Acest material este destinat exclusiv pentru uzul studenților Facultății de Științe ale Educației, Drept și

Administrație Publică, specializarea Administrație Publică, anul I, fără a putea fi distribuit altor persoane,
pe orice cale.

Actul juridic civil

II. Condiţiile actului juridic civil
Sursa: Ilioara Genoiu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ediția a 3-a,
revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2019, p. 147-184.

1. Generalităţi privind condiţiile actului juridic civil1

1.1.Noţiune şi enumerare
Condiţiile actului juridic civil reprezintă elementele din care este alcătuit un
asemenea act.
Termenul „condiţie” prezintă următoarele trei accepţiuni:
a) componentă, cerinţă sau element al actului juridic civil;
b) modalitate a actului juridic civil2;
c) clauză a actului juridic civil.
Avem în vedere, aici, prima accepţiune a condiţiei, anume aceea de element
al actului juridic civil.
Potrivit dispoziţiilor art. 1179 Cod civil, condiţiile actului juridic sunt:
a) capacitatea;
b) consimţământul;
c) obiectul;
d) cauza.
Forma reprezintă şi ea o condiţie, însă numai a acelor acte juridice care, în
temeiul legii, trebuie să îmbrace, în scopul asigurării validităţii sau probaţiunii lor,
o anumită formă.

1.2. Clasificarea condiţiilor actului juridic civil

Condiţiile actului juridic civil pot fi clasificate în considerarea următoarelor
criterii:
- în funcţie de aspectul la care acestea se referă;
- după obligativitate;
- după sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării lor;
- în funcţie de vocaţia lor.
În funcţie de aspectul la care se referă, condiţiile actului juridic civil sunt
clasificate în:
a) condiţii de fond, numite şi intrinseci, care privesc conţinutul actului
juridic civil, anume capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza;
1
I. Genoiu, op. cit., p. 147-148.
2
Condiția reprezintă un eveniment viitor și nesigur ca realizare, de care depinde, după caz, eficacitatea sau
desființarea actului juridic civil.
 b) condiţii de formă, numite şi extrinseci, care se referă la exteriorizarea
voinţei sau, după caz, a voinţelor.
După obligativitate sau lipsa acesteia, condiţiile actului juridic civil pot fi:
a) condiţii esenţiale, a căror prezenţă este obligatorie în conţinutul actului
juridic civil, lipsa acestora atrăgând nevalabilitatea manifestării de voinţă în cauză;
b) condiţii neesenţiale, a căror existenţă este indiferentă pentru valabilitatea
actului juridic civil.
În considerarea sancţiunii ce intervine în cazul neîndeplinirii lor, condiţiile
actului juridic civil pot fi clasificate în:
a) condiţii de validitate, a căror nerespectare atrage nulitatea actului juridic;
b) condiţii de eficacitate, a căror nesocotire atrage intervenţia altor sancţiuni
decât nulitatea, precum inopozabilitatea actului juridic civil faţă de terţi.
În funcţie de vocaţia lor, distingem între:
a) condiţii generale, care privesc toate actele juridice civile;
b) condiţii speciale, care vizează numai anumite acte juridice civile.
Precizare: Fiecare condiţie a actului juridic civil poate fi clasificată în baza tuturor
acestor criterii.

2. Capacitatea de a încheia actul juridic civil3

2.1.Noțiune
Capacitatea de a încheia actul juridic civil reprezintă aptitudinea subiectului
de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea
actelor de drept civil.
Precizare: Capacitatea de a încheia acte juridice civile reprezintă doar o
parte a capacităţii civile, fiind circumscrisă unei părţi a capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice şi juridice, precum şi capacităţii de exerciţiu a acestora.
Având în vedere cele patru criterii de clasificare a condiţiilor actului juridic
civil, capacitatea de a încheia acte juridice civile reprezintă o condiţie de fond,
esenţială, de validitate şi generală.
2.2. Regula capacităţii de a încheia acte juridice şi excepţia incapacităţii
Regula: capacitatea subiectului de drept de a încheia acte juridice civile
[desprinsă din dispoziţiile art. 29 alin. (1) Cod civil, art. 1180 Cod civil, art. 987
alin. (1) Cod civil, art. 1652 Cod civil].
Excepţia: incapacitatea.

3. Consimţământul4
3.1. Definiția consimțământului
Consimţământul este acea condiţie de fond, esenţială, de validitate şi
generală a actului juridic civil, care constă în manifestarea exterioară a hotărârii de
a încheia un astfel de act.
3.2. Corelaţia dintre consimţământ şi voinţa juridică

3
I. Genoiu, op. cit., p. 148-149.
4
I. Genoiu, op. cit., p. 149-162.
 Consimţământul şi cauza, elemente ale actului juridic civil, formează voinţa
juridică. Fenomen complex, voinţa juridică este guvernată de două principii:
A) Principiul libertăţii de a contracta5 sau principiul autonomiei de voinţă
Acesta este consacrat de dispoziţiile art. 1169 Cod civil, potrivit căruia
„Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în
limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri” şi de dispoziţiile
art. 1270 alin. (1) Cod civil, potrivit căruia „Contractul valabil încheiat are putere
de lege între părţile contractante”.
Analitic, conţinutul acestui principiu poate fi exprimat astfel:
a) subiectele de drept civil sunt libere să încheie sau nu, în limitele stabilite
de lege, acte juridice civile;
b) subiectul de drept civil are libertatea de a alege cocontractantul sau, după
caz, beneficiarul actului juridic;
c) părţile au libertatea de a stabili conţinutul (clauzele) actului juridic civil;
d) prin acordul lor, părţile pot modifica sau pune capăt actului juridic civil
încheiat.
Limitele principiului libertăţii de a contracta:
- principiul libertăţii de a contracta este limitat de respectarea normelor
juridice civile imperative (precum, cele referitoare la capacitatea civilă), a ordinii
publice (a normelor care reglementează ordinea economică, socială şi politică) şi a
bunelor moravuri (art. 11 Cod civil);
Nerespectarea acestor limite atrage nulitatea absolută sau, după caz, nulitatea
relativă a actului juridic civil.
- principiul autonomiei de voinţă suportă anumite limitări şi în cazul
încheierii contractelor de adeziune şi a celor obligatorii, în situaţia în care instanţa
de judecată aduce anumite modificări contractului (precum: dispune completarea
contractului cu elemente secundare, care nu au fost convenite de părţi; stabileşte
cuantumul remuneraţiei depozitarului în baza art. 2106 Cod civil; stabileşte
termenul de restituire a împrumutului de consumaţie) sau dispune încetarea
acestuia, în cazul în care se pune problema respectării principiului nediscriminării
ori a dreptului de preempţiune etc.
B) Principiul voinţei reale sau principiul voinţei interne
Voinţa juridică este formată din două elemente:
a) unul psihologic (care constă în voinţa internă a subiectului de drept);
b) unul social (care constă în manifestarea în exterior a acestei voinţe,
numită şi declaraţie de voinţă).
De cele mai multe ori cele două elemente concordă, în sensul că voinţa
declarată exprimă tocmai voinţa internă a subiectului de drept. În caz de
neconcordanţă însă, între voinţa declarată şi voinţa internă, se dă prioritate acesteia
din urmă, întrucât Codul nostru civil a adoptat, prin dispoziţiile sale [art. 1266 alin.
(1), art. 1289, art. 1206 Cod civil], cu referire la acest aspect, concepţia subiectivă.
De lege lata, principiul voinţei reale comportă următoarele excepţii:

