Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr.

Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

CURSUL NR.5
Pluralitatea de subiecte ale raportului juridic civil
Raportul juridic civil se stabileşte de regulă, între două persoane (raport juridic simplu). Raportul juridic civil
presupune două părţi, care la rândul lor pot fi formate din una sau mai multe persoane. Pluralitatea subiectelor
raportului juridic civil intervine atunci când părţile raportului juridic civil sunt formate din două sau mai multe
persoane. Pluralitatea se poate manifesta cu privire la subiectul activ (pluralitate activă), la subiectul pasiv
(pluralitate pasivă) sau atât la subiectul activ, cât şi la subiectul pasiv (pluralitate mixtă). Ca şi în cazul determinării
subiectelor raportului juridic civil, manifestarea pluralităţii de subiecte este diferită în cazul celor trei categorii de
raporturi juridice civile, astfel:
– în cazul raportul juridic civil real (de proprietate) subiectul activ poate fi o singură persoană sau, mai multe
persoane caz în care există pluralitate activă. Pluralitatea activă în cadrul raporturilor juridice civile reale se
manifestă sub forma proprietăţii comune1 şi proprietăţii periodice2.
Potrivit art. 632 C. civ., formele proprietăţii comune sunt: proprietatea pe cote părţi3 (coproprietatea, care la
rândul ei poate fi obişnuită sau forţată4) şi proprietatea în devălmăşie5 (devălmăşia). Subiectul pasiv este întotdeauna
nedeterminat, fiind format din toate celelalte subiecte de drept civil obligate să respecte dreptul subiectului
activ. Aşadar în cazul raporturilor reale, pluralitatea pasivă există ab initio;
– în cazul raporturilor juridice civile obligaţionale (care se caracterizează prin faptul că au în conţinutul lor
drepturi de creanţă), pluralitatea se poate manifesta sub trei forme şi anume: pluralitate activă atunci când
există mai mulţi creditori, pluralitate pasivă atunci când există mai mulţi debitori şi pluralitate mixtă atunci
când există mai mulţi creditori şi debitori. Pluralitatea de subiecte în această categorie de raporturi juridice
civile se manifestă diferit în funcţie de natura obligaţiei care creează/leagă pluralitatea de subiecte. Distingem
trei forme de manifestare a obligaţiei civile după cum urmează:
– obligaţia civilă divizibilă6 (numită şi conjunctă). Obligaţia civilă divizibilă reprezintă regula în materia
obligaţiilor, în sensul că dacă părţile nu au convenit altfel, creanţa, respectiv datoria, este divizibilă. Dacă
nu există convenţie nici cu privire cuantum, fiecare parte va avea dreptul respectiv şi va fi obligată pentru
părţi egale;

1 Proprietatea comună există ori de câte ori dreptul de proprietate are doi sau mai mulţi titulari (art. 631 C. civ.).
2 Proprietatea periodică există atunci când două sau mai multe persoane exercită succesiv şi repetitiv atributul folosinţei
specific dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, în intervale de timp determinate, egale sau inegale (art. 687
C. civ.).
3 În cazul proprietăţii pe cote părţi, fiecare coproprietar are determinată numai cota parte ideală din bunul asupra căruia se
exercită dreptul de proprietate comună. Stabilirea părţii materiale din bun se face prin partaj.
4 Coproprietatea obişnuită poate înceta prin partaj în timp ce coproprietatea forţată este perpetuă, nu poate înceta prin
partaj (ex. scara blocului). În acest caz, coproprietatea forţată poartă asupra unui bun accesoriu (scara) fiind necesară pentru
buna exploatare a unui bun principal (apartamentul). Prin urmare, în eventualitatea înstrăinării apartamentului se va transmite
şi cota-parte forţată din scară. În exemplul dat coproprietatea forţată ar putea înceta în cazul în care toate apartamentele de pe
acea scară ar avea un singur proprietar.
5 Proprietatea în devălmăşie există atunci când, prin efectul legii sau în temeiul unui act juridic, dreptul de proprietate
aparţine concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre acestea să fie titularul unei cote-părţi determinate din dreptul
de proprietate asupra bunului sau bunurilor comune (art. 667 C. civ.). Observăm că, spre deosebire de proprietatea comună, în
cazul proprietăţii în devălmăşie nu este determinată nici măcar cota-parte ideală cuvenită fiecărui codevălmaş Un exemplu în
acest sens este cel al bunurilor dobândite de soţi în timpul căsătoriei, caz în care cota-parte cuvenită fiecăruia se stabileşte în
funcţie de cota de contribuţie (veniturile) a fiecărui soţ. Odată determinată cota-parte cuvenită fiecărui soţ, proprietatea în
devălmăşie se transformă în coproprietate (proprietate pe cote-părţi) care aşa cum deja am arătat, poate înceta prin partaj.
6 Obligaţia divizibilă este reglementată prin dispoziţiile art. 1422-1424 C. civ.; pentru dezvoltări, a se vedea şi I.R. URS,
P.E. ISPAS, Drept civil. Teoria obligaţiilor, op. cit., p. 339-341.

1
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

– obligaţia civilă solidară reprezintă obligaţia civilă în temeiul căreia fie oricare dintre creditori poate
pretinde de la debitorul comun, plata întregii datorii şi să dea o chitanţă liberatorie pentru întreaga
datorie (solidaritate activă)7, fie oricare dintre debitorii obligaţi solidar poate fi constrâns la plata întregii
datorii, ceea ce presupune că este ţinut pentru plata nu doar a părţii din datorie care i se cuvine, ci şi
pentru părţile din datorie ale celorlalţi codebitori (solidaritate pasivă)8.
9
În timp ce solidaritatea activă se poate naşte numai dintr-un act juridic civil (ex. în cazul unei cesiuni de
creanţă prin care creditorul 1 obligat solidar cu creditorul 2, transmite creanţa sa către creditorul 3,
acestuia din urmă i se transmite obligaţia divizată, iar în raport cu creditorul 2 o eventuală solidaritate
activă poate fi angajată pentru viitor numai prin convenţie), solidaritatea pasivă se poate naşte fie din
lege, fie dintr-un act juridic civil10. De asemenea, precizăm că solidaritatea, indiferent că este activă sau
pasivă, funcţionează numai faţă de cei între care s-a născut, faţă de succesori (moştenitori) obligaţia
transmiţându-se divizată11.
– obligaţia civilă indivizibilă reprezintă o excepţie de la regula divizibilităţii obligaţiei civile. Aşa cum rezultă
din dispoziţiile art. 1424 C. civ. indivizibilitatea se naşte fie din convenţia părţilor dacă a fost stipulată în
mod expres, fie din obiectul obligaţiei dacă, prin natura sa, acesta nu este susceptibil de divizare
materială sau intelectuală. Solidaritatea debitorilor sau creditorilor nu atrage prin ea însăşi,
indivizibilitatea obligaţiilor după cum creditorii şi/sau debitorii unei obligaţii indivizibile pot fi obligaţi
solidar numai dacă există stipulaţie expresă în acest sens12. Indivizibilitatea poate fi activă (indivizibilitate
activă – se naşte între mai mulţi creditori) sau pasivă (indivizibilitate pasivă – se naşte între mai mulţi
debitori).
– în cazul raporturilor juridice civile nepatrimoniale, pluralitatea activă este mai rar întâlnită, totuşi este
posibilă în cazul coautoratului13. În ceea ce priveşte pluralitatea pasivă, ea există ab initio pentru aceleaşi
raţionamente avute în vedere la categoria raporturilor juridice civile reale. Aşadar, ca şi în cazul raporturilor
juridice civile reale, subiectului pasiv nedeterminat (format din celelalte subiecte de drept civil cu excepţia
titularului dreptului personal nepatrimonial) îi revine obligaţia generală de non facere.

Schimbarea subiectelor raportului juridic civil

Prin schimbarea subiectelor raportului juridic civil se înţelege înlocuirea fie a subiectului activ, fie a subiectului
pasiv. Aceasta priveşte numai raporturile juridice civile reale şi cele obligaţionale, deoarece în cazul raporturilor

7 Art. 1434 C. civ. dispune: „(1) Obligaţia solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligaţii şi de
a da chitanţă liberatoare pentru tot. (2) Executarea obligaţiei în beneficiul unuia dintre creditori îl liberează pe debitor în privinţa
celorlalţi creditori solidari”.
8 Art. 1443 C. civ. dispune: „Obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât
fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe
ceilalţi faţă de creditor”.
9 În acest sens art. 1435 C. civ. dispune: „Solidaritatea între creditori nu există decât dacă este stipulată în mod expres”.
10 În acest sens art. 1445 C. civ. dispune: „Solidaritatea dintre debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci când este
stipulată expres de părţi ori este prevăzută de lege”.
11 În acest sens art. 1442 C. civ. dispune: „Obligaţia în favoarea unui creditor solidar se împarte de drept între moştenitorii
săi.” şi art. 1460 C. civ. care prevede că: „Obligaţia unui debitor solidar se împarte de drept între moştenitorii acestuia, afară de
cazul în care obligaţia este indivizibilă”.
12 În acest sens art. 1426 C. civ. dispune: „(1) Solidaritatea debitorilor sau creditorilor nu atrage, prin ea însăşi, indivizibilitatea
obligaţiilor. (2) În lipsă de stipulaţie contrară, creditorii şi debitorii unei obligaţii indivizibile nu sunt legaţi solidar”.
13 Există coautorat în ipoteza în care opera literară, artistică sau ştiinţifică este creaţia a doi sau mai mulţi autori.

