Condiţiile de validitate ale actului juridic civil

Prin „condiţiile actului juridic civil” se înţeleg acele componente care trebuie sau pot să intre în
structura actului juridic civil, deci elementele din care este alcătuit actul juridic civil.
Potrivit art. 1179 C. civ., „condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt: 1. capacitatea
de a contracta; 2. consimţământul părţilor; 3. un obiect determinat şi licit; 4. o cauză licită şi
morală” (s.n.). La acestea, se adăugă forma cerută ad validitatem (în cazul actelor juridice
solemne).
Condiţiile de fond sunt cele care privesc conţinutul actului juridic civil, iar condiţiile de formă
sunt cele care se referă la exteriorizarea voinţei.
Condiţiile de formă cuprind modurile de exteriorizare a voinţei, cerute pentru existenţa actului
juridic sau pentru posibilitatea probării acestuia prin alte mijloace decât înscrisul constituit de
părţi. Sunt incluse în această clasificare şi condiţiile de publicitate, cerute de lege pentru ca
anumite acte juridice să devină opozabile faţă de terţi.

Capacitatea actului juridic

Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o condiţie de fond, esenţială, de validitate a
actului juridic civil.
Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege aptitudinea subiectului de drept civil
de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor juridice civile.
Capacitatea de a încheia actul juridic civil este numai o parte a capacităţii civile, reunind, în
structura sa, o parte din capacitatea de folosinţă a persoanei fizice sau juridice, precum şi
capacitatea de exerciţiu a acesteia.
Capacitatea de a încheia acte juridice civile constituie regula în dreptul civil, iar incapacitatea
numai excepţia. Astfel, „nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot
sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege”
[art. 29 alin. (1) C. civ.]. Tot astfel, potrivit art. 1180 C. civ., „Poate contracta orice persoană
care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contacte”.
De menţionat că, pentru persoanele juridice fără scop lucrativ, regula capacităţii de a încheia acte
juridice civile este subordonată principiului specialităţii, consacrat de art. 206 alin. (2) C. civ.
Incapacitatea, ca excepţie de la principiul capacităţii (antonimul capacităţii), trebuie să fie expres
prevăzută de lege [art. 29 alin. (1) C. civ.].
În raport de conţinutul (întinderea) lor, incapacităţile pot fi: generale (care vizează toate actele
juridice) sau speciale (instituite numai pentru anumite acte).
Nerespectarea incapacităţii de a încheia actul juridic civil atrage sancţiunea nulităţii (absolute sau
relative) a actului juridic respectiv.
A nu se confunda incapacitatea cu inalienabilitatea. Deşi ambele fac parte din categoria
prohibiţiilor (interdicţiilor), ele se deosebesc esenţial prin aceea că inalienabilităţile sunt
întotdeauna interdicţii ce privesc lucrurile, iar incapacităţile se referă exclusiv la persoane. De
exemplu, interdicţia minorului sub 14 ani de a încheia acte juridice este o incapacitate generală a
acestuia; în schimb, imposibilitatea vânzării unor bunuri proprietate publică (bogăţiile subsolului,
spaţiul aerian, căile de comunicaţie etc.) face ca acestea să fie inalienabile (neînstrăinabile).
Consimţământul
Prin consimţământ se înţelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil
(consimţământul fiind o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic
civil).
Manifestarea de voinţă unilaterală sau multilaterală (în sensul naşterii, transformării sau stingerii
unui raport juridic civil concret) este de esenţa actului juridic civil.
Formarea voinţei juridice este un proces psihologic complex, care cuprinde mai multe etape:
reflectarea necesităţilor în conştiinţă; apariţia sub impulsul lor a motivelor care îndeamnă la
acţiune; deliberarea; intervenţia motivului determinant, care este reprezentarea intelectuală a
scopului principal urmărit etc. Sub aspect juridic, importante sunt, deci, motivul determinant,
precum şi hotărârea de a încheia actul juridic (ca elemente ale voinţei juridice), adică
consimţământul şi cauza.
A. Voinţa juridică este guvernată de două principii: cel al libertăţii actelor juridice civile şi cel al
voinţei interne.
a) Principiul libertăţii actelor juridice civile (autonomiei de voinţă) înseamnă, în esenţă,
că subiectele de drept civil pot încheia orice acte juridice, pot să dea actului pe care-l încheie
conţinutul dorit, cu condiţia respectării normele imperative ale legii şi a regulilor de convieţuire
socială (morala).
