Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr.

Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

CURSUL NR.8-9

Condiţiile actului juridic civil – definiţie,

criterii de clasificare

Condiţiile actului juridic civil reprezintă acele componente care trebuie sau pot să intre în structura actului juridic
civil, aşadar elemente din care este format actul juridic civil.

Clasificare
Condiţiile actului juridic civil se clasifică în funcţie de mai multe criterii, după cum urmează:

În funcţie de aspectul la care se referă, deosebim între condiţii de fond (condiţii intrinseci) şi condiţii de formă
(condiţii extrinseci), astfel:

– condiţiile de fond (condiţii intrinseci) sunt acelea care privesc conţinutul actului juridic civil. Includem în această
categorie capacitatea de a încheia acte juridice civile, consimţământul, obiectul şi cauza;

– condiţiile de formă (condiţii extrinseci) sunt acelea care se referă la exteriorizarea voinţei, cum ar fi de exemplu
forma autentică, forma scrisă, îndeplinirea unor formalităţi de publicitate.

În funcţie de obligativitatea sau neobligativitatea lor, deosebim între condiţii esenţiale şi condiţii neesenţiale
(întâmplătoare), astfel:

– condiţiile esenţiale sunt condiţiile cerute pentru însăşi valabilitatea actului juridic civil, motiv pentru care ele
trebuie îndeplinite în mod obligatoriu. Nerespectarea condiţiilor esenţiale ale unui act juridic civil, se sancţionează
cu nevalabilitatea actului. Astfel, sunt condiţii esenţiale: forma autentică în cazul contractului de donaţie sau
contractului de vânzare ce are ca obiect un imobil, capacitatea de a încheia acte juridice civile, consimţământul,
obiectul şi cauza actului juridic civil;

– condiţiile neesenţiale (întâmplătoare) sunt acelea care pot fi prezente sau pot lipsi din actul juridic civil, fără să-i
afecteze valabilitatea. De exemplu, printr-un contract de vânzare se achiziţionează un automobil care este predat
cu rezervorul gol. Lipsa combustibilului din rezervor nu reprezintă o condiţie esenţială pentru contractul de
vânzare. Totuşi, dacă părţile ar fi convenit altfel, în sensul că vânzătorul şi-ar fi asumat obligaţia de a preda
automobilul cu rezervorul plin, lipsa combustibilului din rezervor ar putea constitui o încălcare a unei condiţii
esenţiale pentru contractul de vânzare. Observăm aşadar că o condiţie a actului juridic civil poate fi calificată,
prin voinţa părţilor, ca fiind esenţială, deşi aparent pare a fi neesenţială.

În funcţie de sancţiunile ce intervin în cazul nerespectării lor, deosebim între condiţii de validitate şi condiţii de
eficacitate, astfel:

– condiţiile de validitate sunt acelea impuse pentru însăşi valabilitatea actului juridic civil. În consecinţă,
nerespectarea lor atrage nulitatea actului juridic civil (ex. formă autentificată de notarul public a contractului de
donaţie);

– condiţiile de eficacitate sunt acelea a căror nerespectare nu atrage nulitatea actului juridic civil (nu afectează
aşadar valabilitatea actului juridic civil), ci alte sancţiuni cum ar fi, de exemplu, imposibilitatea probării actului
juridic civil dacă acesta nu a fost întocmit în formă scrisă.

În funcţie de vocaţia lor, deosebim între condiţii generale şi condiţii speciale, astfel:

1
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

– condiţiile generale sunt acelea pe care trebuie să le îndeplinească orice act juridic civil. Includem în această
categorie toate condiţiile de fond ale actului juridic civil (capacitatea de a încheia acte juridice civile, obiect,
consimţământ şi cauză);

– condiţiile speciale sunt acelea care se cer a fi îndeplinite numai pentru anumite categorii de acte juridice
civile. Cum ar fi de exemplu respectarea formei ad validitatem cerută în cazul actelor juridice civile solemne, sau
deţinerea unui permis de armă la achiziţionarea de muniţie pentru acea armă.

Observăm aşadar că, în timp ce condiţiile generale privesc toate actele juridice civile, condiţiile speciale se cer a
fi respectate numai pentru anumite categorii de acte juridice civile. Clasificarea prezintă importanţă sub aspectul
valabilităţii actului juridic civil, în sensul că pentru actele juridice civile pentru care legea impune şi respectarea unor
condiţii speciale, aprecierea valabilităţii acestora presupune o analiză a respectării nu doar a condiţiilor generale ci
şi a condiţiilor speciale.

În funcţie de izvorul lor, deosebim între condiţii legale şi condiţii convenţionale, astfel:

– condiţiile legale sunt acelea stabilite prin lege. Includem în această categorie toate condiţiile de fond ale
actului juridic civil, precum şi condiţiile speciale, stabilite prin lege pentru anumite categorii de acte juridice
civile;

– condiţiile convenţionale sunt acelea stabilite de părţile actului juridic civil. Calificarea acestora ca fiind
esenţiale sau neesenţiale pentru încheierea actului juridic civil este stabilită tot prin voinţa părţilor;

Trebuie precizat că fiecare condiţie a actului juridic civil poate fi calificată în funcţie de toate criteriile mai sus
analizate. Astfel, „capacitatea de a încheia un act juridic civil” este în acelaşi timp o condiţie de fond, esenţială, de
validitate, generală şi legală. Forma solemnă însă este o condiţie de formă, esenţială, de validitate, specială şi legală
pentru actele solemne dar nu şi pentru cele consensuale şi reale, în cazul acestora din urmă reprezentând o condiţie
de formă, neesenţială, convenţională. De asemenea, precizăm că părţile prin voinţa lor pot califica drept esenţială o
condiţie care aparent este neesenţială.