2
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

juridice nepatrimoniale, subiectul activ este titularul unui drept inalienabil (netransmisibil), iar subiectul pasiv este
nedeterminat, astfel:
– în cazul raporturilor juridice reale, se poate schimba numai subiectul activ, deoarece subiectul pasiv fiind
nedeterminat şi format din toate celelalte subiecte de drept civil, nu este posibilă schimbarea
acestuia. Aşadar, schimbarea subiectului activ în categoria raporturilor juridice civile reale se poate realiza
prin toate acele modalităţi prin care se transferă şi/sau se constituie dreptul de proprietate şi/sau alte
drepturi reale. Acestea sunt: convenţia (act juridic civil), accesiunea, uzucapiunea, moştenirea (moştenirea
poate fi legală14 sau testamentară15), ocupaţiunea16, tradiţiunea17, hotărârea judecătorească18, prin act
administrativ19 dacă legea dispune în acest sens, precum şi alte moduri stabilite prin lege 20.
– în cazul raporturilor juridice civile obligaţionale se poate schimba atât subiectul activ cât şi subiectul
pasiv. Modalităţile de schimbarea a subiectelor de drept civil în cadrul acestei categorii de raporturi juridice
civile sunt diferite în funcţie, atât de calitatea subiectului de drept civil care poate fi persoană fizică sau
persoană juridică, cât şi de poziţia sa în raportul juridic civil, respectiv subiect activ sau subiect pasiv. Astfel,

14 Moştenirea este legală atunci când transmiterea patrimoniului succesoral are loc în temeiul legii (la persoanele, în ordinea
şi cotele determinate de lege). Ea intervine în măsura în care defunctul nu a dispus cu privire la patrimonial său, prin
testament. Sediul materiei se regăseşte în Titlul I şi II, Cartea a IV-a din Codul civil la art. 953 – 983.
15 Moştenirea este testamentară atunci când transmiterea patrimoniului succesoral se face potrivit voinţei defunctului,
exprimată prin testament. Sediul materiei se află la art. 1034-1085 C. civ.
16 Art. 941 C. civ. dispune: „(1) Posesorul unui bun mobil care nu aparţine nimănui devine proprietatea acestuia, însa numai
dacă aceasta se face în condiţiile legii. (2) Sunt lucruri fără stăpân bunurile mobile abandonate, precum şi bunurile care, prin
natura lor, nu au un proprietar, cum sunt animalele sălbatice, peştele şi resursele acvatice vii din bazinele piscicole naturale,
fructele de pădure, ciupercile comestibile din flora spontană, plantele medicinale şi aromatice şi altele asemenea. (3) Lucrurile
mobile de valoare foarte mică sau foarte deteriorate care sunt lăsate într-un loc public, inclusiv pe un drum public sau într-un
mijloc de transport în comun, sunt considerate lucruri abandonate”. Pentru dezvoltări, a se vedea I.R. URS, P.E. ISPAS, Drept
civil. Drepturile reale..., op. cit., p. 165-169.
17 Tradiţiunea reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate prin predarea sau remiterea materială a bunului
de transmiţător către dobânditor. Transferul dreptului de proprietate este condiţionat de existenţa unei înţelegeri/acord între
părţi (ex. darul manual).
18 În anumite cazuri hotărârea judecătorească poate fi un mod de dobândire a dreptului de proprietate. Astfel potrivit art. 557
alin. (1) C. civ., „dreptul de proprietate se poate dobândii (…) şi prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de
proprietate”. De exemplu, A şi B încheie un antecontract de vânzare-cumpărare prin care A se obligă să transfere dreptul de
proprietate asupra unui imobil lui B, la o data prestabilită. La împlinirea termenului, A refuză să încheie contractul de vânzare. Se
naşte astfel un litigiu între cele două părţi, instanţa fiind sesizată pentru soluţionarea acestuia. Bineînţeles că partea interesată va
promova acţiunea şi va solicita pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de titlu de proprietate, faţă de refuzul
celeilalte părţii de a încheia contractul de vânzare aşa cum s-a stabilit prin antecontract. Prin hotărârea judecătorească, într-un astfel
de caz poate opera transferul dreptului de proprietate, astfel încât sentinţa prin dispozitivul său valorează titlul de proprietate. Într-
o astfel de situaţie practic magistratul constată ca s-a transferat dreptul de proprietate de la A la B în condiţiile stipulate prin
antecontractul de vânzare-cumpărare.
19 Potrivit Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar, se poate reconstitui/constitui dreptul de proprietate asupra terenurilor
aflate în administrarea fostelor cooperative agricole. În cazul lor titlul de proprietate va fi emis de prefect după o procedură
prealabilă.
20 În privinţa modurilor de dobândire a dreptului de proprietate art. 557 C. civ. dispune: „(1) Dreptul de proprietate se poate
dobândi, în condiţiile legii, prin convenţie, moştenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună
credinţă în cazul bunurilor mobile şi fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, precum şi prin hotărâre judecătorească, atunci când
ea este translativă de proprietate prin ea însăşi. (2) În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui
act administrativ. (3) Prin lege se pot reglementa şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate. (4) Cu excepţia cazurilor
anume prevăzute de lege, în cazul bunurilor imobile dreptul de proprietate se dobândeşte prin înscrierea în cartea funciară, cu
respectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 888”.

3
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

potrivit legii, în cazul persoanei fizice, subiectul activ poate fi schimbat prin: cesiune de creanţă21, subrogaţia
personală22 numită şi subrogaţie în drepturile creditorului prin plata creanţei şi novaţie prin schimbare de
creditor23, în timp ce, subiectul pasiv poate fi schimbat prin: cesiunea contractului24, novaţie prin schimbare
de debitor25, stipulaţia pentru altul26, poprire27, moştenire. Subiectul activ în cazul persoanei juridice poate fi
schimbat prin fuziune28, divizare29 şi transformare30.
Calitatea de subiect de drept civil presupune şi capacitatea civilă, cu cele două elemente fundamentale:
capacitatea de folosinţă, (aptitudinea subiectului de drept civil de a avea drepturi şi obligaţii) şi capacitatea de
exerciţiu, (aptitudinea subiectului de drept civil de a-şi exercita drepturile subiective şi a-şi asuma obligaţii civile,
săvârşind acte juridice în nume propriu).

2.3.2. Conţinutul raportului juridic

Conţinutul raportului juridic civil este format din totalitatea drepturilor subiectului activ şi totalitatea obligaţiilor
subiectului pasiv. Drepturile subiective civile născute din raportul juridic civil, formează latura activă a acestuia, în
timp ce obligaţiile civile formează latura pasivă.
Drepturile şi obligaţiile sunt interdependente, în sensul că fiecăruia dintre drepturile subiective civile ale
subiectului activ îi corespunde o obligaţie civilă a subiectului pasiv, iar la rândul lor fiecăreia dintre obligaţiile
subiectului pasiv îi corespunde un drept subiectiv civil al subiectului activ.