5
Acest principiu mai este denumit și principiul libertății actelor juridice
 a) art. 1290 alin. (1) Cod civil, potrivit căruia, în caz de simulaţie, terţilor de
bună-credinţă nu le poate fi opus actul secret (adică voinţa reală a părţilor);
b) art. 309 alin. (5) Cod procedură civilă, potrivit căruia, ca regulă, se va da
valoare voinţei consemnate în înscris, chiar dacă nu este cea reală, deşi aceasta din
urmă ar putea fi dovedită cu martori6.
3.3. Accepţiunile consimţământului
Sunt sensuri ale termenului „consimţământ” următoarele:
a) manifestarea unilaterală de voinţă, adică voinţa exteriorizată a uneia dintre
părţile actului juridic bilateral ori a autorului actului juridic unilateral;
b) acordul de voinţe al părţilor, în actele juridice bilaterale sau plurilaterale.
3.4. Condiţiile de valabilitate a consimţământului
Potrivit dispoziţiilor art. 1204 Cod civil, „Consimţământul părţilor trebuie să
fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză”. Deşi actualul Cod civil
enumeră numai aceste trei condiţii, apreciem (Ilioara Genoiu) că, pentru a fi
valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele
condiţii:
- să provină de la o persoană cu discernământ;
- să fie exteriorizat;
- să fie serios, adică exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
- să nu fie viciat.
A. Consimţământul să provină de la o persoană cu discernământ
Numai persoanele cu deplină capacitate de exerciţiu sunt prezumate a avea
discernământul necesar pentru încheierea de acte juridice. Minorii până la 14 ani şi
persoanele puse sub interdicţie judecătorească sunt prezumate a nu avea
discernământ, iar minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani sunt consideraţi că au
un discernământ în curs de formare.
Nu se impune o astfel de discuţie în ceea ce priveşte persoana juridică,
întrucât aceasta încheie acte juridice prin reprezentanţii săi, care nu pot fi decât
persoane cu deplină capacitate de exerciţiu.
Precizări:
a) din perspectiva acestei cerinţe, nu trebuie confundat consimţământul, care
reprezintă o stare de fapt, ce se apreciază de la persoană la persoană, cu
capacitatea, care reprezintă o stare de drept;
b) putem întâlni şi incapacităţi naturale, reprezentând acele situaţii în care
se află persoane cu deplină capacitate de exerciţiu, dar care sunt lipsite temporar de
discernământ, întrucât se află în stare de beţie, hipnoză, somnambulism, mânie
puternică etc. Actul încheiat într-un asemenea caz este anulabil [art. 1205 alin. (1)
Cod civil];
c) discernământul poate exista izolat chiar la o persoană incapabilă. Actele
juridice încheiate de aceasta (altele decât cele pe care, în temeiul legii, le putea
realiza singură şi personal), în perioada în care a avut discernământ, sunt, de
asemenea, anulabile.
6
Art. 309 alin. (5) Cod procedură civilă.: „Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce
cuprinde un înscris şi nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar
dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin.(4)”
 B. Consimţământul să fie exteriorizat
Voinţa internă a subiectelor de drept nu are valoare juridică, decât dacă este
exteriorizată, adică dacă este manifestată în exterior, prin unul dintre următoarele
moduri, prevăzute de art. 1240 Cod civil:
a) verbal;
b) în scris;
c) alt comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor
statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a
produce efectele juridice corespunzătoare.
Părţile actului juridic aleg, în mod liber, forma manifestării de voinţe,
întrucât principiul aplicabil exteriorizării consimţământului este acela al
consensualismului, consacrat de art. 1178 Cod civil, potrivit căruia: „Contractul se
încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor, dacă legea nu impune o anumită
formalitate pentru încheierea sa valabilă”.
Precizare: Voinţa de a încheia acte juridice poate fi manifestată atât expres
(exemplu: verbal, în scris etc.), cât şi tacit. În principiu, tăcerea nu valorează
consimţământ. Totuşi, în mod excepţional, tăcerea are valoare de consimţământ în
următoarele cazuri:
a) când legea prevede, în mod expres, acest lucru [exemplu: art. 1810 alin.
(1) Cod civil];
b) când părţile, prin voinţa lor expresă, dau tăcerii această valoare;
c) când, conform practicilor statornicite între părţi sau uzanţelor, tăcerea
valorează acceptare [exemplu: art. 1196 alin. (2) Cod civil].
C. Consimţământul să fie serios, adică exprimat cu intenţia de a produce
efecte juridice
Consimţământul este valabil numai dacă este făcut în stare de angajament
juridic, adică dacă este dat cu intenţia de a produce efecte juridice, în sensul de a
da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil. Dimpotrivă, nu vom fi în
prezenţa unui consimţământ valabil exprimat, dacă:
a) acesta a fost dat în glumă (jocandi causa);
b) manifestarea de voinţă a fost făcută din prietenie, din curtoazie sau din
pură complezenţă;
c) acesta a fost dat cu o rezervă mentală (reservatio mentalis), cunoscută de
destinatarul acesteia;
d) destinatarul declaraţiei de voinţă ştie că aceasta nu este făcută cu intenţia
de a angaja din punct de vedere juridic;
e) acesta a fost dat sub condiţie pur potestativă din partea celui care se
obligă;
f) manifestarea voinţei este foarte vagă.
D. Consimţământul să nu fie viciat
Sunt vicii de consimţământ:
- eroarea;
- dolul;
- violenţa;
- leziunea.
 3.5. Viciile de consimţământ
3.5.1. Eroarea
Noţiune
Eroarea reprezintă acel viciu de consimţământ care constă în falsa
reprezentare a realităţii în conştiinţa persoanei la încheierea actului juridic. Aceasta
este spontană.
Clasificare
Eroarea poate fi clasificată în baza următoarelor criterii:
- în funcţie de consecinţele care intervin;
- în funcţie de natura realităţii fals reprezentate;
- după cum poate fi sau nu imputată părţii aflate în eroare.
A. În funcţie de consecinţele care intervin, facem deosebirea între:
- eroare esenţială;
- eroare neesenţială.
a) eroarea esenţială constă în falsa reprezentare ce poartă asupra unei împrejurări
considerate esenţială de către părţi, în absenţa căreia actul juridic nu s-ar fi
încheiat. Sunt astfel de elemente următoarele:
- natura sau obiectul actului juridic;
- identitatea fizică a obiectului prestaţiei;
- o calitate substanţială a obiectului prestaţiei;
- identitatea persoanei sau o calitate a acesteia.
Eroarea asupra naturii sau obiectului actului juridic (error in negotium) se
caracterizează prin aceea că un contractant crede că încheie un anumit act juridic,
iar celălalt consideră că încheie un alt act juridic.
Exemplu: O parte crede că încheie un contract de vânzare şi că este
îndreptăţită la primirea preţului, iar cealaltă parte crede că primeşte o donaţie,
astfel încât nu datorează preţ.
În cazul erorii asupra identităţii fizice a obiectului prestaţiei (error in
corpore), una dintre părţi crede că actul juridic se referă la un anumit bun, iar
cealaltă parte consideră că obiectul actului juridic respectiv este reprezentat de un
alt bun.
Eroarea asupra unei calităţi substanţiale a obiectului prestaţiei actului
juridic (error in substantiam) poartă asupra materiei din care este făcut bunul şi
asupra tuturor calităţilor acelui bun.
Exemplu: O parte crede că bunul cu privire la care se contractează prezintă
anumite calităţi, inexistente în realitate.
Eroarea asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia
(error in personam) este întâlnită în cazul actelor juridice încheiate intuitu
personae, adică în considerarea persoanei. Sunt astfel de acte: donaţia, mandatul.
Precizări:
- în situaţia în care falsa reprezentare priveşte valoarea economică a
prestaţiei, suntem în prezenţa leziunii;
- se vor aplica regulile care guvernează eroarea şi în cazul (reglementat de
art. 1211 Cod civil, sub denumirea indicativă „eroarea de comunicare sau de
transmitere”) în care aceasta poartă asupra declaraţiei de voinţă ori când declaraţia
a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de
comunicare la distanţă.
b) eroarea neesenţială/indiferentă poartă asupra unor împrejurări mai puţin
importante la încheierea actului juridic. Partea aflată în eroare (neesenţială) ar fi
contractat, chiar dacă ar fi avut o reprezentare reală a acelei împrejurări. Eroarea
neesenţială poate atrage cel mult o modificare (diminuare ori mărire) a prestaţiilor
sau poate chiar să rămână fără vreo consecinţă juridică.
Exemple:
- suprafaţa apartamentului închiriat este cu puţin mai mică decât cea
declarată; sancţiunea ce va interveni, într-un asemenea caz, nu va fi nulitatea
actului juridic, ci diminuarea valorică a prestaţiei;
- eroarea de calcul, reglementată de art. 1210 Cod civil astfel: „Simpla
eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, afară de
cazul în care, concretizându-se într-o eroare asupra cantităţii, a fost esenţială pentru
încheierea contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea oricăreia
dintre părţi”.
- eroarea care priveşte simplele motive ale contractului, reglementată de art.
1207 alin. (4) Cod civil după cum urmează: „Eroarea care priveşte simplele motive
ale contractului nu este esenţială, cu excepția cazului în care prin voinţa părţilor
asemenea motive au fost considerate hotărâtoare”.
B. În funcţie de natura realităţii fals reprezentate, distingem între:
- eroare de fapt;
- eroare de drept.
a) eroarea de fapt constă în falsa reprezentare, la încheierea actului juridic, asupra
unei stări sau situaţii de fapt;
b) eroarea de drept presupune falsa reprezentare asupra existenţei sau a
conţinutului unei norme juridice.
Regulă: În principiu, eroarea de drept nu poate fi invocată pentru a obţine
anularea unui act juridic, întrucât nemo censetur ignorare legem (nimeni nu poate
invoca necunoaşterea legii). Drept urmare, nu poate fi invocată eroarea (fiind
nescuzabilă), în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile [art. 1208 alin.
(2) Cod civil].
Excepţie: Eroarea de drept atrage anulabilitatea actului juridic, dacă este
esenţială şi scuzabilă. Eroarea de drept este esenţială, potrivit dispoziţiilor art. 1207
alin. (3) Cod civil, „ ...atunci când priveşte o normă juridică determinantă, potrivit
voinţei părţilor, pentru încheierea contractului” şi scuzabilă, în cazul în care
priveşte dispoziţii legale, care nu au caracter accesibil şi previzibil [art. 1208 alin.
(2) Cod civil].
C. După cum poate fi sau nu imputată părţii aflate în eroare, eroarea se
clasifică în:
- eroare scuzabilă;
- eroare nescuzabilă.
a) este scuzabilă eroarea care poartă asupra unui fapt care, după împrejurări, nu
putea fi cunoscut cu diligenţe rezonabile. Aşadar, aceasta nu poate fi imputată
părţii aflate în eroare. Numai eroarea scuzabilă atrage anularea actului juridic;
b) eroarea nescuzabilă este cea care poartă asupra unui fapt care putea fi, după
împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile [art. 1208 alin. (1) Cod civil].
Existenţa acestui tip de eroare, imputabilă părţii, nu atrage anularea actului juridic.
Caracterul scuzabil al erorii se apreciază după un criteriu subiectiv, concret,
de la caz la caz, în funcţie de particularităţile fiecărei persoane (experienţă de viaţă,
pregătire profesională etc.). Se poate apela, însă, şi la un criteriu obiectiv, abstract,
anume comportamentul unei persoane cu diligenţă medie [art. 1208 alin. (1) Cod
civil].
Precizare: În egală măsură, nu atrage anularea actului juridic, în temeiul
dispoziţiilor art. 1209 Cod civil, eroarea care poartă asupra unui element cu privire
la care riscul de eroare a fost asumat de către cel care o invocă sau, după
împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta. Suntem în acest caz în prezenţa erorii
asumate.
Structura erorii esenţiale
Eroarea este alcătuită numai dintr-un singur element, anume falsa
reprezentare a realităţii. Acest element are natură psihologică şi, din această cauză,
este dificil de probat. Fiind un fapt juridic stricto sensu, eroarea poate fi dovedită
prin orice mijloc de probă.
Cerinţele erorii esenţiale
Pentru a fi în prezenţa erorii, este necesar să fie îndeplinite următoarele
condiţii:
a) eroarea să fie esenţială, adică elementul asupra căruia poartă falsa
reprezentare să fi fost hotărâtor pentru încheierea actului juridic;
b) eroarea să fie scuzabilă;
c) în cazul actelor bilaterale sau plurilaterale, cu titlu oneros, este necesar ca
partea cocontractantă să fi ştiut sau să fi trebuit să ştie că faptul asupra căruia
poartă eroarea este esenţial pentru încheierea actului juridic;
d) elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor,
determinant pentru încheierea actului juridic;
e) partea care este victima unei erori trebuie să o invoce cu bună-credinţă
(art. 1212 Cod civil).
Precizare: în cazul actelor bilaterale şi plurilaterale nu este necesar ca
fiecare parte contractantă să se găsească în eroare, pentru a fi în prezenţa acestui
viciu de consimţământ. Este suficient ca numai una dintre ele să aibă o falsă
reprezentare asupra realităţii cu privire la care contractează. Dacă ambele sau toate
părţile se află în eroare, fiecare dintre ele poate invoca, în scopul anulării actului
juridic încheiat, falsa reprezentare avută în momentul contractării.
Sancţiune
Sancţiunea care intervine, în principiu, în cazul erorii esenţiale este nulitatea
relativă a actului juridic.
Codul civil reglementează, de asemenea, prin dispoziţiile art. 1213,
posibilitatea adaptării contractului, fiind evitată astfel anularea acestuia.
 Potrivit art. 1213 alin. (1) Cod civil: „Dacă o parte este îndreptăţită să invoce
anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte declară că doreşte să
execute ori execută contractul aşa cum acesta fusese înţeles de partea îndreptăţită
să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat aşa cum a fost
înţeles de această din urmă parte”. Declaraţia părţii vizate de acţiunea în
anulabilitate trebuie să intervină în termen de 3 luni de la data când a fost notificată
ori de la data când i s-a comunicat cererea de chemare în judecată. După ce a fost
comunicată o astfel de declaraţie, partea aflată în eroare nu mai poate promova
acţiunea în anularea actului juridic.

