TGO Curs 6

Secţiunea a 9-a.
Scurte consideraţii asupra nulităţii în materia contractelor2
§1. Preliminarii
Problematica nulităţilor în general. Nulitatea în materia actelor juridice civile şi, deci şi în
materia contractelor, prezintă o importanţă deosebită, mai ales în planul realizării dreptului şi
anume, în planul aplicării dreptului de către organele de stat anume abilitate în acest sens.
Art. 1246 C.civ. dă nulităţii următoarea definiţie: „Orice contract încheiat cu încălcarea
condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu
se prevede o altă sancţiune”.
Pentru a putea înţelege particularităţile sancţiunii nulităţii în materia contractelor, principala

specie a actelor juridice civile, subliniem cu titlu de enunţ următoarele:
nulitatea ca noţiune primeşte două sensuri (accepţiuni): nulitate în sens de sancţiune şi

nulitate în sens de instituţie juridică;
nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil (contractul) de
efectele ce sunt contrare normelor juridice consacrate încheierii valabile a acestuia 3 şi bunelor
moravuri;
reglementarea materiei se găseşte în dispoziţiile art. 1246 şi urm. C.civ.;
nulitatea are următoarele funcţii: funcţia preventivă, funcţia sancţionatorie şi funcţia de
garanţie a principiului legalităţii;
nulităţile se clasifică potrivit mai multor criterii: în raport de interesul ocrotit (nulitatea
absolută şi nulitatea relativă); în raport de întinderea efectelor (nulitatea totală şi nulitatea
parţi-ală); în raport de modul în care este exprimată nulitatea (nulitatea expresă şi
nulitatea tacită); şi, în raport de felul condiţiei de validitate neîndeplinite (nulitatea de fond
şi nulitatea de formă);
Idem, p. 470.
Contractele, aşa cum s-a arătat, constituie principala specie a actelor juridice civile. Problema
nulităţii actelor juridice civile a fost tratată în Cartea a II-a al acestei lucrări; A se vedea capitolele
corespunzătoare din: Gh. Beleiu, op. cit.; T.R. Popescu, op. cit., 1968;
Este „(...) contraponderea libertăţii contractuale, al cărei exerciţiu îl ţărmureşte înlăuntrul limitelor
legale” (T.R. Popescu, op. cit., 1967, p. 181.).
162 Actul juridic ca izvor de obligaţii
materia efectelor nulităţii este guvernată de o serie de principii, între care: principiul
retroac-tivităţii efectelor nulităţii, principiul restitutio in integrum şi principiul resoluto iure dantis,
resolvitur ius accipientis;
regula quod nullum est, nullum producit efectum (din materia nulităţilor) este anihilată de o
serie de principii, între care amintim: principiul conversiunii actelor juridice, principiul
răspunderii civile delictuale şi principiul error communis facit ius;
nulitatea ca sancţiune, dar şi ca instituţie juridică are o fizionomie juridică proprie, distinctă
de alte instituţii juridice cu care pare a se asemăna, precum: rezoluţiunea, rezilierea,
inopozabilitatea, revocarea, caducitatea şi reaua-credinţă etc.;
imensa majoritate a regulilor şi principiilor din materia actelor juridice civile se aplică şi
contractelor care nu sunt altceva decât acte juridice civile bilaterale.
Scurte considerente privind clasificarea nulităţilor. Clasificarea nulităţilor se face potrivit

mai multor criterii:
în raport de interesul ocrotit, distingem între:

Nulitatea absolută este sancţiunea ce se aplică actelor juridice întocmite cu încălcarea
unor dispoziţii legale imperative, dispoziţii care ocrotesc interese de ordin general, pentru a
lipsi aceste acte de efectele juridice care sunt contrare legii.
Nulitatea relativă este sancţiunea ce se aplică contractelor întocmite cu încălcarea dispozi-
ţiilor legale imperative, dispoziţii care ocrotesc interesele determinante, concrete (particulare)
ale unei persoane, pentru a lipsi aceste acte de acele efecte juridice care sunt contrare legii
ori bunelor moravuri.
b) în raport de întinderea efectelor, distingem între:
Nulitatea totală este acea care desfiinţează actul juridic civil în întregime.
Nulitatea parţială desfiinţează doar o parte din efectele actului juridic, menţinându-le pe
celelalte, deoarece nu contravin legii.
c) în raport de modul în care este exprimată, avem:
Nulitatea expresă este acea nulitate care este prevăzută într-o dispoziţie legală.
Nulitatea tacită, denumită şi nulitate virtuală, este acea nulitate care deşi nu este
prevăzută expres de lege, ea rezultă în mod neîndoielnic din felul în care este reglementată o
anumită condiţie de validitate a actului juridic civil.
d) în raport de felul condiţiei de validitate neîndeplinite, distingem:
Nulitatea de fond, care intervine atunci când lipseşte una din condiţiile de fond a actului
juridic civil (obiect, cauza, consimţământ, capacitate).
Nulitatea de formă, intervine în cazul nerespectării formei cerute ad validitatem.
în raport de modul de valorificare se pot întâlni: nulităţi judiciare şi nulităţi amiabile sau
nulităţi judiciare şi nulităţi de drept.
De altfel, art. 1246 alin. (3) C.civ., statuează: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea
contractului poate fi constatată sau declarată prin acordul părţilor”, făcând astfel o distincţie
între nulitatea amiabilă şi cea judiciară.
Nulitatea de drept reprezintă o sancţiune ce operează în modalitatea înlocuirii automate,

de drept, a clauzelor nule ale unui act juridic cu dispoziţiile legale aplicabile (în situaţia
clauzelor considerate nescrise şi a nulităţii parţiale).
Deosebiri între nulitate şi alte sancţiuni de drept civil. Aşa cum am menţionat cu un alt
prilej, nulitatea ca sancţiune, dar şi ca instituţie juridică are o fizionomie juridică
proprie, distinctă
Actul juridic ca izvor de obligaţii 163
de alte instituţii juridice cu care pare a se asemăna, precum: rezoluţiunea, rezilierea,

inopozabilitatea, revocarea, caducitatea şi reaua-credinţă etc., astfel:
Nulitatea şi rezoluţiunea. Principalele deosebiri între cele două sancţiuni sunt
următoarele: - nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, pe când rezoluţiunea
intervine doar în cazul
contractelor sinalagmatice cu executare uno ictu;
nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiţii de validitate, în

vreme ce rezoluţiunea presupune un act juridic valabil încheiat;
acţiunea în rezoluţiune şi acţiunea în declararea nulităţii relative sunt supuse unor reguli
diferite în privinţa începutului prescripţiei extinctive, în timp ce nulitatea absolută şi nulitatea
relativă invocată pe cale de excepţie nu sunt supuse prescripţiei extinctive.
b) Nulitatea şi rezilierea. Rezilierea se deosebeşte de rezoluţiune prin aceea că intervine
în cazul contractelor sinalagmatice care se execută prin prestaţii succesive şi operează doar
pentru viitor. Prin urmare, comparaţia şi deosebirile dintre nulitate şi rezoluţiune sunt valabile
şi în raportul nulitate-reziliere.
c) Nulitatea şi inopozabilitatea:
nulitatea presupune un act juridic nevalabil, în timp ce inopozabilitatea se referă la un act
juridic încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate;
nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare, în timp ce inopozabilitatea poate fi
înlăturată, în materie de reprezentate, prin ratificare;
în caz de nulitate, efectele privesc atât părţile cât şi terţii actului juridic, în timp ce în caz de
inopozabilitate, efectele actului juridic se produc faţă de părţi, dar drepturile şi obligaţiile
născute din actul respectiv nu pot fi opuse terţilor.
Nulitatea şi revocarea:
revocarea se referă la un act juridic valabil încheiat, pe când nulitatea presupune un act
juridic încheiat cu nerespectarea unei condiţii de validitate;
cauza nulităţii este actuală momentului încheierii actului juridic, pe când revocarea
presupune o cauză ulterioară încheierii actului juridic.
e) Nulitatea şi caducitatea:
caducitatea presupune un act juridic valabil încheiat, în timp ce nulitatea presupune un act
juridic nevalabil;
caducitatea produce efecte numai pentru viitor, în vreme ce actul nul este considerat a nu
fi fost niciodată încheiat;
caducitatea presupune o cauză ulterioară încheierii actului juridic, în vreme ce cauza
nulităţii este actuală momentului încheierii actului juridic.
§2. Particularităţi ale nulităţii în materia contractelor
2.1. Nulitatea absolută

Noţiune. Nulitatea absolută este sancţiunea ce se aplică actelor juridice întocmite cu
încălcarea unor dispoziţii legale imperative, dispoziţii care ocrotesc interese de ordin general,
pentru a lipsi aceste acte de acele efecte juridice care sunt contrare legii ori bunelor moravuri.
Nulitatea absolută are drept scop protecţia unui interes general; exemplul clasic este acela
care loveşte contractul ce are o cauză ilicită sau imorală1.
P. Malaurie, L. Aynes, P. Stoffel-Munck, op. cit., p. 359.

Cazuri. Enumerare. Potrivit dispoziţiilor art. 1250 C.civ.: „Contractul este lovit de nulitate
absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când rezultă neîndoielnic din
lege ca interesul ocrotit este unul general”. Raportat la textul de lege, pe care îl considerăm
destul de sumar, rezultă că nulitatea absolută intervine în următoarele cazuri: pentru lipsa unui
element esenţial al contractului şi pentru neîndeplinirea cerinţelor de solemnitate ori pentru
fraudarea legii.
Pentru lipsa unui element esenţial al contractului:
când lipseşte consimţământul la încheierea contractului1;
când lipseşte obiectul contractului.
Plata şi seriozitatea preţului reprezintă o condiţie esenţială de valabilitate a contractului de
vânzare-cumpărare, prevăzută expres de lege, astfel că, neîndeplinirea acestor condiţii
loveşte actul de nulitate2 [art. 1660 alin. (2) C.civ.];
pentru absenţă de cauză sau cauză ilicită3 ori imorală4;

când una din părţile contractante sau amândouă sunt lipsite de capacitatea de folosinţă în
privinţa drepturilor şi obligaţiilor ce nasc din contract (astfel de cazuri sunt foarte rare).
2) Pentru neîndeplinirea cerinţelor de solemnitate, impuse de lege pentru validitatea
contrac-telor solemne.
Sub acest aspect, sancţiunea nulităţii absolute intervine când contractul solemn nu a fost
întocmit în forma prescrisă de lege (de exemplu: contractul de donaţie se încheie, sub sancţiu-
nea nulităţii absolute, în formă autentică5).
Ori de câte ori un contract este încheiat anume pentru a frauda legea, sancţiunea ce se
aplică este nulitatea absolută6.
Tot astfel, cu titlu de exemplu, enumerăm unele din cazurile în care intervine nulitatea
absolută:
- căsătoria fictivă [art. 295 alin. (1) C.civ.];
Cu privire la constatarea nulităţii unui act juridic în cazul lipsei de consimţământ şi pentru vicii de
consimţământ, a se vedea Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 377/1972, Repertoriu II, p. 113, nr.
129, în Practică juridică a Tribunalului Bucureşti pe anul 1991, p. 7980; Trib. Bucureşti, Sec ția a IV-a,
decizia nr. 1564/1996, în C.P.J. a Tribunalului Bucureşti pe anii 1993-1997, p. 45.
Trib. Bucureşti,Secția a III-a civilă, decizia civilă nr. 283/1995 şi Secția a IV-a, decizia nr. 1245/1997,
în Culegere de practică juridică a Tribunalului Bucureşti pe anii 1993-1997, p. 53.
Trib. Jud. Suceava, decizia civilă nr. 1655/1990, în Dreptul nr. 2-3/1990, p. 73; Jud. Făgăraş, Sec ția civilă,
sentința nr. 225/1972 înR.R.D. nr. 10/1973, p. 148 şi urm.; Trib. Suprem, Sec ția civilă, decizia nr. 1416/1981,
în Cr. Turianu, C. Turianu, op. cit., p. 28;C.A. Craiova, Secția civilă, decizia nr. 3951/1996, în
Dreptul nr. 2/1998.
Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 144/1983, în Repertoriu IV; Trib. Suprem, decizia nr.
544/1979 (nepublicată), în R.R.D. nr. 9/1980, p. 28; Trib. Suprem, Sec ția civilă, decizia nr. 1815/1989, în
Dreptul nr. 7/1990, p. 66.
A se vedea art. 1011 alin. (1) C.civ.: „Donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii
absolute”.
Frauda este mijlocul contractual prin care părţile încearcă să eludeze unele dispoziţii imperative ale legii; ea nu se confundă cu dolul-viciu de consimţământ,
care are scopul de a determina voinţa unei părţi în sensul de a încheia contractul şi care precede, în mod necesar, încheierea contractului. Astfel, s-a decis că în
condiţiile în care Decretul-lege nr. 61/1990, privind vânzarea de locuinţe construite din fondul statului către populaţie, locuinţele ocupate de chiriaşi se pot vinde
numai acestora. Dacă contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu o persoană care nu mai avea această calitate, actul este lovit de nulitate întrucât, au fost
încălcate dispoziţiile imperative ale legii (Culegere de practică judiciară a tribunalului Bucureşti pe anii 1993-1997, p. 46-47).
adopţia fictivă [art. 480 alin. (1) C.civ.];

partajul făcut fără participare tuturor coproprietarilor [art. 684 alin. (2) C.civ.];
testamentul reciproc (art. 1036 C.civ.);
opţiunea succesorală afectată de modalităţi (art. 1101 C.civ.).
2.2. Nulitatea relativă
Noţiune. Nulitatea relativă este sancţiunea ce se aplică contractelor întocmite cu