21 Cesiunea de creanţă reprezintă convenţia prin care creditorul iniţial (cedent/ subiect activ în raportului juridic civil
obligaţional iniţial) transmite o creanţă împotriva unui terţ către noul creditor (cesionar/devine subiect activ în locul cedentului),
astfel încât debitorul cedat (terţul) va fi obligat în continuare faţă de cesionar (deşi este terţ faţă de contractul de cesiune). Pentru
dezvoltări, a se vedea art. 1566 şi urm. C. civ.
22 Subrogaţia personală reprezintă operaţiunea juridică prin care se substituie persoanei creditorului dintr-un raport juridic
civil obligaţional, o altă persoană (solvens) prin plata datoriei debitorului, devenind astfel creditorul acestuia din urmă. Practic,
debitorul va fi liberat faţă de creditorul iniţial însă rămâne obligat pentru aceeaşi datorie faţă de noul creditor. Subrogaţia în
drepturile creditorului a celui care plăteşte datoria (solvens) se naşte fie din convenţia părţilor, fie din lege.
23 Novaţia prin schimbare de creditor reprezintă convenţia prin care operează substituirea unui nou creditor celui iniţial faţă
de care debitorul este liberat, acesta din urmă fiind însă obligat, ca efect al novaţiei, faţă de noul creditor.
24 Cesiunea contractului (cesiunea de datorie) presupune transmiterea obligaţiei ce revine debitorului către o altă persoană
care devine debitor în locul celui iniţial.
25 Novaţia prin schimbare de debitor se produce atunci când un debitor nou îl înlocuieşte pe cel iniţial, care este liberat de
creditor, stingându-se astfel obligaţia iniţială. În acest caz novaţia poate opera fără consimţământul debitorului iniţial [art. 1609
alin. (2) C. civ.].
26 Stipulaţia pentru altul reprezintă convenţia prin care o persoană numită promitent se obligă faţă de o altă persoană numită
stipulant să execute o anumită prestaţie în favoarea unei terţe persoane numită terţ beneficiar.
27 Poprirea reprezintă o modalitate de executare silită a unei obligaţii, ce constă în indisponibilizarea, printr-o încheiere de
încuviinţare a executării, la cererea creditorului, a obligaţiei pe care o are faţă de debitorul urmărit un debitor al acestuia numit
terţ poprit. Astfel terţul poprit nu mai poate executa obligaţia sa faţă de debitorul urmărit, executarea urmând a se face către
creditor ca efect al instituirii popririi; pentru dezvoltări, a se vedea M. DINU, R. STANCIU, Executarea civilă în Codul de procedură
civilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 446-493.
28 Fuziunea reprezintă o modalitate de reorganizare a persoanei juridice care se face prin absorbţia unei persoane juridice
de către o altă persoană juridică sau prin contopirea mai multor persoane juridice, în acest ultim caz, constituindu-se o nouă
persoană juridică.
29 Divizarea reprezintă o modalitate de reorganizare a persoanei juridice care se face prin împărţirea unei părţi (divizare
parţială) sau a întregului patrimoniu (divizare totală) al unei persoane juridice între două sau mai multe persoane juridice care
există deja sau care se înfiinţează prin divizare.
30 Transformarea reprezintă o modalitate de reorganizare a persoanei juridice prin care o persoană juridică îşi încetează
existenţa, concomitent cu înfiinţarea unei alte persoane juridice în locul acesteia.

4
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

Interdependenţa drepturilor şi obligaţiilor, este diferită în funcţie de natura raportului juridic civil, astfel:
– în cazul raporturilor juridice civile reale, corelaţia este întotdeauna simplă, în sensul că, subiectul activ,
determinat, are numai drepturi subiective civile, iar subiectului pasiv, nedeterminat, îi revine obligaţia
generală de a nu face.
– în cazul raporturilor juridice civile obligaţionale, obligaţia poate fi simplă (cum este cazul contractului de
împrumut, unde împrumutatul are obligaţia civilă de restituire, corelativă dreptului subiectiv al
împrumutătorului, de a i se restitui bunul împrumutat) sau complexă, în acest din urmă caz, subiectele având
dublă calitate atât de subiect activ cât şi de subiect pasiv, (cum este cazul, contractului de vânzare, contractul
de antrepriză etc.). Prin urmare, în cazul contractului de vânzare, vânzătorul este titularul dreptului subiectiv
civil de a primi preţul (subiect activ) şi, în acelaşi timp, debitorul obligaţiei civile de a transmite dreptul de
proprietate (subiect pasiv), iar cumpărătorul este titularul dreptului subiectiv de a i se transmite dreptul de
proprietate (subiect activ) şi debitorul obligaţiei civile de a plăti preţul (subiect pasiv). Aşadar, în exemplul
dat, dreptului vânzătorului de a primi preţul îi corespunde obligaţia civilă a cumpărătorului de a plăti preţul,
iar dreptului cumpărătorului de a i se transmite dreptul de proprietate îi corespunde obligaţia civilă
corelativă a vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate;
– în cazul raporturilor juridice personale nepatrimoniale, corelaţia este simplă pentru aceleaşi considerente
avute în vedere în cazul raporturilor juridice civile reale.

2.3.2.1. Dreptul subiectiv civil

Dreptul subiectiv civil reprezintă posibilitatea, recunoscută subiectului activ (în limitele legii civile) de a avea, o
anumită conduită şi de a pretinde subiectului pasiv să aibă o conduită corespunzătoare dreptului său, în caz de
nevoie putând să apeleze la forţa de constrângere a statului.
Dreptul subiectiv civil presupune, aşadar, următoarele elemente definitorii:
– dreptul subiectiv civil este o posibilitate, recunoscută subiectului de drept civil (persoană fizică şi/sau
persoană juridică), în temeiul legii civile;
– această posibilitate, recunoscută de legea civilă, permite subiectului activ:
– să aibă o anumită conduită;
– să pretindă subiectului pasiv să aibă o conduită corespunzătoare, conduită ce poate consta în a da, a
face sau a nu face ceva;
– să apeleze la forţa coercitivă a statului ori de câte ori, dreptul său a fost încălcat.

Clasificarea drepturilor subiective civile

După cum titularul dreptului subiectiv civil poate să şi-l exercite cu sau fără concursul altei persoane31 distingem
între drepturi subiective civile absolute şi drepturi subiective civile relative:
– dreptul subiectiv civil absolut reprezintă acel drept subiectiv civil în virtutea căruia titularul său poate avea o
anumită conduită, fără a fi nevoie de concursul altei/altor persoane pentru a şi-l exercita. Fac parte din
această categorie atât drepturile civile personal nepatrimoniale cât şi drepturile civile reale. Caractere
juridice: numai titularul său este determinat, ca subiect activ, subiectul pasiv fiind nedeterminat; îi
corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere, adică de a nu face nimic care să

31 În literatura de specialitate, clasificarea drepturilor subiective civile în drepturi subiective civile absolute şi drepturi
subiective civile relative, se face, de regulă în funcţie de criteriul opozabilităţii. Opinia este criticată pe considerentul că orice
drept subiectiv civil, văzut ca realitate juridică, „este în principiu, opozabil tuturor subiectelor de drept civil, în sensul că acestea
din urmă nu pot să-l nesocotească.”, a se vedea G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 56.

5
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

împiedice exercitarea dreptului de către titularul său; obligaţia este opozabilă erga omnes (revine tuturor
celorlalte subiecte de drept civil);
– dreptul subiectiv civil relativ reprezintă acel drept subiectiv în virtutea căruia, titularul poate să pretindă
subiectului pasiv o anumită conduită, în absenţa căreia dreptul nu se poate realiza. Fac parte din această
categorie toate drepturile de creanţă. Caractere juridice: este cunoscut atât subiectul activ/titularul
dreptului (creditorul) cât şi subiectul pasiv/persoana obligată (debitorul); obligaţia civilă corelativă dreptului
subiectiv civil relativ poate consta în a da, a face sau a nu face ceva; dreptul subiectiv civil relativ este
opozabil inter partes, în sensul că obligaţia civilă corelativă dreptului subiectiv civil relativ este în sarcina doar
a subiectului pasiv, întotdeauna determinat.

După natura conţinutului drepturilor subiective civile, distingem între drepturi subiective civile nepatrimoniale
şi drepturi subiective civile patrimoniale:
– dreptul subiectiv civil nepatrimonial reprezintă acel drept subiectiv civil al cărui conţinut nu poate fi evaluat
pecuniar (pe considerentul că prin recunoaşterea/reglementarea acestor drepturi subiective civile se
ocrotesc valori sociale inestimabile). Drepturile subiective civile nepatrimoniale se clasifică, la rândul lor, în
trei categorii şi anume:
– drepturi subiective civile care privesc existenţa şi integritatea fizică sau morală ale persoanei
fizice32. Includem în această categorie: dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la integritate fizică şi
psihică, dreptul la demnitate, dreptul la propria imagine, dreptul la respectarea vieţii private ş.a. 33;
– drepturi subiective civile care privesc identificarea persoanei fizice şi/sau persoanei juridice. Fac parte din
această categorie pentru persoana fizică, dreptul la nume, dreptul la domiciliu ş.a., respectiv dreptul la
denumire, dreptul la sediu ş.a., pentru persoana juridică;
– drepturi subiective civile personal nepatrimoniale ce decurg din creaţia intelectuală. Creaţia intelectuală
este un produs al minţii omeneşti, astfel încât, autor al unei astfel de creaţii nu poate fi decât omul privit
în individualitatea sa. Includem în această categorie: dreptul la calitatea de autor al unei opere literare,
artistice sau ştiinţifice, dreptul de retractare34, dreptul la calitatea de inventator ş.a.;
– dreptul subiectiv civil patrimonial reprezintă acel drept subiectiv civil, al cărui conţinut poate fi evaluat
pecuniar. Includem în această categorie drepturile subiective civile reale şi drepturile de creanţă.
– dreptul subiectiv civil real (jus in re) reprezintă dreptul subiectiv civil în virtutea căruia, titularul său poate
să-l exercite direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane. Caractere juridice: drepturile subiective
civile reale sunt drepturi civile absolute; drepturilor subiective civile reale le corespunde obligaţia civilă
generală de non facere a tuturor subiectelor pasive (nedeterminate); sunt drepturi însoţite de dreptul
de urmărire35 [astfel, potrivit art. 563 alin. (1) teza I C. civ. „Proprietarul unui bun are dreptul de a-l
revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept.”] şi dreptul de preferinţă36;

