Subiecte + Rezolvare

Drept Roman - Sem II

1. Instituirea si substituirea de mosteniori
Pe langa succesiunea legala, romanii au cunoscut si succesiunea testamentara care
era deferita pe baza unui testament, iar testamentul este actul solemn prin care o
persoana denumita testator instituie unul sau mai multi mostenitori pentru ca acestia
sa-i execute ultima vointa.Desi, in definitiile clasice ale testamentului nu se
mentioneaza instituirea de mostenitori, ci numai caracterul solemn si caracterul de
ultima vointa ale testamentului. Cu toate ca in textele clasice instituirea de mostenitori
este mentionata frecvent, ea nu este mentionata in definitiile care s-au dat
testamentului.
La origine puteau fi instituiti mostenitori numai herezi, adica numai aceia care faceau
parte din I categorie de mostenitori legali. Ulterior, s-a admis sa fie instituiti
mostenitori si colaterali mai indepartati, iar in dreptul clasic s-a admis sa fie instituite
si persoane straine de familie. In principal, cel instituit mostenitor era un executor
testamentar care trebuia sa execute ultima vointa a testatorului, adica sa imparta
bunurile succesorale in conformitate cu dispozitiile din testament. Totodata, prin
testament puteau fi favorizati unii dintre mostenitorii instituiti, in sensul ca primeau
mai mult decat ceilalti. De asemenea, mostenitorul instituit putea fi grevat cu sarcina
de a transmite anumite bunuri individual determinate din succesiune, unor persoane
straine de familie cu titlul de legat.
De asemenea, pentru ca un testament sa fie intocmit in mod valabil era necesara
instituirea de mostenitori, despre care Gaius spunea ca instituirea de mostenitori este
fundamentul juridic al oricarui testament, iar instituirea presupunea respectarea unor
conditii de forma si de fond. Astfel, instituirea de mostenitori se facea in fruntea
testamentului in sensul ca orice testament incepea cu instituirea de mostenitori care
trebuia sa fie facuta in termeni imperativi si solemni. Spre exemplu, daca era instituit
Octavian, testatorul scria "Octavius heres esto"/"Octavian sa fie mostenitor"; iar
conditiile de fond ale instituirii si-au gasit expresia in doua principii fundamentale
ale dreptului succesoral roman. Potrivit primului principiu, "Nemo pro parte
testatus pro parte in testatos decedae potes" = nimeni nu poate muri in parte cu
testament si in parte fara testament. Prin efectul acestui principiu, mostenirea
legala nu se putea deschide alaturi de mostenirea testamentara iar daca testatorul
dispunea numai pentru o parte din bunurile sale, cel instituit pro parte dobandea totusi
intreaga succesiune pentru ca altminteri ar fi insemnat ca mostenirea legala sa se
deschida alaturi de mostenirea testamentara ceea ce nu era permis. Potrivit celui de-al
doilea principiu "Semer heres, Semper heres" = o data mostenitor, pt totdeauna
mostenitor, nefiind permisa instituirea de mostenitor cu termen deoarece succesiunea
este un mod de dobandire a proprietatii iar proprietatea nu are caracter temporar ci
caracter perpetuu.
Alaturi de instituirea de mostenitori, romanii au cunoscut si substituirea de
mostenitori care este tot o instituire dar de gradul 2 sau conditionala, intrucat daca cel
instituit mostenitor nu dobandea succesiunea se deschidea mostenirea legala iar pentru
a preveni o asemenea situatie s-a creat substituirea de mostenitori, astfel incat daca
succesiunea nu revine celui instituit sa nu se deschida succesiunea legala ci sa vina la

mostenire cel substituit. Substituirea este de 3 feluri:

Substituirea vulgara este cea obisnuita, prin urmare se deschide atunci cand cel
instituit nu vrea sau nu poate sa dobandeasca succesiunea.
Substituirea pupilara se face numai pentru ipoteza in care cel instituit moare inainte
de varsta pubertatii (<14 ani).
Substituirea cvasipupilara se facea numai pentru ipoteza in care cel instituit si-ar fi
pierdut mintile/ar fi innebunit.

2. Obligatiile coreale si conjuncte

La obligatiile cu pluralitate de subiecte, partile se aflau pe picior de egalitate aceste
obligatii se clasificau la randul lor in obligatii conjuncte si obligatii coreale sau
solidare. Cele conjuncte sunt guvernate de principiul divizibilitatii creantelor si
datoriilor, astfel, daca existau mai multi creditori, fiecare creditor putea pretinde
numai partea lui de creanta iar daca erau mai multi debitori fiecare debitor putea fi
tinut (urmarit in justitie) numai pentru partea lui, de unde rezulta ca la obligatiile
conjuncte avem mai multe obiecte (atatea obiecte cate parti sunt) si un singur raport
juridic obligational care se va stinge si ultimul dintre creditori (daca sunt mai multi)
isi va fi valorificat partea sa din creanta.
La romani regula era ca obligatiile cu pluralitate de subiecte sunt conjuncte dar partile
aveau posibilitatea sa incheie o conventie speciala prin care obligatia de pluralitate de
subiecte devenea solidara. In cazul obligatiilor coreale, daca existau mai multi
creditori, oricare dintre ei putea valorifica intreaga creanta iar daca erau mai multi
debitori, fiecare putea achita intreaga datorie. La obligatiile reale avem atatea
raporturi juridice cate parti sunt. Daca unul dintre creditori isi valorifica dreptul de
creanta toate celelalte raporturi juridice se sting din lipsa de obiect.
In concluzie, obligatiile conjuncte se caracterizeaza prin unicitate de raport juridic
si prin pluralitate de obiecte iar obligatiile coreale se caracterizeaza prin unicitate de
obiect si pluralitate de raporturi juridice.
3. Beneficiul de diviziune
n virtutea beneficiului de diviziune, daca erau mai multi garanti, la cererea garantului
urmarit n justitie, datoria se mpartea ntre garantii aflati n viata si solvabili n
momentul lui litis contestatio.
n cazul beneficiului de diviziune, datoria se va mparti ntre garanti numai la cererea
expresa a garantului urmarit n justitie, iar daca acel garant omite sa ceara diviziunea
datoriei, el va putea fi urmarit pentru tot. n aceasta ipoteza, daca plateste suma, el nu
se mai putea ntoarce mpotriva cogarantilor, nemaiputndu-le cere partea
contributiva.
Asa cum am observat, n cazul beneficiului de diviziune, datoria se mpartea ntre
garantii solvabili. Deci, consecintele insolvabilitatii unor garanti vor fi suportate de

catre garantii solvabili.

n conformitatea cu beneficiul de diviziune, datoria se mparte n momentul lui litis
contestatio.
n practica, se poate ntmpla ca si alti garanti sa devina insolvabili ntre momentul
scadentei si litis contestatio, n dauna garantilor solvabili.
4. Remiterea de datorie
Remiterea de datorie: inseamna iertare de datorie si se realizeaza prin moduri civile si
prin moduri pretoriene.
Modurile civile sunt aplicatiuni ale principiului simetriei in sensul ca partile respecta
toate formulele solemne necesare platii dar nu se face si plata efectiva cu toate
acestea, obligatia se stinge de vreme ce principiul simetriei a fost respectat.
Prin urmare mijloacele civile prin care se realizeaza iertarea de datorie sunt expresii
ale principiului simetriei si sunt in numar de trei:
solutio per et es libra inseamna plata prin arama si balanta si se utiliza in
vederea stingerii obligatiilor rezultate din mancipatiune, in virtutea principiului
simetriei era necesar sa se respecte toate conditiile de forma ale mancipatiunii:
- prezenta partilor (creditor si debitor)
- prezenta a cel putin 5 martori cetateni romani
- prezenta lui cantaragiului (libirpens) si a balantei
in acest cadru debitorul pronunta anumite cuvinte solemne si simula ca face plata desi
nu platea nimic dar obligatia se stingea de vreme ce principiul simetriei fusese
respectat
accentilatio literis aplicarea principiului simetriei la obligatiile izvorate din
contractul incheiat in forma scrisa caci obligatia izvorata din forma scrisa se va stinge
tot prin utilizarea formei scrise
accentilatio verdis aplicarea principiului simetriei la obligatiile izvorate din
contractele solemne in forma verbala incheiate prin intrebare si raspuns intrucat
obligatia izvorata din intrebare si raspuns se stinge tot prin intrebare si raspuns
Modurile pretoriene:
<

pactum de non pentendo pactul pentru ca sa nu ceara fiind o simpla

conventie prin care creditorul declara ca renunta la dreptul sau de creanta; iar daca
dupa incheierea acelui pact creditorul intenteaza totusi actiunea impotriva debitorului
cerandu-i sa plateasca acesta se va apara cu succes pe cale de exceptiune caci ii opune
creditorului exceptio pacti prin care actiunea creditorului este paralizata

<

contrarioconsensu - accord insenscontratfiind o aplicatiune a principiului

simetriei la obligatiile izvorate din simpla conventie, deoarece obligatiile izvorate din

simpla conventie se sting tot prin simpla conventie

& 5. Nexum
<
Contractul in forma autentica se numeste nexum.Nexum este o aplicatiune a lui in
iure cesio si ca se incheie in forma unui proces fictiv, simulat. Prin acest contract se
asigura aservirea muncii debitorilor insolvabili.Avem in vedere faptul ca in epoca
veche debitorii insolvabili erau supusi executarii silite asupra persoanei. Pentru a se
evita executarea silita asupra persoanei debitorului insolvabil s-a admis ca acesta sa
munceasca pentru creditor un numar de zile in contul datoriei pe care nu o putea plati.
In acest scop, pe baza unei intelegeri prealabile partile se prezentau in fata
pretorului.Creditorul participa la procesul fictiv in calitate de asa-zis reclamant iar
debitorul in calitate de parat. In acest cadru creditorul afirma in cuvinte solemne ca
munca debitorului ii este aservita pentru suma de (se preciza suma) pana la data de (se
preciza data). Din acel moment pretorul ratifica afirmatia creditorului prin cuvantul
"Adico" iar debitorul insolvabil devenea Nexus si trebuia sa munceasca pentru
creditor in contul datoriei. Formal era om liber dar era tratat in fapt ca si cand ar fi
fost sclav, de aceea nexii s-au rasculat in repetate randuri. Titus Livius afirma ca la un
moment dat, nexii s-au rasculat afirmand ca nu vor mai lupta pentru Roma si ca
prefera sa fie sclavi in strainatate decat in propria cetate.
Titus Livius mai spune ca tribunatul a fost creat in urma unei rascoale a nexilor. In
anul 326 IHr s- a dat o lege numita poetelia papilia prin care s-a interzis transformarea
in nexii a debitorilor insolvabili cu exceptia acelora care datorau in baza unui delict
(erau delincventi).
& 6. Formele testamentului
In epoca veche, romanii au cunoscut 3 forme solemne de testament:
1. Testamentul calatis comitiis este cel mai vechi si imbraca forma unei legi pe care
o vota Comitia Curiata denumita si Comitia Calata, in sensul ca ultima vointa a
testatorului trebuia sa fie aprobata de popor, ceea ce inseamna ca in acest stadiu,
poporul nu avea calitatea de martor colectiv, ci calitatea de legiuitor. Insa, aceasta
forma de testament prezinta unele inconveniente. In primul rand el era accesibil
numai patricienilor, nu si plebeilor, intrucat plebeii nu faceau parte din Comitia
Curiata. In al doilea rand, Comitia Curiata nu era convocata in fiecare zi, ci numai de
2 ori pe an. De aceea a fost creat testamentul in procirtur sau testamentul in fata
armatei gata de lupta.
2. Testamentul in procinctu presupunea o declaratie solemna a legionarului in fata
unitatii miliare, centurii din care facea parte, iar membrii centuriei aveau rolul unui
martor colectiv. Acest testament era accesibil tuturor cetatenilor romani, dar numai
acelora care faceau parte din legiunile de juniori combatante si care aveau o varsta
intre 17-46 ani. Pe cand, cei mai in varsta, care faceau parte din legiunile de seniori
necombatante nu isi puteau face testamentul in aceasta forma. Iata de ce s-a creat
testamentul per es et libram sau testamentul prin rana si balanta, care este o
aplicatiune a mancipatiunii fiduciare si care a evoluat in 3 faze.
3. Testamentul per aes et libram

