C U R S U L N R.

NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND

NULITATEA ACTULUI JURIDIC ÎN DREPTUL PRIVAT

1. Noțiunea de act juridic

Actul juridic civil nu este definit de către Codul civil. Acesta defineşte, în art.
1166, doar contractul: „ Contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe
persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”. Pornind de la
definiţia contractului, care este o formă a actului juridic, şi de la ideea că, de esenţa
actului juridic civil, este voinţa părţilor de a produce efecte juridice, doctrina a formulat o
definiţie. Astfel, într-o definiție consacrată, actul juridic civil a fost definit ca
manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică a crea,
modifica ori stinge raporturi juridice civile 1.
Noţiunea de act juridic este utilizată în dreptul nostru în două sensuri:
- în sens de manifestare de voinţă sau operaţiune juridică (negotium juris);
- în sens de instrument probator (instrumentum probationis).
În cele ce urmează ne vom focaliza asupra primului sens. Vom fi deci în
prezenţa unui act juridic ori de câte ori una sau mai multe persoane îşi manifestă voinţa
în sensul de a produce efecte juridice, chiar dacă nu au întocmit un înscris constatator.
Există însă situaţii în care legea cere întocmirea unui asemenea înscris, fie pentru
valabilitatea actului juridic, fie pentru a-l putea dovedi. Despre aceste aspecte vom
discuta când vom trata problema formei pe care trebuie să o îmbrace actul juridic civil.
Cartea a V-a a Codului civil cuprinde un capitol distinct care reglementează
regimul contractului privit ca instituție juridică (1166-1323). Spre deosebire de vechiul
cod civil, actual reglementează și actul juridic unilateral (1324-1329). Conform art. 1325
C.civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile legale privitoare la contracte se
aplică în mod corespunzător actelor unilaterale.

1
Tratat de drept civil, vol I, Partea generală, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1989, op.cit, p.168.

1
Distincția între actul de drept public și actul civil

În doctrină s-a observat că distincția între actele de drept privat și cele de drept
public este dificilă întrucât cele de drept public nu sunt omogene ci se prezintă sub o
multitudine de specii concrete (acte administrative, constituționale, fiscale etc.).
În ceea ce privește distincția de actele administrative există distincții importante.
.- actele administrative sunt acte de autoritate fiind specifice exercițiului unei
autorități publice; fiind acte de autoritate acestea sunt emise în temeiul unei puteri și
competențe speciale ale organului administrativ; actul administrativ este de formație
unilaterală, rodul voinței puterii executive; în materie administrativă actele sunt de drept
strict, cu privire la forma lor, procedurile de urmat în emitere și regimul desființării lor;
administrația poate emite și alte acte: actele de gestiune, contracte administrative (contr
de concesiune) – acestea din urmă sunt situate la granița dintre actele private și cele
publice;
- actul administrativ presupune totdeauna un subiect special, cel care emite
actul; acesta poate fi un organ specializat al puterii publice care are o poziție de
superioritate juridică față de ceilalți subiecți cărora li se adresează actul;
- regula în materia actului juridic civil o reprezintă contractul și nu actul unilateral;
părțile sunt pe poziție juridică de egalitate; în materie civilă nu putem vorbi de
competențe ci doar despre capacități;
- în ceea ce privește efectele: actul civil produce efecte de drept privat pe când
actul administrativ produce efecte de drept public;

2. Definiția nulității și funcțiile acesteia

Nulitatea actului juridic civil este acea sancţiune de drept civil care intervine
pentru încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la validitatea actului juridic, lipsindu-l
retroactiv de efectele în vederea cărora a fost încheiat. Codul civil în vigoare
reglementează nulitatea actului juridic în art. 1246 – 1265.
Potrivit art. 1246 alin.1 C.civ., orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor

2
cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se
prevede o altă sancţiune.
Întrucât nulitatea intervine pentru nerespectarea condiţiilor de validitate cerute la
încheierea actului juridic, cauza de nulitate trebuie să existe la momentul încheierii
actului juridic. Această precizare va fi utilă pentru a putea delimita nulitatea de alte
cauze de ineficacitate a actului juridic civil. De exemplu, rezoluţiunea unui contract
intervine pentru o neexecutare culpabilă a unei obligaţii contractuale. Observăm că
această cauză nu apare la momentul încheierii actului juridic, el se naşte valabil, ci
cauza de rezoluţiune se manifestă ulterior, în cursul executării contractului
(cumpărătorul nu plăteşte preţul).
Teoria nulităţii actului juridic civil a cunoscut mai multe faze. În dreptul roman,
formalismul caracteristic acestuia a dus la o concepţie simplă şi rigidă, în sensul că un
act juridic ce încalcă o regulă de drept, nu are nicio valoare juridică. În timp, concepţia
despre nulitatea actului juridic civil a evoluat, de la teoria nulităţii totale şi iremediabile,
îndreptată împotriva întregului act juridic, la cea a nulităţii parţiale şi remediabile,
îndreptată doar împotriva acelor efecte care sunt contrare scopului pentru care
dispoziţia legală a fost edictată, păstrându-se neatinse celelalte efecte ale actului juridic.
Astfel, este posibil ca un contract, care conţine o clauză ilicită, să fie considerat totuşi
valabil chiar dacă acea clauză va fi nulă. Condiţia ca el să poată fi păstrat, este ca acea
clauză să nu fi fost determinantă la încheierea lui, în caz contrar întregul act juridic va fi
nul.
Această idee a nulităţii remediabile este împărtăşită şi de autorii Codului civil, act
normativ care are mai multe dispoziţii privitoare la validarea actului afectat de o cauză
de nulitate.
Nulitate actului juridic civil îndeplineşte trei funcţii:
- funcţia preventivă (I.Reghini – funcția disuasivă), de atenţionare și de
descurajare a subiectelor de drept de a încheia acte care contravin ordinii juridice, prin
nerespectarea condițiilor lor de formare ; participanții la raportul juridic sunt atenționați și
asupra urmărilor încheierii unui act juridic cu încălcarea dispoziţiilor legale;
- funcţia sancţionatorie (represivă) care intră în acţiune atunci când funcţia
preventivă nu şi-a dovedit eficienţa, constând în înlăturarea efectelor contrarii normelor

3
juridice edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic civil; se consideră în doctrină
(Reghini 581) că această funcție este de esența nulității și nu depinde de producerea
vreunui prejudiciu sau de reaua-credință ;
-funcţia de mijloc de garanţie a principiului legalităţii, în sensul că prin funcţia
preventivă şi prin cea sancţionatorie se asigură respectarea normelor juridice civile care
reglementează condiţiile de valabilitate a actului juridic civil. Se trasează și o limită
libertății contractuale.

3. Delimitarea nulității de alte cauze de ineficacitate

3.1. Teoria actelor inexistente

În doctrina de la începutul secolului XX (a se vedea Tratatul lui C.Hamangiu,

I.Rosetti-Bălănescu și Al. Băicoianu), sub influența dreptului francez, a fost emisă teoria
actelor inexistente considerându-se că pe lângă actele juridice nule absolut și cele nule
relativ am avea și acte juridice inexistente. Se considera că “actul juridic este inexistent
atunci când îi lipsește unul din elementele sale esențiale de existență fără de care nici
nu poate fi conceput”. De pildă, un act juridic în care lipsește totalmente voința părților
sau a uneia din ele, ori un act juridic căruia îi lipsește cu desăvârșire obiectul...sau în
cazul actelor solemne, când nu ar fi îndeplinită forma cerută de lege...”.
Sursa inexistenței a fost găsită în regula “nu există nulitate fără text” a cărei
moderație ar fi: există cazuri în care un act comport o neregularitate atât de gravă încât
ar trebui suprimat; dacă niciun text nu prevede nulitatea, acesta trebuie să fie declarant
inexistent.
Discuția privind actele inexistente a fost purtată în special în contextul căsătoriei;
crezând că nu există nulitate fără text, cu scopul de a retrage orice efect căsătoriei între
indivizi de același sex sau uniunii fără cerebrare, despre care niciun text nu dispunea că
este nulă, acestea erau numite inexistente. În realitate, pentru căsătorie, ca și pentru
celelalte acte juridice, nulitatea poate fi virtuală (chiar în lipsa unui text care o dispune
expres).