3.5.2. Dolul
Noțiune
Dolul constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin manopere
frauduloase, în scopul de a o determina să încheie un act juridic, pe care altfel nu
l-ar fi încheiat. Potrivit art. 1214 alin. (1) Cod civil „Consimţământul este viciat
prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele
frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos,
să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le
dezvăluie”.
Spre deosebire de eroare, care este spontană, dolul este o eroare provocată
prin viclenie. Dolul poate atrage anularea contractului, chiar dacă eroarea în care
s-a aflat contractantul nu a fost esenţială [art. 1214 alin. (2) Cod civil]. Aşadar, în
cazul dolului, falsa reprezentare poate viza şi o împrejurare neesenţială pentru
încheierea actului juridic.
Precizare: Actualul Cod civil nu mai face, precum antecesorul său, distincţia
între dolul grav (dolus malus) şi dolul uşor (dolus bonus).
Structură
Dolul are în structura sa două elemente:
a) unul obiectiv (facilitând dovedirea dolului);
b) unul subiectiv.
Elementul obiectiv (material) constă în întrebuinţarea mijloacelor viclene, a
manoperelor frauduloase, cu ajutorul cărora se materializează intenţia de a induce
în eroare.
Elementul subiectiv (intenţional) constă în intenţia de a induce în eroare o
persoană pentru a o determina să încheie un act juridic.
Elementul material poate consta, fie în acţiuni (fapte comisive), care, în
materia liberalităţilor, îmbracă forma captaţiei sau sugestiei, fie în inacţiuni
(omisiuni), caz în care suntem în prezenţa unui doi prin reticenţă7.
Precizări:
a) nu întâlnim doi (ci, posibil, o altă cauză de anulare a actului juridic), în
cazul în care una dintre părţi profită, cu ocazia contractării, de ignoranţa sau lipsa
de experienţă a celeilalte părţi;
7
Dolul prin reticenţă se concretizează în ascunderea sau necomunicarea de către autor, celeilalte părţi, a unei
împrejurări esenţiale, pe care aceasta din urmă ar fi trebuit să o cunoască.
 b) nu poate fi reţinut dolul şi, în consecinţă, nu poate fi cerută anularea
actului juridic, în absenţa relei-credinţe a unei părţi contractante; eroarea din
neglijenţă nu constituie dol, ci poate justifica, în anumite cazuri, acordarea de
despăgubiri;
c) cunoaşterea de către parte a împrejurării pretins ascunse exclude existenţa
dolului;
d) lipsa discernământului şi dolul prin captaţie sau sugestie se exclud.
Cerinţe
Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să provină de la cealaltă
parte.
Condiţia ca dolul să provină de la cealaltă parte contractantă pentru ipoteza
actelor bilaterale şi plurilaterale, este îndeplinită în următoarele cazuri:
- dolul provine de la cocontractant;
- vicleniile provin de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor
celeilalte părţi, aceştia fiind asimilaţi de lege părţii contractante [art. 1214 alin. (3)
Cod civil];
- dolul provine de la un terţ, caz în care partea care este victima dolului nu
poate cere anularea decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit
să cunoască existenţa dolului la încheierea contractului [art. 1215 alin. (1) Cod
civil].
Deşi această condiţie poate fi îndeplinită numai în cazul actelor bilaterale
sau plurilaterale, dolul poate vicia consimţământul şi în cazul actelor unilaterale,
îmbrăcând una dintre următoarele forme:
a) captaţie (care constă în folosirea de către o persoană a unor manopere
dolosive şi a unor mijloace frauduloase directe şi brutale, în scopul de a câştiga
încrederea sau afecţiunea dispunătorului şi de a înşela buna lui credinţă, pentru a-1
determina să gratifice o anumită persoană printr-o liberalitate, pe care altfel nu ar fi
făcut-o. Constituie, cu titlu de exemplu, astfel de manopere dolosive interceptarea
corespondenţei dispunătorului, îndepărtarea rudelor acestuia, insinuarea unor
calomnii la adresa lor, discreditându-le, sechestrarea dispunătorului etc.).
b) sugestie (ce presupune utilizarea unor mijloace indirecte şi cu caracter
ascuns, insidios, rafinat, în scopul de a sădi în mintea dispunătorului ideea de a
face o liberalitate, pe care altfel nu ar fi făcut-o. Constituie un astfel de exemplu
specularea anumitor concepţii sau sentimente ale testatorului).
Sancţiune
Vicierea consimţământului prin dol atrage următoarele sancţiuni:
a) în principal, anularea actului juridic, nefiind necesar ca dolul să fie
comun, adică să existe pentru fiecare parte a actului juridic bilateral sau
plurilateral;
b) răspunderea civilă delictuală a autorului dolului, care, utilizând manopere
frauduloase, săvârşeşte o faptă ilicită.
Astfel, potrivit art. 1257 Cod civil, „în caz de violenţă sau dol, cel al cărui
consimţământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, şi daune-
interese sau, dacă preferă menţinerea contractului, de a solicita numai reducerea
prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit”.
 Aşadar, cel al cărui consimţământ este viciat prin dol are următoarele
posibilităţi:
- să ceară anularea actului juridic în discuţie şi daune-interese, dacă a suferit
un prejudiciu ca urmare a dolului;
- să menţină contractul şi să pretindă reducerea prestaţiei sale cu valoarea
daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit.
c) menţinerea contractului şi reducerea prestaţiei cu valoarea daunelor-
interese la care ar fi îndreptăţit, aşa cum rezultă din textul art. 1257 Cod civil, mai
sus redat şi pus în discuţie;
În fapt, ar trebui să vorbim despre echilibrarea prestaţiilor părţilor, ceea ce ar
presupune nu doar reducerea prestaţiei celui al cărui consimţământ a fost viciat
prin dol, aşa cum prevede în mod explicit art. 1257 Cod civil, ci şi o majorare a
prestaţiei autorului dolului.
Confirmarea actului anulabil de către cel îndreptăţit să solicite anularea
acestuia pentru doi nu atrage renunţarea la dreptul de a cere daune-interese [art.
1265 alin. (3) Cod civil].
d) adaptarea contractului, ca urmare a aplicării prin analogie a dispoziţiilor
art. 1213 Cod civil cu aplicabilitate directă în materia erorii - viciu de
consimţământ, întrucât dolul este o eroare provocată.
Probă
Prezenţa elementului material în structura dolului face ca acest viciu de
consimţământ să poată fi mai uşor de probat.
Sarcina dovedirii dolului, care, potrivit art. 1214 alin. (4) Cod civil, nu se
prezumă, revine părţii al cărei consimţământ a fost viciat. Fiind un fapt juridic
stricto sensu, dolul poate fi dovedit prin orice mijloc de probă.

3.5.3. Violenţa
Noţiune
Violenţa reprezintă viciul de consimţământ, care constă în ameninţarea fără
drept a unei persoane cu un rău, astfel încât îi insuflă acesteia o temere justificată,
care o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat [art. 1216
alin. (1) Cod civil]. Temerea este justificată dacă aceasta este de aşa natură, încât
partea ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimţământului
său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi
iminent [art. 1216 alin. (2) Cod civil].
Clasificare
Violenţa poate fi clasificată în baza următoarelor două criterii:
- după natura răului cu care se ameninţă;
- după caracterul ameninţării.
A. În funcţie de natura răului cu care se ameninţă, violenţa poate fi, potrivit
art. 1216 alin. (2) Cod civil:
- violenţă fizică;
- violenţă morală.
 a) violenţa fizică (vis) se caracterizează prin aceea că ameninţarea cu un rău
priveşte viaţa, integritatea fizică a persoanei sau existenţa şi integritatea bunurilor
acesteia;
b) violenţa morală (metus) presupune ameninţarea cu un rău îndreptată
împotriva onoarei, cinstei sau sentimentelor persoanei.
B. După caracterul ameninţării, violenţa poate fi:
- violenţă justă;
- violenţă injustă.
a) ameninţarea justă (legitimă) nu este viciu de consimţământ;
Exemplu: împrumutătorul îl ameninţă pe împrumutat, care nu a restituit la
termenul contractual suma împrumutată, cu acţiunea în justiţie.
În egală măsură, nu atrage anularea contractului, potrivit dispoziţiilor art.
1219 Cod civil, simpla temere izvorâtă din respect, denumită temere reverenţiară.
b) ameninţarea injustă (nelegitimă) cu un rău, care are ca efect inducerea
fără drept a unei temeri, este viciu de consimţământ şi este de natură a atrage
nulitatea relativă a actului juridic.
Constituie, de asemenea, violenţă şi pot atrage anularea actului juridic civil:
a) temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept, făcută cu
scopul obţinerii de avantaje injuste (art. 1217 Cod civil);
b) încheierea actului juridic de către o parte aflată în stare de necesitate (şi
nu în starea de nevoie la care face referire art. 1221 Cod civil, specifică leziunii),
dacă cealaltă parte a profitat de această stare (art. 1218 Cod civil). Nu se consideră
însă a fi violenţă şi, în consecinţă, nu poate interveni anularea actului juridic, în
cazul în care una dintre părţile contractante nu a profitat de starea de necesitate în
care s-a aflat cealaltă parte.
Structură
Ca şi în cazul dolului, structura violenţei presupune existenţa a două
elemente:
a) unul obiectiv;
b) unul subiectiv.
Elementul obiectiv constă în ameninţarea cu un rău, de natură fizică sau
morală.
Precizare: Suntem în prezenţa violenţei, chiar dacă ameninţarea cu un rău
priveşte alte persoane decât partea contractantă, anume persoane apropiate
acesteia, precum soţul, soţia, descendenţii sau ascendenţii săi [art. 1216 alin. (3)
Cod civil].
Elementul subiectiv constă în insuflarea unei temeri nejustificate, de natură a
constrânge victima violenţei la încheierea actului juridic civil, fapt pe care altfel nu
l-ar fi realizat.
Cerinţe
Pentru a fi viciu de consimţământ, violenţa trebuie să îndeplinească trei
condiţii:
a) să fie nelegitimă, injustă;
b) să fie determinantă pentru încheierea actului juridic;
 c) în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, ameninţarea să provină
de la cealaltă parte contractantă sau de la reprezentantul, prepusul ori gerantul
afacerilor acesteia; violenţa atrage anularea contractului şi atunci când este
exercitată de un terţ, însă numai dacă partea al cărei consimţământ a fost viciat
cunoştea ori, după caz, ar fi trebuit să cunoască violenţa săvârşită de către terţ [art.
1220 alin. (1) Cod civil].
În aprecierea celei de-a doua condiţii trebuie să se ţină cont de vârsta, starea
socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum şi
de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii
contractului [art. 1216 alin. (4) Cod civil]. Aşadar, pentru aprecierea caracterului
determinant al violenţei se are în vedere un criteriu subiectiv, concret.
Sancţiune
Vicierea consimţământului prin violenţă poate atrage următoarele sancţiuni:
a) în principal, nulitatea relativă a actului juridic;
b) răspunderea civilă delictuală, ca şi în cazul dolului, autorul violenţei
răspunzând şi pentru eventualele prejudicii cauzate;
c) menţinerea actului juridic încheiat cu echilibrarea corespunzătoare a
prestaţiilor (art. 1257 Cod civil).
Precizări:
- toate aprecierile făcute cu privire la conţinutul art. 1257 Cod civil cu ocazia
tratării dolului prezintă utilitate şi valabilitate şi în acest context;
- confirmarea actului juridic de către cel îndreptăţit să solicite anularea
acestuia pentru violenţă nu atrage renunţarea la dreptul de a cere daune-interese
[art. 1265 alin. (3) Cod civil].