Cele 3 faze:
- Mancipatio familiae
- Testamentul per es et libram public
- Testamentul per es et libram secret
In prima faza, testatorul transmitea bunurile succesorale cu titlul de proprietate prin
mancipatiune unui executor testamentar denumit emptor familiae sau cumparator al
bunurilor succesorale, dupa care intre testator si emptor familiae se incheia o
conventie de buna credinta denumita pact fiduciar prin care testatorul ii arata lui
emptor familiae cum sa imparta bunurile succesorale. Dar in aceasta faza testamentul
prezenta inconveniente, executarea lui depindea de buna credinta a lui emptor
familiae, intrucat conventia de buna-credinta incheiata intre parti nu era sanctionata
juridiceste, iar daca emptor familiae nu executa ultima vointa a testatorului,
mostenitorii instituiti nu aveau actiune impotriva si nu-l puteau constrange pe cale
judiciara sa execute dispozitiile din testament.
Fata de aceste inconveniente s-a trecut la faza a doua in care testatorul nu mai
transmitea bunurile succesorale cu titlu de proprietate, ci cu titlu de detentiune, incat
emptor familiae devenea un simplu detentor si daca nu executa ultima vointa a
testatorului, mostenitorii instituiti aveau actiune impotriva lui si il puteau constrange
prin proces sa execute dispozitiile din testament. Totusi, si in aceasta faza testamentul
prezenta inconvenientul ca pactele fiduciare, conventiile de buna-credinta erau
incheiate in forma verbala de fata cu martorii si astfel numele mostenitorilor instituiti
erau cunoscute inca din momentul intocmirii testamentului, iar unii dintre cei instituiti
puteau avea interesul sa grabeasca moartea testatorului.
Iata de ce s-a trecut la faza a treia in care pactul fiduciar, conventia de buna-credinta,
se incheia in forma scrisa, iar inscrisul purta sigiile martorilor, de regua 7, urmand ca
acel inscris sa fie desfacut numai dupa moartea testatorului cand se aflau si numele
mostenitorilor instituiti.
<
<
<
& 7. Nulitatea stipulatiunii pentru altul
Stiupulatiunea pentru altul s-a impus in legatura cu utilizarile pe care le-a avut
stipulatiunea in dreptul roman. Stipulatiunea este un contract solemn in forma verbala
incheiat prin intrebare si raspuns si imbraca doua forme: stipulatiunea obisnuita si
stipulatiunea pentru altul. In cazul celei obisnuite, potrivit lui Gaius, P il intreaba pe S
"promiti sa imi dai 100?" iar S raspunde "promit". Aceasta stipulatiune e valabila
intrucat ea urmeaza sa-si produca efectele intre parti pe cand la stipulatiunea pentru
altul P il intreaba pe S "promiti sa ii dai 100 lui T?" - aceasta stipulatiune e nula si fata
de P si fata de T .
Fata de P e nula intrucat P nu are interes in contract, ori de la conditiile obiectului
obligatiei stim ca obiectul obligatiei trebuie sa prezinte interes pentru creditor; fata de
T este nula intrucat T nu este parte a contractului. Stipulatiunea pentru altul prezinta

interes practic Spre exemplu daca P are o creanta de 100 fata de S si o datorie de 100
fata de T ,prin plata facuta de S lui T se vor stinge 2 datorii, cea a lui S fata de P si a
lui P fata de T.
De aceea romanii au creat un procedeu juridic prin care desi stipulatiunea pentru altul
ramane nevalabila, ea devine totusi executorie iar acest procedeu este denumit
stipulatio poene(stipulatiunea unei penalitati). Potrivit acestui mecanism, dupa ce se
incheie stipulatiunea pentru altul, se mai incheie o stipulatiune, stipulatiunea
penalitatii, ocazie cu care P il intreaba pe S "daca nu ii vei plati 100 lui T ,promiti sa
imi platesti mie 500?" iar S spune "promit". Aceasta stipulatiune a penalitatii e
valabila, si de aceea S va prefera sa execute stipulatiunea nevalabila pentru ca altfel
va trebui sa o execute pe cea valabila si sa plateasca de 5 ori mai mult. Iata cum desi
stipulatiunea pentru altul a ramas nevalabila ,totusi ea a devenit executorie intrucat S
are tot interesul sa o execute .
8. Compensatiunea
Compensantiunea consta in cumpanirea a doua creante si datorii reciproce astfel
incat executarea sa poarte numai asupra diferentei. Compensantiunea prezinta
avantujul ca doua obligatii diferite se sting print-o singura plata.
Exemplu: daca Primus ii datoreaza lui Secundus 50 iar Secundus ii datoreaza lui
Primus 100, prin efectuarea compensantiunii Secundus plateste diferenta de 50 si
astfel se sting ambele obligatii.
De acea Modestin spunea: compensatia este scaderea unor datorii si creante unele
din altele.
La romani, compensantiunea a imbracat doua forme:

compensatiunea conventionala se realiza din initiativa partilor si nimic nu se opunea

ca partile sa-si compenseze creantele si datoriile reciproce din propria initiativa

compensatiunea judiciara daca partile nu se intelegeau atunci compensantiunea era

facuta de judecator cu ocazia judecarii procesului, solutionarii cauzei; dar in epoca
veche pe cand se aplica procedura legisactiunilor, compensatiunea judiciara nu a fost
posibila pentru ca nu existau exceptiuni
Se aplica principiul nulitatii de gestiune, conform caruia in acelasi proces numai
reclamantul poate sa-si formuleze pretentiile, iar daca paratul are de formulat la
randul lui anumite pretentii fata de reclamant, trebuie sa declanseze alt proces, un nou
proces.
La inceputul dreptului clasic s-a admis compensantiunea judiciara in cazul creantelor
si datoriilor reciproce care izvorasc din acelasi contract de buna credinta. Imparatul
Marcus Aurelius a initiat o reforma prin care s-a admis compensatiunea judiciara in
cazul creantelor si datoriilor reciproce care izvorau din contracte diferite, unilaterale si
de drept strict. Prin reforma sa, Imparatul Marc Aurelius a pornit de la principiul
conform caruia acela care pretinde ceea ce trebuie sa restituie, comite un dol.
Exemplu: daca reclamantul are o creanta de 100 fata de parat si paratul are o creanta

de 50 fata de reclamant, iar reclamantul pretinde 100, paratul ii va cere pretorului sa

introduca in formula o exceptiune de dol pentru reclamantul ceea ce trebuie sa
restituie. In faza a doua a procesului, ca sclav al formulei, judecatorul verifica daca
exceptiunea este intemeiata si constatand ca exceptiunea este intemeiata va pronunta o
sentinta de absolvire pentru ca in procedura formulara exceptiuniile sunt absolutorii
astfel incat reclamantul va pierde si procesul si dreptul de creanta in intregime.
Procesul il va pierde prin efectul exceptiunii de dol, iar dreptul de creanta il va pierde
in intregime prin efectul extinctiv al lui litis contestatio.
Iata de ce, reclamantul are tot interesul sa efectueze compensatiunea din proprie
initiativa si sa ceara numai diferenta (50) pentru ca altminteri pierde si procesul si
creanta in intregime.

9. Efectele ipotecii
Din fizionomia acestei institutii, rezulta ca lucrul ipotecat ramne n posesia
debitorului pna la scadenta. Daca la scadenta datoria este platita, ipoteca se
stinge.nsa daca debitorul nu efectueaza plata se declanseaza efectele ipotecii.
Efectele principale ale ipotecii sunt:

dreptul creditorului de a poseda (ius possidendi);

dreptul de a vinde (ius distrahendi) lucrul grevat cu ipoteca.

Initial, ipoteca producea un singur efect dreptul de a poseda. Acest drept ius
possidendi este sanctionat prin actio hipotecaria, care putea fi intentata si contra
tertilor detinatori. Astfel, daca debitorul vindea lucrul ipotecat, creditorul se putea
ndrepta mpotriva cumparatorului.Aceasta actiune putea fi intentata si mpotriva
posesorilor fictivi. Mentionam ca actiunea ipotecara este o actiune arbitrara. Conform
mecanismului actiunilor arbitrarii, debitorul care nu executa ordinul de a remite lucrul
afectat creditorului urmeaza sa sufere o condamnare pecuniara. Ordinul de a remite
lucrul grevat era dat de catre judecator, n calitate de arbitru. Daca debitorul refuza sa
execute acest ordin, era condamnat la plata unei sume de bani egala cu valoarea
creantei, la care se adauga dobnzile.
n situatia n care erau doua ipoteci, una generala si una speciala, n favoarea aceluiasi
creditor, debitorul avea dreptul de a cere creditorului sa-si satisfaca dreptul de creanta
prin vnzarea lucrului grevat cu ipoteca speciala.
La origine, ius possidendi a fost singurul efect al ipotecii.Potrivit acestuia, creditorul
nu avea dreptul de a vinde lucrul, ci numai de a-l retine pna cnd debitorul si platea
datoria.Era evident faptul ca dreptul de retentie al creditorului avea eficienta numai
atunci cnd valoarea lucrului ipotecat era mai mare dect valoarea creantei.Altfel,
debitorul prefera sa abandoneze lucrul n minile creditorului.
Pentru a se depasi acest inconvenient, partile ncheiau uneori un pact alaturat ipotecii,
n baza caruia creditorul obtinea dreptul de a vinde lucrul. Dar, n acel moment,

dreptul creditorului de a vinde lucrul nu era nca un efect firesc al ipotecii, ci izvora
dintr-o conventie speciala, alaturata ipotecii. Aceste conventii, devenind frecvente, au
fost considerate de practica la un moment dat ca subntelese, indiferent daca au fost
sau nu ncheiate. n acest fel, la nceputul sdecolului al III-lea e. n., dreptul de a vinde
(ius distrahendi) devine un efect al ipotecii. Dar dreptul de a vinde nu a fost
considerat multa vreme ca fiind un efect esential al ipotecii, considerent pentru care n
conventia de ipoteca se putea introduce interdictia de a vinde lucrul.
Din analiza dreptului de a vinde, rezulta ca acesta are un caracter anormal, pentru ca
lucrul ipotecat este transmis de catre creditor cumparatorului cu titlu de proprietate,
desi creditorul nu are calitatea de proprietar, ci este numai posesor. Asistam n acest
caz la o ndepartare a romanilor de la exigentele principiului potrivit caruia nimeni nu
poate transmite altuia un drept mai mare dect are el nsusi.
10. Comodatul
Comodatul - contractul real prin care se realizeaza operatiunea juridica a
imprumutului de folosinta.
Se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de detentiune prin traditiune, in
vederea folosintei de catre o parte denumita comodant, celelalte parti denumita
comodatar transmitere insotita de o conventie prin care comodatarul promite sa
restituie lucrul la termenul stabilit.
Si comodatul este o conventie grefata pe traditiune, dar spre deosebire de gaj, lucrul
nu se transmite cu titlu de posesiune, ci cu titlu de detentiune si fiind un simplu
detentor, comodatarul nu are mijloace proprii de aparare, iar daca este chemat in
justitie de o terta persoana, neavand mijloace proprii de aparare, sa se adreseze
comodantului pt ca acesta in calitatea sa de proprietar sa-i asigure protectia fata de
pretentiile tertilor.
Fiind un contract destinat imprumutului de folosinta, comodatul poarta asupra unor
lucruri neconsumptilbile. Totusi, s-a admis ca acest contract sa aiba ca obiect si lucruri
consumptibile, spre exemplu monede rare care se imprumutau pt a fi expuse in
galantar.
De asemenea, de regula, comodatul purta asupra unor lucruri mobile, dar s-a admis sa
poarte si asupra lucruri imobile.
Comodatul este contract cu titlu gratuit, caracter prin care se deosebeste de locatiunea
unui lucru.
Comodatarul avand interes in contract, el va raspunde atat pentru dol cat si pentru
culpa si va trebui sa se comporte fata de lucrul luat cu imprumut ca un bun
administrator. Gaius spune ca in anumite situatii comodatarul raspunde in mod
obiectiv si raspunde si pentru custodie.
Comodatul este un contract bilateral imperfect, sanctionat prin actio comodati
directa si actio comodati contrario.
Actio comodati directa este pus la dispozitia comodantului pt a cere

restituirea lucrului la termenul stabilit.