încălcarea dispoziţiilor legale imperative, dispoziţii care ocrotesc interesele determinante,
concrete (particulare) ale unei persoane, pentru a lipsi aceste acte de acele efecte juridice
care sunt contrare legii ori bunelor moravuri.
Cazuri. Nulitatea relativă intervine în cazurile în care consimţământul a fost viciat prin
eroare, dol şi violenţă1, iar în ceea ce priveşte viciul leziunii, nulitatea relativă are o formă
specifică – resciziunea – la îndemâna părţii lezate fiind pusă acţiunea în anulare pentru
leziune.
De asemenea, nulitatea relativă intervine pentru lipsa capacităţii de exerciţiu (lipsa

capacităţii de a contracta) precum şi pentru încheierea contractelor cu încălcarea dispoziţiilor
legale sau normelor juridice care stabilesc anumite incapacităţi speciale 2, dar şi în alte cazuri
anume prevăzute de lege.
În situaţiile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din
lege că ar fi vorba despre o nulitate absolută sau relativă, contractul este anulabil3.
Astfel4, spre exemplu, vânzarea lucrului altuia, fie şi pro parte, atrage nulitatea relativă a
actului, deoarece vânzătorul poate dobândi totalitatea dreptului de proprietate şi, deci,
posibilitatea de a transmite acest drept către cumpărători. O atare situaţie are loc în cazul
înstrăinării de către un moştenitor a unui lucru asupra căruia există o stare de indiviziune, mai
înainte de încetarea acesteia. Dacă, însă, urmare a partajului, moştenitorului înstrăinător i se
atribuie bunul în întregul său, vânzarea-cumpărarea acestui bun se consolidează retroactiv şi
anularea actului devine fără obiect.
2.3. Acţiunea în nulitate
Noţiune. Contractul încheiat de părţi este prezumat a fi valabil până ce instanţa pronunţă
nulitatea sau anularea lui. Instanţa pronunţă o asemenea sancţiune numai atunci când
soluţionează fie acţiunea introdusă anume în acest scop (şi atunci se spune că nulitatea a fost
pronunţată pe cale de acţiune principală), fie pe cale de excepţie, când cel urmărit refuză
executarea contractului nul sau anulabil, invocând nulitatea sau anulabilitatea lui.
Dreptul la acţiune. În privinţa dreptului la acţiune trebuie să facem următoarea distincţie:

A se vedea art. 1207 C.civ., art. 1214 C.civ., art. 1216 C.civ., art. 1222 C.civ.
A se vedea art. 1654 alin. (1) lit. a) şi b) C.civ.
A se vedea art. 1252 C.civ.
C.S.J., Secția civilă, decizia nr. 2369/1992, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 113. În motivarea acestei soluţii,
în mod corect a fost reţinută ideea de consolidare a actului juridic, vânzare sub condiţie rezolutorie, prin
cuprinderea bunului vândut în lotul urmaşului coindivizarului vânzător. Altfel spus, valabilitatea vânzării unui
bun indiviz nu prejudiciază partajul. După cum s-a arătat şi în literatura juridică, în cazul vânzării unui bun
indiviz, nu se aplică regulile privitoare la vânzarea lucrului altuia, ci regulile proprii stării de indiviziune. În acest
caz „vânzarea nu este nulă, ci supune dreptul dobândit de cumpărător unei condiţii rezolutorii în timpul stării
de indiviziune”. Ca atare, dacă la partaj bunul va fi atribuit coindivizarului vânzător, vânzarea se va consolida,
iar dacă nu, contractul va fi nul (Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed.
Actami, Bucureşti, 1996, p. 46-47).

nulitatea absolută poate fi cerută şi, respectiv, invocată de orice persoană interesată, pe
cale de acţiune sau excepţie, datorită faptului că prin încheierea contractului nul s-au încălcat
dispoziţiile imperative ale legii, care ocrotesc interese de ordin general;
Instanţa de judecată este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută1.
S-a concluzionat că proprietarul bunului vândut de către o altă persoană poate să

introducă acţiune în nulitate dacă invocă un caz de nulitate absolută, cum ar fi: frauda,
reaua-credinţă a vânzătorului şi cumpărătorului, fără a fi obligat să recurgă la acţiunea în
revendicare2;
nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana ale cărei interese au fost lezate
prin încheierea actului anulabil, de către succesorii universali, cu titlu universal, ori
creditorii chiro-grafari ai acestei părţi, dacă acţiunea nu are un caracter strict personal, de
procuror, de ocroti-torul legal al minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă, de
reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu (care de altfel este cel care
încheie actul juridic pentru incapabil).
Spre deosebire de nulitatea absolută, nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de
instanţa de judecată3.
De exemplu, vânzarea lucrului altuia care are la bază o eroare asupra calităţii de
proprietar este anulabilă. Această nulitate este relativă şi nu poate fi invocată de persoane
care au calitate de terţi faţă de contract4.
De fapt, nulitatea relativă a vânzării lucrului altuia poate fi invocată numai de cumpărător,
singura dintre părţile contractante prejudiciate prin încheierea contractului5.
Dreptul la acţiune se stinge prin confirmarea actului anulabil (nul relativ), ori prin
prescripţie.
Prescripţia dreptului la acţiune. În privinţa prescripţiei dreptului la acţiune, distingem:
nulitatea absolută în materia contractului datorită faptului că este menită să ocrotească

interese generale, dacă prin lege nu se prevede altfel, este imprescriptibilă: quod ab initio
nullum est nullo lapsu temporis convalescere potest 6; acest aspect este stipulat în art. 1249
alin. (1) C.civ.;
„nulitatea absolută, dacă prin lege nu se prevede altfel, poate fi invocată oricând, fie pe
cale de acţiune, fie pe cale de excepţie”.
Raportându-ne la sintagma „dacă prin lege nu se prevede altfel”, trebuie făcută
precizarea că de la regula imprescriptibilităţii nulităţii absolute, există o excepţie prevăzută
de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în
mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, potrivit căruia „prin derogare
de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în
termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi” (prin O.U.G. nr. 145/2001,
termenul de prescripţie a fost mărit cu 3 luni). Nefăcându-se astfel nicio distincţie, se
desprinde concluzia că sunt supuse prescripţiei extinctive atât acţiunea în declararea
nulităţii relative cât şi cea în declararea nulităţii absolute7;
A se vedea art. 1247 alin. (3) C.civ.

Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 279/1976, în C.D. 1976, p. 89 şi Repertoriu III, 1975-1980, p. 87.

Trib. Bucureşti, Secția a IV-a, decizia civilă nr. 385/1997, în Culegere de decizii şi practică judiciară
a Tribunalului Bucureşti pe 1993-1997, p. 58-59; C.A. Craiova, Sec ția civilă, decizia nr. 3951/1996, în
Dreptul nr. 2/1998.
Ibidem; în acelaşi sens, Trib. Suprem, decizia nr. 51/1989 (nepublicată).
A se vedea dispozițiile art. 2502 C.civ.

A se vedea I.C.C.J., Secția civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 528/2008 (www.scj.ro).
nulitatea relativă se prescrie în termenul de prescripţie stabilit de lege, de regulă, prin

împlinirea termenului de 3 ani1.
Prin scurgerea termenului arătat2 se stinge dreptul la acţiune, dar, pe cale de excepţie,
partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a
contrac-tului, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune: quae
temporalis sunt ad agendum perpetuus sunt ad excipiendum.
Confirmarea contractului nul de nulitate relativă. Validarea contractului. Potrivit art.
1248 alin. (4) C.civ.: „Contractul anulabil este susceptibil de confirmare”.
Un act nul de nulitate relativă poate fi confirmat printr-un alt act juridic care poartă
denumirea de „act de confirmare”. Acest act este, în realitate, actul unilateral de voinţă
prin care persoana care avea dreptul să invoce nulitatea relativă a unui anumit act juridic
renunţă la acest drept.
Pentru a produce efecte juridice, actul de confirmare trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii:
să provină de la persoana care avea dreptul să invoce nulitatea relativă a actului

(contractului);
actul să fie anulabil, adică afectat de nulitate relativă şi nu de nulitate absolută;

autorul acestui act trebuie să fie o persoană capabilă, să aibă deci capacitatea de
exerciţiu; persoana chemată de lege să încuviinţeze actele minorului poate, în numele şi în
inte-resul acestuia, cere anularea contractului făcut fără încuviinţarea sa ori să confirme
contractul atunci când această încuviinţare era suficientă pentru încheierea valabilă a acestuia
[art. 1263 alin. (3) C.civ.];
voinţa încorporată în actul de confirmare, voinţa unilaterală, să nu fie viciată;
persoana care poate invoca nulitatea poate confirma contractul numai cunoscând cauza
de nulitate, şi în caz de violenţă, numai după încetarea acesteia.
Pentru a fi valabil, actul confirmativ, fiind în realitate, un act juridic unilateral de voinţă,
trebuie să cuprindă toate elementele esenţiale ale actului juridic, deci şi obiectul, cauza şi
natura obligaţiei. În plus, trebuie făcută menţiunea despre motivul acţiunii în anulare, precum
şi despre intenţia de a repara viciul pe care se întemeiază acţiunea (art. 1264 C.civ.).
De regulă, confirmarea voinţei este expresă, dar ea poate fi şi tacită. Indiferent de faptul
dacă este expresă sau tacită, confirmarea este valabilă numai dacă îndeplineşte cerinţele
precizate deja. Mai mult decât atât, intenţia părţii de a renunţa la dreptul de a invoca nulitatea,
trebuie să îmbrace un caracter cert [art. 1262 alin. (2) C.civ.], manifestarea de voinţă trebuind
a fi constatată în cuprinsul actului confirmativ.
În lipsa unei confirmări exprese, pentru ca un contract afectat de o cauza de nulitate

relativă să fie validat, este suficient ca obligaţia să fie executată în mod voluntar la data la care
ea putea fi valabil confirmată de către partea interesată3 (confirmare tacită).
Ca şi consecinţă, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a cere anularea contractului, cel
care trebuie să confirme actul anulabil poate fi pus în întârziere printr-o notificare de către
partea interesată, prin intermediul căreia să îi solicite, în termen de 6 luni, fie să confirme
contractul anulabil, fie să exercite acţiunea în anulare [art. 1263 alin. (6) C.civ.].
Ori a termenelor speciale prevăzute de lege.

A se vedea în acest sens, art. 1294 alin. (2) C.civ.

