dreptul de a cere (creanța) poartă răspundere față de cesionar
pentru nevalabilitatea creanței, dar nu răspunde pentru nerealizarea acesteia de către debitor, cu
excepția cazului când titularul de bază al creanței preia obligația de fidejusiune a debitorului față de
noul creditor (cesionar).Cu alte cuvinte, dacă creanța a fost cedată (transmisă) cesionarului în strictă
conformitate cu legislația în vigoare, iar debitorul nu execută condițiile contractului, noul creditor
poate înainta cerințele (pretențiile) sale doar debitorului.
Cedentul (titularul inițial al creanței) nu poartă nicio răspundere pentru neexecutarea sau executarea
neadecvată a contractului, cu excepția cazurilor expres prevăzute de legislație, de exemplu, în cazul
sublocațiunii sau cesiunii locațiunii locatarul (cedentul) îşi păstrează răspunderea față de locator
(art. 894 din Codul civil).
O altă excepție de la această regulă poate servi şi cazul când creditorul inițial (cedent), cedând
creanța cesionarului (noului creditor), concomitent se obligă față de cealaltă parte (creditor inițial)
să execute integral sau parțial, gratuit sau oneros obligația debitorului (a se vedea Cap. XX
Fidejusiunea din Codul civil).

30
Prin fidejusiune se poate garanta şi o obligație viitoare sau afectată de modalități dar oricum
determinată. Ceea ce este specific şi deosebit de regula generală a cesiunii, pentru raportul juridic
de fidejusiune este reglementarea din Codul civil, articolul 1148, care prevede neobligativitatea
acordului debitorului la constituirea fidejusiunii. Astfel, o persoană poate deveni fidejusor fără
acordul debitorului şi chiar fără ştirea acestuia.
Daca e să ne întoarcem la contractul de cesiune, atunci, în cazul în care cesiunea de creanță deja a
avut loc, contractul, pe care se bazează această creanță, din careva considerente se va dovedi a fi
nevalabil/nul, drept efect juridic, titularul inițial al creanței va trebui să restituie cedentului tot ce a
primit de la acesta în locul dreptului cedat, inclusiv cu corectări în documentația aferentă, precum şi
să restituie integral daunele cauzate.

2) La cedarea creanței titularul creanței este obligat să transmită cesionarului documentele care
adeveresc dreptul de a cere, precum şi să comunice informația care are însemnătate pentru
realizarea creanței. În caz contrar, până când cesionarul nu va prezenta toate dovezile de trecere a
creanței, debitorul este în drept să refuze executarea creanței față de noul creditor.
3) Este necesar de asemenea să nu se confunde achitările reciproce cu cesiunea de creanță.
4) La capitolul de față trebuie de menționat că Colegiul Ministerului Finanțelor prin extrasul din
procesul-verbal nr. 22/1 din 31.10.2002 a hotărât să accepte cesiunea creanțelor unui contribuabil
(titular) altui contribuabil (cesionar) în cazul când debitorul este bugetul de stat. Cesiunea se
efectuează în limitele şi în condițiile prevederilor Codului civil.

Cesiunea de creanță se face în baza unui contract scris, cu transmiterea documentelor care atestă
dreptul la creanță. Cesionarul prezintă Serviciului Fiscal cererea la care se anexează contractul în
original şi documentele justificative (decizia privind restituirea TVA sau a accizului în sumă de __;
Hotărârea irevocabilă a judecății; documente ce confirmă efectuarea plăților în plus la buget etc.).
Totodată, Ministerul Finanțelor a stabilit setul de documente care se prezintă la Serviciul Fiscal
pentru stingerea datoriilor față de stat (pentru realizarea creanțelor): contractul de cesiune a
creanțelor; actul de verificare între cedent şi cesionar la data întocmirii contractului menționat;
documentele care confirmă dreptul de a cere (creanța) – decizia privind restituirea TVA; Hotărârea
irevocabilă a judecății sau documentele ce confirmă efectuarea plăților în plus la buget etc.;
notificarea privind cesiunea creanței şi solicitarea/cererea de a efectua stingerea datoriilor față de
stat ale contribuabilului-cesionar.

31
Colegiul Ministerului Finanțelor a stabilit de asemenea modul de achitare a plăților (datoriilor față
de buget) pe seama creanțelor cedate. În primul rând, se achită datoriile față de stat cu termenul de
plată ajuns la scadență (inclusiv creditele acordate de Ministerul Finanțelor sau garantate de stat),
apoi alte drepturi.

II. Cesiunea drepturilor (creanțelor) creditorului conform legii

Drepturile creditorului care rezultă din obligații trec la o persoană terță în baza legii şi a
împrejurărilor indicate în legislație. De exemplu, în urma succesiunii de drept universală
(succesiunea drepturilor persoanei decedate la moştenitorii săi, reorganizarea persoanei juridice);
în baza hotărârii judecătoreşti privind trecerea drepturilor creditorului la o altă persoană, în cazul
când o astfel de cesiune este prevăzută de legislație;
prin subrogarea asigurătorului (agentului de asigurare) se transmit drepturile creditorului față de
debitorul responsabil de survenirea cazului asigurat; în alte cazuri prevăzute de legislație.

32
 Bibliografie
1. Biondo Biondi.Istituzioni di diritto romano.p.355-359.
2. BAIEŞ, SERGIU. BĂIEŞU, AUREL. CEBOTARI, VALENTINA. CREŢU, ION.
VOLCINSCHII, VICTOR. Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilor.
Chişinău. 2005, p.462 (în continuare Sergiu Baieş, Teoria generală a obligaţiilor)
3. BÎRSAN, CORNELIU. STĂTESCU, CONSTANTIN, FLAVIU, BAIAS.Drept civil.
Teoriageneralăaobligaţiilor.Bucureşti.Editura ALL.1992.
4. POP, LIVIU.Drept civil.Teoria generală a obligaţiilor. Tratat.Iaşi.1998.p.458 ;Dogovornoe
pravo. Kniga pervaâ. Obŝie položeniâ. Braginsĸij M.I., Vitrânsĸij V.V. Izd. 2-e. M. Status.
1999, p.465
5. Cosmovici, Paul Mircea.Drept civil. Obligaţii. Legislaţie. Bucureşti. 1994.Graždansĸoe
pravo. Učebniĸ. Čast' I. Pod. red. Sergeeva A.P., Tolstogo Û.Κ. Moskva, 1996, p.629.
6. Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol.I, Regimuljuridic general, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006, p. 224.
7. Liviu Pop, Op.cit., p.220; Fl.Baias, Noul Cod civil: comentariu pe articole, p.1671.
8. COSTIN, MIRCEA N. Dicţionar de dreptinternaţional al afacerilor.Vol. 1. – Bucureşti. Ed.
Lumina Lex. – 1995, p.218.
9. Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Chişinău, 2012, p.
10. LiviuPop,Op.cit., p.226;I.Adam, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2004, p.493, Fl.Baias,Noul Cod civil: comentariu pe articole, p.1674.
11. Vezi detalii: Braghinschi, Vitreanschi, Op, cit., p.470.
12. Sergiu Baieş, Teoria generală a obligaţiilor, p.463.
13. Rarinescu M.G.Curs elementar de drept civil român. Vol. II. Drepturile reale. Obligaţiile.
Bucureşti. 1947, p.521.
14. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1993, nr. 10.

33