Actio comodati contrario este pusa la dispozitia comodatarului pt a cere
despagubiri in ipoteza in care a facut cheltuieli pe cont propriu, necesitate de pastrarea
lucrului.
11. Succesiunea deferita contra testamentului
Pe langa mostenirea legala si testamentara, romanii au facut si succesiunea deferita
contra testamentului, care este o aplicatiune a principiului simetriei in materie
succesorala, deoarece in conceptia vechilor romani asa cum testatorul isi poate
instituidescendentii ca mostenitori, tot asa testatorul isi poate dezmosteni
descendentii cu conditia sa respecte anumite forme solemne, astfel: fiii de familie
erau dezmosteniti individual prin cuvinte solemne, spre exemplu, daca era
dezmostenit Octavian se utiliza formula "Octavius, filius meus, exheres esto" .
Fiicele si nepotii de fii erau dezmosteniti in bloc, toti impreuna prin formula solemna
"Ceteri omnes exheredes sunto" iar daca era dezmostenit un fiu fara respectarea
formelor solemne, testamentul era "ruptum", nu isi producea efectele. Daca insa, erau
dezmosteniti fara respectarea formelor solemne fiice si nepoti, testamentul nu era nul
ci se rectifica astfel incat cei dezmosteniti fara respectarea formelor solemne sa
dobandeasca totusi o parte din succesiune. Aceleasi efecte se produceau si in cazul
omisiunii iar omisiunea apare atunci cand descendentii nu sunt nici instituiti nici
dezmosteniti, doar omisi.
12. Clasificarea obligatiilor dupa sanciune
Obligatiile se clasifica si in functie de sanctiunea lor in obligatii civile si obligatii
naturale.
Obligatiile civile sunt sanctionate prin actiune in justitie, astfel incat daca debitorul
nu isi executa obligatia de bunavoie, creditorul va intenta impotriva lui o actiune
personala de drept strict sau de buna credinta cu scopul de a-l constrange pe cale
judiciara sa isi execute obligatia, sa faca plata.
Obligatiile naturale nu sunt sanctionate pe cale de actiune in justitie ci pe cale de
exceptiune, astfel incat, daca debitorul obligat natural nu isi executa obligatia de
bunavoie, creditorul nu are actiune impotriva lui, nu il poate chema in justitie si nu il
poate constrange prin proces sa isi execute obligatia. Daca, insa, debitorul, obligat
natural face plata de bunavoie el nu poate repeta, adica nu poate intenta cu succes
actiunea in repetire pt a obtine restituirea platii pe care a facut-o de bunavoie. Si daca,
totusi, debitorul va intenta actiunea in revenire, creditorul se va apara cu succes
opunandu-i exceptiunea lucrului datorat si platit, prin care ii arata judecatorului ca
debitorul nu se afla in situatia aceluia care a facut plata lucrului datorat si se afla in
situatia aceluia care a executat o obligatie.
13. Sistemul noxalitatii si actiunilor noxale
In materie delictuala fiul de familie avea o deplina capacitate de a se obliga in nume
propriu in sensul ca el raspundea in nume propriu pentru delictul comis. Insa,
raspunderea fiului de familie, desi proprie, avea loc in conditii speciale, deoarece fiul

de familie nu avea patrimoniu propriu iar aceasta raspundere a functionat in doua

sisteme pe care le denumim: sistemul noxalitatii si sistemul actiunilor noxale.
Sistemul noxalitatii: daca fiul de familie comitea un delict, pater familias avea doua
posibilitati. Prima, sa abandoneze pe fiul delincvent in mainile victimei delictului
pentru ca victima sa isi poata exercita dreptul de razbunare. A doua, pater familias
avea posibilitatea sa ii plateasca victimei o suma de bani, rascumparand dreptul de
razbunare al victimei, situatie in care fiul de familie ramanea sub puterea lui pater
familias. Cu timpul, insa, romanii au constatat ca nu exista si a treia posibilitate, aceea
de a face dovada nevinovatiei presupusului delincvent, de aceea au fost create
actiunile noxale.
Actiunea noxala: era pusa la dispozitia victimei pentru a o intenta impotriva lui pater
familias al presupusului delincvent de a verifica daca pater familias intentioneaza sau
nu sa faca dovada nevinovatiei presupusului delincvent, de unde rezulta ca pater
familias nu era obligat sa se judece, iar daca nu accepta sa se judece, se revenea la
sistemul noxalitatii cu cele doua variante ale sale. Daca pater familias accepta sa se
judece dar pierdea procesul in sensul ca nu putea face dovada nevinovatiei
presupusului delincvent, atunci iarasi se aplica sistemul noxalitatii. Daca pater
familias accepta sa se judece si castiga procesul facand dovada nevinovatiei
presupusului delincvent, atunci fiul de familie era exonerat de raspundere, ramanea
sub puterea lui pater.
Pentru intentarea actiunilor noxale erau necesare anumite conditii: in primul rand era
necesar sa fie vorba despre un delict privat, deoarece numai delictele private puteau fi
rascumparate prin plata unei sume de bani. In al doilea rand, actiunea noxala era
intentata cu succes numai impotriva acelui pater familias care il avea sub puterea sa
pe presupusul delincvent intregul interval de timp cuprins intre momentul intentarii
actiunii si momentul lui litis contestatio. Daca in acel interval de timp presupusul
delincvent trecea sub puterea altui pater familias, victima trebuia sa intenteze o noua
actiune impotriva noului pater familias, potrivit adagiului autentic roman: Noxa caput
sequitur. Delictul il urmeaza pe delincvent, ceea ce confirma ca raspunderea fiului de
familie este proprie, iar pater familias era chemat in justiie nu pentru ca raspunderea
ar fi apasat asupra lui, ci pentru ca fiul de familie nu avea patrimoniu. In al treilea
rand era necesar ca victima sa nu il fi avut sub puterea sa pe presupusul delincvent
niciun moment in intervalui de timp cuprins intre momentul comiterii delictului si
momentul intentarii actiunii in justitie, intrucat daca victima l-ar fi avut sub puterea sa
un singur moment pe presupusul delincvent, in acel interval de timp si-ar fi putut
exercita dreptul de razbunare iar daca nu l-a exercitat inseamna ca a renuntat la el, iar
daca a renunat la dreptul de razbunare inseamna ca a renuntat si la actiunea noxala,
caci actiunea noxala nu este altceva decat reflexul pe plan juridic al dreptului de
razbunare, cu alte cuvinte, cine renunta la dreptul de razbunare, renunta si la actiunea
noxala.
14. Clasificarea ipotecii
Textele romane ne infatiseaza mai mult tipuri de ipoteci.Astfel, se mentioneaza
ipoteca nascuta din conventia partilor sau conventionala, ipoteca tacita, ipoteca
privilegiata, ipoteca testamentara si ipoteca publica/autentica.
De regula, secole de-a randul, ipoteca romana a fost conventionala, adica se nastea din

simpla conventie a partilor.

Cea tacita se nastea din textul legii sau din obiceiurile juridice, iar in acest caz vointa
creditorul de a ipoteca era prezumata.
Ipoteca privilegiata are prioritate fata de alta ipoteci indiferent de data constituirii
lor. O asemenea ipoteca o exercita statul roman asupra bunurilor cetatenilor.
Ipoteca testamentara se constituia prin clauza inclusa in testament pentru a se
asigura executarea unor legate.
Ipoteca publica a fost creata in legatura cu posibilitatea debitorului de a ipoteca
acelasi lucru de mai multe ori cu conditia sa declare ipotecile anterioare. Dar, intrucat,
de regula, ipoteca se nastea din conventia partilor si nu presupunea forme de
publicitate, unii debitori se antedateze ipotecile, datand o ipoteca mai recenta inaintea
uneia mai vechi si intrucat se aplica principiul prior tempore potio iure (primul in
timp, mai tare in drept) creditorul cu cea mai veche ipoteca avea prioritate fata de
ceilalti creditori ipotecari.
Daca, insa, ipoteca era antedatata creditorul ipotecar devenea primul in timp, in mod
fraudulos si atunci pentru a se combate aceasta posibilitate de frauda in epoca
postclasica, imparatul Nero a creat ipoteca publica. Aceasta ipoteca presupunea
respectarea unor forme de publicitate, constand fie in transcrierea ipotecii intr-un
registru public, fie in constituirea ei prin inscris privat contrasemnat, subscris de cel
putin 3 martori. Ori aceasta ipoteca denumita publica avea prioritatea fata de ipotecile
conventionale, indiferent de data constituirii lor. Din acel moment nu a mai fost
posibila antedatarea lor.
15. Elementele vanzarii consensuale
Vanzarea consensuala e contractul prin care o parte denumita vanzator se obliga sa
transmita posesiunea linistita asupra unui lucru celeilalte parti denumita cumparator,
care se obliga sa plateasca pretul. Cu toate ca vanzarea consensuala a aparut abia spre
sfarsitul republicii, operatiunea juridica a vanzarii s-a realizat inca din epoca foarte
veche mai intai prin mancipatiune, iar mai tarziu prin doua stipulatiuni. Insa,
vanzarea prin mancipatiune prezinta incovenientul ca formarea actului coincide cu
executarea sa, in sensul ca remiterea lucrului si plata pretului erau conditii fara de care
mancipatiunea nu era valabila.
Odata cu dezvoltarea comertului, oamenii de afaceri erau interesati sa disocieze
formarea actului de executarea sa. Paartile erau interesate, spre exemplu, sa se vanda
o recolta viitoare sau cumparatorul avea interesul sa cumpere un anumit lucru dar nu
avea bani lichizi la incheierea actului si de aceea s-a recurs la realizarea operatiei
juridice a vanzarii prin doua stipulatiuni: printr-o stipulatiune vanzatorul se obliga sa
transmita un lucru, iar prin a doua, cumparatorul se obliga sa plateasca suma si
astfel formarea vanzarii s-a disociat de executarea sa, caci obligatiile partilor se
executau prin ulterioare si distincte. Daca vanzatorul se obliga prin stipulatiune sa
transmita proprietatea asupra unui lucru mancipi, se recurgea la mancipatiune pt
executarea obligatiei.
Faptul ca operatiunea vanzarii s-a realizat prin doua stipulatiuni este atestat si de

dubla denumire a vanzarii consensuale, care era denumit emptio venditio(cumpararevanzare) deoarece contractul consensual de vanzare a luat nastere prin unirea a doua
stipulatiuni.
Vanzarea consensuala care se formeaza prin simpla conventie a partilor a aparut la
sfarsitul Republicii, s-a practicat intai in dreptul public. Se pare ca initial in domeniul
privat vanzarea consensuala s-a practicat intre cetateni si peregrini iar mai tarziu si in
relatiile dintre cetateni. In mod sigur vanzarea consensuala era sanctionata la
inceputul secolului I, intrucat Cicero ne-a transmis o lista a actiunilor de bunacredinta, lista pe care figureaza actio empti si actio venditi, actiuni prin care era
sanctionata vanzarea consensuala si pe care, spune Cicero, le cunostea si profesorul
sau.
Vanzarea consensuala presupune intrunirea anumitor elemente care sunt in numar de
trei: consimtamantul, obiectul si pretul.
Consimtamantuleste manifestarea de vointa a vanzatorului in sensul dorit de
cumparator. De regula se considera ca vanzarea consensuala este incheiata. Daca
formarea contractului era conditionata de respectarea unor forme solemne, contractul
se incheia la intrunirea celor forme iar in vremea lui J a aparut vanzarea in forma
scrisa.
In acest stadiu se considera ca vanzarea consensuala e incheiata numai in momentul
redactarii inscrisului.
Obiectul consta in lucruri mobile, imobile, drepturi reale, drepturi de creanta si intr-o
universalitate de bunuri.Totusi, desi de regula vanzarea purta asupra unor lucruri
corporale existente in momentul incheierii conventiei, s-a admis si vanzarea unor
lucruri viitoare (emptio rei speratae, o recolta viitoare). Mai mult, putea fi vanduta si
speranta (emptio spei) adica vanzarea sperantei ca va apare un anumit lucru.
Pretul presupune intrunirea anumitor conditii:

Trebuia sa fie in pecunia numerata adica sa constea intr-o suma de bani, intrucat daca
ar fi constat intr-un lucru, atunci vanzarea s-ar fi confundat cu schimbul.

Trebuia sa fie verum (real), sa nu fie simulat, fictiv, caci daca era fictiv vanzarea se
confunda cu donatia.

Trebuia sa fie certum (determinat sau cel putin determinabil). Din dreptul postclasic sa admis ca pretul sa fie fixat de o terta persoana.

Trebuie sa fie justum echitabil cu toate ca multa vreme lucrurile puteau fi vandute la
orice pret.In dr postclasic s-a stabilit ca pretul trebuie sa reprezinte cel putin jumatate
din valoarea comerciala a lucrului .
16. Efectele acceptarii mostenirii
Acceptarea succesiunii genera/producea si anumite efecte juridice.