Condiţiile de fond ale actului juridic civil

Codul civil enumeră prin dispoziţiile art. 1179 alin. (1) condiţiile esenţiale pentru valabilitatea
contractului. Contractul este un act juridic civil prin urmare condiţiile de fond ale actului juridic civil sunt:

– capacitatea de a încheia acte juridice civile (contracta potrivit textului de lege invocat);

– consimţământul valabil al părţilor;

– un obiect determinat şi licit;

– o cauză licită şi morală.

Capacitatea de a încheia acte juridice civile

Capacitatea de a încheia acte juridice civile reprezintă acea condiţie de fond, esenţială, de validitate, generală şi
legală care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin
încheierea actelor juridice civile.

2
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

Regula capacităţii de a încheia acte juridice civile

În această materie, regula este capacitatea de a încheia acte juridice civile, incapacitatea fiind
excepţia. Capacitatea de a încheia acte juridice civile reprezintă aptitudinea subiectului de drept civil (persoana fizică
şi/sau persoana juridică) de a deveni titular de drepturi subiective civil şi de a-şi asuma obligaţii civile. Capacitatea
de a încheia acte juridice civile este numai o parte a capacităţii civile, care la rândul ei este alcătuită din capacitatea
de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Capacitatea de folosinţă reprezintă aptitudinea/posibilitatea subiectului de
drept civil de a avea drepturi şi obligaţii civile în timp ce capacitatea de exerciţiu reprezintă posibilitatea, recunoscută
de lege, subiectului de drept civil de a exercita drepturi subiective civile şi de a executa obligaţii civile.

Regula capacităţii de a încheia acte juridice civile se desprinde din mai multe dispoziţii legale prevăzute în Codul
civil după cum urmează:

– art. 1180 C. civ. care dispune: „Poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi
nici oprită să încheie anumite contracte”. Din această dispoziţie legală desprindem regula potrivit căreia,
orice persoană, dacă sunt respectate dispoziţiile legale, poate încheia acte juridice civile. Evident, dispoziţiile
legale la care facem referire au în vedere excepţiile de la această regulă, adică situaţiile în care subiectul de
drept civil este oprit de la încheierea actului juridic civil fie pentru că nu are vârsta cerută de lege pentru a
încheia anumite acte juridice, fie este o altă persoană decât cea avută în vedere la încheierea unui act juridic
civil încheiat intuituu personae şi exemplele pot continua;

– dispoziţiile art. 987 alin. (1) C. civ. care se referă la capacitatea de folosinţă a subiectului de drept civil în
materie de liberalităţi, stabilind că: orice persoană poate face sau primi liberalităţi dacă sunt respectate:
condiţiile cu privire la capacitate, condiţia capacităţii de a dispune prin liberalităţi trebuie să fie îndeplinită la
data la care dispunătorul îşi exprimă consimţământul, capacitatea de a primi liberalităţi (donaţie) trebuie să
fie îndeplinită la data la care donatorul acceptă donaţia iar în ceea ce priveşte un legat, capacitatea de a-l
primi trebuie îndeplinită la data deschiderii succesiunii (deoarece aşa cum deja am arătat legatul face parte
din categoria actelor juridice civile mortis cauza, acte care se încheie în timpul vieţii dispunătorului dar îşi
produc efectele la moartea acestuia);

– art. 1652 C. civ., care adaptează principiu sau regula capacităţii în materia vânzării stabilind că „oricine poate
cumpăra sau vinde dacă nu este oprit prin lege”;

– art. 1 C. civ. potrivit căruia „nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit în tot sau în parte,
de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege”, stabileşte regula generală
privind capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

Pentru corecta înţelegere a regulii capacităţii se impun unele precizări, după cum urmează:

– în timp ce capacitatea este o stare de drept (îşi are izvorul în lege), discernământul este o stare de fapt (este
o stare de natură psihologică în virtutea căreia persoana fizică are reprezentarea consecinţelor propriilor
acţiuni), astfel încât există posibilitatea ca o persoană deplin capabilă potrivit legii, să fie lipsită temporar de
discernământ (stare de beţie, hipnoză, se află sub influenţa unor narcotice) după cum există şi posibilitatea
ca discernământul să fie prezent, izolat, chiar la o persoană incapabilă. Lipsa discernământului la încheierea
actului juridic civil se sancţionează cu nulitatea relativă;

3
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

– pentru persoanele juridice, regula este capacitatea de a dobândi orice drepturi şi obligaţii civile, cu excepţia
celor care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanelor fizice 1. În ceea ce priveşte
persoanele juridice fără scop lucrativ, regula capacităţii de a încheia acte juridice se subordonează principiului
specialităţii2.

Excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile, ca orice excepţie este prevăzută expres de lege şi este de
strictă interpretare şi aplicare 3.

Incapacităţile, ca excepţii de la regula capacităţii de a încheia acte juridice civile se clasifică în funcţie de mai
multe criterii după cum urmează:

În funcţie de natura lor, deosebim incapacităţi de folosinţă şi incapacităţi de exerciţiu. Potrivit acestui criteriu se
au în vedere excepţiile de la regula privind capacitatea de folosinţă în cazul incapacităţilor de folosinţă şi excepţiile
de la regula capacităţii de exerciţiu în cazul incapacităţilor de exerciţiu.

În funcţie de întinderea/„incidenţa” lor asupra actelor juridice civile4, deosebim incapacităţi generale şi
incapacităţi speciale.

Este generală incapacitatea prevăzută în art. 43 C. civ. potrivit căruia nu au capacitate de a încheia acte juridice
civile persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, adică minorii (persoanele care nu au împlinit vârsta de 14 ani) şi
persoanele puse sub interdicţie (interzişii judecătoreşti). Potrivit art. 164 C. civ., interzisul judecătoresc este persoana
care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale,
precum şi minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă (minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani).