Efectele confirmării. Confirmarea unui contract anulabil îşi produce efectele din momentul
încheierii acestuia şi, ca o consecinţă, atrage renunţarea la mijloacele şi excepţiile ce puteau fi
opuse de către părţi, sub rezerva însă a drepturilor dobândite şi conservate de terţii de bună-
credinţă. În situaţia în care există mai multe părţi care pot invoca împotriva alteia nulitatea
contractului, confirmarea făcută de una dintre acestea, nu împiedică sub nicio formă invocarea
nulităţii de către celelalte părţi. Faţă de terţii de bunăcredinţă, efectele se produc ex nunc, de
la momentul încheierii actului confirmativ.
Trebuie menţionat faptul că în situaţia în care are loc confirmarea unui contract anulabil
pentru vicierea consimţământului prin dol sau violenţă, confirmarea, prin ea însăşi, nu implică
şi renunţarea la dreptul de a cere ulterior daune-interese (art. 1265 C.civ.).
Precizăm, de asemenea, că în limbajul juridic, validarea actului sau acoperirea nulităţii

sunt sinonime cu confirmarea actului nul.
2.4. Efectele nulităţii în materia contractelor
Consideraţii generale. Clasificarea nulităţilor în nulităţi absolute şi nulităţi relative nu se

face, aşa cum există tentaţia de a crede, în raport de efectele lor, ci de fundamentul lor.
Prin efectele nulităţii actului juridic civil1, înţelegem consecinţele juridice ale aplicării
sancţiunii nulităţii, adică urmările datorate desfiinţării în întregime sau în parte a unui act
juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale
de validitate.
Nulitatea, indiferent dacă este absolută sau relativă, produce aceleaşi efecte, ceea ce face
să se confunde, de pildă, nulitatea absolută cu nulitatea totală şi cea relativă cu cea parţială.
Potrivit art. 1254 C.civ.: „Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a
nu fi fost niciodată încheiat”. Acelaşi text de lege stabileşte că „în cazul în care contractul este
desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile
primite, potrivit prevederilor art. 1639-1647 C.civ.”
Contractul parţial nul nu produce toate efectele sale, ci numai acelea care nu sunt contrare
legii şi bunelor moravuri, pe când contractul nul total nu produce niciun efect; în acest din
urmă caz, quod nullum est nullum producit effectum. Trebuie însă precizat că, dacă nu toate
clauzele contractului produc efecte potrivnice legii şi bunelor moravuri ci numai unele sau
numai una singură, dar acestea sunt clauzele (sau clauza) determinante, principale ale
contractului, va opera nulitatea totală. În situaţia în care contractul este menţinut în parte,
clauzele considerate nule trebuie înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile [art. 1256
alin. (2) C.civ.]. Precizăm că, înlocuirea clauzelor considerate nescrise cu dispoziţiile legale
operează de drept, dar numai la cererea prealabilă, judiciară, a părţii interesate.
Referitor la nulitatea contractului plurilateral, art. 1256 C.civ. statuează că: „În cazul
contrac-telor cu mai multe părţi în care prestaţia fiecărei părţi este făcută în considerarea unui
scop comun, nulitatea contractului în privinţa uneia dintre părţi nu atrage desfiinţarea în
întregime a contractului, afară de cazul în care participarea acesteia este esenţială pentru
existenţa contractului”.
În situaţia în care consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat prin dol sau violenţă,
ori printr-un act îndeplinit de notarul public, aceasta are posibilitatea de a solicita pe lângă
anularea contractului respectiv şi daune-interese. Totuşi, dacă partea al cărei
consimţământ a fost viciat preferă menţinerea contractului încheiat, atunci ea are dreptul
de a solicita doar reducerea
1 A se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 223.

prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită (art. 1257 C.civ.).

Evident, este exclusă o astfel de opţiune în ipoteza actului autentic notarial lovit de nulitate,
interesul părţii vătămate fiind de a-i repara prejudiciul cauzat de notar şi de înlăturare a actului
respectiv din circuitul civil.
De asemenea, trebuie făcută menţiunea ca, în cazul contractelor încheiate în forma auten-
tică, partea prejudiciată poate cere obligarea notarului public la repararea prejudiciilor suferite,
dacă anularea sau constatarea nulităţii contractului are loc pentru o cauza de nulitate a cărei
existenţă rezultă din însuşi textul contractului. Vorbim în această situaţie despre răspunderea
civilă delictuală pentru fapta proprie (art. 1258 C.civ.).
Efectul retroactiv al nulităţii contractelor în raporturile dintre părţi. În raporturile dintre părţi,
nulitatea, indiferent dacă este expresă sau virtuală, totală sau parţială, absolută sau relativă,
are efect retroactiv, desfiinţând contractul de la data încheierii lui ( ex tunc). Astfel fiind,
contractul se consideră că nu a existat niciodată.
Acest principiu este consacrat de art. 1254 alin. (1) C.civ., potrivit căruia: „Contractul lovit
de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat”.
Dacă părţile nu au săvârşit încă prestaţiile la care s-au obligat prin contract, nu se pune
problema restituirii lor; dacă numai una din părţi sau amândouă au săvârşit prestaţiile la care
s-au obligat, părţile vor trebui să restituie, una alteia, ceea ce s-a primit, pentru că numai pe
această cale ele pot fi puse însituaţia în care se aflau mai înainte de a încheia contractul.
Este de menţionat aspectul că un contract nul poate fi refăcut, în tot sau în parte, dacă la
data refacerii lui sunt respectate toate condiţiile prevăzute de lege. În aceasta situaţie, în toate
cazurile, contractul refăcut nu va produce efecte decât pentru viitor, iar nu şi pentru trecut (art.
1259 C.civ.).
Din efectul retroactiv al nulităţii decurge un al doilea principiu şi anume, obligaţia de

restituire a prestaţiilor săvârşite în temeiul unui contract nul (restitutio in integrum).
Principiul repunerii în situaţia anterioară şi prin urmare a restituirii prestaţiilor, presupune
că tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile să
ajungă în situaţia anterioară încheierii actului nul.
Principiul este consacrat de art. 1254 alin. (3) C.civ. care prevede că: „În cazul în care con-
tractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent,
prestaţiile primite, potrivit prevederilor art. 1639-1647, chiar dacă acestea au fost executate
succesiv sau au avut un caracter continuu”.
Excepţii de la regula restituirii prestaţiilor. De la regula restituirii prestaţiilor săvârşite în

temeiul unui contract nul, dedusă din principiul retroactivităţii efectelor nulităţilor, se cunosc
următoarele abateri (excepţii):
fructele culese de posesorul de bună-credinţă la data culegerii nu sunt supuse restituirii
(art. 1645 C.civ.);
cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu şi cu capacitate de exerciţiu restrânsă, sunt obligaţi

să restituie prestaţiile primite numai în limita folosului realizat (art. 47 C.civ.); ca şi
excepţie, persoa-na care nu are capacitate de exerciţiu deplină, poate fi ţinută la
restituirea integrală atunci când, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să
fie imposibilă [art. 1647 alin. (2) C.civ.];
cazul când dobânditorul dintr-un act juridic prin care s-a transmis ori constituit dreptul de
proprietate sau un alt drept real principal, lovit de nulitate, ar putea invoca uzucapiunea1.
Idem, p. 282.
În Codul civil din 1864 mai existau două excepţii, care însă odată cu apariţia Noului Cod
nu îşi mai găsesc aplicabilitate şi anume:
prima avea în vedere contractele cu executare succesivă, unde Noul Cod civil prevede
obligaţia de restituire, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1254 alin. (3). Astfel, dacă
proprietarul poate restitui chiria primită de la chiriaş, acesta din urmă, prin firea lucrurilor, nu
poate restitui proprietarului folosinţa apartamentului, exercitată în temeiul unui raport juridic de
obligaţie (con-tractul de închiriere de locuinţe). În acest caz, conform vechilor reglementări,
nulitatea nu poate opera ex tunc, ci numai ex nunc (pentru viitor), ceea ce înseamnă că părţile
nu mai au obligaţia să restituie prestaţiile săvârşite;
a doua excepţie care nu şi-a mai păstrat acest caracter este expresia principiului nemo
auditur propriam turpitudinem allegans.
Partea dintr-un contract nul pentru cauză imorală nu se poate prevala de caracterul imoral
al propriei sale fapte pentru a cere restituirea prestaţiei ce a săvârşit-o deja, invocând nulitatea
contractului.
Aplicarea acestor principii a făcut-o instanţa supremă1; în speţă, reclamanţii l-au chemat în
judecată pe pârât pentru a fi obligat să le restituie unele sume de bani ce reprezentau preţul
de cumpărare plătit de ei pentru unele bunuri care au format obiectul infracţiunii de speculă,
pretin-zând că nu au cunoscut această împrejurare şi că, ulterior, obiectele fiind confiscate,
pârâtul s-a obligat să restituie preţul, dar apoi a refuzat să-şi execute angajamentul, pentru că
din probele administrate a rezultat că reclamanţii au fost în deplină cunoştinţă de
achiziţionarea unor bunuri ce au format obiectul unei infracţiuni, comisă de pârât, potrivit
principiilor expuse, acţiunea lor pentru restituirea sumelor plătite a fost respinsă.
După cum se observă din motivarea acestei soluţii, instanţa supremă a făcut o aplicare
fermă a principiului potrivit căruia, un reclamant nu poate invoca în susţinerea acţiunii propria
sa turpitudine, precum şi a principiului potrivit căruia situaţia anterioară nu poate fi restabilită în
sensul de a se dispune restituirea reciprocă a prestaţiilor efectuate, atunci când cauza actului
juridic este imorală pentru ambele părţi, fără a se face distincţie în raport cu gradul de
turpitudine al fiecăreia.
Codul civil, prin dispoziţiile art. 1638 prevede expres faptul că: „Prestaţia primită sau
execu-tată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii”.
Efectul retroactiv al nulităţii contractelor în raporturile dintre părţi, pe de o parte şi terţi, pe

de altă parte. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial. Potrivit
acestui principiu, anularea actului juridic iniţial atrage şi anularea actului juridic următor,
datorită legăturii lor juridice. Acest principiu priveşte efectele actului juridic faţă de terţi şi este
consacrat de art. 1254 alin. (2) C.civ., care prevede că „desfiinţarea contractului atrage, în
con-diţiile legii şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui”.
În raporturile dintre părţi, pe de o parte, şi terţi, pe de altă parte, în privinţa efectelor

nulităţii, se reţin următoarele idei:
nulitatea, indiferent de felul ei, operează cu efecte retroactive şi faţă de terţi;
terţii restituie drepturile consfinţite de părţi în temeiul unui contract nul, potrivit regulii
resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis;
1 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia civilă nr. 544/1979; Jud. Făgăraş, decizia civilă nr. 225/1972,
ambele în R.R.D. nr. 10/1973, p. 148 şi urm.
părţile nu puteau transmite terţilor mai multe drepturi decât aveau ele însele: nemo plus
iuris ad alium transferre potest quam ipse habet.
Excepţii. Sunt considerate excepţii de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius
accipientis acele cazuri în care, anularea actului juridic iniţial nu atrage şi anularea actului
juridic subsecvent. Cu titlu de exemplu, enumerăm câteva excepţii de la principiul în discuţie:
a) în cazul înstrăinării lucrurilor mobile, terţii nu mai sunt afectaţi de primejdia efectului
retroactiv al nulităţilor dacă sunt de bună-credinţă, devenind proprietarii acelui bun din
momentul luării sale în posesie efectivă [art. 937 alin. (1) C.civ.];
În acest caz, instanţa supremă a statuat că vânzarea lucrului altuia, fie chiar în parte,
atrage nulitatea relativă a actului deoarece vânzătorul poate dobândi totalitatea drepturilor
sale de proprietate, şi, deci, posibilitatea de a transmite acest drept către cumpărător. O atare
situaţie are loc în cazul înstrăinării de către moştenitor a unui lucru asupra căruia există o
stare de indi-viziune, mai înainte de încetarea acesteia. Dacă, însă, urmare a partajului,
moştenitorului înstrăinător i se atribuie bunul în întregul său, vânzarea-cumpărarea acestui
bun se consolidează retroactiv şi anularea actului devine fără obiect1.
b) drepturile dobândite cu titlu oneros în virtutea unui contract rămân valabile. Vorbim în
acest caz de o aplicare a art. 54 alin. (2) teza a II-a C.civ.;
c) cazul locatarului de bună-credinţă, contractul de locaţiune încheiat de acesta urmând a
produce efecte şi după desfiinţarea titlului locatorului pe durata stipulată de părţi, fără a se
depăşi un an de la data desfiinţării2 [art. 1819 alin. (2) C.civ.];
d) cazul care rezultă din art. 909 alin. (2) C.civ., adică ipoteza subdobânditorului de
bună-credinţă şi cu titlu gratuit (prin donaţie sau legat cu titlu particular) al unui drept real,
însă numai dacă au trecut 5 ani de la data la care s-a înregistrat cererea lui de înscriere a
respectivului drept
în cartea funciară3.
2.5. Unele efecte produse de contractele nule
Dezvoltări. În unele condiţii contractele nule produc, totuşi, unele efecte, explicaţia
găsindu-se în unele idei secundare, dar adiacente noţiunii de contract.
Contractul nul poate produce unele efecte care n-au fost înlăturate prin sancţiunea nulităţii:
clauza valabil exprimată într-un contract nul, dacă are o existenţă independentă, uneori,
produce efecte juridice;
în considerarea ideii de bună-credinţă, cel ce percepe cu bună-credinţă fructele lucrului
dobândit în temeiul unui contract nul devine proprietarul lor;
restituirea, de către un incapabil, a prestaţiilor săvârşite în temeiul unui contract nul se
face numai în măsura îmbogăţirii lui; totuşi, incapabilul poate fi obligat la restituirea
integrală atunci când, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie
imposibilă [art. 1647 alin. (2)
C.civ.];
actul juridic nul produce unele efecte dacă nulitatea este consecinţa faptei ilicite şi
culpabile a celui care o invocă;
uneori, drepturile dobândite cu titlu oneros în virtutea unui contract rămân valabile (art.
54
C.civ.);
C.S.J., Secția civilă, decizia civilă nr. 2369/1992, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 112.
A se vedea în acest sens, G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 231.