Primul efect al acceptarii esteconfuziunea patrimonilor, ceea ce inseamna ca

patrimoniul defunctului se contopea cu patrimoniul mostenitorului. Acest efect al
acceptarii putea genera consecinte pagubitoare si pentru mostenitori si pentru
creditorii defunctului.Consecintele pagubitoare pentru mostenitori se produceau
atunci cand succesiunea era incarcata de datorii, deoarece mostenitorii raspundeau
pentru datoriile succesorale ultra vires hereditatis adica dincolo de limitele activului
succesoral (activ = lucruri corporale si creante). Prin urmare, dupa ce activul
succesiunii se epuiza, mostenitorul trebuia sa plateasca datoriile succesorale din
bunurile proprii.
De aceea, pretorul a intervenit si a creat ius abstinendi sau dreptul de a se abtine in
virtutea caruia mostenitorul trebuia sa plateasca datoriile succesorale numai intra vires
hereditatis, prin urmare numai in limitele activului succesoral.
In acelasi sens, Imparatul Iustinian a creat beneficium inventarii sau beneficiul de
inventar conform caruia acel mostenitor care facea un inventar al bunurilor
succesorale raspundea pentru datoriile succesiunii numai intra vires hereditatis.
Confuziunea patrimonilor de a genera consecinte pagubitoare si pentru creditorii
defunctului atunci cand mostenitorul era insolvabil deoarece dupa contopirea celor
doua patrimonii, creditorii defunctului veneau in concurs cu creditorii mostenitorului
si, intrucat mostenitorul era insolvabil, creditorii defunctului nu isi puteau realiza
creantele integral ci numai in parte.
Pretorul a intervenit si a creat separatio bonorum prin care bunurile defunctului au
fost separate de bunurile mostenitorului iar creditorii defunctului isi puteau valorifica
drepturile de creanta integral pe seama bunurilor defunctului, urmand sa se realizeze
confuziunea patrimoniilor numai dupa ce creditorii defunctului isi valorificau
drepturile de creanta.
Al doilea efect al acceptarii mostenirii este dobandirea proprietatii iar in legatura
cu acest efect trebuie sa distingem intre situatia in care exista un singur mostenitor
instituit si situatia in care exista mai multi mostenitori. Daca exista un singur
mostenitor acela va dobandi toate lucrurile corporale, toate drepturile de creanta si
toate datoriile succesorale; iar daca exista mai multi mostenitori se pune problema
stabilirii raporturilor dintre co-mostenitori.
Cat priveste creantele si datoriile acestea se impart de drept intre co-mostenitori pe
cand lucrurile corporale sunt dobandite in indiviziune si daca acei co-mostenitori
doresc sa obtina iesirea din indiviziune au la dispozitie actio familiae hercisundae sau
actiunea de iesire din indiviziune.
Al treilea efect al acceptarii este collatio bonorum sau raportul bunurilor: daca unul
dintre mostenitori a dobandit anumite bunuri de la defunct in timpul vietii acestuia si
doreste sa vina la succesiune trebuie sa faca raportul bunurilor, adica sa adauge acele
bunuri la masa succesorala.
17. Actiunile cu character alaturat
Primul pas in directia reprezentarii in contracte s-a facut prin sistemul actiunilor cu
caracter alaturat, sistem care a fost creat in legatura cu sporirea capacitatii de a se
obliga a fiului de familie, caci asa cum se stie, in epoca veche fiul de familie nu putea

incheia contracte in nume propriu ci numai imprumutand capacitatea lui pater familias
si cu conditia ca prin efectele acelui contract pater familias sa devina creditor, insa un
asemenea sistem a putut functiona numai cata vreme contractele au fost unilaterale
deoarece numai la contractele unilaterale o parte are calitatea de creditor iar cealalta
parte calitatea de debitor. Spre sfarsitul republicii au aparut contractele bilaterale in
cazul carora ambele parti aveau in acelasi timp si calitatea de creditor si calitatea de
debitor. In acest stadiu de evolutie fiul de familie nu-i putea face situatia mai buna
fara a o face in acelasi timp si mai rea, asadar fiul de familie nu mai putea contracta.
Actiunile cu caracter alaturat sunt in numar de 5 si sunt denumite: actio quod iuso,
actio exercitoria, actio institoria, actio de peculio et de in rem verso (actiune cu privire
la peculium si la castig), actio tributoria.
Actio quod iuso era acordata impotriva lui pater familias atunci cand il imputernicise
pe filius sa incheie un anumit contract.
Actio exercitoria se dadea impotriva lui pater atunci cand il imputernicise pe fiu sa
exercite un comert pe mare.
Actio institoria se dadea impotriva lui pater atunci cand il imputernicise pe fiu sa
exercite un comert pe uscat.
Actio de peculio et de in rem verso se dadea impotriva lui pater atunci cand filius
exercita acte de comert cu bunurile aflate in peculiul sau fara stirea si fara aprobarea
lui pater familias.
Actio tributoria era data impotriva lui pater atunci cand fiul facea acte de comert cu
bunurile din peculiul sau fara aprobarea expresa a lui pater familias, cu toate ca pater
a cunoscut si a tolerat acele acte de comert.
Din mecanismul acestor actiuni rezulta ca sistemul actiunilor cu caracter alaturat
intruneste unele din conditiile necesare reprezentarii in contracte, de vreme ce un
pater familias se obliga prin contractul pe care nu l-a incheiat el insusi ci fiul de
familie insa acest sistem nu intruneste toate conditiile necesare reprezentarii in
contracte, caci el nu functioneaza in relatiile dintre doi patres familiae ci numai in
relatiile dintre pater familias si filius familias.
18. Mandatul in rem suam
Romanii au recurs la un procedeu juridic mai bine adaptat la cerintele cesiunii de
creante care este denumit mandatum in rem suam sau mandatul in propriu interes,
care este o aplicatiune a mandatului judiciar. Mandatul judiciar obisnuit se incheie in
interesul mandantului, intrucat mandantul il imputerniceste pe mandatar sa-l
urmareasca in justitie pe creditor si sa valorifice un drept de creanta, dupa care
mandatarul are obligatia de a transmite valoarea acelei creante asupra mandantului,
astfel incat valoarea creantei intra in patrimoniul mandantului, dovada ca mandantul
se incheie in interesul sau. Pe cand la mandatum in rem suam, mandatarul este
imputernicit sa valorifice un drept de creanta, dupa care pastreaza valoare acelei
creante pentru sine, incat valoarea creesantei intra in patrimoniul mandatarului. Acest
mandat a cunoscut o evolutie in 3 faze:

Sistemul cesiunii de actiuni

Sistemul actiunilor utile

Sistemul perfectionat prin reforma imparatului Justinian

In prima faza nu se realiza propriu-zis o transmitere a dreptului de creanta, ci numai
o transmitere a actiunii in justitie prin care urma sa se valorifice dreptul de creanta,
actiune care avea o formula redactata cu transpozitiune, caci in intentio a formulei se
mentiona numele mandantului, pentru ca mandantul era titularul dreptului de creanta,
iar in condemnatio se mentiona numele mandatarului, deoarece mandatarul participa
la proces si suferea efectele sentintei. Insa acea actiune era transmisa prin contractul
de mandat, contract care este prin excelenta revocabil, iar daca mandantul revoca
mandatul, mandatarul nu mai putea intenta actiunea impotriva debitorului, deoarece
disparea temeiul juridic al acelei actiuni. Asa se face ca situatia mandatarului se
consolida abia in momentul lui litis contestatio cand dreptul initial care era al
mandantului se stingea si se nastea un nou drept al carui titular era mandatarul.
Fata de aceste inconveniente s-a trecut la faza a doua, in care, din momentul
incheierii contractului de mandat, mandatarul devenea titularul unei actiuni proprii
denumita actiune utila si care nu mai depindea de soarta mandatului, astfel incat, chiar
daca mandatul era revocat, mandatarul il putea urmari in justitie pe debitor. Totusi, si
in aceasta faza persista inconvenientul ca mandantul avea si el o actiune proprie pe
care o denumim actiune directa. Si astfel, debitorul avea 2 creditori, si pe mandatar
care il putea urmari prin actiunea utila, si pe mandant, care il putea urmari prin
actiunea directa. Daca mandantul se grabea sa intenteze impotriva debitorului
actiunea directa, atunci actiunea utila a mandatarului ramanea fara obiect. De aceea,
imparatul Justinian a initiat o reforma prin care a stabilit ca, din momentul in care
mandatarul il someaza pe debitor sa faca plata, datoria debitorului se va stinge numai
prin plata facuta catre mandatar, caci daca ii platea mandantului, debitorul ramanea
obligat. Din acel moment, mandantum in rem suam a devenit un procedeu juridic
perfect adaptat la cerintele cesiunii de creanta.
19. Caracterul clandestine al ipotecii
Ipoteca are un caracter clandestin, secret, OCULT. Deoarece se constituie prin
conventia partilor nu presupune forme de publicitate, iar tertii nu au de unde sa stie ca
un lucru a mai fost ipotecat. Din acest caracter clandestin decurg 2 posibilitati de
frauda.
In primul rand, debitorul poate ipoteca acelasi lucru de mai multe ori fara sa declare
ipotecile anterioare. Din aceasta posibilitate de frauda decurg anumite consecinte:

<

Daca in virtutea principiului prio tempore creditorul ipotecar anterior in

rang isi valorifica dreptul de ipoteca, iar celelalte ipoteci se sting din lipsa de obiect,
daca nu cumva exista o ipoteca generala.

<

Daca creditorul ipotecar posterior in rang valorifica primul dreptul de

ipoteca, tot in virtutea principiului prio tempore, creditorul ipotecar anterior in rang il
cheama in justitie, castiga procesul si il deposedeaza de creditorul ipotecar posterior
in rang.

Pentru a se combate aceasta posibilitate de frauda, s-a creat delictul destelionat si

astfel debitorul care ipoteca acelasi lucru de mai multe ori fara de declare ipotecile
anterioare, era pedepsit pe taram delictual cu plata unei amenzi!
Pentru a se mai combate frauda s-a creat si dreptul de a oferi o suma de bani (jus
oferende pecuniae). In virtutea acestui drept, creditorul ipotecar posterior in rang avea
dreptul sa-l dezinterseze pe creditorul ipotecar anterior in rang platindu-i creanta si
astfel ipoteca anterioara se stingea, iar creditorul care exercita jus oferende pecuniae
devenea cel mai vechi creditor ipotecar si putea sa valorifice dreptul de ipoteca.
In al doilea rand, consta in antedatarea ipotecii, posibilitate de frauda care a fost
combatuta prin ipoteca publica.
20. Caracterele stipulatiunii
1) Stipulatiunea este un contract verbal, de vreme ce se formeaza prin intrebare si
raspuns.
2) Este un contract solemn, deoarece partile trebuie sa pronunte anumite cuvinte intr-o
anumita ordine, iar cel care formuleaza intrebarea este denumit stipulant, pe cand cel
ce promite este denumit promitent.
3) Stipulatiunea presupune congruentia (potrivire), caci ori de cate ori stipulatiunea
avea ca obiect o suma de bani, suma de bani din intrebare trebuia sa corespunda cu
cea din raspuns.
4) Stipulatiunea este un act continuu, caci raspunsul trebuie sa urmeze intrebarile iar
intre intrebare si raspuns nu trebuie sa se interpuna alta operatiune juridica.
5) Este un contract unilateral, intrucat stipulantul este numai creditor, promitorul
numai debitor.
6) Este un contract de drept strict, de riguroasa interpretare, astfel incat daca
stipulantul face dovada ca au avut loc intrebarea si raspunsul, castiga procesul, chiar
daca in realitate promitentul nu primise in prealabil nimic de la stipulant sau primise
mai putin.
7) Stipulatiunea presupunea unitate de timp si de loc, ceea ce inseamna ca partile
trebuiau sa se afle la un anumit moment in acelasi loc ca sa poata avea loc intrebarea
si raspunsul. (acelasi loc inseamna aceeasi localitate) Daca debitorul dovedea ca in
ziua in care creditorul afirma ca ar fi avut loc intrebarea si raspunsul, una dintre parti
a lipsit din localitate un singur moment stipulatiunea era considerata nula pentru ca nu
era intrunita conditia unitatii de timp si de loc.
8) Stipulatiunea are un caracter abstract, in sensul ca din modul ei de formare nu
rezulta motivul pentru care debitorul se obliga, de aceea jurisconsultii clasici spuneau
ca in cazul stipulatiunii nu exista o unitate organica intre forma actului si scopul
urmarit de parti. Unitate care exista in cazul contractelor cu caracter concret. In
spatele stipulatiunii se poate ascunde orice operatie juridica. Profitand de acest sistem,
bancherii au inceput sa practice imprumutul cu dobinzi camataresti, caci profitand de
situatia presanta in care se aflau anumite persoane le ofereau cu imprumut anumite