4
 Și în doctrina franceză contemporană se consideră că pentru toate actele care
sunt grav în neregulă ar fi de ajuns să se vorbească despre nulitate absolută cu care s-
ar confunda inexistența. Teoria actelor inexistente a fost reînviată odată cu
consacrarea expresă a regulii “nu există nulitate fără text” cu scopul de a diminua
nulitatea contractelor considerate foarte importante cum ar fi contractul de societate.
Există și autori francezi care proclamă caracterul autonom al instituției
inexistenței. Acești autori consideră că asimilarea inexistenței cu nulitatea absolută este
contestabilă; dacă este adevărat că inexistența se confundă cu nulitatea, această
nulitate nu ar fi uneori decât relativă (ex. Consimțământul dat de un dement –
consimțământul nu este doar viciat ci lipsește cu desăvârșire – totuși legea prevede
sancțiunea nulității relative); actul ar fi inexistent și când el nu ar fi încheiat în forma
prevăzută de lege; intervenția judecătorului nu ar fi necesară dacă actul nu ar avea
aparența de act fiind, “fără consistență, un act fără formă”.
Doctrina românească de după mijlocul secolului (a se vedea Tratatul de drept
civil 1967) a negat existența categoriei actelor inexistente considerând că ele nu
reprezintă o categorie distinctă și că în realitate, regimul actelor juridice inexistente este
regimul actelor juridice nule absolut și, uneori, al actelor juridice nule relative.
Și doctrina contemporană neagă existența celei de-a treia specii de nulitate. Se
consideră că “actul inexistent” nu semnifică decât o perifrază pentru nulitatea care și-a
produs deja consecințele distrugând contractul și efectele acestuia (I. Reghini, P.
Vasilescu, Șerban Diaconescu, Introducere, p.585). Se consideră că nici chiar în cazul
“clauzelor nescrise” nu ar fi vorba despre o clauză inexistentă ci doar de o figură de stil
menită să sublinieze că respectiva clauză nu produce nicio consecință juridică. Astfel că
tot regulile de la nulitate se vor aplica și clauzelor.

3. 2. Delimitarea faţă de rezoluţiune

Rezoluţiunea este desfiinţarea cu efect retroactiv a actului juridic cu executare

dintr-o dată, în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate de una din părţile
contractante (este aplicabilă doar contractele sinalagmatice). Rezoluţiunea, alături de
reziliere este reglementată în art. 1549-1554 C.civ.

5
 Rezoluţiunea se distinge de nulitate în ceea ce priveşte cauzele: cauzele nulităţii
sunt concomitente încheierii actului juridic şi constau în nerespectarea condiţiilor de
fond şi de formă cerute la încheierea lui, pe când cauza de rezoluţiune este ulterioară
încheierii actului juridic şi constă în neîndeplinirea culpabilă (vinovată) a unei obligaţii
contractuale de către una din părţile unui act juridic valabil încheiat. În cazul în care
cumpărătorul nu plăteşte preţul actul juridic se va rezoluţiona şi nu se va anula, pentru
că această cauză de ineficacitate este ulterioară încheierii actului juridic. Rezoluţiunea
este aplicabilă numai contractelor sinalagmatice cu executare succesivă pe când
nulitatea priveşte toate actele juridice.
În ceea ce priveşte efectele celor două cauze de ineficacitate, acestea sunt
identice şi ele constau în desfiinţarea cu efect retroactiv a raportului juridic civil. Ambele
produc efecte retroactive. În acest sens art. 1554 alin.1 C.civ. dispune: contractul
desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu
se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi
prestaţiile primite.