Sunt speciale incapacităţile prevăzute în:

– art. 990 C. civ. care stabileşte că sunt anulabile liberalităţile făcute medicilor, farmaciştilor sau altor
persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului
pentru boala care este cauză a decesului;

– art. 991 C. civ. care stabileşte că sunt anulabile legatele în favoarea notarului public care a autentificat
testamentul, interpretului care a participat la procedura de autentificare a testamentului, martorilor care au
participat la autentificarea testamentului, martorilor care au semnat testamentul privilegiat, agenţilor
instrumentatori (prevăzuţi în art. 1047 C. civ.) în faţa cărora se întocmesc în situaţii speciale, testamente
privilegiate precum şi persoanelor care au acordat, în mod legal, asistenţă judiciară la redactarea
testamentului ş.a.;

În funcţie de izvorul/sursa lor, distingem incapacităţi stabilite de legea civilă (incapacităţi de exerciţiu şi
majoritatea incapacităţilor de folosinţă) şi incapacităţi civile stabilite de legea penală. Astfel, art. 66 C. pen. stabileşte
o serie de pedepse complementare dintre care relevante pentru dreptul civil sunt: interzicerea exercitării pe o
perioadă de la 1 la 5 ani a drepturilor părinteşti, a dreptului de a fi tutor sau curator, a unor drepturi ce afectează

1 În acest sens, art. 206 alin. (1) C. civ. dispune: „Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea
care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanelor fizice”.
2 În acest sens, art. 206 alin. (2) C. civ. dispune: „Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii
civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut”.
3 În acest sens, art. 29 alin. (1) C. civ. dispune: „Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în
parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege” (s.n.).
4 Incapacităţile pot fi generale sau speciale în funcţie de incidenţa lor asupra actelor juridic, a se vedea L.-C. GAVRILESCU, Drept
civil. Partea generală. Curs universitar, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 90.

4
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

dreptul liberei circulaţii ca drept subiectiv personal nepatrimonial, cum ar fi: dreptul de a părăsi teritoriul României,
dreptul de a se afla într-o anumită localitate stabilită de instanţă şi dreptul de a se afla în anumite locuri sau la
anumite manifestări sportive, culturale ori alte adunări publice, stabilite de instanţă.

În funcţie de modul în care operează, deosebim: incapacităţi ce acţionează de drept şi incapacităţi ce acţionează
ca efect al unei hotărâri judecătoreşti. Sunt incapacităţi ce operează de drept, acelea care, pentru a-şi produce
efectele nu necesită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti. Din a doua categorie fac parte incapacităţile cu caracter
de sancţiune cum ar fi de exemplu decăderea din drepturile părinteşti care acţionează numai dacă există o hotărâre
judecătorească în acest sens.

În funcţie de opozabilitatea lor, deosebim: incapacităţi absolute şi incapacităţi relative. Sunt absolute
incapacităţile care împiedică încheierea valabilă a actului juridic civil cu orice persoană, cum este cazul incapabilului
(minorul sau persoana pusă sub interdicţie judecătorească). În cazul acestora se încalcă o normă juridică de interes
general. Sunt relative incapacităţile care împiedică încheierea valabilă a actului juridic civil de către incapabil cu
anumite persoane determinate cum sunt de exemplu cazurile prevăzute în art. 990 C. civ. În cazul acestora se încalcă
o normă juridică ce ocroteşte un interes personal (cum este de exemplu, persoana dispunătorului pentru cazurile
reglementate în art. 990 C. civ.).

În funcţie de finalitatea lor se deosebesc: incapacităţi cu caracter de sancţiune (decăderea din drepturile
părinteşti, sancţiunile stabilite de Codul civil cum ar fi: nedemnitatea succesorală, acceptarea forţată a moştenirii
sau pedepse stabilite de Codul penal cum ar fi: interzicerea drepturilor părinteşti, interzicerea de a părăsi teritoriul
României şi altele) şi incapacităţi cu caracter de protecţie (cum ar fi de exemplu situaţia persoanei lipsită de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă care potrivit art. 988 C. civ. nu poate dispune de
bunurile sale prin liberalităţi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege) Aşadar, minorii şi interzişii judecătoreşti nu pot
dispune prin liberalităţi nici personal cu încuviinţarea ocrotitorului legal, nici prin reprezentanţii lor legali.

Nerespectarea dispoziţiilor privind incapacitatea de a încheia acte juridice civile se sancţionează cu nulitatea
actului respectiv. Nulitatea absolută intervine în cazul persoanei fizice dacă s-a încălcat o incapacitate instituită în
vederea ocrotirii unui interes general, iar în cazul persoanei juridice pentru lipsa capacităţii de folosinţă şi
nerespectarea principiului specialităţii. Nulitatea relativă intervine în cazul persoanei fizice dacă s-a încălcat o
incapacitate instituită pentru ocrotirea unui interes personal, iar în cazul persoanei juridice dacă actele juridice au
fost încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor prevăzute în art. 211 alin. (1) C. civ.5 dacă prin acele acte s-a produs o
vătămare.

Obiectul actului juridic civil

Obiectul actului juridic civil reprezintă conduita părţilor stabilită prin acel act, respectiv acţiunile sau inacţiunile
la care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute.

Obiectul actului juridic civil nu trebuie confundat cu conţinutul său, acesta din urmă fiind alcătuit din totalitatea
drepturilor şi obligaţilor civile la care dă naştere actul juridic civil.

Ori de câte ori conduita părţilor se referă la un bun, acesta este privit ca un obiect derivat al actului juridic civil. Prin
bun, în sensul dreptului civil, înţelegem un lucru care îndeplineşte cumulativ două condiţii şi anume: să fie destinat a

5 Art. 211 alin. (1) C. civ. dispune: „Nu pot face parte din organele de administrare şi de control ale persoanei juridice
incapabilii, cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cei decăzuţi din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe,
precum şi cei declaraţi prin lege sau prin actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel de funcţie”.