sume de bani cu conditia ca debitorul sa promita prin stipulatiune o suma mai mare,
ceea ce nu rezulta din forma actului. Imprumutul cu dobanda a devenit un flagel la
romani.
21. Sanctiunea mostenirii
In legatura cu sanctiunea mostenirii trebuie sa distingem intre mostenirea civila si
mostenirea pretoriana caci mostenirea civila era sanctionata prin hereditatis petitio sau
petitiunea de hereditate iar cea pretoriana era sanctionata prin intervictul quorum
bonorum.
Petitiunea de hereditate este o actiune care se dadea cu titlu universal intrucat ea
avea ca obiect o masa de bunuri spre deosebire de actiunea in revendicare care era
data cu titlu particular caci purta asupra unor bunuri individual determinate. Pentru
intentarea petitiunii de hereditate erau necesare anumite conditii. In primul rand era
necesar ca reclamantul sa nu posede bunurile succesorale. In al doilea rand,
reclamantul trebuia sa faca dovada calitatii sale de mostenitor civil spre deosebire de
acela care intenta actiunea in revendicare si care trebuia sa faca dovada dreptului de
proprietate al tuturor autorilor sai, proba pe care Cicero o considera diabolica. In al
treilea rand paratul trebuia sa fie posesor al bunurilor succesorale, bunuri pe care le
putea poseda fie pro herede fie pro possessore. Poseda bunurile succesorale pro
herede atunci cand credea ca el este adevaratul mostenitor civil si le poseda pro
possessore atunci cand stia ca nu este mostenitor civil (era de rea credinta) dar ii
opunea reclamantului calitatea sa de posesor prin cuvintele "posideo quia posideo"
(??). Totodata, daca petitiunea de hereditate putea fi intentata si impotriva posesorilor
fictivi denumiti ficti posesores si erau posesor fictiv acela care se oferea procesului
simuland ca este posesor pentru ca intre timp adevaratul posesor sa poata deveni
proprietar prin uzucapiune precum si acela care distruge bunurile succesorale cu
intentie si intrucat cel ce se ofera procesului precum si cel ce distruge bunurile
succesorale sunt de rea credinta.
Prin senatusconsultul Juventian s-a prevazut ca reaua credinta tine loc de posesiune
intrucat posesorii fictivi sunt chemati in justitie pentru ca sunt de rea credinta. Acelasi
senatusconsult a mai prevazut ca paratul de buna credinta va raspunde numai in
limitele imbogatirii sale, pe cand cel de rea credinta a raspunde pentru tot ce lipseste
din succesiune.
Mostenirea pretorianaeste sanctionata prin interdictul quorum bonorum care
presupune o procedura in doua faze (ambele faze se petrec in fata pretorului). In
prima faza reclamantul afirma ca este mostenitor pretorian iar pretorul ii recunoaste
aceasta calitate fara a verifica daca ii intruneste conditiile necesare pentru a fi
mostenitor pretorian, insa aceasta recunoastere are numai o valoare teoretica deoarece
reclamantul nu este pus in posesia bunurilor succesorale. In faza a doua pretorul
verifica daca reclamantul intruneste conditiile necesare pentru a fi mostenitor
pretorian si daca se convinge ca le intruneste atunci elibereaza interdictum quorum
bonorum prin care reclamantul este pus in posesia bunurilor succesorale.
Sanctiunea mostenirii pretoriene este inferioara sanctiunii mostenirii civile deoarece
prin interdictul quorum bonorum reclamantul dobandeste numai lucrurile corporale
din succesiune, nu dobandeste si drepturile de creanta, de aceea pretorul a initiat o
noua reforma prin care a pus la dispozitia reclamantului toate actiunile pe care

defunctul le adusese impotriva debitorilor sai si astfel reclamantul putea sa valorifice

si drepturile de creanta din succesiune.
22. Nulitatea promisiunii pentru altul
P ii promite lui S ca T ii va da 100. Si aceasta promisiune e nula atat fata de P cati si
fata de T. Fata de P , ea este nula intrucat P nu a promis fapta sa ; fata de T e nula
intrucat T neparticipand la incheierea contractului, nu a promis nimic, dar si
promisiunea pentru altul prezinta utilitate practica si de aceea prin interventia
jurisconsultilor forma sa a fost modificata, iar potrivit formei modificate P ii promite
lui S ca va proceda de asa maniera incat sa il determine pe T sa ii dea 100. Aceasta
promisiune este valabila intrucat P a promis fapta sa. Daca T nu ii plateste lui S ceea
ce i-a promis P, atunci S va intenta actiunea impotriva lui P cu succes.
23. Culpa si mora
Culpa in dreptul roman imbraca doua forme: culpa delictuala si culpa contractuala.
Culpa delictuala presupune un fapt, o actiune prin care delincventul ii provoaca
victimei un prejudiciu. Din acea actiune se naste pentru delincvent obligatia de a
repara prejudiciul cauzat sau de a plati o amenda. In cazul culpei delictuale vinovatia
delincventului se manifesta fie sub forma unei greseli, fie sub forma intentiei iar
jurisconsultii precizau ca judecatorul trebuie sa ia in considerare si cea mai mica
greseala a delincventului.
In textele juridice culpa delictuala este denumita si culpa acviliana deoarece a fost
reglementata prin legea Acvilia (adoptata spre sfarsitul Republicii).
Culpa contractualaeste vinovatia debitorului obligat prin contract, care se manifesta
in intervalul de timp cuprins intre momentul incheierii contractului si momentul in
care obligatia trebuia sa fie executata. In cazul culpei contractuale vinovatia
debitorului se poate manifesta fie sub forma neglijentei, fie sub forma neindemanarii.
Prin urmare, la culpa contractuala vinovatia nu se poate manifesta sub forma intentiei.
In vremea lui Justinian s-a facut distinctie intre culpa lata si culpa levis.
Culpa lata este o neglijenta grosolana pe care n-ar comite-o nici cel mai neglijent
administrator. Culpa levis este o neglijenta mai putin grava. La randul ei, culpa levis
putea fi apreciata de judecator fie in abstracto fie in concreto, apreciere care se facea
prin comparatie, astfel:
La aprecierea in abstracto a culpei levis comportarea debitorului fata de bunul datorat
era comparata cu comportarea unui bun administrator (bonus vir) pe cand la
aprecierea in concreto a culpei levis comportarea debitorului cu bunul datorat era
comparata cu felul in care isi administra bunurile proprii.
Pentru debitor era mai grava aprecierea in abstracto a culpei levis deoarece la o
asemenea apreciere ori de cate ori manifesta cea mai mica neglijenta fata de bunul
datorat debitorul era gasit in culpa pentru ca un bun administrator nu este neglijent.
La aprecierea in concreto debitorul era gasit in culpa numai daca era neglijent fata de

bunul datorat dar era diligent (bun administrator fata de bunurile sale).
Daca, insa, debitorul era neglijent si fata de bunul datorat si fata de bunurile sale nu
mai era in culpa pentru ca, de felul lui, era un om neglijent. Fireste, judecatorul facea
o apreciere in abstracto sau in conceto a culpei levis in functie de dispozitiile legii.
Mora, in sens juridic, inseamna intarziere vinovata si este de doua feluri: mora
debitoris si mora creditoris.
Mora debitoris inseamna intarziere vinovata a debitorului iar debitorul este pus in
intarziere numai daca datoria sa este exigibila si obligatia nu a fost executata din vina
sa. In dreptul postclasic s-a mai cerut si o somatie denumita interpelatio (interpelare).
Principalul efect al morei debitoris este perpetuatio obligationis adica perpetuarea
obligatiilor in sensul ca din momentul punerii sale in intarziere, debitorul nu mai
poate sa invoce interventia cazului fortuit ci trebuie sa ia masuri exceptionale de baza
astfel incat sa previna interventia cazului fortuit.
Mora creditoris inseamna intarzierea motivata a creditorului care refuza sa
primeasca plata cu toate ca ii este oferita in conformitate cu clauzele cuprinse in
contract. Daca debitorul constata cu martori refuzul creditorului de a primi plata, are
dreptul sa abandoneze lucrul datorat intr-un loc public cu efectul ca datoria sa se
stinge.
24. Beneficiul de cesiune de creanta
Transmiterea drepturilor de creanta se numeste cesiune de creante si consta in
transmiterea dreptului de creanta de la vechiului creditor la noul creditor. Vechiul
creditor este denumit cedent. Noul creditor este denumit cesionar. Debitorul este
denumit debitor cedat.
Primul procedeu juridic prin care s-a realizat cesiunea de creanta a fost novatiunea cu
schimbare de creditor, dar atunci cand se recurgea la novatiune nu se realiza
propriu-zis o cesiune de creante, de vreme ce obligatia veche era inlocuita cu o
obligatie noua, iar cesionarul nu dobandea acelasi drept, ci un drept nou izvorat din
noua obligatie.
In al doilea rand, prin efectul novatiunii, accesoriile vechii creante se sting, adica se
sting si exceptiunile, si garantiile vechii creante, astfel incat cesionarul dobandeste un
drept mai putin sigur.
In al treilea rand, novatiunea cu schimbare de creditor nu se putea face fara
consimtamantul debitorului care trebuia sa se oblige fie de stipulatiune, fie prin
contractul literis fata de noul creditor.
25. Depozitul obisnuit
Depozitul - se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de detentiune prin
traditiune, in vederea pastrarii de catre o parte denumita deponent celeilalte parti
denumita depozitar, transmitere insotita de o conventie prin care depozitarul promite

sa restituie lucrul la cererea deponentului incat si depozitul ca si comodatul este o

conventie grefata pe traditiune, iar lucrul se transmite cu titlu de detentiune.
Depozitarul nu are mijloace proprii de aparare in relatiile cu tertii, dar, spre deosebire
de comodant, depozitarul nu poate folosi lucrul dat in pastrare, incat daca l-ar folosi ar
comite furtul folosintei(uzus). Depozitul poatta numai asupra unor lucruri mobile si
este un contract cu titlu gratuit, neavand interes. Depozitarul va raspunde numai pt
dol, nu si pentru furt.
Operatiunea juridica a depozitului, a pastrarii unui lucru s-a practicat inainte de
aparitia contractului de depozit, pe baza unei simple conventii care insa nu era
sanctionata pe taram contractual, ci pe taram delictual, astfel incat acela care refuza sa
restituie la cerere lucrul dat in pastrare era pedepsit potrivit Legii celor XII Table,
trebuind sa plateasca dublul valorii lucrului dat in pastrare.
Inainte operatia juridica a depozitului s-a realizat prin fiducia, iar incepand din
vremea lui Octav Augustus aceasta s-a realizat prin contractul de depozit.
Actiuni:

Actio depoziti directa era pusa la dispozitia deponentului pentru a cere restituirea
lucrului dat in pastrare;

Actio depoziti contraria era pusa la dispozitia depozitarului pt a cere despagubiri

daca a facut cheltuieli pe cont propriu necesitate de pastrarea lucrului transmis;
26. Felurile legatelor
Legatuleste o dispozitie formulata in termeni imperativi si solemni grevand pe
mostenitorul instituit prin care testatorul dispune de un bun individual determinat in
profitul unei persoane care este denumita legatar. Prin urmare legatul este o dispozitie
(o clauza) inclusa in testament care trebuie sa fie formulata in termeni imperativi si
solemni, clauza prin care testatorul il obliga pe mostenitor sa transmita un bun
individual determinat din succesiune unei persoane pe care o denumim legatar iar
bunul transmis pe aceasta cale se numeste bun legat.
Legatul figura in fruntea testamentului imediat dupa instituirea de mostenitor si in
functie de formele solemne pe care le presupunea. Imbraca 4 forme:
1) Legatul per vindicationem
2) Legatul per damnationem
3) Legatul per praeceptionem
4) Legatul sinendi modo
1) Legatul per vindicationem: testatorul transmite lucrul individual determinat cu
titlu de proprietate direct legatarului si de aceea, in mod exceptional, in legatul per
vindicationem nu figureaza si numele mostenitorului pentru ca lucrul legat nu este
transmis ci de testator iar daca mostenitorul il impiedica pe legatar sa intre in
stapanirea lucrului legat atunci legatarul in calitatea sa de proprietar va intenta

impotriva mostenitorului actiunea in revendicare.

2) Legatul per damnationem: Testatorul il obliga pe mostenitor sa transmita un
anumit lucru legatarului iar daca mostenitorul nu isi executa obligatia legatarul va
avea impotriva mostenitorului o actiune personala denumita actio ex testamento.
La inceputul dreptului clasic a fost dat senatusconsultul neronian prin care s-a
prevazut ca un legat per vindicationem nul pentru nerespectarea unor conditii de
forma sau de fond poate fi considerat valabil ca legat per damnationem iar
jurisconsultii au facut un pas mai departe si au spus ca de vreme ce un legat per
vindicationem nul poate fi considerat valabil ca legat per damnationem cu atat mai
mult un legat per vindicationem valabil poate fi considerat valabil si ca legat per
damnationem. Aceasta interpretare subtila a avut efecte pe planul sanctiunii legatelor
deoarece in functie de interesele sale, beneficiarul unui legat per vindicationem se
putea considera fie legatar per vindicationem, fie legatar per damnationem. Astfel,
daca beneficiarul legatului per vindicationem avea nevoie de lucrul legat atunci se
considera legatar per vindicationem, intenta actiunea in revendicare si intra in posesia
lucrului legat deoarece actiunea in revendicare este o actiune arbitrara si duce la
condamnarea asupra lucrului.
Daca, insa, beneficiarul legatului per vindicationem avea nevoie de bani atunci se
consdiera legatar per damnationem, intenta actio ex testamento care este actiune
personala si obtinea condamnarea la plata unei sume de bani.
3) Legatul per preceptionem: a fost creat in vederea favorizarii unuia dintre
mostenitorii instituiti deoarece prin acest legat unul dintre mostenitori dobandea si
calitatea de legatar. Era in acelasi timp si mostenitor si legatar. In acest caz se executa
mai intai legatul per preceptionem si numai dupa aceea mostenirea se impartea in
parti egale intre toti mostenitorii, impartire la care participa si cel care a fost legatar.
4) Legatul sinendi modoeste un legat cu titlul de permisiune, caci mostenitorul avea
numai obligatia de a nu-l impiedica pe legatar sa intre in posesia lucrului legat. Dar
legatele presupun si respectarea unor conditii de fond. In primul rand legatarul trebuia
sa aiba testamenti factio pasiva deoarece el urma sa dobandeasca un bun din
succesiune. In al doilea rand executarea legatelor apasa asupra mostenitorului. La
origine legatele erau incluse in testament in vederea favorizarii unor mostenitori. In
timpul asta au fost incluse in testament in profitul unor persoane straine de familie iar
unele testamente erau incarcate cu atat de multe legate incat dupa executarea lor
activul mostenirii se epuiza iar mostenitorul trebuia sa plateasca datoriile succesorale
din bunurile proprii. De aceea mostenitorii voluntari au inceput sa repudieze
succesiunile incarcate cu multe legate in paguba creditorilor defunctului care nu isi
mai puteau valorifica drepturile de creanta.
27. Clasificarea obligatiilor in functie de izvoare
Prima clasificare a obligatiilor in functie de izvoare a fost facuta de Gaius, care,
initial, spunea ca obligatiile izvorasc fie ex contractu fie ex delicto, dar mai tarziu
Gaius si-a dat seama ca exista si alte izvoare de obligatii care nu sunt nici contracte,
nici delicte si pe care le-a denumit varie cauzarum figurae, adica alte izvoare de
obligatii.
Imparatul Justinian a transmis o clasificare cvadripartita:

1. Din contracte
2. Din cvasicontracte
3. Din delicate
4. Din cvasidelicte.
Cele mai importante izvoare de obligatii sunt contractele, iar contractele sunt
conventii generatoare de obligatii sau o conventie care genereaza drepturi de creanta
si datorii. La romani contractele se clasificau in functie de trei criterii: sanctiune,
efectele si forma sau modul de formare.
In functie de sanctiunea lor contractele sunt de drept strict si de buna
credinta.Contractele de drept strict sunt interpretate de judecator ad-literam, fara a lua
in considerare intentia sau vointa reala a partilor, pe cand contractele de buna credinta
sunt interpretate de judecator cu scopul de a stabili care a fost intentia partilor atunci
cand au incheiat contractul.
In functie de efectele lor contractele sunt unilaterale si bilaterale. La contractele
unilaterale una dintre parti are numai calitatea de creditor iar cealalta parte numai
calitatea de debitor (ex: imprumutul de consumatiune). La contractele bilaterale
ambele parti au in acelasi timp si calitatea de creditor, si calitatea de debitor. (ex:
contractul de vanzare).
Cu timpul, insa, s-a constatat ca exista contracte bilaterale imperfecte, acelea care
se nasc unilaterale dar pe parcursul executarii pot deveni bilaterale. Spre exemplu,
contractul de depozit este unilateral de momentul formarii sale deoarece in acel
moment numai depozitarul are obligatia de a institui lucrul dat in pastrare la cererea
deponentului. Daca, insa, depozitarul face cheltuieli pe cont propriu, necesitate de
conservarea (pastrarea) lucrului, atunci are dreptul la despagubiri pe care trebuie sa le
plateasca deponentul, iar din acel moment contractul devine bilateral.
In functie de forma lor, contractele se clasifica in solemne si nesolemne. Contractele
solemne sunt conventii imbracate in anumite forme solemne si in functie de aceste
forme ele se clasifica, la randul lor, in: contracte in forma religioasa, in forma verbala,
in forma autentica si in forma scrisa. Contractele nesolemne sunt conventii ale
partilor care nu presupun respectarea unor conditii de forma si se clasifica, la randul
lor, in contracte reale, contracte consensuale si contracte nenumite.
Contractele reale, spuneau romanii, se formeaza in re, asadar se formeaza prin
conventia partilor insotita de remiterea materiala a lucrului. Ele sunt in numar de 5:
mutuum (sau imprumutul in vederea consumatiunii), fiducia, gajul, comodatul si
depozitul.
Contractele consensuale se formeaza prin simpla manifestare de vointa a partilor si
de aceea jurisconsultii clasici spuneau ca aparitia contractelor consensuale a marcat
momentul de maxima abstractizare a tehnicii juridice prin care se creeaza obligatiile.
Aceste contracte sunt in numar de patru: vanzarea, locatiunea, societatea si mandatul.
Contractele nenumite se formeaza prin conventia partilor, insotita de executarea
obligatiei de catre una dintre parti, ceea ce inseamna ca pentru una dintre parti,

formarea contractului coincide cu executarea sa.

Obligatiile izvorasc din quasicontracte = fapte licite care genereaza efecte similare
cu cele ale contractelor, de altminteri cuvantul quasicontract vine de la quasi ex
contractu , "ca si din contract". Spre exemplu, nepotiorum gestio sau gestiunea de
afaceri este administrarea bunurilor unei persoane fara stirea ei. Acest fapt licit
genereaza efecte juridice similare cu cele ale contractului de mandat deoarece
jurisconsultii au interpretat ca cel ce administreaza bunurile altuia fara vreo
imputernicire se comporta ca si cand ar fi primit o imputernicire.
Delictele sunt fapte ilicite cauzatoare de prejudicii care genereaza obligatia de a
repara prejudiciul cauzat sau de a plati o amenda.
Quasidelictele sunt tot fapte ilicite cauzatoare de prejudicii si genereaza efecte
identice cu cele ale delictelor, ceea ce inseamna ca in dreptul roman nu existau criterii
de forma sau de fond pentru a distinge intre delicte si quasidelicte iar acest concept de
quasidelict a aparut datorita mentalitatii conservatoare a romanilor, care aveau
obiceiul sa intocmeasca anumite liste. Astfel, au intocmit o lista a delictelor,
considerand, in mod naiv, ca viata sociala nu mai poate scoate la iveala si alte fapte
ilicite cauzatoare de prejudicii, ceea ce nu s-a intamplat.
28. Novatiunea
Novatiunea (novatio) se realizeaza prin inlocuirea unei obligatii vechi cu o obligatie
noua. Aceasta operatiune juridica este denumita si "novarea unei obligatii", operatiune
care nu are o forma proprie deoarece novatiunea se facea fie prin stipulatiune, fie prin
contractul literis. Contractele care nu au fost create in vederea realizarii novatiunii ci
in alte scopuri dar au fost adaptate de asa maniera incat sa poata fi utilizate si in
vederea novarii unei obligatii si de aceea jurisconsultii clasici spuneau ca nu exista
novatiune consensuala, in sensul ca obligatia izvorata dintr-un contract consensual nu
poate fi inlocuita prin alt contract consensual ci numai prin stipulatiune sau prin
contractul literis. Si novatiunea presupune intrunirea anumitor conditii:
1. O obligatie veche.
2. O obligatie noua.
3. Acelasi obiect.
4. Un element nou.
5. Intentia de a nova obligatia.
Novatiunea presupune in primul rand o obligatie veche care nu presupune conditii
speciale in sensul ca ea poate fi civila, pretoriana, de drept strict, de buna-credinta sau
chiar o obligatie naturala.
Obligatia noua era intotdeauna o obligatie de drept strict, intrucat ea izvora fie din
stipulatiune, fie din contractul literis care sunt contracte de drept strict si de aceea, de
regula, prin efectul novatiunii, situatia debitorului se inrautatea caci obligatia de drept
strict este de riguroasa interpretare.

In al treilea rand, novatiunea presupune in dem debitum (acelasi obiect, aceeasi

datorie), intrucat daca noua obligatie ar avea un alt obiect nu s-ar realiza o navatiune
ci s-ar crea o noua obligatie alaturi de cea veche. De aceea romanii spuneau ca prin
novatiune obiectul vechii obligatii este transmis in noua obligatie.
Totusi, in dreptul pretorian s-a admis realizarea novatiunii cu schimbare de
obiect, solutie pe care a imbratisat-o si imparatul Justinian cu conditia ca partiile sa
manifeste in mod expres intentia de a schimba obiectul obligatiei.
In al patrulea rand, novatiunea presupune alicvi locvi (un element nou) ca sa poata
face distinctie intre cele 2 obligatii, iar in legatura cu elementul nou trebuie sa
distingem intre novatiunea care se realizeaza intre aceleasi persoane si novatiunea cu
schimbare de creditor sau cu schimbare de debitor denumita novatio internovas
personas.
Atunci cand novatiunea se realiza intre aceleasi persoane, elementul nou putea consta
in introducerea unui termen, a unei conditii sau suprimarea lor daca exista. Iar la
novatio inter novas personas elementul nou consta fie in schimbarea creditorului fie in
schimbarea debitorului. Daca se facea o novatiune cu schimbare de creditor, era
necesar si consimtamantul vechiului creditor, deoarece in spatele novatiunii cu
schimbare de creditor se ascundea o cesiune de creanta (o transmitere a dreptului de
creanta) care fireste nu se putea face fara consintamantul vechiului creditor.
Novatiunea cu schimbare de debitor nu presupunea consimtamantul vechiului
debitor pe creditor nu-l intereseaza cine plateste, plata poata fi facuta de catre
oricine.
Novatiunea presupune animus novandi (intentia de a nova obligatia).
In epoca veche si in epoca clasica, intentia partilor de a nova rezulta chiar din forma
contractelor intrucat ori de cate ori stipulatiunea sau contractul literis se utilizau in
vederea novarii unei obligatii aveau o forma aparte, speciala din care rezulta intentia
partilor de a nova.
In dreptul postclasic, pe fondul decaderii formalismului pe taram contractual, intentia
partilor de a nova se prezuma. Exemplu: daca erau intrunite primele patru conditii ale
novatiunii se prezuma ca este intrunita si cea de a cincea. Intrucat sistemul
prezumtilor este echivoc, Imparatul Justinian a cerut partilor sa-si manifeste expres
intentia de a nova obligatia.
29. Beneficiul de discutiune
In virtutea beneficiului de discutiune garantul care este urmarit in justitie are dreptul
de a-i cere debitorului sa-l urmareasca mai intai pe debitorul principal si numai daca
debitorul principal se dovedeste insolvabil , abia atunci sa intenteze o noua actiune
impotriva garantului.
Dar acest beneficiu nu a putut fi valorificat in practica deoarece se opunea efectului
extinctiv al lui litis contestatio si de aceea imparatul Justinian a desfiintat in mod
expres efectul extinctiv al lui litis contestatio, astfel incat creditorul putea foarte bine
sa-l urmareasca mai intai pe debitorul principal si daca se dovedea insolvabil, putea sa

intenteze o noua actiune impotriva garantului (asa cum se intampla si astazi). Dupa 4
ani imparatul Justinian a mai dat o constitutiune imperiala prin care a spus ca titularul
creantei este obligat sa-l urmareasca mai intai pe debitorul principal.
30. Contractul literis
Contractul literis a aparut in legatura cu obiceiul bancherilor romani de a tine un
registru al incasarilor si al platilor, caci registrul bancherului avea doua coloane: o
coloana in care se mentionau sumele incasate de bancheri, coloana numita accepta si o
alta coloana in care erau mentionate sumele platite de bancheri denumite expensa. De
aceea registrul bancherului era denumit Codex Accepti et Exepensi. De regula acest
registru indeplinea numai o functie probatorie in sensul ca prin acest registru erau
mentionate creante si datorii izvorate din alte acte juridice.Totusi, in doua cazuri
registrul bancherului indeplinea functii creatoare sau functii generatoare de
obligatii.Este vorba despre inlocuirea unui debitor cu alt debitor (novatiune cu
schimbare de debitor) si despre schimbarea cauzei unei obligatii sau schimbarea
temeiului juridic al unei obligatii.
31. Fideicomisul
Fideicomisul este actul de ultima vointa prin care o persoana denumita disponent sau
dispunator roaga o alta persoana denumita fiduciar sa transmita un bun sau o parte din
succesiune altei persoane care este denumita fidecomisar. Fideicomisul putea fi
intocmit in mod valabil si in cadrul testamentului si in afara testamentului dar
fideicomisul era inclus in testament atunci calitatea de fiduciar o avea chiar
mostenitorul instituit. Daca fideicomisul era intocmit in afara testamentului puteau fi
ocolite toate conditiile de forma si de fond ale testamentului.
La origini fideicomisul a fost sanctionat numai pe taram moral si religios dar din
vremea lui O.A a fost sanctionat si pe taram juridic.
Pe langa fideicomisul obisnuit romanii au cunoscut si fideicomisul de familie. Prin
acest fideicomis disponentul il ruga pe fiduciar sa transmita un bun din succesiune
altei persoane din aceeasi familie care la randul ei avea aceeasi obligatie, ceea ce
inseamna ca prin mecanismul fideicomisului de familie , fideicomisarul se transforma
la randul lui in fiduciar avand aceeasi obligatie. pe aceasta cale s-a asigurat pastrarea
lucrurilor de valoare in sanul aceleiasi familii.
Romanii au cunoscut si fideicomisul de ereditate. Prin acesta disponentul il ruga pe
fiduciar sa transmita fideicomisarului o parte din succesiune sau chiar intreaga
succesiune. Acest fideicomis genera o serie de complicatii atunci cand fideicomisul de
ereditate era cuprins in testament iar calitatea de fiduciar o avea mostenitorul instituit
intrucat mostenitorul fiduciar trebuia sa transmita bunurile succesorale
fideicomisarului dupoa ce avea si obligatia sa plateasca datoriile succesorale din
bunurile proprii si de aceea mostenitorii fiduciari au finceput sa repudieze
succesiunile incarcate cu fideicomise de ereditate. Consecinta a fost ca s-au dat 2
senatusconsulte: Pagasian si Trebelian prin care relatiile dintre mostenitorul fiduciar si
fideicomisar au fost reglementate de asa maniera incat mostenitorul sa dobandeasca
totusi o parte din succesiune.
32. Formarea ipotecii
Fata de fiducie si de gaj, ipoteca este o garantie reala mult mai bine adaptata la