32 Această categorie de drepturi subiective civile personale nepatrimoniale se identifică cu drepturi ale personalităţii, astfel
cum sunt ele reglementate în Codul civil.
33 Dispoziţiile privind drepturile personalităţii se regăsesc în art. 58-81 C. civ.
34 Dreptul de retractare este un drept personal nepatrimonial de autor, în virtutea căruia, autorul poate retrage, oricând,
opera sa de la publicare, fără a i se impune un anumit motiv. Totuşi în cazul în care exercitarea acestui drept produce prejudicii
editorului, autorul va fi obligat să acopere aceste prejudicii.
35 Dreptul de urmărire reprezintă o prerogativă recunoscută titularului unui drept subiectiv civil real de a pretinde bunul
asupra căruia poartă dreptul său, de la oricine s-ar afla.
36 Dreptul de preferinţă reprezintă o prerogativă pe care dreptul real accesoriu unui drept de creanţă, o asigură titularului
său, în sensul de a avea prioritate faţă de toţi ceilalţi creditori. Aşadar creanţa garantată printr-un gaj sau ipotecă (dreptul de gaj

6
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

drepturile subiective civile reale sunt limitate ca număr. Sunt drepturi subiective civile reale: dreptul de
proprietate, toate dezmembrămintele dreptului de proprietate (dreptul de uzufruct, dreptul de uz,
dreptul de abitaţie, dreptul de superficie şi dreptul de servitute). Drepturile subiective civile reale se
dobândesc prin modalităţile generale şi speciale reglementate de legiuitor pentru dobândirea sau
transferul proprietăţii.
– dreptul subiectiv civil de creanţă (jus ad personam) reprezintă dreptul subiectiv civil în virtutea căruia,
titularul său numit creditor poate să pretindă subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă sau să nu
facă ceva. Caractere juridice: sunt drepturi subiective civile relative; din momentul naşterii dreptului
subiectiv civil de creanţă sunt determinaţi (cunoscuţi) atât subiectul activ (creditorul), cât şi subiectul
pasiv (debitorul); obligaţia civilă corelativă dreptului subiectiv civil de creanţă poate consta în a da, a
face sau a nu face; obligaţia corelativă dreptului subiectiv civil de creanţă este, în principiu, opozabilă37
numai subiectului pasiv determinat (debitorul); ca număr, drepturile subiective civile de creanţă sunt
nelimitate. Drepturile subiective civile de creanţă se nasc din acte juridice civile, din fapte juridice civile
licite sau din fapte juridice civile ilicite.
Aşadar drepturile subiective civile reale şi drepturile subiective civile de creanţă se aseamănă prin aceea că
ambele sunt patrimoniale şi au determinat (este cunoscut) subiectul activ, ab initio. Între acestea există şi deosebiri
după cum urmează: în cazul drepturilor subiective civile reale este determinat numai subiectul activ, în timp ce în
cazul drepturilor subiective civile de creanţă este determinat atât subiectul activ (creditorul) cât şi subiectul pasiv
(debitorul); obligaţia civilă opozabilă unui drept subiectiv civil real constă întotdeauna, în a nu face (obligaţia
generală de non facere), în timp ce obligaţia civilă corelativă unui drept subiectiv civil de creanţă poate consta în a
da, a face sau a nu face38; drepturile subiective civile reale sunt limitate ca număr şi reglementate expres de lege, în
timp ce drepturile civile de creanţă sunt nelimitate; drepturile civile de creanţă pot fi exercitate numai cu concursul
altei persoane (debitorul), în timp ce pentru exercitarea dreptului civil real nu este necesar concursul şi altei
persoane.
În funcţie de corelaţia dintre ele drepturile subiective civile se clasifică în drepturi subiective civile principale şi
drepturi subiective civile accesorii:
– dreptul subiectiv civil principal reprezintă acel drept care are o existenţă de sine stătătoare, în sensul că
soarta sa nu depinde de un alt drept. Sunt drepturi subiective civile principale: drepturile personale
nepatrimoniale, drepturile de creanţă şi drepturi reale. Drepturile reale principale sunt: dreptul de
proprietate şi dezmembrămintele dreptului de proprietate, dreptul de administrare al regiilor autonome,
sau după caz, autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, dreptul de concesiune ş.a.
– dreptul subiectiv civil accesoriu reprezintă acel drept care nu are o existenţă de sine stătătoare, în sensul că
soarta sa depinde de un alt drept subiectiv civil principal. Sunt drepturi reale accesorii: dreptul de ipotecă,
dreptul de gaj, privilegiile, dreptul de retenţie. Toate drepturile reale accesorii presupun ca drept principal
un drept de creanţă. Sunt drepturi de creanţă accesorii: dobânda, dreptul născut din clauza penală, dreptul
de a pretinde arvuna ş.a.
Această clasificare prezintă importanţă sub aspect practic. Astfel, în acord cu regula accesorium sequitur
principale, stingerea dreptului subiectiv civil principal (drept de creanţă principal/suma împrumutată) duce

şi dreptul de ipotecă sunt drepturi reale accesorii) va fi îndestulată prioritar dacă se află în concurs cu alte creanţe pentru care nu
s-au instituit garanţii reale.
37 În anumite condiţii, potrivit legii opozabilitatea dreptului subiectiv civil de creanţă se manifestă şi faţă de avânzii-cauză.
38 Obligaţia de a nu face, opozabilă unui drept de creanţă constă în a nu face ceva ce ar fi putut face cineva dacă nu se obliga
să nu facă.

7
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

şi la stingerea dreptului subiectiv civil accesoriu (drept de creanţă accesoriu/dobânda) sau restituirea
creanţei (suma împrumutată) garantată cu o ipotecă, atrage şi stingerea dreptului la ipotecă (dreptul la
ipotecă este un drept real accesoriu dreptului de creanţă principal/în exemplul nostru suma împrumutată).
În funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor, distingem între drepturi subiective civile pure şi simple şi
drepturi subiective civile afectate de modalităţi:
– dreptul subiectiv civil pur şi simplu reprezintă acel drept subiectiv civil care conferă titularului său un maxim
de certitudine, deoarece nici existenţa, nici exerciţiul său nu depind de vreo împrejurare viitoare;
– dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi reprezintă acel drept subiectiv civil care nu conferă titularului său
deplină siguranţă, deoarece existenţa sau exercitarea lui depinde de o împrejurare viitoare, certă sau incertă.
Modalităţile sunt: termenul, condiţia şi sarcina. Gradul de incertitudine este mai ridicat în cazul drepturilor
subiective civile afectate de o condiţie deoarece condiţia, ca modalitate pe de o parte, afectează însăşi
existenţa dreptului (naşterea sau stingerea lui), iar pe de altă parte este nesigură ca realizare, în timp ce
termenul care afectează numai exerciţiul drepturilor şi este sigur ca realizare, determină un grad mai redus
de incertitudine, făcând ca dreptul subiectiv civil afectat de un termen să fie mai apropiat de dreptul subiectiv
civil pur şi simplu.
Exercitarea dreptului subiectiv civil nu trebuie confundată cu însuşi dreptul subiectiv civil. Astfel, titularul
dreptului subiectiv civil poate alege să-şi exercite acest drept sau nu. Exercitarea dreptului subiectiv civil
presupune însă, respectarea următoarelor principii:
– dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în acord cu legea şi bunele moravuri39;
– dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale externe atât de ordin material (ex. proprietarul
unei construcţii nu o poate supraînălţa dacă în conformitate cu planul urbanistic al zonei există o limită
de înălţime, atinsă deja prin construcţia iniţială), cât şi de ordin juridic (ex. uzufructuarul nu poate
înstrăina obiectul dreptului de uzufruct);
– dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale interne, ceea ce presupune, exercitarea acestuia
în acord cu scopul economic şi social, în temeiul căruia a fost instituit de lege. Depăşirea acestor limite
presupune exercitarea acestuia cu rea-credinţă, în scopul de a vătăma pe altul;
– dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună credinţă40 [potrivit art. 14 alin. (2) C. civ., „buna-credinţă
se prezumă”].
Abuzul de drept41 intervine numai în cazul nerespectării ultimelor două principii, astfel spus în situaţia în care
titularul dreptului, cu rea-credinţă, îl deturnează de la finalitatea lui. Aşadar abuzul de drept presupune îndeplinirea
următoarelor cerinţe:
– să existe un drept subiectiv civil;
– autorul abuzului să fie titularul dreptului subiectiv civil;
– exercitarea dreptul subiectiv civil să fie orientată spre realizarea altui scop, decât acela pentru care a fost
recunoscut acesta;
– dreptul subiectiv civil să fi fost exercitat cu rea-credinţă.