3.5.4. Leziunea
Noțiune
Leziunea reprezintă acel viciu de consimţământ care constă în paguba
materială suferită de către una dintre părţile unui act juridic, cauzată de
disproporţia considerabilă de valoare dintre prestaţiile părţilor. Potrivit dispoziţiilor
art. 1221 alin. (1) Cod civil, „ Există leziune atunci când una dintre părţi, profitând
de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte
părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare
considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei
prestaţii”.
În materia leziunii, trebuie să distingem între situaţia majorului şi cea a
minorului.
Structură
Leziunea (în cazul majorului) este formată din următoarele două elemente:
a) elementul obiectiv, reprezentat de disproporţia considerabilă de valoare,
dintre contraprestaţii;
b) elementul subiectiv, constând în profitarea de starea de nevoie, de lipsa de
experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi.
 Precizare: În cazul majorului, Codul civil în vigoare a dat valoare concepţiei
subiective, astfel încât pentru a fi în prezenţa leziunii trebuie îndeplinite cele două
condiţii mai sus menţionate.
În cazul minorului, leziunea are în structura sa un singur element, de natură
obiectivă, constând în disproporţia de valoare între contraprestaţii, ceea ce o face
uşor de dovedit.
Precizare: Aşadar, în acest caz, legiuitorul a receptat concepţia obiectivă, cel
care invocă leziunea fiind ţinut să dovedească doar paguba suferită de minor, care
nu trebuie să fie considerabilă.
Domeniu de aplicare
A. Minorul poate invoca leziunea, dacă sunt întrunite următoarele cerinţe:
a) actul juridic încheiat este de administrare;
b) actul juridic încheiat este bilateral, cu titlu oneros şi comutativ;
c) actul juridic este încheiat cu nesocotirea legii de către minorul cu
capacitate restrânsă de exerciţiu;
d) actul juridic este păgubitor pentru minor, acesta asumându-şi o obligaţie
excesivă, prin raportare la situaţia sa patrimonială.
B) În cazul majorului, leziunea intervine dacă sunt întrunite următoarele
cerinţe:
a) leziunea este consecinţa directă a încheierii actului juridic (bilateral, cu
titlu oneros, comutativ, de dispoziţie sau de administrare);
b) leziunea există la momentul încheierii actului juridic;
c) disproporţia de valoare dintre contraprestaţii este considerabilă.
Prestaţia are o valoare considerabil mai mare dacă leziunea depăşeşte
jumătate din valoarea pe care o avea la momentul încheierii contractului prestaţia
promisă sau executată de partea lezată. Această disproporţie trebuie să subziste
până la momentul cererii de anulare [art. 1222 alin. (2) Cod civil].
Precizare: Nu este admisibilă leziunea în cazul contractelor aleatorii, al
tranzacţiei sau al altor contracte anume prevăzute de lege (art. 1224 Cod civil).
Sancţiune
Ca urmare a leziunii, partea lezată poate alege, în temeiul art. 1222 alin. (1)
Cod civil între:
a) acţiunea în anularea actului juridic;
b) reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care este
îndreptăţită, respectiv majorarea prestaţiei celeilalte părţi;
c) adaptarea contractului în temeiul art. 1222 alin. (3) Cod civil, potrivit cu
care instanţa de judecată poate să menţină contractul, dacă cealaltă parte oferă, în
mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei
obligaţii; aşadar dispoziţiile privitoare la adaptarea contractului în cazul erorii se
aplică în mod corespunzător şi în cazul leziunii.
Acţiunea în anularea contractului şi acţiunea în reducerea ori majorarea
prestaţiei trebuie promovate într-un termen special de prescripţie extinctivă, de un
an de la data încheierii contractului [art. 1223 alin. (1) Cod civil]. De asemenea,
„anulabilitatea contractului nu poate să fie opusă pe cale de excepţie când dreptul
la acţiune este prescris” [art. 1223 alin. (2) Cod civil].
 4. Obiectul actului juridic civil8
4.1. Noțiune
Codul civil realizează distincţia între obiectul contractului şi obiectul
obligaţiei.
Astfel, obiectul contractului este reprezentat de operaţiunea juridică, precum
vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum
aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale [art. 1225 alin.
(1) Cod civil].
Sub sancţiunea nulităţii absolute, obiectul contractului trebuie să fie:
a) determinat;
b) licit.
Obiectul obligaţiei este reprezentat de prestaţia la care se angajează
debitorul, adică acţiunile şi inacţiunile la care acesta este îndreptăţit, respectiv ţinut
în temeiul contractului.
Sub aceeaşi sancţiune a nulităţii absolute, obiectul obligaţiei trebuie să
întrunească următoarele condiţii:
- să fie determinat sau determinabil;
- să fie licit.
Ca şi raportul juridic civil însă, actul juridic civil poate avea un obiect
derivat (obiectul prestaţiei), reprezentat de bunurile la care se referă conduita
părţilor.
Precizare: Obiectul reprezintă o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi
generală a actului juridic civil.
4.2. Condiţii de valabilitate a obiectului actului juridic
4.2.1. Enumerarea condiţiilor
Obiectul actului juridic trebuie să îndeplinească următoarele condiţii
(generale şi speciale) de validitate:
a) să existe;
b) să se afle în circuitul civil;
c) să fie determinat sau cel puţin determinabil;
d) să fie posibil;
e) să fie licit;
f) să fie un fapt personal al celui care se obligă;
g) să existe autorizaţie administrativă sau judiciară.
Precizare: Ultimele două condiţii menţionate sunt calificate de literatura de
specialitate drept condiţii speciale.
4.2.2. Analiza condiţiilor generale
A. Condiţia potrivit căreia obiectul actului juridic trebuie să existe are
valoare capitală pentru valabilitatea obiectului obligaţiei. Inexistenţa obiectului
obligaţiei atrage inexistenţa actului juridic civil, nemaifiind analizate celelalte
condiţii de validitate ale acestuia (capacitatea, consimţământul, cauza, forma).
Cât priveşte condiţia existenţei obiectului actului juridic, trebuie puse în

8
I. Genoiu, op. cit., p. 164-168.
discuţie următoarele ipoteze:
a) Dacă bunul a existat, dar nu mai există la data încheierii actului juridic,
actul nu este valabil, întrucât obiectul său nu există.
b) Dacă bunul este prezent la data încheierii actului juridic, condiţia cu
privire la existenţa obiectului este îndeplinită. În lipsa unei prevederi contractuale
contrare, poate forma obiectul unei obligaţii şi un bun viitor, deci un bun care nu
există la data încheierii actului juridic, dar care va exista în viitor (art. 1228 Cod
civil). De la această regulă fac excepţie succesiunile nedeschise, care nu pot forma
obiectul niciunui act juridic, indiferent că acesta are caracter unilateral sau
sinalagmatic9.
c) Cerinţa existenţei obiectului este îndeplinită şi în cazul în care actul
juridic priveşte un bun aparţinând unui terţ. De principiu, bunurile aparţinând unui
terţ pot forma obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat să le procure şi să le
transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului. În cazul
neexecutării obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate (art. 1230
Cod civil)10. Aşadar, în cazul în care debitorul nu poate procura bunul aparţinând
unui terţ, nu va interveni nulitatea actului juridic, ci numai obligarea acestuia la
repararea prejudiciilor cauzate.
B. Obiectul să se afle în circuitul civil. Obiectul unei prestaţii contractuale
trebuie să se afle în circuitul civil (art. 1229 Cod civil), adică trebuie să fie
reprezentat de bunuri susceptibile de a fi dobândite sau înstrăinate prin acte
juridice, deci de bunuri alienabile.
Sintagma „circuit civil” este utilizată în drept, în două accepţiuni:
a) lato sensu, circuitul civil desemnează totalitatea actelor şi faptelor
juridice, în virtutea cărora se nasc raporturi de drept civil;
b) stricto sensu, prin circuit civil înţelegem numai actele şi faptele juridice
susceptibile să conducă la înstrăinarea sau la dobândirea valabilă a unui drept sau
bun, aşadar numai actele juridice de dispoziţie.
În materia obiectului actului juridic civil, sintagma „circuit civil” este
utilizată în sens restrictiv, fiind circumscrisă numai actelor de dispoziţie, nu şi
celor de conservare şi de administrare.
Aşadar, pot forma obiectul unei prestaţii contractuale numai bunurile
proprietate privată, aparţinând particularilor, statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale, întrucât numai acestea sunt alienabile.
C. Indiferent că obiectul prestaţiei contractuale este reprezentat de conduita
părţilor sau de bunuri, acesta trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil.
Bunul cert este determinat dacă în actul juridic sunt cuprinse suficiente elemente
pentru individualizare la momentul încheierii acestuia. Prestaţia contractuală are un
obiect determinabil dacă în contract se arată cantitatea, calitatea şi valoarea bunului

9
Potrivit art. 956 Cod civil., „Dacă prin lege nu se dispune altfel, sunt lovite de nulitate absolută actele juridice
având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă, precum actele prin care se acceptă
moştenirea sau se renunţă la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se înstrăinează sau se promite
înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moştenirii”.
10
Această concepţie este reluată în materia vânzării bunului altuia, care este considerată valabilă în toate cazurile
[art. 1683 alin. (4) Cod civil]. Sancţiunea vânzării bunului altuia nu este nulitatea acesteia, ci, după caz, rezoluţiunea
contractului, restituirea preţului, precum şi, dacă este cazul, plata de daune-interese.
de gen sau dacă acesta cuprinde criterii de determinare a bunului, la momentul
executării.
Codul civil conţine câteva dispoziţii referitoare la determinarea obiectului
obligaţiei. Astfel:
a) calitatea prestaţiei sau a obiectului acesteia trebuie să fie rezonabilă sau,
după împrejurări, cel puţin de nivel mediu, atunci când nu poate fi stabilită potrivit
contractului (art. 1231 Cod civil);
b) terţul desemnat pentru determinarea preţului sau a oricărui alt element al
contractului trebuie să acţioneze în mod corect, diligent şi echidistant; în caz
contrar, instanţa va fi cea care va stabili preţul sau elementul nedeterminat de către
părţi (art. 1232 Cod civil);
c) în cazul profesioniştilor, dacă prin contract nu stabileşte preţul şi nici nu
se indică o modalitate pentru a-l determina, „se presupune că părţile au avut în
vedere preţul practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru aceleaşi
prestaţii realizate în condiţii comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ
rezonabil” (art. 1233 Cod civil);
d) dacă părţile au stabilit prin contract că preţul se va determina prin
raportare la un factor de referinţă, iar acesta nu există, a încetat să mai existe ori nu
mai este accesibil, se va înlocui, în lipsa unei convenţii contrare, cu factorul de
referinţă cel mai apropiat (art. 1234 Cod civil).
D. Obiectul obligaţiei trebuie să fie posibil, întrucât ad imposibilium, nulla
obligatio. Numai imposibilitatea absolută atrage nevalabilitatea obiectului
obligaţiei. Aşadar, nevalabilitatea obiectului obligaţiei intervine numai atunci când
nicio persoană nu poate să-l realizeze. Imposibilitatea debitorului (imposibilitate
relativă) de a executa obiectul nu atrage nevalabilitatea actului juridic, ci
răspunderea civilă a acestuia.
Imposibilitatea poate fi de natură materială (exemplu: debitorul nu-şi poate
executa obligaţia din cauza unei stări de fapt, precum pieirea bunului cert sau
imposibilitatea procurării bunului generic cauzată de dispariţia genului sau speciei,
în întregul său) sau de natură juridică (legea însăşi impune ca un anumit bun sau o
anumită acţiune să nu poată forma obiectul unei anumite obligaţii; exemplu: nu
poate forma obiectul unui act juridic civil o succesiune nedeschisă).
Precizări:
a) imposibilitatea iniţială a obiectului obligaţiei nu atrage automat nulitatea
actului juridic, întrucât art. 1227 Cod civil prevede: „Contractul este valabil chiar
dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi
executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel”. Doar
imposibilitatea absolută a obiectului, la momentul la care trebuie executată
obligaţia, va atrage sancţiunea menţionată;
b) dacă obiectul era posibil la momentul încheierii contractului sinalagmatic,
devenind ulterior imposibil din cauza unui caz fortuit sau de forţă majoră, se va
pune problema riscului contractului; dacă imposibilitatea ulterioară este cauzată de
culpa părţii, atunci se va angaja răspunderea juridică a acesteia.
E. Obiectul obligaţiei trebuie să fie licit, adică trebuie să fie în concordanţă
cu legea, ordinea publică şi bunele moravuri (art. 1225 şi art. 1226 Cod civil).
Potrivit art. 1225 alin. (3) Cod civil, „Obiectul contractului este ilicit atunci când
este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri”.
F. Obiectul să fie o faptă personală a celui care se obligă
În baza principiului potrivit căruia o persoană nu se poate obliga decât în
baza propriei voinţe, o parte nu poate promite prin contract celeilalte părţi decât
fapta personală, şi nu fapta altuia. Este valabilă, însă, convenţia de porte-fort, acel
act juridic prin care una dintre părţi promite celeilalte părţi să depună toate
diligenţele pentru a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act juridic. În
acest caz, promitentul se obligă la propria faptă, constând în a-l convinge pe terţ să
încheie sau să ratifice un contract, şi nu la fapta terţului, care se poate angaja din
punct de vedere juridic doar în baza propriei voinţe.
În cazul actelor juridice încheiate intuitu personae (precum al contractului de
mandat etc.), obiectul trebuie să constea într-un fapt personal al celui care se
obligă, în considerarea persoanei căruia a fost încheiat actul.
G. Existenţa autorizaţiei administrative sau judiciare ori a altei cerinţe
prevăzute de lege
Potrivit art. 207 alin. (2) Cod civil, aplicabil profesioniştilor, „Actele şi
operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege sunt lovite de nulitate
absolută (…)”. Constituie, cu titlu de exemplu, astfel de cazuri următoarele:
a) actele juridice cu privire la arme şi muniţii, care nu pot fi încheiate în lipsa
autorizaţiei administrative prevăzută de Legea nr. 295/200411;
b) înstrăinarea imobilului ipotecat de către debitorul care a constituit ipoteca
este condiţionată de existenţa acordului prealabil al creditorului ipotecar, în baza
art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 190/199912;
c) înstrăinarea valabilă a apartamentelor sau a spaţiilor cu altă destinaţie
decât aceea de locuinţă este condiţionată de existenţa unei adeverinţe de la
asociaţia de proprietari, din care să rezulte lipsa datoriilor [art. 20 alin. (2) din
Legea 196/2018]13.
Sancţiune
Nerespectarea condiţiilor de valabilitate a obiectului atrage nulitatea absolută
a actului juridic.