cerintele unui sistem economic intemeiat pe marfa si pe credit. Cu atat mai mult cu
cat, prin ipoteca sunt satisfacute pe deplin interesele ambelor parti de vreme ce lucrul
grevat cu ipoteca ramane in stapanirea debitorului care il foloseste conform destinatiei
sale economice si numai daca la scandenta debitorul nu-si plateste datoria atunci, si
numai atunci, creditorul are dreptul de a intra in posesia lucrului si de a-l vinde pentru
a-si valorifica dreptul de creanta.
Multa vreme s-a afirmat ca in mod gresit ca ipoteca romana nu ar fi originala ca ar fi
fost preluata/imprumutata intr-o forma gata elaborata de la greci. Cert este ca ipoteca
romana nu este imprumutata ci este originala deoarece pe baza textelor
jurisconsultilor de la inceputul sec. I d.H putem reconstitui procesul formarii ipotecii
romane, caci ipoteca romana s-a format in cadrul unui proces care a evoluat in 4 faze
distincte:
Dreptul de retentie
A aparut in relatie cu mosierii si arendasii. Avand in vedere ca incepand din epoca lui
Octavian Augustus, intre mosieri si arendasi se incheiau contracte de locatiune in baza
carora, arendasul primea spre folosinta un tert obligandu-se sa plateasca in schimb o
suma de bani sau o parte de recolta. Acea obligatie a arendasului trebuia garantata
cumva, dar gajul nu se putea aplica in acele relatii deoarece presupune transmiterea
lucrului in mainile creditorului ori arendasul se instala pe mosie numai cu inventarul
agricol, iar daca n-ar fi dat in garantie, n-ar fi avut cu ce lucra pamantul.
Si atunci s-a admis ca inventarul agricol sa ramana in stapanirea arendasului pana la
scadenta. Iar daca la scadenta, arendasul nu platea, mosierul exercita dreptul de
retentie si intra in stapanirea acelui inventar agricol.Dar, in aceasta faza, ipoteca
prezinta dezavantajul ca inventarul agricol putea fi retiunit numai cata vreme se afla
pe mosie.Si de aceea s-a trecut la faza a doua.
Interdictul salvian
In cadrul acestui interdict inventarul agricol putea fi retinut chiar daca era transportat
in afara mosiei, dar nu putea fi urmarit in mainile tertilor si astfel, s-a trecut la faza a
treia (actiunea serviana) in care mosierul putea urmari inventarul agricol oriunde si in
mainile oricui, ceea ce inseamna ca era titularul unui drept real cu precizarea ca acel
drept real nu avea aplicatiune generala si se putea naste in relatiile dintre mosieri si
arendasi.
De aceea s-a trecut la faza a patra (quasiserviana) in care, pe baza unei simple
conventii, orice creditor putea intra in posesia unui lucru al debitorului si il putea
vinde daca debitorul nu-si platea datoria la scadenta. Ceea ce inseamna ca, din acel
moment, ipoteca a dobandit o aplicatiune generala.
33. Forme exceptionale ale depozitului
Pe langa depozitul obisnuit, romanii au cunoscut si 3 forme exceptionale:
1

depozitul necesar (mizerabil)

depozitul sechestru

depozitul neobisnuit

1) Depozitul necesar(mizerabil) se formeaza in conditii exceptionale, cand

deponentul nu are posibilitatea sa se adreseze unei persoane de incredere,ex in cazul
unui incendiu proprietarul depune lucrurile sale in mainile primului venit, nu poate
alege, de aceea depozitul necesar este sanctionat mai grav, adica la dublul valorii
lucrului dat in pastrare.
2) Depozitul sechestru a aparut in legatura cu unele exigente ale procedurii
civile,caci atunci cand 2 persoane se aflau in proces cu privire la proprietate asupra
unui lucru,acele persoane aflate in litigiu se intelegeau cu a 3-a persoana(depozitarul)
sa pastreze obiectul litigios pana la solutionarea procesului,urmand ca depozitarul sa
remita acel lucru celui care castiga procesul. In acest caz, lucrul este transmis cu titlu
de posesiune,depozitarul devine posesor ,spre deosebire de depozitul obisnuit la care
depozitarul e simplu detentor deoarece la depozitul obisnuit daca depozitarul este
chemat in justitie de un tert neavand mijloace proprii de aparare se adreseaza
deponentului sa-i asigure protectia juridica,pe cand la depozitul sechestru acest sistem
nu poate functiona,deoarece depozitarul nu stie inca cine este proprietar si are nevoie
de mijloace proprii de aparare,caci in calitatea sa de posesor se apara fata de
pretentiile tertului prin interdictele posesorii.
3) Depozitul neobisnuit(neregulat) a aparut in legatura cu operatiunile bancare,
avand in vedere faptul ca la romani, inca din epoca veche, persoanele fizice, cetatenii
romani, depuneau anumite sume de bani in mainile bancherului in vederea pastrarii cu
titlu de proprietate, urmand ca bancherul sa restituie deponentului suma de bani
depusa spre pastrare si sa plateasca o dobanda.
La randul lui, bancherul dadea acea suma de bani cu imprumut altor persoane,
percepand o dobanda mai mare, iar diferenta dintre cele doua dobanzi reprezinta
castigul bancherului, insa natura juridica a acestei operatiuni juridice a fost
controversata intre jurisconsulti, astfel : Paul sustinea ca aceasta operatie juridica nu e
un depozit, ci un mutuum pentru ca poarta asupra unor lucruri consumptibile ca si
mutuum si pentru ca banii sunt transmisi cu titlu de proprietate, nu cu titlu de
detentiune ca la depozitul obisnuit.
Papinian a spus ca in ipoteza in care vedem in aceasta operatie juridica un mutuum,
care este contract de drept strict, atunci obligatia bancherului de a plati dobanda va
trebui asumata tot printr-un contract de drept strict (stipulatiune) alaturat lui mutuum.
Daca vedem in aceasta operatie juridica un depozit care este contract de bunacredinta, atunci obligatia bancherului de a plati dobanda putea izvori dintr-o simpla
conventie. S-a impus opinia lui Papinian.
34. Consimtamantul
Consimtamantul este manifestarea de vointa a vanzatorului in sensul dorit de
cumparator. De regula se considera ca vanzarea consensuala este incheiata. Daca
formarea contractului era conditionata de respectarea unor forme solemne, contractul
se incheia la intrunirea celor forme iar in vremea lui J a aparut vanzarea in forma
scrisa.

35. Succesiunea ab intestate

Succesiunea ab intestat (fara testament) sau succesiunea legala:
Este cea mai veche si se deschidea atunci cand nu exista testament sau testamentul nu
era intocmit in mod valabil. Ea este denumita si succesiune legala intrucat a fost
reglementata prin dispozitiile din Legea celor XII table. Potrivit acelor dispozitii
exista 3 categorii de mostenitori legali:
1. Heredes sui - faceau parte toti aceia care prin moartea lui pater familias deveau
persoane sui iuris, adica fii, fiicele, femeia casatorita cu manus in calitate de fiica,
adoptatul si adrogatul. Nepotii din fii faceau parte din aceasta categorie de mostenitori
numai daca tatal lor predeceda bunicului. Acei nepoti din fii veneau la succesiune prin
reprezentare, in sensul ca ei urcau in rangul succesoral al tatalui lor si dobandeau
partea din succesiune care s-ar fi cuvenit tatalui, daca acesta ar mai fi trait. Spre
exemplu, daca vin la succesiune 2 fii si 2 nepoti de fiu, mostenirea se imparte la 3,
caci fiecare din fii dobandeste o treime, iar cei 2 nepoti vor dobandi impreuna o
treime. In lipsa acestora veneau la succesiune cei din categoria a II-a, adica cei mai
apropiati agnati cu precizarea ca in materie succesorala cuvantul "agnati" desemneaza
numai colateralii, nu toate rudele civile. Prin urmare, in materie succesorala cei mai
apropiati agnati sunt cei mai apropiati colaterali. Dar, aceasta categorie de mostenitori
nu este fixa, ci este mobila deoarece in lipsa unor agnati apropiati sunt considerati
agdnatus proximus, agnatii foarte indepartati. Spre exemplu, daca exista frati ei sunt
agdnatus proximus, daca acestia nu exista, atunci agdnatus proximus sunt verii
primari etc..
Pe de alta parte, potrivit Legii celor XII table daca cel mai apropiat agnat repudia
succesiunea, acea succesiune devenea vacanta in sensul ca nu revenea urmatoarei
categorii de mostenitori intrucat potrivit Legii celor XII table, colateralii nu pot veni
la succesiune prin reprezentare, iar daca nu existau nici colaterali atunci veneau la
succesiune cei din categoria a III- a, gentilii, care imparteau bunurile succesorale in
parti egale. Ca o amintire a epocii in care membrii gintii exercitau proprietatea
colectiva asupra pamantului. Insa, acest sistem succesoral a devenit anacronic spre
sfarsitul epocii vechi de vreme ce fiul de familie emancipat nu putea veni la
succesiune in familia de origine intrucat nu mai era ruda civila cu acea familie, nu mai
era agnat. De asemenea, mama si copii rezultati din casatoria fara manus nu se puteau
mosteni reciproc intrucat nici ei nu erau rude civile. Toate aceste transformari
amenintau sa slabeasca legaturile de familie, la care romanii tineau foarte mult.
De aceea, pretorul a intervenit si a initiat o serie de reforme in vederea ocrotirii
rudeniei de sange pe taram succesoral, iar sistemul creat prin reformele pretoriene a
fost denumit "bonorum posesio" sau "mostenire pretoriana". In acest sistem exista 4
categorii de mostenitori pe care ii denumim mostenitori pretorieni:
1. Bonorum posesio unde liberi (in calitate de fii);
2. Bonorum posesio unde legitimi (in calitate de rude civile);
3. Bonorum posesio unde cognati (in calitate de rude de sange);

4. Bonorum posesio unde vir et uxor

Din prima categorie faceau parte toti fii de familie, inclusiv fiul de familie emancipat
care venea la succesiune in calitate de ruda de sange.
Din a doua categorie faceau parte agnatii si gentilii, incat la prima vedere s-ar parea ca
prin aceasta reforma pretorul nu a modificat dispozitiile din Legea celor XII table. In
realitate, si de data aceasta pretorul a facut o inovatie intrucat in sistemul pretorian
daca cel mai apropiat agnat repudia succesiunea, ea nu devenea vacanta ca in Legea
celor XII table, ci trecea asupra urmatoarei categorii de mostenitori.
Din a treia categorie faceau parte anumite rude de sange care nu erau si rude civile.
Spre exemplu, mama si copiii rezultati din casatoria fara manus se mosteneau reciproc
in calitate de rude de sange.
Din a patra categorie faceau parte barbatul si femeia casatoriti fara manus, care se
mosteneau reciproc numai daca nu existau rude de sange.
Aceste reforme au fost dezvoltate ulterior prin reforme imperiale astfel, in vremea
imparatul Hadrian a fost dat senatus consultul Tertullian, iar in vremea lui Marc
Aureliu s-a dat senatus consultul Orfitian.
2. Agdnatus proximus
3. Gentiles
36. Custodia
Custodiaeste o forma a raspunderii obiective in sensul ca debitorul nu poate sa invoce
interventia cazului fortuit ci trebuie sa ia masuri exceptionale de paza. Aceasta
raspundere obiectiva putea fi stabilita prin conventia partilor sau prin dispozitiile din
legi. Spre exemplu, la romani, hangii, corabierii etc raspundeau in mod colectiv
intrucat ei nu puteau spune ca bunurile calatorilor au fost furate. Ei erau obligati sa ia
masuri exceptionale de paza. Fireste, ei nu raspund pt interventia fortei majore.
Daca debitorul este gasit in culpa, daca a comis un dol, daca a fost pus in intarziere
sau daca s-a obligat sa raspunda pentru custodia si nu si-a executat obligatia este
considerat vinovat pentru neexecutarea obligatiei si va trebui sa plateasca despagubiri
denumite daune interese care sunt de doua feluri: daune interese judecatoresti, daune
interese conventionale.
37. Caracterele si stingerea ipotecii
Este un drept real, de vreme ce creditorul ipotecar are si dreptul de preferinta si
dreptul de urmarire;
Este conventionala de regula, de vreme ce secole de-a randul s-a format prin simpla
conventie a partilor;
Poate fi generala. La origine in sec 1 ipoteca a fost speciala, in sensul ca ea purta

asupra unor lucruri individual determinate mobile/imobile. Cu timpul insa in sec 2-3
apare ipoteca generala, caci potrivit jurisconsultilor de la sf sec. 2 (Paul, Justinian) tot
ce se poate vinde, se poate si ipoteca. Astfel, se putea ipoteca o recolta viitoare,
dreptul de servitutite, nuda proprietate, dreptul de creanta sau o masa de bunuri.
Are caracter indivizibil. In virtutea acestui caracter, ipoteca apasa in intregime asupra
fiecarei parti din lucru si garanteaza in intregime fiecare parte din datorie.
o Primul aspect al caracterului indivizibil se invedereaza atunci cand lucrul ipotecat
trece la mostenitori si cu toate ca fiecare mostenitor dobandeste numai o parte din
lucrul ipotecat, oricare dintre ei va putea fi urmarit pentru intreaga datorie.
o Al doilea aspect se invedereaza atunci cand debitorul plateste o parte de datorie, dar
daca mai are de platit un singur ban, creditorul va intra in posesia intregului lucru
ipotecat.
Ipoteca are un caracter clandestin, secret, OCULT. Deoarece se constituie prin
conventia partilor nu presupune forme de publicitate, iar tertii nu au de unde sa stie ca
un lucru a mai fost ipotecat. Din acest caracter clandestin decurg 2 posibilitati de
frauda.
In primul rand, debitorul poate ipoteca acelasi lucru de mai multe ori fara sa declare
ipotecile anterioare. Din aceasta posibilitate de frauda decurg anumite consecinte:
<