5
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

satisface o nevoie socială şi să fie susceptibil de apropriere (subiectul de drept civil să poată dispune de acel bun în
sensul de a putea încheia acte juridice civile cu privire la acel bun).

Condiţii de validitate
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil, în sensul de obiect derivat, trebuie să îndeplinească cumulativ
următoarele condiţii generale (cerute pentru valabilitatea oricărui act juridic civil):

– obiectul actului juridic civil trebuie să existe. Dacă bunul a existat, dar nu mai există la data încheierii actului
juridic civil, condiţia nu este îndeplinită. Dimpotrivă, dacă bunul este prezent în momentul încheierii actului
juridic civil condiţia „să existe” este îndeplinită. De regulă, un bun viitor6 (cum ar fi, de exemplu, o recoltă
neculeasă sau bunul ce aparţine unui terţ la momentul vânzării cu privire la care dispunătorul/transmiţătorul
se obligă să-l dobândească, poate fi încadrat în categoria bunurilor viitoare, deoarece deşi la momentul
încheierii actului juridic civil nu exista în patrimoniul transmiţătorului/dispunătorului, acesta şi-a asumat
obligaţia civilă de a dobândi bunul în viitorul apropiat, astfel încât să-şi poată executa obligaţia de a da
născută din actul juridic civil de vânzarea) poate forma obiect valabil al actului juridic civil, cu excepţia
succesiunii nedeschise7;

– obiectul actului juridic civil trebuie să fie în circuitul civil. În sens larg (lato sensu), prin „circuit civil”
înţelegem totalitatea actelor şi faptelor juridice, în virtutea cărora se nasc raporturi de drept civil, în sens
restrâns (stricto sensu) prin expresia „circuit civil” înţelegem doar actele şi faptele juridice menite să conducă
la înstrăinarea sau dobândirea valabilă a unui drept sau bun. În analiza acestei condiţii de validitate a actului
juridic civil ne raportăm la sensul strict al expresiei „circuit civil”. În general, bunurile aflate în circuitul civil 8
pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile. Aceste bunuri numite şi bunuri alienabile formează
regula. În consecinţă, în lipsa unei interdicţii exprese, sunt considerate a fi în circuitul civil, toate bunurile
susceptibile de apropriere privată. Per a contrario, bunurile ce aparţin domeniului public sunt scoase din
circuitul civil. La rândul lor, bunurile din circuitul civil se împart în două categorii: a) bunuri care pot circula
liber, neîngrădit (bunurile alienabile) şi b) bunuri care pot circula în condiţii restrictive (armele şi muniţiile,
materialele explozibile, produsele şi substanţele stupefiante, deşeurile toxice, metalele şi pietrele preţioase
şi semipreţioase, obiectele de cult) pentru care sunt necesare autorizaţii speciale şi cu privire la care pot
dispune numai în condiţiile legii, un număr mai restrâns de persoane. Nerespectarea interdicţiilor de
înstrăinare sau a cerinţelor impuse în cazul circulaţiei restrictive a unor bunuri atrage nulitatea absolută a
actului juridic civil;

– obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat sau determinabil. Dacă bunul este individual
determinat (res certa reprezintă acele bunuri care potrivit naturii lor sau voinţei exprimate de părţi în actul
juridic, se individualizează prin însuşiri proprii, specifice – ex. unicatele, o casă indicată prin locaţia sa, stradă,
număr, localitate), condiţia este îndeplinită prin ipoteză. Dacă bunul este generic (res genera reprezintă acele

6 În acest sens, art. 1228 C. civ. dispune: „În lipsa unor prevederi legale contrare, contractele pot purta şi asupra unor bunuri
viitoare”. În materia vânzării, art. 1658 alin. (1) teza I C. civ. dispune: „Dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor,
cumpărătorul dobândeşte proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat” (s.n.).
7 În acest sens, art. 956 C. civ. dispune: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolută actele juridice
având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă, precum actele prin care se acceptă moştenirea sau se
renunţă la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care
s-ar dobândi la deschiderea moştenirii”.
8 În acest sens, art. 1229 C. civ. dispune: „Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii
contractuale”.

6
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

bunuri care se individualizează prin însuşirile categoriei din care fac parte. Aceste bunuri se indică în vederea
individualizării prin număr, greutate, măsură etc. – ex. zece cămăşi, o tonă de grâu, 3 metri de stofă etc.)
condiţia este îndeplinită fie prin stabilirea precisă a cantităţii, calităţii 9, valorii care dacă este stabilită se
presupune că obiectul este determinat, fie prin stabilirea doar a unor criterii de determinare, ce vor fi utilizate
în momentul executării actului juridic civil. În cazul în care preţul sau alt element al actului juridic civil este
lăsat în seama unui terţ spre a-l determina, art. 1232 C. civ. stabileşte că terţul trebuie să acţioneze în mod
corect, diligent şi echidistant, iar în cazul în care acesta nu poate sau nu doreşte să acţioneze ori aprecierea
sa este în mod evident nerezonabilă, preţul sau elementul nedeterminat de către părţi va fi stabilit de către
instanţă, la cererea părţii interesate. În ceea ce priveşte raporturile dintre profesionişti, art. 1233
C. civ. stabileşte că în cazul în care nu a fost stabilit preţul şi nu s-a indicat nicio modalitate de stabilire a
acestuia, se presupune fie că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv
pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile, fie în lipsa unui asemenea preţ, un preţ
rezonabil. În cazul în care preţul urmează a fi determinat prin raportare la un factor de referinţă 10 iar acest
factor nu există, a încetat să mai existe sau nu mai este accesibil, el se înlocuieşte, în absenţa unei convenţii
contrare, cu factorul de referinţă cel mai apropiat11;

– obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil. Obiectul actului juridic civil nu este posibil doar în cazul
unei imposibilităţi absolute (adică pentru oricine). În cazul unei imposibilităţi relative (doar pentru debitor)
obiectul actului juridic civil este valabil, iar în caz de neexecutare culpabilă din partea debitorului se angajează
răspunderea sa civilă. Dacă însă, obiectul devine imposibil datorită forţei majore12 sau unui caz fortuit13, riscul
contractului urmează a fi suportat, de debitorul obligaţiei imposibil de executat, dacă bunul nu a fost predat
chiar dacă proprietatea a fost transferată. Prin urmare în acest caz, debitorul nu mai are dreptul la
contraprestaţie şi dacă a primit-o este obligat să o restituie. Totuşi creditorul pus în întârziere, preia riscul
pieirii fortuite a bunului. Imposibilitatea poate fi de natură juridică sau materială. Evident aprecierea acestei
condiţii se face în funcţie de progresul tehnico-ştiinţific pentru că ceea ce astăzi nu este posibil, mâine poate
deveni posibil;

– obiectul actului juridic civil trebuie să fie licit şi moral, în sensul că acţiunea sau inacţiunea părţilor actului
juridic civil să fie în concordanţă cu legea şi morala. Dacă obiectul actului juridic civil este interzis de lege sau
contravine ordinii publice ori bunelor moravuri, condiţia nu este valabilă deoarece obiectul este ilicit şi se
sancţionează cu nulitatea absolută.

9 Art. 1231 C. civ. dispune în acest sens: „Atunci când nu poate fi stabilită potrivit contractului, calitatea prestaţiei sau a
obiectului acesteia trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări, cel puţin de nivel mediu”.
10 Să presupunem că obligaţia civilă constă în restituirea în lei a sumei împrumutate în euro, stabilindu-se ca plata să se facă
la cursul cel mai avantajos pentru împrumutător, al monedei euro, înregistrată în perioada cuprinsă între încheierea actului juridic
civil şi executarea obligaţiei civile. Sistemul de referinţă în acest caz este cursul monedei euro, practicat de bănci (ar fi recomandat
să fie indicate şi băncile al căror curs valutar poate fi avut în vedere) în intervalul stabilit, fiind ales dintre toate cursurile practicate
de bănci (cele indicate) cel al cărui nivel este cel mai avantajos pentru împrumutător (cursul de cumpărare a monedei euro/cursul
cel mai mare).
11 Pentru ipoteza descrisă la nota nr. 1 de la p. 135 să presupunem că nu a fost indicată nici banca, în funcţie de care s-ar fi
putut stabili cursul monedei euro, atunci s-ar putea lua în considerare cursul de referinţă stabilit de B.N.R.
12 Art. 1351 alin. (2) C. civ. dispune: „Forţa majoră este un eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil”
(s.n.).
13 Art. 1351 alin. (3) C. civ. dispune: „Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel
care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs” (s.n.).

7
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

În afara acestor condiţii generale de valabilitate a obiectului actului juridic civil, pentru anumite acte juridice
se cer a fi respectate şi anumite condiţii speciale după cum urmează:

– obiectul să fie o faptă personală a celui care se obligă. Condiţia este cerută în cazul actelor juridice
încheiate intuituu personae, când obiectul trebuie să fie o faptă personală a celui care se obligă. De
exemplu, asistenţa juridică trebuie asigurată de avocatul angajat, dacă angajarea acestuia a fost făcută
în considerarea calităţilor sale, sau un tablou trebuie realizat de pictorul cu care s-a încheiat actul juridic
civil tocmai datorită calităţilor sale. Observăm aşadar că este imperios necesar ca actul juridic civil să fie
încheiat în considerarea însuşirilor speciale ale unei anumite persoane pe de o parte iar pe de altă parte
ca acea persoană să se oblige la o faptă personală. Condiţia se justifică aşadar prin caracterul intuituu
personae al unor acte juridice civile, precum antrepriza, mandatul, în care însuşirile debitorului sunt
determinante pentru încheierea actului din punctul de vedere al cocontractantului;

– când legea prevede, este necesară şi autorizaţia administrativă sau judiciară. Potrivit art. 207 alin (2)
C. civ.: „Actele şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege sunt lovite de nulitate
absolută, iar persoanele care le-au făcut răspund nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile cauzate,
independent de aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege”. De exemplu, împrumutul sau înstrăinarea
armelor sau muniţiilor nu se poate face dacă nu se obţine autorizaţia administrativă prevăzută de lege 14.

Nerespectarea acestor condiţii speciale de valabilitate cerute pentru anumite acte juridice civile se sancţionează
cu nulitatea actului juridic civil.

Cauza actului juridic civil

Potrivit art. 1235 C. civ., „cauza actului juridic civil reprezintă motivul care determină fiecare parte să încheie
contractul”. Motivul determinant poate fi: însuşirile unei prestaţii sau calităţile unei persoane şi se caracterizează
prin faptul că este concret şi variabil de la o categorie de acte juridice civile la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi categorii
de acte juridice civile.

Cauza este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil. Ea nu trebuie confundată
cu consimţământul, împreună cu care formează voinţa juridică, nici cu obiectul actului juridic civil (acţiunile şi/sau
inacţiunile părţilor) şi nici cu izvorul raportului juridic civil concret (actele juridice civile adică acţiunile omeneşti
săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice).