39 În acest sens, art. 14 alin. (1) C. civ. dispune: „Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile
şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri”.
40 În acest sens, art. 57 din Constituţie dispune: „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile
şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”.
41 În acest sens, art. 15 C. civ., dispune: „Nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-
un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”.

8
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

Faţă de cele deja expuse, rezultă că în structura abuzului de drept identificăm două elemente. Un element
subiectiv concretizat în exercitarea cu rea-credinţă a unui drept subiectiv civil, şi un element obiectiv concretizat în
abaterea de la scopul economic pentru care dreptul subiectiv civil a fost recunoscut/reglementat de lege.
Sancţiunea care intervine în cazul constatării unui abuz de drept constă în obligarea autorului abuzului, dacă este
cazul, la plata de despăgubiri pentru prejudiciul material sau moral creat.
Reprimarea abuzului de drept se realizează fie pe cale pasivă prin respingerea unei cereri de chemare în judecată,
întemeiată pe abuz de drept42, fie pe cale ofensivă atunci când victima abuzului de drept formulează o cerere de
chemare în judecată, îndreptată împotriva autorului abuzului. Evident, calea ofensivă este deschisă numai în măsura
în care exercitarea abuzivă a unui drept subiectiv civil provoacă o pagubă, o vătămare unei persoane.

2.3.2.2. Obligaţia civilă

Noţiunea de obligaţie civilă – este susceptibilă de trei accepţiuni după cum urmează:
– obligaţia sau obligaţiile civile reprezintă o categorie de raporturi juridice ce conţin drepturi de creanţă (lato
sensu), cunoscute şi sub denumirea de raporturi obligaţionale;
– obligaţie, ca îndatorire ce revine subiectului pasiv într-un raport juridic civil, de a da, a face ceva, a nu face
ceva (stricto sensu), concretizată în conduita persoanei care se obligă;
– obligaţie, ca înscris care încorporează şi constată existenţa unei creanţe (titlu de credit, obligaţii CEC), în sens
de înscris constatator.
Obligaţie civilă reprezintă îndatorirea subiectului pasiv de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului
subiectiv corelativ, care poate consta în a da, a face ceva sau a nu face ceva, conduită care poate fi impusă la nevoie
prin forţa de constrângere a statului.

Clasificarea obligaţiilor civile – criterii

Obligaţiile civile pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii după cum urmează:
În raport de obiectul lor, obligaţiile civile pot fi grupate în trei categorii: obligaţii de a da, a face, a nu face.
– obligaţia de a da reprezintă îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real. În cazul contractului
de vânzare obligaţia de a da revine vânzătorului şi constă în transmiterea dreptului de proprietate asupra
bunului cert vândut, către cumpărător. Obligaţia se consideră executată în momentul realizării acordului de
voinţă între vânzător şi cumpărător. Dacă însă, bunul este de gen, transmiterea dreptului de proprietate are
loc numai după individualizarea bunului.
– obligaţia de a face constă într-o prestaţie pozitivă (predarea bunului vândut, executarea unei lucrări etc.).
– obligaţia de a nu face reprezintă îndatorirea subiectului pasiv de a se abţine de la o anumită
acţiune. Conţinutul obligaţiei de a nu face este diferit, după cum este opozabilă unui drept real sau unui
drept de creanţă. Astfel, obligaţia de a nu face opozabilă unui drept real, reprezintă îndatorirea subiectului
pasiv nedeterminat de a nu face ceva ce ar putea aduce atingere existenţei şi exercitării dreptului subiectiv
civil real, în timp ce obligaţia de a nu face opozabilă unui drept de creanţă, reprezintă îndatorirea subiectului
pasiv determinat de a nu face ceva ce ar fi putut face dacă nu se obliga să nu facă. De exemplu, într-un
contract de împrumut, este stipulat ca bani să nu fie folosiţi pentru achitarea altor datorii ci pentru plata

42 În acest sens, a se vedea GH. BELEIU ş.a., op. cit., p. 89. Pentru altă opinie cu privire la temeiul respingerii unei astfel de
cereri, a se vedea G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 66. În opinia autorilor, o astfel de soluţie este discutabilă, în sensul că
respingerea unei cereri de chemare în judecată promovată de titularul dreptului subiectiv civil exercitat abuziv, va interveni în
baza unei dispoziţii legale iar nu în baza simplei exercitări abuzive a dreptului subiectiv civil.

9
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

taxei de studii. În acest caz, debitorul îşi asumă obligaţia de a face ce constă în plata taxei de studii şi obligaţia
de a nu face ce constă în abţinerea de a plăti alte datorii.
Clasificarea obligaţiilor civile în obligaţii de a da, a face şi a nu face, prezintă importanţă atât sub aspectul calificării
actelor juridice civile cât şi în privinţa aducerii la îndeplinire silită a obligaţiilor. Astfel, obligaţia de a da califică un act
juridic civil ca fiind translativ, în timp ce obligaţia de a face, califică un act juridic civil ca fiind declarativ. Atenţie însă
la contractele sinalagmatice unde alături de obligaţia de a da poate fi întâlnită şi obligaţia de a face. De exemplu,
vânzătorul este debitorul obligaţiei de a transmite dreptul de proprietate (obligaţie de a da) precum şi al obligaţiei
de a preda bunul (obligaţie de a face). Cât priveşte posibilitatea executării silită a unei obligaţii, executarea în natură
a acesteia (regula în materie silită) priveşte obligaţia de a face, cu excepţia actelor juridice civile reale, în cazul cărora
obligaţia de a da constă în remiterea materială a bunului, transferul dreptului de proprietate operează aşadar pentru
această categorie de acte juridice civile prin predarea bunului. Obligarea pe cale silită a debitorului obligaţiei de a da
într-un act juridic real chiar dacă presupune predarea bunului nu reprezintă o obligaţie de a face. Alta este situaţia,
aşa cum deja am arătat, în cazul actelor juridice consensuale translative unde alături de obligaţia de a da există şi
obligaţia de a face.
– obligaţii civile pozitive şi obligaţii civile negative. Sunt pozitive, toate obligaţiile care constau într-o acţiune
(obligaţia de a face şi obligaţia de a da). Spre deosebire de obligaţiile pozitive, obligaţiile negative constau
într-o abstenţiune (obligaţia de a nu face, opozabilă atât unui drept real cât şi unui drept de creanţă).
Această clasificare prezintă importanţă sub aspectul punerii în întârziere a debitorului43. Astfel, potrivit art. 1523
alin. (2) lit. b) teza finală C. civ.44, dacă se încalcă o obligaţie negativă, debitorul este de drept pus în întârziere, în
timp ce în cazul încălcării unei obligaţii pozitive este necesară de regulă, punerea în întârziere a debitorului 45.
– obligaţii civile de rezultat şi obligaţii civile de mijloace. Obligaţia de rezultat (numită şi obligaţie determinată)
reprezintă îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat. Astfel, obligaţia de rezultat se consideră executată
numai dacă s-a obţinut rezultatul la care s-a obligat debitorul. Este obligaţie de rezultat, obligaţia
vânzătorului de a preda bunul (obligaţie de a face), obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul (obligaţie de a
face). Obligaţia de mijloace (numită şi obligaţie de diligenţă sau obligaţie de prudenţă şi diligenţă 46) constă
în îndatorirea debitorului de a depune toate stăruinţele pentru a obţine un rezultat fără însă să se oblige la
însuşi rezultatul anticipat. Este o obligaţie de mijloace, obligaţia asumată de medic faţă de pacientul său. În
acest caz, medicul se obligă să depună toate stăruinţele pentru vindecarea pacientului său, de o anumită
boală, fără însă să se oblige la vindecarea completă a acestuia. Aşadar, în cazul obligaţiei asumate de medic
faţă de pacientul său (obligaţie de mijloace), aceasta este considerată executată numai dacă s-au depus toate
diligenţele cerute de ştiinţa şi etica medicală pentru realizarea scopului urmărit (vindecarea pacientului de
maladia în urma căreia s-a născut raportul juridic civil între medic şi pacientul său). Codul civil, prin