Daca in virtutea principiului prio tempore creditorul ipotecar anterior in

rang isi valorifica dreptul de ipoteca, iar celelalte ipoteci se sting din lipsa de obiect,
daca nu cumva exista o ipoteca generala.

<

Daca creditorul ipotecar posterior in rang valorifica primul dreptul de

ipoteca, tot in virtutea principiului prio tempore, creditorul ipotecar anterior in rang il
cheama in justitie, castiga procesul si il deposedeaza de creditorul ipotecar posterior
in rang.
Pentru a se combate aceasta posibilitate de frauda, s-a creat delictul destelionat si
astfel debitorul care ipoteca acelasi lucru de mai multe ori fara de declare ipotecile
anterioare, era pedepsit pe taram delictual cu plata unei amenzi!
Pentru a se mai combate frauda s-a creat si dreptul de a oferi o suma de bani (jus
oferende pecuniae). In virtutea acestui drept, creditorul ipotecar posterior in rang avea
dreptul sa-l dezinterseze pe creditorul ipotecar anterior in rang platindu-i creanta si
astfel ipoteca anterioara se stingea, iar creditorul care exercita jus oferende pecuniae
devenea cel mai vechi creditor ipotecar si putea sa valorifice dreptul de ipoteca.
In al doilea rand, consta in antedatarea ipotecii, posibilitate de frauda care a fost
combatuta prin ipoteca publica.
Ipoteca este un drept accesoriu care se stinge odata cu obligatia pe care o
garanteaza. Insa, acest caracter al ipotecii se verifica atunci cand obligatia s-a stins
prin efectul prescriptiei extinctive de 30 de ani deoarece ipoteca se prescria in 40 de
ani, iar daca obligatia se stinge prin prescriptia de 30 de ani inseamna ca ipoteca ii
supravietuieste vreme de 10 ani, astfel incat ne avem in fata unei ipoteci fara obiect
ceea ce nu se poate admite si de aceea, Paul a spus ca prin prescriptia generala de 30

de ani obligatia nu se stinge integral, ci se transforma intr-o obligatie naturala, astfel

incat vreme de 10 ani, ipoteca garanteaza totusi o obligatie si anume obligatie
naturala, dar acest text e modificat/interpolat de comisarii lui Justinian.
Ipoteca genereaza si anumite efecte pe care le denumim jus posidendi si jus
distrahendi. In virtutea lui jus posidendi, daca debitorul nu-si plateste datoria la
termen, creditorul are dreptul sa intre in posesia lucrului grevat pe ipoteca, iar in
virtutea lui jus distrahendi, creditorul are dreptul de a vinde lucrul ipotecat, dar, prin
exercitarea lui jus distrahendi se incalca un principiu fundamental al dreptului roman
deoarece creditorul ipotecar dobandeste lucrul grevat cu titlu de posesiune, dar il
poate transmite cu titlu de proprietate si astfel se incalca principiul conform caruia
nimeni nu poate transmite altuia mai mult decat are el insusi, ori in cazul nostru
creditorul este singurul posesor, dar poate transmite proprietatea adica mai mult decat
are.
38. Obligatiile vanzatorului
Vanzatorul avea obligatia de a pastra lucrul deoarece in intervalul de timp cuprins
intre momentul incheierii contractului si momentul predarii lucrului acel lucru se afla
in stapanirea vanzatorului, bun pe care trebuia sa il administreze ca un bun pater
familias (un bun administrator), ceea ce inseamna ca el raspundea pentru culpa levis
in abstracto.
Daca lucrul era individual determinat si pierea fara vina vanzatorului, atunci se aplica
regula emptoris est periculum, adica riscurile pentru cumparator, in sensul ca cel ce
cumpara lucrul trebuia sa plateasca pretul desi nu primea nimic in schimb, regula care
nu e corecta deoarece in acel interval de timp lucrul se afla in proprietatea
vanzatorului care ar fi trebuit sa suporte riscurile potrivit adagiului res perit domino
(lucrul piere pentru proprietar). Cu timpul s-au initiat mai multe reforme prin care
regula emptoris est periculum a fost atenuata. Spre exemplu partile puteau incheia o
conventie speciala alaturata contractului de vanzare prin care vanzatorul isi asuma
riscurile in contract.
Vanzatorul are obligatia de a preda lucrul. Asa cum rezulta din definitie,lucrul nu
era transmis cu titlu de proprietate, ci cu titlu de posesiune linistita denumita vacuam
possessionem tradere, o posesiune care trebuie sa asigure in fapt toate avantajele
proprietatii. Pe de alta parte Paul spunea ca vanzatorul trebuie sa transmita posesiunea
linistita a lucrului si sa se abtina de la orice dol astfel incat ori de cate ori vanzatorul
avea calitatea de proprietar trebuia sa transmita chiar proprietatea, astfel ar fi comis un
dol. Regimul juridic al vanzarii a fost elaborat cu multa subtilitate in sensul ca atunci
cand vanzatorul nu era proprietar, el transmitea numai posesiunea, iar daca vanzatorul
era proprietar trebuia sa transmita proprietatea.
Vanzatorul avea obligatia de a garanta pentru evictiune. Prin evictiune intelegem
deposedarea de un lucru pe cale judiciara, ceea ce presupune ca cumparatorul era
chemat in justitie de un tert care facea dovada ca e adevaratul proprietar si astfel
cumparatorul era evict. Pentru a evita acest lucru cumparatorul ii cerea vanzatorului
sa-i asigure protectia fata de pretentiile tertului, iar daca vanzatorul nu voia sau nu
putea sa-i asigure protectia si cumparatorul era evins, trebuia sa garanteze pentru
evictiune, obligatie care a evoluat in functie de formele prin care s-a realizat
operatiunea juridica a vanzarii.

Astfel, la vanzarea prin mancipatiune cumparatorul evins avea impotriva vanzatorului

actio auctoritatis prin care dobandea dublul pretului pe care l-a platit intrucat actio
auctoritatis avea fundament delictual. Daca vanzarea se facea prin doua stipulatiuni
era necesar sa se incheie a treia stipulatiune prin care vanzatorul isi asuma obligatia de
a garanta pentru evictiune. Dupa aparitia contractului consensual de vanzare era
necesar sa se incheie o stipulatiune speciala pentru evictiune alaturata contractului de
vanzare. Cu timpul, insa, acea stipulatiune speciala a fost atat de frecventa ca a
devenit presupusa. Din acel moment obligatia de a garanta pentru evictiune izvora
chiar din contractul consensual de vanzare.
Vanzatorul avea obligatia de a garanta pentru vicii iar viciile sunt defecte ale
lucrului care il fac impropriu scopului pentru care a fost cumparat sau ii micsoareaza
valoarea. In legatura cu evolutia acestei obligatii trebuie sa distingem intre epoca
anterioara aparitiei vanzarii consensuale si epoca posterioara. Inainte de aparitia
vanzarii consensuale, la vanzarea facuta prin mancipatiune, vanzatorul raspundea
pentru vicii numai daca mancipatiunea avea ca obiect un teren si numai in doua
cazuri, cand vanzatorul transmitea o suprafata de teren mai mica decat cea declarata si
cand afirma ca terenul este liber de orice sarcini si in realitate era grevat cu ipoteci sau
cu servituti.
39. Fiducia
Se formeaza prin transmiterea unui lucru de catre debitor creditorului sau cu titlu de
proprietate prin mancipatio sau prin in iure cesio, transmitere insotita de o conventie
prin care creditorul promite ca va retransmite proprietatea asupra lucrului daca
debitorul isi plateste datoria la scadenta. Prin urmare, fiducia este o conventie grefata,
fie de mancipatiune, fie de in iure cesio. Prin efectul acestei garantii, creditorul devine
proprietar al lucrului dat in garantie si totodata debitor conditional intrucat, daca
debitorul plateste la termen, creditorul devine debitor, avand obligatia de a restitui
lucrul dat in garantie.
Pentru creditor fiducia este o garantie convenabila de vreme ce devine proprietar al
lucrului, pe cand situatia debitorului prezinta dezavantaje deoarece, dupa ce plateste
datoria, debitorul se transforma in creditor si devine titular al unei actiuni personale pe
care o poate intenta impotriva fostului creditor.
Insa, titularii actiunilor personale nu se bucura nici de dreptul de preferinta, nici de
dreptul de urmarire, incat, daca debitorul devine insolvabil, creditorul vine in concurs
cu ceilalti creditori, astfel incat va dobandi doar o parte din valoarea lucrului dat in
garantie, iar daca acel lucru ajunge in mana tertilor persoane, debitorul nu poate
urmari lucrul in mainile tertilor intrucat nu are dreptul de urmarire!
Fata de aceste dezavantaje s-a format o alta garantie pe care noi o denumim gaj
(piglus).
40. Proba stipulatiunii
Proba stipulatiunii s-a facut la origine cu martori iar mai tarziu, dupa ce s-a
generalizat forma scrisa proba se facea prin inscrisuri. Era suficient ca stipulantul sa
faca dovada ca au avut loc intrebarea si raspunsul pt a castiga procesul. Pe judecator
nu il interesa daca a primit sau nu ceea ce a cerut. Profitand de acest sistem, s-a
generalizat imprumutul cu dobanda ruinatoare pentru debitor, motiv pentru care
pretorul a venit in sprijinul debitorilor prin doua mijloace procedurale: o exceptiune

de dol si o actiune in justitie.

Prin exceptiunea de dol debitorul care era chemat in justitie afirma ca a primit o suma
de bani mai mica decat cea pe care a promis-o iar prin actiune debitorul ii cerea
creditorului sa ii remita inscrisul in care se mentiona ca ar fi avut loc intrebarea si
raspunsul. Acest sistem, insa, nu a fost eficient deoarece debitorul atunci cand opunea
exceptia de dol se transforma din parat in reclamant, cu atat mai mult debitorul avea
calitatea de reclamant atunci cand intenta actiunea pentru a cere remiterea. Materia
probatiunii este guvernata de principiul omus probandi incumbi actor (sarcina probei
apasa asupra reclamantului), ori debitorul, in calitatea lui de reclamant trebuia sa faca
o proba negativa, adica proba ca in toate momentele anterioare incheierii stipulatiunii
i-a fost imposibil sa primeasca efectiv suma pe care a promis-o.
Imparatul Caracalla a facut un pas mai departe si a creat alte doua mijloace
procedurale. A creat exceptio non numerate pecuniae si o actiune denumita querera
non numerande pecuniae. In noul sistem Caracalla a rasturnat sarcina probei. Astfel,
daca debitorul era chemat in justitie intenta exceptio non numerate pecuniae si cu
toate ca devenea reclamant sarcina probei apasa asupra creditorului care avea calitatea
procesuala de parat. Cu atat mai mult, atunci cand intenta querera debitorul avea
calitatea de reclamant si totusi proba trebuia sa fie facuta de creditor, care era parat.
Aceasta reforma a afectat grav principiile care guverneaza materia probatiunii, dar ea
se justifica pe plan moral pentru ca este o reforma favorabila debitorului. Pe plan
juridic ea se justifica prin faptul ca stipulantul in calitatea sa de creditor are de facut o
proba pozitiva care nu prezinta dificultati.