3.3. Delimitarea faţă de reziliere

Rezilierea este desfiinţarea contractului sinalagmatic cu executare succesivă,

doar pentru viitor, din cauza neîndeplinirii de către una din părţile contractante a
obligaţiilor asumate. Potrivit art. 1554 C.civ. contractul reziliat încetează doar pentru
viitor.
Rezilierea este considerată de Codul civil ca o varietate a rezoluţiunii fiind
reglementată într-o secţiune comună cu aceasta (Secţiunea a 5-a. Rezoluţiunea,
rezilierea şi reducerea prestaţiilor – art. 1549-1554 C.civ.). În acest sens, art. 1549
alin.3 C.civ. dispune: dacă nu se prevede altfel, dispoziţiile referitoare la rezoluţiune se
aplică şi rezilierii.
Rezilierea se distinge de nulitate în ceea ce priveşte cauzele (a se vedea cele
expuse la rezoluţiune).

6
3.4. Delimitarea faţă de caducitate

Caducitatea constă în lipsirea actului juridic civil de efectele în vederea cărora a

fost încheiat datorită intervenirii unor împrejurări ulterioare încheierii actului,
independent de voinţa autorului actului (moartea legatarului înainte de testator, pieirea
bunului ce formează obiectul legatului cu titlu particular).
În timp ce nulitatea presupune un act juridic care nu a fost valabil încheiat, în
cazul caducităţii actul juridic este valabil iar cauza de ineficacitate intervine ulterior,
raportat la momentul încheierii actului, şi este străină de voinţa autorului actului.
Nulitatea actului juridic produce efecte retroactive (ex tunc) pe când caducitatea
produce efecte numai pentru viitor (ex nunc).
Cu titlu de exemplu amintim ca fiind cazuri de caducitate:
- caducitatea donaţiilor făcute viitorilor soţi sau unuia dintre ei, sub condiţia încheierii
căsătoriei în cazul în care căsătoria nu se încheie (art. 1030 C.civ.)
- caducitatea legatului (art. 1071 C.civ.)2;
- caducitatea ofertei (art. 1195 C.civ.)3

2
Conform art. 1071 C.civ., orice legat devine caduc atunci când:

a) legatarul nu mai este în viaţă la data deschiderii moştenirii;

b) legatarul este incapabil de a primi legatul la data deschiderii moştenirii;

c) legatarul este nedemn;

d) legatarul renunţă la legat;

e) legatarul decedează înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul, dacă aceasta avea un caracter
pur personal;

f) bunul ce formează obiectul legatului cu titlu particular a pierit în totalitate din motive care nu ţin de voinţa
testatorului, în timpul vieţii testatorului sau înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul.
3
Potrivit art. 1195 alin.1 C.civ. oferta devine caducă dacă:

a) acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, în termenul prevăzut la art. 1.193 alin. (1);

b) destinatarul o refuză.

Decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai atunci când natura afacerii
sau împrejurările o impun (art. 1195 alin.2 C.civ.).

7
3.5. Delimitarea faţă de inopozabilitate

Inopozabilitatea este sancţiunea civilă aplicabilă în cazul nerealizării formalităţilor

de publicitate faţă de terţi. În acest sens art. 22 alin.1 C.civ. dispune: dacă formalitatea
de publicitate nu a fost realizată, iar aceasta nu era prevăzută de lege cu caracter
constitutiv, drepturile, actele, faptele sau alte raporturi juridice supuse publicităţii sunt
inopozabile terţilor, afară de cazul în care se dovedeşte că aceştia le-au cunoscut pe
altă cale. Sancţiunea inopozabilităţii intervine şi în cazul lipsei sau depăşirii puterii de a
reprezenta.
Spre deosebire de nulitate, inopozabilitatea presupune un act juridic valabil, care
produce efecte între părţi. Cauzele de nulitate există în momentul încheierii actului
juridic în timp ce inopozabilitatea presupune neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare
încheierii actului juridic. Efectele inopozabilităţii îi privesc doar pe terţi şi se referă la
dreptul lor de a ignora actul juridic civil. Nulitatea (relativă) poate fi confirmată pe când
inopozabilitatea poate fi înlăturată prin ratificare.
Dintre textele care instituie sancţiunea inopozabilităţii unor acte juridice amintim:
- art. 335 C.civ. - convenţia matrimonială este inopozabilă terţilor cu privire la actele
încheiate de aceştia cu unul dintre soţi, decât dacă au fost îndeplinite formalităţile de
publicitate prevăzute la art. 334 sau dacă terţii au cunoscut-o pe altă cale (alin.1);
convenţia matrimonială este inopozabilă terţilor cu privire la actele încheiate de aceştia
cu oricare dintre soţi înainte de încheierea căsătoriei (art. 335 alin.2 C.civ.);
- art. 642 alin.1 C.civ. – actul juridic făcut cu nerespectarea regulilor prevăzute la art.
641 C.civ. este inopozabil faţă de coproprietarul care nu a consimţit, expres ori tacit, la
încheierea actului;
- art. 830 alin.1C.civ. - actele prin care reprezentantul administratorului a încălcat
prevederile actului de desemnare sau uzanţele sunt inopozabile beneficiarului ;