Nerespectarea „limitărilor” de mai sus atrage sancţiunea nulităţii (absolute sau relative) a actului
juridic respectiv.
Regimul libertăţii actelor juridice este întemeiat pe faptul că legiuitorul a recunoscut
puterea generatoare de efecte juridice subiectelor de drept civil.
b) Principiul voinţei reale (voinţei interne) presupune a se acorda prioritate (la încheierea actului
juridic) voinţei interne a părţilor şi nu voinţei declarate (voinţa exteriorizată).
În mod obişnuit, între voinţa internă şi voinţa exteriorizată (declarată) există o deplină
concordanţă. Ca excepţie, atunci când voinţa internă (reală) nu coincide cu voinţa declarată
(exteriorizată), în doctrină s-a pus problema stabilirii unei priorităţi.
În concepţia subiectivă, prioritară este voinţa internă, pe considerentul asigurării securităţii
statice a circuitului civil.
Potrivit concepţiei obiective, voinţa declarată are întâietate pe considerentul asigurării securităţii
dinamice a circuitului civil.
Trebuind să aleagă între cele două concepţii (fiecare cu avantaje şi dezavantaje), doctrina s-a
pronunţat în favoarea principiului voinţei interne.
În doctrină sunt cunoscute două excepţii de la principiul voinţei interne:
a) în caz de simulaţie, actul juridic secret nu poate fi opozabil terţilor de bună-credinţă, nu le
poate fi opus actul juridic secret (care corespunde voinţei reale a părţilor), ci numai actul juridic
aparent, întrucât numai acesta putea fi cunoscut de terţi;
b) este posibil ca voinţa declarată (şi consemnată în înscris) să fie cea care va produce efectele,
deşi, faptic, voinţa reală ar putea fi probată prin declaraţiile de martori sau prezumţii (art. 309 C.
proc. civ.).
În consecinţă, consimţământul este numai un element (o parte) al voinţei juridice. Voinţa internă
nemanifestată echivalează cu absenţa de voinţă (ea nu are semnificaţie juridică, nu poate produce
efecte juridice, deoarece nu poate fi cunoscută de alte persoane).
Termenul de „consimţământ” se foloseşte în două sensuri:
- într-un prim sens, acesta exprimă o manifestare unilaterală de voinţă, adică voinţa unei singure
persoane de a încheia un act juridic (de exemplu, oferta unei persoane de a vinde un lucru);
- într-un al doilea sens, consimţământul poate desemna acordul de voinţă al mai multor persoane
de a încheia un act juridic (de exemplu, vânzătorul şi cumpărătorul îşi dau consimţământul
pentru încheierea contractului).
Consimţământul în convenţii (contracte) se exprimă prin oferta făcută de una dintre părţi şi
acceptarea acestei oferte de cealaltă parte. În acest sens, consimţământul desemnează acordul de
voinţă al părţilor într-un contract (concursum voluntatum), care constituie baza contractului şi a
obligaţiilor născute prin încheierea acestuia.
B. Cerinţele valabilităţii consimţământului. Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să
îndeplinească cumulativ următoarele cerinţe: să provină de la o persoană cu discernământ, să fie
exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat şi să nu fie alterat de vreun
viciu de consimţământ.
a) Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ, capabilă de a aprecia, de
a discerne consecinţele juridice ale manifestării sale de voinţă, de a urmări în cunoştinţă de cauză
producerea acestor efecte.
Posibilitatea de anticipare şi conştientizare a efectelor produse de actul juridic nu trebuie
absolutizată. Astfel, voinţa există, chiar dacă persoana nu percepe urmările actului în totalitatea
lor, fiind suficient ca autorul actului juridic să fi avut o „capacitate mintală normală, nealterată
esenţial”.
Deşi este o stare de fapt, legea prezumă iuris tantum existenţa discernământului în cazul
persoanei cu capacitate deplină de exerciţiu. Minorii între 14 şi 18 ani cu capacitate de exerciţiu
restrânsă sunt consideraţi a avea discernământ în formare.