Idem, p. 233.
în virtutea ideii de aparenţă, uneori, contractul nul produce totuşi efecte. Această idee
explică posibilitatea terţilor de a păstra bunul obţinut de ei cu titlu oneros de la o parte din
contractul nul care se referea la acel bun (debitum cum re iunctum);
în virtutea ideii conversiunii prin reducţiune a actelor juridice se explică de ce un act juridic
nul sub condiţiile unei anumite categorii juridice, este totuşi valabil sub condiţiile unei alte
categorii juridice. Acest aspect este stipulat şi în dispoziţiile art. 1260 alin. (1) C.civ. care
prevăd că: „Un contract lovit de nulitate absolută va produce totuşi efectele actului juridic
pentru care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege”. Totuşi,
conversiunea unui contract nul, nu se aplică atunci când intenţia de a exclude aplicarea
conversiunii este stipulată în contractul lovit de nulitate sau reiese, în chip neîndoielnic, din
scopurile urmărite de părţi la data încheierii contractului1.
Prin urmare, condiţiile pentru a putea opera conversiunea sunt:
să existe un act nul total (este inaplicabilă în cazul nulităţii parţiale);

actul nul să întrunească condiţiile de validitate ale actului juridic;
părţile să nu fi exclus în cuprinsul actului nul posibilitatea conversiunii;
identitate de părţi.
Înainte de apariţia Noului Cod civil, practica noastră judiciară 2 se pronunţase în acest
sens, principiul conversiunii actelor juridice găsindu-şi o aplicare constantă.
§3. Clauzele nescrise
Regim juridic. Stabilirea regimului juridic a clauzelor nescrise constituie o problemă de

drept ce a dat naştere la numeroase controverse, generate şi de faptul că, legiuitorul nu a
proce-dat la definirea şi la fixarea sediului materiei pentru noua noţiune, introdusă prin
Noul Cod civil.
Necesitatea reglementării regimului juridic şi a definirii noţiunii, determinată şi de faptul

că în doctrina dreptului civil românesc nu se utilizează acest termen, fiind preluat din
dreptul francez3, rezultă şi din poziţia, Plenului C.S.M.4, adoptată cu ocazia acordării
avizului pentru intrarea în
Art. 1260 alin. (2) C.civ.

Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 28/1979, citată în Repertoriu III, p. 140, în care se arată „(...)
revocarea tacită (a testamentului s.n.) poate să rezulte fie din incompatibilitatea sau contrarietatea dintre
dispoziţiile a două testamente succesive, fie din înstrăinarea bunului ce formează obiectul legatului.
Înstrăinarea obiectului, chiar dacă este nulă, echivalează cu voinţa implicită a testatorului de a revoca
lega-tul, întrucât esenţial nu este actul ca atare, ci voinţa testatorului”. Tot astfel, s-a statuat că „nu
există nicio dispoziţie legală care să prevadă că promisiunea de vânzare a unui bun imobil făcută de un
neproprietar ar fi lovită de nulitate. Această soluţie îşi are raţiunea în faptul că persoana neproprietară
are posibilitatea să cumpere de la proprietar, bunul oferit spre vânzare, iar apoi să fie în măsură a
perfecta vânzarea” (decizia nr. 412/1980 în aceeaşi lucrare, p. 88).
Art. 900 Codul civil francez: Clauses reputee non ecrite „dans tout disposition entre vifs au
testamentaire les conditions impossibles, celles qui sont contraires aux lois pu moeurs, seront reputee
non ecrites” (acele clauze din convenţiile inter vivos sau mortis causa, care sunt contrare legilor sau
moralei, vor fi considerate nescrise.)
Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 638 din 2 aprilie 2009, prin care s-a propus definirea noţiunii sau înlocuirea expresiei „este considerată nescrisă” cu textul „este
nulă de drept” sau este „lovită de nulitate absolută”, apreciind că cea mai potrivită ar fi „este considerată inexistentă” întrucât, spre deosebire de nulitate, nu
presupune intervenţia instanţei de judecată.
vigoare a Noului Cod, ocazie cu care s-a propus, pentru a evita orice confuzie, fie definirea
noţiunii, fie înlocuirea expresiei cu o altă expresie.
Opinii. Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil, care nu consacră o definiţie a
clauzei nescrise şi, drept urmare, să-i stabilească regimul juridic, în doctrină s-au conturat
două opinii.
Într-o opinie1 se consideră că determinarea naturii juridice a acestor clauze se face prin
raportare la dispoziţiile din materia nulităţii, altfel spus prin identificarea naturii interesului
ocrotit de legiuitor prin considerarea unei clauze ca nescrisă. Constatând că, majoritatea
clauzelor considerate de lege ca nescrise privesc un interes general [art. 19 alin. (2) C.civ. 2],
autorul în discuţie apreciază că aceasta va fi lovită de nulitate absolută.
Într-o altă opinie3, s-a apreciat că natura juridică a clauzelor nescrise nu poate fi stabilită
doar prin raportare numai la regimul juridic al nulităţii. Autorul în discuţie a argumentat că ar fi
un nonsens ca, în cazul clauzelor considerate nescrise să se analizeze al cui interes este
ocrotit, pentru că, în acest mod ne-am afla, practic, în domeniul nulităţii şi nu ar mai exista
vreo diferenţă între instituţia clauzelor considerate ca nescrise şi instituţia nulităţii.
A doua opinie, pe care o împărtăşim şi noi, cu argumentele ce urmează, se

fundamentează pe teoria inexistenţei actului4 (nihil actum est), clauza nescrisă fiind o
sancţiune care invalidează contractul încheiat cu neobservarea condiţiilor esenţiale
prevăzute de lege pentru existenţa sa.
Chiar anterior adoptării actualului Cod civil, teoria inexistenţei a făcut obiectul preocupării
doctrinei5, care a identificat regimul juridic al acesteia, ce poate fi exprimat astfel:
ineficacitatea unui act juridic inexistent nu poate fi acoperită prin confirmare, ratificare sau
executare voluntară;
ineficacitatea unui act inexistent nu poate fi acoperită prin prescripţie;
ineficacitatea unui act juridic inexistent este independentă de orice declaraţie judecăto-
rească sau legislativă.
Aplicabilitatea teoriei inexistenţei devine în prezent o certitudine şi o necesitate prin
introdu-cerea noţiunii de clauză nescrisă în dreptul civil roman, al cărei regim juridic este
identic cu cel identificat pentru teoria inexistenţei actului.
În prezent, doctrina afirmă, că această clauză nescrisă trebuie să fie ignorată de părţi şi de
terţi6 (considerată nescrisă), ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că ne aflăm în prezenţa unui
nou tip de sancţiune, respectiv inexistenţa, diferit de nulitate, întrucât efectele inexistenţei
actului operează de drept, fără a fi necesară vreo procedură sau intervenţia instanţei de
judecată, iar în situaţia în care se invocă faptul că am fi în prezenţa unor clauze inexistente,
acestea trebuie să fie ignorate, altfel spus să se facă abstracţie de ele, ca şi când nu ar exista.
V.V. Popa, Drept civil, Partea generală. Persoanele, ed. 2, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 186.
Art. 19 alin. (2) C.civ.: „Orice renunţare sau restrângere a dreptului de a îndeplini o formalitate de
publicitate, precum şi orice clauză penală sau altă sancţiune stipulate pentru a împiedica exercitarea
acestui drept sunt considerate nescrise”.
A se vedea C.T. Ungureanu, op. cit., p. 223.
Teoria inexistenţei îşi are originea în materia căsătoriei şi a fost creată de doctrina franceză în
secolul al XIX-lea pentru a răspunde unei nevoi practice, deoarece nulitatea căsătoriei nu putea fi cerută
decât în cazurile în care legea o prevedea în mod expres.
I. Dogaru, N. Popa, D.C. Dănişor, S. Cercel, Bazele dreptului civil. Teoria generală, vol. I, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2008, p. 1074.
A se vedea Gh. Piperea în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinescu, I. Macovei (coord.), op. cit., p.
1922 şi 1956.
Analiza textelor de lege care fac referire la clauzele nescrise în Noul Cod civil 1, relevă
faptul că nu se poate pune semnul egalităţi între efectul pe care îl produce nulitatea şi efectul
pe care îl produce clauza nescrisă.
Chiar dacă, din punct de vedere al efectelor pe care le au asupra actului juridic civil,
clauzele nescrise se aseamănă cu clauzele nule, ele nu au acelaşi regim juridic.
În realitate, nu se poate pune semnul egalităţii între o clauza nescrisă şi o clauză nulă
absolut, pentru simplul motiv că în cazul clauzei nescrise nulitatea operează de drept, în timp
ce nulitatea absolută nu operează de drept, trebuie constată de instanţa de judecată.
De altfel, distincţia dintre cele două sancţiuni civile rezultă din interpretarea dispoziţiilor art.
1255 alin. (1) C.civ., care reglementează nulitatea parţială, unde legiuitorul a departajat
clauzele nescrise, de cauzele care atrag nulitatea actului, precum şi din interpretarea
dispoziţiilor art. 1246 alin. (4) C.civ. care definesc nulitatea.
Astfel, potrivit art. 1255 alin. (1) C.civ., clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor
moravuri atrag nulitatea contractului numai dacă nu sunt considerate nescrise, ceea ce
presupune că, în analizarea unor astfel de clauze, pentru a stabili efectul avut asupra
contractului prin desfiinţarea lor, trebuie stabilit, mai întâi, dacă suntem sau nu în prezenţa
unor clauze nescrise care, potrivit alin. (3), contravin unor dispoziţii legale imperative.
Interpretând per a contrario textul de lege menţionat, putem spune că alte clauze, în egală
măsură contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri, dar care sunt considerate
nescrise2, nu atrag nulitatea contractului, ele putând sau, să fie ignorate, ca şi cum nu ar
exista, sau să fie înlocuite potrivit art. 1255 alin. (3) C.civ.
După cum se poate observa, raportul dintre clauzele nule şi clauzele nescrise este stabilit
de art. 1246 alin. (4) C.civ., potrivit căruia este considerată clauză nescrisă convenţia părţilor
privind instituirea sau suprimarea cauzelor de nulitate.
Că limita dintre cele două instituţii este sensibilă, rezultă din analizarea dispoziţiilor art.
1402 C.civ., care reglementează condiţia imposibilă, contrară legii sau bunelor moravuri,
condiţie considerată, prin ea însăşi, nescrisă, putând să devină o cauză de nulitate absolută a
contrac-tului, numai în măsura în care ea reprezintă cauza contractului, deci dacă poartă
asupra unui element esenţial al contractului.
Punerea sub semnul egalităţii a celor două sancţiuni, de legiuitor prin posibilitatea înlocuirii
de drept atât a clauzelor nule, cât şi a clauzelor nescrise, cu dispoziţiile legale aplicabile [art.
Art. 19 alin. (3) C.civ.: „Orice renunţare sau restrângere a dreptului de a îndeplini o formalitate de
publicitate, precum şi orice clauză penală sau altă sancţiune stipulată pentru a împiedica exercitarea
acestui drept, sunt considerate nescrise”; art. 218 alin. (3) C.civ.: „Clauzele sau dispoziţiile actului de
constituire ori ale statutului, precum şi hotărârile organelor statutare ale persoanei juridice, care
limitează sau lărgesc puterile conferite exclusiv de lege acestor organe, sunt considerate nescrise, chiar
dacă au fost publicate”; art. 267, alin. (2) C.civ., stabile ște: „Clauza penală stipulată pentru ruperea
logodnei este consi-derată nescrisă”; art. 1009 alin. (1) C.civ.: „Este considerată nescrisă clauza prin
care, sub sancţiunea desfiinţării liberalităţii sau restituirii obiectului acesteia, beneficiarul este obligat să
nu conteste validitatea unei clauze de inalienabilitate, ori să nu solicite revizuirea condiţiilor sau a
sarcinilor”, iar potrivit alin. (2): „De asemenea, este considerată nescrisă, dispoziţia testamentară prin
care se prevede dezmoştenirea, ca sancţiune pentru încălcarea obligaţiilor prevăzute la alin. (1) sau
pentru contestarea dispoziţiilor din testament, care aduc atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari ori
sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri”.
Art. 900 C.civ. francez: clauses reputee non ecrite „dans tout disposition entre vifs au testamentaire les conditions impossibles, celles qui sont contraires aux lois pu moeurs,
seront reputee non ecrites”.
1255 alin. (2) şi (3) C.civ.] şi a posibilităţii instanţei de judecată să corecteze voinţa părţilor
cu privire la aceste clauze, în măsura în care acestea nu afectează contractul, în întregul
său, ori o clauză determinantă a acestuia, este numai aparentă, cel puţin din următoarele
considerente:
nulitatea absolută, în cazurile prevăzute de lege [art. 1247 alin. (4) C.civ.], ca şi nulitatea
relativă poate fi acoperită prin confirmare [art. 1248 alin. (4) C.civ.], în timp ce clauzele
nescrise nu pot fi confirmate;
pentru a produce efecte juridice actul nul poate fi adaptat (art. 1213 C.civ.) sau convertit
(art. 1260 C.civ.), în timp ce clauza nescrisă nu produce niciun efect;
în cazul clauzelor considerate nescrise, nulitatea operează direct pe temeiul legii, în timp
ce nulitatea trebuie să fie constatată.
În concluzie, apreciem că aceste clauze nescrise sunt cauze de ineficacitate ab initio
distinc-te de nulitate, iar consecinţa existenţei lor atrage ineficienţa clauzei asupra actului
juridic civil1.
Secţiunea a 10-a. Interpretarea contractelor
§1. Preliminarii
Necesitate. Încheind un contract, părţile urmăresc să obţină, fiecare, o contraprestaţie în