Condiţiile de valabilitate a cauzei actului juridic civil

Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil15 trebuie să îndeplinească cumulativ, următoarele condiţii:

– să existe. Cauza nu există atunci când lipseşte discernământul. Lipsa cauzei include şi ipoteza în care cauza
este falsă. Cauza este falsă atunci când partea s-a aflat într-o eroare esenţială cu privire la motivul care a

14 Art. 10 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor, republicată în M. Of. nr. 425 din 10 iunie 2014, dispune:
„Condiţii generale privind exercitarea dreptului de procurare, respectiv deţinere, port şi folosire a armelor. (1) Dreptul de
procurare, de deţinere sau, după caz, de port şi folosire a armelor letale se dobândeşte de la data emiterii de către autorităţile
competente a autorizaţiei de procurare a armei sau, după caz, a permisului de armă. (2) Dreptul de procurare, de deţinere sau,
după caz, de port şi folosire a armelor neletale supuse autorizării se dobândeşte de la data emiterii de către autorităţile
competente a autorizaţiei de procurare a armei şi, după caz, a permisului de armă. (3) Armele neletale supuse notificării prealabile
pot fi deţinute, purtate şi folosite numai după ce acestea au fost înregistrate la autorităţile competente, în condiţiile prezentei
legi”.
15 Art. 1236 alin. (1) C. civ. dispune: „Cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală”.

8
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

determinat-o să încheie actul juridic civil. Existenţa cauzei se apreciază la momentul încheierii actului juridic
civil. Lipsa cauzei se sancţionează cu nulitatea relativă16.

– să fie licită. Potrivit art. 1236 alin. (2) C. civ., cauza este ilicită atunci când este contrară legii şi ordinii
publice. Cauza este ilicită şi în ipoteza fraudei la lege 17 (cazul în care actul juridic este un mijloc de a eluda
aplicarea unei norme juridice imperative). Potrivit art. 1238 alin. (2) C. civ., cauza ilicită se sancţionează cu
nulitatea absolută a actului juridic civil dacă este comună sau, dacă nu este comună, cealaltă parte a
cunoscut-o sau, după împrejurări ar fi trebuit să o cunoască. Prestaţia executată în temeiul unei cauze ilicite
este supusă restituirii potrivit art. 1638 C. civ.

– să fie morală. Cauza este imorală când contravine bunelor moravuri [art. 1236 alin. (3) C. civ.]. În acest caz,
sancţiunea este nulitatea absolută, iar prestaţia executată în temeiul ei este supusă şi ea restituirii în
conformitate cu dispoziţiile art. 1238 alin. (2) C. civ.

Proba cauzei
Prin dispoziţiile art. 1239 alin. (1) şi (2) C. civ., se instituie două prezumţii:

– prezumţia de valabilitate a cauzei, indiferent dacă acest element este menţionat sau nu în înscrisul
constatator;

– prezumţia de existenţă a cauzei ceea ce înseamnă că nu trebuie dovedită cauza, existenţa ei fiind prezumată
de lege.

Ambele prezumţii sunt relative (juris tantum) ceea ce înseamnă că pot fi răsturnate prin dovada
contrarie. Prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt
necunoscut. Prezumţiile sunt un mijloc de probă, care în funcţie de puterea doveditoare se clasifică în prezumţii
relative (juris tantum) – ce pot fi combătute prin proba contrarie – şi prezumţii absolute (jure et de jure) – ce nu pot
fi răsturnate prin dovada contrară.

Sarcina probei revine celui care invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei şi poate fi făcută prin orice mijloc de probă
(fiind vorba de un fapt juridic stricto sensu).

Consimţământul

Corelaţia dintre consimţământ şi voinţa juridică

Actul juridic civil reprezintă aşa cum deja am arătat, manifestarea de voinţă săvârşită cu intenţia de a produce
efecte juridice.

Voinţa este de natură psihologică, fiind un obiect special de preocupare pentru psihologie.

16 În acest sens, art. 1238 alin. (1) C. civ. dispune: „Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepţia cazului în care
contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice”.
17 În acest sens, art. 1237 C. civ. dispune: „Cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda
aplicarea unei norme legale imperative”.

9
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

Sub aspect juridic, voinţa18 se prezintă ca un fenomen complex în structura căruia identificăm două elemente:
consimţământul şi cauza (scopul). Prin urmare, corelaţia dintre consimţământ şi voinţa juridică este de tipul
parte-întreg.

Voinţa juridică19 se formează pornind de la nevoia simţită de om, care se reflectă în mintea acestuia unde se
reflectează asupra mijlocului de satisfacere a acelei nevoi, primind contur dorinţa satisfacerii nevoii. Urmează un
proces de deliberare, întrucât dorinţa nu rămâne singură, ea se întâlneşte şi cu alte dorinţe, în care se analizează
avantajele şi dezavantajele pe care le prezintă dorinţele şi mijloacele de realizare a acestora. Odată cu stabilirea
motivului determinant se trece de la deliberare la luarea hotărârii de a încheia actul juridic civil, act care devine astfel
un mijloc de realizare a scopului propus.

Principiile voinţei juridice

Voinţa juridică este guvernată de două principii:

– principiul libertăţii actelor juridice civile, numit şi principiul autonomiei de voinţă, care presupune că
subiectele de drept civil sunt libere să încheie sau nu acte juridice civile. Acest principiu20 nu este absolut
deoarece comportă limite şi anume: a) ordinea publică (respectarea normele care reglementează ordinea
economică, socială şi politică din stat); b) morala (respectarea regulilor moralei şi ale bunele moravuri); c)
normele imperative civile (normele de la care nu se poate deroga). Având în vedere dispoziţiile art. 1169
C. civ. rezultă că principiul libertăţii actelor juridice civile presupune: că subiectele de drept civil sunt libere
să încheie sau nu un act juridic civil; că dacă se încheie un act juridic civil, părţile sunt libere să stabilească
conţinutul acestuia, potrivit voinţei lor, că părţile sunt libere să modifice sau sa dispună prin acordul lor,
încetarea actului juridic civil încheiat anterior. În categoria limitelor principiului libertăţii actelor juridice civile
se încadrează şi actele juridice civile de adeziune prin prisma faptului că voinţa părţilor poate fi exprimată
numai în legătură cu încheierea acestora, deoarece în cazul lor, conţinutul este prestabilit 21.