În doctrină, situaţiile în care o persoană (căreia legiuitorul îi prezumă discernământ) pierde cu
caracter temporar aptitudinea de prevedere şi analiză a acţiunilor sale sunt cunoscute drept
incapacităţi naturale. Nu există incapacitate naturală când o persoană, normală din punct de
vedere psihic, suferă o infirmitate fizică care nu-i permite să întocmească personal instrumentul
probator.
Incapacităţi legale există în cazul minorilor sub 14 ani şi a interzişilor judecătoreşti. În cazul
acestora, este prezumată lipsa discernământului. Anterior momentului punerii sub interdicţie,
alienatul major este prezumat ca având discernământ, însă actele încheiate de el sunt anulabile,
chiar dacă la data încheierii acestora ar fi avut discernământ (art. 172 C. civ.).
Lipsa discernământului echivalează cu lipsa consimţământului (şi se sancţionează cu nulitatea
relativă prin asimilare cu un viciu de consimţământ).
b) Consimţământul trebuie să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice. Această
condiţie derivă chiar din caracterul voliţional al actului juridic civil (care este o manifestare de
voinţă făcută cu intenţia de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic civil concret).
Condiţia nu este îndeplinită în cazul manifestărilor de voinţă care nu sunt obligatorii, întrucât le
lipseşte cauza juridică (animus contrahendi). Se înscriu în sfera manifestărilor de voinţă „non
juridice” următoarele situaţii:
- când manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă (jocandi causa), din prietenie, curtoazie sau
pură complezenţă;
- când s-a făcut sub condiţie (suspensivă) pur potestativă din partea celui care se obligă (art. 1403
C. civ.);
- când manifestarea de voinţă este prea vagă;
- când manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mentală, reservatio mentalis, cunoscută de
contractant (de exemplu, în cazul simulaţiei prin act fictiv);
- când manifestarea de voinţă aparţine unui actor în condiţiile interpretării unui rol.
c) Consimţământul trebuie să fie exteriorizat. Hotărârea de a încheia actul juridic trebuie
manifestată în exterior, adică exteriorizată, modurile practice de exprimare a voinţei fiind supuse
principiului consensualismului (numai prin exteriorizare voinţa internă ajunge să fie cunoscută
subiecţilor de drept, producând efecte juridice).
Expresie a principiului consensualismului, hotărârea de a contracta poate fi exprimată verbal, în
scris, prin gesturi şi chiar tacit, dar printr-un comportament concludent, neechivoc al părţilor.
Manifestarea de voinţă este expresă sau directă când părţile apelează la procedee menite să o
aducă nemijlocit la cunoştinţă terţilor, indiferent de mijloacele practice folosite: verbal în cazul
persoanelor prezente, prin telefon, fax, e-mail, prin înscrisuri, semne.
Manifestarea de voinţă este tacită, indirectă sau implicită când se exteriorizează prin fapte
nesusceptibile de a comunica direct voinţa către terţi, dar care permit deducerea cu certitudine a
acesteia, fiind incompatibile cu o manifestare de voinţă în sens contrar.
În doctrină s-a pus problema valorii juridice a tăcerii, cu trimitere directă la acele situaţii
susceptibile de a genera efecte juridice (în care persoana în cauză nu-şi face cunoscută voinţa, fie
expres, fie tacit).
Ca regulă, tăcerea nu poate valora prin ea însăşi acceptarea unei oferte de a contracta, nefiind
producătoare de efecte juridice. Caracterul echivoc al tăcerii, care nu reflectă în niciun fel
deliberarea mentală a individului, nu permite asimilarea tăcerii unei manifestări certe de voinţă,
sursă de obligaţii.
Ca excepţie, tăcerea are valoare juridică în următoarele situaţii:
- când norma legală îi recunoaşte acest caracter (de exemplu, acceptarea succesiunii legale în
termen de un an de la deschidere);
- când tăcerea este grefată pe un acord de voinţă anterior;
- când tăcerea este considerată consimţământ de uzanţe (obicei);
- când oferta este exclusiv în interesul acceptantului.
d) Consimţământul să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ. Pentru îndeplinirea acestei
condiţii, consimţământul trebuie să fie liber şi dat în cunoştinţă de cauză, adică să fie neviciat.

Viciile consimţământului sunt: eroarea, dolul, violenţa şi leziunea (art. 1206 C. civ.).

