1. Ce se înțelege prin forma ad validitatem a actelor juridice civile?

Prin forma actului civil se înțelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de voință,

fpcută cu intenția de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret. 1
Două criterii pot fi folosite pentru clasificarea condițiilor de formă ale actului juridic civil. După
criteriile nerespectării lor, condițiile de formă se împart în mai multe categorii, una dintre acestea fiind
forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil (numită și forma ad validitatem sau forma ad
solemnitatem), a cărei nerespectare atrage nulitatea absolută a actului juridc civil.
Prin forma pentru valabilitatea actului civil se înțelege acea condiție de validitate, esențială și
specială, care constă în necesitatea îndeplinirii formalităților prestabilite de lege, în lipsa cărora actul
juridic civil nu s-ar putea naște în mod valabil.
În ceea ce ne privește, apreciem că forma ad validitatem poate să fie nu numai legală, ci și
voluntară, deci nu ar trebui exclusă posibilitatea părților actului juridic de a ridica, prin voința lor, forma
unui act juridic care, potrivit legii,nu este solemn, la rangul de condiție esențială pentru încheierea
valabilă a actului juridic respectiv.
Spre exemplu, părțile se înțeleg cu privire la încheierea unui contract (pentru care legea nu ar
pretinde forma ad validitatem), stabilind drepturile și obligațiile ce constituie efectele acestuia, însă
mai convin că respectivul contract va fi considerat valabil încheiat numai din momentul întocmirii lui în
forma autentică. Desigur că, în baza principiului libertății actelor juridice, părțile, prin acordul lor de
voință, expres sau tacit ( art 1242 alin. (2) C.civ), ar putea renunța ulterior la forma pe care o stabilise
inițial. 2
Instituirea formei necesare pentru insăși valabilitatea actului juridic civil se bazează pe
următoarele rașiuni: atenționarea părților asupra importanței deosebite pe care o au anumite acte
juridice pentru patrimoniul celui care le face sau pentru patrimoniile celor care le fac ( de exemplu, ăn
cazul donației, al renunțării exprese la succesiune etc); asigurarea libertății și certitudinii
consimțământului, exercitarea unui control al societății prin organele statului, cu privire la actele
juridice civile care prezintă o importanță ce depășește cadrul strict al intereselor părților ( de pildă
actele prin care se înființeaza o societate cu personalitate juridică, al convențiilor care strămută sau
constituie drepturi reale ce urmează a fi înscrise în cartea funciară).
Forma cerută ad validitatem prezintă următoarele caractere: reprezintă un element esențial al
actului juridic civil, în lipsa căruia actul juridic va fi lovit de nulitate absolută; este exclusivă și este
incompatibilă cu manifestarea tacită de voință.
Chiar dacă în cele mai multe cazuri, forma ad validitatem îmbracă forma autentică, între cele
două noțiuni nu există identitate. De exemplu testamentul poate îmbrăca nu numai forma autentică,
poate fi și olograf; contractul de arendare trebuie încheiat în formă scrisă, fiind suficient chiar și un
înscris sub semnătură privată.

Care sunt condițiile de valabilitate ale cauzei actului juridic civil?

Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

cauza trebuie să existe; să fie reală; să fie licită şi morală.
În primă fază, cauza trebuie să existe. Această condiţie este impusă chiar de Codul
civil în art. 966, dând naştere la vii controverse în doctrina de specialitate. Totuşi opinia care
s-a impus are în vedere pe de o parte deosebirea dintre scopul mediat şi scopul imediat, iar
pe de altă parte cauzele lipsei de cauză. 3
Având în vedere cele menţionate mai sus, două soluţii sunt de reţinut: când lipsa
cauzei se datorează lipsei de discernământ, atât scopul imediat cât şi cel mediat lipsesc,

1
Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Explicații teoretice,spete si grile,  Editura Hamangiu, 2008.
2
Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013,