schimbul a ceea ce ele se obligă.
Pentru a şti cum urmează să se execute obligaţiile asumate sau pentru a constata dacă
ele au fost executate în deplină concordanţă cu manifestarea voinţei părţilor, la încheierea
contrac-tului, este necesar ca fiecare clauză contractuală şi contractul în întregul său să fie
corect interpretat.
Potrivit dispoziţiilor art. 1266 C.civ.: „Contractele se interpretează după voinţa concordantă
a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor”. Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că „la
stabi-lirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de
negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor
ulterior încheierii contractului”.
Necesitatea interpretării contractului derivă din cerinţa de a cunoaşte conţinutul exact al

contractului, de a cunoaşte voinţa reală a părţilor (sensurile acestei voinţe) în toată acurateţea
ei şi sensul exact al contractului privit ca acord de voinţe. Prin urmare, nu este suficient să se
cunoască şi să se interpreteze corect ceea ce a vrut şi la ceea ce s-a angajat fiecare parte; se
cere a se cunoaşte exact şi ceea ce rezultă din voinţele contopite ale părţilor. Numai astfel se
poate desluşi sensul exact al întregului contract care trebuie să fie concordant cu sensul
fiecărei voinţe încorporate în el.
Dacă este necesar să se interpreteze legea, normele de drept, operaţie care se realizează
ori de câte ori se soluţionează o situaţie concretă, pe baza legii, cu atât mai mult ( a fortiori)
este necesar să se interpreteze contractul încheiat cel mai adesea de către persoane care nu
au pregătire juridică.
Interpretarea contractelor se face de către instanţele judecătoreşti, care, pentru

determinarea conţinutului operaţiei juridice concrete, procedează, înainte de toate, la
calificarea acestuia, în raport de categoriile juridice reglementate de lege, pentru că
fiecare specie de contract este
1 A se vedea T. Ionaşcu, Natura juridică a clauzelor nescrise, Analele Universităţii „Constantin

Brâncuşi” Târgu Jiu, Seria Ştiinţe juridice, nr. 4/2011.
cârmuită de reguli proprii. Acesta este primul act pe care instanţa îl întreprinde în vederea
asigu-rării unei corecte interpretări a contractului. Se impune a se proceda astfel datorită
faptului că, dacă fiecare specie de contract este cârmuită de reguli proprii, este şi firesc ca
operaţia juridică (negotium iuris), supusă interpretării, să ducă la consecinţe juridice distincte,
în funcţie de faptul dacă este calificată a face parte dintr-o categorie sau alta de contracte.
Operaţia logico-juridică, a cărei finalitate constă în desluşirea voinţelor părţilor,

interpretarea contractelor se face potrivit anumitor reguli.
§2. Reguli în materia interpretării contractelor
2.1. Reguli generale
Interpretarea după voinţa concordantă a părţilor. Regula instituită de dispoziţiile art. 1266
C.civ. consacră prioritatea voinţei reale şi concordante a părţilor, în situaţia în care apar
dificultăţi, în interpretarea clauzelor contractuale, determinate fie de o folosire improprie,
greşită a terminologiei juridice sau a vocabularului uzual, fie de contradicţia dintre
manifestarea expresă de voinţă şi voinţa internă, reală a părţilor.
Astfel, în cazul în care o clauză contractuală (voinţa declarată) nu corespunde voinţei reale
a părţii, sarcina probei revine părţii interesate, până la proba contrarie 1, declaraţia de voinţă
considerându-se că exprimă voinţa reală a părţii.
De asemenea, în vederea identificării voinţei concordante a părţilor la elaborarea unei

clauze, actuala reglementare a Codului civil a prevăzut în conţinutul alin. (2) al art. 1266 şi alte
criterii, care pot fi avute în vedere, cum ar fi: scopul contractului, negocierile purtate de părţi,
practicile stabilite între acestea şi comportamentul lor ulterior încheierii contractului
Reguli privind interpretarea clauzelor îndoielnice. Clauzele îndoielnice se interpretează

potrivit următoarelor reguli:
când o clauză poate primi două înţelesuri, ambele susceptibile de a produce efecte
juridice, ea se va interpreta în înţelesul ce se potriveşte mai bine naturii şi obiectului
contractului. Se ţine seama, între altele, de împrejurările în care a fost încheiat contractul, de
interpretarea dată anterior de părţi, de uzanţe [art. 1268 alin. (1) şi (2) C.civ.];
dacă o clauză este susceptibilă a primi două sau mai multe înţelesuri, instanţa o va inter-
preta mai degrabă în sensul în care produce efecte juridice, iar nu în acela în care nu ar
produce niciunul [art. 1268 alin. (3) C.civ.], pentru că este de presupus că părţile au stipulat o
clauză, urmărind să-şi asume angajamente juridice: actus interpretandus est potius ut valeat
quam ut pereat;
o altă regulă este aceea că, oricât de generali ar fi termenii contractului, acesta nu
cuprinde decât „lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a contracta” [art. 1268 alin. (4)
C.civ. ];
clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra aplicării contractului
la un caz particular nu îi restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au fost expres prevăzute [art.
1268 alin. (4) C.civ.];
instanţa poate înlătura titlul dat contractului de către părţi şi poate da calificarea cea mai
potrivită cu voinţa reală a acestora, dacă ele au folosit termeni improprii sau ambigui pentru
calificarea contractului, ori o parte din clauzele contractului nu sunt suficient determinate.
În acelaşi sens L. Pop, I.F. Popa, op. cit., p. 132.

2.2. Reguli subsidiare de interpretare
Reglementare. În situaţia în care regulile de interpretare prevăzute de legiuitor în cadrul

dispoziţiilor art. 1266-1268 C.civ. nu au dat rezultatul dorit şi clauzele au rămas în continuare
neclare, atunci se aplică regulile prevăzute de art. 1269 C.civ. Astfel, contractul neclar se
interpretează în favoarea celui care se obligă1.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, republicată în baza Legii nr. 65/2002, privind
clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, clauzele
contractuale trebuie să fie clare, fără echivoc, pentru înţelegerea acestora nefiind nevoie de
cunoştinţe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale,
acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului2.
În schimb, stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune, se interpretează împotriva celui

care le-a propus [art. 1269 alin. (2) C.civ.]. Această regulă presupune interpretarea clauzei în
favoarea părţii contractante care aderă la contractul cu conţinut prestabilit.
Literatura juridică3 a reţinut două semnificaţii ale regulii analizate:
textul legal trebuie interpretat în favoarea debitorului, acesta fiind prezumat într-o poziţie
de inferioritate în raport cu celălalt contractant şi de aceea o interpretare în avantajul lui ar
restabili echilibrul dintre părţi, idee expusă prin adagiul in dubio pro reo;
textul legal era considerat un instrument privilegiat de interpretare a contractelor de
adeziune, în care cel care stipulează este redactorul înscrisului constatator al contractului,
apărând într-o postură de superioritate faţă de cocontractant şi revenindu-i o răspundere
specială în cazul obscurităţii clauzelor contractuale.
2.3. Interpretarea clauzelor tacite
Reguli de interpretare. În cadrul secţiunii dedicate efectelor contractului, dispoziţiile Noului

Cod civil au prevăzut două reguli de interpretare a clauzelor tacite:
conform art. 1272 alin. (1) C.civ., contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce
este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele,
legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui;
a doua regulă este cuprinsă în alin. (2) al aceluiaşi articol şi prevede că clauzele obişnuite
într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod expres.
În acest sens, în doctrina de specialitate4 cu ocazia abordării acestei probleme s-a statuat
că o astfel de situaţie poate fi întâlnită în cazul în care părţile stabilesc, prin clauze exprese,
numai elementele principale ale contractului (acordul suficient), judecătorul fiind chemat să
determine, prin interpretare, voinţa tacită a părţilor.
Art. 1269 alin. (1) C.civ.: „Dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar,
acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă”.
Textul legii preia regula instituită prin art. 983 C.civ. din 1864, art. 1269 alin. (1) C.civ. După cum s-a
arătat în doctrină, acest text de lege este susceptibil de două accepţiuni: într-o primă accepţiune,
aparţinând doctrinei clasice, interpretarea este favorabilă debitorului, întrucât cel ce se obligă este
considerat într-o poziţie inferioară, în raport cu cel în favoarea celui căruia se obligă şi, deci, o
interpretare favorabilă debitorului este de natură a restabili echilibrul contractului; într-o altă accepţiune,
se consideră că în poziţie dominantă nu este atât creditorul, cât partea ce redactează contractul şi la
care aderă cocontractantul, acceptând, în tot, clauzele contractuale prestabilite unilateral de acesta.
A se vedea L. Pop, Obligaţiile, vol. II, p. 550.