Specific viciilor de consimţământ este faptul că există mani-festare de voinţă (există deci
consimţământ), însă aceasta este alterată fie în conţinutul său intelectual, conştient, în cazul erorii
şi al dolului, fie în caracterul său liber, în cazul violenţei şi al leziunii.
a) Eroarea este un viciu de consimţământ care constă în falsa cunoaştere şi reprezentare a
realităţii la încheierea unui act juridic. Potrivit art. 1206 alin. (1) C. civ. „Consimţământul este
viciat când este dat prin eroare (...)”.
Potrivit art. 1207 alin. (1) C. civ., partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o
eroare esenţială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie
că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului.
Pentru ca eroarea să fie viciu de consimţământ, trebuie îndeplinite două condiţii:
- elementul asupra căruia poartă falsa reprezentare să fi fost esenţial în sensul că dacă ar fi fost
cunoscută realitatea, actul juridic respectiv nu s-ar fi încheiat;
- în cazul actelor juridice bilaterale şi oneroase, este necesar ca şi partea cocontractantă să fi ştiut
(sau să fi trebuit să ştie) că elementul asupra căruia poartă falsa reprezentare este hotărâtor
(esenţial) pentru încheierea actului juridic.
De menţionat că nu este însă necesar ca eroarea să fie comună tuturor părţilor actului juridic.
În funcţie de consecinţele care intervin, eroarea este esenţială şi neesenţială.
Potrivit art. 1207 alin. (2) C. civ., eroarea este esenţială (determinantă):
- când poartă asupra naturii sau obiectului contractului;
- când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori asupra
unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi
încheiat;
- când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia
contractul nu s-ar fi încheiat.
Eroarea care priveşte simplele motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în
care prin voinţa părţilor asemenea motive au fost considerate hotărâtoare [art. 1207 alin. (4) C.
civ.].
Eroarea neesenţială (indiferentă) este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante
la încheierea actului juridic, în sensul că partea aflată în eroare ar fi încheiat actul şi dacă ar fi
avut o corectă reprezentare a acelor împrejurări.
Uneori legea califică eroarea ca neesenţială; de exemplu, art. 1210 C. civ. dispune că simpla
eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea acestuia.
Eroarea neesenţială poate atrage cel mult o diminuare (sau majorare) valorică a prestaţiei
părţilor.
În raport de natura realităţii fals reprezentată, eroarea este de două feluri: de fapt şi de drept.
Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unei stări sau situaţii de fapt la încheierea actului
juridic civil.
Eroarea de drept constă în falsa reprezentare la încheierea actului juridic a existenţei sau
conţinutului unei norme juridice.
Potrivit art. 1207 alin. (3) C. civ., eroarea de drept este esenţială (este viciu de consimţământ)
atunci când priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea
contractului.
Fiind o chestiune de fapt, eroarea poate fi probată prin orice mijloc de probă.
După cum este sau nu imputabilă părţii aflate în eroare, deosebim între eroarea scuzabilă şi
eroarea nescuzabilă.
Eroarea scuzabilă este cea care nu poate fi reproşată părţii, care a avut o falsă reprezentare a
realităţii la încheierea actului juridic.
Eroarea nescuzabilă este cea imputabilă părţilor, în sensul că „faptul asupra căruia a purtat
eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile” [art. 1208 alin. (1) C. civ.].
1.207- De precizat că eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a
fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta (eroarea
asumată – art. 1209 C. civ.) nu atrage anularea contractului.
Tot astfel, nici partea care este victima unei erori nu se poate prevala de aceasta contrar
exigenţelor bunei-credinţe (art. 1212 C. civ.).
Adaptarea contractului. Dacă o parte este îndreptăţită să invoce anulabilitatea contractului pentru
eroare, dar cealaltă parte declară că doreşte să execute ori execută contractul aşa cum acesta
fusese înţeles de partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost
încheiat aşa cum l-a înţeles această din urmă parte [art. 1213 alin. (1) C. civ.].
În cazul de mai sus, după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptăţită să invoce
anulabilitatea a înţeles contractul şi înainte ca aceasta să fi obţinut anularea, cealaltă parte
trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s-a
comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să
execute fără întârziere contractul, astfel cum a fost înţeles de partea aflată în eroare [art. 1213
alin. (2) C. civ.].