3
I. Dogaru, S. Cercel, Drept civil. Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007,
pentru că, în structura voinţei intră consimţământul şi cauza, ambele presupunând existenţa
discernământului; când lipsa cauzei se datorează lipsei contraprestaţiei în contractele
sinalagmatice, sau lipsei predării bunului în actele juridice reale, sau lipsei riscului în
contractele aleatorii, lipsei intenţiei de a gratifica în cadrul liberalităţilor, atunci lipseşte un
element esenţial al actului juridic care determină inexistenţa acestuia.
Spre exemplu, cauza este inexistentă dacă o persoană, considerându-se autorul
unui accident, se angajează să repare prejudiciul produs, însă ulterior constată că prejudiciul
nu a fost produs de ea.
Totodată cauza trebuie să fie reală. Această condiţie este impusă de art. 966 C. civ.
potrivit căruia „obligaţia fondată pe o cauză falsă nu poate avea nici un efect”. Cauza nu este
reală, ci falsă când asupra motivului determinant există eroare. Ca atare, suntem în prezenţa
unei cauze false când există discordanţă între reprezentarea mentală a mobilului
determinant şi acel element care este de fapt mobilul determinant. În această situaţie
sancţiunea care intervine este inexistenţa actului.
Cauza trebuie să fie licită şi morală. La fel ca în cazul condiţiei precedente, art. 966
din C. Civ este cel care stabileşte această condiţie „obligaţia nelicită nu poate avea nici un
efect”. Cauza este licită când este în deplină concordanţă cu prevederile legale. Această
condiţie priveşte în special scopul mediat, ilicitatea acestuia antrenând şi pe cea a scopului
imediat. Potrivit art. 968 C. civ.: „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este
contrarie bunelor moravuri si ordinii publice.”
Actul are o cauză ilicită numai dacă scopul Potrivit art. 1352 din C. civ.: „Vânzătorul
este supus la răspundere pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, dacă, din cauza acelora,
lucrul nu este bun de întrebuinţat, după destinarea sa, sau întrebuinţarea sa e atât de
micşorată, încât se poate presupune că cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat, sau n-ar fi dat pe
dânsul ceea ce a dat, de i-ar fi cunoscut viciile.”
Se poate astfel observa că, în concepţia legiuitorului, cerinţa cauzei de a fi morală nu
este distinctă, ci dimpotrivă reprezintă o componentă a cerinţei cauzei de a fi licită, aceasta
din urmă cuprinzând atât concordanţa cauzei cu legea, cât şi concordanţa cauzei cu
normele morale.
În practica judiciară sunt lovite de nulitate absolută pe motiv de cauză ilicită
următoarele convenţii: convenţia prin care o persoană se obligă să săvârşească o
infracţiune în schimbul unei sume de bani; convenţia care are ca scop introducerea unor
mărfuri străine în ţară pentru a înlesni contrabanda. 4
Sunt considerate ca având cauză imorală următoarele convenţii: înfierea în scopul
exclusiv al obţinerii de avantaje materiale; convenţia prin care soţii se angajează să nu
trăiască împreună; clauza de celibat; convenţia de prestare a unor activităţi gospodăreşti în
scopul înfierii unui copil. 5
Proiectul noului Cod civil tratează cauza în art. 1235-1239. Potrivit viitoarei
reglementări a Codului civil: „Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie
contractul”. Art. 1236 – (1) Cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală. (2) Cauza este
ilicită când este contrară legii şi ordinii publice. (3) Cauza este imorală când este contrară
bunelor moravuri.
Dacă, în concepţia legiuitorului actual arătam că, cerinţa cauzei de a fi morală nu
este distinctă, ci dimpotrivă reprezintă o componentă a cerinţei cauzei de a fi licită, aceasta
din urmă cuprinzând atât concordanţa cauzei cu legea, cât şi concordanţa cauzei cu
normele morale, se poate observa că în viitoarea reglementare sunt stipulate distinct cauza
ilicită şi respectiv cauza imorală.

4
Legislație, Codul civil. Codul de procedura civilă., Editura Hamangiu, actualizat la 5 septembrie 2021
5
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005,