L. Pop, I.F. Popa, op. cit., p. 134.
Problema obligaţiilor implicite. Deşi nu sunt incluse, în mod expres, în cadrul secţiunii
destinate regulilor în materia interpretării contractelor, doctrina juridică 1 a abordat, în mod
distinct, problema obligaţiilor implicite, înţelegându-se prin această denumire acea categorie
de obligaţii pe care părţile nu le pot înlătura prin voinţa lor. Cu titlu de exemplu au fost
menţionate următoarele categorii de obligaţii:
obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă se subînţelege în orice contract [art. 1183 alin. (2)
C.civ.];
obligaţia de colaborare între părţi, în vederea executării obligaţiilor născute din contract, de
asemenea se subînţelege, existenţa acesteia fiind dedusă din obligaţia generală de a acţiona
cu bună-credinţă, sau din aplicarea forţei obligatorii a contractului (art. 1272 C.civ.);
obligaţia de coerenţă contractuală;
obligaţia de informare contractuală (de exemplu informarea cumpărătorului asupra
caracterului periculos al bunului achiziţionat, sfătuirea clientului de către avocat cu privire la
atitudinea pe care să o adopte intr-o anumită situaţie juridică);
obligaţia de securitate, care este dedusă din contractele de transport. Această obligaţie
beneficiază de o abordare expresă din partea doctrinarilor, stând la baza elaborării răspunderii
pentru produse defectuoase;
în acelaşi mod primeşte considerare şi obligaţia părţilor de a garanta prestaţia promisă.
2.4. Interpretarea clauzelor incomplete
Procedee supletive. Pentru interpretarea clauzelor incomplet formulate se folosesc

procedeele supletive de interpretare2:
dacă părţile au păstrat tăcerea în privinţa unei anumite situaţii care trebuia reglementată,
însemnează că ele au înţeles să accepte aplicarea dispoziţiilor supletive ale legii în materia
respectivă;
în cazul în care părţile păstrează tăcerea în privinţa unei anumite situaţii, iar legea permite,
se va apela la obicei, situaţia respectivă – nereglementată de părţi – urmând a se rezolva
potrivit obiceiului;
dacă nu se poate descoperi voinţa reală a părţilor prin folosirea regulilor şi procedeelor de
interpretare, se va recurge la echitate, fiind admis că părţile nu puteau urmări, un alt scop
potrivnic echităţii.
Activitatea de interpretare a contractelor este supusă controlului jurisdicţional ierarhic
superior în privinţa situaţiilor de fapt şi în legătură cu stabilirea limitelor aplicării dispoziţiilor
legale supletive, obiceiului şi echităţii.
În doctrină, se discută necesitatea reglementării exprese în actualele condiţii sociale, a
clau-zei de conştiinţă3.
Clauza de conştiinţă înseamnă, în esenţă că, urmare a inserării sale – prin liberul
acord de voinţă al părţilor, în contractul individual de muncă, salariatul este în drept să nu
execute un ordin
Idem, p. 135.
A se vedea art. 1272 alin. (1) C.civ. care dispune: „Contractul valabil încheiat obligă nu numai la
ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele,
legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui”. A se vedea şi art. 1272 alin. (2) C.civ., potrivit
căruia „Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod expres”.
I.Tr. Ştefănescu, Inserarea clauzei de conştiinţă în unele contracte individuale de muncă, în Dreptul nr. 2/1999, p. 56.
legal de serviciu, în măsura în care – dacă l-ar pune în aplicare – ar contraveni, în acest fel
con-ştiinţei sale.
Se apreciază că, necesitatea reglementării clauzei de conştiinţă poate viza şi domeniul

convenţiilor civile de prestări de servicii, încheiate în condiţiile Legii nr. 83/19951.
2.5. Interpretarea sistematică
Regula. Ansamblul clauzelor dintr-un contract trebuie luat în considerare ca un întreg,

neputând fi izolată o clauză dintr-un context şi apoi privită ca fiind opusul sensului acestuia 2.
Prin urmare, clauzele contractului trebuie interpretate coordonat. Aceasta este ideea care
rezultă şi din dispoziţiile art. 1267 C.civ., potrivit căruia: „Clauzele se interpretează unele prin
altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului”.
Aşa cum concis s-a statuat în doctrină 3 „în vederea determinării cât mai fidele a voinţei
exprimate de către părţi, contractul se interpretează în întregul său şi nu în mod izolat, prin
ruperea clauzelor din context”.
2.6. Regula „actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat”
Context. Subliniere. Lipsa caracterului imperativ. Dând eficienţă clauzelor contractuale

care par la prima vedere a nu produce efecte juridice, regula „actus interpretandus est potius
ut valeat quam ut pereat” interesează materia contractelor4.
Analiza acestei reguli implică discutarea incidenţei ei cu o serie de instituţii juridice, printre
care: forţa obligatorie a contractelor şi promisiunea pentru fapta altuia, interpretarea
contractelor, obiectul contractelor etc.
Forţa obligatorie a contractelor este subliniată, printre altele, de principiul relativităţii

efectelor contractului. Potrivit acestui principiu, contractele produc efecte numai între părţile
între care s-au încheiat5, dar privesc şi avânzii lor cauză.
Acest principiu nu este absolut în privinţa persoanelor cărora contractele le sunt opozabile,
chiar dacă se reţine că, potrivit legii [art. 1270 alin. (1) C.civ. ], „Contractul valabil încheiat are
putere de lege între părţile contractante”. Contractele sunt opozabile nu numai părţilor care le-
au încheiat, ci, în condiţiile legii, şi avânzilor lor cauză şi chiar terţilor.
De aici, se înţelege că regula relativităţii efectelor contractului, cuprinsă în art. 1280 C.civ.,
nu este imperativă6. Rezultă că, în lipsa caracterului imperativ al acestei reguli, părţile nu pot fi
oprite ca, de comun acord, să hotărască împotriva ei, în dublu sens:
obligaţia contractuală poate fi executată de un terţ;
terţa persoană poate cere executarea obligaţiei, în cazurile special prevăzute de lege
(art. 1281 C.civ.).
Raportare la consimţământ. Unul dintre elementele structurale ale contractului este

„consimţământul părţilor” (art. 1179 C.civ.).
I.Tr. Ştefănescu, op. cit., p. 57.

A se vedea I. Turcu, Vânzarea în Noul Cod civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, op. cit., p. 294.
S. Neculaescu, Izvoarele obligaţiilor în Codul civil, Analiză critică şi comparativă a noilor texte
normative, p. 373.
A se vedea, în această privinţă, I. Dogaru, Câteva aspecte ale regulii „potius ut valeat quam ut
pereat”, în Analele Universităţii din Craiova, seria Ştiinţe economice, 1971.
Art. 1280 C.civ.: „Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel”.
A se vedea, în acest sens, T.R. Popescu, op. cit., 1968, p. 117.
Observând împreună existenţa unui consimţământ valabil şi principiul relativităţii efectelor

contractului, chiar dacă acest principiu nu are caracter imperativ, se ridică chestiunea de a şti
dacă este valabilă obligaţia pe care şi-o asumă cineva, promiţând pentru altul. De principiu,
promisiunea care ar urmări să dea naştere la o obligaţie în sarcina unui terţ este oprită de lege
sub sancţiunea nulităţii absolute.
Promisiunea pentru altul este permisă sub forma promisiunii pentru fapta altuia 1 şi constă
în convenţia prin care o parte promite fapta unui terţ, al cărui acord nu poate fi obţinut în
momentul încheierii contractului.
În ceea ce priveşte promisiunea pentru fapta altuia, funcţionează regula consensualităţii
contractelor, pentru validitatea convenţiei fiind suficient acordul de voinţă al părţilor. Convenţia
nu este supusă vreunei condiţii de formă, iar instanţa poate să stabilească existenţa ei, dacă
nu rezultă expres din intenţia comună a părţilor, aplicând regulile ce guvernează materia
interpretării contractelor.
Raportare la regulile privind interpretarea contractelor. Regula „actus interpretandus est

potius ut valeat quam ut pereat” poate fi înţeleasă mai bine dacă acţiunea ei este privită prin
prisma regulilor ce guvernează interpretarea contractelor.
Dintre regulile potrivit cărora se face interpretarea, un interes deosebit îl prezintă

următoarea: dacă o clauză este susceptibilă de două sau mai multe înţelesuri, ea se
interpretează mai degrabă în sensul care poate să producă efecte juridice, decât în sensul în
care nu ar produce niciun efect. Este greu de acceptat că părţile au stipulat o clauză fără a fi
dorit şi urmărit să se producă efecte juridice.
În această situaţie, se aplică regula actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat.
Revenire asupra incidenţei regulii. Pentru a avea întreaga imagine asupra incidenţei regulii de
care ne ocupăm în materia interpretării contractului, reluăm analiza promisiunii faptei unui terţ.
În ipoteza în care printr-o clauză contractuală se promite fapta unui terţ, se poate aprecia că
o astfel de clauză este susceptibilă de două înţelesuri:
mai întâi, se poate susţine că partea care a promis fapta terţei persoane nu s-a obligat la
nimic deci, clauza nu produce niciun efect juridic. În această ipoteză, între părţile aparent
contractante, nu se nasc raporturi juridice civile, căci cel ce a promis fapta altuia nu s-a
obligat, în realitate, cu nimic;
un al doilea înţeles al unei astfel de clauze poate evidenţia o obligaţie proprie a promiten-
tului. Este de presupus că promitentul, promiţând fapta terţei persoane, şi-a asumat el însuşi
obligaţia personală de a depune toate stăruinţele pentru a obţine de la terţ îndeplinirea faptei
promise.
Într-o astfel de situaţie se consideră că o atare clauză produce unele efecte juridice.
Numai în acest sens trebuie interpretată o astfel de clauză, pentru că nimeni nu poate fi
crezut, într-o convenţie sinalagmatică, de a nu se fi obligat cu nimic.
Dacă într-o asemenea convenţie promitentul nu s-ar obliga personal, convenţia nu ar avea
valoare juridică.
Într-o astfel de situaţie, promitentul şi-a asumat o obligaţie de a face. Această obligaţie se
concretizează în stăruinţele şi diligenţele pe care promitentul le depune pentru ca terţul să
săvârşească fapta promisă de el.
A se vedea T.R. Popescu, op. cit., 1968, loc. cit.

Este evident că terţul poate să se oblige sau să nu se oblige şi, în măsura în care se
obligă, el intră în raporturi juridice civile din care nasc, în sarcina sa, obligaţii ce
retroactivează.
De aici concluzia că promisiunea pentru fapta altuia nu constituie o abatere de la principiul

relativităţii efectelor contractului căci, dacă terţul nu acceptă a săvârşi fapta promisă de
promitent, el rămâne ca şi înainte, un simplu penitus extranei, nelegat cu nimic de convenţia
între celelalte părţi.
Raportare la obiectul contractului. Regula „actus interpretandus est potius ut valeat quam
ut pereat” se discută şi în legătură cu obiectul contractului.
Când este vorba de o obligaţie de a da, prestaţia la care este obligat debitorul trebuie să
privească un lucru existent în momentul încheierii contractului 1, iar lucrul respectiv să fie în
circuitul civil2, să fie determinat ori determinabil3, la care se adaugă faptul că cel ce transmite
un drept trebuie să fie titularul acelui drept.
Dacă însă, prestaţia priveşte un fapt personal al debitorului, faptul la care acesta s-a
obligat trebuie să fie posibil, căci impossibilium nulla obligatio, să fie licit, să prezinte interes
pentru creditor şi să fie fapta proprie a celui ce se obligă.
Această din urmă cerinţă a obiectului contractului face ca promisiunea pentru fapta altuia
să nu aibă eficienţă juridică.
Regula „actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat” face însă ca, dacă
este vorba de obligaţia de a face, constând în depunerea tuturor diligenţelor pentru ca
terţul să execute fapta promisă, promisiunea pentru fapta altuia să poată fi valabilă, în
condiţiile arătate.
Este aici o întrepătrundere a regulilor privind cerinţele ce trebuie să le îndeplinească

obiectul contractului cu cele referitoare la interpretarea lui, întrepătrundere care nu poate fi
privită în afara regulii la care ne referim.
Raportare la convenţia de porte-fort. Regula „actus interpretandus est potius ut valeat

quam ut pereat” mai explică de ce este permisă convenţia de porte-fort (convenţia prin care
debitorul a înţeles să promită consimţământul altei persoane).
Acestea sunt aspectele mai importante ale regulii analizate. Desigur, analiza putea merge
mai departe, evidenţiind, prin comparaţie cu promisiunea pentru fapta terţei persoane,
incidenţa acestei reguli cu cauţiunea şi fideiusiunea.
Secţiunea a 11-a. Cesiunea contractului
§1. Scurte consideraţii introductive
Preliminarii. În diferite sisteme de drept se vorbeşte, tot mai mult, de cesiunea