Sancţiunea erorii esenţiale este nulitatea relativă a actului juridic.
b) Dolul (viclenia) este un viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei
persoane, prin mijloace frauduloase (viclene), pentru a o determina să încheie un act juridic.
Consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de
manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să
îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie [art. 1214
alin. (1) C. civ.].
Dolul se aseamănă cu eroarea în sensul că dolul este o eroare provocată tocmai de mijloacele
viclene folosite de una dintre părţi (iar nu spontană, precum eroarea propriu-zisă). Spre deosebire
de eroare, în materie de dol, elementele hotărâtoare pot fi altele decât calităţile substanţiale ale
obiectului şi însuşirile ori identitatea persoanei.
Dolul este compus din două elemente:
- un element subiectiv, intenţional, care constă în inducerea în eroare a unei persoane pentru a
încheia un act juridic, şi
- un element obiectiv, material, care constă în folosirea de mijloace viclene, respectiv diferite
maşinaţiuni, şiretenii ori diverse manopere viclene făcute cu scopul inducerii în eroare a
persoanei.
Nu constituie dol (deoarece lipseşte elementul obiectiv) simplul fapt de a profita de ignoranţa sau
de lipsa de experienţă a unei persoane pentru a o determina să încheie un act juridic.
Când elementul obiectiv constă într-o faptă omisivă, se foloseşte expresia „dol prin reticenţă”.
Precizăm că, spre deosebire de vechea reglementare, potrivit noului Cod civil nu mai este
necesar ca dolul să fie determinant pentru încheierea actului juridic. Precizăm că, spre deosebire
de vachea reglemÎn consecinţă, dolul constituie viciu de consimţământ indiferent de gravitatea
manevrelor frauduloase, „singura cerinţă este ca manoperele frauduloase să provină de la cealaltă
parte” (sau de la reprezentantul său).
Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă
eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială [art. 1214 alin. (2) C. civ.].
Partea care este victima dolului unui terţ nu poate cere anularea decât dacă cealaltă parte a
cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului [art. 1215 alin.
(1) C. civ.].
În materia liberalităţilor (donaţii şi legate), dolul se manifestă prin două forme specifice: captaţia
şi sugestia. Acestea ar putea fi: sechestrarea dispunătorului, interceptarea corespondenţei sale,
îndepărtarea rudelor şi a prietenilor sau insinuarea unor calomnii la adresa acestora, abuz de
influenţă sau de autoritate etc.
În lipsa manevrelor frauduloase (din categoria celor precizate mai sus), doctrina arătă că simpla
simulare făţarnică a unor sentimente de afecţiune sau prestarea unor îngrijiri interesate nu poate
legitima anularea testamentului.
De precizat că dolul poate atrage anularea testamentului, chiar dacă manoperele dolosive nu au
fost săvârşite de beneficiarul dis-poziţiilor testamentare şi nici nu au fost cunoscute de către
acesta [art. 1038 alin. (2) C. civ.].
Sancţiunea aplicabilă actului juridic viciat prin dol este nulitatea relativă.
Dolul nu se presupune, deci trebuie probat [art. 1214 alin. (4) C. civ.]. Fiind o chestiune de fapt,
dolul (ca şi eroarea) poate fi probat prin orice mijloace de probă.
c) Violenţa este un viciu de consimţământ care constă în „constrângerea exercitată asupra unei
persoane” pentru a o determina să încheie un act juridic pe care, altfel, nu l-ar fi încheiat.
Potrivit art. 1216 alin. (1) C. civ., poate cere anularea contractului partea care a contractat sub
imperiul unei temeri justificate induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un terţ.
Există violenţă când temerea insuflată este de aşa natură încât partea ameninţată putea să creadă,
după împrejurări, că, în lipsa consimţă¬mântului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale
ar fi expuse unui pericol grav şi iminent [art. 1216 alin. (2) C. civ.].
Violenţa poate atrage anularea contractului şi atunci când este îndreptată împotriva unei persoane
apropiate, precum soţul, soţia, ascen¬denţii ori descendenţii părţii al cărei consimţământ a fost
viciat [art. 1216 alin. (3) C. civ.].
În toate cazurile, existenţa violenţei se apreciază ţinând seama de vârsta, starea socială, sănătatea
şi caracterul celui asupra căruia s-a exer¬citat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a
putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii contractului [art. 1216 alin. (4) C. civ.].