43 Punerea în întârziere reprezintă o etapă premergătoare şi obligatorie executării silite a unei obligaţii civile. Ea poate opera
de drept sau la cererea creditorului. În ultimul caz, punerea în întârziere se face fie printr-o notificare fie printr-o cerere de
chemare în judecată.
44 Art. 1523 alin. (2) lit. b) teza finală C. civ. dispune: „(2) De asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile
anume prevăzute de lege, precum şi atunci când: b) prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei
sau când a încălcat o obligaţie de a nu face” (s.n.).
45 În acest sens art. 1528 C. civ. dispune: „(1) În cazul neexecutării unei obligaţii de a face, creditorul poate, pe cheltuiala
debitorului, să execute el însuşi ori să facă să fie executată obligaţia. (2) Cu excepţia cazului în care debitorul este de drept în
întârziere, creditorul poate să exercite acest drept numai dacă îl înştiinţează pe debitor fie odată cu punerea în întârziere, fie
ulterior acesteia” (s.n.). Cazurile în care debitorul obligaţiei de a face este de drept pus în întârziere sunt prevăzute în art. 1523
C. civ.
46 G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 69.

10
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

dispoziţiile art. 1481 alin. (3) stabileşte patru criterii ce trebuie avute în vedere la calificarea unei obligaţii
civile ca obligaţie de mijloace şi anume:
– modul în care este stipulată în contract obligaţia (ex. obligaţia asumată de a susţine un examen);
– celelalte elemente ale contractului precum şi existenţa şi natura contraprestaţiei (dacă prin contract se
stabileşte că în caz de susţinere şi promovare a examenului, debitorul va fi recompensat cu o sumă de
bani, în acest caz, obligaţia de susţinere a examenului devine obligaţie de rezultat, rezultatul fiind
promovarea examenului);
– gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului (în cazul în care debitorul află târziu de
condiţiile cerute pentru examenul respectiv, astfel încât, timpul rămas la dispoziţie pentru pregătirea
acestuia este substanţial redus, făcând practic imposibilă acoperirea întregii bibliografii până la data
susţinerii examenului sau starea de sănătate precare a debitorului, aflat în perioada de convalescenţă
după o operaţie foarte complexă, creşte riscul de promovare a examenului);
– şi, nu în ultimul rând, influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei (cealaltă parte
solicită prezenţa debitorului la activităţi peste programul său de lucru ceea ce creşte riscul de atingere a
rezultatului prin reducerea substanţială a timpului necesar pentru pregătirea examenului).
Această clasificare prezintă importanţă sub aspect probatoriu în privinţa culpei debitorului. Astfel, în cazul
obligaţiei civile de rezultat, culpa debitorului este prezumată dacă nu s-a atins rezultatul asumat, în timp ce în cazul
obligaţiei de mijloace, culpa debitorului trebuie dovedită de către creditor, acesta având sarcina de a dovedi faptul
negativ contrar care a dus la neexecutarea obligaţiei de către debitor, în sensul că debitorul nu a depus toate
diligenţele pentru îndeplinirea obligaţiei asumate. Evident că sarcina probei pentru ambele categorii de obligaţii
revine creditorului, însă aşa cum deja am arătat, în cazul obligaţiei de rezultat, sarcina probei este uşurată de
prezenţa prezumţiei de culpă creată prin nerealizarea rezultatului asumat.
În raport de gradul de opozabilitate, obligaţiile civile se împart în:
– obligaţii civile obişnuite, opozabile părţilor. Obligaţia civilă obişnuită reprezintă obligaţia care revine numai
debitorului faţă de care s-a născut. Aşadar, obligaţiile obişnuite sunt opozabile numai între părţi. Majoritatea
obligaţiilor civile sunt obişnuite, având putere de lege numai între părţile raportului juridic civil. Sunt obligaţii
civile obişnuite, de regulă, obligaţiile civile opozabile unui drept de creanţă. De exemplu, obligaţia de
restituire a sumei împrumutate asumată de împrumutat într-un contract de împrumut.
– obligaţii civile opozabile şi terţilor (scriptae in rem). Obligaţia civilă scriptae in rem reprezintă obligaţia civilă
caracterizată prin aceea că este strâns legată de un bun astfel încât creditorul îşi poate realiza dreptul său
numai dacă titularul actual al dreptului real asupra bunului va fi obligat să-i respecte acest drept deşi este
terţ faţă de actul juridic civil încheiat cu fostul titular al dreptului. De exemplu, cazul contractului de
locaţiune, care în temeiul art. 1812 alin. (1) şi (2) C. civ.47, devine opozabil noului proprietar dacă bunul dat
în locaţiune a fost înstrăinat.
– obligaţii civile reale (propter rem). Obligaţia civilă propter rem reprezintă îndatorirea ce revine deţinătorului
unui bun, în temeiul legii sau din convenţia părţilor, datorită importanţei acelui bun pentru societate,
datorită unor raţiuni ce ţin de asigurarea unor raporturi de bună vecinătate etc. De exemplu, deţinătorul
unui teren agricol are obligaţia propter rem de a-l cultiva şi de a asigura protecţia solului; obligaţia de

47 Art. 1812 C. civ. dispune: „(1) Dacă părţile convin astfel, locaţiunea încetează în cazul înstrăinării bunului dat în
locaţiune. (Per a contrario dacă părţile stabilesc că locaţiunea nu va fi afectată de eventualitatea înstrăinării în viitor a bunului dat
în locaţiune, locaţiunea se menţine, devenind opozabilă şi noului titular al dreptului real asupra bunului dat în locaţiune – n.a). (2)
Cu toate acestea, locaţiunea rămâne opozabilă dobânditorului chiar şi după ce locatarului i s-a notificat înstrăinarea, pentru un
termen de două ori mai mare decât cel care s-ar fi aplicat notificării denunţării contractului, conform prevederilor art. 1816
alin. (2)”.

11
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

grăniţuire ce constă în delimitarea prin fixarea semnelor corespunzătoare (gard) a două terenuri învecinate,
obligaţie ce revine în mod egal ambilor proprietari (în sensul că toate cheltuielile cu privire la ridicarea
gardului, făcută în scopul de a delimita cele două proprietăţi vor fi suportate în mod egal de către cei doi
proprietari) ş.a.48.
În raport de sancţiune, obligaţiile civile se împart în două categorii: obligaţii civile perfecte şi obligaţii civile
imperfecte (numite şi obligaţii civile naturale).
– obligaţia civilă perfectă reprezintă acea obligaţie civilă care, în caz de neexecutare poate fi asigurată pe calea
unei acţiuni în justiţie, primul pas pentru obţinerea unui titlu executoriu în baza căruia mai apoi se poate
trece la executarea silită.
– obligaţia civilă imperfectă reprezintă acea obligaţie civilă care, în caz de neexecutare, nu mai poate fi
asigurată pe calea unei acţiuni în justiţie, deoarece dreptul la acţiune în sens material, s-a prescris. Totuşi,
dacă este executată de bună voie, după împlinirea termenului de prescripţie, nu se poate cere restituirea,
deoarece aşa cum vom vedea în capitolul destinat prescripţiei extinctive, prin prescripţie se stinge doar
dreptul la acţiune în sens material nu şi dreptul subiectiv civil, respectiv obligaţia civilă corelativă. Aşadar,
într-o astfel de eventualitate, creditorul se poate apăra pe cale de excepţie arătând că plata este legală,
deoarece dreptul subiectiv civil, căruia i se opune obligaţia civilă executată a cărei restituire se cere, există,
nu s-a stins prin prescripţie. Ceea ce deosebeşte obligaţia civilă imperfectă de obligaţia civilă perfectă, constă
aşadar, în imposibilitatea de a-l constrânge pe debitor să-şi execute obligaţia civilă asumată, dacă termenul
de prescripţie a dreptului material la acţiune s-a împlinit, iar dacă a fost executată după acest termen, nu se
poate restitui, pentru considerentele pe care deja le-am expus mai sus.
În raport de izvorul lor, obligaţiile civile pot fi clasificate în:
– obligaţii civile născute din acte juridice civile (unilaterale, bilaterale sau multilaterale);
– obligaţii civile născute din fapte juridice ilicite cauzatoare de prejudicii;
– obligaţii civile născute din fapte juridice licite (plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză, gestiunea de
afaceri).
În raport de structura lor, obligaţiile civile se clasifică în:
– obligaţii civile simple;
– obligaţii civile complexe.
– obligaţiile civile simple reprezintă obligaţiile civile care presupun un creditor, un debitor, un singur obiect
şi nu sunt afectate de modalităţi.
– obligaţiile civile complexe, se clasifică în trei categorii:
– obligaţii civile afectate de modalităţi (numite şi obligaţii condiţionale); modalităţile sunt termenul,
care reprezintă un eveniment viitor şi sigur ca realizare, condiţia, care reprezintă un eveniment viitor
şi nesigur ca realizare, şi sarcina întâlnită, de regulă, în materia liberalităţilor);
– obligaţii civile cu pluralitate de subiecte (obligaţii divizibile – obligaţii care se împart între cei cărora
le revin, obligaţii solidare în cazul cărora oricare dintre debitori poate fi ţinut pentru plata întregii
datorii, urmând ca partea cuvenită celorlalţi codebitori să fie recuperată pe calea unei acţiuni în
regres îndreptată împotriva acestora şi obligaţii indivizibile, care nu pot fi împărţite fie datorită
naturii bunului asupra căruia cad, fie datorită voinţei părţilor);