contractului, analizându-se măsura în care aceasta ar fi o operaţie juridică autonomă în
raport cu cesiunea de creanţă şi preluarea de datorie, instituţii de drept analizate în
secţiuni separate ale prezentei
1 Art. 1659 C.civ.: „Dacă în momentul vânzării unui bun individual determinat acesta pierise în
întregime, contractul nu produce niciun efect. Dacă bunul pierise numai în parte, cumpărătorul care nu
cunoştea acest fapt în momentul vânzării poate cere fie anularea vânzării, fie reducerea
corespunzătoare a preţului”.
Art. 1229 C.civ.: „Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contrac-
tuale”; A se vedea şi dispoziţiile art. 1657 C.civ., potrivit cărora „Orice bun poate fi vândut în mod liber,
dacă vânzarea nu este interzisă ori limitată prin lege sau prin convenţie ori testament”.
A se vedea art. 1225 alin. (2), art. 1226 alin. (2), art. 1486, art. 1662 C.civ.
lucrări. Fără a intra, pentru moment, în detalii, ne rezumăm să amintim faptul că doctrina 1 a
descris instituţia cesiunii de contract ca fiind acel mecanism prin care se produce „o cesiune
globală a poziţiei contractuale pe care o parte o are în contract, în manieră independentă de
cesiunea individuală a conţinutului contractului – drepturi şi obligaţii”. În realitate, precum vom
observa pe parcursul prezentei secţiuni, cesiunea de contract reprezintă o schimbare a uneia
din părţile contractului iniţial cu o altă persoană, cu un terţ în cadrul raportului obligaţional.
Considerăm util a aminti că, în realitate, reglementarea expresă, în codurile civile ale unor
state europene, a cesiunii de contract (cunoscută şi sub numele de cesiune de poziţie
contractuală), a fost urmarea unei dispute între teoreticienii dreptului, cu privirea la
admisibilitatea de principiu a cesiunii de contract2.
Astfel, pe de o parte, s-a susţinut teza inadmisibilităţii transmiterii laturii pasive a raportului
obligaţional intervenit între două părţi, pornindu-se, întocmai, de la caracterul intuitu personae
al acestui raport (s-a spus chiar că, în realitate, printr-un astfel de transfer, s-ar crea un nou
raport obligaţional). Motivul ce a determinat o astfel de abordare a fost convingerea unor
autori că transmisiunea creanţei ar putea fi făcută, fără probleme, prin cesiune de creanţă ori
subrogaţie personală, iar transmisiunea datoriei, a laturii pasive, prin figura juridică a
subrogaţiei personale, a novaţiei prin schimbare de debitor ori a stipulaţiei pentru altul.
Pe de altă parte, s-a susţinut şi teza contrară, a admisibilităţii cesiunii de contract, esenţial
fiind, în acest sens, consimţământul contractantului cedat.
La o verificare atentă a legislaţiilor civile din alte state europene, s-a observat o achiesare
a acestora la concluziile admisibilităţii cesiunii de contract, exemple, în acest sens, fiind Codul
civil italian (art. 1406-1410), Codul civil olandez (art. 6159) ori Codul civil român (art. 1315-
1320). În ceea ce priveşte Codul civil în vigoare, deşi s-a admis teoria existenţei cesiunii de
contract, s-a respins posibilitatea unei patrimonializări complete a raportului juridic
obligaţional, în contextul acestei discuţii amintindu-se că, pentru a explica efectele preluării,
trebuie recurs la două principii fundamentale: cel al forţei obligatorii a contractului (art. 1270
C.civ.) şi cel al relativităţii şi opozabilităţii efectelor contractului (art. 1280-1281 C.civ.).
§2. Reglementare. Noţiune. Definiţie
Reglementare. În Codul civil în vigoare, cesiunea de contract se bucură de o

reglementare expresă, respectiv art. 1315-1320 din Secţiunea a 8-a („Cesiunea contractului”),
Capitolul I („Contractul”), Titlul II („Izvoarele obligaţiilor”), Cartea a V-a („Despre obligaţii”).
Din perspectiva tehnicii legislative, este de menţionat faptul că legiuitorul a preferat să

includă secţiunea dedicată cesiunii contractului în capitolul rezervat contractului, ca izvor
de obligaţii, şi nu în titlul care reglementează mijloacele de transmitere şi transformare a
obligaţiilor.
Precum s-a subliniat şi în doctrină 3, alături de normele ce reglementează, expres, instituţia
cesiunii de contract, Codul civil, în vigoare, cuprinde şi unele ipoteze specifice de cesiune
(cesiunile legale de contract). De pildă, alături de art. 1811-1813 C.civ. (locaţiunea) şi de art.
2220 C.civ. (asigurarea de bunuri4), s-ar putea considera că o ipoteză de cesiune specială
legală de contract este statuată şi de art. 1733 alin. (1) C.civ., conform căruia „Prin exercitarea
L. Pop, op. cit., p. 670-671, alături de autorii acolo citaţi.

Pentru detalii cu privire la cele două curente, identificabile în doctrină, cu privire la admisibilitatea
figurii juridice a cesiunii de contract, a se vedea L. Pop, op. cit., p. 671-675, alături de autorii acolo citaţi.
L. Pop, op. cit., p. 675.

Aceste două ipoteze sunt analizate în secţiunea dedicată instituţiei „Preluării de datorie”.
preempţiunii, contractul de vânzare se consideră încheiat între preemptor şi vânzător în

condiţiile cuprinse în contractul încheiat cu terţul, iar acest din urmă contract se desfiinţează
retroactiv. Cu toate acestea, vânzătorul răspunde faţă de terţul de bună-credinţă pentru
evicţiunea ce rezultă din exercitarea preempţiunii”.
În literatura de specialitate1, cesiunea de contract a fost definită ca fiind acea

convenţie (contract de cesiune), încheiată între una din părţile unui contract aflat în
desfăşurare (contrac-tant cedent) şi un terţ faţă de acest din urmă contract ( contractant
cesionar), prin care se exprimă acordul cu privire la transferul drepturilor şi obligaţiilor
asupra şi faţă de contractantul din convenţia iniţială ( contractant cedat), efectul fiind atât
acela al transmisiunii drepturilor şi obligaţiilor, cât şi al liberării contractantului cedent, cu
consimţământul contractantului cedat2.
Analizând definiţia oferită chiar de către Codul civil, reiese faptul că cesiunea de contract
ar fi o convenţie bilaterală, intervenită între cedent şi cesionar. Cu toate acestea, cu excepţia
cazuri-lor prevăzute de lege [art. 1315 alin. (2)], este necesar şi acordul contractantului cedat,
cesiunea de contract apărând, astfel, ca o convenţie tripartită (contractant cedent - contractant
cesionar - contractant cedat). Doctrina3 a concluzionat însă, că de cele mai multe ori, vorbim
despre o convenţie bipartită, care, pentru a deveni efectivă, trebuie alăturată unui
consimţământ exprimat de către contractantul cedat.
§3. Tipuri de cesiune
Modalităţi. Pornind de la constatările anterioare, cu privire la structura cesiunii de contract,

literatura de specialitate a sistematizat modalităţile în care se poate realiza o cesiune de
contract. Astfel, pot exista cesiuni:
a) cu titlu principal; la rândul ei, cesiunea de contract cu titlu principal se poate realiza:
printr-o convenţie bilaterală între contractantul cedent şi contractantul cesionar, opozabilă
terţului după exprimarea consimţământului;
printr-o operaţiune la care participă 3 persoane: contractantul cedent, contractantul
cesionar şi contractantul cedat;
printr-o cesiune ce devine efectivă în baza unui consimţământ anticipat exprimat de către
contractantul cedat;
b) cu titlu accesoriu, exemplele clasice fiind cele referitoare la înstrăinarea unui bun care
face obiectul unui contract (de pildă, cesiunea legală în cazul asigurării de bunuri);
c) prin exprimarea unui drept recunoscut de către lege – cazul dreptului de preempţiune
[art. 1733 alin. (1) C.civ.];
d) în funcţie de modul în care ia naştere, cesiunea de contract poate fi:
legală – cesiunea expres prevăzută de lege (art. 1811-1813 C.civ. – locaţiunea), art. 2220
C.civ. (asigurarea de bunuri), art. 1733 alin. (1) C.civ. (dreptul de preempţiune);
convenţională – pe baza acordului de voinţă exprimat de către părţi.
§4. Condiţiile cesiunii contractului

Art. 1315 alin. (1) C.civ.: „O parte poate să îşi substituie un terţ în raporturile născute dintr-un contract
numai dacă prestaţiile nu au fost încă integral executate, iar cealaltă parte consimte la aceasta”.
Ca şi în cazul altor instituţii de drept, şi cesiunea contractului trebuie să îndeplinească

unele condiţii de formă şi de fond1 pentru a putea produce efectele reglementate de către
Codul civil.
Condiţiile de formă. Art. 1316 C.civ., reglementând forma cesiunii contractului, dispune ca
cesiunea şi acceptarea acesteia de către contractantul cedat să fie realizate în forma solicitată
de lege pentru validitatea contractului cedat. Cu alte cuvinte, nu este impusă o formă specială
în toate situaţiile, ci se cere o echivalenţă de forme între contractul ce face obiectul cesiunii şi
convenţia de cesiune (de pildă, cesiunea unui contract de vânzare a unui imobil sub condiţie
suspensivă va trebui să îmbrace forma autentică). În situaţia în care o condiţie de formă a
contractului de cesiune nu va fi respectată2, sancţiunea o reprezintă nulitatea absolută3, art.
1242 C.civ. prevăzând că: „Este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei pe
care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă”.
Condiţiile de fond. Din prevederile legale rezultă următoarele condiţii de fond:
convenţia de cesiune a contractului să respecte atât prevederile art. 1179 alin. (1) C.civ.,
cu privire la condiţiile de validitate a contractului, cât şi prevederile art. 1246-1265 C.civ. cu
privire la materia nulităţilor;
să existe consimţământul contractantului cedat, condiţie formulată, expres, chiar în teza
finală a art. 1315 alin. (1) C.civ. Precum s-a arătat şi în doctrină 4, exprimarea
consimţământului poate fi cuprinsă în contractul de cesiune, ori într-o declaraţie separată,
anterioară ori ulterioară convenţiei de cesiune. Având în vedere că art. 1316 C.civ. nu impune
o anumită formă, se consideră că este admisibil şi un consimţământ tacit, dacă, din atitudinea
contractantului cedat se poate deduce dincolo de orice dubiu;
prestaţiile din contractul ce se doreşte a fi cesionat să nu fi fost, la momentul încheierii
convenţiei de cesiune, deja integral executate.
§5. Efectele cesiunii de contract
Precizări. De principiu, pentru a-şi produce, pe deplin, efectele reglementate de art. 1317-
1320 C.civ., cesiunea de contract trebuie să se bucure de consimţământul contractan-tului
cedat, doar ulterior acestui acord fiind posibilă atât transmiterea drepturilor şi a obligaţiilor
contractuale, cât şi liberarea contractantului cedent de datoria pe care o avusese, până în acel
moment, la contractantul cedat ( cesiunea de contract perfectă). Per a contrario, în lipsa
consimţământului contractantului cedat, cesiunea de contract va fi una incompletă ( cesiune de
contract imperfectă), nerealizându-se fie transmiterea drepturilor şi obligaţiilor, fie liberarea
contractantului cedent, fie niciunul din aceste efecte. Ca atare, vom analiza efectele cesiunii
de contract în funcţie de lipsa sau de prezenţa consimţământului contractantului cedat5.
Pentru opinia conform căreia, în cazul cesiunii contractului, s-ar vorbi de 3 tipuri de condiţii – fond,
formă şi efectivitate – a se vedea L. Pop, op. cit., p. 678.
În doctrină, s-a exprimat ideea conform căreia, prin conversiune, un contract de cesiune, ce nu a
respectat condiţia ad validitatem a formei, va putea fi considerat o promisiune de cesiune de contract.
Pentru această opinie, a se vedea L. Pop, op. cit., p. 678.
Art. 1179 alin. (2) C.civ. dispune că: „În măsura în care legea prevede o anumită formă a
contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile”.