5. Cauza (scopul) actului juridic civil14

Noțiune
Cauza reprezintă motivul care determină fiecare parte să încheie contractul
(art. 1235 Cod civil).
Deşi definiţia legală mai sus redată are în vedere, se pare, numai scopul
mediat al actului juridic, precizăm totuşi că, tradiţional, în structura cauzei actului
juridic intră două elemente:

11
Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, republicată (M. Of. nr. 425 din 10 iunie 2014), cu
modificările şi completările ulterioare.
12
Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, publicată (M. Of. nr. 611 din 14
decembrie 1999), cu modificările şi completările ulterioare.
13
Legea nr. 196/2018 privind înființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari și administrarea
condominiilor, publicată (M. Of. nr. 660 din 30 iulie 2018).
14
I. Genoiu, op. cit., p. 168-169.
 a) scopul imediat (causa proxima);
b) scopul mediat (causa remota).
Scopul imediat, denumit şi scopul obligaţiei, este un element abstract,
obiectiv şi invariabil în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice civile. Astfel:
a) în contractele sinalagmatice, scopul imediat este reprezentat de
considerarea contraprestaţiei celeilalte părţi;
b) actele cu titlu gratuit, scopul imediat este reprezentat de intenţia de a
gratifica (animus donandi sau animus testandi);
c) în actele reale, scopul imediat constă în remiterea bunurilor;
d) în actele aleatorii, scopul imediat este reprezentat de risc.
Scopul mediat, numit şi scopul actului juridic, este un element concret,
subiectiv şi variabil de la un act juridic la altul, chiar în cadrul aceleiaşi categorii
de acte juridice. Acesta constă în motivul determinant al încheierii actului juridic
civil, concret.
Exemplu: O persoană vinde un bun, intenţionând să cumpere cu preţul
obţinut un alt bun. O altă persoană vinde un bun, iar banii obţinuţi cu titlu de preţ
vor fi depuşi la bancă.
Precizare: Cauza este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală
a actului juridic civil.
Condiţii de valabilitate
Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să întrunească, cumulativ, potrivit
dispoziţiilor art. 1236 Cod civil, următoarele condiţii:
a) să existe;
b) să fie licită şi morală.
Cauza este ilicită în cazul în care este contrară legii şi ordinii publice şi este
imorală în ipoteza în care este contrară bunelor moravuri [art. 1236 alin. (2) şi (3)
Cod civil]. Cauza este considerată, de asemenea, ilicită, în ipoteza în care
contractul este doar mijlocul de a eluda aplicarea unei norme legale imperative.
Aşadar, frauda la lege reprezintă un caz particular de cauză ilicită a actului juridic
(art. 1237 Cod civil).
Sancţiuni:
a) lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic civil, cu excepţia
cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice
[art. 1238 alin. (1) Cod civil];
b) caracterul ilicit şi imoral al cauzei atrage, însă, sancţiunea nulităţii
absolute a manifestării de voinţă
Precizări:
a) Pentru a interveni nulitatea absolută a actului juridic, este necesar ca, în
cazul contractelor, cauza ilicită şi imorală să fie comună sau cel puţin cealaltă parte
să o fi cunoscut sau, după împrejurări, să fi trebuit s-o cunoască [art. 1238 alin. (2)
Cod civil]. Dacă la încheierea contractului doar una dintre părţi a urmărit un scop
ilicit, iar cealaltă parte nu a cunoscut sau nu trebuia să cunoască această
împrejurare, literatura de specialitate pledează pentru valabilitatea contractului.
b) Având în vedere dispoziţiile art. 1225 Cod civil (potrivit cărora obiectul
contractului trebuie să fie sub sancţiunea nulităţii absolute licit, acesta fiind ilicit
atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor
moravuri) şi ale art. 1236 Cod civil (în baza cărora cauza trebuie să fie licită şi
morală, aceasta fiind ilicită când este contrară legii şi ordinii publice şi imorală,
când este contrară bunelor moravuri), literatura de specialitate apreciază că
nulitatea actului juridic pentru iliceitatea obiectului este însoţită, cel mai adesea, de
nulitatea pentru iliceitatea cauzei, fiind greu de imaginat că scopul urmărit de părţi
la încheierea contractului este valabil, în cazul în care obiectul contractului
prezintă caracter ilicit.
c) Prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale
rămâne întotdeauna supusă restituirii, în baza art. 1638 Cod civil.
Probă
Cât priveşte cauza, Codul civil a instituit, în art. 1239, o dublă prezumţie
relativă:
a) prezumţia de existenţă a cauzei, potrivit căreia contractul este valabil,
chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută;
b) prezumţia de valabilitate a cauzei, potrivit căreia existenţa unei cauze
valabile se prezumă până la proba contrară.
În consecinţă, cel care invocă inexistenţa sau nevalabilitatea cauzei trebuie
să răstoarne aceste prezumţii, dovedind contrariul, prin folosirea oricărui mijloc de
probă (întrucât cauza actului juridic reprezintă un fapt juridic stricto sensu).

6. Forma actului juridic civil15

6.1.Noţiune
Stricto sensu, forma actului juridic reprezintă modul de exteriorizare a
voinţei interne a autorului sau autorilor actului juridic, cu intenţia de a produce
efecte juridice.
Lato sensu, forma actului juridic civil reprezintă condiţiile de formă pe care
trebuie să le îndeplinească un act juridic civil, fie pentru valabilitatea lui, fie pentru
proba existenţei şi conţinutului acestuia, fie pentru opozabilitatea sa faţă de terţe
persoane.

6.2. Principiul consensualismului

Codul civil consacră principiul consensualismului, potrivit căruia simpla
manifestare de voinţă este, nu numai necesară, ci şi suficientă pentru încheierea
valabilă a unui act juridic civil (art. 1178 Cod civil16). Astfel, manifestarea de
voinţă poate fi exprimată în orice formă: verbal, scris, prin gesturi, prin adoptarea
unei anumite atitudini sau prin tăcere. Deşi majoritatea actelor juridice sunt acte
consensuale, Codul civil consacră în mod expres acest principiu în materia
contractului de vânzare, prin art. 167417.

15
I. Genoiu, op. cit., p. 170-174.
16
Potrivit art. 1178 Cod civil, „Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor, dacă legea nu impune o
anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă”.
17
Purtând denumirea indicativă „Transmiterea proprietăţii”, art. 1674 Cod civil are următorul conţinut: „Cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept
cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit
încă”.
 6.3. Clasificarea condiţiilor de formă
Criteriile care pot fi luate în considerare în vederea clasificării formei actului
juridic sunt următoarele două:
- consecințele juridice ale nerespectării formei;
- sursa (izvorul) condițiilor de formă.
A. După consecinţele juridice ale nerespectării formei, distingem între:
a) formă cerută pentru validitatea actului juridic civil, adică formă ad
validitatem sau ad solemnitatem (a cărei nerespectare atrage nulitatea absolută a
actului juridic);
b) formă cerută pentru proba existenţei şi conţinutului actului juridic sau
forma ad probationem (a cărei nesocotire nu atrage nulitatea actului, ci, în
principiu, imposibilitatea dovedirii acestuia prin alt mijloc de probă);
c) formă cerută pentru opozabilitatea actului juridic faţă de terţe persoane
sau forma ad oposabilitatem (care, în cazul în care nu este îndeplinită, atrage
inopozabilitatea actului faţă de terţi, şi nu nevalabilitatea acestuia).
B. În funcţie de izvor, distingem între:
a) formă legală (impusă printr-o dispoziţie legală);
b) formă voluntară (impusă, convenită de părţi).
Cu privire la această din urmă categorie a formei, redăm dispoziţiile art.
1242 alin. (2) Cod civil, potrivit cărora „Dacă părţile s-au învoit ca un contract să
fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se socoteşte
valabil chiar dacă forma nu a fost respectată”.

6.4. Forma ad validitatem

6.4.1. Noţiune
Forma cerută ad validitatem reprezintă acel element de validitate, esenţial şi
special, care constă în îndeplinirea condiţiilor de formă cerute de lege pentru ca
actul juridic să fie valabil încheiat.
Precizări:
a) forma ad validitatem poate fi, aşa cum am arătat în cele ce preced, nu
numai legală (cerută de lege), ci şi voluntară (deşi legea nu o cere, părţile convin să
realizeze actul juridic într-o anumită formă);
b) nu trebuie pus semnul egalităţii între forma solemnă (ad validitatem) şi
forma autentică. De cele mai multe ori, solemnitatea este asigurată prin realizarea
formei autentice, însă pot fi întâlnite şi cazuri în care forma solemnă exclude forma
autentică.
Exemplu: testamentul este un act solemn, indiferent că este autentic, olograf,
privilegiat sau încheiat într-o altă formă. Aşadar, testamentul olograf este un act
solemn, deşi nu este autentic, pentru validitatea lui cerându-se să fie scris, semnat
şi datat de mâna testatorului (aşadar, nu autentificat).
La baza instituirii de către lege a formei solemne pentru validitatea unui act
juridic stau raţiuni precum:
 a) atenţionarea părţilor asupra impactului pe care încheierea anumitor acte
juridice îl are asupra patrimoniului lor (exemplu: în cazul donaţiei, al ipotecii
convenţionale etc.);
b) garantarea într-o mai mare măsură a libertăţii şi certitudinii
consimţământului (exemplu: în cazul testamentului);
c) exercitarea de către stat, prin organele sale, a unui anumit control asupra
actelor juridice a căror importanţă depăşeşte interesele particulare (exemplu: în
cazul înstrăinărilor de imobile, al constituirii unor drepturi reale tabulare, al
înfiinţării societăţilor cu personalitate juridică etc.).
6.4.2. Caractere juridice
Forma cerută ad validitatem prezintă următoarele caractere juridice:
- este un element constitutiv, esenţial al actului juridic, a cărui nerespectare
atrage nulitatea absolută a manifestării de voinţă în cauză;
- este expresă, fiind incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă;
- este exclusivă, părţile neavând, în principiu, posibilitatea de a alege între
mai multe moduri de exprimare a voinţei lor.
Excepţii: testamentul (art. 1040 Cod civil), fideiusiunea (art. 2282 Cod civil)
etc.
6.4.3. Condiţii
Pentru asigurarea formei ad validitatem, trebuie respectate următoarele
condiţii:
a) întregul act (atât clauzele esenţiale, cât şi cele neesenţiale) trebuie să
îmbrace forma solemnă, prevăzută de lege;
b) actul aflat în interdependenţă cu actul solemn trebuie să îmbrace forma
acestuia din urmă;
Exemplu: Procura dată pentru încheierea unui act juridic solemn trebuie să
fie autentică.
c) actul constatator al ineficienţei actului solemn trebuie să îmbrace, de
asemenea, forma solemnă;
Excepţii: legatul poate fi revocat şi în mod tacit; revocarea tutorelui poate fi
făcută şi printr-un înscris sub semnătură privată.
d) actul de modificare a actului solemn trebuie să îmbrace, în egală măsură,
forma solemnă (art. 1243 Cod civil).