Violenţa cuprinde, în structura sa, două elemente: un element obiectiv (care constă în
ameninţarea cu un rău) şi un element subiectiv (care constă în insuflarea unei temeri persoanei
ameninţate).
În funcţie natura răului cu care se ameninţă, violenţa poate să fie fizică sau morală.
Violenţa fizică (vis) există atunci când ameninţarea cu un rău priveşte integritatea fizică a
persoanei ori a bunurilor sale.
Violenţa morală (metus) există atunci când ameninţarea cu un rău se referă la onoarea, cinstea ori
sentimentele unei persoane.
În funcţie de caracterul ameninţării, deosebim ameninţarea legitimă şi ameninţarea nelegitimă.
Ameninţarea legitimă sau justă nu viciază consimţământul, deoarece exercitarea unui drept nu
constituie viciu de consimţământ.
Potrivit art. 1217 C. civ., constituie violenţă şi temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul
unui drept făcută cu scopul de a obţine avantaje injuste.
Ameninţarea nelegitimă sau injustă cu un rău constituie viciu de consimţământ (prin temerea
fizică, morală, patrimonială insuflată persoanei) şi atrage nulitatea relativă a actului juridic.
Pentru ca violenţa să fie viciu de consimţământ, ea trebuie să îndeplinească trei cerinţe:
- violenţa trebuie să fie determinantă la încheierea actului juridic;
- violenţa (ameninţarea) trebuie să fie injustă, nelegitimă. Nu orice ameninţare (prin ea însăşi)
constituie însă, o violenţă-viciu de consimţământ, ci numai ameninţarea nejustificată (care
reprezintă o încălcare a legii); de exemplu, nu are caracter injust „simpla temere reverenţiară”
(respectul pe care una dintre părţi îl datorează celeilalte, motivat de cauze care nu au legătură cu
contractul );
- când violenţa este exercitată de un terţ, cealaltă parte al cărei consimţământ nu a fost viciat
trebuie să cunoască ori, după caz, să fi trebuit să cunoască violenţa săvârşită de către terţ (art.
1220 C. civ.).
Potrivit art. 1218 C. civ., contractul încheiat de o parte aflată în stare de necesitate nu poate fi
anulat decât dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare. Art. 1.217-1.222
Violenţa ca viciu de consimţământ atrage nulitatea relativă a actului juridic, iar ca delict civil
poate da naştere la o acţiune în răspundere civilă.
d) Leziunea, în sens larg, reprezintă prejudiciul material suferit de una dintre părţi la încheierea
contractului, datorită disproporţiei vădite dintre prestaţiile lor reciproce.
Potrivit art. 1221 alin. (1) C. civ., există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea
de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în
favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data
încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii.
Existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie de natura şi scopul contractului.
Potrivit art. 1121 alin. (3) C. civ., leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi asumă o
obligaţie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din
contract ori la ansamblul circumstanţelor.
Ca structură, în concepţia obiectivă, leziunea implică un singur element: prejudiciul material egal
cu disproporţia de valoare între contraprestaţii. În acest context, cel care invocă leziunea trebuie
să dovedească numai vădita disproporţie de valoare între contraprestaţii.
În concepţia subiectivă (îmbrăţişată alături de cea obiectivă în noul Cod civil), pe lângă
disproporţia prestaţiilor, capătă valoare şi situaţia specială în care se găseşte una dintre părţi (de
exemplu, minorul).
Potrivit art. 1222 alin. (1) C. civ., partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune poate
cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-
interese la care ar fi îndreptăţită.
Rezultă că, în caz de leziune sunt două sancţiuni alternative:
- nulitatea relativă a contractului;
- reducerea (sau mărirea) obligaţiilor părţilor.
Acţiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea depăşeşte jumătate din valoarea pe care
o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată.
Disproporţia trebuie să subziste până la data cererii de anulare [art. 1222 alin. (2) C. civ.].
În toate cazurile, instanţa poate să menţină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil,
o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii [art. 1222 alin. (3) C.
civ.].
Dreptul la acţiunea în anulare sau în reducerea obligaţiilor pentru leziune se prescrie în termen de
un an de la data încheierii contractului. (art. 1223 C. civ.).
Potrivit art. 1224 C. civ., nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacţia, precum
şi alte contracte anume prevăzute de lege.