A se vedea şi L. Pop, op. cit., p. 679-687.
5.1. Efectele cesiunii de contract anterior exprimării consimţământului ori în lipsa

acestuia
Efecte între părţi. Două articole, din prezenta codificare civilă, reglementează efectele pe
care cesiunea de contract le produce între părţile care o încheie, anterior ori în lipsa acordului
contractantului cedat. Este vorba, în primul rând, de art. 1270 alin. (1) C.civ., în temeiul căruia
„Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”; având în vedere că şi
cesiunea are natura juridică a unui contract, conduita părţilor va fi supusă imperativelor princi-
piului forţei obligatorii. În cel de-al doilea rând, art. 1320 alin. (1) C.civ. stabileşte, în sarcina
con-tractantului cedat, obligaţia de a garanta validitatea contractului 1. În cazul în care
contractantul cedent va garanta însăşi executarea, atunci acesta va răspunde, faţă de
cesionar, întocmai precum un fideiusor [art. 1320 alin. (2) C.civ.].
Efectele faţă de contractantul cedat. Precum susţineam şi cu o altă ocazie, pentru ca

cesiunea de contract să producă efectele prevăzute de Codul civil în vigoare, este necesar,
alături de alte condiţii, şi consimţământul contractantului cedat [art. 1315 alin. (1) C.civ.]. Cu
alte cuvinte, în lipsa acestui acord, convenţia de cesiune nu îl leagă, în nicio manieră, pe
contrac-tantul cedat, ceea ce înseamnă că acesta îşi păstrează dreptul de a-l obliga pe
contractantul cedent la executarea datoriilor acestuia.
Precum s-a susţinut şi în doctrină2, în lipsa acordului contractantului cedat, cesiunea de

contract va fi una imperfectă, putând însă opera, dacă sunt respectate condiţiile prevăzute de
art. 1578 C.civ., o cesiune de creanţă (chiar dacă latura pasivă a raportului obligaţional nu se
transferă, transferul laturii active poate avea loc).
Dintr-o altă perspectivă, merită să fie amintită ipoteza unei plăţi efective, realizate de către
contractantul cedent contractantului cedat, transferul laturii active realizându-se, astfel, printr-o
subrogaţie consimţită de către creditor (art. 1594 C.civ.).
5.2. Efectele cesiunii de contract ulterior exprimării consimţământului

contractantului cedat
Precizări. Înainte de a analiza aceste efecte, considerăm important a aminti că, în

principiu, efectele cesiunii de contract se produc din momentul în care contractantul cedat
şi-a exprimat acordul cu privire la cesiune. Cu toate acestea, art. 1317 alin. (1) C.civ.
instituie o excepţie, statuând că „dacă o parte a consimţit în mod anticipat ca partea
cealaltă să îşi poată substitui un terţ în raporturile născute din contract, cesiunea produce
efecte faţă de acea parte din momentul în care substituirea îi este notificată ori, după caz,
din momentul în care o acceptă”. Tot o excepţie poate fi considerată şi prevederea inclusă
în art. 1317 alin. (2), conform căreia „în cazul în care toate elementele contractului rezultă
dintr-un înscris în care este cuprinsă clauza «la ordin» sau o altă menţiune echivalentă,
dacă prin lege nu se prevede altfel, girarea înscrisului produce efectul substituirii
giratarului în toate drepturile şi obligaţiile girantului”.
Efectele între contractantul cedent şi cesionar. Între aceste două părţi, ca urmare a
exprimării acordului de către contractantul cedat, convenţia de cesiune produce efecte în
temeiul
Precum s-a subliniat şi în literatura de specialitate, este vorba, în fapt, de o garanţie, furnizată de
cedent cesionarului, că drepturile şi obligaţiile, obiect al convenţiei de cesiune, sunt legal constituite. În
acest sens, a se vedea L. Pop, op. cit., p. 680.
Idem, p. 681.
principiului forţei obligatorii a contractului. Prin analogie cu situaţia efectelor anterioare

acordului, prevederile art. 1320 C.civ. sunt aplicabile şi în prezenta speţă, obligaţiile părţilor
fiind executate concomitent cu îndeplinirea condiţiilor de opozabilitatea cesiunii.
Efectele între contractantul cedat şi contractantul cesionar, precum şi între contractantul

cedat şi contractantul cedent. Principalul efect, precum stabileşte şi art. 1318 alin. (1) C.civ.,
este reprezentat de liberarea cedentului de sarcina îndeplinirii obligaţiilor asumate faţă de
contractantul cedat. Dacă, dimpotrivă, contractantul cedat va refuza liberarea cedentului
cesionar, atunci devine aplicabil art. 1318 alin. (2) teza I, conform căruia „În cazul în care a
declarat că nu îl liberează pe cedent, contractantul cedat se poarte îndrepta împotriva
acestuia atunci când cesionarul nu îşi execută obligaţiile”. În realitate, refuzul acordului va
conduce la existenţa a doi debitori pentru îndestularea sa.
Precum s-a subliniat şi în doctrină 1, între cedent şi cesionar se restabilesc raporturile

juridice în care au fost implicaţi aceştia – raporturi generate de convenţia iniţială –, cedatul
putând să invoce toate excepţiile decurgând din contractul iniţial.
5.3. Efectele cesiunii de contract asupra altor categorii de terţi
Categorii de terţi. Precum s-a arătat şi în doctrină2, în categoria terţilor sunt incluşi
creditorii părţilor implicate în cesiunea contractului, dar şi aceia care au garantat executarea
obligaţiilor inserate în contractul ce face obiectul cesiunii.
În primul rând, în ceea ce îi priveşte pe creditorii cedentului şi ai cesionarului, aceştia au la

îndemână, pentru a face inopozabilă o cesiune frauduloasă, acţiunea pauliană (art. 1562-1565
C.civ.). Totodată, împotriva cedatului, creditorii cesionarului pot face apel la acţiunea oblică
(art. 1560-1561 C.civ.). În ceea ce îi priveşte pe creditorii cedatului, aceştia pot uza de
acţiunea revocatorie, pentru a face inopozabilă o declaraţie de acceptare a cesiunii făcută în
dauna intereselor acestora, dar şi de acţiunea oblică, pentru a obliga cesionarul (ori cedentul,
dacă nu a fost liberat de sarcini) să îşi execute obligaţiile asumate.
În cel de-al doilea rând, raportat la situaţia terţilor care, fie au garantat, personal, obligaţiile
părţilor contractului iniţial, fie în acelaşi scop, şi-au exprimat acordul faţă de instituirea de
garanţii reale asupra propriilor bunuri, literatura de specialitate3 a subliniat că finalitatea
garanţiilor este legată „de efectele operaţiunilor în care se poate subdivide cesiunea de
contract”. S-au degajat, astfel, trei ipoteze:
a) în ceea ce priveşte garanţiile instituite pentru executarea obligaţiilor cedatului, acestea
îşi menţin valabilitatea, pentru cesionar, ulterior realizării cesiunii contractului;
b) raportat la garanţiile pentru executarea obligaţiilor cedentului, acestea se sting, în
situaţia în care contractantul cedat a consimţit la liberarea contractantului cedent, excepţie
făcând situaţia în care terţul garant şi-a exprimat acordul cu privire la păstrarea garanţiilor
şi cu privire la obligaţiile noului debitor. Alte excepţii de la regula stingerii garanţiilor pentru
executarea obliga-ţiilor cedentului liberat sunt: 1) garanţiile în cadrul unui contract
eminamente cesibil, caracterul acesta fiind cunoscut de terţii garanţi la data instituirii
garanţiilor; 2) garanţiile legale (ipotecile legale şi privilegiile), în mod obişnuit instituite
asupra bunurilor cedentului; 3) garanţiile iniţiale ale
Ibidem.
Idem, p. 685.
obligaţiilor, în acele situaţii în care fie nu a existat un acord al contractantului cedat, ori când
acesta nu a înţeles să îl libereze pe contractantul cedent de executarea datoriilor sale;
din perspectiva finalităţii garanţiilor, în situaţia pierderii dreptului de regres faţă de cedent,
amintim prevederile art. 1318 alin. (2) C.civ., conform căruia: „În cazul în care a declarat că nu
îl liberează pe cedent, contractantul cedat se poate îndrepta împotriva acestuia atunci când
cesionarul nu îşi execută obligaţiile. În acest caz, contractantul cedat trebuie, sub sancţiunea
pierderii dreptului de regres împotriva cedentului, să îi notifice neexecutarea obligaţiilor de
către cesionar, în termen de 15 zile de la data neexecutării sau, după caz, de la data la care a
cunoscut faptul neexecutării”. În situaţia în care obligaţia de notificare nu a fost îndeplinită în
termen, cesiunea devine una perfectă, garanţiile consimţite de terţi stingându-se, în lipsa unui
acord expres al acestora cu privire la o menţinere 1 [a se vedea şi prevederile art. 1602 alin. (3)
şi art. 1611 C.civ.
Pentru alte detalii cu privire la efectele cesiunii de contract asupra altor categorii de terţi, a se vedea şi L. Pop, op. cit., p. 686.

TGO Curs 6

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TGO Curs 6

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Secţiunea a 9-a.

Scurte consideraţii asupra nulităţii în materia contractelor2

Pentru a putea înţelege particularităţile sancţiunii nulităţii în materia contractelor, principala

nulitatea ca noţiune primeşte două sensuri (accepţiuni): nulitate în sens de sancţiune şi

Scurte considerente privind clasificarea nulităţilor. Clasificarea nulităţilor se face potrivit

în raport de interesul ocrotit, distingem între:

Nulitatea de drept reprezintă o sancţiune ce operează în modalitatea înlocuirii automate,

de alte instituţii juridice cu care pare a se asemăna, precum: rezoluţiunea, rezilierea,

nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiţii de validitate, în

§2. Particularităţi ale nulităţii în materia contractelor

2.1. Nulitatea absolută

P. Malaurie, L. Aynes, P. Stoffel-Munck, op. cit., p. 359.

pentru absenţă de cauză sau cauză ilicită3 ori imorală4;

- căsătoria fictivă [art. 295 alin. (1) C.civ.];

adopţia fictivă [art. 480 alin. (1) C.civ.];

2.2. Nulitatea relativă

Noţiune. Nulitatea relativă este sancţiunea ce se aplică contractelor întocmite cu

De asemenea, nulitatea relativă intervine pentru lipsa capacităţii de exerciţiu (lipsa

2.3. Acţiunea în nulitate

Dreptul la acţiune. În privinţa dreptului la acţiune trebuie să facem următoarea distincţie:

Actami, Bucureşti, 1996, p. 46-47).

S-a concluzionat că proprietarul bunului vândut de către o altă persoană poate să

Prescripţia dreptului la acţiune. În privinţa prescripţiei dreptului la acţiune, distingem:

nulitatea absolută în materia contractului datorită faptului că este menită să ocrotească

A se vedea art. 1247 alin. (3) C.civ.

A se vedea art. 1248 alin. (3) C.civ.

A se vedea dispozițiile art. 2502 C.civ.

nulitatea relativă se prescrie în termenul de prescripţie stabilit de lege, de regulă, prin

Confirmarea contractului nul de nulitate relativă. Validarea contractului. Potrivit art.

1248 alin. (4) C.civ.: „Contractul anulabil este susceptibil de confirmare”.

Pentru a produce efecte juridice, actul de confirmare trebuie să îndeplinească următoarele

să provină de la persoana care avea dreptul să invoce nulitatea relativă a actului

actul să fie anulabil, adică afectat de nulitate relativă şi nu de nulitate absolută;

În lipsa unei confirmări exprese, pentru ca un contract afectat de o cauza de nulitate

Ori a termenelor speciale prevăzute de lege.

A se vedea art. 1263 alin. (5) C.civ.

Precizăm, de asemenea, că în limbajul juridic, validarea actului sau acoperirea nulităţii

2.4. Efectele nulităţii în materia contractelor

Consideraţii generale. Clasificarea nulităţilor în nulităţi absolute şi nulităţi relative nu se

1 A se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 223.

prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită (art. 1257 C.civ.).

Din efectul retroactiv al nulităţii decurge un al doilea principiu şi anume, obligaţia de

Excepţii de la regula restituirii prestaţiilor. De la regula restituirii prestaţiilor săvârşite în

cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu şi cu capacitate de exerciţiu restrânsă, sunt obligaţi

Efectul retroactiv al nulităţii contractelor în raporturile dintre părţi, pe de o parte şi terţi, pe

În raporturile dintre părţi, pe de o parte, şi terţi, pe de altă parte, în privinţa efectelor

2.5. Unele efecte produse de contractele nule

A se vedea în acest sens, G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 231.

să existe un act nul total (este inaplicabilă în cazul nulităţii parţiale);

§3. Clauzele nescrise

Regim juridic. Stabilirea regimului juridic a clauzelor nescrise constituie o problemă de

Necesitatea reglementării regimului juridic şi a definirii noţiunii, determinată şi de faptul

Art. 1260 alin. (2) C.civ.

A doua opinie, pe care o împărtăşim şi noi, cu argumentele ce urmează, se

Secţiunea a 10-a. Interpretarea contractelor

Necesitate. Încheind un contract, părţile urmăresc să obţină, fiecare, o contraprestaţie în

Necesitatea interpretării contractului derivă din cerinţa de a cunoaşte conţinutul exact al

Interpretarea contractelor se face de către instanţele judecătoreşti, care, pentru

1 A se vedea T. Ionaşcu, Natura juridică a clauzelor nescrise, Analele Universităţii „Constantin

Operaţia logico-juridică, a cărei finalitate constă în desluşirea voinţelor părţilor,

§2. Reguli în materia interpretării contractelor

2.1. Reguli generale

De asemenea, în vederea identificării voinţei concordante a părţilor la elaborarea unei

Reguli privind interpretarea clauzelor îndoielnice. Clauzele îndoielnice se interpretează