– principiul voinţei interne sau reale. Voinţa juridică presupune două elemente şi anume: un element intern
(de natură psihologică care exprimă voinţa internă sau reală) şi un element extern (social care exprimă voinţa
exteriorizată). Dacă există concordanţă între cele două elemente, voinţa este aceeaşi, deci nu se pune nicio
problemă teoretică sau practică. Alta este situaţia în cazul în care între cele două elemente nu există
concordanţă. Problema care se pune într-o astfel de situaţie, este de a determina care dintre cele două voinţe
produce efecte juridice. Cu privire la această problemă s-au conturat două concepţii: concepţia subiectivă
potrivit căreia voinţa internă, reală produce efecte, concepţie consacrată de Codul civil francez şi aplicată şi
în sistemul nostru de drept şi concepţia obiectivă potrivit căreia voinţa externă este cea care produce
efecte. Această concepţie este împărtăşită de sistemul german de drept. Deşi nu este consacrat în mod
expres, principiul voinţei interne poate fi desprins din următoarele dispoziţii legale:

18 „Voinţa juridică reprezintă o atitudine manifestă a subiectului de drept de a participa la încheierea actelor juridice civile,
în al cărei conţinut sunt incluse şi elementele care au determinat luarea deciziei de a avea o anumită conduită” (s.n.), M.C. PAUL,
Rolul şi formarea voinţei juridice, Ed. Universitară, Bucureşti, 2014, p. 28.
19 Pentru detalii privind etapele formării voinţei juridice, a se vedea, M.C. PAUL, op. cit., p. 47-50.
20 Principiul autonomiei de voinţă este consacrat direct prin dispoziţiile art. 1169 C. civ. şi indirect, în art. 1270 alin. (1) şi
art. 11 C. civ., G. BOROI, C. A. ANGHELESCU, op. cit., p. 129.
21 În acelaşi sens, pentru alte exemple a se vedea şi G. BOROI, C. A. ANGHELESCU, op. cit., p. 129-130.

10
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

– art. 1266 alin. (1) C. civ. care dispune: „La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele,
de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de
comportamentul lor ulterior încheierii contractului”. Prin elementele la care textul citat face referire
atunci când urmează a se interpreta clauzele contractuale se urmăreşte stabilirea voinţei interne a
părţilor;

– art. 1206 C. civ. prin care sunt enumerate viciile de consimţământ, ceea ce conduce la concluzia că numai
o voinţă liber exprimată, neviciată poate produce efecte juridice;

– în materia de simulaţiei, între părţi potrivit art. 1289 alin. (1) C. civ., produce efecte actul secret care
exprimă voinţa reală a părţilor, nu actul public. Mai mult decât atât, deşi terţilor le este opozabil actul
public, mincinos, ei pot invoca împotriva părţilor, actul secret, atunci când prin acesta le sunt vătămate
drepturile [art. 1290 alin. (2) C. civ.].

Definiţia şi condiţiile de valabilitate ale consimţământului

Consimţământul reprezintă acea condiţie esenţială, de fond şi generală a actului juridic civil care constă în
hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în exterior.

Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească cumulativ, urmă­toa­rele condiţii 22:

– să provină de la o persoană cu discernământ. Capacitatea este o stare de drept, în timp ce discernământul

este o stare de fapt, astfel încât este posibil ca o persoană deplin capabilă să fie lipsită temporar de
discernământ. Legea prezumă existenţa discernământului la o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină.
Prezumţia este însă relativă ceea ce presupune că ea poate fi răsturnată prin dovada contrarie. Persoanele
lipsite de capacitate de exerciţiu sunt lipsite de discernământ (fie datorită vârstei, fie datorită stării de
sănătate), iar cele cu capacitate de exerciţiu restrânsă au un discernământ în curs de formare. Lipsa
discernământului în momentul încheierii actului juridic civil se sancţionează cu nulitatea relativă a actul juridic
civil;

– consimţământul trebuie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice. Condiţia nu este îndeplinită dacă
manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă (jocandi causa); când s-a făcut sub condiţie suspensivă pur
potestativă din partea celui care se obligă (mă oblig dacă vreau); când este prea vagă sau s-a făcut cu o
rezervă mentală (reservatio mentalis) cunoscută de cocontractant – cum este cazul actului fictiv, ca varietate
a simulaţiei;

– consimţământul trebuie să fie exteriorizat. Consimţământul poate fi exteriorizat în scris, verbal şi prin gesturi
sau fapte concludente. În ceea ce priveşte valoarea juridică a tăcerii, precizăm că ea poate valora
consim­ţământ dacă: a) legea prevede expres acest lucru; b) părţile, prin voinţa lor expresă, atribuie tăcerii
o anumită semnificaţie; c) tăcerea are valoare de consimţământ, potrivit obiceiului;

– consimţământul trebuie să nu fie alterat printr-un viciu de consimţământ (eroare, dol, violenţă şi leziune).

Viciile de consimţământ

Viciile de consimţământ sunt, potrivit art. 1206 C. civ.:

– eroarea;

22 Art. 1204 C. civ. dispune: „Consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză”.

11
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

– dolul;

– violenţa;

– leziunea.

Eroarea – viciu de consimţământ

Sediul materiei, în cazul erorii, se află la art. 1207-1213 C. civ.

Eroarea reprezintă acel viciu de consimţământ care constă în falsa reprezentare a realităţii la încheierea actului
juridic civil.