48 Pentru alte exemple, a se vedea I.R. URS, op. cit., p. 158.

12
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

– obligaţii civile cu pluralitate de obiecte (obligaţii alternative49 şi obligaţii facultative50).

Aplicaţii

Întrebări de verificare a cunoştinţelor

1. Cum se manifestă pluralitatea activă şi pasivă în categoria raporturilor juridice reale?

2. Cum se manifestă pluralitatea activă şi pasivă în categoria raporturilor juridice personal nepatrimoniale?
3. Analizaţi pluralitatea activă în categoria raporturilor juridice obligaţionale.
4. Analizaţi pluralitatea pasivă în categoria raporturilor juridice obligaţionale.
5. Ce presupune solidaritatea activă? În ce categorie de raporturi juridice poate fi întâlnită?
6. Ce presupune solidaritatea pasivă?
7. Ce reprezintă obligaţia civilă indivizibilă?
8. Care sunt modalităţile prin care poate fi schimbat subiectul activ în categoria raporturilor juridice civile
reale?
9. Care sunt modalităţile prin care poate fi schimbat subiectul activ în categoria raporturilor juridice civile
obligaţionale?
10. Care sunt modalităţile prin care poate fi schimbat subiectul pasiv în categoria raporturilor juridice civile
obligaţionale?
11. Este posibilă schimbarea subiectelor raportului juridic personal nepatrimonial? Argumentaţi.
12. Care sunt modalităţile prin care poate fi schimbat subiectul activ/persoană juridică?
13. Ce se înţelege prin conţinutul raportului juridic civil?
14. Analizaţi comparativ drepturile subiective civile absolute şi drepturile subiective civile relative.
15. Calificaţi dreptul de proprietate în funcţie de cele patru criterii de clasificare a drepturilor subiective civile.
16. Analizaţi comparativ dreptul subiectiv real şi dreptul subiectiv de creanţă.
17. Ce reprezintă abuzul de drept şi cum se sancţionează?
18. Calificaţi obligaţia de a da în funcţie de cele cinci criterii de clasificare a obligaţiilor civile.

Teste grilă
1. Pluralitatea pasivă în cazul raporturilor civile obligaţionale presupune:
a. mai mulţi creditori;
b. mai mulţi debitori;
c. mai mulţi creditori şi debitori.
2. Pluralitatea activă în cazul raporturilor obligaţionale presupune:
a. mai mulţi titulari de drepturi;
b. mai mulţi debitori;
c. mai mulţi creditori.
3. În cazul raporturilor civile reale pluralitatea poate fi:
a. numai activă;

49 Obligaţia civilă alternativă reprezintă acea obligaţie civilă care, având ca obiect două prestaţii principale, permite liberarea
debitorului dacă acesta execută la alegere, una dintre ele. În cazul în care debitorul nu alege în termenul stipulat, alegerea va
reveni creditorului.
50 Obligaţiile civile facultative au ca obiect o singură prestaţie principală, de care însă, debitorul poate fi liberat dacă execută
o altă prestaţie determinată.

13
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

b. numai pasivă;
c. şi activă.
4. Pluralitatea pasivă în cazul raporturilor civile reale presupune:
a. mai multe subiecte pasive nedeterminate;
b. mai multe subiecte pasive determinate;
c. mai mulţi debitori.
5. În cazul raporturilor civile obligaţionale, pluralitatea poate fi:
a. numai pasivă;
b. numai activă;
c. şi mixtă.
6. Pluralitatea activă în cazul raporturilor reale presupune:
a. mai mulţi titulari ai dreptului de proprietate;
b. mai multe persoane obligate;
c. mai mulţi creditori.
7. În cazul raporturilor civile obligaţionale pluralitatea pasivă presupune:
a. mai mulţi creditori;
b. mai mulţi debitori;
c. mai mulţi coproprietari.
8. Proprietatea comună reprezintă:
a. o formă de manifestare a pluralităţii active în cazul raporturilor civile obligaţionale;
b. o formă de manifestare a pluralităţii pasive în cazul raporturilor civile reale;
c. o formă de manifestare a pluralităţii active în cazul raporturilor civile reale.
9. În cazul raporturilor civile obligaţionale pluralitatea activă presupune:
a. mai mulţi debitori;
b. mai mulţi creditori;
c. mai mulţi debitori şi creditori.
10. Pluralitatea activă în cazul raporturilor juridice civile reale presupune:
a. mai mulţi coproprietari;
b. mai multe subiecte pasive determinate;
c. exercitarea de către soţi a dreptului de proprietate asupra bunurilor comune.
11. Pluralitatea pasivă în cazul raporturilor juridice civile reale presupune:
a. mai mulţi debitori;
b. mai multe subiecte pasive nedeterminate;
c. mai mulţi coproprietari.
12. Pluralitatea pasivă în cazul raporturilor reale este:
a. determinată;
b. nedeterminată;
c. exclusă.
. Pluralitatea pasivă în cazul raporturilor obligaţionale este:
a. determinată;
b. nedeterminată;
c. prezentă în toate situaţiile.
13. Pluralitatea pasivă în cazul raporturilor personale nepatrimoniale este:
a. nedeterminată;
b. determinată;
c. prezentă ab initio.

14
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

14. Pluralitatea mixtă:

a. presupune mai multe subiecte active şi subiecte pasive în cadrul raporturilor juridice obligaţionale;
b. mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori;
c. presupune mai multe subiecte active şi subiecte pasive în cadrul tuturor raporturilor juridice personale
nepatrimoniale.
15. Obligaţia civilă divizibilă:
a. este numită şi conjunctă;
b. presupune divizarea creanţei între mai mulţi debitori în mod egal, în toate cazurile;
c. presupune divizarea creanţei între mai mulţi debitori potrivit voinţei lor.
16. Obligaţia civilă solidară poate fi:
a. numai pasivă;
b. şi activă;
c. numai activă.
17. Obligaţia civilă solidară:
a. este divizibilă între creditori şi indivizibilă între debitori;
b. este divizibilă între debitori şi indivizibilă între creditori;
c. este divizibilă în cazul transmisiunilor prin moştenire.
18. Solidaritatea activă se poate naşte:
a. numai dintr-un act juridic civil;
b. şi din lege;
c. numai din lege.
19. Solidaritatea pasivă se poate naşte:
a. şi dintr-un act juridic civil;
b. numai din lege;
c. şi din lege.
20. În cazul raporturilor civile obligaţionale, solidaritatea activă presupune:
a. posibilitatea fiecărui creditor de a cere de la debitor plata întregii datorii;
b. posibilitatea fiecărui creditor de a pretinde doar partea sa din creanţă;
c. posibilitatea unicului creditor de a pretinde întreaga datorie de la oricare dintre debitori.
21. În cazul raporturilor civile obligaţionale, solidaritatea activă presupune:
a. mai mulţi debitori;
b. mai mulţi creditori;
c. mai mulţi coproprietari.
22. Solidaritatea pasivă poate fi întâlnită:
a. numai în cazul raporturilor civile reale;
b. atât în cazul raporturilor civile reale cât şi obligaţionale;
c. numai în cazul raporturilor civile obligaţionale.
23. Posibilitatea creditorului de a cere oricăruia dintre debitori plata întregii datorii există în cadrul raporturilor
juridice obligaţionale:
a. cu solidaritate activă;
b. cu solidaritate pasivă;
c. cu solidaritate mixtă.
24. Unul dintre debitori poate fi obligat la plata întregii datorii dacă există:
a. solidaritate pasivă;
b. solidaritate activă;
c. solidaritate mixtă.
25. Obligaţia civilă indivizibilă:
a. reprezintă o excepţie de la regula divizibilităţii obligaţiei civile;