6.4.4. Aplicaţii ale formei ad validitatem

În dreptul nostru, sunt aplicaţii ale formei ad validitatem (cu titlu de
exemplu):
- în materia moştenirii: testamentul, revocarea voluntară expresă a
testamentului, renunţarea expresă la moştenire, revocarea renunţării la moştenire,
declaraţia de neacceptare a moştenirii, înlăturarea efectelor nedemnităţii, partajul
succesoral în cazul existenţei unor bunuri imobile succesorale etc.;
- în materia familiei: convenţia matrimonială, partajul convenţional în timpul
comunităţii de bunuri, lichidarea regimului legal al comunităţii de bunuri pe cale
convenţională, căsătoria, adopţia, convenţia de alegere a legii aplicabile divorţului
etc.;
 - în materia contractelor şi a bunurilor: contractul de donaţie, promisiunea de
donaţie, contractul de vânzare a terenurilor şi locuinţelor, pactul de opţiune, în
cazul în care legea cere pentru contractul ce se intenţionează a fi încheiat forma
solemnă, vânzarea unei moşteniri, contractul de arendare, convenţia de constituire
a unui drept de ipotecă, cesiunea ipotecii, fiducia, fideiusiunea, contractul de
voluntariat, contractul de întreţinere, actul de mecenat, renunţarea la dreptul de
proprietate asupra unui imobil înscris în cartea funciară etc.;
- în materia societăţilor: contractul de societate, în cazul aporturilor în bunuri
imobile sau în drepturi reale imobiliare, contractul de înfiinţare a unei societăţi cu
personalitate juridică etc.
6.4.5. Sancţiune
Neîndeplinirea formei solemne prescrise de lege atrage nulitatea absolută a
respectivei manifestări de voinţă.
Precizare: Dacă însă părţile s-au înţeles să încheie un act juridic într-o
anumită formă pe care legea nu o cere, actul juridic se consideră valabil, chiar dacă
forma nu a fost respectată [art. 1242 alin. (2) Cod civil].

6.5. Forma ad probationem

Forma ad probationem este acea cerinţă impusă de lege sau de părţi care
constă în întocmirea unui înscris în scopul probării actului juridic civil.
Sunt caracteristici ale formei cerute ad probationem următoarele:
a) este obligatorie, ca şi forma cerută ad validitatem;
b) ca şi forma ad validitatem, reprezintă o excepţie de la principiul
consensualismului;
c) nerespectarea ei atrage imposibilitatea dovedirii actului, prin alt mijloc de
probă.
Sunt aplicaţii ale formei cerute ad probationem (cu titlu de exemplu):
a) în principiu, toate actele juridice civile al căror obiect are o valoare mai
mare de 250 lei [art. 309 alin. (2) Cod procedură civilă];
b) unele contracte precum: depozitul voluntar, cu excepţiile prevăzute de
lege, tranzacţia, contractul de asigurare, contractul de agenţie, contractul de
sponsorizare, contractul de comision, contractul de consignaţie, contractul de
societate etc.

6.6. Forma ad oposabilitatem

Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic presupune
respectarea unor formalităţi cerute de lege pentru a face actul opozabil şi
persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor sau
intereselor lor.
Această formă prezintă următoarele caractere juridice:
a) este obligatorie şi nu facultativă;
b) reprezintă o excepţie de la principiul consensualismului;
c) nerespectarea ei atrage inopozabilitatea actului juridic faţă de terţi (adică
posibilitatea terţului de a ignora actul juridic, invocat de una sau de toate părţile
împotriva sa).
 Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi se realizează, cu titlu de
exemplu, prin modalităţi precum:
a) publicitatea prin Arhiva electronică de garanţii reale mobiliare (AEGRM),
în cazul constituirii ipotecii mobiliare şi a gajului, al fiduciei, al cesiunii unei
universalităţi de creanţe, al clauzei de insesizabilitate care priveşte bunuri mobile
etc.;
b) publicitatea prin Cartea funciară, în cazul constituirii sau transmiterii unor
drepturi tabulare, al clauzei de insesizabilitate al cărei obiect este reprezentat de un
bun imobil înscris în cartea funciară, al declaraţiei de rezoluţiune sau de reziliere,
al contractelor de concesiune, al înscrierii bunurilor mobile prin anticipaţie etc.;
c) înregistrările şi publicitatea realizate în materia drepturilor de autor şi a
drepturilor conexe;
d) darea de dată certă înscrisului sub semnătură privată în modalităţile
prevăzute de Codul de procedură civilă;
e) publicitatea prin Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale
(RNNRM), în cazul convenţiilor matrimoniale, al inventarului de bunuri mobile în
ipoteza regimului separaţiei de bunuri etc.;
f) înregistrarea într-un registru special ţinut de secretarul consiliului local în
a cărui rază teritorială se află bunurile arendate, în cazul contractului de arendare
etc.;
g) înregistrarea în Cartea petrolieră a actelor juridice de orice natură
privitoare la perimetrele de exploatare şi/sau explorare etc.;
h) publicitatea prin Registrul comerţului, în cazul profesioniştilor etc.

7. Modalităţile actului juridic civil18

7.1.Generalităţi privind modalităţile actului juridic civil
Modalităţile actului juridic civil reprezintă anumite elemente sau împrejurări
viitoare, cuprinse în actele juridice şi de care depinde executarea sau eficacitatea
actului juridic. Din perspectiva modalităţilor, putem identifica trei categorii de acte
juridice:
a) acte juridice care pot exista atât ca acte pure şi simple, cât şi ca acte
afectate de modalităţi; majoritatea actelor juridice se încadrează în această
categorie;
b) acte juridice care pot exista numai ca acte pure şi simple;
Exemple: căsătoria, adopţia, recunoaşterea filiaţiei unui copil, actul de
opţiune succesorală etc.
c) acte juridice care nu pot exista decât afectate de modalităţi.
Exemple: contractul de închiriere, contractul de împrumut, contractul de
rentă viageră, contractul de asigurare, testamentul etc.
Modalităţile actului juridic sunt:
a) termenul;
b) condiţia;
c) sarcina.

18
I. Genoiu, op. cit., p. 174-184.
 7.2. Termenul (dies)
7.2.1. Noţiune
Termenul reprezintă un eveniment viitor şi sigur ca realizare până la care
este amânată începerea sau, după caz, stingerea exerciţiului drepturilor subiective
civile şi a executării obligaţiilor civile corelative [art. 1411 alin. (1) Cod civil].
Termenul prezintă următoarele caractere juridice:
a) este un eveniment viitor;
b) este sigur ca realizare;
c) afectează exerciţiul drepturilor subiective civile şi executarea obligaţiilor
civile corelative (aşadar, executarea actului juridic civil).

7.2.2. Clasificare
Putem clasifica termenul, în baza următoarelor criterii:
- în funcţie de efectele pe care le produce;
- în funcţie de persoana beneficiarului;
- după izvorul său;
- după cum este cunoscută sau nu, la momentul încheierii actului juridic,
data împlinirii sale.
A. În funcţie de efectele pe care le produce, termenul este de două feluri:
- termen suspensiv;
- termen extinctiv.
a) termenul suspensiv amână, până la împlinirea lui, începutul exercitării
dreptului subiectiv civil şi al executării obligaţiei civile corelative, aşadar scadenţa
obligaţiei [art. 1412 alin. (1) Cod civil];
Exemplu: Termenul în care trebuie restituită suma de bani împrumutată.
b) termenul extinctiv amână, până la împlinirea lui, stingerea exerciţiului
dreptului subiectiv civil şi a executării obligaţiei corelative.
Exemplu: data morţii credirentierului, în cazul contractului de rentă viageră.
B. In funcţie de persoana beneficiarului, distingem între:
- termen în favoarea debitorului;
- termen în favoarea creditorului;
- termen în favoarea ambelor părţi.
a) termenul stabilit în favoarea debitorului reprezintă regula [art. 1413 alin.
(1) Cod civil];
Codul civil reglementează însă şi posibilitatea decăderii debitorului din
beneficiul termenului. Astfel, debitorul decade din beneficiul termenului în
următoarele situaţii:
- se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvenţă declarată în
condiţiile legii;
- cu intenţie sau dintr-o culpă gravă diminuează prin fapta sa garanţiile
constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanţiile promise;
- din culpa sa, ajunge în situaţia de a nu mai satisface o condiţie considerată
esenţială de creditor la data încheierii contractului.
 Ca urmare a decăderii din beneficiul termenului, obligaţia devine de îndată
exigibilă. Acelaşi efect produce şi renunţarea la beneficiul termenului.
b) termenul stipulat în favoarea creditorului este întâlnit, spre exemplu, în
materia contractului de depozit [art. 2115 alin. (1) Cod civil];
c) termenul stipulat în favoarea ambelor părţi este întâlnit, spre exemplu, în
materia contractului de asigurare sau a împrumutului de consumaţie cu titlu oneros
[art. 2161 Cod civil].
Importanţa juridică a acestei clasificări rezidă în aceea că numai partea
contractantă în favoarea căreia a fost stipulat termenul poate renunţa la beneficiul
acestuia, fără consimţământul celeilalte părţi, în sensul că poate să-şi exercite
dreptul sau să-şi execute obligaţia înainte de împlinirea termenului. În cazul în care
termenul a fost stabilit în favoarea ambelor părţi, nu se poate renunţa la beneficiul
acestuia decât prin acordul lor.
C. După izvorul lui, termenul poate fi:
- termen voluntar;
- termen legal;
- termen jurisdicţional.
a) termenul voluntar sau convenţional este stabilit de părţile actului juridic,
în cuprinsul acestuia (constituie regula);
La rândul său, termenul voluntar poate fi clasificat, în considerarea modului
în care este precizat de părţi în actul juridic civil, în:
- termen expres, prevăzut de părţi, în actul juridic civil, în mod expres;
- termen tacit, care nu este precizat de părţi în actul juridic încheiat, însă
poate fi dedus din natura raportului juridic civil concret sau din alte împrejurări.
b) termenul legal este stabilit de legiuitor, prin dispoziţii legale;
Exemplu: termenul de opţiune succesorală (un an de la data deschiderii
moştenirii).
c) termenul jurisdicţional este stabilit de către organul de jurisdicţie.
Termenul fixat de instanţa de judecată poartă denumirea de termen judiciar.
Exemplu: termenul de graţie19.
Precizări:
Potrivit art. 1415 alin. (1) Cod civil, „Atunci când părţile convin să amâne
stabilirea termenului sau lasă uneia dintre ele sarcina de a-l stabili şi când, după o
durată rezonabilă de timp, termenul nu a fost încă stabilit, instanţa poate, la cererea
uneia dintre părţi, să fixeze termenul ţinând seama de natura obligaţiei, de situaţia
părţilor şi de orice alte împrejurări”;
b) În temeiul art. 1415 alin. (2) Cod civil, „Instanţa poate, de asemenea, să
fixeze termenul atunci când, prin natura sa, obligaţia presupune un termen şi nu
există nicio convenţie prin care acesta să poată fi determinat”;
c) În toate cazurile, în temeiul dispoziţiilor art. 1415 alin. (3) Cod civil,
„Cererea pentru stabilirea termenului se soluţionează potrivit regulilor aplicabile