Clasificare
În funcţie de consecinţele care intervin, eroarea poate fi esenţială sau neesenţială, astfel:

– eroare este esenţială:

– atunci când falsa reprezentare priveşte natura actului juridic civil, operaţiunea juridică (o parte crede că
încheie un contract de vânzare în timp ce cealaltă parte crede că este vorba de o donaţie) error in negotio;

– atunci când falsa reprezentare cade asupra identităţii obiectului (o parte negociază cu privire la un anumit
bun, în timp ce cealaltă parte are în vedere alt bun) error in corpore;

– atunci când falsa reprezentare cade fie asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actul juridic civil (o
parte crede că bunul ce face obiectul actului juridic civil este confecţionat din aur, în timp ce cealaltă
parte crede că bunul este doar poleit cu aur), caz în care poartă denumirea de error in substantiam, fie
asupra persoanei cocontractantului (o parte crede că încheie actul juridic cu o anumită persoană când
de fapt este vorba de o altă persoană; de exemplu, A comandă un tablou unui pictor celebru şi tabloul
este realizat de un ucenic al acestuia), caz în care poartă denumirea de error in personam.

– eroarea neesenţială (indiferentă) există atunci când falsa reprezentare cade asupra unui element mai puţin
important al actului juridic civil. Din acest motiv, prezenţa erorii indiferente nu afectează valabilitatea actului
juridic civil. Sancţiunea care intervine poate consta într-o diminuare a prestaţiei. Dar este posibil şi să nu
intervină nicio sancţiune întrucât este vorba de o uşoară reprezentare falsă a realităţii. De exemplu, A
cumpără un autoturism care la predare are altă culoare decât cea la care se aştepta cumpărătorul. În măsura
în care culoarea nu este determinantă pentru încheierea actului juridic civil, în sensul că A nu a ales acel
autoturism pentru culoarea sa, actul juridic civil este valabil, A poate accepta autoturismul aşa cum a fost
predat sau dacă nu-i convine culoarea poate pretinde o diminuare a preţului cu contravaloarea revopsirii
acestuia în culoarea la care se aştepta. Dacă dimpotrivă culoarea a fost esenţială în alegerea autoturismului,
actul juridic civil poate fi anulat, deoarece în acest caz, eroarea cu privire la culoare devine
esenţială. Observăm aşadar că aprecierea caracterului esenţial sau neesenţial al erorii se stabileşte de la caz
la caz.

În funcţie de natura realităţii fals reprezentate, distingem între eroarea de fapt şi eroarea de drept, astfel:

– eroarea de fapt este falsa reprezentare a unei situaţii de fapt la încheierea actului juridic civil (poate privi
obiectul actului, valoarea, persoana cocontractantului);

– eroarea de drept este falsa reprezentare a existenţei sau conţinutului unei norme de drept civil. Eroarea de
drept este esenţială atunci când priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru

12
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

încheierea actului juridic civil [art. 1207 alin. (3) C. civ.] şi care aşa cum rezultă din interpretarea per a
contrario a dispoziţiilor art. 1208 alin. (2) C. civ. nu este accesibilă şi previzibilă.

Cu privire la eroarea viciu de consimţământ, se impun câteva precizări după cum urmează:

– potrivit art. 1208 alin. (1) C. civ., eroarea nu afectează actul juridic civil dacă faptul asupra căruia poartă,
putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile;

– potrivit art. 1209 C. civ., eroarea asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel
care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta, nu atrage anularea actului juridic civil;

– potrivit art. 1210 C. civ., eroarea de calcul nu atrage anularea actului juridic civil, ci numai rectificarea
acestuia, care se face la cererea oricărei părţi, în afară de cazul în care, concretizându-se într-o eroarea
asupra cantităţii, a fost esenţială pentru încheierea actului juridic civil;

– eroarea poate fi invocată numai dacă victima a fost de bună-credinţă (aşa cum rezultă din interpretarea per
a contrario a dispoziţiilor prevăzute la art. 1212 C. civ.).

Structura erorii
Eroarea, ca viciu de consimţământ este alcătuită dintr-un singur element, de natură psihologică şi anume: falsa
reprezentare a realităţii la încheierea actului juridic civil, motiv pentru care proba erorii este mai dificilă. Fiind un fapt
juridic stricto sensu, eroarea poate fi probată prin orice mijloc de probă.

Condiţiile erorii
Pentru a constitui viciu de consimţământ, eroarea trebuie să îndeplinească cumulativ două condiţii:

– elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fie determinant pentru încheierea actului juridic civil,
ceea ce presupune că dacă s-ar fi cunoscut realitatea (fals reprezentată), actul juridic civil nu s-ar mai fi
încheiat;

– în cazul actelor juridice civile bilaterale sau plurilaterale, cu titlu oneros, este necesar ca partea cocontractantă
să fi ştiut că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor pentru încheierea actului juridic
civil. Precizăm că în ceea ce priveşte actele bilaterale nu este necesar ca ambele părţi să fie în eroare pentru a fi
în prezenţa erorii ca viciu de consimţământ. În cazul în care ambele părţi sunt în eroare, fiecare dintre ele poate
cere anularea actului pentru eroarea a cărei victimă este. Această cerinţă nu se aplică în cazul actelor juridice
unilaterale, deoarece nu există cocontractant.

Sancţiune: eroarea esenţială se sancţionează cu nulitatea relativă a actului juridic civil, indiferent de forma sa.

Aplicaţii

Întrebări de verificare a cunoştinţelor

1. Definiţi şi clasificaţi condiţiile actului juridic civil în funcţie de criteriile cunoscute.

2. Analizaţi capacitatea de a încheia acte juridice civile.
3. Analizaţi comparativ capacitatea şi discernământul.
4. Ce reprezintă incapacităţile şi cum pot fi ele clasificate?
5. Ce înţelegeţi prin obiectul actului juridic civil? Explicaţi condiţiile de valabilitate a acestuia.
6. Ce reprezintă cauza actului juridic civil şi ce condiţii trebuie să îndeplinească pentru a fi valabilă?

13
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

7. Definiţi consimţământul şi analizaţi condiţiile de valabilitate a acestuia.

6. Analizati eroarea – viciu de consimțământ.

14