3.6. Delimitarea faţă de revocare

Revocarea înlătură efectele actului juridic civil cu titlu gratuit datorită ingratitudinii
gratificatului sau neexecutării culpabile a sarcinii de către acesta. Observăm că şi de
această dată cauza de ineficacitate este ulterioară încheierii actului juridic şi constă în

8
atitudinea culpabilă a gratificatului.
Din definiţie rezultă că revocarea intervine doar în cazul actelor juridice cu titlu
gratuit în timp ce nulitatea este aplicabilă oricărui act juridic civil. În timp ce nulitatea
presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea condiţiilor de validitate, revocarea
implică un act juridic valabil încheiat.
Codul civil conţine dispoziţii ample privitoare la revocarea donaţiei (art. 1020 –
1029). Donația poate fi revocată pentru ingratitudine și pentru neexecutare. În cazul
donaţiei cu sarcini, donatarul este ţinut să îndeplinească sarcina numai în limita valorii
bunului donat, actualizată la data la care sarcina trebuia îndeplinită. Neexecutarea fără
justificare a sarcinii la care s-a obligat donatarul atrage dreptul donatorului de a solicita
revocarea donaţiei (art. 1020 C.civ.). Dacă donatarul nu îndeplineşte sarcina la care s-a
obligat, donatorul sau succesorii săi în drepturi pot cere fie executarea sarcinii, fie
revocarea donaţiei (art. 1027 alin.1 C.civ.). În cazul în care sarcina a fost stipulată în
favoarea unui terţ, acesta poate cere numai executarea sarcinii (art. 1027 alin.2 C.civ.).
Prezenţa sarcinii va atrage şi incidenţa unor reguli de la actele juridice cu titlu
oneros. De pildă, potrivit art. 1018 alin. 2 C.civ., în cazul donaţiei cu sarcini, în limita
valorii acestora, donatorul răspunde pentru evicţiune ca şi vânzătorul. De asemenea, în
cazul donaţiei cu sarcini, în limita valorii acestora, donatorul răspunde pentru viciile
ascunse ca şi vânzătorul (art. 1019 alin.3 C.civ.).
. De asemenea, în art. 1068-1069 C.civ. descoperim reguli privitoare la
revocarea legatului. Legatul poate fi revocat voluntar, de către testator, sau pe cale
judecătorească. Potrivit art. 1069 C.civ., revocarea judecătorească a legatului intervine
pentru neîndeplinirea, fără justificare, a sarcinii instituite de testator sau pentru
ingratitudine.
Dacă legatarul nu poate îndeplini sarcina excesivă cu care este grevat legatul
său fără a depăşi valoarea bunurilor primite în temeiul acestuia, se va putea libera
predând beneficiarului sarcinii bunurile ce i-au fost lăsate prin legat sau valoarea lor
(art. 1060 alin.1 C.civ.).
Neîndeplinirea fortuită a sarcinii poate atrage revocarea numai dacă, potrivit
voinţei testatorului, eficacitatea legatului este condiţionată de executarea sarcinii (art.
1069 alin.1 C.civ.).

9
10