19
Potrivit art. 1619 Cod civil, „Termenul de graţie acordat pentru plata uneia dintre datorii nu împiedică realizarea
compensaţiei”. Termenul de graţie acordat de instanţa de fond (cu excepţiile prevăzute de lege) numai în favoarea
debitorului, în considerarea situaţiei sale patrimoniale, independent de consimţământul creditorului şi de existenţa
unor stipulaţii contractuale contrare, are ca efect amânarea, până la împlinirea lui, a executării silite a obligaţiei.
ordonanţei preşedinţiale, fiind supusă prescripţiei20 care începe să curgă de la data
încheierii contractului”.
D. După cum este cunoscută sau nu, la momentul încheierii contractului,
data împlinirii termenului, acesta poate fi:
- termen cert;
- termen incert.
a) termenul cert este termenul a cărui împlinire este cunoscută, la momentul
încheierii actului juridic;
Exemplu: 1 iunie 2019.
b) în cazul termenului incert, împlinirea acestuia nu este cunoscută, ca dată
calendaristică, la momentul încheierii actului juridic.
Exemplu: data morţii creditorului (credirentierului), în cadrul unui contract
de rentă viageră.
Precizare: Nu trebuie considerat că termenul incert nu este sigur ca
realizare. Orice fel de termen, inclusiv cel incert, reprezintă un eveniment sigur ca
realizare; în cazul termenului incert, însă, nu se cunoaşte în momentul încheierii
actului juridic, data împlinirii lui, deşi aceasta este sigură.
7.2.3. Efecte
Termenul afectează executarea actului juridic civil.
Din perspectiva efectelor, trebuie distins între:
- efectele termenului suspensiv;
- efectele termenului extinctiv.
A. Efectele termenului suspensiv
Termenul suspensiv amână, aşa cum am arătat, până la împlinirea lui,
începutul exercitării dreptului subiectiv şi a îndeplinirii obligaţiei civile corelative.
Consecinţe:
Potrivit dispoziţiilor art. 1414 Cod civil, ceea ce este datorat cu termen nu se
poate cere înainte de împlinirea acestuia. Totuşi, dacă debitorul execută obligaţia
de bunăvoie şi în cunoştinţă de cauză, mai înainte de scadenţă, acesta nu este
îndreptăţit la restituire, întrucât face o plată valabilă, şi nu una nedatorată care
îndrituieşte la repetiţiune. Debitorul care execută obligaţia mai înainte de scadenţă,
poate cere restituirea, cu titlu de excepţie, numai atunci când plata s-a făcut prin
dol sau violenţă (art. 1343 teza I Cod civil).
b) Până la împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate pretinde
debitorului să facă plata.
c) Înainte de împlinirea termenului suspensiv, titularul dreptului poate lua
măsuri conservatorii asupra patrimoniului debitorului său.
d) În principiu, termenul suspensiv nu amână transferul drepturilor reale
asupra bunurilor individual determinate, în cazul actelor juridice translative de
drepturi reale.
e) În cazul actelor translative de proprietate, riscul contractului este suportat
înainte de împlinirea termenului suspensiv, în lipsă de stipulaţie contrară, de către
înstrăinător, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului, întrucât
20
Este vorba despre termenul general de 3 ani.
suportarea riscului contractual este legată de predarea bunului (art. 1274 Cod civil).
Or, în cazul în care actul juridic translativ de proprietate este afectat de un termen
suspensiv, predarea bunului se va face la data împlinirii acestuia, astfel încât, până
la acest moment, riscul contractului este suportat de înstrăinător. Acesta din urmă
pierde dreptul la contraprestaţie (preţ, de pildă), în cazul pieirii fortuite a bunului,
iar dacă a primit-o este obligat să o restituie. Cu titlu de excepţie, dobânditorul pus
în întârziere cu privire la obligaţia de luare în primire a bunului va prelua în toate
cazurile riscul pieirii fortuite a acestuia, chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi
în cazul în care l-ar fi preluat la timp.
f) creditorul nu poate opune debitorului, înainte de împlinirea termenului
suspensiv, compensaţia [art. 1617 alin. (1) Cod civil];
Precizare: În temeiul art. 1619 Cod civil, al cărui conţinut a fost redat în
cele ce preced, termenul de graţie (termen suspensiv în favoarea debitorului) nu
împiedică compensaţia, ci doar executarea silită.
g) prescripţia extinctivă începe să curgă de la data împlinirii termenului
suspensiv sau, după caz, de la data renunţării la beneficiul termenului stabilit
exclusiv în favoarea creditorului [art. 2524 alin. (2) Cod civil].
B. Efectele termenului extinctiv
Termenul extinctiv amână, aşa cum am precizat, până la împlinirea lui,
stingerea exerciţiului dreptului subiectiv şi a executării obligaţiei corelative. Până
la împlinirea acestuia, raportul juridic civil concret îşi produce efectele fireşti.
Exemplu: moartea credirentierului atrage încetarea dreptului de a pretinde
renta viageră, precum şi încetarea obligaţiei de a o plăti.
Precizare: în caz de nerealizare a termenului obligaţia devine exigibilă în
ziua în care evenimentul ar fi trebuit în mod normal să se producă.

7.3. Condiţia
7.3.1. Noţiune
Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde
eficacitatea sau desfiinţarea obligaţiei, adică naşterea sau desfiinţarea dreptului
subiectiv şi a obligaţiei corelative (art. 1399 Cod civil)
Sunt caracteristici ale condiţiei, următoarele:
a) este un eveniment viitor;
b) este un eveniment nesigur ca realizare;
c) afectează eficacitatea sau desfiinţarea obligaţiei.
7.3.2. Clasificare
Condiţia poate fi clasificată în baza următoarelor două criterii:
- după efectele pe care le produce;
- după legătura cu voinţa părţilor a realizării ori nerealizării evenimentului;
- după modul de formulare;
- după cum evenimentul este sau nu susceptibil de realizare;
- după cum este sau nu conformă legii, ordinii publice şi bunelor moravuri.
A. În funcţie de efectele pe care le produce, condiţia poate fi:
a) condiţie suspensivă;
b) condiţie rezolutorie.
 - de îndeplinirea condiţiei suspensive depinde eficacitatea obligaţiei, adică
naşterea dreptului subiectiv şi a obligaţiei corelative (art. 1400 Cod civil);
Exemplu: Vânzarea unui apartament este condiţionată de mutarea
vânzătorului în altă localitate.
- dimpotrivă, de îndeplinirea condiţiei rezolutorii depinde desfiinţarea
dreptului subiectiv şi a obligaţiei corelative [art. 1401 alin. (1) Cod civil].
Exemplu: Obligaţia de a da (de a transmite dreptul de proprietate), în cazul
contractului de vânzare a apartamentului, se desfiinţează dacă vânzătorul nu va
pleca în străinătate.
Precizare: Art. 1401 alin. (2) Cod civil instituie prezumţia relativă de
existenţă a condiţiei rezolutorii: „Până la proba contrară, condiţia se prezumă a fi
rezolutorie ori de câte ori scadenţa obligaţiilor principale precedă momentul la care
condiţia s-ar putea îndeplini”.
B. După criteriul legăturii cu voinţa părţilor a realizării sau a nerealizării
evenimentului, condiţia poate fi:
a) condiţie cazuală;
b) condiţie mixtă;
c) condiţie potestativă.
- realizarea condiţiei cazuale depinde exclusiv de hazard, de întâmplare, de
voinţa unui terţ, şi nu de voinţa părţilor.
Exemplu: Cumpăr lemne din pădurea vânzătorului dacă va ninge până la 1
noiembrie.
- realizarea condiţiei mixte depinde, în egală măsură, de voinţa uneia dintre
părţile contractante şi de voinţa unei alte persoane, determinate;
Exemplu: Vând apartamentul dacă mă voi căsători cu X.
- condiţia potestativă este de două feluri:
- condiţie pur potestativă;
- condiție potestativă simplă.
Realizarea condiţiei pur potestative depinde de voinţa uneia dintre părţile
actului juridic, spre deosebire de condiţia potestativă simplă a cărei realizare
depinde, atât de voinţa uneia dintre părţile contractante, cât şi de un fapt exterior
sau de voinţa unei persoane nedeterminate.
Exemple: Îcontract cumpărătorul a stipulat că va plăti preţul, numai dacă va
dori (condiţie pur potestativă suspensivă din partea debitorului). Dacă în contract
părţile au stipulat că vânzarea apartamentului va avea loc numai dacă vânzătorul se
va căsători (cu oricine), suntem în prezenţa unei condiţii suspensive potestative
simple.
Precizări:
- obligaţia contractată sub o condiţie suspensivă, pur potestativă din partea
debitorului (mă oblig, dacă vreau – si voluere), nu produce niciun efect, întrucât
lipseşte intenţia de angajament juridic (art. 1403 Cod civil);
- obligaţia contractată sub o condiţie rezolutorie, pur potestativă din partea
debitorului este valabilă, întrucât există intenţia acestuia de a se angaja din punct
de vedere juridic, însă debitorul şi-a rezervat prin actul juridic încheiat dreptul de a
pune capăt, la un moment ales de el, obligaţiei asumate (concluzie ce rezultă din
interpretarea per a contrario a art. 1403 Cod civil);
- este valabilă condiţia suspensivă ori rezolutorie, pur potestativă din partea
creditorului (exemplu: îţi voi împrumuta bani, când îmi vei cere);
- produce de asemenea efecte juridice, condiţia potestativă simplă, indiferent
că este suspensivă sau rezolutorie, atât din partea debitorului, cât şi a creditorului.
C. După modul de formulare, distingem între:
a) condiţie pozitivă (constând în îndeplinirea unui eveniment viitor);
Exemplu: Îţi închiriez apartamentul, dacă plec la muncă în străinătate.
b) condiţie negativă (constând în neîndeplinirea unui eveniment viitor).
Exemplu: Îţi vând apartamentul, dacă în termen de 6 luni nu-mi găsesc o
slujbă.
În legătură cu îndeplinirea condiţiei pozitive sau negative, Codul civil, prin
dispoziţiile art. 1404-1406, stabileşte următoarele reguli:
- îndeplinirea condiţiei se apreciază după criteriile stabilite de părţi sau pe
care acestea este probabil să le fi avut în vedere după împrejurări [art. 1404 alin.
(1) Cod civil];
- în cazul în care obligaţia este contractată sub condiţia producerii unui
eveniment într-un anumit termen, condiţia este socotită neîndeplinită dacă
termenul s-a împlinit fără ca evenimentul să se producă; în lipsa unui termen,
condiţia se consideră neîndeplinită numai atunci când este sigur că evenimentul nu
se va produce [art. 1404 alin. (2) Cod civil];
- în situaţia în care obligaţia este contractată sub condiţia că un eveniment nu
se va produce într-un anumit termen, condiţia se consideră îndeplinită dacă este
sigur că evenimentul nu se va produce; în lipsa unui termen, condiţia nu se
consideră îndeplinită decât atunci când este sigur că evenimentul nu se va produce
[art. 1404 alin. (3) Cod civil];
- condiţia se consideră îndeplinită dacă debitorul obligat sub această condiţie
împiedică realizarea ei [art. 1405 alin. (1) Cod civil];
- condiţia se consideră neîndeplinită dacă partea interesată de îndeplinirea
condiţiei determină, cu rea-credinţă, realizarea evenimentului [art. 1405 alin. (2)
Cod civil].
În legătură cu îndeplinirea condiţiei sunt utile şi următoarele precizări:
- partea interesată poate cere oricând instanţei să constate îndeplinirea sau
neîndeplinirea condiţiei, acţiunea în constatarea îndeplinirii sau neîndeplinirii
condiţiei fiind, aşadar, imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv [art. 1404
alin. (4) Cod civil];
- partea în al cărei interes exclusiv a fost stipulată condiţia este liberă să renunţe
unilateral la aceasta, atât timp cât condiţia nu s-a îndeplinit, renunţarea la condiţie
făcând ca obligaţia să devină simplă (art. 1406 Cod civil).
D. După cum poate fi realizată sau nu, condiţia poate fi:
a) condiţie posibilă (ce poate fi realizată);
Exemplu: Cumpăr maşina dacă voi încheia un contract de muncă pe durată
nedeterminată.
 b) condiţie imposibilă (ce nu poate fi realizată, fie din punct de vedere fizic,
fie din punct de vedere juridic).
Exemple: Este imposibilă, din punct de vedere fizic, condiţia de a trece un
ocean înot. Din punct de vedere legal, este imposibilă condiţia de a renunţa la
capacitatea juridică sau de a dona ori de a vinde un bun proprietate publică.
E. După cum contravine sau nu legii şi bunelor moravuri, condiţia poate fi:
a) condiţie licită şi morală;
Exemplu: Voi închiria apartamentul, dacă voi fi admis la facultatea de
medicină.
b) condiţie ilicită şi imorală.
Exemple: Este ilicită condiţia de a omorî o persoană. Este imorală condiţia
de a tulbura liniştea vecinilor.
Precizare: Condiţia imposibilă, contrară legii sau bunelor moravuri este
considerată nescrisă21, iar dacă este însăşi cauza contractului atrage nulitatea
absolută a acestuia (art. 1402 Cod civil).
7.3.3.Efecte
Condiţia afectează eficacitatea sau desfiinţarea obligaţiei, aşadar, însăşi
existenţa drepturilor subiective şi a obligaţiilor corelative. Condiţia îndeplinită
este prezumată a produce efecte retroactiv, din momentul încheierii contractului
dacă, din voinţa părţilor, natura contractului ori dispoziţiile legale, nu rezultă
contrariul [art. 1407 alin. (1) Cod civil].
Precizare: În cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă,
afectate de o condiţie rezolutorie, îndeplinirea acesteia, în principiu, nu are niciun
efect asupra prestaţiilor deja executate [art. 1407 alin. (2) Cod civil].
Se impune să distingem între:
a) efectele pe care le produce condiţia suspensivă şi cele produse de condiţia
rezolutorie;
b) efectele pe care fiecare dintre cele două tipuri de condiţie (suspensivă şi
rezolutorie) le produce în următoarele intervale temporale, respectiv situaţii:
- între momentul încheierii actului juridic şi momentul în care îndeplinirea
sau neîndeplinirea condiţiei devine sigură, adică înainte de îndeplinirea condiţiei
(pendente conditione);
- ulterior momentului în care îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei devine
sigură, adică după îndeplinirea condiţiei (eveniente conditione);
- în ipoteza în care condiţia nu se îndeplineşte (deficiente conditione).
A. Efectele condiţiei suspensive
a) pendente conditione, actul juridic nu produce efecte, întrucât obligaţiile
părţilor nu sunt eficace;
Astfel:
- creditorul nu poate pretinde executarea obligaţiei de către debitor, care nu
datorează nimic; dacă debitorul plăteşte, acesta poate cere restituirea plăţii, în
temeiul art. 1343 teza a II-a Cod civil, întrucât realizează o plată nedatorată ce
îndreptăţeşte la repetiţiune;