15
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

b. se naşte numai din convenţia părţilor chiar dacă nu este prevăzută expres;
c. se poate naşte şi din obiectul obligaţiei, dacă acesta prin natura lui nu poate fi divizat.
26. În cazul raporturilor juridice reale se poate schimba:
a. atât subiectul activ cât şi subiectul pasiv;
b. numai subiectul pasiv;
c. numai subiectul activ.
27. Prin accesiune poate fi schimbat:
a. subiectul activ;
b. subiectul pasiv;
c. creditorul.
28. Prin cesiune de creanţă poate fi schimbat:
a. subiectul activ;
b. creditorul;
c. debitorul.
30. Debitorul poate fi schimbat prin:
a. tradiţiune;
b. cesiune de contract;
c. contract de vânzare.
31. Reprezintă o modalitate de schimbare a debitorului:
a. stipulaţia pentru altul;
b. uzucapiunea;
c. poprirea.
32. În cazul persoanei juridice subiectul activ poate fi schimbat prin:
a. divizare;
b. moştenire;
c. cesiune de contract.
33. Reprezintă conţinutul raportului juridic civil:
a. conduita părţilor;
b. drepturile subiective civile şi obligaţiile civile;
c. acţiunile şi inacţiunile părţilor.
34. Interdependenţa drepturilor şi obligaţiilor:
a. presupune că fiecărui drept subiectiv îi corespunde o obligaţie civilă;
b. este specifică actelor juridice civile;
c. este o caracteristică a contractelor sinalagmatice.
35. Latura activă a conţinutului raportului juridic civil este formată:
a. numai din drepturile subiective civile;
b. şi din drepturi subiective civile;
c. şi din obligaţii civile.
36. Latura pasivă a conţinutului raportului juridic civil este formată:
a. numai din obligaţiile civile;
b. în mod excepţional şi din drepturi subiective civile;
c. întotdeauna din drepturile subiective civile.
37. Drepturile civile absolute:
a. sunt opozabile între părţi;
b. sunt opozabile erga omnes;
c. au ca obligaţie corelativă, obligaţia generală de a nu face.

16
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

38. În cazul drepturilor civile absolute este determinat:

a. atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv;
b. numai subiectul activ;
c. numai subiectul pasiv.
39. Dreptul relativ se caracterizează prin faptul că:
a. este cunoscut nu doar subiectul activ, ci şi subiectul pasiv;
b. este opozabil între părţi;
c. titularul său nu poate fi determinat.
40. Dreptul de gaj este:
a. drept real principal;
b. drept real accesoriu;
c. drept patrimonial.
41. Dreptul de proprietate este:
a. un drept absolut;
b. un drept relativ;
c. opozabil erga omnes.
42. Dreptul subiectiv civil relativ:
a. este opozabil erga omnes;
b. este opozabil numai debitorului;
c. este întotdeauna un drept subiectiv civil principal.
43. Dreptul la calitatea de autor al unei opere artistice este un drept:
a. real;
b. de creanţă;
c. personal nepatrimonial.
44. Dreptul la viaţă:
a. este un drept patrimonial;
b. este un drept de creanţă;
c. face parte din categoria drepturilor privind existenţa şi integritatea fizică şi psihică a persoanei fizice.
45. Este un drept real principal:
a. dreptul de ipotecă;
b. dreptul de uzufruct;
c. dreptul de superficie.
46. Dreptul de ipotecă este un drept:
a. real principal;
b. real accesoriu;
c. patrimonial.
47. Dreptul de uzufruct este un drept:
a. real principal;
b. personal nepatrimonial;
c. relativ.
48. Dreptul născut din clauza penală este un drept:
a. real accesoriu;
b. de creanţă accesoriu;
c. relativ.
49. Sunt drepturi reale accesorii:
a. dreptul născut din clauza penală şi dreptul asupra dobânzii;
b. dreptul de gaj şi dreptul de ipotecă;

17
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

c. dreptul de superficie şi dreptul de abitaţie.

50. Dreptul subiectiv civil pur şi simplu reprezintă acel drept subiectiv:
a. afectat de un termen;
b. afectat de o condiţie;
c. care conferă titularului său un maxim de certitudine deoarece un depinde de vreo împrejurare viitoare.
51. Dreptul de creanţă născut dintr-un contract de împrumut;
a. este un drept pur şi simplu;
b. este afectat de un termen;
c. poate fi afectat şi de o condiţie.
52. Obligaţia subiectului pasiv de a da se consideră, de regulă, executată în momentul:
a. executării lucrării sau prestării serviciului;
b. predării efective a bunului;
c. realizării acordului de voinţă cu privire la un bun cert.
53. Obligaţia de a da:
a. presupune îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real;
b. constă într-o prestaţie;
c. se execută prin predarea bunului în cazul actelor reale.
55. Obligaţia asumată de avocat faţă de clientul său este:
a. de rezultat;
b. de mijloace;
c. de a face.
56. Obligaţia imperfectă:
a. se mai numeşte şi naturală;
b. se bucură de sancţiune juridică;
c. este aceea a cărei executare se poate obţine pe cale silită.
57. Obligaţia propter rem este o obligaţie:
a. opozabilă şi terţilor;
b. reală;
c. obişnuită.
58. Îndatorirea deţinătorului unui teren agricol de a-l cultiva este o obli­gaţie:
a. propter rem;
b. scriptae in rem;
c. obişnuită.
59. Transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil este obligaţie de:
a. a da;
b. a face;
c. diligenţă.
60. În funcţie de opozabilitate, obligaţiile civile se clasifică în:
a. trei categorii;
b. două categorii;
c. patru categorii.
61. Obligaţia dobânditorului unui imobil de a respecta contractul de închiriere cu privire la acesta este
obligaţie:
a. obişnuită;
b. scriptae in rem;
c. opozabilă şi terţilor.

18
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

62. Sunt obligaţii civile complexe:

a. obligaţiile condiţionale;
b. obligaţiile solidare;
c. numai obligaţiile alternative.

2.4.4. Speţe

1. La data de 1.03.2015 soţii A şi B încheie un contract de vânzare cu C, având ca obiect un imobil. Preţul stabilit
de părţi în cuantum de 120.000 de lei urmează a fi plătit în 12 tranşe rate egale până la data de 1.03.2016. Prin
contract părţile au stabilit şi o dobândă de 3% pe an (3.600 lei). La scadenţă, C constată că s-a plătit doar jumătate
din preţ (50.000 lei), motiv pentru care formulează o cerere de chemare în judecată.
Prin cererea de chemare în judecată, C solicită instanţei obligarea lui A la plata diferenţei de 50.000 lei din preţul
vânzării şi totodată obligarea acestuia la plata dobânzii asumate în cuantum de 3.600 lei.
Prin întâmpinare, A solicită respingerea acţiunii pe motiv că nu are calitate procesuală pasivă, deoarece la data
de 1.07.2015 a divorţat de soţia sa B şi în urma partajului, imobilul a fost atribuit acesteia.
a) Ce raport juridic civil există între A, B şi C?
b) Care sunt părţile raportului juridic?
c) Ce fel de obligaţie este plata preţului sumată de A şi B?
d) Ce drepturi şi obligaţii identificaţi în speţă?
e) Calificaţi în funcţie de criteriile cunoscute dreptul la dobândă al lui C.
f) Ce soluţie va pronunţa instanţa? Argumentaţi.

2. A îi închiriază lui B locuinţa sa pe perioada verii (1.06.2016 – 1.09.2016) în schimbul obligaţiei de a se îngriji
de grădină. La împlinirea termenului, A constată că B nu s-a îngrijit de grădină, deoarece toate plantele s-au
uscat. Faţă de această situaţie, A formulează o cerere de chemare în judecată împotriva lui B, prin care solicită
instanţei obligarea lui B la plata de despăgubiri în cuantum de 1000 de lei.
B se apără şi arată că el s-a îngrijit de grădină, dar fiind o vară foarte secetoasă, plantele nu au rezistat.
Martorul D, audiat în cauză declară că l-a văzut pe B în fiecare dimineaţă udând grădina şi că până spre mijlocul
lunii iulie, grădina arăta foarte bine.
a) Calificaţi raportul juridic civil intervenit între A şi B.
b) Calificaţi în funcţie de criteriile cunoscute obligaţia lui B de a îngriji grădina.
c) Ce decide instanţa? Argumentaţi.

19