21
Inserarea într-un act juridic a unei clauze considerate de lege nescrisă atrage nulitatea absolută a acestuia.
 - între părţi nu operează compensaţia;
- prescripţia dreptului la acţiune nu începe să curgă;
- efectul translativ al actului juridic nu se produce, bunul rămânând în
proprietatea vânzătorului, iar riscul pieirii fortuite a bunului individual determinat
fiind suportat de către acesta.
Cu toate acestea, părţile care au contractat sub condiţie suspensivă, mai
înainte de îndeplinirea acesteia, au următoarele drepturi:
- creditorul poate face acte de conservare a dreptului său (art. 1409 Cod
civil);
- dobânditorul unui drept imobiliar îl poate înscrie provizoriu în cartea
funciară;
- creditorul poate să-şi constituie garanţii, reale sau personale, pentru creanţa
sa;
- creditorul poate să cedeze, în baza art. 1408 Cod civil, dreptul său
condiţional22, dobânditorul având un drept afectat de o condiţie suspensivă, şi nu
un drept pur şi simplu23.
b) ca regulă, eveniente conditione, actul juridic se consolidează, fiind
considerat în mod retroactiv, de la momentul încheierii sale, ca fiind pur şi simplu
[art. 1407 alin. (1) Cod civil]. Plata efectuată pendente conditione şi transmisiunile
de drepturi consimţite pendente conditione se consolidează [art. 1407 alin. (3) teza
a II-a Cod civil];
Excepţii de la efectul retroactiv al condiţiei suspensive:
- prescripţia extinctivă începe să curgă numai de la data îndeplinirii condiţiei
[art. 2524 alin. (3) Cod civil];
- dobânditorul va culege fructele numai din momentul îndeplinirii condiţiei
(art. 1410 Cod civil);
- se menţin actele de administrare făcute de înstrăinător înainte de
îndeplinirea condiţiei suspensive.
c) deficiente conditione, obligaţia afectată de condiţie suspensivă devine
ineficace. Drept urmare, actul juridic nu se desfiinţează, ci nu îşi mai produce
efectele avute în vedere de către părţi la momentul încheierii lui.
În consecinţă:
- toate prestaţiile efectuate trebuie restituite;
- garanţiile constituite se desfiinţează;
- drepturile constituite de către transmiţător se consolidează.
B. Efectele condiţiei rezolutorii
a) pendente conditione, actul juridic produce efecte ca un act pur şi simplu.
Astfel, prestaţiile debitorului sunt considerate plată datorată, iar creditorul poate
cere executarea de către debitor a obligaţiilor sale. De asemenea, dreptul dobândit
sub condiţie rezolutorie poate fi transmis, fiind dobândit ca un drept afectat de o
condiţie rezolutorie, şi nu ca un drept pur şi simplu;

22
Potrivit art. 1408 alin. (1) Cod civil, „Obligaţia afectată de condiţie este transmisibilă, drepturile dobânditorului
fiind însă supuse aceleiaşi condiţii”.
23
Această regulă este redată prin adagiul latin nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet.
 b) eveniente conditione, obligaţiile părţilor se consideră ca fiind retroactiv
desfiinţate. Drept urmare, părţile trebuie repuse în situaţia iniţială restituindu-şi tot
ceea ce şi-au prestat. Drepturile constituite de dobânditor cu privire la bun se
desfiinţează retroactiv, iar cele ale înstrăinătorului se consolidează;
Excepţii de la efectul retroactiv al condiţiei rezolutorii:
- fructele culese de dobânditorul sub condiţie rezolutorie rămân în
proprietatea acestuia (art. 1410 Cod civil);
- se menţin actele de administrare făcute de către dobânditorul sub condiţie
rezolutorie;
- actele juridice cu executare succesivă afectate de o condiţie rezolutorie, în
cazul neîndeplinirii acesteia, produc efecte numai pentru viitor [art. 1407 alin. (2)
Cod civil].
c) deficiente conditione, actul juridic se consolidează retroactiv, ca fiind un
act pur şi simplu.

7.4. Sarcina
7.4.1. Noţiune
Sarcina, ca modalitate a actului juridic, constă într-o obligaţie de a da, a face
sau a nu face ceva, impusă de către dispunător gratificatului, în actele cu titlu
gratuit.
7.4.2. Clasificare
Principalul criteriu de clasificare24 a sarcinii este cel al persoanei
beneficiarului. În considerarea acestuia, distingem între:
- sarcină în favoarea dispunătorului;
- sarcină în favoarea gratificatului;
- sarcină în favoarea unei terţe persoane.
a) sarcina în favoarea celui care dispune poate fi inserată numai într-un
contract de donaţie, act inter vivos, nu şi în conţinutul unui testament, act mortis
causa; în favoarea testatorului ar putea fi stipulată doar sarcina suportării
cheltuielilor de înmormântare şi a îndeplinirii obiceiurilor post mortem potrivit
religiei acestuia şi obiceiului locului;
Exemplu: Donatorul îi cere donatarului să-i plătească o datorie pe care cel
dintâi o are faţă de o terţă persoană.
b) sarcina în favoarea gratificatului poate fi inclusă atât în conţinutul
liberalităţilor inter vivos, cât şi al celor mortis causa;
Exemplu: Legatarul trebuie să urmeze cursurile unei facultăţi pentru a
beneficia de bunul lăsat prin legat.
c) sarcina în favoarea unei terţe persoane reprezintă una dintre înfăţişările
stipulaţiei pentru altul, întrucât gratificatul devine debitorul unei terţe persoane.
Exemplu: Gratificatul trebuie să plătească o datorie a unui terţ sau trebuie
să-i presteze un anumit serviciu unui terţ.
Importanţa clasificării:

24
Alte clasificări ale sarcinii fac referire la sarcina posibilă şi imposibilă, la sarcina licită şi morală, respectiv la cea
ilicită sau imorală.
 a) cu titlu de regulă, numai o donaţie poate fi afectată de o sarcină în
favoarea dispunătorului, nu şi un testament;
b) inserarea unei sarcini în cuprinsul unui act juridic poate influenţa
calificarea juridică a acestuia, astfel încât donaţia afectată de o sarcină devine un
act juridic cu titlu oneros în limitele acesteia;
c) donatorul va datora garanţie pentru evicţiune şi pentru viciile ascunse ale
bunului donat, în limita valorii sarcinii [art. 1018 alin. (2) Cod civil şi art. 1019
alin. (3) Cod civil];
d) întrucât sarcina dispusă în favoarea unui terţ reprezintă o înfăţişare a
stipulaţiei pentru altul, terţul beneficiar are numai dreptul de a cere executarea
obligaţiei, nu şi posibilitatea de a solicita revocarea actului pentru neîndeplinirea
sarcinii.
7.4.3. Efecte
Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic, ci numai eficacitatea
acestuia. În cazul în care sarcina nu este executată, de cele mai multe ori, actul
juridic se revocă.